Sunteți pe pagina 1din 30

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Management Financiar Contabil Bucureşti Specializarea Contabilitate şi informatică de gestiune Anul universitar 2009-2010, sem. 1 Anul III

EEFFIICCIIEENNŢŢAA EECCOONNOOMMIICCĂĂ SSiinntteezzăă

Prof. univ. dr. GHEORGHE ZAMAN

Asist. univ. drd. MARINELA GEAMĂNU

OBIECTIVE

Obiectivul principal al cursului “Eficienţa economică” constă în însuşirea de către studenţi,

a unui sistem de cunoştinţe teoretice şi practice privind determinarea eficienţei economice, în

general, şi a investiţiilor, în special, la nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.

Temele cuprinse în cadrul disciplinei se referă la problematica economico-financiară a

proiectelor de investiţii, punându-se un accent deosebit pe metodologia de evaluare a eficienţei

acestora, în condiţiile economiei de piaţă concurenţială, precum şi pe metode specifice utilizate de

organisme financiare specializate din România ca şi de organizaţiile financiare internaţionale

(Banca Mondială, BERD, etc).

Cuvinte cheie: eficienţa economică, efort, efect, criteriul maximizării, criteriul minimizării,

optimul economic, decalaj de timp (time-lag), externalizare, actualizarea, indicatori statici,

indicatori dinamici, factor de actualizare, teoria jocurilor, riscul, incertitudine, prag de rentabilitate,

rata rentabilităţii, efectul de levier.

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – definiţie, conţinut, evaluare

1.1. Definiţie

În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un domeniu esenţial de studiere a

fenomenelor şi proceselor economice din punctul de vedere al raportului, corelaţiei, comparaţiei

dintre cheltuieli (Ch), eforturi, consumul de resurse, pe de o parte, şi rezultatele (R), efectele,

producţia realizată, pe de altă parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.

Eficienţa economică (Ef) este un indicator structural calitativ care, pune în legătură

eforturile şi efectele economico-financiare, în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor.

Eficienţa economică se poate exprima ca:

- diferenţă: Ef = R – Ch, atunci când: - Ef > 0, R > Ch eficienţă

- Ef = 0, R = Ch punct mort sau prag de rentabilitate

- Ef < 0, R < Ch ineficienţă

-

R

raport: Ef = Ch , atunci când: - Ef > 1, R > Ch eficienţă

- Ef = 1, R = Ch punct mort sau prag de rentabilitate

- Ef < 1, R < Ch ineficienţă.

1.2. Criteriul eficienţei economice

Orice agent economic este interesat să-şi maximizeze rezultatele sau să-şi minimizeze

cheltuielile. Este important de reţinut că aceste două ipostaze ale criteriilor de eficienţă trebuie

formulate astfel:

- criteriul maximizării efectului, al rezultatului în condiţiile unui volum şi ale unei structuri date a

resurselor, cheltuielilor:

- criteriul minimizării cheltuielilor, la un anumit cuantum de efecte.

Nu există simultaneitatea criteriilor maximizării şi minimizării. În literatura de specialitate,

foarte adesea se utilizează criteriul de optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca

dintr-o multitudine de variante ale eficienţei economice, să o alegem pe cea mai bună, pe cea

optimă, în funcţie de criteriul concret de eficienţă.

Optimul unei activităţi,în condiţiile pieţei concurenţiale, se realizează atunci când avem

egalitate între costurile şi veniturile marginale ale unei firme, adică:

C = costuri medii;

C = costuri marginale;

V = venituri medii;

V = venituri marginale.

C

C

=

V

V

, în care:

Din relaţia anterioară se deduce că optimul pe piaţă se realizează atunci când eficienţa medie

(Efm) este egală cu eficienţa marginală (Ef mg ), adică:

V

V

=

C

C

, în care:

V

= eficienţa medie;

C

V

C

= eficienţa marginală.

Se pot determina următoarele mărimi utile pentru asemenea situaţii de eficienţă sau

ineficienţă, în cazurile concrete ale societăţilor comerciale, şi anume:

V =

C

V

 

C

 

C =

V

C

 

V

 

V

=

V

 

C

 

C

C

C

=

V

V

Deşi există mai multe variante de indicatori de eficienţă, doar una singură este optimă.

1.3. Evaluarea eficienţei economice

1. Sistemul indicatorilor eficienţei la nivel macroeconomic cuprinde un nomenclator

numeros de indicatori, dar cei mai utililizaţi sunt cei care raportează efecte macroagregate

economice de tipul produsului intern brut (PIB), valorii adăugate (VA), consumului final,

exportului, etc. la eforturi, cheltuieli macroagregate de tipul populaţie totală, populaţie ocupată,

investiţii, fonduri fixe, etc.

Indicatorii macroeconomici ai eficienţei se pot determina sub formă de raport în care

variabilele de efect şi efort pot fi exprimate valoric în majoritatea cazurilor, ca de exemplu:

W s =

PIB ;

N

S

E mf =

PIB ;

M

f

E i =

PIB

I

, în care:

W s

PIB = produsul intern brut;

N s

E mf = eficienţa mijloacelor fixe;

= productivitatea socială a muncii;

= număr de salariaţi;

Mf

= volumul valoric al mijloacelor fixe;

E i

= eficienţa investiţiilor;

I

= investiţii.

Cu cât valoarea acestor indicatori va fi mai mare, cu atât eficienţa va fi mai ridicată şi va

reflecta o utilizare adecvată, optimă a resurselor materiale, financiare şi umane, angajate

(consumate).

O importanţă aparte o au indicatorii care reflectă volumul valoric sau fizic al rezultatelor,

efectelor la nivel macroeconomic la o unitate de consum de resurse materiale, în special energetice.

De exemplu, volumul valoric al PIB care revine la o unitate de consum total de energie (Ef en ) se

poate calcula astfel:

Ef en =

PIB , în care:

P I B , în care:

E

n

E n = consumul de energie exprimat în Kwh sau tone combustibil convenţional.

Inversul lui Ef en mai poartă şi denumirea de energointensivitate a PIB, adică mărimea

consumului de energie pe ansamblul economiei naţionale pentru a produce o unitate de PIB.

2. Gama indicatorilor de eficienţă la nivel sectorial, de ramură şi subramură include

indicatorii utilizaţi la nivel macroeconomic cu deosebirea că mărimea valorică (fizică) a variabilelor

de efect şi efort se referă numai la domeniul respectiv şi că în locul PIB se va folosi categoria de

valoare adăugată.

3. La nivel microeconomic (întreprindere), există un set de indicatori generali ai eficienţei

economice, bazaţi pe exprimarea valorică a efectelor şi eforturilor care reflectă rezultativitatea de

ansamblu a activităţii întreprinderii respective. Cei mai uzitaţi indicatori generali ai eficienţei

microeconomice se referă la:

a) eficienţa factorilor de producţie (munca şi capitalul);

b) eficienţa consumului de resurse materiale;

c) eficienţa structurii consumului de resurse şi a rezultatelor;

d) eficienţa economico-financiară.

În categoria a) de indicatori, cel mai frecvent utilizaţi sunt: productivitatea muncii (W) şi

eficienţa capitalului fix (E cf ).

A. Productivitatea muncii (W) poate fi calculată ca raport între volumul valoric (Q v ) sau

fizic (Q f ) al producţiei (Q) şi numărul de salariaţi (N s ) sau, timpul lucrat (T) exprimat în nr. ore (T h )

sau ore/ani (T a ). Astfel vom avea:

=

Q .

T

a

(1) W = N Q , cu variabilele:

s

W 1 =

Q

v

N

s

; W 2 =

Q

f

N

s

;

W 3 =

Q ;
T

W 4

= T Q ;

h

W

5

Cu cât volumul producţiei va creşte mai repede decât nr. de salariaţi, cu atât eficienţa va fi

mai ridicată şi posibilitatea de a mări salariile mai mari.

În cazul în care relaţia (1) se împarte la numărător şi numitor cu mărimea capitalului fix

(C f ), vom obţine:

(2) W =

Q

Q

C

f

N

s

C

f

, din care rezultă că productivitatea muncii depinde de raportul

C Q , care

f

reprezintă eficienţa capitalului fix şi,

C

f

N

s

.

N

s

C f

, mărimea inversă a gradului de înzestrare zilnică a muncii

B. Eficienţa capitalului fix (E cf ) se calculează de regulă după următoarea relaţie:

E cf =

Q

C

f

, în care producţia (Q) se poate calcula după variantele Q v (producţia în expresie

valorică) şi Q f (producţia în expresie fizică), iar capitalul fix (C f ), după variantele C fv (capital fix în

expresie valorică) şi C ff (capital fix în expresie fizică). Cei mai uzitaţi indicatori de eficienţă ai

factorului de producţie capital fix sunt: producţia, profitul la 1 milion capital fix.

b) Eficienţa consumului de resurse materiale (E m ) se determină după formula:

Q

E m = M

, în care: M = volumul resurselor materiale atrase sau consumate.

Volumul resurselor materiale atrase sau consumate (M) poate fi exprimat valoric (M v ) sau

fizic (M f ).

În cazul în care se folosesc indicatorii, producţia în expresie fizică (Q f ) şi volumul resurselor

materiale atrase sau consumate în expresie fizică (M f ), ca raport

M

f

Q f

, avem ceea ce în practica

economică este cunoscut sub denumirea de consum specific de materiale pentru realizarea unei

unităţi fizice de producţie, indicator relevant pentru comparaţii internaţionale, calitatea şi

competitivitatea produselor.

c) Structura consumului de resurse şi a rezultatelor activităţilor unei întreprinderi oferă

indicii utile pentru căile de sporire a eficienţei economice ţinând cont de rolul specific pe care-l

poate avea fiecare categorie de resursă sau rezultat.

În principal, avem următoarele categorii de indicatori:

- ponderea muncitorilor, a personalului de conducere şi administrative în nr. total de

salariaţi;

- indicele de utilizare a timpului de lucru al salariaţilor (timp efectiv lucrat/timp

disponibil);

- ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;

- ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli;

- ponderea materiilor prime depozitate sau din import în volumul valoric al materiilor

prime.

d) Principalii indicatori generali ai eficienţei economico-financiare sunt reprezentaţi de:

rata profitului (r) ca raport între profit (P) şi cheltuieli totale (Ch), adică:

r =

P

Ch

100

În locul profitului, în formulă se poate utiliza indicatorul venit net (V n ) ca diferenţa dintre

V

Ch sau, în locul cheltuielilor se utilizează

valoarea producţiei marfă şi cheltuielile totale, r'

=

n

capitalul fix (C f ) şi capitalul circulant (C c ), r" =

P

C

f

+

C

c

.

O altă variantă de calcul este ponderea profitului în total cifră de afaceri. Apare evident că,

cu cât rata profitului (r) este mai mare cu atât mai profitabilă va fi o societate.

cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V).

c =

Ch , în care :
V

Ch = cheltuielile totale anuale;

V = valoarea anuală a producţiei.

1.4. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate. Regresia simplă şi multiplă

Indicatorul eficienţei economice poate fi explicitat ca o variabilă dependentă explicată de

una sau mai multe variabile independente, denumite şi factori de influenţă sau variabile explicative.

În cazul în care rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative

(x), avem de-a face cu o ecuaţie de regresia simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în care:

a

= nivel de pornire (constanta); b = coeficient de regresie sau elasticitate, care ne arată cu cât creşte

y

(efectul) la o creştere cu o unitate a lui x (variabila de efort).

Atunci când o variabilă dependentă (y) se poate explicita ca o funcţie de n variabile

independente, x 1 , x 2 …x n , avem o ecuaţie de regresie multiplă care se poate scrie sub forma

următoare: y = a 0 + a 1 x 1 + a 2 x 2 +…+ a n x n , în care:

a 0 = constantă;

a 1 …a n = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei

simple. Dacă vom lua un exemplu cifric de forma: y = 500 + 0,45x 1 – 0,34x 2 + 0,20x 3 , atunci

vom observa că variabila de rezultat y este pozitiv influenţată de variabilele independente, factorii

de influenţă x 1 şi x 3 şi, negative de x 2 şi că influenţa pozitivă este mai puternică decât cea negativă. Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre rezultatul unei activităţi economice, de exemplu PIB corelat cu y şi factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de muncă (L)

îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas, scrisă sub forma:

(13) y = A × K α L β , în care:

α şi β = coeficienţi de elasticitate;

A = factor de proporţionalitate, constantă. Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică. Coeficientul A mai poartă şi denumirea de coeficient al eficienţei integrale, întrucât raportează

efectul la mai mulţi factori principali de influenţă: A =

y . K L
y
.
K
L

1.5. Determinarea eficienţei economice pe baza analizei input-output. Efecte propagate Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează modelul input – output sau al balanţei legăturilor dintre ramuri, vom încerca să determinăm eficienţa economică ţinând seama nu numai de cheltuielile directe generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi de cele indirecte pe care producţia, rezultatul respectiv le induce în ramurile din aval. După cum se ştie, matricea coeficienţilor tehnologici A reflectă cheltuielile directe de producţie potrivit relaţiei a ij = x ij /x j , în care:

a ij = coeficient tehnologic; x ij = producţia livrată de ramura i către ramura j pentru a produce o unitate de producţie în ramura

j; x j

Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri este

următoarea:

= producţia ramurii j.

x = (E – A) -1

x = vectorul producţiei totale a ramurilor; A = matricea coeficienţilor tehnologici;

E = matricea unitate;

(E – A) -1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (b ij ) sau matricea inversă a matricei A, coeficienţi care cumulează cheltuielile directe cu cele indirecte;

y = vectorul cererii sau consumului total. Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Ch d) plus cheltuielile indirecte (Ch ind) necesare pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j (x ). Rezultă că eficienţa totală (Eft) se poate determina după formula:

× y

, în care:

Ef t =

x

=

x

Ch

t

(

Ch

d

+

Ch

ind

)

Pe baza balanţei legăturilor dintre ramuri se pot determina mai mulţi indicatori ai eficienţei

integrale raportând producţia la consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi materiale.

1.6. Metode de optimizare cu ajutorul programării liniare

Metodele de optimizare reprezintă modele decizionale care, în cazul programării liniare,

presupune stabilirea unei funcţii obiectiv care exprimă scopul urmărit: maximizarea rezultatelor

producţie, profit, beneficii, export, în condiţiile unui volum şi structuri date de resurse care sunt

reprezentate de sistemul de ecuaţii şi inecuaţii prin intermediul cărora se urmăreşte încadrarea în

resursele alocate; minimizarea cheltuielilor (totale sau parţiale), - un anumit volum şi structură date

rezultatelor care sunt reprezentate într-un sistem de ecuaţii şi inecuaţii reprezentând restricţiile

modelului de programare liniară. Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii şi inecuaţii se poate calcula

funcţia obiectiv, interpretarea economică a rezultatului depinzând de stabilirea necunoscutelor,

culegerea datelor din evidenţa societăţii comerciale şi recalcularea parametrilor tehnico- economici

în funcţie de necunoscutele stabilite.

2. TIPOLOGIA SISTEMULUI DE INDICATORI

Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă un indicator cheie pentru dezvoltarea unei

companii ca şi a economiei în ansamblul său.

Indicatorii de eficienţă se împart în următoarele categorii:

1. Indicatori generali care cuprind:

a) capacitatea de producţie: (Q) reprezintă capacitatea unei firme de a realiza efecte, fără a ţine

seama de cheltuielile necesare pentru obţinerea producţiilor respective;

b) numărul de salariaţi: (N) se stabileşte încă din faza de proiectare a obiectivului şi poate fi

exprimat în număr de ore/ore, ore/săptămână, ore/lună, ore/an, în cadrul cărora se va ţine cont de nr.

de schimburi.

c) productivitatea muncii, (W) calculat în mai multe variante şi anume:

T

W = Q ;

W =

Q ;
T

N ;

W = Q

Q

W = N

,

în care:

W

= productivitatea muncii;

Q

= capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice sau valorice;

T

= timp de lucru, exprimat în ore, zile, săptămâni, luni, ani;

N

= număr de angajaţi.

d)

cheltuieli de producţie: reprezintă eforturile făcute de către firmă pentru obţinerea producţiei;

e) rentabilitatea: calculată ca rată a rentabilităţii (r) sub forma raportului dintre profit şi cheltuielile

de producţie.

f) profitul: ca efect net care oferă posibilitatea creşterii capitalului fix prin reinvestire.

2. Indicatori de bază:

a) volumul capitalului investit reprezintă suma cheltuită pentru a realiza un anumit obiectiv de

investiţii şi se calculează cu ajutorul formulei: I t = I d + I c + M c + Ch s , în care:

I t = investiţii totale;

I d = investiţii directe, conform devizului general;

I c = investiţii colaterale pentru realizarea de căi de acces, aprovizionarea cu energie electrică, etc.;

M c = necesarul de mijloace circulante pentru primul ciclu de producţie;

Ch s = cheltuielile suplimentare pentru pregătirea forţei de muncă, supravegherea lucrărilor, etc.

b) termenul de realizare a lucrărilor de investiţii (T r ) reprezintă perioada de timp în care investiţiile

se transformă în capital fix. Apare evident că întotdeauna se va urmări ca d să fie cât mai mică,

astfel încât să se poată trece la realizarea producţiei generatoare de venituri şi profit. Pe parcursul d

nu se realizează profit şi practic aceasta va însemna o imobilizare de fonduri şi implicit o pierdere.

Din acest motiv eşalonarea în timp a investiţiilor pe parcursul d se face astfel încât să se minimizeze

volumul fondurilor imobilizate. Pentru ca volumul imobilizărilor să fie minim, în cadrul unui

proiect investiţional, se recomandă ca cele mai mari fonduri să se cheltuiască în ultimii ani ai

duratei de realizare.

c) termenul de funcţionare (T f ) a unui obiectiv investiţional reprezintă un indicator relevant pentru

eficienţa economică. Se subdivide cronologic în următoarele 3 subperioade:

T a = durata de atingere a parametrilor proiectaţi, în care se pot înregistra şi pierderi;

T n = durata normală de funcţionare, în care, de regulă, efectele depăşesc costurile;

T d = durata de declin a producţiei, în care, de regulă, eficienţa scade, putându-se ajunge la pierderi.

d) investiţia specifică (I s ) reprezintă raportul dintre investiţia totală (I t ) şi valoarea producţiei (Q),

adică I s = Q I t . Cu cât I s este mai mare cu atât eficienţa investiţiei este mai defavorabilă şi invers.

e) termenul de recuperare : (T r ), care exprimă raportul dintre volumul total al investiţiilor (I t ) şi

rezultatul obţinut sub formă de profit anual (P a ), adică: T r =

I

t

P

a

. Cea mai preferată variantă va fi

cea cu termenul de recuperare cel mai mic.

f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor

(C ei ) reprezintă inversul termenului de

recuperare, adică: C ei =

1 =

T r

P

a

I

t

şi se arată volumul valoric al profitului anual aferent unei unităţi

valorice de investiţii, de capital fix. Preferată va fi varianta care are cea mai mare valoare a coeficientului C ei . g) cheltuielile echivalente sau recalculate, (K) exprimă efortul total şi asigură comparabilitatea datelor doar dacă variantele ce se analizează au aceeaşi capacitate de producţie (q). Se calculează după formula:

K =

I

t

+ C

h

T

f

, în care:

I t = investiţia totală;

C h = costurile anuale;

T f = termenul de funcţionare a obiectivului. Varianta preferată va fi cea cu cel mai scăzut efort total.

c)

cheltuieli echivalente specifice, (k) se calculează pentru capacităţi de producţie diferite, după formula:

k =

K

q

T

f

, în care:

K = cheltuieli echivalente sau recalculate;

q

= capacitatea de producţie;

T

f

= durata de funcţionare a obiectivului.

d)

investiţiior şi se poate calcula după formula:

randamentul economic, (R) exprimă profitul obţinut de un agent economic după recuperarea

R =

P

f

I

t

100

sau

R =

P

t

P

r

P

t

I

t

P

t

=

=

I

t

I

t

I

t

1

=

P

a

I

t

T

f

1 , în care:

P

t

=

profitul total;

= profitul de recuperare;

P

I

t

P = profitul anual.

r

= investiţia totală;

a

Se va alege ca fiind optimă, varianta cu randamentul economic cel mai ridicat.

3. EXTERNALITĂŢILE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ

Externalităţile negative şi internalizarea externalităţilor negative Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, efecte nefavorabile, de natură economică şi socială induse de către agenţii economici, persoanelor fizice şi juridice terţe sau părţilor terţe.

În teoria economică, externalitatea negativă reprezintă costurile marginale externe (CME) pe care un agent economic poluator le induce unor terţi, fără ca acesta să plătească daunele produse altora

Pentru a înţelege mecanismul de producere a externalităţilor negative utilizăm noţiunile următoare:

costul marginal privat (CMP) reprezintă costul la care un producător îşi realizează

producţia, fără să-l intereseze care sunt efectele nefavorabile, costurile marginale externe (prejudiciile) pe care le cauzează terţilor.

costul marginal extern (CME) sau externalitatea negativă reprezintă costul pe care

un agent economic poluator îl cauzează terţilor fără ca acesta să plătească daunele respective.

costul marginal social (CMS) reprezintă suma dintre costul marginal privat şi costul

marginal extern. beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul individual pe care îl realizează un agent economic în cadrul pieţei concurenţiale, fără să-l intereseze posibilele externalităţi pe care le induce terţilor. Internalizarea externalităţilor negative se realizează prin taxe şi impozite corective percepute de la poluator care, la rândul său le va introduce în costuri.

CMS Preţ Cost Beneficiu B CMP P4 C P3 P2 M A P1 D CME
CMS
Preţ
Cost
Beneficiu
B
CMP
P4
C
P3
P2
M
A
P1
D
CME
BMP = BMS
CMP
Q2
Q1
Q
0

Graficul 1. – Eficienţa cu internalizarea externalităţilor negative

Pe axa absciselor vom avea următoarele mărimi ale producţiei:

Q 1 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere individual sau al pieţei concurenţiale (în punctul A avem CMP = BMP). Q 2 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere social la care au fost luate în calcul costurile marginale externe, care reprezintă impactul social al producţiei individuale. Potrivit teoriei părţilor, nivelul optim al producţiei, din punct de vedere social, este dat de abscisa punctului

de intersecţie (de echilibru) dintre costul marginal social (CMS) şi beneficiul marginal social (BMS) , adică CMS = BMS. Presupunând costul marginal extern (CME) constant, indiferent de mărimea producţiei, acesta se adaugă la costul marginal privat şi se obţine curba costului marginal social (CMS). Totodată, presupunem beneficiul marginal privat (BMP) egal cu beneficiul marginal social (BMS), adică nu se înregistreză beneficii de care să se folosească părţile terţe Volumul total al taxelor corective (V t ) pe care statul le percepe asupra agentului poluator va fi egal cu produsul dintre nivelul optim al producţiei din punct de vedere social 0Q 2 şi costul marginal extern, adică CD sau P 1 P 3 . Acest produs reprezintă tocmai suprafaţa dreptunghiului

P 3 P 1 CD.

Întrucât aceste taxe nu se cheltuie pe măsură ce se colectează, se poate obţine şi un beneficiu social net, care poate fi determinat prin calculul suprafeţei triunghiului CDA.

CDA =

CD

AM

CD

Q Q

2

1

=

2

2

.

3.2. Externalităţile pozitive şi internalizarea externalităţilor pozitive

Agenţii economici generează şi externalităţi pozitive, care semnifică beneficii marginale externe, avantaje, foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc. Externalităţile pozitive mai poartă denumirea şi de beneficii marginale externe care au efect social pozitiv

Vom utiliza notaţiile următoare:

beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul pe care îl realizează un agent

economic fără să ţină seama de beneficiile pe care le induce terţilor (crescător de albine, cercetare

ştiinţifică).

beneficiul marginal extern (BME) reprezintă beneficii la terţi pentru care aceştia nu plătesc.

beneficiul marginal social (BMS) reprezintă suma dintre beneficiul marginal privat şi

beneficiul marginal extern. Să presupunem că beneficiul marginal privat se reduce odată cu creşterea volumului producţiei (dreapta BMP) şi că beneficiul marginal extern (BME) este o mărime constantă indiferent de nivelul producţiei.

BMS BMP C P4 P3 B P2 M D A P1 BME BMP 0 Q1
BMS
BMP
C
P4
P3
B
P2
M
D
A
P1
BME
BMP
0
Q1
Q2 Q

Pret

Cost

P4 P3 B P2 M D A P1 BME BMP 0 Q1 Q2 Q Pret Cost

CMP = CMS

Beneficiu

Graficul 2. – Eficienţa cu internalizarea externalităţilor pozitive În cazul internalizării externalităţilor pozitive, avem situaţia potrivit căreia o asemenea producţie trebuie încurajată, menţinută prin subvenţii corective din partea statului, deoarece producătorii trebuie stimulaţi să-şi mărească producţia. Dacă notăm cu V S , volumul subvenţiilor corective pe care statul le va plăti producătorului cu externalităţi pozitive, atunci acesta va fi egal cu suprafaţa dreptunghiului ABP 1 P 3 = P 1 B AB = 0Q 2 AB = 0Q 2 BME , întrucât AB = BME. Dar subvenţiile corective mai pot genera şi ceea ce numim beneficiul social net (BSN), ca urmare a unor efecte propagate cererii favorabile cum ar fi folosirea temporară a acestora în depozitele bancare sau în alte scopuri. Volumul beneficiului social net (V BSN ) se determină calculându-se aria triunghiului ABD în felul următor:

V BSN = aria triunghiului ABD =

AB

2

DM . Dar AB = BME şi DM = 0Q 2 - 0Q 1

BME

(

0

Q

2

0

Q

1

)

Prin urmare, V BSN =

2

4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA

.

4.1. Introducere La nivelul societăţilor comerciale, în forma sa generală, la care ne-am referit la începutul cursului, eficienţa economică poartă denumirea de rentabilitate şi, în cazul în care raportul dintre efect şi efort este exprimat în procente poartă denumirea de rată a rentabilităţii. Elementul cheie al rentabilităţii unei societăţi îl reprezintă profitul care, în diferitele sale forme, este luat în considerare la determinarea diferitelor rate ale rentabilităţii.

Obiectivul oricărei întreprinderi este realizarea de beneficii şi rentabilizarea capitalurilor

sale investite, în vederea asigurării dezvoltării sale şi a remunerării celor care au făcut plasamente

de capital.

4.2. Rata rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică reprezintă un raport între profit şi activele unei societăţi. Diferitele

mărimi ale profitului în cazul rentabilităţii economice, se referă la mărimea profitului înainte de

impozitare, acesta putând fi profit curent sau din exploatare sau excedentul brut de exploatare.

Rata rentabilităţii economice (Re), ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de

specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:

Rata rentabilităţii economice (Re) ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de

specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:

1.

Re 1 =

Pcrt

At

100

, în care:

Pcrt = profit curent;

At = activ total.

2.

Re 2 =

Ve

Ae

Pe   100 =

Ve

Pe

Ae

100

, în care:

Ve = venituri din exploatare;

Ae = activ din exploatare;

Pe = profit din exploatare.

3.

Re 3 =

Vcrt

Kp

Pcrt

Vcrt

 

100 =

Pcrt

Kp

100 , în care:

Kp = capital permanent;

Vcrt = venituri curente (venituri din exploatare + venituri financiare).

4.3. Rata rentabilităţii financiare

După ce o societate îşi plăteşte taxele şi impozitele legale, rămâne cu profitul net (Pn) care

reprezintă un indicator cu relevanţă deosebită pentru performanţele economico-financiare ale

societăţii ca şi pentru capacitatea acesteia de a reinvesti profitul.

Exprimarea procentuală a rentabilităţii financiare poartă denumirea de rată a rentabilităţii

financiare (Rf) care se calculează astfel:

Analiza ratei rentabilităţii financiare se realizează cu ajutorul următoarelor modele:

Rf =

Pn

Kpr

100 , în care:

Pn= profit net;

Kpr = capital propriu.

1.

2.

3.

Rf =

Rf =

Rf =

Pn

100

 

Kpr

 

Vt

 

Pi

 

Kpr

 

Vt

Pi

Re

+

(

Re

Rd

)

   

Pn

 

100

D

Kpr

Vt = venituri totale;

Pi

Re

Rd = rata dobânzii;

= profit impozabil;

= rata rentabilităţii economice;

1

Ci

100

D

= datorii financiare;

Ci

= cota de impozitare a profitului.

Rata

rentabilităţii

financiare

(Rf)

veniturilor (Rv), viteza de rotaţie a activelor

reprezintă

V

Vra

= A

, în care:

produsul

dintre

rata

rentabilităţii

şi pârghia financiară

Pf

A

= Kpr

:

nete

Rf = Rv Vra Pf, adică

P

=

P

V

A

, în care

 
 

Kpr

V

A

Kpr

P

= profit;

V

= venituri;

A

= active;

Kpr = capital propriu.

a

4.4. Rata rentabilităţii comerciale

În practică, rata rentabilităţii comerciale (Rc) reprezintă o formă sui generis a eficienţei

economice care raportează efect la efect, adică profitul la cifra de afaceri: Rc =

P

CA

*100

4.5. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat (fix şi circulant)

Se calculează ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi suma volumului mediu al

mijloacelor fixe ( Mf ) şi activelor circulante ( Ac ).

4.6.

Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix

Capitalul fix al firmei reprezintă un factor de producţie cu rol determinant în performanţele de eficienţă economică ale firmei. Capitalul fix încorporează un anumit nivel calitativ al tehnologiilor de producţie şi eficienţa sa va depinde în mod hotărâtor de gradul său de uzură fizică şi morală, precum şi de proporţia în care se utilizează capacităţile de producţie. Principalele relaţii ale eficienţei mijloacelor fixe explicată prin factorii săi majori de influenţă sunt:

1. Qe =

2.

Mf

Mf

Qe

Mf

CA

Mf

VA

Mf

Pe

Mf

n a * Mf Mf a Mf a n = * Mf Mf a Mf
n
a *
Mf
Mf
a
Mf
a
n
= *
Mf
Mf
a
Mf
a
n
= *
Mf
Mf
a
Mf
a
n
= *
Mf
Mf
a

*

*

*

*

CA

Qe

VA

Qe

Pe

Qe

;

,

Mf

3. Mf

4. Mf

;

în care: Mf

Mf

a

= valoarea medie a mijloacelor fixe totale;

= valoarea medie a mijloacelor fixe active;

Mf

n

= valoarea medie a mijloacelor fixe noi;

Qe = producţia exerciţiului; CA = cifra de afaceri; Pe = profitul din exploatare. Influenţa fiecărui factor asupra eficienţei mijloacelor fixe se poate determina prin metoda substituţiei în lanţ.

4.7. Efectul de levier ( de pârghie)

Analiza pârghiei financiare ca raport între variaţia ratei rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice oferă posibilitatea de a determina, la nivelul unei societăţi comerciale, efectul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea îndatorarea unei societăţi asupra rentabilităţii, comparând costurile îndatorării cu rentabilitatea economică. Teoretic se pot distinge trei categorii de efecte de levier şi, anume:

- efectul de levier pozitiv are loc atunci când rentabilitatea capitalurilor proprii creşte concomitent cu îndatorarea.

- efectul de levier negativ se produce atunci când costul îndatorării nu este acoperit de către rentabilitatea economică.

- efectul de levier nul: în cazul în care o îndatorare a firmei este neutră faţă de rentabilitatea

capitalurilor proprii.

5. PRAGUL DE RENTABILITATE

5.1. Definiţie

Noţiunea de prag de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau cifra de afaceri pe care

o firmă trebuie s-o realizeze pentru a acoperi în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile şi de la

care nu realizează nici pierdere şi nici beneficii.

Efectuând o comparaţie între cifra de afaceri (CA) şi pragul de rentabilitate, putem trage

concluzii relevante în ceea ce priveşte natura rezultatului activităţii unei firme, după cum urmează:

- CA = prag de rentabilitate

rezultat nul;

- CA > prag de rentabilitate

beneficiu;

- CA < prag de rentabilitate

pierdere.

Pragul de rentabilitate permite întreprinderii:

- să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care activitatea devine rentabilă sau nivelul de

activitate sub care nu ar trebui să coboare;

- să determine data la care întreprinderea devine rentabilă;

- să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care conjunctura economică devine defavorabilă;

- să estimeze rapid rezultate previzionate.

5.2. Calculul pragului de rentabilitate şi a altor indicatori

a) Măsurarea pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate se poate măsura în unităţi valorice şi în unităţi fizice. Formula de

calcul a pragului de rentabilitate (PR) este următoarea:

CF = costuri fixe

MCV = marja costurilor variabile.

PR = MCV CF , în care:

Se mai poate calcula şi rata marjei costurilor variabile RMCV ca procent al MCV din CA,

adică: RMCV =

MCV

CA

*100

.

Rezultatul unei întreprinderi este nul, nu are nici pierderi nici beneficii, atunci când:

a) MCV = CF

b) (PR * RMCV) – CF = 0

b) Calculul punctului mort

Data la care o firmă atinge pragul de rentabilitate se numeşte punct mort şi se calculează

astfel:

PR

Punctul mort =

CA În cazul în care activitatea unei firme este neregulată (sezonieră), punctul mort se determină de la seria cumulată a CA prin intrapolare. c) Calculul marjei de securitate În cazul în care CA este superioară pragului de rentabilitate, firma îşi poate calcula activitatea rentabilă, numită marja de securitate (MS), potrivit relaţiei:

MS = CA-PR

d) Calculul indicelui de securitate Indicele de securitate măsoară marja de securitate ca procent din cifra de afaceri:

*12

luni

Indicele de securitate =

MS

*100

CA

e) Evoluţia condiţiilor de exploatare Într-o firmă, condiţiile de exploatare pot evolua în cursul exerciţiului ca urmare a:

a) modificărilor de structură;

b) schimbării ratei marjei costurilor variabile;

c) unei alegeri de structură.

f) Pârghia de exploatare sau operaţională Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea rezultatului exploatării, înaintea cheltuielilor şi produselor financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri. Coeficientul pârghiei de exploatare = [( Rezultat de exploatare/Rezultat de exploatare) / Cifra de afaceri /Cifra de afaceri)]

(

6. FACTORUL TIMP ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ. ACTUALIZAREA

6.1. Tehnica actualizării Eficienţa economică fiind definită ca un raport sau o relaţie între cheltuieli (eforturi) şi rezultate (efecte), presupune mai întâi efectuarea consumului, a cheltuielilor de factori de producţie şi, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, obţinerea ulterioară a efectelor (rezultatelor). Aşadar, intervine un decalaj de timp (time-lag) între cheltuieli şi rezultate care va influenţa practic mărimea acestora. Luarea în consideraţie a influenţei complexe a factorului timp asupra valorilor economice ale cheltuielilor şi rezultatelor, produse la momente diferite de timp, se poate realiza prin tehnica

actualizării sau discontării prin intermediul căreia se aduc toate valorile economice (monetare) din

trecut sau viitor la un moment unic.

timpului un preţ. Actualizarea reprezintă un principiu general care se utilizează la determinarea eficienţei economice prin aşa numita abordare dinamică (luarea în considerare a factorului timp), spre deosebire de abordarea statică în care factorul timp nu intervine. În acest scop se utilizează coeficientul x sau rata de actualizare.

Principiul actualizării reprezintă o modalitate de a acorda

6.2. Factorii de actualizare sunt:

1. Factor de fructificare sau capitalizare (compunere): (1 +α) n – arată ce devine o sumă iniţială

atunci când creşte într-un ritm anual egal cu α.

2. Factor de actualizare sau discontare:

1

(1

+

)

n

ne arată cât valorează în prezent o sumă care se

scontează a se obţine în viitor.

3. Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 an:

(1+

)

n

1

cu ajutorul său se calculează

mărimea creşterii valorii unei sume constant depusă până la sfârşitul unui an n, dându-se mărimea ratei dobânzii.

4.

Factorul de reducere: (1+

)

n

1

indică depozitul anual uniform necesar pentru a ajunge la 1

leu într-un anumit an

depuse, pentru o zi investită cu scopul de a avea o sumă prestabilită după un anumit nr. de ani.

n

Cu ajutorul său se poate determina cuantumul uniform al unei plăţi anuale

5. Factorul de anuitate:

(1

+

)

n

1

(1

+

)

n

indică valoarea în prezent a sumei de 1 leu obţinută anual pe o

perioadă de timp.

6. Factorul de recuperare a capitalului:

(1

+

)

n

(1

+

)

n

1

este inversul factorului de anuitate şi ne arată

cât trebuie să plătim anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de 1 leu în n ani. Cu ajutorul factorului de recuperare a capitalului determinăm ratele anuale constante necesare plăţii unui împrumut, la o rată dată a dobânzii. Rata de actualizare va depinde de rata la care agentul economic scontează viitorul. Dacă un agent economic dispune în prezent de o anumită sumă de bani el o va putea plasa pe o piaţă financiară. Rata de actualizare este acea rată care face indiferentă alegerea între o sumă actuală şi una viitoare.

7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE UTILIZAŢI ÎN METODOLOGIA INSTITUŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Contractarea creditelor la instituţiile financiare internaţionale presupune utilizarea unui set de indicatori specifici de eficienţă economică, în funcţie de care se acordă împrumutul solicitantului. Acest set de indicatori de eficienţă se bazează în principal pe metoda actualizării şi a fost adoptat şi de către băncile care îşi desfăşoară activitatea în România.

7.1. Indicatorii de eficienţă economică utilizaţi în metodologia instituţiilor financiare internaţionale

1. Angajamentul de capital reprezintă suma actualizată a costurilor totale de investiţii şi a

celor de exploatare ale unui obiectiv. Varianta preferată va fi cea care are cel mai scăzut volum al capitalului angajat. Angajamentul de capital sau capitalul angajat se determină cu ajutorul formulei:

K ta n = I ta n + C ta n =

d

+

D

a

=

1

( I a +C a )

1

(1

+

)

a

, în care:

K ta n = angajamentul total de capital actualizat; I ta n = investiţiile totale actualizate la monentul n; C ta n = costurile totale actualizate la momentul n; I a = investiţiile anuale; C a = costurile anuale;

d

= durata de execuţie a lucrărilor de investiţii;

D

= durata de funcţionare eficientă a obiectivului.

2. Eficienţa economică în formula sa clasică presupune comparativ raportarea dintre veniturile şi cheltuielile totale ale unei activităţi. Compararea dintre veniturile totale actualizate şi

costurile totale actualizate, poate fi realizată sub formă de:

1. Raport: γ = V tα / K tα

2. Diferenţă: ∆γ = V tα - K tα , care mai poartă şi denumirea de avantaj net total actualizat În cazul raportului, se va prefera varianta cu valoarea supraunitară, întrucât numai aceasta

este eficientă, în timp ce valorile subunitare ale raportului semnifică ineficienţă, iar cea egală cu unitatea nu prezintă avantaje economice nete.

3. Venitul net actualizat sau valoarea netă actualizată totală (VNAT),

reprezintă valoarea totală a avantajului economic actualizat, exprimat în flux de lichiditate FL

(cash- flow) la momentul începerii unui proiect de investiţii.

VNAT = − I t +

a=1

FL a

1

(1

+

)

a

Valoarea netă anuală (VN a ) reprezintă diferenţa dintre volumul anual al veniturilor totale

(V at ) şi costurile anuale totale de investiţii şi de exploatare I a + C a = K at . Deci vom avea:

VN a = V a - (I a + C a ) = V at -

K a t.

d

+

D

Din formula de mai sus, va rezulta că: VNAT =

a

=

1

VN a

1

(1

+

)

a

Criteriul de eficienţă, în cazul indicatorului VNAT, îl reprezintă maximizarea acestuia.

4. Indicele de profitabilitate (K) reprezintă raportul dintre VNAT şi investiţiile totale

actualizate ITA. Pentru a înţelege mai bine utilitatea indicatorului K vom recurge la un exemplu concret ale cărui date le redăm în tabelul de mai jos ştiind că volumul total de investiţii de care dispune societatea este de 500 mild. lei.

   

VARIANTE DE PROIECT

 

INDICATORI

P

1

P

2

P

3

P

4

P

5

ITA

400

150

100

200

170

VNAT

140

60

45

75

50

K=VNAT/ITA

0,35

0,40

0,45

0,375

0,294

Etapele analizei eficienţei economice sunt următoarele:

- se determină mărimea indicelui de profitabilitate pentru fiecare variantă de proiect (rândul 3 din

tabel);

- se ordonează variantele de proiect după mărimea descrescătoare a lui K, adică P 3 , P 2 , P 4 , P 1 , P 5 ;

- se alcătuiesc seturi de proiecte investiţionale, în limita fondului de investiţii disponibil :

ITA 1 (P 3 P 2 P 4 ) = 100 + 150 + 200 = 450 mild. lei ITA 2 (P 3 P 1 ) = 100 +400 = 500 mild. lei ITA 3 (P 3 P 5 P 4 ) = 100 +170 +200= 470 mild. lei

- pentru fiecare set de proiecte se determină mărimea VNAT, şi anume:

VNAT 1 (P 3 P 2 P 4 ) = 45 +60 +75 = 180 mild. lei VNAT 2 (P 3 P 1 ) = 45 +140 = 185 mild. lei VNAT 3 (P 3 P 5 P 4 ) = 45 +50 +75 = 170 mild. lei

- aplicându-se criteriul valorii maxime VNAT, din cele 5 proiecte se va alege setul (P 3 P 1 ) care realizează cea mai mare valoare pentru VNAT de 185 mild. lei şi se încadrează în volumul disponibil de 500 mild. lei pentru investiţii.

5. Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de actualizare α pentru care suma

fluxurilor financiare de lichiditate este egală cu cheltuielile de investiţii în construcţii şi exploatare.

Formula după care se calculează rata α de actualizare sau RIR care face ca mă