Tulbuări de senzaţie şi percepţie

Senzaţia:- este funcţia cea mai simplă prin care care se reflectă o însuşire a
mediului (formă, mărime, culoare)
- reflecţia realităţii fragmentată parţial surprinzând obiectele unui
element.

Percepţia: - reflectă obiectele în totalitate (formă, greutate, culoare),

reflectă unitar realitatea şi are o formă subiectivă.

Tulburări de percepţie:
I. Cantitative – hiperestezia
- hipoestezia
- sinestezia
II. Calitative – iluzii
- halucinaţii
- agnozii
- tulburări de simţ senzorial (se referă la integrarea
spaţială, la integrarea schemei corporale şi la trăirile în timp)

Semiologia senzaţiei

Hiperestezia”+”: este reprezentată de o coborâre a pragului senzorial. Pacientul

simte în mod exacerbat senzaţiile privind un singur analizator (fotofobia) sau ansamblul
lor – hiperestezie generală. Subiectul se plânge de intensitatea luminii şi a zgomotelor, de
atingerile cutanate (pot fi până la dureroase cu toate că stimulul exteroceptiv este de
intensitate normală sau chiar redusă). Apare în:
- surmenaj
- nevroze
- debutul psihozelor
- boli infectocontagioase, hipertiroidie, intoxicaţii.
In cadrul hiperesteziei se descriu cenestopatiile. Cenestopatiile (Dupres): senzaţii
penibile, difuze, dezagrebile cu sediu variabil, fără un substrat organic evidenţiabil, dar
care mimează simptome ale bolilor somatice: oboseală, jenă, discomfort, parestezii,
sufocare, înţepătură, durere. Ele sunt de fapt, pur psihogene.
- în sindroame nevrotice.

Hipoestezia”-„: este reprezentată de o creştere a pragului senzorial, astfel intensitatea

senzaţiilor este diminuată. Ambianţa e percepută cu neclaritate şi greutate.
- Depresii severe

1
 - tulburări de conştiinţă
- stări de inducţie hipnotică
- crize de conversie din isterie
- psihoze.
Anestezia cutanată psihogenă: este o pierdere parţială sau totală a sensibilităţii cutanate
cu o topografie non-neurologică. Anestezia poate fi şi de origine neurologică, când
abolirea acuităţii senzoriale este datorată unor leziuni de la nivelul căilor de transmitere
sau a centrilor nervoşi.
Anestezia psihică dureroasă: simptome ce apar în cadrul unei stări afective – depresii
profunde.

Sinestezia: constă în perceperea simultană a unui stimul prin intermediul mai multor
analizatori, dintre care unii nu au fost stimulaţi. ex. Audiţie colorată.
- intoxicaţii cu cocaină, mescalină

Semiologia percepţiei

Iluziile – percepţia reală dar denaturată şi deformată a unui obiect.

Iluziile apar la subiecţii normali – iluzii fiziologice – care recunosc deformarea şi
încearcă să o corecteze. În iluziile patologice subiectul nu încearcă să corecteze
deformarea percepţiei, el o consideră veridică.

Iluzii fiziologice
- prin modificarea condiţiilor perceptive:
- prin modificarea mediului perceptual: stimulare monotonă, prelungită
- prin modificarea condiţiilor interne (subiective):-tulb de atenţie (false identificări)
-din stări afective (frică, euforie)
- stări de oboseală, surmenaj
- modif fiziologice ale stării de
conştienţă (iluzii hipnapompice
şi hipnogogice).
- în anumite condiţii de mediu: ceaţă, crepusculare
- insuficienţă perceptivă: superficialitate, plictiseală, distanţă mare.

Iluzii patologice
Falsele recunoaşteri – fenomene de tipul deja văzut, deja cunoscut (deja vu, deja conu)
Falsele nerecunoaşteri – fenomene de tipul niciodată văzut, niciodată cunoscut, trăit.
Iluzia sosiilor – în care aceeaşi identitate este atribuită mai multor persoane.

2
În funcţie de analizatori, iluziile se clasifică în:

1. Iluzii vizuale (metamorfopsii) – apar frecvent în patologia oculară, în

leziunile occipitale sau parieto-occipitale, mai ales în emisfera dreaptă.
Mai apar în stări de epuizare, suferinţe psihice, în fazele iniţiale ale
intoxicaţiei cu alcool, droguri, în perioada iniţială a delirului febril.

Iluziile vizuale sunt descrise în raport cu:

Dimensiunea: Macropsii (mai mari)
Micropsii (mai mici)
Culoarea: Acromatopsii
Discromatopsii
Mişcarea obiectelor: Akinetopsii (imobile)
Polikinetopsii (continue)
Configuraţia obiectelor: Teleopsie (mai îndepărtate şi mai mici)
Peleopsie (mia aproape şi mai mari)
Multiplicarea obiectului unic: diplopie
Poleopie

2. Iluziile auditive (paracuzii) – sunetele pot fi mai intense sau mai slabe,
mai nete sau mai şterse, mai apropiate sau mai îndepărtate decât în
realitate.
Paliacuzia (perseverarea auzului) se datoreşte descărcării circumvoluţiei
temporale superioare.
Iluziile auditive apar în afecţiuni psihiatrice, epilepsii, tumori cerebrale,
traumatisme craniocerebrale.

3. Iluzii olfactive (parosmii) – mai rare. Hiperosmia este intensificarea

percepţiei mirosului. Apare în mod obişnuit în urma descărcării
cortexului temporal anterior. Poate apare în sarcină.

4. Iluzii gustative – hiperghezia este întărirea gustului – descărcare

suprainsulară operculară, rolandică sau parietală.

5. Iluzii somatognozice – realizează senzaţiile de absenţă, de deformare,

de deplasare a unui membru sau a unui segment de corp. Iluziile de
deplasare a membrelor inferioare pot fi descrise de către paraplegici.
Pot apare în aura migrenoasă a apilepsiilor.

6. Iluzii de modificare a schemei corporale: perceperea denaturată a

formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp. Poate exista
tulburare totală de schemă corporală sau tulburare parţială de schemă
corporală.

3
Halucinaţiile

Definiţie: Halucinaţiile propriu-zise (psihosenzoriale) sunt percepţii fără un

obiect real de perceput. Pentru pacient ele sunt veridice şi nu pot fi dărâmate printr-o
contradicţie logică.
Caracteristicile halucinaţiilor sunt:
- proiecţie spaţială
- perceperea lor pe căile senzoriale normale, prin intermediul organelor de simţ
- absenţa obiectului real
- convingerea bolnavului asupra realităţii lor.
Clasificare:
Halucianţiile pot fi:
- fiziologice - apar în condiţii care modifică starea de vigilitate
Hipnagogice – trecerea dintre veghe şi somn, la adormire
Hipnopompice – trecerea dintre somn şi veghe, la trezire
- patologice

Halucinaţii – elementare: pocnete, foşnete, ţiuituri

- comune: sunete cărora subiectul le atribuie o sursă: dangăt de clopot,
sunete muzicale, zgomotul unui motor)
- complexe: voci, scene

În funcţie de analizatori:
- H. auditive
- H. vizuale
- H. olfactive
- H. gustative
- H. tactile (haptice)
- H. corporeale (interoceptive, proprioceptive).

Halucinaţiile auditive

Sunt cele mai frecvente la adult, spre deosebire de copil unde mai frecvente sunt
cele vizuale, aceasta probabil, se datorează faptului că şi în viaţa normală pe copil îl
interesează mai ales ceea ce vede, la el predominând primul sistem de semnalizare, pe
când la adult (mai sensibil la ceea ce aude) predomină al doilea sistem de semnalizare.
Se întâlnesc în: scizofrenie, tulburări delirante persistente, alcoolism.
Pot fi: - Simple: zgomote, pocnete. Apar mai ales în patologie ORL (otite, mastoidite),
boli neurologice (leziuni ale căilor de conducere, leziuni ale lobului temporal),
aura epileptică.
- Comune: lătrat de câine, dangăt de clopot, etc.
- Complexe: cuvinte, fraze, voci pe care le aude şi le înţelege. Atunci când
subiectul nu le înţelege- verbigeraţie halucinatorie.
Vocile pot fi de bărbat sau de femeie, ale unor persoane cunoscute sau
necunoscute, în viaţă sau decedate.

4
După intensitate:
- Vagi, slabe, antrenând atitudini de ascultare
- Puternice, obligă subiectul la măsuri de protejare a auzului, măsuri de apărare (îşi
acoperă urechile cu mâinile, capitonează camera, etc.)
După contiunuitate:
- episodice
- continue, împiedicând bolnavul să se odihnească; ele dispar când bolnavul
vorbeşte sau este intens preocupat de ambianţă.
După răsunetul afectiv:
- favorabile, încurajând, îndemnând, sfătuind bolnavul.
- nefavorabile, înjuriind, ameninţând bolnavul.
- Antagoniste, unele halucinaţii acuzându-l iar altele luându-i apărarea. La poligloţi,
vocile străine sunt de obicei ostile, iar vocile în limba maternă au un conţinut
amical.
După localizarea în spaţiu:
- înafara persoanei – voci auzite
- în interiorul propriului corp (cap)
Pot fi:
- comentative – pot discuta subiectul.
- imperative – dă comenzi căruia bolnavul nu i se poate opune (pacientul poate să
comită acte de hetero sau autoagresiune) - !!! urgenţă psihiatrică – pot avea
repercursiuni medicolegale. Apar în schizofrenie şi în consum exagerat de alcool.
- dialogate.
Pot fi percepute:
- unilateral
- bilateral

Halucinaţiile vizuale

Le găsim mai frecvent la copii decât la adulţi.

Pot fi:
- simple: pete de lumină, puncte negre, fosfene, scotoame
- complexe: fiinţe, lucruri, scene
După culoare:
- monocromatice
- policromatice
După dinamică:
- statice – de tip panoramic
- dinamice – de tip cinematografic
După mărime:
- macroscopice – în delirium tremens, intoxicaţie cu cocaină
- microscopice
După intensitate:
- vagi, voalate
- distincte, clare
După raportul faţă de dimensiunea reală a obiectelor.

5
 - de mărime naturală
- muniscule (halucinaţii liliputane)
- gigantice (halucinaţii guliveriene)
După răsunetul afectiv:
- pozitiv (plăcere, extaz)
- negativ, cel mai adesea (scene îngrozitoare, terifiante)
După localizarea în câmpul vizual:
- intracampice
- extracampice
Halucinaţiile vizuale antrenează participarea afectivă a pacientului şi participarea
mimico-gestuală. Comportamentul halucinator vizual este mai uşor de evidenţiat (privire
în gol extatică sau angoasată) însoţită de mimică corespunzătoare.
H. vizuale apar în afecţiuni oftalmologice, neurologice (migrena oftalmică, tumori
şi leziuni de lob occipital, epilepsie), în stări confuzionale.

Halucinaţia autoscopică (heautoscopică, deutoscopică) (speculară) – pacientul

vede propria-i imagine în faţa ochilor săi, ca în oglindă, şi are uneori impresia că are de-a
face cu o altă persoană. „Imaginea dublă” poate fi identică cu originalul, urâţită sau cel
mai frecvent înfrumuseţată. Dacă este criticată are caracter de halucinoză

Halucinaţii olfactive şi gustative

Sunt percepute ca gusturi şi mirosuri neplăcute, sau mai rar plăcute.

Apar în schizofrenie, patologie de lob temporal (tumori, epilepsie, leziuni).
Aceste halucinaţii sunt asociate delirului de otrăvire, de gelozie, sunt frecvente la
potatorii cronico, determină o diminuare a libidoului.

Halucinaţii tactile

Apar sub formă de arsură, înţepătură, curent electric, târârii unor insecte pe sub
piele (parazitoze halucinatorii). Acestea pot fi epidermice sau hipodermice. Apar în
alcoolism, intoxicaţii cu cocaină, schizofrenie.

Halucinaţii interoceptive (viscerale)

Sunt halucinaţii care apar la nivelul organelor interne. Bolnavii le descriu sub
forma existenţei unor fiinţe în corp, a scimbării poziţiei unor organe sau chiar a dispariţiei
acestora. Cele mai importante sunt cele localizate la nivel genital care sunt trăite ca
senzaţii de orgasm sau viol direct sau de la distanţă. Apar în schizofrenie.

Halucinaţii proprioceptive (motorii sau kinestezice)

Sunt percepute ca senzaţii de deplasare a unor organe sau a corpului în întregime.

Apar în sindroame confuzionale, schizofrenii, epilepsii, boli neurologice. Halucinaţiile
kinestezice mai pot apare la unii pacienţi care afirmă că sunt împinşi, îmbrânciţi. Acest

6
tip de halucinaţii sunt însoţite de delir de persecuţie sau delir de influenţă. Pot apare în
schizofrenia de tip cataton.

Asocieri halucinatorii. În practica psihiatrică se întâlnesc rar halucinaţii izolate,

ele de obicei se asociază după cum urmează: auditive cu vizuale, olfactive cu gustative,
tactile cu corporeale. În cadrul parazitozelor halucinatorii se descriu asocieri între
halucinaţiile tactile şi cele vizuale.

Pseudohalucinaţiile: sunt descrise de către bolnav ca halucinaţii care se petrec în

cap, în minte, în interiorul corpului, fără să fie percepute prin intermediul organelor de
simţ, nu au proiecţie spaţială. Se împart în pseudohalucinaţii auditive, vizuale, gustative,
olfactive, interoceptive, proprioceptive.

Evoluţia halucinaţiilor

Faza adaptativă, de zile – săptămâni, caracterizată în general prin anxietate.

Bolnavul verifică, întreabă, ia măsuri de apărare, îşi exprimă teama de a-şi pierde
raţiunea, de a deveni nebun. Bolnavul exprimă anumite replici verbale care-i oglindesc
starea de tensiune din dialogul dintre el şi halucinaţie. Bonavul vorbeşte singur, exclamă
cu voce tare replici ce definesc atitudinea lor ostilă faţă de trăirile halucinatorii (pleacă!,
du-te!, lasă-mă în pace!). aceste date arată faptul că afecţiunea a evoluat şi că bolnavul a
intrat în comunicare cu halucinaţiile, adoptând o atitudine specifică, exprimată prin
mimică: urechea întinsă, privire perplexă, extatică, etc.
În funcţie de conţinutul halucinaţiilor, bolnavii pot fi anxioşi sau în extaz, agitaţi
sau liniştiţi, iar cei cu halucinaţii olfactive şi gustative extrem de suspicioşi, cercetează
alimentele, pun aparţinătorii să le guste sau refuză să se alimenteze.
În fazele ulterioaredebutului, bolnavul va refuza să transmită anturajului şi
examinatorului conţinutul trăirilor halucinatorii.
Pentru a intra în comunicare cu bolnavii se pot utiliza metode de dezinhibiţie
precum administrarea de soluţii de amital sodic cu cafeină, doze mari de psihotrope sau
chiar terapie electroconvulsivantă. Mai pot fi utilizate şi alte metode mai simple, dacă i se
oferă un receptor telefonic unui bolnav e posibil ca acesta să iniţieze o discuţie cu vocile
halucinatorii. O manevră simplă: dacă se exercită o presiune uşoară pe globii oculari se
pot intensifica halucinaţiile vizuale.

Agnoziile

Pacientul pierde capacitatea de a recunoaşte imaginile şi persoanele după calităţile lor

senzoriale.

1. Agnozia vizuală (cecitate psihică) – pacientul nu recunoaşte imaginile cu

ajutorul analizatorului vizual, deşi vederea este intactă şi conştienţa clară. Apare
în leziuni ale lobului occipital stâng.

7
 Agnozia obiectelor animate (agnozia fizionomiei) sa prosopagnozia, bolnavul nu
recunoaşte persoane foarte cunoscute sau nu se recunoaşte în oglindă. Apare în
leziuni ale emisferei drepte.
Agnozia culorilor – apare în leziuni ale emisferei stângi, aria occipitală 19 – nu
diferenţiază culorile.
2. Agnozia simbolurilor grafice (cecitate verbală):
- alexia - imposibilitatea de a citi un text. Există alexie literală, silabică, a
cuvintelor.
- agrafia – imposibilitatea scrierii cuvintelor.
- dislexie – sesizarea doar a primelor cuvinte din frază, cu imposibilitatea
continuării lecturii.
- alexia cifrelor, acalculia – incapaciatatea de recunoaştere a cifrelor sau a semnelor
aritmetice..
3. Agnozia spaţială – tulburarea percepţiei spaţiale (deseori este limitată la un
hemicâmp) cu pierderea posibilităţilor de apreciere a distanţelor, de localizare a
obiectelor, de comparare a mărimilor şi formelor.
4. Agnozia auditivă (surditate psihică) – incapacitatea de a identifica sunete,
zgomote sau cuvinte, melodii (amuzie). Apare în leziuni bilaterale ale lobului
temporal.
5. Agnozia tactilă – incapacitatea de a recunoaşte forma şi volumul obiectelor
(amorfognozie) sau a obiectelor înseşi (astereognozie) prin explorarea tactilă.
Apare în leziuni de lob parietal.
6. Agnoziile schemei corporale – apar în leziuni ale emisferului minor.
- asomatognozia – nerecunoaşterea, ignorarea unuia sau mai multor segmente ale
corpului, sau a corpului în întregime.
- hemiasomatognozia (somatoparafrenie) – negarea jumătăţii corpului.
- anozodiaforia – indiferenţă faţă de boală
- anozognozia – nerecunoaşterea bolii proprii.

Tulburări de simţ psihosenzoriale:

1. integrarea spaţială – constă într-o percepere a ambianţei în mod straniu, bizar,
neadecvat. Apare în schizofrenie, anxietate.
2. trăirea temporală – perceperea accelerată a timpului (în stări cu conţinut plăcut –
mania), sau perceperea lentă a timpului (în depresie). Trăirea este strict subiectivă.
3. Tulburări de schemă corporală – apar în afecţiuni neurologice, membrul fantomă,
iluzia amputaţiilor.
a). Dismorfofobia – propriul corp e perceput distorsionat. Pot apare bulimia sau anorexia
care sunt legate de această tulburare de schemă corporală. Poate fi întâlnită pasager în
adolescenţă. Mai apare în: nevroza de tip obsesiv – compulsivă cum ar fi în schizofrenie
sau paranoia.
b). Desomatizarea – alterarea sentimentului de corporalitate. Pacienţii îşi simt corpul ca
devitalizat, ireal şi senil; în perioada de debut pacientul simte că se petrece ceva cu
propriul său corp (se analizează în oglindă). Apare în schizofrenie.

8
c). H(N)eautoscopia – subiectul îşi percepe propriul său corp în afara sa, ca şi cum s-ar
privi în oglindă. Apare rar în schizofrenie.
Sindromul Cotard – o negaţie a existenţei organelor interne – depresie melancoliformă în
care pacientul îşi neagă propriile sale organe interne, considerând că acestea nu mai
funcţionează. El nu mai mănâncă, ceea ce duce la caşexie.