Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Management Financiar Contabil Bucureşti

Specializarea Contabilitate şi informatică de gestiune
Anul universitar 2009-2010, sem. 1
Anul III

EFICIENŢA ECONOMICĂ
Sinteză

Prof. univ. dr. GHEORGHE ZAMAN

Asist. univ. drd. MARINELA GEAMĂNU

OBIECTIVE

Obiectivul principal al cursului “Eficienţa economică” constă în însuşirea de către studenţi,

a unui sistem de cunoştinţe teoretice şi practice privind determinarea eficienţei economice, în
general, şi a investiţiilor, în special, la nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.
Temele cuprinse în cadrul disciplinei se referă la problematica economico-financiară a
proiectelor de investiţii, punându-se un accent deosebit pe metodologia de evaluare a eficienţei
acestora, în condiţiile economiei de piaţă concurenţială, precum şi pe metode specifice utilizate de
organisme financiare specializate din România ca şi de organizaţiile financiare internaţionale
(Banca Mondială, BERD, etc).

Cuvinte cheie: eficienţa economică, efort, efect, criteriul maximizării, criteriul minimizării,
optimul economic, decalaj de timp (time-lag), externalizare, actualizarea, indicatori statici,
indicatori dinamici, factor de actualizare, teoria jocurilor, riscul, incertitudine, prag de rentabilitate,
rata rentabilităţii, efectul de levier.

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – definiţie, conţinut, evaluare

1.1. Definiţie
În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un domeniu esenţial de studiere a
fenomenelor şi proceselor economice din punctul de vedere al raportului, corelaţiei, comparaţiei

1
dintre cheltuieli (Ch), eforturi, consumul de resurse, pe de o parte, şi rezultatele (R), efectele,
producţia realizată, pe de altă parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.
Eficienţa economică (Ef) este un indicator structural calitativ care, pune în legătură
eforturile şi efectele economico-financiare, în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor.

Eficienţa economică se poate exprima ca:

- diferenţă: Ef = R – Ch, atunci când: - Ef > 0, R > Ch ⇒ eficienţă
- Ef = 0, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate
- Ef < 0, R < Ch ⇒ ineficienţă
R
- raport: Ef = , atunci când: - Ef > 1, R > Ch ⇒ eficienţă
Ch
- Ef = 1, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate
- Ef < 1, R < Ch ⇒ ineficienţă.

1.2. Criteriul eficienţei economice

Orice agent economic este interesat să-şi maximizeze rezultatele sau să-şi minimizeze
cheltuielile. Este important de reţinut că aceste două ipostaze ale criteriilor de eficienţă trebuie
formulate astfel:
- criteriul maximizării efectului, al rezultatului în condiţiile unui volum şi ale unei structuri date a
resurselor, cheltuielilor:
- criteriul minimizării cheltuielilor, la un anumit cuantum de efecte.
Nu există simultaneitatea criteriilor maximizării şi minimizării. În literatura de specialitate,
foarte adesea se utilizează criteriul de optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca
dintr-o multitudine de variante ale eficienţei economice, să o alegem pe cea mai bună, pe cea
optimă, în funcţie de criteriul concret de eficienţă.
Optimul unei activităţi,în condiţiile pieţei concurenţiale, se realizează atunci când avem
∆C ∆V
egalitate între costurile şi veniturile marginale ale unei firme, adică: = , în care:
C V
C = costuri medii;
∆C = costuri marginale;
V = venituri medii;
∆V = venituri marginale.
Din relaţia anterioară se deduce că optimul pe piaţă se realizează atunci când eficienţa medie
V ∆V
(Efm) este egală cu eficienţa marginală (Ef mg ), adică: = , în care:
C ∆C

2
V
= eficienţa medie;
C
∆V
= eficienţa marginală.
∆C
Se pot determina următoarele mărimi utile pentru asemenea situaţii de eficienţă sau
ineficienţă, în cazurile concrete ale societăţilor comerciale, şi anume:

C × ∆V
• V=
∆C
V × ∆C
• C=
∆V
V × ∆C
• ∆V =
C
C × ∆V
• ∆C =
V
Deşi există mai multe variante de indicatori de eficienţă, doar una singură este optimă.

1.3. Evaluarea eficienţei economice

1. Sistemul indicatorilor eficienţei la nivel macroeconomic cuprinde un nomenclator
numeros de indicatori, dar cei mai utililizaţi sunt cei care raportează efecte macroagregate
economice de tipul produsului intern brut (PIB), valorii adăugate (VA), consumului final,
exportului, etc. la eforturi, cheltuieli macroagregate de tipul populaţie totală, populaţie ocupată,
investiţii, fonduri fixe, etc.
Indicatorii macroeconomici ai eficienţei se pot determina sub formă de raport în care
variabilele de efect şi efort pot fi exprimate valoric în majoritatea cazurilor, ca de exemplu:
PIB PIB PIB
Ws = ; Emf = ; Ei = , în care:
NS Mf I

Ws = productivitatea socială a muncii;

PIB = produsul intern brut;
Ns = număr de salariaţi;
Emf = eficienţa mijloacelor fixe;
Mf = volumul valoric al mijloacelor fixe;
Ei = eficienţa investiţiilor;
I = investiţii.

3
 Cu cât valoarea acestor indicatori va fi mai mare, cu atât eficienţa va fi mai ridicată şi va
reflecta o utilizare adecvată, optimă a resurselor materiale, financiare şi umane, angajate
(consumate).
O importanţă aparte o au indicatorii care reflectă volumul valoric sau fizic al rezultatelor,
efectelor la nivel macroeconomic la o unitate de consum de resurse materiale, în special energetice.
De exemplu, volumul valoric al PIB care revine la o unitate de consum total de energie (Efen) se
poate calcula astfel:
PIB
Efen = , în care:
En
En = consumul de energie exprimat în Kwh sau tone combustibil convenţional.
Inversul lui Efen mai poartă şi denumirea de energointensivitate a PIB, adică mărimea
consumului de energie pe ansamblul economiei naţionale pentru a produce o unitate de PIB.
2. Gama indicatorilor de eficienţă la nivel sectorial, de ramură şi subramură include
indicatorii utilizaţi la nivel macroeconomic cu deosebirea că mărimea valorică (fizică) a variabilelor
de efect şi efort se referă numai la domeniul respectiv şi că în locul PIB se va folosi categoria de
valoare adăugată.
3. La nivel microeconomic (întreprindere), există un set de indicatori generali ai eficienţei
economice, bazaţi pe exprimarea valorică a efectelor şi eforturilor care reflectă rezultativitatea de
ansamblu a activităţii întreprinderii respective. Cei mai uzitaţi indicatori generali ai eficienţei
microeconomice se referă la:
a) eficienţa factorilor de producţie (munca şi capitalul);
b) eficienţa consumului de resurse materiale;
c) eficienţa structurii consumului de resurse şi a rezultatelor;
d) eficienţa economico-financiară.
În categoria a) de indicatori, cel mai frecvent utilizaţi sunt: productivitatea muncii (W) şi
eficienţa capitalului fix (Ecf).
A. Productivitatea muncii (W) poate fi calculată ca raport între volumul valoric (Qv) sau
fizic (Qf) al producţiei (Q) şi numărul de salariaţi (Ns) sau, timpul lucrat (T) exprimat în nr. ore (Th)
sau ore/ani (Ta). Astfel vom avea:
Q Qv Qf Q Q
(1) W = , cu variabilele: W1 = ; W2 = ; W3 = ; W4 = ; W5
Ns Ns Ns T Th

Q
= .
Ta
Cu cât volumul producţiei va creşte mai repede decât nr. de salariaţi, cu atât eficienţa va fi
mai ridicată şi posibilitatea de a mări salariile mai mari.

4
 În cazul în care relaţia (1) se împarte la numărător şi numitor cu mărimea capitalului fix
(Cf), vom obţine:
Q
Cf Q
(2) W = , din care rezultă că productivitatea muncii depinde de raportul , care
Ns Cf
Cf

Ns
reprezintă eficienţa capitalului fix şi, , mărimea inversă a gradului de înzestrare zilnică a muncii
Cf

Cf
.
Ns
B. Eficienţa capitalului fix (Ecf ) se calculează de regulă după următoarea relaţie:
Q
Ecf = , în care producţia (Q) se poate calcula după variantele Qv (producţia în expresie
Cf

valorică) şi Qf (producţia în expresie fizică), iar capitalul fix (Cf), după variantele Cfv (capital fix în
expresie valorică) şi Cff (capital fix în expresie fizică). Cei mai uzitaţi indicatori de eficienţă ai
factorului de producţie capital fix sunt: producţia, profitul la 1 milion capital fix.
b) Eficienţa consumului de resurse materiale (Em) se determină după formula:
Q
Em = , în care: M = volumul resurselor materiale atrase sau consumate.
M
Volumul resurselor materiale atrase sau consumate (M) poate fi exprimat valoric (Mv) sau
fizic (Mf).
În cazul în care se folosesc indicatorii, producţia în expresie fizică (Qf) şi volumul resurselor
Mf
materiale atrase sau consumate în expresie fizică (Mf), ca raport , avem ceea ce în practica
Qf

economică este cunoscut sub denumirea de consum specific de materiale pentru realizarea unei
unităţi fizice de producţie, indicator relevant pentru comparaţii internaţionale, calitatea şi
competitivitatea produselor.
c) Structura consumului de resurse şi a rezultatelor activităţilor unei întreprinderi oferă
indicii utile pentru căile de sporire a eficienţei economice ţinând cont de rolul specific pe care-l
poate avea fiecare categorie de resursă sau rezultat.
În principal, avem următoarele categorii de indicatori:
- ponderea muncitorilor, a personalului de conducere şi administrative în nr. total de
salariaţi;
- indicele de utilizare a timpului de lucru al salariaţilor (timp efectiv lucrat/timp
disponibil);

5
 - ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
- ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli;
- ponderea materiilor prime depozitate sau din import în volumul valoric al materiilor
prime.
d) Principalii indicatori generali ai eficienţei economico-financiare sunt reprezentaţi de:
• rata profitului (r) ca raport între profit (P) şi cheltuieli totale (Ch), adică:
P
r= × 100
Ch

În locul profitului, în formulă se poate utiliza indicatorul venit net (Vn) ca diferenţa dintre
Vn
valoarea producţiei marfă şi cheltuielile totale, r' = sau, în locul cheltuielilor se utilizează
Ch
P
capitalul fix (Cf) şi capitalul circulant (Cc), r" = .
C f + Cc

O altă variantă de calcul este ponderea profitului în total cifră de afaceri. Apare evident că,
cu cât rata profitului (r) este mai mare cu atât mai profitabilă va fi o societate.
• cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V).
Ch
c= , în care :
V
Ch = cheltuielile totale anuale;
V = valoarea anuală a producţiei.

1.4. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate. Regresia simplă şi multiplă

Indicatorul eficienţei economice poate fi explicitat ca o variabilă dependentă explicată de
una sau mai multe variabile independente, denumite şi factori de influenţă sau variabile explicative.
În cazul în care rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative
(x), avem de-a face cu o ecuaţie de regresia simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta); b = coeficient de regresie sau elasticitate, care ne arată cu cât creşte
y (efectul) la o creştere cu o unitate a lui x (variabila de efort).
Atunci când o variabilă dependentă (y) se poate explicita ca o funcţie de n variabile
independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie multiplă care se poate scrie sub forma
următoare: y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , în care:
a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei
simple. Dacă vom lua un exemplu cifric de forma: y = 500 + 0,45x1 – 0,34x2 + 0,20x3, atunci

6
vom observa că variabila de rezultat y este pozitiv influenţată de variabilele independente, factorii
de influenţă x1 şi x3 şi, negative de x2 şi că influenţa pozitivă este mai puternică decât cea negativă.
Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre rezultatul unei activităţi economice, de
exemplu PIB corelat cu y şi factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de muncă (L)
îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb-Douglas, scrisă sub forma:
(13) y = A × Kα Lβ , în care:
α şi β = coeficienţi de elasticitate;
A = factor de proporţionalitate, constantă.
Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică.
Coeficientul A mai poartă şi denumirea de coeficient al eficienţei integrale, întrucât raportează
y
efectul la mai mulţi factori principali de influenţă: A = .
K × Lβ
α

1.5. Determinarea eficienţei economice pe baza analizei input-output. Efecte propagate

Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează modelul input – output sau al balanţei
legăturilor dintre ramuri, vom încerca să determinăm eficienţa economică ţinând seama nu numai de
cheltuielile directe generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi de cele indirecte pe
care producţia, rezultatul respectiv le induce în ramurile din aval.
După cum se ştie, matricea coeficienţilor tehnologici A reflectă cheltuielile directe de
producţie potrivit relaţiei aij = xij /xj , în care:
aij = coeficient tehnologic;
xij = producţia livrată de ramura i către ramura j pentru a produce o unitate de producţie în ramura
j; xj = producţia ramurii j.
Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei legăturilor dintre ramuri este
următoarea:
x = (E – A) -1 × y , în care:
x = vectorul producţiei totale a ramurilor;
A = matricea coeficienţilor tehnologici;
E = matricea unitate;
(E – A)-1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (bij ) sau matricea inversă a matricei A,
coeficienţi care cumulează cheltuielile directe cu cele indirecte;
y = vectorul cererii sau consumului total.
Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Ch d) plus cheltuielile indirecte (Ch ind)
necesare pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j (x ). Rezultă că eficienţa totală (Eft) se
poate determina după formula:

7
 x x
Eft = =
Cht (Chd + Chind )
Pe baza balanţei legăturilor dintre ramuri se pot determina mai mulţi indicatori ai eficienţei
integrale raportând producţia la consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi materiale.

1.6. Metode de optimizare cu ajutorul programării liniare

Metodele de optimizare reprezintă modele decizionale care, în cazul programării liniare,
presupune stabilirea unei funcţii obiectiv care exprimă scopul urmărit: maximizarea rezultatelor –
producţie, profit, beneficii, export, în condiţiile unui volum şi structuri date de resurse care sunt
reprezentate de sistemul de ecuaţii şi inecuaţii prin intermediul cărora se urmăreşte încadrarea în
resursele alocate; minimizarea cheltuielilor (totale sau parţiale), - un anumit volum şi structură date
rezultatelor care sunt reprezentate într-un sistem de ecuaţii şi inecuaţii reprezentând restricţiile
modelului de programare liniară. Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii şi inecuaţii se poate calcula
funcţia obiectiv, interpretarea economică a rezultatului depinzând de stabilirea necunoscutelor,
culegerea datelor din evidenţa societăţii comerciale şi recalcularea parametrilor tehnico- economici
în funcţie de necunoscutele stabilite.

2. TIPOLOGIA SISTEMULUI DE INDICATORI

Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă un indicator cheie pentru dezvoltarea unei

companii ca şi a economiei în ansamblul său.
Indicatorii de eficienţă se împart în următoarele categorii:
1. Indicatori generali care cuprind:
a) capacitatea de producţie: (Q) reprezintă capacitatea unei firme de a realiza efecte, fără a ţine
seama de cheltuielile necesare pentru obţinerea producţiilor respective;
b) numărul de salariaţi: (N) se stabileşte încă din faza de proiectare a obiectivului şi poate fi
exprimat în număr de ore/ore, ore/săptămână, ore/lună, ore/an, în cadrul cărora se va ţine cont de nr.
de schimburi.
c) productivitatea muncii, (W) calculat în mai multe variante şi anume:
T Q N Q
W= ; W= ; W= ; W= , în care:
Q T Q N
W = productivitatea muncii;
Q = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice sau valorice;
T = timp de lucru, exprimat în ore, zile, săptămâni, luni, ani;
N = număr de angajaţi.

8
d) cheltuieli de producţie: reprezintă eforturile făcute de către firmă pentru obţinerea producţiei;
e) rentabilitatea: calculată ca rată a rentabilităţii (r) sub forma raportului dintre profit şi cheltuielile
de producţie.
f) profitul: ca efect net care oferă posibilitatea creşterii capitalului fix prin reinvestire.
2. Indicatori de bază:
a) volumul capitalului investit reprezintă suma cheltuită pentru a realiza un anumit obiectiv de
investiţii şi se calculează cu ajutorul formulei: It = Id + Ic + Mc + Chs , în care:
It = investiţii totale;
Id = investiţii directe, conform devizului general;
Ic = investiţii colaterale pentru realizarea de căi de acces, aprovizionarea cu energie electrică, etc.;
Mc = necesarul de mijloace circulante pentru primul ciclu de producţie;
Chs = cheltuielile suplimentare pentru pregătirea forţei de muncă, supravegherea lucrărilor, etc.
b) termenul de realizare a lucrărilor de investiţii (Tr) reprezintă perioada de timp în care investiţiile
se transformă în capital fix. Apare evident că întotdeauna se va urmări ca d să fie cât mai mică,
astfel încât să se poată trece la realizarea producţiei generatoare de venituri şi profit. Pe parcursul d
nu se realizează profit şi practic aceasta va însemna o imobilizare de fonduri şi implicit o pierdere.
Din acest motiv eşalonarea în timp a investiţiilor pe parcursul d se face astfel încât să se minimizeze
volumul fondurilor imobilizate. Pentru ca volumul imobilizărilor să fie minim, în cadrul unui
proiect investiţional, se recomandă ca cele mai mari fonduri să se cheltuiască în ultimii ani ai
duratei de realizare.
c) termenul de funcţionare (Tf) a unui obiectiv investiţional reprezintă un indicator relevant pentru
eficienţa economică. Se subdivide cronologic în următoarele 3 subperioade:
Ta = durata de atingere a parametrilor proiectaţi, în care se pot înregistra şi pierderi;
Tn = durata normală de funcţionare, în care, de regulă, efectele depăşesc costurile;
Td = durata de declin a producţiei, în care, de regulă, eficienţa scade, putându-se ajunge la pierderi.
d) investiţia specifică (Is) reprezintă raportul dintre investiţia totală (It) şi valoarea producţiei (Q),
It
adică Is = . Cu cât Is este mai mare cu atât eficienţa investiţiei este mai defavorabilă şi invers.
Q
e) termenul de recuperare : (Tr), care exprimă raportul dintre volumul total al investiţiilor (It) şi
It
rezultatul obţinut sub formă de profit anual (Pa), adică: Tr = . Cea mai preferată variantă va fi
Pa
cea cu termenul de recuperare cel mai mic.
f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (Cei) reprezintă inversul termenului de
1 P
recuperare, adică: Cei = = a şi se arată volumul valoric al profitului anual aferent unei unităţi
Tr It

9
valorice de investiţii, de capital fix. Preferată va fi varianta care are cea mai mare valoare a
coeficientului Cei.
g) cheltuielile echivalente sau recalculate, (K) exprimă efortul total şi asigură comparabilitatea
datelor doar dacă variantele ce se analizează au aceeaşi capacitate de producţie (q). Se calculează
după formula:
K = I t + C h × T f , în care:

It = investiţia totală;
Ch = costurile anuale;
Tf = termenul de funcţionare a obiectivului.
Varianta preferată va fi cea cu cel mai scăzut efort total.
c) cheltuieli echivalente specifice, (k) se calculează pentru capacităţi de producţie diferite, după
formula:
K
k= , în care:
q ×Tf

K = cheltuieli echivalente sau recalculate;

q = capacitatea de producţie;
T f = durata de funcţionare a obiectivului.

d) randamentul economic, (R) exprimă profitul obţinut de un agent economic după recuperarea
investiţiior şi se poate calcula după formula:
Pf Pt − Pr Pt − I t Pt Pa × T f
R= × 100 sau R = = = − 1= − 1 , în care:
It It It It It

Pt = profitul total;

Pr = profitul de recuperare;
I t = investiţia totală;

Pa = profitul anual.
Se va alege ca fiind optimă, varianta cu randamentul economic cel mai ridicat.

3. EXTERNALITĂŢILE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ

Externalităţile negative şi internalizarea externalităţilor negative

Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, efecte nefavorabile, de natură
economică şi socială induse de către agenţii economici, persoanelor fizice şi juridice terţe sau
părţilor terţe.

10
 În teoria economică, externalitatea negativă reprezintă costurile marginale externe (CME)
pe care un agent economic poluator le induce unor terţi, fără ca acesta să plătească daunele produse
altora
Pentru a înţelege mecanismul de producere a externalităţilor negative utilizăm noţiunile
următoare:
• costul marginal privat (CMP) reprezintă costul la care un producător îşi realizează
producţia, fără să-l intereseze care sunt efectele nefavorabile, costurile marginale externe
(prejudiciile) pe care le cauzează terţilor.
• costul marginal extern (CME) sau externalitatea negativă reprezintă costul pe care
un agent economic poluator îl cauzează terţilor fără ca acesta să plătească daunele respective.
• costul marginal social (CMS) reprezintă suma dintre costul marginal privat şi costul
marginal extern.
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul individual pe care îl
realizează un agent economic în cadrul pieţei concurenţiale, fără să-l intereseze posibilele
externalităţi pe care le induce terţilor.
Internalizarea externalităţilor negative se realizează prin taxe şi impozite corective percepute
de la poluator care, la rândul său le va introduce în costuri.

Preţ CMS
Cost
Beneficiu
B CMP
P4
C
P3

P2 M A
P1 D
CME BMP = BMS

CMP

0 Q2 Q1 Q

Graficul 1. – Eficienţa cu internalizarea externalităţilor negative

Pe axa absciselor vom avea următoarele mărimi ale producţiei:

Q1 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere individual sau al pieţei concurenţiale
(în punctul A avem CMP = BMP).
Q2 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere social la care au fost luate în calcul
costurile marginale externe, care reprezintă impactul social al producţiei individuale. Potrivit
teoriei părţilor, nivelul optim al producţiei, din punct de vedere social, este dat de abscisa punctului

11
de intersecţie (de echilibru) dintre costul marginal social (CMS) şi beneficiul marginal social
(BMS) , adică CMS = BMS.
Presupunând costul marginal extern (CME) constant, indiferent de mărimea producţiei,
acesta se adaugă la costul marginal privat şi se obţine curba costului marginal social (CMS).
Totodată, presupunem beneficiul marginal privat (BMP) egal cu beneficiul marginal social (BMS),
adică nu se înregistreză beneficii de care să se folosească părţile terţe
Volumul total al taxelor corective (Vt) pe care statul le percepe asupra agentului poluator va
fi egal cu produsul dintre nivelul optim al producţiei din punct de vedere social 0Q2 şi costul
marginal extern, adică CD sau P1P3. Acest produs reprezintă tocmai suprafaţa dreptunghiului
P3P1CD.
Întrucât aceste taxe nu se cheltuie pe măsură ce se colectează, se poate obţine şi un
beneficiu social net, care poate fi determinat prin calculul suprafeţei triunghiului CDA.
CD × AM CD × Q2 Q1
CDA = = .
2 2

3.2. Externalităţile pozitive şi internalizarea externalităţilor pozitive

Agenţii economici generează şi externalităţi pozitive, care semnifică beneficii marginale
externe, avantaje, foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
Externalităţile pozitive mai poartă denumirea şi de beneficii marginale externe care au efect social
pozitiv
Vom utiliza notaţiile următoare:
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul pe care îl realizează un agent
economic fără să ţină seama de beneficiile pe care le induce terţilor (crescător de albine, cercetare
ştiinţifică).
• beneficiul marginal extern (BME) reprezintă beneficii la terţi pentru care aceştia nu
plătesc.
• beneficiul marginal social (BMS) reprezintă suma dintre beneficiul marginal privat şi
beneficiul marginal extern.
Să presupunem că beneficiul marginal privat se reduce odată cu creşterea volumului
producţiei (dreapta BMP) şi că beneficiul marginal extern (BME) este o mărime constantă
indiferent de nivelul producţiei.

12
 Pret BMS
Cost CMP = CMS
Beneficiu BMP

C
P4

P3 B

P2 M
D
P1 A
BME

BMP

0 Q1 Q2 Q

Graficul 2. – Eficienţa cu internalizarea externalităţilor pozitive

În cazul internalizării externalităţilor pozitive, avem situaţia potrivit căreia o asemenea
producţie trebuie încurajată, menţinută prin subvenţii corective din partea statului, deoarece
producătorii trebuie stimulaţi să-şi mărească producţia.
Dacă notăm cu VS, volumul subvenţiilor corective pe care statul le va plăti producătorului
cu externalităţi pozitive, atunci acesta va fi egal cu suprafaţa dreptunghiului ABP1P3 = P1B × AB =
0Q2 × AB = 0Q2 × BME , întrucât AB = BME.
Dar subvenţiile corective mai pot genera şi ceea ce numim beneficiul social net (BSN), ca
urmare a unor efecte propagate cererii favorabile cum ar fi folosirea temporară a acestora în
depozitele bancare sau în alte scopuri.
Volumul beneficiului social net (VBSN) se determină calculându-se aria triunghiului ABD în
felul următor:
AB × DM
VBSN = aria triunghiului ABD = . Dar AB = BME şi DM = 0Q2 - 0Q1
2
BME × (0Q2 − 0Q1 )
Prin urmare, VBSN= .
2
4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA

4.1. Introducere
La nivelul societăţilor comerciale, în forma sa generală, la care ne-am referit la începutul
cursului, eficienţa economică poartă denumirea de rentabilitate şi, în cazul în care raportul dintre
efect şi efort este exprimat în procente poartă denumirea de rată a rentabilităţii. Elementul cheie al
rentabilităţii unei societăţi îl reprezintă profitul care, în diferitele sale forme, este luat în considerare
la determinarea diferitelor rate ale rentabilităţii.

13
 Obiectivul oricărei întreprinderi este realizarea de beneficii şi rentabilizarea capitalurilor
sale investite, în vederea asigurării dezvoltării sale şi a remunerării celor care au făcut plasamente
de capital.

4.2. Rata rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică reprezintă un raport între profit şi activele unei societăţi. Diferitele
mărimi ale profitului în cazul rentabilităţii economice, se referă la mărimea profitului înainte de
impozitare, acesta putând fi profit curent sau din exploatare sau excedentul brut de exploatare.
Rata rentabilităţii economice (Re), ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de
specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:
Rata rentabilităţii economice (Re) ca indicator exprimat în mărimi relative, în literatura de
specialitate, poate fi determinată în mai multe forme şi anume:
Pcrt
1. Re1 = × 100 , în care:
At
Pcrt = profit curent;
At = activ total.
 Ve Pe  Pe
2. Re2 =  ×  × 100 = × 100 , în care:
 Ae Ve  Ae
Ve = venituri din exploatare;
Ae = activ din exploatare;
Pe = profit din exploatare.
 Vcrt Pcrt  Pcrt
3. Re3 =  ×  × 100 = × 100 , în care:
 Kp Vcrt  Kp
Kp = capital permanent;
Vcrt = venituri curente (venituri din exploatare + venituri financiare).

4.3. Rata rentabilităţii financiare

După ce o societate îşi plăteşte taxele şi impozitele legale, rămâne cu profitul net (Pn) care
reprezintă un indicator cu relevanţă deosebită pentru performanţele economico-financiare ale
societăţii ca şi pentru capacitatea acesteia de a reinvesti profitul.
Exprimarea procentuală a rentabilităţii financiare poartă denumirea de rată a rentabilităţii
financiare (Rf) care se calculează astfel:
Analiza ratei rentabilităţii financiare se realizează cu ajutorul următoarelor modele:
Pn
Rf = × 100 , în care:
Kpr

14
Pn= profit net;
Kpr = capital propriu.
Pn
1. Rf = × 100
Kpr

 Vt Pi Pn 
2. Rf =  × ×  × 100
 Kpr Vt Pi 
 D   Ci 
3. Rf = Re+ (Re− Rd ) ×  × 1 −  , în care:
 Kpr   100 
Vt = venituri totale;
Pi = profit impozabil;
Re = rata rentabilităţii economice;
Rd = rata dobânzii;
D = datorii financiare;
Ci = cota de impozitare a profitului.
Rata rentabilităţii financiare (Rf) reprezintă produsul dintre rata rentabilităţii nete a

 V  A 
veniturilor (Rv), viteza de rotaţie a activelor Vra =  şi pârghia financiară  Pf = :
 A  Kpr 

P P V A
Rf = Rv × Vra × Pf, adică = × × , în care
Kpr V A Kpr
P = profit;
V = venituri;
A = active;
Kpr = capital propriu.

4.4. Rata rentabilităţii comerciale

În practică, rata rentabilităţii comerciale (Rc) reprezintă o formă sui generis a eficienţei
P
economice care raportează efect la efect, adică profitul la cifra de afaceri: Rc = * 100
CA

4.5. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat (fix şi circulant)

Se calculează ca raport între profitul din exploatare (Pe) şi suma volumului mediu al
mijloacelor fixe ( Mf ) şi activelor circulante ( Ac ).

15
 4.6. Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix
Capitalul fix al firmei reprezintă un factor de producţie cu rol determinant în performanţele
de eficienţă economică ale firmei. Capitalul fix încorporează un anumit nivel calitativ al
tehnologiilor de producţie şi eficienţa sa va depinde în mod hotărâtor de gradul său de uzură fizică
şi morală, precum şi de proporţia în care se utilizează capacităţile de producţie.
Principalele relaţii ale eficienţei mijloacelor fixe explicată prin factorii săi majori de
influenţă sunt:

Qe Mf a Mf n Qe
1. = * * ;
Mf Mf Mf a Mf n

CA Mf a Mf n Qe CA
2. = * * * ;
Mf Mf Mf a Mf n Qe

VA Mf a Mf n Qe VA
3. = * * * ;
Mf Mf Mf a Mf n Qe

Pe Mf a Mf n Qe Pe
4. = * * * ,
Mf Mf Mf a Mf n Qe

în care: Mf = valoarea medie a mijloacelor fixe totale;

Mf a = valoarea medie a mijloacelor fixe active;

Mf n = valoarea medie a mijloacelor fixe noi;

Qe = producţia exerciţiului;
CA = cifra de afaceri;
Pe = profitul din exploatare.
Influenţa fiecărui factor asupra eficienţei mijloacelor fixe se poate determina prin metoda
substituţiei în lanţ.

4.7. Efectul de levier ( de pârghie)

Analiza pârghiei financiare ca raport între variaţia ratei rentabilităţii financiare şi rata
rentabilităţii economice oferă posibilitatea de a determina, la nivelul unei societăţi comerciale,
efectul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea îndatorarea unei societăţi asupra rentabilităţii,
comparând costurile îndatorării cu rentabilitatea economică.
Teoretic se pot distinge trei categorii de efecte de levier şi, anume:
- efectul de levier pozitiv are loc atunci când rentabilitatea capitalurilor proprii creşte concomitent
cu îndatorarea.
- efectul de levier negativ se produce atunci când costul îndatorării nu este acoperit de către
rentabilitatea economică.

16
- efectul de levier nul: în cazul în care o îndatorare a firmei este neutră faţă de rentabilitatea
capitalurilor proprii.

5. PRAGUL DE RENTABILITATE

5.1. Definiţie
Noţiunea de prag de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau cifra de afaceri pe care
o firmă trebuie s-o realizeze pentru a acoperi în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile şi de la
care nu realizează nici pierdere şi nici beneficii.
Efectuând o comparaţie între cifra de afaceri (CA) şi pragul de rentabilitate, putem trage
concluzii relevante în ceea ce priveşte natura rezultatului activităţii unei firme, după cum urmează:
- CA = prag de rentabilitate ⇒ rezultat nul;
- CA > prag de rentabilitate ⇒ beneficiu;
- CA < prag de rentabilitate ⇒ pierdere.
Pragul de rentabilitate permite întreprinderii:
- să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care activitatea devine rentabilă sau nivelul de
activitate sub care nu ar trebui să coboare;
- să determine data la care întreprinderea devine rentabilă;
- să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care conjunctura economică devine defavorabilă;
- să estimeze rapid rezultate previzionate.

5.2. Calculul pragului de rentabilitate şi a altor indicatori

a) Măsurarea pragului de rentabilitate
Pragul de rentabilitate se poate măsura în unităţi valorice şi în unităţi fizice. Formula de
CF
calcul a pragului de rentabilitate (PR) este următoarea: PR = , în care:
MCV
CF = costuri fixe
MCV = marja costurilor variabile.
Se mai poate calcula şi rata marjei costurilor variabile RMCV ca procent al MCV din CA,
MCV
adică: RMCV = * 100 .
CA
Rezultatul unei întreprinderi este nul, nu are nici pierderi nici beneficii, atunci când:
a) MCV = CF
b) (PR * RMCV) – CF = 0
b) Calculul punctului mort

17
 Data la care o firmă atinge pragul de rentabilitate se numeşte punct mort şi se calculează
astfel:
PR
Punctul mort = * 12 luni
CA
În cazul în care activitatea unei firme este neregulată (sezonieră), punctul mort se determină
de la seria cumulată a CA prin intrapolare.
c) Calculul marjei de securitate
În cazul în care CA este superioară pragului de rentabilitate, firma îşi poate calcula
activitatea rentabilă, numită marja de securitate (MS), potrivit relaţiei:
MS = CA-PR
d) Calculul indicelui de securitate
Indicele de securitate măsoară marja de securitate ca procent din cifra de afaceri:
MS
Indicele de securitate = * 100
CA
e) Evoluţia condiţiilor de exploatare
Într-o firmă, condiţiile de exploatare pot evolua în cursul exerciţiului ca urmare a:
a) modificărilor de structură;
b) schimbării ratei marjei costurilor variabile;
c) unei alegeri de structură.
f) Pârghia de exploatare sau operaţională
Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea rezultatului exploatării, înaintea
cheltuielilor şi produselor financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri.
Coeficientul pârghiei de exploatare = [( ∆ Rezultat de exploatare/Rezultat de exploatare) /
( ∆ Cifra de afaceri /Cifra de afaceri)]

6. FACTORUL TIMP ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ. ACTUALIZAREA

6.1. Tehnica actualizării

Eficienţa economică fiind definită ca un raport sau o relaţie între cheltuieli (eforturi) şi
rezultate (efecte), presupune mai întâi efectuarea consumului, a cheltuielilor de factori de producţie
şi, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, obţinerea ulterioară a efectelor (rezultatelor).
Aşadar, intervine un decalaj de timp (time-lag) între cheltuieli şi rezultate care va influenţa practic
mărimea acestora.
Luarea în consideraţie a influenţei complexe a factorului timp asupra valorilor economice
ale cheltuielilor şi rezultatelor, produse la momente diferite de timp, se poate realiza prin tehnica

18
actualizării sau discontării prin intermediul căreia se aduc toate valorile economice (monetare) din
trecut sau viitor la un moment unic. Principiul actualizării reprezintă o modalitate de a acorda
timpului un preţ. Actualizarea reprezintă un principiu general care se utilizează la determinarea
eficienţei economice prin aşa numita abordare dinamică (luarea în considerare a factorului timp),
spre deosebire de abordarea statică în care factorul timp nu intervine. În acest scop se utilizează
coeficientul x sau rata de actualizare.

6.2. Factorii de actualizare sunt:

1. Factor de fructificare sau capitalizare (compunere): (1 +α)n – arată ce devine o sumă iniţială
atunci când creşte într-un ritm anual egal cu α.
1
2. Factor de actualizare sau discontare: ne arată cât valorează în prezent o sumă care se
(1 + α ) n
scontează a se obţine în viitor.
(1 + α ) n − 1
3. Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 an: cu ajutorul său se calculează
α
mărimea creşterii valorii unei sume constant depusă până la sfârşitul unui an n, dându-se mărimea
ratei dobânzii.
α
4. Factorul de reducere: indică depozitul anual uniform necesar pentru a ajunge la 1
(1 + α ) n − 1
leu într-un anumit an n.. Cu ajutorul său se poate determina cuantumul uniform al unei plăţi anuale
depuse, pentru o zi investită cu scopul de a avea o sumă prestabilită după un anumit nr. de ani.
(1 + α ) n − 1
5. Factorul de anuitate: indică valoarea în prezent a sumei de 1 leu obţinută anual pe o
(1 + α ) n × α
perioadă de timp.
(1 + α ) n × α
6. Factorul de recuperare a capitalului: este inversul factorului de anuitate şi ne arată
(1 + α ) n − 1
cât trebuie să plătim anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de 1 leu în n ani. Cu ajutorul
factorului de recuperare a capitalului determinăm ratele anuale constante necesare plăţii unui
împrumut, la o rată dată a dobânzii.
Rata de actualizare va depinde de rata la care agentul economic scontează viitorul. Dacă un
agent economic dispune în prezent de o anumită sumă de bani el o va putea plasa pe o piaţă
financiară. Rata de actualizare este acea rată care face indiferentă alegerea între o sumă actuală şi
una viitoare.

19
 7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE UTILIZAŢI ÎN METODOLOGIA
INSTITUŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Contractarea creditelor la instituţiile financiare internaţionale presupune utilizarea unui set

de indicatori specifici de eficienţă economică, în funcţie de care se acordă împrumutul
solicitantului. Acest set de indicatori de eficienţă se bazează în principal pe metoda actualizării şi a
fost adoptat şi de către băncile care îşi desfăşoară activitatea în România.

7.1. Indicatorii de eficienţă economică utilizaţi în metodologia instituţiilor financiare

internaţionale
1. Angajamentul de capital reprezintă suma actualizată a costurilor totale de investiţii şi a
celor de exploatare ale unui obiectiv. Varianta preferată va fi cea care are cel mai scăzut volum al
capitalului angajat. Angajamentul de capital sau capitalul angajat se determină cu ajutorul formulei:
d +D
Ktan = Itan + Ctan = ∑
a =1
( Ia +Ca) × 1
(1 + α ) a
, în care:

Ktan = angajamentul total de capital actualizat;

Itan = investiţiile totale actualizate la monentul n;
Ctan = costurile totale actualizate la momentul n;
Ia = investiţiile anuale;
Ca = costurile anuale;
d = durata de execuţie a lucrărilor de investiţii;
D = durata de funcţionare eficientă a obiectivului.
2. Eficienţa economică în formula sa clasică presupune comparativ raportarea dintre
veniturile şi cheltuielile totale ale unei activităţi. Compararea dintre veniturile totale actualizate şi
costurile totale actualizate, poate fi realizată sub formă de:
1. Raport: γ = Vtα / Ktα
2. Diferenţă: ∆γ = Vtα - Ktα , care mai poartă şi denumirea de avantaj net total actualizat
În cazul raportului, se va prefera varianta cu valoarea supraunitară, întrucât numai aceasta
este eficientă, în timp ce valorile subunitare ale raportului semnifică ineficienţă, iar cea egală cu
unitatea nu prezintă avantaje economice nete.
3. Venitul net actualizat sau valoarea netă actualizată totală (VNAT),
reprezintă valoarea totală a avantajului economic actualizat, exprimat în flux de lichiditate FL
(cash- flow) la momentul începerii unui proiect de investiţii.

VNAT = − It + ∑FL
a=1
a
1
(1 + α ) a

20
 Valoarea netă anuală (VNa) reprezintă diferenţa dintre volumul anual al veniturilor totale
(Vat) şi costurile anuale totale de investiţii şi de exploatare Ia + Ca = Kat. Deci vom avea:
VNa = Va- (Ia + Ca) = Vat - Ka t.
d +D
1
Din formula de mai sus, va rezulta că: VNAT = ∑
a =1
VNa
(1 + α ) a
Criteriul de eficienţă, în cazul indicatorului VNAT, îl reprezintă maximizarea acestuia.
4. Indicele de profitabilitate (K) reprezintă raportul dintre VNAT şi investiţiile totale
actualizate ITA. Pentru a înţelege mai bine utilitatea indicatorului K vom recurge la un exemplu
concret ale cărui date le redăm în tabelul de mai jos ştiind că volumul total de investiţii de care
dispune societatea este de 500 mild. lei.

VARIANTE DE PROIECT
INDICATORI P1 P2 P3 P4 P5
ITA 400 150 100 200 170
VNAT 140 60 45 75 50
K=VNAT/ITA 0,35 0,40 0,45 0,375 0,294

Etapele analizei eficienţei economice sunt următoarele:

- se determină mărimea indicelui de profitabilitate pentru fiecare variantă de proiect (rândul 3 din
tabel);
- se ordonează variantele de proiect după mărimea descrescătoare a lui K, adică P3, P2, P4, P1, P5;
- se alcătuiesc seturi de proiecte investiţionale, în limita fondului de investiţii disponibil :
ITA1 (P3 P2 P4) = 100 + 150 + 200 = 450 mild. lei
ITA2 (P3 P1) = 100 +400 = 500 mild. lei
ITA 3 (P3 P5 P4) = 100 +170 +200= 470 mild. lei
- pentru fiecare set de proiecte se determină mărimea VNAT, şi anume:
VNAT1 (P3 P2 P4) = 45 +60 +75 = 180 mild. lei
VNAT2 (P3 P1) = 45 +140 = 185 mild. lei
VNAT3 (P3 P5 P4) = 45 +50 +75 = 170 mild. lei
- aplicându-se criteriul valorii maxime VNAT, din cele 5 proiecte se va alege setul (P3 P1) care
realizează cea mai mare valoare pentru VNAT de 185 mild. lei şi se încadrează în volumul
disponibil de 500 mild. lei pentru investiţii.
5. Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de actualizare α pentru care suma
fluxurilor financiare de lichiditate este egală cu cheltuielile de investiţii în construcţii şi exploatare.

21
Formula după care se calculează rata α de actualizare sau RIR care face ca mărimea cheltuielilor cu
investiţiile totale actualizate Itα să fie egală cu FLtα este:
VNAT max
RIR = αmin + (αmax − αmin) ×
VNAT max + | VNAT min |
RIR se consideră ca fiind acea rată maximă a dobânzii la care e posibil ca împrumutul de
capital necesar finanţării unei investiţii să nu fie nerentabil. Dacă vom nota cu i rata dobânzii atunci,
comparativ cu RIR, vom avea 3 situaţii:
- i = RIR, semnifică un proiect nici rentabil nici nerentabil;
- i < RIR, semnifică un proiect rentabil;
- i > RIR, semnifică un proiect nerentabil.
Neajunsuri RIR:
- poate intra în contradicţie cu VNAT;
- pot exista mai multe valori ale RIR sau absenţa unei valori pentru indicatorul respectiv.
6. Cursul net de revenire actualizat (CRNα), denumit şi testul Bruno sau cursul de revenire
al valutei, exprimă costul intern în lei al unei unităţi de valută externă obţinută prin:
a) exportul de produse;
b) economii, prin înlocuirea importului ca urmare a diferitelor proiecte investiţionale cu asemenea
obiective.
CRNα ne arată eficienţa unor investiţii pentru producţia destinată exportului sau celor care
economisesc importurile prin realizarea unei producţii proprii. Formula de calcul este:
Ktα (lei )
CRNα = → pentru export;
VNAT (valuta )
Ktα (lei )
CRNα = → pentru economii, în care:
ENAT (valuta)

Ktα = costuri totale actualizate, respectiv angajament de capital exprimat în lei;

VNAT = valoarea netă actualizată totală în valută;
ENAT = economisiri nete actualizate totale exprimate în valută.
Comparaţia dintre CRNα şi cursul de schimb valutar (cs):
- CRNα < cs, este un proiect eficient;
- CRNα = cs, nu se înregistrează nici câştig şi nici pierdere;
- CRNα > cs, este un proiect ineficient.

22
 8. EFICIENŢA ECONOMICĂ ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE

8.1. Introducere
Orice activitate economică presupune un anumit grad de risc care poate fi mai mult sau mai
puţin anticipat. Dacă prin incertitudine se înţelege manifestarea unei îndoieli cu privire la
producerea unui eveniment viitor, riscul reprezintă o noţiune cu dimensiune economică, socială,
politică şi naturală care reflectă posibilitatea ca o anumită activitate umană din viitor să producă o
pierdere generată de lipsa de informaţii sau de insuficienţa acestora.
Una din problemele majore cu care se confruntă ştiinţa economică este măsurarea riscului ca factor
de influenţă al eficienţei economice.
Indicatorii care măsoară direct riscul în valoarea sa absolută sunt:
n
FL
- valoarea estimată a VNAT sau mărimea medie a VNAT: VNAT = E (VNAT) = ∑ (1 + α )
a =1
a
;

n
σ 2a
- dispersia : σ 2 (VNAT) = ∑
a = 0 (1 + α )
2a
;

- abaterea standard: σ = σ 2 (VNAT ) = ∑ p ( FL

i i − FL) 2 , în care: FLi = valoarea anuală

estimată a fluxului de lichiditate în anul a; FL = flux mediu de lichiditate.

Pentru a stabili riscul proiectului investiţional se mai calculează coeficientul de variaţie
(CV) sub forma raportului dintre abaterea standard şi VNAT estimat, adică:
σ (VNAT )
CV =
E (VNAT )
CV exprimă dispersia relativă a valorii nete actualizate a unui proiect, dând posibilitatea de
a fi comparat cu alte proiecte, din punctul de vedere al riscului. Se alege proiectul cu CV cel mai
mic, deoarece riscul pe unitatea de venit este mai mic.

8.2. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor

Metoda scenariilor constă în construirea de scenarii bazate pe diferiţi coeficienţi de
probabilitate. Cel mai frecvent se construieşte un scenariu central sau de bază care este considerat
cel mai probabil şi, plecând de la acest scenariu, se construiesc variante în general optimiste şi
pesimiste care reprezintă situaţii limită ce ar putea să aibă loc respectiv în sens favorabil sau
nefavorabil. Pe baza diferitelor scenarii cărora le corespunde o anumită probabilitate de a se realiza,
se determină speranţa matematică şi abaterea standard a VNAT. Dacă speranţa matematică este
pozitivă, proiectul va fi considerat rentabil. Speranţa matematică reprezintă media ponderată a

23
observaţiilor unei serii statistice şi este un indicator central de tendinţă. Abaterea standard este un
coeficient statistic de asociere a dispersiei unei serii statistice în jurul tendinţei centrale.
Metoda lui Hertz. Bazele metodei lui Hertz, cunoscută şi sub denumirea de metoda Monte
Carlo, sunt apropiate de cele ale metodei scenariilor. Ea diferă în ceea ce priveşte modalităţiile de
luare în calcul a probabilităţilor. Metoda lui Hertz constă în atribuirea unei legi de probabilitate
pentru fiecare moment generator al fluxurilor de trezorerie şi apoi, prin tragere la sorţi, se
calculează VNAT a unui proiect caracterizat printr-o valoare la întâmplare şi se procedează în acest
fel de un număr mare de runde. Această acumulare de VNAT va permite apoi să se construiască
legea de distribuţie a probabilităţii criteriului. Dacă VNAT se caracterizează printr-o speranţă
matematică pozitivă, atunci proiectul va fi evaluat pozitiv. Hertz identifică unii factori susceptibili
de a evalua în manieră incertă pentru un proiect de investiţii: dimensiunea pieţei, rata de creştere
aşteptată a pieţei; partea de piaţă ce revine întreprinderii; mărimea investiţiei; durata de viaţă a
investiţiei; valoarea reziduală; preţul de vânzare al produselor şi serviciilor; costurile de exploatare
şi cheltuielile fixe.

8.3. Luarea în calcul a incertitudinii: metode bazate pe teoria jocurilor

Teoria jocurilor tratează situaţiile de incertitudine cu ajutorul unor modele care indică o
decizie, în conformitate cu preferinţele decidentului. Metodele bazate pe teoria jocurilor permit
aflarea situaţiei care corespunde cel mai mult preferinţelor decidentului.
Exemplu: O întreprindere de hârtie trebuie să aleagă între 3 investiţii posibile ale căror rezultate
sunt în funcţie de preţul hârtiei şi dimensiunea cererii. Întreprinderea a identificat 3 situaţii posibile:
• situaţia A: preţul hârtiei este ridicat şi cererea slabă;
• situaţia B: preţul hârtiei este ridicat şi cererea puternică;
• situaţia C: preţul hârtiei este slab şi cererea puternică.
Pentru fiecare dintre cele 3 situaţii, serviciile financiare ale întreprinderii au evaluat mărimea
posibilă a VNAT (în milioane de €), după cum urmează:

situaţii A B C
investiţii
1 10 20 30
2 4 25 30
3 5 15 50

24
 1. Criteriul Laplace se bazează pe calculul mediei aritmetice a veniturilor aşteptate (sperate)
pentru fiecare din situaţiile avute în vedere şi propune reţinerea strategiei a cărei medie este cea mai
ridicată. Principalul interes al acestui criteriu este simplitatea calculului.
Pentru cazul nostru, construcţia acestui criteriu constă în calcularea mediei aritmetice a
câştigurilor avute în vedere pentru fiecare investiţie:

Investiţia VNAT

1
× (10 + 20 + 30) = 20
1
3
2
× (4 + 25 + 30 ) = 19,66
1
3
3
× (5 + 15 + 50 ) = 23,33
1
3

Aplicarea criteriului Laplace va conduce la reţinerea proiectului 3 cu cea mai ridicată

valoare medie a lui VNAT.
2. Criteriul Wald (Maximin) propune reţinerea soluţiei care maximizează câştigul minim al
fiecărei decizii.Criteriul Maximin este prin definiţie un criteriu de prudenţă. În cazul exemplului
nostru, câştigul minimal este de 10 pentru prima investiţie, de 4 pentru a doua investiţie şi de 5
pentru a treia investiţie. Valoarea maximă este deci de 10, adică va fi reţinută prima investiţie.
3. Criteriul Savage (Minimax) propune reţinerea soluţiei care minimizează maximul de
regret. Regretul reprezintă lipsa de câştig rezultată dintr-o decizie. Criteriul Savage reţine soluţia
pentru care regretul maxim este cel mai slab.
În cazul exemplului nostru, atunci când conjunctura este de primul tip, câştigul maxim este
de 10, de 25 pentru conjunctura de al doilea tip şi de 50 pentru cel de-al treilea tip.
Vom construi tabelul regretelor pentru fiecare investiţie:

situaţii A B C
investiţii
1 0 5 20
2 6 0 20
3 5 10 0

Criteriul Savage reţine soluţia pentru care regretul maxim este cel mai slab.
- pentru investiţia 1: regretul maxim este 20
- pentru investiţia 2: regretul maxim este 20

25
- pentru investiţia 3: regretul maxim este 10.
Investiţia 3 va fi reţinută, întrucât are cel mai redus regret maxim ( de 10 u.m.).
4. Criteriul Hurwitz identifică decizia care face maxim rezultatul mediu. Rezultatul mediu
corespunde mediei ponderate a valorilor minimale şi maximale ale deciziilor. În cadrul acestei
analize un rol important va juca parametrul de ponderare. Se va reţine proiectul cu cea mai mare
valoare medie.
Continuând cu datele din exemplul nostru şi aplicând un coeficient de ponderare de 0,5 vom
obţine următoarele rezultate:
- investiţia 1: (0,5 × 10)+(0,5 × 30) = 20
- investiţia 2: (0,5 × 4)+(0,5 × 30) = 17
- investiţia 3: (0,5 × 5)+(0,5 × 50) = 27,5
Proiectul investiţional 3 va fi preferat de către decident. Apare evident, în cadrul acestei
analize, că parametrul de ponderare va juca un rol esenţial. Astfel, la o ponderare de 90% pentru
valoarea minimală şi de 10% pentru valoarea maximală, rezultatele vor fi de respectiv:
- investiţia 1: (0,9 × 10)+(0,1 × 30) = 12
- investiţia 2: (0,9 × 4)+(0,1 × 30) = 6,6
- investiţia 3: (0,9 × 5)+(0,1 × 50) = 9,5
Se va reţine primul proiect care are cea mai mare valoare medie.
Este important de reţinut faptul că luarea în considerare a riscului nu elimină riscul din
cadrul eficienţei unei activităţi economice.

26
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Cum definim eficienţa economică?

2. Care sunt criteriile de eficienţă/ineficienţă?
3. Care este relaţia dintre echilibrul costurilor şi veniturilor marginale şi eficienţă?
4. Cum se face eşalonarea investiţiilor pe durata de execuţie a unui obiectiv?
5. De câte tipuri sunt externalităţile?
6. Ce reprezintă beneficiul marginal extern?
7. Cum arată comparaţia dintre testul Bruno şi cursul de schimb?
8. Cum este definită incertitudinea?
9. Care sunt metodele de luare în calcul a probabilităţilor?
10. Ce este coeficientul de variaţie?

TESTE GRILĂ (modele)

1. Alegere multiplă (Multiple choice):

RIR reprezintă:
a) rata de actualizare care maximizează VNAT;
b) rata de actualizare care minimizează Kta;

27
c) rata de actualizare pentru care veniturile totale nete actualizate sunt egale cu cheltuielile totale
nete actualizate.
2. Corespondenţă (Matching):
Ce cifră îi corespunde fiecărei litere?

1 CF
MCV
A Indice de securitate
2 A
B Pârghia financiară
Kpr
C Pragul de rentabilitate
3 MS
* 100
CA

3. Da/Nu (Yes/No):
Având 3 tipuri de echipamente în nr. de x1, x2 şi x3, fiecare ocupând respectiv o suprafaţă de
producţie de 1,9 m2, 4 m2 şi 10 m2, precum şi un spaţiu maxim disponibil de 800 m2, achiziţionarea
unui număr de echipamente x1 = 10, x2 = 25 şi x3 = 50 satisface restricţia privind spaţiul disponibil?
4. Adevărat/Fals (True/False):
ITA
Formula de calcul a indicelui de profitabilitate este .
VNAT
5. Răspuns numeric (Numeric response):
Dacă banii strânşi de la mai mulţi investitori se folosesc cu o eficienţă de α I = 35% şi α II =
20% pentru înlocuirea unor utilaje care costă 50 mild. lei peste 15 ani, care vor fi cotele anuale ce
vor trebui depuse de fermierii respectivi în cele două variante de eficienţă?
1,3515 = 90,1584; 1,2015 = 15,407
6. Cu răspuns scurt (Short answer):
Ce caracter are factorul fondului de reducere?
7. Cu completare (Completion):
Rata de actualizare reprezintă un.................................care ţine seama de rata anuală a dobânzii, a
inflaţiei, de deprecierea/aprecierea monetară şi de o anumită marjă de risc.

Răspunsuri: 1. c);
2. A-3; B-2; C-1;
3. Da;
4. Fals;

28
 5. I = 0,1.962 mld. lei; II = 0, 6.941 mld. lei;
6. Dinamic;
7. coeficient.

BIBLIOGRAFIE MINIMĂ OBLIGATORIE

1. Zaman Gh., Geamănu M. „Eficienţă economică”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti, 2006.
2. Vasilescu I., Românu I.., Cicea C., „Investiţii”, Editura Economică, 2003.
3. Mărgulescu şi alţii, „Analiza economico-financiară”, Editura Fundaţiei „România de
mâine”, 1999.
4. Vasilescu I., Botezatu M., „Investiţii,(studii de caz, teste grilă)”, Editura Economică,
Bucureşti,1999.
5. Zaman Gh., „Dimensiunea firmelor şi eficienţa economică”, Adevărul Economic, nr. 11, 12,
13, 1999.
6. Zaman Gh., „Restructurarea industriei: soluţii de optimizare”, Tribuna Economică, nr.1,
1999.
7. Vasilescu I., Botezatu M., „Investiţii”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
8. Zaman Gh., „Blocajul investiţional. Forme, cauze, efecte şi căi de redresare”, Probleme
economice, nr. 12-13, 1997, 93 p., IEN, CIDE, Bucureşti.
9. Staicu Florea, (coord.), Pârvu Dumitru, Dumitru Maria, Stoian Marian, „Eficienţa
economică a investiţiilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
10. Vasilescu I., Românu I. „Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. * * * „Evoluţii structurale ale exportului în România”, (Zaman Gh., Vasile V. coordonatori),

Bucureşti, Editura Expert, 2004.
2. * * *„Modificări structurale şi performanţa economică în România”, (C. Ciupogea, V. Lazea
coordonatori), Bucureşti, vol. I şi II, CEROPE, 2003.

29
3. Beatrice et Francis Grandguillat, „Analyse financiere. Les outils du diagnostic financiere”,
7e edition, Gualino Editure, 2003.
4. Jacky Kőehl, „Les choix d΄investissement”, Dunod, Paris, 2003.
5. Olivier F., „La décision et les stratégies financiéres. Progres du management”, Dunod, Paris,
1994
6. Stoian M., „Aplicaţii practice privind evaluarea eficienţei economice a proiectelor de
investiţii”, Lito, ASE, Bucureşti, 1993.
7. Papin Robert, „Stratégie pour la creatoin d΄entreprise”, Dunod, Paris, 1993.
8. Levy Aldo, „Management financier”, Economica, Paris, 1993.
9. Matter Eric, „La rentabilité des investissement”, Collection „Gestion”, PUF, Paris, 1992.
10. Francis J.C.”Investments, analysis and management”, McGraw Hill, 1991.
11. Porter M.E., „Choix stratégiques et concurence”, Economica Paris, 1990.

30