Sunteți pe pagina 1din 230

Georgiana-Ozana Tache

medic primar Medicina Fizica, Recuperare Medicala si Balneoclimatologie


sef lucrari univ. Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila”, Bucuresti
doctor in stiinte medicale

Teoria si metodologia
Medicinii Fizice si de Recuperare Medicala

Bucuresti, 2005

223
Cuprins:
1 Introducere. Istoricul medicinii fizice si de recuperare medicala ca specialitate.....................4
1.1 Principalele mijloace si modalitati terapeutice.................................................................8
1.2 Mecanisme de actiune ale agentilor terapeutici utilizati.................................................11
1.3 Domenii de aplicatie.......................................................................................................64
2 Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice...........................................................................107
2.1 Principii de diagnostic clinico-functional.....................................................................109
2.2 Evaluarea clinico-functionala a pacientului..................................................................110
2.3 Principii generale de recomandare si prescriere a principalelor mijloace si modalitati
terapeutice apartinand medicinii fizice si de recuperare medicala.....................................113
3 Termoterapia........................................................................................................................115
3.1 Aplicatiile de caldura si rece: prezentare, clasificari, reguli de aplicatie, obiective, efecte
fiziologice, indicatii, contraindicatii, metodologie de aplicatie..........................................115
3.2 Crioterapia: definitie, mod de actiune, efecte, indicatii si contraindicatii....................125
4 Electroterapia.......................................................................................................................128
4.1 Bazele fiziologice ale electroterapiei............................................................................128
4.2 Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati fizice, aparatura utilizata, actiunile
biologice, efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii, modalitati de aplicatie.............130
4.3 Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice, actiunile biologice, efectele fiziologice,
indicatii si contraindicatii, modalitati de aplicatie..............................................................135
4.4 Curentii de medie frecventa: actiunile biologice, efectele fiziologice, indicatii si
contraindicatii, metodologie de aplicatie............................................................................143
4.5 Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia cu inalta frecventa pulsatila si undele
decimetrice: proprietati fizice, actiunile biologice, efectele fiziologice, indicatii si
contraindicatii, metodologia de aplicatie............................................................................146
4.6 Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, actiunile biologice, efectele fiziologice,
indicatii si contraindicatii, metodologie de aplicatie..........................................................154
4.7 Terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa: actiuni biologice ale campurilor
magnetice, efecte fiziologice, indicatii si contraindicatii, metodologia de aplicatie..........159
5 Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, actiunile biologice, efectele fiziologice,
indicatii si contraindicatii, metodologia de aplicatie..............................................................165
6 Masajul locoregional: manevre, actiune biologica, efecte fiziologice, tipuri de masaj,
indicatii si contraindicatii. Criomasajul. Presopunctura.........................................................177
7 Kinetologia medicala...........................................................................................................194
7.1 Kinetoprofilaxie si kinetoterapie...................................................................................194
7.2 Bazele fiziologice si fiziopatologice ale kinetoterapiei................................................194
7.3 Obiectivele kinetoterapiei.............................................................................................199
7.4 Programe de kinetoterapie: tehnici, exercitii si metode................................................203
7.5 Mecanoterapia sau kinetoterapia asistata de dispozitive si realizata pe aparate: actiuni
biologice, efecte fiziologice, indicatii, contraindicatii, modalitati de aplicatie..................207
8 Terapia ocupationala: definitii, obiective, modalitati terapeutice........................................214
9 Laserterapia: actiune biologica, efecte fiziologice, indicatii si contraindicatii, metodologie
de aplicatie..............................................................................................................................216
Biofeedback: definitii, tipuri, indicatii, metologie de aplicatie..............................................218

223
10 TENS, acupunctura, electropunctura: actiuni biologice, efecte fiziologice, indicatii si
contraindicatii, metodologie de aplicatie................................................................................222
11 Bibliografie .......................................................................................................................230

223
1 Introducere. Istoricul medicinii fizice si de recuperare
medicala ca specialitate

Fizioterapia sau Medicina Fizica actuala dispune de o fundamentare stiintifica moderna.


Metodele fizicale reprezinta doar o parte din arsenalul terapeutic al Medicinii Fizice si de
Recuperare Medicala la care se adauga Balneologia, ca parte traditionala a specialitatii.
In Romania, specialitatea este comuna, cuprinzand ambele domenii, medicina fizica si de
recuperare medicala, numita si fizioterapie, cat si medicina balneara.
Medicina Fizica sau Fizioterapia este o specialitate clinico-terapeutica ce presupune
interdisciplinaritate si care se bazeaza pe cercetarile moderne, clinice si experimentale, menite
sa confirme mecanismele de actiune si efectele agentilor fizicali aplicati.
Factorii sau agentii fizicali sunt reprezentati de termoterapia (terapie utilizand agentul termic)
cu varianta sa, hidrotermoterapia, electroterapia (curentul continuu si cei de putere joasa si
medie), la care se adauga diatermia (curentii de inalta frecventa), magnetoterapia, fototerapia
(RUV, RIR), laserterapia de joasa putere, masoterapia (terapie prin masaj), kinetoterapia
(terapie prin miscare) cu varianta sa, hidrokinetoterapia, terapia ocupationala etc.
Alaturi de acesti agenti fizicali, specialitatea de Medicina Fizica si Recuperare Medicala
beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii functionale neuromusculare, ale
tractiunilor si manipularilor, purtarea de orteze, proteze, prescrierea medicamentelor adecvate,
programe nutritionale adaptate etc.
Preocuparile privind efectele electricitatii asupra corpului omenesc sunt vechi si dateaza din
secolul al 18-lea iar nume precum Charles du Fay, Benjamin Franklin, Johan Gottlob
Krueger, Pivati, Bianchi si Veratti, Richard Lovett, Galvani, Volta, Wilkinson, Faraday, G.B.
Armand Duchenne, Erb, Stanger etc, sunt doar cateva dintre cele care s-au impus in studiile si
descoperirile efecuate, cat si in literatura de specialitate.
Electroterapia a beneficiat de o dezvoltare bazata pe date experimentale de fiziologie si
fiziopatologie inca din a doua jumatate a secolului al 19-lea dar si pe parcursul secolului 20.
Toate aceste date au contribuit la explicarea si intelegerea unor fenomene electrofizice si
electrofiziologice, ceea ce a condus la fundamentarea stiintifica a electroterapiei. Studiile
efectuate si descoperirile realizate de numerosi savanti in domeniu, precum Hodgkin, Huxley,
Nernst, Pfluuger, Hermann, Gasser, Sherrington, Raymond etc, au asigurat progresele
obtinute de-a lungul timpului. Aceste progrese au facilitat dezvoltarea si diversificarea
cercetariilor privind amplificarea utilizarii si aplicarii electroterapiei asupra uneor domenii
largi de patologie umana. Dupa cum se va vedea mai departe, electroterapia isi gaseste
utilitarea in sfera: patologiei reumatismale, inflamatorii si degenerative, neurologice,
ortopedice si posttraumatice, ORL, oro-maxilofaciale, circulatiei periferice, statusului post
interventie chirurgicala etc. Aceleasi afirmatii sunt valabile si in ceea ce priveste aplicarea
curentului de inalta frecventa sau diatermia, cat si in privinta fototerapiei, magntoterapiei si
laserterapiei de joasa putere.
Amintim o serie de nume ale cercetatorilor din domeniu, care au adus o contributie
consistenta, fundamentata stiintific, valabila si astazi, in privinta electroterapiei, si anume:
Leduc, Kowarschick, Bergonier, Hufschmidt, Edel, Gildemeister, Wyss, Schliephake,
Reviere, Bassett, Yasuda, Fukada, Pilla, Hinsenkamp etc.
In practica actuala de specialitate s-a recurs la introducerea unor noi metode terapeutice si la
perfectionarea celor deja existente prin combinarea mijloacelor si modalitatilor terapeutice
cunoscute si prezentate succint anterior. Pornind de la domeniile de baza ale electroterapiei, s-
a diversificat aplicarea ultrasunetelor in sistem pulsatil, terapia combinata a curentilor

223
diadinamici sau de joasa frecventa cu terapia de inalta frecventa, electroterapia musculaturii
slabite, terapia electrica a musculaturii spastice, combinarea curentilor continui cu cei de joasa
freventa, combinatii ale curentilor de medie frecventa, combinatii ale electroterapiei cu
laserterapia de joasa putere etc.
Toate aceste progrese prezentate, obtinute de evolutia cunostiintelor si tehnicilor din domeniu,
cat si de gradul de dezvoltare al aparaturii moderne de specialitate ne conduc la convingerea
ca fizioterapia va conduce la realizari terapeutice spectaculoase in majoritatea domeniilor de
patologie medicala.
Si in domeniul fototerapiei sau al utilizarii terapeutice a energiei radiante luminoase, au
existat o serie de descoperiri si puneri la punct, ceea ce a permis dezvoltarea aplicarii razelor
infrarosii si ultraviolete asupra unui anumit sector din domeniul terapeutic. Herodot, in
secolul al 5-lea a facut asocierea dintre soare si cresterea si dezvoltarea oaselor. Romanii
recomandau soarele pacientilor cu boli reumatismale, persoanelor suferinde de sciatica si
recomandau cura helioterapica altor categorii de persoane.
In secolul al 19-lea se recomanda pentru prima data o aplicatie dozata progresiv a
helioterapiei iar baile de soare sunt recomandate in scop terapeutic unei game largi de
afectiuni, precum reumatismul, atoniile musculare, astenia generala si convalescenta,
rahitismul si alte tulburari de crestere la copii, tuberculoza etc. Tot in aceasta perioada incep
sa apara si preocuparile pentru studierea energiei luminoase si a surselor de generare
artificiala a acesteia. Prima producere artificiala de radiatii ultraviolete cu arc voltaic,
efectuata la inceputul secolului al 19-lea, a constituit un moment de referinta in privinta
tratamentului cu RUV artificiale si patologia legata de cresterea si dezvoltarea organismului
uman, TBC-ului, a lupusului tuberculos cutanat, psoriazis etc.
In timp, gama afectiunilor s-a diversificat, fototerapia devenind, fie terapie de sine statatoare,
utila in tratarea diferitelor afectiuni dermatologie, neuromusculoarticulare, din sfera
afectiunilor ORL, a afectiunilor specialitatii medicinii dentare, din sfera oro-maxilofaciala etc,
fie terapie adjuvanta celorlalte mijloace si modalitati terapeutice.
La randul sau, terapia prin miscare si masoterapia sau terapia prin masaj prezinta o vechime
impresionanta, fiind in legatura cu observatia omenirii ca miscarea si exercitiile fizice aduc
beneficii neindoielnice supra starii de sanatate a organismului.
Terapia prin miscare sau kinetoterapia si masajul s-a bazat pe cunostiintele asupra corpului
omenesc si a functiilor lui dar si asupra bolilor si a consecintelor acestora asupra diferitelor
segmente sau asupra organismului in ansamblul sau.
Printre primele referiri la sisteme organizate de posturi si miscari cu scop terapeutic se afla si
cele cu o vechime de peste 4700 de ani. De la primele programe de exercitii fizice efectuate in
scop terapeutic, pana la sistemele de exercitii de facilitare neuromusculara proprioceptiva sau
de biofeedback efectuate astazi se afla o cale metodologica si conceptuala lunga, parcursa de-
a lungul timpului. Indienii, chinezii si grecii au pus bazele notiunii de gimnastica profilactica
si terapeutica. Hipocrate arata contraindicatiile exercitiului fizic si masajului, fiind totodata
primul care sesizeaza relatiile: muschi-miscare, imobilizare-atrofie musculara, exercitiu fizic-
refacere de masa si forta musculara, program de gimnastica-remediu pentru bolile mintale,
deficit functional-recuperare functionala, cultivarea calitatilor fizice ale corpului omensc-
practicarea activitatii fizice sau a jocurilor sportive. Tot Hipocrate este cel care afirma faptul
ca organele isi pastreza capacitatea lor functionala si integritatea prin utilizare adecvata si pe
calea practicarii unui exercitiu adecvat. Romanii Asclepiades, Cornelius Celsius, Herodicus,
Flavius Philostratus, Caelius Aurelianus au inteles valoarea kinetoterapiei, recunoscandu-i
eficienta in afectiuni precum insomnie si ascita, precum si valoarea exercitiilor fizice si a
mersului pe jos in recuperarea bolnavilor cu hemiplegie si alte paralizii, cat si valoarea
masajului si a exercitiilor terapeutice dozate cu grija, in functie de starea pacientului, ajutand

223
la eliminarea substantelor de balast si la asuplizarea unor segmente. Sunt descrise pe larg
tehnicile exercitiilor terapeutice recomandate in paralizii, reumatism, in statusul postoperator,
sunt prezentate ordinea exercitiilor pasive si active, ritmul exercitiilor, valoarea si momentul
introducerii repausului. Avicenna si Haly Abbas, cei doi mari medici ai Orientului descriu
exercitiul fizic in scop terapeutic si profilactic, aratand utilitatea practicarii miscarii in scopul
prevenirii imbolnavirilor. In Europa secolului al 15-lea s-a manifestat din nou preocuparea
pentru practicarea exercitiului fizic. In Italia, scolile care presupuneau instruirea tinerilor
promovau si practicarea exercitiilor fizice. In secolul al 16-lea se pune accentul pe igiena,
valoarea exercitiului fizic si apare ideea terapiei ocupationale. Exista autori care apreciaza ca
exista doua tipuri de exercitii, cel simplu sau gimnastica si exercitiul de munca, adica terapia
ocupationala. In aceeasi idee, Ambroise Pare arata faptul ca dupa fracturile membrelor sunt
obligatorii exercitiile de gimnastica.
Cartile care au fost scrise in secolul al 16-lea subliniaza ideea de kinetoprofilaxie (exercitii
fizice practicate de persoane sanatoase si/sau sedentare) si propun programe de exercitii
individualizate, selectate si adaptate in ideea de recuperare functionala. Incepand cu secolul al
17-lea, scrierile medicale sunt numeroase, ele subliniind valoarea exercitiului fizic, oferind
indicatii in privinta practicarii lui, aratand faptul ca miscarea este esenta si expresia vietii
insasi.
La inceputul secolului al 18-lea, Hoffmann intuieste multiplele valente terapeutice ale
kinetoprofilaxiei si kinetoterapiei, inclusiv a celei ocupationale. In acelasi secol si alte
personalitati si-au adus contributia la promovarea kinetoterapiei ca fiind cel mai bun mijloc de
a prezerva sanatatea, la sublinierea necesitatii practicarii gimnasticii medicale preventive si
corective, in scopul slabirii, al cresterii de forta musculara, al mentinerii si redobandirii
mobilitatii, al corectarii curburilor patologice ale colonei vertebrale, la evidentierea eficientei
alternarii repausului cu miscarea, la recomandarea de a practica o serie de sporturi cu valente
terapeutice, la dezvoltarea unei aparaturi menite sa ajute miscarea si la promovarea terapiei
ocupationale. S-au vehiculat notiuni precum cele de gimnastica pedagogica si educativa,
gimnastica militara, gimnastica ortopedica si medicala, gimnastica estetica.
Incepand cu secolul al 19-lea se constata o adevarata revolutie, gimnastica fiind privita ca o
notiune coerenta, guvernata de legi precise. Se face referire la pozitii si exercitii de
gimnastica, exercitiile fizice avand rol corectiv, fiind destinate pozitiilor vicioase, avand un
ritm de desfasurare cu rolul de a ameliora circulatia dar si pentru a asigura armonia de
miscare. Apar notiunile de exercitii de relaxare, asuplizare si de tonifiere prin contractii
musculare concentrice, excentrice si statice.
In acelasi secol, al 19-lea, in Suedia apare notiunea de mecanoterapie ca metoda de ameliorare
a efortului muscular si de asuplizare articulara. Zanger este creatorul unui numar de aparate
mecanice ce au avut succes atat in Europa cat si pe continentul American. De actualitate devin
si programele de kinetoterapie cu privire la bolile cardiovasculare, neurologice si respiratorii.
Secolul al 20-lea se caracterizeaza prin: aparitia exercitiilor Klapp pentru reducarea
scoliozelor, introducerea de catre Bergonie a terapiei ocupationale ca forma de gimnastica
medicala pentru deficientii motori, consolidarea scolii de kinetoterapie americana care a avut
la baza exercitiile propuse de McKenzie, dezvoltarea programelor de exercitii fizice pentru
poliomielitici, aparitia notiunii de hidrogimnastica, introdusa in 1924 de Charles Lowman si
completata de Hubbard, introducerea unor noi tehnici si metodologii alaturi de cele deja
cunoscute, cum ar fi suspensoterapia intr-un cadru-cusca, imaginata de Olive Guthrie-Smith,
aparitia suitei de exercitii Burger pentru bolile vasculare periferice, a exercitiilor Codman
pentru umar, a kinetoterapiei din unele boli interne a lui Kohlrausch, introducerea de catre
Mennell a tehnicilor de manipulare articulara, separat de tehnica osteopatica si chiropraxie din
care au derivat, aparitia unor metode kinetoterapeutice specifice care se adreseaza patologiei

223
coloanei vertebrale lombare, ale lui Williams, promovarea cresterii fortei musculare prin
culturism dar si prin tehnica introdusa de Thomas, De Lorme si Watkins pentru tonifierea
musculara prin exercitii cu rezistenta progresiva, introducerea tehnicilor de izometrie scurta
de catre Hettinger si Muller care au revolutionat si metodologia antrenamentului sportiv,
aplicarea tehnicilor de facilitare neuromusculara de catre Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood,
Stockmeyer, Brunnstrom s.a., aparitia metodelor de biofeedback, a metodei conditionarii
operationale, a tehnicilor bazate pe componenta motivationala sau pe efectul tranchilizant al
exercitiului fizic.
Masajul a fost utilizat de-a lungul istoriei omenirii datorita efectelor sale benefice, asigurand
ameliorarea disconfortului si a sindomului dureros. Radacinile sale se regasesc in China
antica, in urma cu 4800 de ani. Egiptenii, budistii, persanii si japonezii au utilizat tehnicile de
masaj si miscarile sau manipularile in terapia unui numar mare de afectiuni si imbolnaviri. In
secolul al 15-lea Hippocrate a subliniat utilizarea masajului ca modalitate terapeutica intr-o
serie de afectiuni. Ulterior, grecii, apoi francezii, suedezii, englezii s.a au recurs la masaj ca
fiind un mijloc terapeutic important, stabilind tehnici de aplicare si metodologie de lucru.
Literatura de specialitate a secolului al 20-lea, subliniaza efectele favorabile ale masajului
terapeutic asupra unora dintre segmentele corpului, aflate la distanta de zona masata, numind
acest fenomen drept masaj reflex sau masaj al tesutului conjunctiv (dupa cum il numesc
terapeutii din S.U.A.).
In contextul cautarilor unor terapii alternative, omenirea a incercat sa raspunda de-a lungul
timpului la intrebarile referitoare la ce este lumina si cum actioneaza ea asupra ochiului in
principal, si asupra intregului organism, in secundar. Efectul luminii de mare intensitate
asupra ochiului a fost constatat in urma cu mii de ani. Arsurile retiniene sunt cauza scaderii
acuitatii vizuale si se datoreaza RIR din spectrul luminii solare, atunci cand sunt receptionate
neprotejat. Prima referire la teoria luminii de mare intensitate si la teoria laserelor a fost facuta
de Einstein, cand s-au introdus si notiunile de emisie spontana si emisie stimulata. Dupa
amplificarea de microunde prin emisie stimulata a radiatiei, atentia cercetatorilor s-a orientat
asupra obtinerii aceluiasi efect la frecvente cu cateva ordine de marire mai mari, obtinandu-se
amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiatii. Altfel spus, “Light Amplification by
Stimulated Emission of Radiation” sau LASER.
In anul 1960 laserul cu rubin este folosit in oftalmologie pentru fotocoagulare iar in 1962
cercetatorii romani de la Institutul de Fizica Atomica din Bucuresti obtin efect laser in
amestecul He-Ne. Ulterior, se descopera laserul cu semiconductori. Din 1964 incepe folosirea
laserelor cu CO2 in afectiunile dermatologice, inclusiv in cancerele de piele. Ulterior, laserele
cu CO2 sunt utilizate in neurochirurgie, chirurgie generala, cat si vasculara, chirurgie plastica
si reparatorie, in sfera afectiunilor ORL, in oncologie, ortopedie-traumatologie. Din 1992
laserul Nd-YAG este utilizat in artroscopia genunchiului si a umarului.
Terapia de biostimulare laser este utilizata astazi in diferite domenii de patologie, precum:
osteoporoza, bolile reumatismale, suferintele neurologie, cele din sfera ORL, inclusiv algiile
periferice, posttraumatica, dermatologie, sfera oro-maxilofaciala etc.
In cele ce urmeaza sunt trecute in revista principalele mijloace si modalitati terapeutice prin
care Medicina Fizica si de Recuperare Medicala reuseste sa asigure profilaxia sau sa reeduce
functional o serie de afectiuni insotite de deficite motorii de diferite grade.
Biofeedback-ul este recunoscut drept procedura terapeutica in jurul anilor 1960. In contextul
fizioterapiei insa, biofeedback-ul este mentionat inca de la inceputul secolului al 20-lea, cand
Jacobson a utilizat un echipament rudimentar cu ajutorul caruia a evidentiat starea de tensiune
din masa musculara, in vederea obtinerii terapeutice a starii de relaxare ulterioara.
Din practica medicala si din studiile de specialitate se remarca tendinta unui numar din ce in
ce mai mare de persoane de a renunta la serviciile oferite de industria farmaceutica si de a

223
inlocui medicamentele cu remedii naturale, precum cele reprezentate de plantele medicinale,
homeopatie, acupunctura, diete speciale si adaptate, fizioterapie, masaj, presopunctura etc.
Toate aceste metode de tratament formeaza un nou capitol al medicinii, numit bioterapie.
Vorbind despre acupunctura, este de subliniat faptul ca practicile medicinii chineze au rezistat
timp de 5000 ani, pentru ca astazi sa fie de mare actualitate. La randul sau, presopunctura sau
acupunctura fara ace are o istorie mai mult sau mai putin recenta, raportat la interesul pe care
l-a suscitat aceasta modalitate terapeutica asupra specialistilor preocupati de medicina
alternativa.

1.1 Principalele mijloace si modalitati terapeutice


Principalele mijloace si modalitati terapeutice ale Medicinii Fizice si de Recuperare Medicala
se regasesc in stransa interdepenenta cu patologia careia se adreseaza.
Factorii sau agentii fizicali utilizati sunt reprezentati de: termoterapia (terapie utilizand
agentul termic) cu varianta sa, hidrotermoterapia (sau baia terapeutica), electroterapia
(curentul continuu si cei de putere joasa si medie), la care se adauga diatermia (curentii de
inalta frecventa, precum undele scurte si ultrasunetele), magnetoterapia, fototerapia (RUV,
RIR), laserterapia de joasa putere, masoterapia (terapie prin masaj), kinetoterapia (terapie prin
miscare) cu varianta sa, hidrokinetoterapia, alaturi de terapia ocupationala, tehnicile de
biofeedback etc. Dupa cum aratam, specialitatea de Medicina Fizica si Recuperare Medicala
beneficiaza si de efectele biofeedback-ului, ale stimularii functionale neuromusculare, ale
tractiunilor si manipularilor, purtarea de orteze, proteze, prescrierea medicamentelor adecvate,
programe nutritionale adaptate etc.
Termoterapia
Termoterapia este o metoda de tratament nespecific, care utilizeaza drept agent fizical
terapeutic factorul termic, cald sau rece, vehiculat de catre diversi vectori, precum: apa in
diferite stari de agregare si aplicata extern, lumina, aerul, parafina, namolul, nisipul.
Termoterapia face parte din mijloacele si modalitatile fizioterapiei, constituind o modalitate
terapeutica cu efecte fiziologice, fiziopatologice si terapeutice cunoscute, cu tehnica de
aplicare pusa la punct si cu indicatii si contraindicatii bine stabilite.
Raspunsul terapeutic este in deplina concordanta cu tipologia individuala a pacientului si
reactivitatea acestuia, cu tehnica de aplicare a termoterapiei, precum metoda aleasa si dozarea
procedurii sau a factorului terapeutic, cat si cu indicatia efectuata, aflata in concordanta cu
contraindicatiile cunoscute.
Hidrotermoterapia
Hidrotermoterapia se refera la o serie de proceduri care utilizeaza apa simpla la diferite
temperaturi, ele concretizandu-se prin bai generale sau partiale in care este imersat corpul
uman. Ca si procedurile de termoterapie, baile se clasifica in functie de temperatura apei, de
durata procedurii, de suprafata corpului tratata si se supune unor reguli metodologice, tinand
cont de o serie de indicatii si contraindicatii.
O modalitate terapeutica aparte este crioterapia, reprezentand aplicarea locoregionala a unor
temperaturi aflate sub 0 grade, principalii vectori fiind cei prezentati anterior, in special
gheata, aerul rece si apa cu o temperatura aproape de cea de inghet. De mentionat si faptul ca
scaderea temperaturii locoregionale se poate obtine si chimic, pe calea terapiei topice
medicamentoase.
Electroterapia
Electroterapia este o metoda de baza a Medicinii Fizice si de Recuperare Medicala,
fundamentata de progresele legate de industria electronica. Principiul de actiune al stimului
electric asupra organismului se afla in legatura cu cunoasterea si intelegerea notiunilor

223
fundamentale de electrofiziologie a structurilor neuromusculare, avand in vedere faptul ca
orice agent electric aplicat asupra acestor tesuturi constituie un stimul care produce o reactie
locoregionala, la distanta sau la nivelul intregului organism. Modul de actiune al curentilor
electrici terapeutici se bazeaza pe proprietatile de iritabilitate si excitabilitate ale substratului
(celule vii) de a reactiona. Metodologia de aplicare tine cont de durata si intensitatea stimului
electric, de tipul de curent utilizat, de indicatii si contraindicatii terapeutice.
Curentul continuu este frecvent utilizat pentru proprietatile terapeutice dovedite experimental
si clinic (pe principiul medicinii bazate pe dovezi), aplicarea sa fiind cunoscuta sub numele de
galvanizare. Daca se asigura si vehicularea unor substante dincolo de bariera tegumentara sau
mucoasa, procedeul se numeste galvanoionizare. De mentionat si faptul ca galvanoterapia mai
poate fi aplicata si sub forma bailor galvanice, procedeu utilizat in special in Statiunile
Balneare si mai putin in Bazele de Fizioterapie si de Recuperare Medicala ale Spitalelor sau in
Sectiile de Recuperare Medicala.
Curentii electrici terapeutici de joasa frecventa sunt caracterizati de impulsuri electrice
succedate ritmic, singulare sau in serii avand efecte excitatorii sau analgezice. Terapia prin
curenti de joasa frecventa se refera la stimularea musculaturii normoinervate, a celei
denervate, la terapia musculaturii spastice dar si la aplicatiile in scop analgezic si la
electropunctura. Modalitatile de aplicare tine cont de patologia careia se adreseaza, de
indicatiile si contraindicatiile aferente.
Curentii terapeutici de medie frecventa au in principal efect de stimulare asupra musculaturii
scheletice, actiune analgezica si vasomotorie, precum si o serie de efecte derivate de la cele
prezentate. Modalitatile de aplicare, patologia careia se adreseaza si contraindicatiile aferente
sunt dependente de frecventa curentului vor fi prezentate in capitolele ce urmeaza.
Terapia cu inalta frecventa
Terapia cu inalta frecventa se refera la aplicarea terapeutica a campului electric si magnetic de
inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice si cuprinde terapia cu ultrasunete, cu unde
scurte, precum si cu unde decimetrice si microunde. Efecte terapeutice noi si valoroase se mai
obtin si prin utilizarea adecvata a inaltei frecvente pulsatile. Modul de actiune, indicatiile
terapeutice si contraindicatiile sunt subordonate capitolului de patologie caruia i se adreseaza.
In practica medicala de specialitate se utilizeaza combinatia terapiei cu ultrasunete cu cea de
joasa frecventa in vederea obtinerii unor efecte terapeutice superioare si persistente in timp.
Magnetoterapia
Magnetoterapia se bazeaza pe efectele biologice, fiziologice si fiziopatologice ale aplicatiei
unui camp magnetic alternativ sau in impulsuri. In terapia cu camp magnetic de joasa
frecventa intervine fenomenul de inductie magnetica care explica o serie dintre efectele
terapeutice care iau nastere intr-un organism plasat intr-un astfel de camp. Bazele fiziologice
ale terapiei cu campuri magnetice, modalitatile de aplicare, indicatiile si contraindicatiile
acestei modalitati terapeutice vor fi prezentate in cadrul capitolului respectiv.
Fototerapia
Freprezinta utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase. Terapia cu lumina poate fi
asigurata de o sursa naturala sau artificiala. Drept sursa naturala a energiei radiante luminoase
este soarele iar utilizarea ei in scop terapeutic se numeste helioterapie. Energia radianta
luminoasa furnizata de aparatele medicale este rezultatul transformarii energiei electice.
Actiunea fizico-chimica a luminii, efectele biologice, fiziologice, clinice si terapeutice,
indicatiile si contraindicatiile, tehnica aplicatiei sunt prezentate in capitolul corespunzator.
Masajul terapeutic si presopunctura
Masajul terapeutic reprezinta un grupaj de manevre de tip manual sau mecanic, prin care se
actioneaza asupra straturilor subiacente tegumentului. Tegumentul este si el influentat sau

223
stimulat, producandu-se locoregional sau la distanta reactii cu efect sedativ sau excitant,
tonicizant si biotrofic. Tehnicile, indicatiile, limitele sau contraindicatiile tractiunilor,
manipularilor si masoterapiei vor fi prezentate detaliat la capitolul respectiv.
Kinetologia
Kinetologia este stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor
care participa la aceste miscari. Mai precis, kinetologia cu aplicabilitate in medicina studiaza
mecanismele neuromusculare si articulare care participa la activitatile motrice considerate a fi
normale. Kinetoterapia sau terapia prin miscare este o notiune inclusa in termenul generic de
kinetologie. Kinetologia profilactica cuprinde totalitatea metodelor si mijloacelor kinetologice
care se refera la mentinerea si intarirea starii de sanatate, cu prevenirea starii de boala.
Presupune atat profilaxia primara, cat si pe cea secundara, cu prevenirea agravarii si a
aparitiei complicatiilor unor boli cronice, care presupun si deficite functionale. Kinetologia de
recuperare este principala modalitate de recuperare functionala recurgand la o metodologie
specifica. Kinetologia terapeutica sau kinetoterapia isi restrange domeniul de activitate, lasand
loc celorlalte doua aspecte, cel profilactic si cel de recuperare functionala. Totusi, din
obisnuinta exista tendinta de a fi folosit nediferentiat, indiferent de scopul urmarit de terapia
prin miscare, aplicata. Programele de kinetologie profilactica, terapeutica sau de recuperare
sunt diferentiate doar prin obiectivele urmarite si prin metodologia aplicata, si mai putin prin
tehnicile folosite.
Kinetologia medicala este considerata totodata ca parte majoritara si foarte importanta a
medicinii fizice sau fizioterapiei. Dintre mijloacele terapeutice nonfarmacologice, medicinii
fizice sau fizioterapiei ii revine locul cel mai important. Alaturi de kinetologie se regasesc
mijloace si modalitati terapeutice precum: masajul, termoterapia, hidroterapia, electroterapia,
laserterapia si terapii adjuvante ale acestora.
In literatura de specialitate se face referire la o triada terapeutica cu reale efecte benefice, si
anume: termoterapie-kinetologie medicala-masajul terapeutic.
Alaturi de notiunea de kinetologie se regaseste si termenul de gimnastica medicala.
Gimnastica medicala are un domeniu mai limitat, atat ca obiective, cat si ca metodologie si
tehnici utilizate. Principalul sau scop este acela al mentinerii formei fizice si acela de a reduce
unele deficite functionale. Kinetologia profilactica este aceea care ar trebui sa preia domeniul
de activitate al gimnasticii medicale. Termenul de cultura fizica medicala este si mai nefericit,
deoarece ofera ambiguitate in privinta scopului declarat si al obiectivelor de indeplinit,
ambiguitate metodologica si tehnica si lipsa de obiectivitate in aprecierea rezultatelor
urmarite. Educatia fizica este o alta notiune des vehiculata dar este consacrata programelor de
gimnastica din scoli, programe care au drept obieciv principal dezvoltarea armonioasa, deci
kinetoprofilaxie primara.
Mecanoterapia: sripetoterapia, suspensoterapia, manipularile, tractiunile, elongatiile,
hidrokinetoterapia
Mecanoterapia sau kinetoterapia asistata de dispozitive si realizata pe aparate reprezinta o
serie de modalitati terapeutice adjuvante, numite metode speciale, menite sa amelioreze
sindromul dureros si in special pe cel disfunctional, uneori cu efecte imediate.
Terapia ocupationala
Terapia ocupationala sau ergoterapia se incadreaza in sfera unui complex de metode de o
mare variabilitate crae au drept scop reeducarea deficitelor functionale, utilizand in acest sens
exercitii si procedee fizice din diverse activitati umane obisnuite, precum cele de munca,
divertisment, de viata etc.
Laserterapia

223
Laserterapiade joasa putere promoveaza o cale eficienta de producere a analgeziei si de
asigurare a accelerarii reparatiei tisulare intr-o multitudine de situatii patologice. Laserele
utilizate sunt cu He-Ne sau cu diode cu RIR. Principiul terapeutic este de crestere a
temperaturii locale cu augmentare circulatorie si metabolica locoregionala. Modalitatile
terapeutice si tehnica de aplicare, precum si indicatiile si contraindicatiile sunt adaptate
domeniului terapeutic caruia se adreseaza terapia cu laser de joasa putere. Acesta este foarte
larg, incluzand, printre altele si patologia locoregionala oro-bucomaxilara.
Biofeedback-ul
Biofeedback-ul reprezinta o metoda terapeutica adjuvanta celor prezentate anterior si care se
defineste ca fiind o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, in scopul
evidentierii sub forma de semnal acustic si/sau vizual a unora dintre evenimentele fiziologice
interne organismului uman. Aceste informatii ajuta la manipularea evenimentelor involuntare
sau greu de perceput prin manipularea semnalelor astfel receptionate. Tehnica plaseaza vointa
umana intr-un loc liber al unei bucle deschise de feedback, primind numele de biofeedback. In
literatura de specialitate se face referire la biofeedback-ul electromiografic, la cel postural, de
presiune sau termic, al tensiunii arteriale, respirator etc. Cea mai larga aplicabilitate a
biofeedback-ului este reprezentata de fizioterapie, asigurand terapia de relaxare, facilitand
antrenamentul autocontrolat la efort fizic si asigurand control mioelectric. Astazi, tehnica
biofeedback-ului se foloseste ca atare sau in asociere cu termoterapia, tehnicile kinetologiei de
recuperare sau profilactice, tehnicile de meditatie etc. Domeniile de activitate, indicatiile si
limitele, contraindicatiile, tehnicile si modalitatile de aplicare vor fi descrise pe larg la
capitolul respectiv.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS
TENS constituie o metoda netraumatizanta de combatere a starilor dureroase acute sau
cronice, de diferite cauze. Utilizarea stimulilor electrici in tratamentul sindromului dureros
este o practica veche, legata de istoria electroterapiei. Ea consta in folosirea unui curent de
joasa frecventa in scop electroanalgezic.
Acupunctura, electropunctura
Acupunctura si electropunctura sunt considerate terapii analgezice, aplicate drept tratament
alternativ sau adjuvant diferitelor domenii de patologie.

1.2 Mecanisme de actiune ale agentilor terapeutici


utilizati
Agentii fizicali, precum caldura, recele, lumina, presiunea au constituit agenti terapeutici de
mii de ani. Recent, acestia au fost reconsiderati si, alaturi de ei, s-au dezvoltat modalitati
terapeutice precum diatermia (undele scurte, microundele si ultrasunetele), electroterapia si
magnetoterapia, la care s-au adaugat laserterapia si celelalte terapii adjuvante (biofeedback-ul,
stimularea functionala neuromusculara etc).
Termoterapia
Termoterapia este, dupa cum aratam, o metoda terapeutica nespecifica, ce utilizeaza drept
agent terapeutic factorul termic (cald-rece), vehiculat pe calea apei, luminii, aerului, parafinei,
nisipului, namolului.
Termoterapia apartine metodelor fizioterapiei, raspunsul terapeutic fiind conditionat de factori
ce apartin caracteristicilor agentului termic, pe de o parte dar si celor ale substratului
(organismul uman), pe de cealalta parte. Astfel, cantitatea de energie pierduta sau castigata de
un tesut depinde de: natura tesutului vizat, natura agentului termic utilizat, durata expunerii.

223
Aplicatiile generale ale termoterapiei sau factorului termic conditioneaza comportamentul
termic al organismului uman. In aceasta idee, organismele evoluate reactioneaza la factorii de
mediu prin procesul de adaptare, mentinand astfel, starea de sanatate si de echilibru a
mediului intern. Aceasta caracteristica a organismelor vii de a-si mentine caracteristicile
morfofunctionale constante se numeste homeostazie, reprezentand conditia fundamentala a
existentei si evolutiei organismelor vii.
Cand apar modificari ale mediului intern, induse de agenti externi (mediu extern) sau de
conditii interne (metabolismul propriu), intra in actiune mecanismele homeostatice de
reechilibrare de natura fizica, enzimatica, hormonala si nervoasa.
Termoterapia, ca metoda terapeutica nespecifica, se adreseaza mecanismelor de mentinere a
homeostaziei, de echilibrare a mediului intern al organismului uman, pe calea stimularii si a
reglarii sale de tip feedback.
Mentinerea constanta sau intre anumite valori a temperaturii mediului intern se numeste
homeotermie si reprezinta o caracteristica fundamentala si prioritara a homeostaziei mediului
intern. Omul este considerat un organism homeoterm, care prezinta insa o diferenta intre
comportamentul termic al organelor interne (toracoabdominale si intracraniene) si cel al
regiunii periferice (aparat locomotor si tegumente). Homeotermia mediului intern la nivel
central variaza foarte putin, intre 37,3-37,5°C si este controlata in permanenta la nivelul
centrilor hipotalamici. Homeotermia mediului intern la nivelul regiunii periferice se modifica
sau variaza in limite mai largi, intre 33-36,5°C, in raport cu temperatura mediului ambiant,
fara consecinte functionale. Variatiile temperaturii cutanate semnifica o buna functionalitate a
mecanismelor de termoreglare, prin care se conserva temperatura centrala. Se poate afirma
faptul ca zona sau regiunea periferica joaca rolul de termoreceptie, tampon termic si de
efector al termoreglarii periferice. Temperatura centrala a corpului este rezultatul proceselor
energo-termo-formatoare, contrabalansate de cele termolitice.
Temperatura organismului uman prezinta insa o serie de variatii, dependente de: ritmul somn-
veghe (ritmul circadian etc), profilul hormonal si sexul persoanei, ingestia de alimente, varsta
persoanei, administrarea de medicamente, rasa, variatiile sezonsiere si ale zonei geografice.
Expunerea tegumentului la temperaturi peste 45-46°C nu este confortabila iar expunerea
prelungita la o temperatura de peste 50°C poate cauza imbolnaviri. Temperaturile aflate sub
13°C nu sunt confortabile iar daca corpul este racit sub 28°C poate aparea decesul. Zona de
neutralitate termica in aer este cuprinsa intre 26-30°C. Temperatura de confort termic pentru o
persoana imbracata se afla in jurul valorii de 21°C si neimbracata in jurul valorii de 28°C.
Termoterapia, ca aplicatie terapeutica nespecifica, influenteaza urmatoarele procese: functiile
membranei celulare, activitatea fosfolipidelor membranare, functia de aparare celulara,
consumul de oxigen, activarea adenilciclazei, structurarea lanturilor de hidrocarburi si legarea
insulinei de receptorii sai etc.
Procesul de termoreglare presupune, dupa cum am mai aratat, doua aspecte, cel al
termogenezei si cel al termolizei. Mentinerea la valori constante a temperaturii centrale este
rezultatul starii de echilibru care se obtine intre procesele de termogeneza si de termoliza.
Aceste procese sunt stimulate prin excitarea receptorilor termici de catre stimulii sau agentii
termici, indiferent de temperatura acestora si controlate la nivelul centrilor hipotalamici.
Termoreglarea se realizeaza initial pe calea reactiilor involuntare, inconstiente, comandate la
nivelul hipotalamusului si asigurate de sistemul neuroendocrin. Cand aceste reactii sunt
depasite, incep reactiile voluntare, constiente, de tip comportamental.
Sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci elemente: stimulul
variabil (temperatura), sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul variabil, setul de valori
considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care pot modifica prin

223
activitatea lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care integreaza aferentele de la
sistemul senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi normale si activeaza efectorii
pe calea eferentelor.
Termogeneza presupune un proces de termoreglare chimica si se realizeaza prin reactii
chimice celulare. In repaus si la o temperatura de neutralitate termica a mediului ambiant,
marea majoritate a productiei calorice, 70% este asigurata prin termogeneza centrala, restul
fiind asigurata de termogeneza periferica. In conditii de efort fizic productia calorica este
asigurata aproape 100% de catre termogeneza periferica (prin contractia musculara). Si in
conditii de temperatura scazuta a mediului ambiant, termogeneza este predominant periferica,
ea putand creste prin frison termic (stare de tonus muscular crescut urmat de un set de
contractii involuntare, ritmice, care incep la nivelul centurii scapulare si se extind la nivelul
intregului corp) la care se adauga miscarea voluntara. Odata cu scaderea temperaturii
mediului ambiant, prima reactie a organismului consta in vasoconstrictie, cu limitarea
pierderii de caldura catre mediul inconjurator. Pentru a preveni hipotermia organismului, intra
in actiune cea de-a doua reactie, aceea a stimularii termogenezei, cu intensificarea proceselor
metabolice, cresterea tonusului muscular cu aparitia frisonului termic si declansarea
miscarilor involuntare.
Stimularea termogenezei se face, in fapt, pe calea contractiei musculaturii striate, a activarii
sistemului nervos simpatic cu vasoconstrictie periferica si eliberare si oxidare de acizi grasi, a
stimularii functiei tiroidiene cu cresterea procesului oxidativ mitocondrial, si pe calea cresterii
temperaturii corpului prin intensificarea proceselor oxidative.
In conditiile de temperatura scazuta a mediului ambiant mecanismele termogenetice activate
sunt: frisonul termic, senzatia de foame, secretia de adrenalina, noradrenalina, hormoni
tiroidieni, vasoconstrictia cutanata, piloerectia.
Termoliza presupune un proces de termoreglare fizica si se realizeaza pe calea celor patru
procese fizice: iradierea, conductia, convectia si evaporarea.
Iradierea reprezinta un proces de transfer de energie calorica de la obiectele calde la obiectele
reci, fara sa se stabileasca un contact direct intre ele, pe calea radiatiilor electromagnetice din
zona infrarosu. Iradierea este cea mai importanta forma de termoliza in repaus, 60%,
intensitatea radiatiei depinzand de capacitatea tegumentului de a emite radiatii, cat si de
gradientul termic dintre organism si mediu. Imbracamintea poate modifica acest tip de
termoliza.
Conductia reprezinta pierderea directa de caldura, realizata prin contactul dintre obiecte cu
temperaturi diferite, asigurand 3% din termoliza in repaus. Deoarece aerul este un rau
conducator pentru energia calorica, zona de neutralitate termica a acestuia pentru organismul
uman este intinsa. Apa, in schimb asigura o conductibilitate termica crescuta pentru caldura,
pierderea calorica fiind mult mai mare.
Convectia reprezinta pierderea de caldura dinspre organism spre mediu prin intermediul
curentilor de convectie, ceea ce asigura 12% din termoliza de repaus, incluzand si pierderile
de caldura de la nivelul cailor respiratorii.
Evaporarea reprezinta 25% din termoliza de repaus, este asigurata de catre tegument si caile
respiratorii in proportii egale si intensitatea ei depinde de mai multi factori, precum:
temperatura mediului ambiant, gradul sau intensitatea efortului fizic desfasurat, suprafata
tegumentara de schimb, temperatura tegumentului, prezenta curentilor de aer, gradul de
saturare cu vapori de apa a mediului ambiant. Pentru temperaturi de peste 34,5-35°C ale
mediului ambiant, evaporarea devine principalul mijloc de termoliza, odata cu intrarea in
activitate a glandelor sudoripare. In conditii de caldura si umiditate crescuta, evaporarea nu

223
mai poate fi activata. Este inclusa si perspiratia insensibila. Evaporarea este un proces activ,
consumator de energie.
Termoliza se realizaza in proportie de 85% la nivelul tegumentului, prin cele patru mecanisme
prezentate, restul de 15% pierzandu-se pe cale respiratorie.
Pierederea caldurii in meediu este influentata si de unii factori biologici, precum: debitul
circulator, cesretia sudoripara (intra in actiune la temperaturi ale mediului care depasesc
34,5°C), grosimea tesutului celular subcutanat, suprafata corpului expusa contactului cu
mediul.
In conditii de temperatura crescuta a mediului ambiant, mecanismele de termoliza activate,
sunt: vasoldilatatia cutanata, sudatia, polipneea, anorexia, apatia, inertia, scaderea secretiei
hormonilor tiroidieni.
Dupa cum aratam, sistemul de control al termoreglarii presupune existenta celor cinci
elemente: stimulul variabil (temperatura), sistemul senzitiv care inregistreaza stimulul
variabil, setul de valori considerate normale pentru stimulul variabil respectiv, efectorii care
pot modifica prin activitatea lor nivelul stimulului variabil si centrul de control care
integreaza aferentele de la sistemul senzitiv, compara valorile reale cu cele cunoscute a fi
normale si activeaza efectorii pe calea eferentelor.
Stimulul termic este receptionat de catre receptorii termici aflati in periferie numiti si
receptori periferici (de la nivelul tegumentului, mucoasei bucale etc, de tipul terminatiilor
nervoase libere amielinice, receptorilor de tip corpuscul Krause si Ruffini care sunt prezenti la
nivelul fetei si mainilor si terminatiilor nervoase libere, neincapsulate) si de catre cei situati la
nivel central sau receptori centrali (asezati in jurul centrilor termici precum hipotalamus,
talamus etc, fiind excitati direct de temperatura sangelui care iriga zona).
Transmisia aferentelor termice se face prin fibre mielinice de tip A delta si prin fibre
amielinice C. Fibrele ce transmit informatia termica de la nivelul fetei, merg pe calea nervului
trigemen. In final, dupa ce a ajuns la cortex, informatia termica ajunge in centrii hipotalamici
ai termoreglarii.
Centrul termogenetic se afla la nivelul hipotalamusului posterior si este stimulat pe cale
reflexa, primind excitatii de la rceptorii periferici, conducand la reactii de tip
simpatoadrenergic, somatic sau endocrin. Reactiile simpatoadrenergice sau vegetative sunt
reprezentate de modularea secretiei sudoripare, a circulatiei tegumentare, piloerectie si
modificari metabolice. Daca temperatura unei zone cutanate scade sub 15°C, vasoconstrictia
initiala este urmata de vasodilatatie, ca mecanism de protectie fata de ischemia locala.
Reactiile somatice se refera la modificarile de tonus si de forta musculara. Reactiile endocrine
se bazeaza pe stimularea axului hipotalamo-hipofizo-tiroidian, cu cresterea termogenezei si
scaderea termolizei la frig.
Centrul antitermic este situat la nivelul hipotalamusului anterior si poate fi stimulat pe cale
reflexa, cat si pe calea directa, a sangelui care il iriga, conducand la reactii simpatocolinergice
de tipul stimularii secretiei sudorale si la inhibarea centrului termogenetic, cu vasodilatatie
secundara inhibarii vasoconstrictiei periferice.
Procesul de termoreglare este solicitat de agentul termic, atat cel cald, cat si cel rece.
Eferentele sunt coordonate si controlate de hipotalamus pe calea reactiilor vegetative,
endocrine si somatice iar efectorii proceselor de termoreglare sunt reprezentati de: circulatia
periferica, glandele sudoripare, sistemul NMAK, in special muschii, reactiile metabolice si
reactiile comportamentale constiente, individuale. O prima reactie de raspuns la modificarile
termice ale mediului extern il constituie reactiile comportamentale. Acestea sunt urmate de
reactiile vasomotorii care constau in reglarea fluxului sanguin in functie de temperatura
centrala si periferica prin doua mecanisme, si anume: redistribuirea sangelui spre diverse zone

223
ale tegumentului si modificarea debitului cardiac. Urmeaza apoi procesul de sudoratie, cu
participarea glandelor sudoripare, ca fiind principalul efector al termolizei la om. Sistemul
nervos vegetativ este si el prezent in procesul de termoliza prin intermediul mediatorilor
chimici (serotonina, adrenalina, histamina etc), implicandu-se in raspunsul vascular si in cel
sudoripar.
Aplicatiile locoregionale ale termoterapiei solicita si ea participarea procesului de
termoreglare dar prin intermediul circulatiei superficiale a tegumentului si a musculaturii
scheletice. 90% din reteaua circulatorie cutanata participa la reglarea schimburilor de caldura
cu mediul pe calea retelei arteriale si arteriolare, a anastomozelor arteriovenoase, a retelei
capilare si a celei venoase. Reglarea circulatiei cutanate se face pe cale neuronala, umorala
(histamina, adrenalina, acetilcolina) si vegetativa (prin centrul vasomotor, pe cale simpatica
eferenta). Reteaua circulatorie a musculaturii scheletice participa in special la schimburile
nutritive si in mai mica masura la cele de termoreglare. Reglarea circulatiei musculare se
realizeaza prin mecanism vegetativ simpatic, umoral (noradrenalina, adrenalina) si prin factori
metabolici locali, care asigura o autoreglare circulatorie locoregionala.
Dupa cum se poate constata, succesul terapeutic este in stransa legatura cu buna cunoastere a
mecanismelor de actiune a agentului termic utilizat.
Electroterapia
Electroterapia actioneaza asupra organismului uman prin proprietatile sale stimulante care
sunt urmate de reactii tisulare. Stimulii pot fi naturali, ei conducand la schimbari ce au loc la
nivelul sinapselor terminatiilor nervoase sau pe calea receptorilor care pot declansa impulsuri
nervoase sau mai pot fi artificiali, de natura fizica, chimica si electrica. In aceasta ultima
categorie sunt incluse presiunea, frictiunea, radiatia luminoasa, sunetul, agentul termic,
diferitele substante chimice sub forma de solutii, agentii electrici. Dintre acestia, stimulii
electrici interfera activitatea sistemului nervos, actionand asemanator stimulilor naturali.
Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate si consta in
aparitia unei reactii tisulare locale, primare. Aceasta este urmata de o reactie tisulara
secundara, numita excitabilitate, constand in transmiterea mai departe a efectului stimulului
receptionat, de-a lungul celulelor si fibrelor nervoase, cu aparitia unor reactii specifice
(contractie musculara, secretie glandulara etc). Pentru a produce o excitatie, stimulul trebuie
sa atinga o anumita valoare a intensitatii sale, numita intensitate de prag si trebuie sa
actioneze un timp minim necesar producerii reactiei de raspuns. Un astfel de comportament se
inscrie in legea “totul sau nimic”si este valabil pentru reactia unei singure celule. Daca, prin
aplicarea agentului electric, sunt stimulate mai multe celule musculare, reactia de raspuns este
mai puternica, in functie de intensitatea curentului si suprafata stimulata. Procesul de excitatie
al unei celulei conduce la modificari ale potentialului membranar, corespunzatoare procesului
de depolarizare, cu aparitia potentialului de actiune al celulei respective. Atat pe perioada
depolarizarii, cat si pe durata perioadei imediat urmatoare, cea de repolarizare, se instaleaza o
perioada refractara la orice alt stimul aplicat. La o stimulare artificiala, prin aplicarea
curentului electric, fibra nervoasa mielinica poate conduce un numar de stimuli pe unitatea de
timp. Dupa un timp, la frecvente prea mari de stimulare cu impulsuri electrice, perioada
refractara creste si frecventa maxima transmisa scade. Astfel, se instaleaza fenomenul de
oboseala, tipic unui sistem care functioneaza dupa cum s-a aratat, conform asa zisei legi “totul
sau nimic”. Fenomenul de oboseala nu mai apare la frecvente scazute de stimulare. Studiul
transformarii stimularii prin curent electric in excitatie la nivelul substratului sau tesutului
tinta se refera la identificarea unor agenti artificiali de natura electrica usor de manipulat si cu
posibilitati precise de dozare a parametrilor sai (dozarea intensitatii, durata de actiune, viteza
de crestere sau variatia intensitatii curentului raportata la unitatea de timp, unitatea de
suprafata stimulata, densitatea curentului sau intensitate raportata la suprafata de aplicare, care

223
este dependenta si de marimea electrodului aplicat). Daca cresterea intensitatii curentului
electric are loc intr-un interval de timp prelungit, excitarea nu se mai produce, chiar si la
valori crescute ale intensitatii curentului electric aplicat. Acest fenomen poarte denumirea de
acomodare a tesutului excitabil.
In procesul stimularii electrice, urmat de excitatie, au loc modificari caracteristice ale
proprietatilor fizice si fiziologice ale tesuturilor/substratului, determinate de sensul de
scurgere a curentului, numite electrotonus. Pragul de excitabilitate este mai scazut la catod
(polul cu incarcatura negativa) iar excitabilitatea tisulara este mai crescuta, aparand
depolarizarea locoregionala, chiar la intensitati mici ale stimulului aplicat.
Pentru masurarea excitabilitatii unui nerv sau muschi se practica stimularea prin inchiderea
unui curent continuu sau cu impulsuri de joasa frecventa. In acest context, se defineste
reobaza, ca fiind intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatie (ce poate fi
inregistrata), intr-un timp nedefinit. Excitatia adecvata se raporteaza si la densitatea curentului
aplicat, dependenta de dimensiunea electrodului utilizat (electrod mic-densitate mare). De
asemenea, cronaxia este timpul util minim necesar pentru a produce o excitatie minima cu un
curent, a carui intensitate este egala cu dublul reobazei. In conditii patologice, de cauza
neurologica centrala si periferica, transmiterea neuromusculara a influxului nervos este
perturbata, situatie in care, valoarea cronaxiei muschiului striat creste. Cele prezentate sunt
deosebit de utile in privinta studiului caracteristicilor excitabilitatii nerv-substrat efector
(muschi), avand aplicatie directa in diagnosticul si tratamentul afectiunilor neuromusculare.
In situatie fiziologica, intrarea in functiune a muschilor (contractia musculara) este consecinta
stimularii nervului. Influxul trece din nervul motor spre fibra musculara la nivelul placii
motorii, care reprezinta sinapsa neuromusculara. Nervul formeaza cu muschiul pe care il
enerveaza o unitate functionala motorie.
Inaintea aplicarii unei electroterapii neuromusculare este necesara o evaluare diagnostica
precisa a substratului de tratat prin cronaximetrie (studiaza faza de excitatie), electromiografie
(studiaza faza de contractie musculara), stimulo-detectie (studiaza sinteza excitatie-contractie)
si raportul dintre cronaxia nervului si a muschiului (studiaza jonctiunea neuro-musculara).
Curentul continuu, galvanic sau galvanizarea se bazeaza pe proprietatea curentului electric
de a produce o deplasare de sarcini electrice (electroni), de-a lungul unui conductor.
Conductorul electric poate fi considerat si corpul uman, prin care poate trece un curent
electric continuu, realizandu-se deplasari de electroni sau de ioni (galvanoionizare). Curentul
continuu actioneaza asupra corpului prin modificarile ionice ce apar in tesuturi la trecerea
curentului si care vor determina o serie de procese biologice secundare. Mecanismul de
actiune al aplicarii curentului galvanic, continuu asupra organismului se exprima prin efectele
polare, la nivelul electrozilor aplicati si efectele interpolare, produse in interiorul
organismului, in regiunea cuprinsa intre cei doi electrozi. Efectul final al aplicarii curentului
galvanic este reprezentat de insumarea efectelor prezentate. Efectele polare sunt consecinta
electrolizei, cu producere de acid la anod si de baza la catod. Efectele interpolare se produc ca
urmare a modificarilor fizico-chimice tisulare, generate de trecerea curentului electric, precum
ionoforeza, electroosmoza, modificari de potential membranar, modificari de excitabilitate
neuro-musculara, efecte termice etc. In cursul galvanizarii are loc fenomenul de scadere a
rezistivitatii cutanate, fapt care necesita cresterea intensitatii curentului aplicat. Rezistivitatea
cutanata inregistreaza variatii mari de la o persoana la alta, cat si la aceeasi persoana, aflata in
diverse conditii si situatii constitutionale, fiziologice si patologice.
Efectele si modificarile biologice ale curentului galvanic asupra tesuturilor organismului se
exprima in special la nivelul substraturilor usor excitabile (fibrele nervoase). Curentul
galvanic poate fi aplicat in scop diagnostic si terapeutic.
Curentul galvanic actioneaza asupra:

223
• Fibrelor nervoase senzitive, prin intermediul receptorilor senzitivi din tegument, care
inregistreaza la trecerea curentului electric o senzatie de furnicatura ce creste
proportional cu intensitatea curentului. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea
pragului sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului
pozitiv, proces cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi
data prin fenomenul de anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza
si scade excitabilitatea dar si pe baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate
de deplasarea ionilor. La acestea se adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului
nervos central, precum si asupra celui circulator.
• Fibrelor nervoase motorii, deoarece catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod
activ, produce o scadere a pragului de excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea
excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o scadere brusca a intensitatii
curentului conduce la om contractie musculara prompta.
• Sistemului nervos central, prin diminuarea reflexivitatii in aplicatiile descendente si o
crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
• Fibrelor vegetative vasomotorii, ducand la o hiperemie locala. Fenomenul are loc prin
activarea circulatiei locoregionale cutanate, superficiale, cat si a celei musculare, din
profunzime (in raport cu circulatia de repaus). Efectul persista intre 15-30 minute dupa
intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei locoregionale are drept consecinte
efecte biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei tisulare si drenarea
exudatelor si edemelor locale. Reactia se petrece la polul negativ si dureaza cateva ore.
• Sistemului nervos vegetativ, in functie de predominanta tonusului vagal sau simpatic
al pacientului.
• Sistemului circulator, curentul galvanic descendent accelerand afluxul sanguin din
mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in timp
ce curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul
extremitatilor inferioare si de la organele sistemului portal catre inima.
Curentii de joasa frecventa se obtin prin intreruperea unui curent continuu cu ajutorul unui
intrerupator reglat electronic, producandu-se impulsuri electrice succedate ritmic, cu efect
excitator. Curentii cu impulsuri se caracterizeaza prin forma (dreptunghiulara, triunghiulara,
trapezoidala, sinusoidala si forme derivate, precum curentii faradici, neofaradici,
diadinamici), amplitudinea impulsurilor, frecventa lor (intre 500 impulsuri pe secunda si 5
impulsuri pe minut), durata impulsului si a pauzei, modulatia lor (in amplitudine, ritmicitate si
durata).
Efectul terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de
actiune al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
• Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate se bazeaza pe actiunea
caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum tesutul muscular si fibrele
nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara prezinta o
frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale. Musculatura
scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si frecventa
relativ rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare
succesive, in timp ce frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic,
sunt urmate de contractii tetanizante. Formele clasice de curenti utilizati in acest scop
sunt curentii dreptunghiulari unici cat si in trenuri de impulsuri, curentii modulati,
curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot realiza adevarate programe de
electrogimnastica musculara. Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare
si placile neuromotorii prezinta o receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic,

223
principalul efect al acestuia fiind actiunea excitomotorie cu producerea de contractii
musculare pe musculatura cu atrofie de imobilitate/inactivitate dar cu integritatea
fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este ineficient asupra musculaturii cu
degenerescenta totala sau partiala. Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu
vasodilatatie la actiunea prelungita a curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si
analgezice secundare vasodilatatiei.
• Stimularea selectiva a musculaturii total denervate, care se bazeaza pe modul de
actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv, in panta (impulsuri
exponentiale de lunga durata), fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie
de raspuns, datorita capacitatii lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de
stimulii cu panta este prezent si la fibrele nervoase senzitive integre. Explicatia este
aceea ca degenerescenta nervoasa a condus la pierderea capacitatii de acomodare a
muschiului care poate raspunde astfel la intensitati mai reduse de curent.
• Terapia musculaturii spastice se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor
muschilor spastici, prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a
muschilor spastici se adreseaza receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile
aferente ce sosesc la maduva spinarii de la proprioceptorii stimulati declanseaza efecte
de inhibitie a musculaturii spastice, respectiv efecte de stimulare a antagonistilor
corespunzatori. Concomitent, antagonistii musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi
amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce. Stimulul se realizeaza prin impulsuri
de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite electrice de excitatie, intre ele
realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai multe grupe musculare,
de obicei antagoniste. Aceste efecte contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor,
printr-o buna corelare functionala a antagonostilor si agonistilor. Efectul de relaxare a
musculaturii spastice se mentine intre 24-48 de ore si 3-4 saptamani.
• Stimularea contractiei musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de
sumatie a acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare
neglijabila. Asupra musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata
mare si frecventa scazuta.
• Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei
dureroase prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai
curand, rezultatul pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor
procese de stimulare propriu-zisa. Releul medular prezinta o importanta deosebita in
perceperea durerii, intrucat, la acest nivel intervin o serie de mecanisme care
moduleaza transmisia nociceptiva. Transmiterea sinaptica a durerii este astfel
influentata la nivel medular, atat de influxuri venite de la periferie, cat si de la nivelul
formatiunilor nervoase superioare. Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa
(simtul tactil) blocheaza la nivel medular transmisia impulsurilor nociceptive
vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul care intervine in aceasta inhibitie poate
avea la baza teoria controlului de poarta, conform careia, are loc un fenomen de
inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului posterior medular), in cadrul
unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu diametru mare, rapid
conducatoare, A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc informatiile tactile
generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular, un camp electric negativ, cu
scaderea activarii sistemului de transmitere ascendenta si cu inchiderea consecutiva a
portii sau a barierei de control pentru transmiterea informatiilor nociceptive prin
fibrele nervoase lent conducatoare A-delta si C. In acest mod, durerea nu mai este
perceputa la nivel cerebral, superior. Daca stimularea periferica a fibrelor specifice
pentru durere devine predominanta ca intensitate, frecventa sau context patologic,

223
poarta de control se deschide prin contrareactie pozitiva (facilitare presinaptica) si va
avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu perceptia durerii. Aceste
mecanisme de inhibitie a transmisiei si percetiei durerii au fost confirmate de
analgeziile produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare
(electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati, electrostimularea
cordoanelor medulare posterioare, stimularea nervoasa electrica transcutanata-TENS,
electropunctura, prin stimularea electrica selectiva a afibrelor A, rapid conducatoare).
Curentii de medie frecventa utilizati in domeniul medical sunt curenti alternativi sinusoidali,
cu frecvente cuprinse intre 1000 Hz-100 kHz, aparatele folosite furnizand curentii din gama
de frecventa 3-10 kHz. Modul lor de actiune este prezentat in cele ce urmeaza:
• Se bazeaza pe principiul sumatiei temporare (curentul de medie frecventa trebuie sa
depaseasca un prag de intensitate si un anumit timp util spre a produce excitatia
fibrelor nervoase prin sumatia oscilatiilor de medie frecventa),
• Excitarea este apolara sau ambipolara (excitatia se poate produce la ambii poli, chiar si
concomitent, ceea ce este avantajos pentru electrodiagnostic si terapie, permitand
obtinerea unei excitatii adecvate, transversale prin cuplul structural-functional nerv-
muschi, precum si posibilitatea blocarii reversibile a conductibilitatii nervoase),
• Se pastreaza relatia dintre timpul de excitatie si intensitatea curentului aplicat,
• Aparitia negativarii primare sau locale la stimuli cu intensitate subliminala prin
descresterea potentialului de repaus membranar, cu aparitia depolarizarii reactive,
• Aplicarea este nedureroasa chiar si la intensitati mari ale curentului, deoarece
rezistenta cutanata este scazuta la curentii de medie frecventa, permitand o
penetrabilitate tisuara crescuta,
• Schimbarea rapida a alternantelor curentului il face inexcitabil pentru nervii si
receptorii cutanati si, de asemenea, diminua riscurile efectelor electrolitice urmate de
lezarea tegumentului prin cresterea tolerantei,
• Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului
dureros de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic a curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate, stimularea musculaturii
netede hipotone, actiune analgezica, actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive,
o serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cele decontracturante-miorelaxante,
trofice prin vasodilatatia produsa si de stimulare vagala.
Terapia prin curenti de inalta frecventa utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric
si magnetic de inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si
microunde) cu frecvente de peste 300 kHz.
Modul de actiune este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de inalta frecventa, si
anume: fenomenul capacitiv, putand functiona in circuit deschis, fenomenul inductiv,
producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta frecventa, energia
electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile electrolitice), efectul
pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii metalici), transmiterea de unde
electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.

223
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
• Nu produc fenomene de polarizare,
• Nu produc excitatie neuromusculara,
• Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile
structurilor tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de
tegument). Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se
propaga prin conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si
stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele
scurte/decametrice si decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul
subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin efect capacitiv.
• Produc efecte terapeutice derivate din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia,
miorelaxare, activarea metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau
conducatoare de electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene.
Intre aceste medii stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar
la nivelul suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale
electrice. Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor.
Efectului caloric conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta freventa
asupra organismului.
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament),
inclusiv material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si
osteosinteza, singura contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac. Modul de
actiune al undelor scurte pulsatile se bazeaza pe datele de observatie experimentala si clinica,
ce au demonstrat urmatoarele efecte:
• Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara,
• Stimuleaza procesele anabolice tisulare,
• Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de oxigenare
tisulara si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara,
• Influenteaza favorabil procesele de regenerare ale tesutului nervos,
• Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand
capacitatile histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara,
• Stimuleaza activitatea sistemului reticulohistiocitar,
• Creste nivelul sanguin al gamaglobulinelor,
• Creste infiltratul leucocitar,
• Stimuleaza hematopoeza,
• Favorizeaza formarea colagenului din procesele reparatorii tisulare.

223
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular, cat si cel
stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca urmare a
utilizarii undelor scurte in sistem pulsatil.
Practica medicala de specialitate utilizeaza si curentul de inalta frecventa cu lungime de unda
particulara, sub denumirea de fizioterapie cu unde decimetrice scurte sau microunde. Actiunea
undelor decimetrice la nivelul structurilor celulare consta in producerea unui fenomen fizic de
dispersie polara a moleculelor. La trecerea curentului de inalta frecventa, moleculele aflate in
mediul biologic se comporta ca un dipol. Ele executa mici oscilatii, orientandu-se astfel sub
influenta campului electric, in functie de faza de oscilatie si de polaritatea proprie. Acest
proces mecanic de mobilizare moleculara, dependent de frecventa de oscilatie a campului
electric, se transforma prin frecare la nivelul dielectricului, in caldura. Energia este preluata
de la campul electric. Incalzirea dielectrica realizata, genereaza efectele fiziologice ce stau la
baza aplicatiei terapeutice. Incalzirea straturilor cutanat si adipos este redusa sau foarte
redusa, efectele termice maxime fiind de profunzime, la nivelul tesutului muscular.
Profunzimea optima a efectului termic al microundelor este pana la 4-5 cm, in comparatie cu
undele scurte, a caror penetrabilitate tisulara este mai redusa.
Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea aparatelor de fizioterapie care furnizeza
curenti de inalta frecventa, cuprinsa intre 800-1000 kHz, corespunzator unor lungimi de unda
mici, putand fi usor localizate si orientate selectiv. Prin aplicarea undelor se produce un
transfer marcat de energie, prin alternarea starilor de presiune realizate. Acest transfer se
apreciaza si se masoara prin W/cm², definind intensitatea ultrasunetelor, ceea ce constituie un
parametru terapeutic foarte important. Propagarea ultrasunetelor se face in linie dreapta,
depinzand de felul si forma sursei de producere, de cuplarea cu mediul in care se propaga si
de frecventa (frecventa crescuta, penetrare mare). Propagarea poate sa fie modificata de
dimensiunea mediului strabatut, de suprafata acestuia, se forma lui, cat si de structura
omogena sau neomogena. Viteza de propagare a ultrasunetelor este o constanta a tesutului
strabatut, avand o valoare medie in tesutul uman de 1500 m/sec. Desi se vorbeste si despre
profunzimea de injumatatire, ca fiind profunzimea la care energia ultrasonica se injumatateste,
de la 1 W administrat la suprafata corpului, acest parametru pare ca nu este necesar si de luat
in consideratie. Scaderea energiei raportat la adancimea in tesuturi, se afla in legatura cu
frecventa aplicata. La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita
dintre tesutul muscular si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre
care si absorbtia, reflexia si refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente
inalte si depinde de mediul de propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in
cazul reflexiei totale, se produce unda stationara, cu directie verticala, valorile maxime ale
vibratiei putand creste marcat, toate particulele mediului fiind in miscare.
Ultrasunetele pot fi folosite in camp continuu, producandu-se asa numitul efect de micromasaj
endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor pauze, si
anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma
si durata impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia. Undele ultrasonore se
produc prin procedeu mecanic (vezi diapazonul), magnetic si piezoelectric. Modul de actiune
al ultrasunetelor se bazeaza pe efectele mecanic, termic, de cavitatie, de difuziune si chimic.
Efectul mecanic este reprezentat de vibratia tisulara produsa, vibratiile transmitande-se din
aproape in aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o frecventa egala cu a sursei.
Amplitudinile acestor vibratii moleculare depind de intensitatea energiei transmise. Efectul
termic este datorat absorbtiei energiei ultrasunetelor de catre mediile neomogene strabatute,
cu degajare de caldura si amortizare a amplitudinilor vibratorii dar si frictiunii particulelor
mediului la nivelul de separare a doua medii cu densitati diferite. Acest efect este mai
pronuntat in mediile neomogene, precum cele reprezentate de tesuturile corpului uman.
Efectul de cavitatie este un fenomen care consta in producerea de cavitati, goluri, rupturi,

223
fisuri in interiorul lichidului traversat, formandu-se bule de aer. Acestea sunt datorate
compresiunilor si dilatarilor succesive ale lichidului strabatut de ultrasunete, cand are loc
eliberarea unei mari cantitati de energie, cu efecte distructive. In practica terapeutica,
fenomenul este mult diminuat, nu prezinta pericole si se numeste de pseudocavitatie. Efectul
de difuziune consta in cresterea permeabilitatii membranare iar cel chimic intr-o serie de
procese de oxidare, reducere, depolarizare si de alterare a structurii substantelor chimice
supuse actiunii ultrasunetelor.
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm²) se produc modificari biologice tisulare
minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare permitand
difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor oxidative
celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere
consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm²) se instaleaza efecte
fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru
valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm², incep sa apara modificari ireversibile, traduse
clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasoditataie crescuta. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului
muscular, cat si la nivelul sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada
de crestere a copiilor si adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si
hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea
unei serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva,
transcutanata a fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate,
rapid conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu
inchiderea consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care
conduc durerea. La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor
cerebrale, in special din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra
proprioceptorilor musculari si tendinosi.
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ. Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in
tratamentul neuroreflex al unor afectiuni dependente de activitatea sistemului nervos
vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa ale ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la T1
(pentru membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona
articulatiei sacroiliace, paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul
inferior).
• Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor
periferici sau de-a lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor
simpatice de insotire). Aplicatia incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului,
continua ascendent, pe partea exterioara a articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta
iliaca spre lateral, fata posterioara a marelui trohanter, paravertebral lombar, ascendent
pana la nivelul apofizei spinoase a vertebrei T3. Manevra poate continua ascendent, pe
marginea externa a muschiului marele dorsal, pana la nivelul marginii inferioare a

223
toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile masajului reflex si este contraindicata in
cazul suferintelor cardiace.
• Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne, pe
zonele musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul
miogelozelor) si pe zonele periostale.
• Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul cu
ultrasunete in impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii.
Terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa
Campurile magnetice pulsatile produse de un curent electric sau de un camp electric variabil
conduc la o serie de efecte biologice de care beneficiaza fizioterapia.
Un prim mecanism de actiune este cel al modularii metabolice. Aceasta, deoarece prin
actiunea campurilor magnetice asupra structurilor biologice au loc modificari energetice la
suprafata celulara, cu activarea schimburilor transmembranare (inclusiv cresterea difuziunii
oxigenului intracelular si a productiei de ATP intramitocondrial), intensificarea proceselor
enzinatice si accentuarea, in consecinta a metabolismului celular. Studiile de specialitate au
demonstrat fenomenul de neoformatie vasculara la nivelul tesuturilor slab vascularizate,
aspect util in tratamentul tulburarilor circulatorii periferice. De asemenea, s-a constatat
accentuarea aparitiei tesutului de granulatie reparator in procesul de vindecare al plagilor,
alaturi de cresterea vascularizatiei locoregionale. Se explica astfel accelerarea inchiderii
plagilor cu leziuni tegumentare, inclusiv necrotice. O alta consecinta a accelerarii proceselor
metabolice, in special a aportului crescut de oxigen intracelular, este reprezentata de cresterea
capacitatii de sinteza a colagenului la nivelul celulei cartilaginoase, cu rezultate superioare in
recuperarea functionala a artrozelor vechi, deformante.
Un alt mecanism de actiune al magnetoterapiei il constituie, pe langa intrarea si utilizarea
ameliorata a oxigenului intracelular, si activarea electronilor in transmiterea energiei necesara
activarii suplimentare a enzimelor oxidative intracelulare, precum citocromoxidaza,
peroxidaza, care vor conduce astfel la o utilizare normala a oxigenului.
Bazele fiziologice ale terapiei cu campuri magnetice reprezinta elementele fundamentale ale
mecanismelor de actiune prezentate. Principalele domenii de aplicabilitate a magnetoterapiei,
pornind de la cele afirmate, sunt:
• Modularea proceselor metabolice celulare. Modularea are loc in sens catabolic cand se
utilizeaza campul magnetic intrerupt, cu stimularea activitatii cortico si
medulosuprarenalei, a hipofizei si tiroidei. Modularea se petrece invers, in sens
anabolic, la utilizarea campului magnetic in regim continuu.
• Modularea activitatii sistemului neuromuscular. Magnetoterapia in forma regimului
intrerupt creste intensitatea de contractie a muschilor fazici, influentand, mai ales
amplitudinea traseului EMG, in comparatie cu regimul continuu care creste mai ales
ritmicitatea descarcarilor. Regimul continuu se manifesta in special pe musculatura
tonica. Studiile de specialitate au demonstrat scaderea marcata a excitabilitatii
neuromusculare la pacientii care au beneficiat de magnetodiaflux.
• Influentarea sistemului nervos central si a celui vegetativ. Campurile magnetice
aplicate in regim continuu au efect tranchilizant, sedativ fiind utile in sindroamele sau
starile nevrotice. Campurile magnetice intrerupte imprima o predominanta simpatica,
fata de cele intrerupte care promoveaza parasimpaticotonia. Studiile efectuate au
stabilit efectele sedative, simpaticolitice si trofotrope ale formelor intrerupte de camp

223
magnetic si efecte excitatorii, hipersimpaticotonice si ergotrope ale formelor continui
ale campului magnetic aplicat in scop terapeutic.
Este subinteles faptul ca alegerea tipului sau formei campului magnetic aplicat va tine cont de
tipul constitutional si de reactivitatea neurovegetativa individuala. Se vor urmari simptomele
de inadaptabilitate la forma de regim a campului magnetic aplicat si se vor diferentia fata de
starile minore de disconfort fizic sau psihic ce pot fi acuzate de unii pacienti pe parcursul
primelor 3-6 sedinte.
De asemenea, atunci cand se alege forma de aplicare a campului magnetic, este indicat sa se
tina cont si de bioritmul pacientului.
In ceea ce priveste valoarea frecventei campului magnetic alternativ utilizat, aceasta trebuie sa
fie adaptata modului de reactie a sistemului nervos vegetativ al persoanei vizate. Valorile
frecventelor situate sub 10 Hz au un efect vagotonizant iar cele de 50 Hz au un efect de
stimulare a sistemului nervos vegetativ, in sensul unei simpaticotonii.
Fototerapia
Fototerapia sau utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase reprezinta un alt domeniu
al medicinii fizice. Lumina utilizata in scop terapeutic poate fi naturala sau artificiala, situatie
in care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca fiind rezultatul
transformarii energiei electrice. Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul
fototerapiei, cuprind doar zonele radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor
ultraviolete, ocupand deci, o gama restransa din intregul spectru electromagnetic. Actiunea
fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a fi
absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In
aceasta idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate au proprietatea de a fi absorbite de ecrane
sau corpuri interpuse si de a se transforma in caldura. Actiunile fizico-chimice ale fototerapiei
sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si
ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale
particulelor incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica
radiatiei. Orice radiatie a unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia
termica reprezinta energia radianta emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie
luminoasa, caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea acesteia, este
determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au temperaturi
mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv
crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt
emise si cele vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb
energie radianta.
• Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita, alta
parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile,
independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care
absoarbe toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv
radiatiile. Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa.
Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina sau
fototerapie.
• Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele
luminoase vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie
inferioara radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor
variaza cu natura compozitiei lor.

223
• Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite
fotoelectrice.
• Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea
de a determina transformari fotochimice destul de variate.
• Fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de
unda a radiatiilor aplicate. Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid
al radiatiilor ultraviolete cu lungimea de unda de 280 mµ din grupul C (efectul
bactericid se produce prin coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se
adauga cel trofic asupra plagilor superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si
prin efect de stimulare a imunogenezei. Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza
in functie de lungimea de unda, radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile
superficiale ale tegumentului, catre cele profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile
ultraviolete se opresc in straturile superficiale ale epidermului.
Pentru radiatiile infrarosii (RIR) in practica medicala se foloseste urmatoarea clasificare:
• A-sunt RIR penetrante in functie de pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi
de unda cuprinse intre 760-1500 mµ).
• B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 1500-
5000 mµ).
• C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai
mari de 5000 mµ).
RIR prezinta efect caloric cu atat mai profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai
scurta (A). Se produce o vasodilatatie tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza
eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40 minute. Acestei vasodilatatii i se adauga un usor
edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii leucocitare perivasculare.
RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce arsuri, alterari sau chiar
distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar distructii vasculare, edem
pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in final, escare cu necrozare
tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale substantelor continute interstitial,
perivascular. Iradierea moderata cu RIR grupa A produce vasodilatatie subpapilara,
accentuarea fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin, accelerarea reactiilor
biochimice catalitice cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea biotroficitatii. Este
stimulata resorbtia produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si sunt stimulate
terminatiile nervoase cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor. Iradierile moderate
accelereaza formarea pigmentului melanic, modificand eritemul actinic produs de ultraviolete,
este stimulata regenerarea celulelor epidermice, sunt activate secretiile glandelor endocrine si
este stimulat metabolismul general.
Radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in straturile
superficiale sle epidermului.
• A-sunt RUV tip I sau unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 mµ).
• B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise de lampile cu mercur (315-280 mµ).
• C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop terapeutic, emise prin descarcari
electrice in vapori cu mercur (280-180 mµ).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura
cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii. Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic
precoce, fiind urmat de pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.

223
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut
precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari,
dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce,
putin intensa, cu tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani. Eritemul produs de RUV cu
lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are un debut la 4-6 ore, cu un maximum
la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o pigmentatie cu tenta aramie, mai stabila
in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum urmeaza:
• Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de
radiatii ultraviolete.
• Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind
inconstanata, putin exprimata, disparand rapid, fara urme.
• Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore,
prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o senzatie
moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o exfoliere
cutanata fina, furfuracee.
• Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta de
rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de
fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintr-
a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a
15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei cruste.
• Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile,
necesitand bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat,
dureros, epidermul se decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in
aproximativ 20 de zile. Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare,
inconjurate de halou pigmentar.
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a
celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului
epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin
cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea
la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina
este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea
accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie
prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4
zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In
producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat

223
reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa
o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala,
cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument,
prin indepartarea sa odata cu descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei
melanice difera in functie de sursa, fiind aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta
cenusie la iradierile provenite din surse artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele
care s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie:
• Persoane la care eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite,
• Persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb, eritemul este puternic si apare
la doze mici de radiatii ultraviolete,
• Persoane la care pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa doze
mari de radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor
cutanate fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui
vegetativ, reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de
umiditate a tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul,
climatul si regiunea geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori
fizici, contexte patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de
unda, dozele aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane
fata de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale organismului
uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand
glicemia proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la
diabetici, in paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular.
Corespunzator iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca
urmare a expunerii la RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei. Se observa si
o crestere a absorbtiei intestinale a calciului si fosforului alimentar, o scadere a
eliminarilor de calciu, cat si o mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de fosfor) de
catre tesuturi, efecte determinate de producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea
radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel, rolul jucat de vitamina D in tratamentul
rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si schimbarii dentitiei, al lactatiei precoce etc.
• S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor
componente sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de
leucocite, scaderea timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei
si scaderea valorilor colesterolului sanguin.
• Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime, de
la nivelul musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor

223
neurovegetative la distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde). In perioada aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste
si tensiunea arteriala scade.
• Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen
absorbit, miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul
tegumentului excita pe cale reflexa centrul respirator).
• Expunerea la radiatiile ultraviolete conduce la cresterea motricitatii gastrointestinale,
la stimularea secretiei acide gastrice (sub actiunea histaminei crescute de la nivelul
tegumentului si de la nivelul vaselor sanguine gastrice si/sau prin mecanism reflex),
precum si la stimularea secretiei salivare si pancreatice.
• Prin intermediul substantelor chimice produse in tegument, ca urmare a expunerii la
radiatiile luminoase (inclusiv RUV) are loc o stimulare a glandelor paratiroide cu
hipersecretie de parathormon care normalizeaza metabolismul calciului, avand astfel,
efecte favorabile in rahitism. Tot pe calea substantelor de tip histaminic care iau
nastere in epiderm, are loc accentuarea functiei glicoreglatoare la nivelul pancreasului
endocrin, cu hipoglicemie consecutiva si o scadere a activitatii secretorii tiroidiene.
• Radiatia luminoasa influenteaza in mod consistent sistemul neurovegetativ. In acest
context, RIR aplicate in doze moderate, au initial o actiune excitanta asupra sistemului
nervos, urmata de o faza de sedare prelungita, putand ajunge pana la somn. Sub
actiunea RIR scade cronaxia nervilor si creste contractilitatea musculara (la valori
moderate ale expunerii). Lumina influenteaza sistemul nervos central si centrii
vegetativi subcorticali prin intermediul ochiului. Culoarea rosie se stie ca are efect
stimulant, in timp ce culoarea albastra are efect sedativ. Radiatiile ultraviolete
actioneaza asupra sistemului nervos vegetativ prin scaderea reflexa a tonusului
simpatic, desi unii autori confera RUV un efect de excitare a componentei
parasimpatice pe calea mediatorilor de tip histaminic eliberati, determinand
vasodilatatie, hipotensiune arteriala, toleranta crescuta la glucoza. La nivelul
sistemului nervos periferic, RUV au efect de scadere a excitabilitatii si sensibilitatii
dureroase, mergand pana la analgezie, conferita de actiunea dozelor mari de radiatii
asupra filetelor simpatice vasomotorii din derm si a vaselor tegumentare superficiale
(pe cai umorale) sau pe calea reflexelor cu punct de plecare tegumentar. Astfel,
aplicatiile cu doze eritem de RUV asupra sistemului nervos periferic isi gasesc
utilitatea terapeutica intr-o serie de nevralgii, precum cea sciatica, intercostala, Arnold,
trigeminala etc.
• De mentionat faptul ca melanomul malign sau cancerul cutanat uman nu poate fi
produs de aplicatiile terapeutice cu radiatii ultraviolete, in conditiile in care sunt
respectate precautiile, indicatiile si standardele stabilite pentru terapie.
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei utilizate.
Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei:
• Stimularea tegumentara.
• Pigmentatia cutanata.
• Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda
eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
• Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic si in
prevenirea rahitismului.
• Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe zone
circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase).

223
Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la
nivelul straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a
transmiterii durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o
actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din
artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc).
• Stimularea hematopoezei.
• Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit de util
in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
• Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman, conducand
la efecte psihologice pozitive.
• Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora
asupra organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si
resorbtia edemelor superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si
sudatie.
Masajul terapeutic si presopunctura
Mecanismele de actiune ale masajului terapeutic sau masajului clasic sunt prezentate in cele
ce urmeaza. Masajul terapeutic se defineste a fi alcatuit dintr-o serie de manevre terapeutice
variate, aplicate sistematic pe suprafata organismului in scop therapeutic. Se considera a fi o
suita de prelucrari mecanice manule desfasurate la suprafata organismului, care se succed intr-
o anumita ordine, in functie de regiune, scopul terapeutic, starea generala si cea locala a
organismului. Masajul trebuie sa fie indicat si sa se aplice corect, este necesara cunoasterea
tehnicii de masaj, a afectelor asteptate, trebuie sa se respecte anumite conditii optime de lucru
si de igiena a procedurii.
Masajul medical necesita o locatie corespunzatoare, numita cabinetul de masaj iar pacientului
i se asigura conditii pentru mentinerea anumitor pozitii in scopul relaxarii sale. Mobilierul
trebuie sa fie adecvat iar dimensiunile standard ale patului de masaj sunt de 195-200 cm
lungimea, intre 72-75 cm latimea si intre 70-75 cm inaltimea. Camera in care se desfasoara
sedinta de masaj trebuie sa fie bine aerisita, iluminata corect si sa se mentina o temperatura
constanta in jurul valorii de 20-21 de grade Celsius. Manevrele de masaj classic se efectueaza
folosind pudra de talc sau diferite unguente, iar mana maseurului trebuie sa fie calda si uscata.
Este de preferat ca masajul igienic sa se aplice dimineata sau inaintea mesei de seara, zilnic
sau la 2 zile, durata variind intre 10-35 min pentru masajul local, 15-30 min cel regional si 50-
60 min cel general, iar durata seriei de tratament variaza de la 2 la 6 saptamani. Masajul
terapeutic se poate executa si peeste zi, la 2-3 ore distanta dupa masa. Manevrele se incep in
jurul regiunii bolnave dar la distanta. Se incepe cu regiunile periferice apoi se abordeaza
trunchiul. In functie de efectele lor asupra organismului, manevrele sau procedeele de masaj
au fost impartite in procedee principale sau fundamentale si procedee secundare sau
ajutatoare.
Manevrele fundamentale ale masajului clasic sunt: netezirea sau alunecarile aplicate la
suprafata corpului (efleurajul), frictiunile, framantatul sau stoarcerea tesuturilor (petrisajul),
baterea sau lovirile usoare si ritmice (tapotamentul), vibratia. Aceste manevre sau proceduri
fundamentale ale masajului nu pot lipsi din aplicatiile importante.
Netezirea este manevra de introducere, intrerupere sau de legatura intre celelalte manevre. Se
defineste ca fiind o atingere apasata sau o alunecare apasata (efectuata cu fata palmara sau
dorsala a mainilor) cu rol de scadere a sensibilitatii planurilor superficiale, permitand presiuni
pe planurile profunde. Rolul de baza a manevrei este sedativ. Manevra se executa centriped
sau paralel cu fibrele musculare prin miscari lungi si line care depasesc regiunea dureroasa.
Ca varianta a acestei manevre este masajul pieptene care se aplica cu degetele indoite.

223
Netezirea poate fi deci centripeta, circulara sau paralela cu fibrele musculare. In functie de
zona aborbata netezirea poate fi longitudinala (varianta impins sau varianta tras), transversala
si ovalara. Sensul netezirilor este determinat de circulatia superficiala sau de intoarcere a
sangelui si limfei. Alunecarile pe membre se indreapta spre zone proximala iar la nivelul
trunchiului urmeaza sensul circulatiei de intoarcere catre inima. Pentru extremitatea cefalica,
pe gat si pe ceafa, manevrele de netezire se indreapta de la cap spre umeri si omoplati.
Apasarea se adapteaza la natura si consistenta tesuturilor, cat si la scopul procedurii.
Netezirile apasate pot fi insotite de vibratii, ceea ce induce un efect de relaxare suplimentar.
Cel mai important efect al netezirii si alunecarii usoare si ritmice este activarea circulatiei
sangelui in capilare si in venele supeficiale si accelerarea drenarii limfei din spatiile
interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie direct, prin actiunea mecanica a
menevrelor care preseaza si imping lichidele in sensul scurgerii lor normale, fie pe cale
reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire si alunecare asupra receptorilor
periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este activata circulatia, conducand la
vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica). Netezirea influenteaza si tonusul
muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor nervosi periferici. Prin
manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din profunzime, de la
nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la combaterea starii
de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor. Daca manevrele
de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc stimularea intregului
organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Frictiunea
presupune manvre de netezire asociate cu cele de compresiune ale straturilor, de la cele
superficiale la cele profunde subiacente. Frictiunea se executa cu fata palmara a degetelor sau
cu varfurile degetelor pe portiuni mici, doar cu varfurile degetelor pe portiuni foarte mici, cu
palma intrega pe portiuni mai extinse si cu ambele palme, avand si degetele intinse pe portiuni
si mai mari. Miscarile realizate sunt longitudinale (la nivelul membrelor), circulare (pe
suprafete mari) sau spirale (la nivelul articulatiilor). Frictiunile se pot executa deci cu trei sau
patru degete, cu policele (in varianta circular elipsoida sau rectilinie) si cu mainile. Frictiunile
se adreseaza tesuturilor subcutanate. In functie de intensitatea procedeului, frictiunea poate fi
superficiala, medie sau profunda. De-a lungul coloanei vertebrale se poate aplica in ritm
energic o frictiune ondulata, in sens descendent. Efectele acestei aplicatii pot fi explicate in
mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii tisulare) dar si pe cale
reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta). Daca frictiunea se
executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de miorelaxare si
scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a sistemului nervos si
de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul sechelelor
posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si
ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau operatorii, in vederea
stimularii proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor
tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Aplicat pe mase voluminoase presupune prinderea masei musculare si deplasarea
ei transversal, asociat cu torsiune. Cand se aplica pe suprafatele mici sau pe peretele
abdominal sau toracal, framantarea se poate face si prin ciupire. La nivelul membrelor
framantarea poate prezenta variante, precum: mangaluirea (masajul vartej) efectuata cu
ambele maini, compresiunile bratara efectuate succesiv si ascendant la nivelusl membrelor,
geluirea care imita miscarea de rindea. In funcite de forta exercitata manevra poate fi
profunda sau superficiala. Petrisajul profound poate fi lent, mediu sau rapid, si transversal,

223
longitudinal, derulaj sau ciupire. Petrisajul superficial poate fi sub forma de palpare rulata,
petrisaj superficial de torsiuni, petrisaj superficial prin ciupire sau petrisajul frictiune.
Manevrele se executa pe regiunile plane in sensul lungimii muschiului iar pe membre
centrifug (spre extremitate), fara ca aceasta sa deranjeze insa circulatia de intoarcere.
Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica pentru
masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o manevra
specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor subcutanate).
Prin framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea tesuturilor,
fiind stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si conductibilitatea
substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie musculara
posttraumatic sau post imobiluzare prelungita insotita si de revarsat intratisular cu incetinirea
circulatiei venolimfatice de intoarcere. Este deosebit de utila si prin efectele sale de stimulare
a sistemului nervos si de refacere a functiilor motorii.
Petrisajul reprezinta, dupa unii autori, o manevra fundamentala intermediala de masaj, intre
netezire si framantare. Manevra poate fi prin presiune glisanta, in miscare (digitala sau
longitudinala impinsa sau trasa) sau prin presiune statica (simpla sau pentru intoarcerea
venoasa care are doua variante: longitutinala sau tampon de sugativa si varianta etajata).
Baterea sau lovirile usoare si ritmice aplicate pe tegument si pe tesuturile moi ale corpului
reprezinta manevra care conduce la efecte puternice, excitante, realizate pe suprafete mari. In
practica de specialitate se aplica numeroase si variate forme de batere, numite tapotare sau
tapotament. Cea mai cunoscuta forma de baterea este tocatul care se executa cu degetele de la
ambele maini. Baterea se mai poate realiza insa cu palma intinsa si usor indoita sau cu partea
cubitala a mainilor, cu dosul degetelor, cu pulpa degetelor sau cu pumnul incomplet inchis.
Intensitatea aplicatiei deriva din greutatea degetelor si mainilor si mai putin din contractia
activa a muschilor implicati in miscare. Manevra poate fi realizata in hasururi (in acesta
varianta manevra e amortizata), prin alunecare (tocatul tangential), tocatul propriu-zis,
percutiile in ventuza sau caus (palmele si degetele sunt stranse in caus) sau tapotajele. Baterea
sau percutatul obisnuit se aplica mai ales pe regiunea dorsala, varianta cu alunecare (tocatul
tangential) fiind preferata pentru zonele mai sensibile, precum peretele abdominal.
Caracteristica dominanta a percutatului este ritmul alert sau supletea miscarii si mai putin
intensitatea sau durata manevrei. Din procedeul de percutat deriva batatoritul, plescaitul sau
lipaitul cu fata palmara a degetelor sau chiar cu palmele. Aceasta forma de batere este utila in
masajul stimulator si se aplica pe regiuni intinse si putin sensibile, precum regiunea dorsala,
coapsele si gambele pe fata lor posterioara. Uneori, batatoritul se poate aplica cu marginea
cubitala a pumnului si un ,mic segment de antebrat (doar pe regiunea fesiera). Manevra are
actiune specifica excitanta, se executa dupa celelalte manevre descrise, prin actiunea sa
indelungata, ritmica si uniforma asupra substratului fiind modulate terminatiile nervoase
senzitive cu reducerea sensibilitatii. De asemenea, are loc stimularea tonusului muscular cu
cresterea functionaliatatii acestora si aflux sanguin corespunzator. Prin activarea circulatiei
sunt stimulate si functiile biotrofice locoregional.
Vibratia se realizeaza prin tremuraturi rapide transmise tegumentului, printr-o succesiune de
presiuni si relaxari, fara ca mana sa se desprinda de tegument. Miscarea se face din pumn sau
din cot si se realizeaza cu policele, doua sau trei degete sau cu toata palma. Pentru efectele de
profunzime se pot utiliza aparate numite vibratori (inclusiv mese sau paturi vibratoare). Daca
actiunea vibratiei este blanda sunt activate sau stimulate reactiile organismului. Daca actiunea
vibratiei este energica sunt inhibate reactiile organismului la nivel subiacent. Vibratiile pot fi
superficiale sau profunde (vibratii profunde associate cu neteziri si presiuni sau vibratii
profunde cu frecventa mare care scade treptat cu actiune circulatorie importanta). O forma des
utilizata a acestei menevre o reprezinta presiunea vibratorie, care se aplica intr-un singur
punct sau se deplaseaza in sens linear, pe intinderi variate. Procedul se realizeaza cu varful

223
unuia sau mai multor degete si se aplica pe traiectul unui nerv, in lungul unui vas, pe insertia
unui tendon sau muschi, in jurul unei articulatii. Vibratiile se combina cu manevrele de
alunecare, cu frictiunile sau chiar cu framantatul. Miscarile vibratorii cu amplitudine si
intensitate mai mare decat cele obisnuite se numesc trepidatii si se pot executa atat manual cat
si mecanic, aplicandu-se pe diferite regiuni ale trunchiului. Trepidatia toracelui se asociaza, de
regula, cu miscarea respiratorie. O data cu inspiratia se incep terpidatiile cu ambele maini
plasate dorsal, accentuandu-se spre final. Apoi, palmele se aplica in timpul expirului pe partile
anterioare si laterale ale toracelui si executa miscarile de presiune vibratorie, in special spre
sfarsit, continuand in pauza respiratorie. Efectele vibratiilor se explica prin actiunea lor
mecanica si reflexa. Manevrele vibratorii efectuate cu blandete, uniform si indelungat produc
relaxare, in timp ce manevrele ample si intense produc si o activare a circulatiei
locoregionale. Aplicate pe regiuni intinse, sau cand insotesc manevrele de netezire, frictiunile
si farmantatul, vibratiile produc o actiune calmanta, sedativa, de relaxare si decongestionanta
pentru intregul organism. Vibratiile sunt indicate in tratamentul suferintelor dureroase, a
edemelor, contracturilor musculare si stresului psihic.
Ca regula generala, orice sedinta de masaj incepe si se sfarseste cu netezirea. De asemenea
masajul va fi urmat obligatoriu de mobilizarea articulatiilor vecine, pana la limita durerii.
Mobilizarile sunt pasive (lente, progresive), active (succedand celor passive) si active cu
opozitie sau contrarezistive.
Alaturi de procedeele considerate fundamentale sau principale, exista si o serie de alte
manevre de masaj, numite ajutatoare sau secundare, care se intercaleaza printre cele
principale sau se adauga la sfarsitul sedintelor obisnuite de masaj. Unele deriva din manevrele
de baza iar celelalte sunt de sine statatoare, aplicandu-se independent. Aceste procedee
ajutatoare sunt: cernutul si rulatul, presiunile, tractiunile si tensiunile, scuturarile, alte
procedee diverse.
Cernutul si rulajul se aplica in special pe membre, dupa procedeele de framantare si batere a
tesuturilor sau dupa netezire si frictiune. Procedeul se executa prin prinderea tesuturilor cu
degetele flexate si mobilizarea acestora in sens lateral si de jos in sus, prin ridicari si presiuni
alternative, asemanator cernutului printr-o sita. Manevra se executa in ritm energic si
insistent, deplasand mainile din aproape in aproape, in sus si in jos, in lungul segmentului care
se masaza. Cernutul exercita efecte de relaxare, asuplizare tisulara, activare a functiilor
circulatorii si de biotroficizare locoregionala. Rulatul se executa asemanator cernutului, dar cu
degetela intinse si cu palmele apasand mai ferm asupra tesuturilor masate, realizand efecte
uniforme asupra partilor moi segmentare.
Presiunile se folosesc in special in masajul periostal iar in cadrul masajului general, cresc
actiunea procedeelor obisnuite precum netezirea, frictiunile si framantatul. Aplicate,
presiunile isi modifica tehnica in functie de intinderea si sensibilitatea regiunilor carora se
adreseaza. Presiunile efectuate pe spate, in lungul coloanei vertebrala, la sfarsitul masajului
regional sunt cele mai caracteristice. Palmele sunt aplicate cu degetele intinse, de-o parte si de
alta a coloanei vertebrale, presiunile se executa po data sau de mai multe ori in acelasi loc,
sunt ferme dar fara exgerare iar eficacitatea metodei creste daca se adauga terpidatiile.
Metoda nu se indica la copii si la femei. Presiunile pot fi si periostale, manevra executandu-se
pe anumite puncte sau zone bine delimitate, continuu sau cu intreruperi, cu intensitate medie
sau mare. Presiunile periostale pot alterna cu frictiuni si neteziri locale, la fel de intens
executate. Presiunilor periostale li se poate adauga si actiunea vibratorie a mainilor, efectele
asteptate fiind obtinute pe cale reflexa. Initial creste sensibilitatea si se produce o ischemie
locoregionala, urmata de o scadere a sensibilitatii pana la anestezie si de o hiperemie locala de
lunga durata, insotita de o relaxare musculara si generala. Pentru a se obtine efectele
astepatate se cere o tehnica deosebita si cunoasterea precisa a zonelor si/sau punctelor

223
reflexogene. Presiunile pe traseul nervos se executa printr-o apasare progresiva, continua sau
vibrata, pe anumite puncte sensibile aflate de-a lungul traseului nervos aflat in suferinta. Ele
reprezinta manevre sau procedeee terapeutice speciale.
Tractiunile si tensiunile sunt procedee de masaj care actioneaza in special asupra articulatiilor
si a tesuturilor moi periarticulare. Prin tractiunea in axul lung al membrului masat se
urmareste realizarea unei intinderi si a unei alungiri in limitele fiziologice a elementelor
articulare si periarticulare cu decoaptarea si detensionarea structurilor vizate. Tractiunile se
executa dupa masajul articulatiei in cauza, realizandu-se o buna mobilitate articulara si
relaxarea musculaturii satelite articulatiei respective. Prin aplicarea tractiunilor se urmareste
prevenirea si combaterea redorilor articulare, prevenirea si combaterea aderentelor tisulare
periarticulare, a modificarilor artozice sau a altor procese degenerative sau proliferative intra-
sau extraarticulare. Tractiunile membrelor, cat si a extremitatii cefalice se executa, de
preferinta, la sfarsitul sedintelor de masaj. Elongatiile terapeutice ale coloanei vertebrale se
realizeaza cu ajutorul unor mese de elongatie care conduc la intinderea in lungime a corpului
situat in pozitia de decubit dorsal, aflat pe un plan orizontal sau oblic. Tractiunile se executa
intotdeauna cu blandete. Tensiunile sunt miscari active sau pasive care ase asociaza
kinetoterapiei analitice.
Scuturarile reprezinta manevre secundare de masaj, inrudite cu tractiunile si tepidatiile.
Scuturarile constau in miscari oscilatorii mai ample, executate ritmic,la nivelul unor segmente
ale membrelor sau cu membrul sau corpul in intregime. Cel mai cunoscut exemplu este
scuturatul spatiilor interosoase ale mainilor si picioarelor. Scuturatul segmentar sau in
intregime se executa dupa aplicarea celorlalte manevre de masaj si necesita o buna relaxare
musculara. Efectele scuturarilor sunt: relaxarea sau stimulare generala, in functie de tehnica
utilizata si de scopul urmarit.
Alte procedee de masaj pot fi considerate ciupirile, pensarile sau ridicarile tesuturilor
vizate. Pensarile se aplica pe portiunile carnoase ale membrelor iar ridicarea muschilor se
executa, in special pe regiunea spatelui. Pensarile au rol excitant.
Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale (efectul sedativ asupra nevralgiilor,
miagiilor, artralgiilor, efectul hyperemic si efectul resorbtiv), cat si in efecte generale, precum
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, augmentarea metabolismului bazal si
imbunatatirea starii generale a pacientului. Efectele prezentate sunt datorate prezentei
exteroceptorilor cutanati si a proprioceptorilor din muschi, tendoane si ligamente, pe calea
declansarii la nivelul sistemului nervos a reflexelor regionale si la distanta. Prin actiunea sa la
nivelul zonelor de proiectie viscerala (Head), manevrele de masaj pot actiona pe cale reflexa
in sensul ameliorarii functiei unui organ. Pe calea reflexelor neuovegetative, mai ales
vasculare masajul poate influienta circulatia superficiala cat sip e cae profunda, declansand
mecanisme vasculare. Masajul determina formarea unor produse metabolice care trec in
circulatia generala actionanand la distanta (histamia, ce determina vazodilatatie, sau colina
care stimuleaza peristaltismul abdominal). Efectul important al masajului este cel mechanic
asupra lichidelor interstitiale realizand o actiune puternic rezorbtiva. Propietatiile fiziologice
ale masajului clasic sunt efectul analgetic (local si superficial dar si la distanta si in
profunzime prin activarea zonelor de reflectie Head), efectul decontracturant sau stimulant
(masajul devine o tehnica de pregatire a altor proceduri sau o tehnica utila in scopuri
terapeutice), efectul trofic prin activarea circulatiei arteriale si venolimfatice (crescand astfel
metabolismul bazal si activand eliminarea deseurilor, atat prin accelerarea fluxului
venolimfatic, cat si prin antrenatrea celulelor adipoase), actiune generala reflexa atat asupra
aparatului circulator, cat si a celui respirator, actiune psihologica benefica cu inducerea starii
generale de bine.

223
Mecanismele de actiune ale masajului sunt: excitarea receptorilor cutanati (ceea ce determina
pe cale reflexa efecte locale, regionale si generale), activarea receptorilor vasculari (cu
declansarea unor reflexe neuro-vegetative urmate de efecte locale, regionale si generale),
eliberarea de metabolite active (cu efecte loco-regionale si la distanta), mechanic si resorbtiv,
pe cale directa.
Manevrele prezentate ale masajului classic au calitatea de pregati musculature pentru
programenele de kinetoterapie care urmeaza (ducand la hiper sau hipotonie muscular, in
functie de manevra utilizata si scopul sedativ sau excitant, urmarit). Prin activarea circulatiei
locale si locoregionale, masajul asigura si o incalzire tisulara regionala. Prin excitarea
receptorilor cutanati si prin activarea circulatorie locoregionala, masajul are si un puternic
efect analgesic. Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor
si a retracturilor, la scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj:
• Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vazodilatatia (cu scaderea
reflexa a vazoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si stimularea
reflexului axonal), scaderea sensibilitatii planurilor superficiale ( prin stimularea
recepterilor cutanati, obtinandu-se efectul sedativ), scaderea presiunii tisulare (prin
stimularea venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare dupa o scadere initiala si
prin inducerea relaxarii.
• Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice sunt in
functie de cele 2 tipuri de presiuni. Presiunile glisante sau alunecate se realizeaza lent,
systematic, cu presiune constanta cu un ritm de 12 miscari pe minut, intre manevre
intercalandu-se manevra de netezire. Principalele efecte fiziologie ale presiunilor
alunecate sunt: efectul sedative, hipertermie locala, cresterea presiunii tisulare,
ameliorarea raspunsului muscular la stimulare, cresterea excitabilitatii nervoase,
vazodilatatie locala si activarea schimburilor intre sange si substratul tisular
locoregional. Presiunile statice se realizeaza fara alunecare, prin repetatri successive,
manevra variind intre progresie-mentinere si regresie. Principalele efecte fiziologice
sunt cresterea circulatiei deintoarcere, efectul sedativ prin actiunea decongestionanta
vasculara si stimulanta asupra terminatiilor nervoase, efect decontracturant-
miorelaxant.
• Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului classic sunt dependente
de profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderant structurilor
musculare, efectele fiind cel mechanic, de crestere a presiunii tisulare (prin
vasodilatatia active determinate de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, ameliorarea troficitatii locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si
venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare cu echilibrarea concomitenta a
tonusului muscular la grupe musculare comune, eliberarea substantelor necesare
procesului contractile si inducerea unei stari generale de bine. Framantarea
superficiala se adreseaza cu precadere pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele
manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la nivelul
celulelor adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea elasicitatii structurilor tisulare,
cresterea rezistentei fibrei musculare, cresterea mobilitatii tisulare. Principalele efecte
fiziologice sunt: augmentare circulatorie locoregionala (cu vasodilatatie si cresterea
metobolismului in consecinta, eliminarea deseurilor metabolice si efect decongestive
de profunzime), modificarea consistentei substantei fundamentale (modificarea starii
coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime, precum hialuronidaza, ca
urmare a manevrei aplicate), effect analgesic (secundar detensionarii tisulare

223
locoregionale), effect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), effect biotrofic cutanat.
• Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala insotita de
hiperemie de profunzime, efectul mechanic (ce conduce la dezagregarea sau
fragmentarea produsilor patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la actiunea
fibrozanta cu asuplizare tisulara, inclusiv asuplizare musculotendinoasa), efectul
nervos de echilibrare neurovegetativasi de antrenare a mecanismelor reflexe de
profunzime) si efectul analgesic, calmant.Vibratiile (cu o frecventa de 5-10 vibratii/sec
manual si de 40-50 vibratii/sec mechanic, cu o amplitudine de 1-3 mm) produc efecte
calmante cand sunt aplicate pe zone plane sip e suprafete intinse si au effect stimulant
daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce scade frecventa, creste
amplitudinea vibratiei, obtinandu-se efectul calmant, decontractutant-miorelaxant si
cel de drenaj venolimfatic locoregional si activare a circulatiei arteriale. Principalele
efecte fiziolpgice ale vibratiilor sunt reprezentate de: vasoconstrictia periferica,
cresterea pe cale reflexa a tensiunii arteriale si scaderea frecventei cardiace, cresterea
pe cale reflexa a secretiilor digestive, scaderea excitabilitatii sistemului nervos, motor
si senzitiv, miorelaxare, sedare si calmare, inlaturare a senzatiei de oboseala, inclusive
de destresare.
• Percutiile au rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilopr si spasticitatii
musculare. Principalele efecte fiziologice ale percutiilor sunt reprezentate de:
vasodilatatia cutanata si hipertermie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase si
a celei musculare prin scaderea cronaxiei si stimularea proprioceptorilor, cu cresterea
in consecinta a tonusului muscular si effect prin actiune reflexa viscerala (pe calea
activarii mecanismului nervos vegetative).
Ca o concluzie, se poate spune faptul ca masajul are drept principalde efecte: miorelaxarea,
decontractura musculara si sedarea sau efectul excitant, stimulator, tonicizant. Aceste efecte
sunt obtinute pe cale directa sau pe calea reflexelor locoregionale sau la distanta. Netezirea isi
realizeaza efectul sedative prin scaderea sensibilitatii planurilor superficiale si prin scaderea
presiunii intratisulare. Presiunile, in special cele statice isi realizeaza efectul sedative prin
actiunea decongestiva, cat si prin mecanismul de compresie a terminatiilor nervoase
intartisulare, cu effect miorelaxant-decontracturant secundar. Framantarea, in special cea
superficiala isi datoreaza efectul sedative modificarii consistentei substantei fundamentale, cu
effect analgesic secundar prin decompresiunea terminatiilor nervoase locoregionale.
Frictiunile superficiale realizeaza un efect analgesic, sedativ si unul mechanic, prin
mecanisme defibrozante, asuplizante si prin cel de intindere muschi-tendon. Vibratiile
realizeaza efectul sedative prin scaderea excitabilitatii motorii si sensitive cu effect
decontracturant, miorelaxant, sedative, de inlaturare a sindromului de oboseala. La polul opus
se afla efectele stimulatorii, excitante ale manevrelor de masaj classic, deja prezentate.
Netezirea isi datoreaza efectul excitant-tonifiant cand se executa in ritm accentuat, alert,
ducadn prin aceasta la cresterea excitabilitatii neuromusculare (dupa o scadere initiala).
Presiunile, in special cele glisante, au efecte de stimulare prin cresterea presiunii intratisulare,
facilitarea raspunsului muscular (scaderea cronaxiei), cresterea excitabilitatii nervoase (scade
reobaza) si cresterea drenajului tisular cu accelerarea schimburilor si cresterea biotroficitatii.
De mentionat un fapt important, si anume, netezirea si presiunile glisante pot fi utilizate drept
pregtitoare ale altor manevre ale masajului classic sau therapeutic. Framantarea, in special cea
profunda isi datoreaza efectul excitant-tonicizant faptului ca actioneaza direct pe masa
musculara (ceea ce conduce la cresterea elasticitatii, rezistentei si mobilitatii fibrei
musculare). De asemenea, conduce la cresterea presiunii intratisulare, la ameliorarea nutritiei
(prin vasodilatatie arteriolara activa si cresterea circulatiei de intoarcere), la cresterea

223
excitabilitatii musculare prin scaderea cronaxiei, la echilbrarea tonusului muscular, la
eliberarea de substante necesare contractiei musculare (glycogen, acetilcolina). Percutiile
exercita un efect excitant-tonicizant prin cresterea ecxitabilitatii musculare (scaderea
cronaxiei si stimulare proprioceptiva) si prin cresterea tonusului muscular. O serie de manevre
actioneaza pe calea reflexelor, dupa cum se va arata in cele ce urmeaza. Framantarea
superficiala actioneaza pe calea efectului visceral (participa sistemul nervos vegetativ asociat
cu efectul reflex de decongestie profunda, soldat cu cresterea circulatiei si efectul analgesic
datorat decompresiunii terminatiilor nervoase superficiale). Frictiunile actioneaza prin
actiunea reflexa superficiala (pe puncte reflexogene) ce antreneaza mecanisme reflexe de
profunzime si prin vasodilatatia locala ce conduce la cresterea tempersturii in profunzime.
Vibratiile influenteaza pe calea mecanismelor reflexe tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si
scade excitabilitatea sistemului nervos motor si senzitiv. Percutiile prezinta actiune reflexa
visceral pe calea sistemului nervos vegetativ.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui

223
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
• Sindromul migrenos,
• Insomnii,
• Durerile din bolile reumatice,
• Tulburarile psihice minore,
• Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Kinetoterapia
Kinetoterapia reprezinta doar o parte a kinetologiei, desi termenul este utilizat in sensul global
al terapiei prin miscare si presupune toate aspectele vizate de miscare: profilaxia, terapia si
recuperarea functionala. Mult mai corect ar trebui utilizat termenul de kinetologie, drept
stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor care se participa la
aceste miscari. Kinetologia medicala studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care
asigura omului activitatile motrice normale, precum si mijloacele, modalitatile, tehnicile,
metodele si metodologiile sale, menite sa refaca forta musculara, sa recastige mobilitate
articulara, cat si coordonarea mersului si a miscarilor efectuate.
Pentru o evaluare corecta a statusului functional, se realizeaza testarea clinica
musculoarticulara care consta in efectuarea bilantului articular, a celui muscular cat si

223
evaluarea globala a functiei aparatului neuromioartrokinetic, care consta in aprecieri sintetice,
globale, gestuale ale aparatului neuromioartrokinetic.
Recent, specialistii din domeniu utilizeaza ca metoda de evaluare “activitatile vietii zilnice”
sau “activities of daily living” (ADL). Aceasta metoda de apreciere a capacitatii functionale a
pacientului a intrat in uzul curent al cabinetelor, bazelor, centrelor si sectiilor de recuperare
medicala, completand, obligatoriu, fisa de bilant functional individual. Au fost astfel create
evaluari ADL pentru cele mai importante grupe musculoarticulare generatoare de incapacitate
sau au fost imaginate si standardizate evaluari ADL care apreciaza direct tipurile de
incapacitate.
Pornind de la cele aratate, terapia ocupationala s-a dezvoltat in unele tari ca o adevarata
specialitate, bazandu-se pe evaluarile complexe realizate.
In vederea stabilirii unui program de kinetoterapie adecvat deficitului functional trebuie sa se
tina seama si de relatia reciproca stabilita intre alinierea segmentelor si postura corecta a
corpului si eficienta functiei aparatului locomotor. Postura corpului este influentata de trei
factori, si anume ereditatea, starile patologice si obisnuinta. Aspectul general al corpului este
conferit de trei elemente, precum atitudinea (determinata de raporturile partilor componente
ale aparatului neuromioartrokinetic/locomotor, atitudinea fiind obiectivul principal al
evaluarii), cresterea corpului (reprezentand acumularile cantitative in inaltime, dimensiune si
greutate, raportat la varsta si sex) si dezvoltarea globala in raport cu varsta.
Evaluarea mersului reprezinta un alt obiectiv important de analiza in kinetologie. Se are in
vedere faptul ca mersul se realizeaza prin pasire iar pasului i se recunosc doua faze
fundamentale: sprijinul si balansul.
Mecanismele prin care actioneaza kinetoterapia se bazeaza in primul rand pe elemenete
anatomice implicate in miscare (articulatia, muschiul, nervul, caile motricitatii voluntare si
involuntare, conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala, numita unitate motorie), pe bazele fiziologice (modalitatea de actiune a unitatii
motorii alcatuite din neuron-axon-totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile
axonului respectiv) si pe cunoasterea bazelor fiziopatologice ale miscarii, care pot fi
interceptate prin kinetoterapie.
Miscarea a determinat specializarea unui aparat diferentiat, aparatul locomotor sau
neuromioarteokinetic, alcatuit din structuri bine definite anatomic si functional, ce au la baza
unitatea kinetica alcatuita din articulatie-muschi-nerv.
Articulatia reprezinta ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate. Raportat la modalitatea de unire, articulatiile pot fi fibroase, cartilaginoase sau
sinoviale (diartroze). In functie de forma capetelor osoase articulare, care determina si tipul de
miscare, diartrozele pot fi: articulatii plane (artrodii-articulatiile oaselor tarsului sau carpului),
articulatii sferoide (enartroze-articulatiile scapulohumerala sau coxofemurala), articulatii
cilindroide sau balamale (trohleara-articulatia cotului sau trohoida-articulatia radiocubitala
superioara), articulatii elipsoide (cu cap condiloidian-articulatia genunchiului) si articulatii
selare (cu o suprafata concava si cealalta convexa-articulatia trapezometacarpiana a policelui).
In functie de gradele lor de libertate, articulatiile se clasifica in: articulatii cu un grad de
libertate (plane, cilindroide si elipsoide), cu doua grade de libertate (selare) si cu trei grade de
libertate (sferiode). Diartrozele, indiferent de forma lor prezinta o structura formata din:
cartilajul hialin (are grosimea mai mare in zonele de hiperpresiune, este lipsit de vase si nu
poate regenera sau cicatriza, este rezistent la agresiuni, nu are inervatie proprie iar structura
lui din fibre colagene arcuate ii confera proprietati de compresibilitate, elasticitate si
porozitate), bureletul fibrocartilaginos (se regaseste la enartoze, care prezinta suprafate
articulare inegale), capsula articulara (este o structura conjunctiva formata dintr-un strat
intern, sinovial si unul extern, continuare a periostului; capsula se prinde ca un manson de

223
epifize, de periost, de bureletul fibrocartilaginos, pana la nivelul cartilajului iar pentru
intarirea ei se regasesc niste fascicule fibroase, numite ligamentele capsulare, menite sa
limiteze miscarea articulara; in locurile in care capsula are stratul fibros extern exrem de
subtire, sinoviala herniaza in jurul tendoanelor sau sub musculatura periarticulara, formand
funduri de sac sau pungi sinoviale; capsula delimiteaza cavitatea virtuala articulara sinoviala;
intrrarticular mai exista unele ligamente puternice, menite sa ajute sau sa franeze miscarea;
capsula mai prezinta si terminatii nervoase senziitive-receptori ai durerii, proprioceptori
specializati in baro si mecanoreceptie, cat si fibre simpatice postganglionare, cu rol
vasomotor), sinoviala (tapeteaza intern capsula si formeaza, inafara fundurilor de sac spre
interior, o serie de pliuri intraarticulare, numite vilozitati sinoviale), lichidul sinovial (este un
lichid generat de sinovie, de transudatul plasmatic si de produsele de descuamatie ce apar in
timpul miscarii, cu rolul de a hrani, curata si lubrifia articulatia) si ligamentele paraarticulare
(desi exterioare articulatiilor, ele asigura rezistenta articulara, stabilitatea articulara si
participa la ghidarea miscarii, blocand excesul de miscare si moduland firta musculara).
Muschiul reprezinta elementul motor al miscarii, in alcatuirea aparatului locomotor uman
existand 430 de muschi striati, care asigura 40-45% din greutatea corpului. Exista muschi
scurti si lungi, lati si inelari, subtiri si grosi. Componentele macroscopice ale muschiului sunt
corpul muscular (corpul muscular este alcatuit din fascicule, fiecare fascicul cuprinzand un
numar de fibre musculare, fibra musculara reprezentand celula musculara, organizata
structural asemanator oricarei celule, prezentand insa sarcolema; sarcoplasma; nuclei
sarcolemali; mitocondriile sarcoplasmatice, care sunt purtatoarele echipamentului enzimatic
celular, stocand si energia, sub forma macromoleculelor de ATP; reticulul sarcoplasmatic care
intra in alcatuirea triadelor cu rol in contractia musculara; proteinele musculare, care se
grupeaza in patru categorii si anume, proteinele sarcoplasmatice, precum mioglobina si
enzimele, apoi proteinele miofibrilarea, precum actina, miozina, tropomiozina, troponina etc,
proteinele formatiunilor subcelulare si proteinele stromei; si miofibrilele, care sunt structuri
citoplasmatice diferentiate, specifice, contractile ale muschiului), tendonul (organ rezistent,
inextensibil, format din fibre de colagen, substanta fundamentala si celule tendinoase),
jonctiunea tendomusculara, tecile sinoviale (se regasesc la locul de trecere al tendonului prin
canalele osteofibroase), bursele seroase (se dezvolta in zonele in care tendonul sau muschiul
suporta o hiperpresiune intermitenta sau frecare exagerata) si anexele. Muschii pot fi tonici,
de tip I, in general extensori, sunt rosii (fibrele rosii sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si
ATP, au o retea ampla de capilare sanguine, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa
mic situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, prin mai multe sinapse, care nu
determina insa potentiale de actiune propagate), sunt situati proximal, sunt antigravitationali,
sar o articulatie, au tendoanele late, lucrul lor mecanic este putin intens, se contracta lent si
obosesc greu. Sau muschii pot fi fazici, de tip II, in general muschi flexori, sunt albi (fibrele
albe sunt sarace in mioglobina, mitocondrii si enzime oxidative, rezervele de ADP sunt
reduse, vascularizatia este mai saraca, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa mare
printr-o singura sinapsa), sunt superficiali, sar doua sau mai multe articulatii, au tendoane
lungi, realizeaza contractii rapide si obosesc rapid.
Nervii musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice
care se termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare. Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste
insa mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un
muschi poate avea o inervatie plurisegmentara. La nivelul sinapsei neuromusculare sosesc
terminatiile cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul in coarnele anterioare ale maduvei
spinarii, existand doua tipuri de motoneuroni alfa, cel mare sau fazic si cel alfa mic, tonic.
Neuronul motor medular este denumit cale finala comuna, deorece la el converg toate fibrele
terminale ale cailor descendente pornite din cortex, diencefal, trunchiul cerebral si cerebel

223
(calea piramidala, calea extrapiramidala, caile cerebeloase descendente). Pe traseul dintre
neuronul motor aflat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii si sinapsa neuromusculara,
cilindraxul motoneuronului alfa conduce la formarea nervului spinal. In acest mod,
motoneuronul alfa situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii devine unica legatura
intre musculatura voluntara si toate variantele de comanda sau de declansare a miscarii, fie
prin arcul reflex spinal, fie prin releele superioare. Arcul reflex, desi involuntar, utilizeaza
caile si neuronii miscarii voluntare. Diferenta dintre activitatea motorie voluntara musculara si
cea tonica este mai dificil de realizat, din punctul de vedere al functiei de miscare, ea aparand
mai evidenta sub raportul structurilor anatomice implicate. Caile motorii involuntare ale
activitatii tonice presupun participarea:
• Celulelor nervoase din cornul anterior al maduvei spinarii, si anume: motoneuronii
alfa, motoneuronii gama (de la care pornesc fibrele pentru fusul muscular si care joaca
rol in ajustarea tonica, posturala a miscarii), celulele Renshow ale sistemului inhibitor
(neuroni intercalari specializati in a determina fenomene inhibitorii pentru toti
neuronii de vecinatate, in special pentru neuronii alfa), neuroni intercalari (celule de
dimensiuni mici care fac legatura intre neuronii motori si intre terminatiile
tractusurilor nervoase cerebromedulare si motoneuroni), neuronii cordonali
homolaterali sau heterolaterali (care fac legatura intre etajele medulare in cadrul
cordoanelor medulare),
• Fusul muscular (este un organ receptor specializat, care functioneaza independent de
vointa noastra, fiind o formatiune fusiforma, de cativa mm lungime si latime, dispusa
printre fibrele musculare, invelita intr-o capsula formata din fibrocite alungite, intre
care exista fibre de colagen orientate in axul lung al fusului, numite fibre intrafuzale,
spre deosebire de cele extrafusale, apartinand fibrei musculare corespunzatoare, fusul
beneficiind de o inervatie senzitiva si de una motorie,
• Organul tendinos Golgi (se afla in tendon, langa jonctiunea acestuia cu muschiul,
avand aspectul unui corpuscul de cativa mm, inconjurat de o capsula conjunctiva,
formata din fibroblasti, acest organ fiind, in fapt, un proprioceptor, excitat de starea de
tensiune de la niveul tendonului respectiv),
• Caile nervoase de legatura ce pot fi aferente si eferente.
Conexiunile cu centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si
moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in
miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara,
raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de
coeficient de inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de
fibre musculare care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de
actiune ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite
de procese complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la
nivelul fibrei musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are
la baza alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel
lungimea sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de
contractie musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea
(corespunzatoare contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare)
actomiozinica sta la baza teoriei mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea
acestei contractii fiind corelata cu distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de
miozina care va conduce la scurtarea muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa

223
impulsurilor electrice sosite la sinapsa, acestea fiind dependente, la randul lor de intensitatea
comenzii motorii. Fenomenele se produc simultan, in toate fibrele musculare inervate de
aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind reprezentata de suma tuturor unitatiilor
motorii din muschi, inervate in acelasi moment. Contractia musculara persista atata timp cat
persista influxul nervos sau atat timp cat exista resurse energetice capabile sa sustina lucrul
mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si miozina. Cand influxul nervos se opreste,
apare decontractia si implicit, relaxarea musculara. Decontractia musculara este la randul ei,
un proces activ, care necesita consum energetic. Cea mai simpla miscare voluntara a unui
segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse neuronale si parcurgerea unor
etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare, conducerea descendenta a deciziei de
miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea permanenta a tonusului postural al
segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea propriu-zisa), contractia
musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe parcursul miscarii a
tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii posturale. Controlul
motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si comanda. Controlul la
nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau stretch-reflexul, reflexul
de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie, reflexe urmate de
spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau supramedular/supraspinal (cu rolul
de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se refera la controlul exercitat de
etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul, formatiunea reticulata,
hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de
la luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la
constiinta noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor
in cortex, activarea sistemelor piramidal si extrapiramidal drept sisteme motorii executive de
transport al comenzii dar si al planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama, si mai
departe, catre aparatul efector. In permanenta, pe baza aferentelor senzitiv senzoriale, sistemul
reglator va modula etapele tonice si fazice ale sistemului efector care realizeaza miscarea
voluntara in concordanta cu planul elaborat si transmis de cortex si preluat de subcortex. Se
definesc astfel trei mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare: sistemul
informational, cel reglator si cel efector. Miscarea voluntara se desfasoara astfel pe baza unui
program preexistent, contributia volitionala avand rol de initiere, sustinere si oprire a
activitatii.
Exista o serie de mecanisme fiziopatologice care pot fi influentate prin kinetoterapie.
Prescrierea unui program kinetologic de reeducare functionala se va face dupa evaluarea
mecanismelor fizipatologice care stau la baza acuzelor si suferintelor pacientului. Bolnavul cu
insuficienta cardiovasculara, cel cu patologie respiratorie, cel cu suferinte ale aparatului
locomotor etc, vor beneficia de kinetoterapie curativa si de reeducare functionala numai dupa
ce sunt clarificate verigile fiziopatologice implicate in disfunctionalitatea constatata.
Articulatia, ca element mecanic efector al miscarii, poate sta la baza deficitului functional al
aparatului locomotor. Poate fi vorba despre pierderea stabilitatii si/sau a gradului de
mobilitate (abilitate) a doua segmente osoase adiacente (sindrom disfunctional) sau poate fi
cazul unui sindrom algic-inflamator care limiteaza antalgic miscarea. Alaturi de articulatie, cu
toate structurile sale componente, la baza tulburarilor functionale pot sta insa si suferinte ale
tesuturilor moi periarticulare (contracturi musculare, rupturi tendinoase sau musculare etc).
Consecinta acestor afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o postura sau aliniamentul corporal corect, dificultati la
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se

223
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie
a aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara.
Acestora li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii
fortei musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom
fiziopatologic muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai
executa lucru mecanic).
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic.
Aceste afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile
musculare cu mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
pot fi influentate prin metodologia kinetoterapeutica. Acestora li se adauga tulburarile in
coordonarea miscarilor voluntare si tulburarile de sensibilitate.
Tehnicile, exercitiile si metodele in kinetologie reprezinta elementele de baza sau alfabetul
terapiei prin miscare, cat si o metodologie coerenta in vederea realizarii unui obiectiv
anatomofiziologic sau terapeutic.
Tehnici kinetologice se porneste de la cunoasterea celor trei caracteristici fundamentale ale
aparatului locomotor, si anume: activitatea motrice, capacitatea de a fi miscat pasiv si starea
de repaus. Tehnicile din kinetologie cuprind: tehnicile anakinetice (imobilizarea si posturarea)
si tehnicile kinetice (statice si dinamice). La randul lor, tehnicile kinetice statice cuprind
contractia izometrica si relaxarea musculara iar cele kinetice dinamice sunt active reflexe si
active voluntare (libera, activo-pasiva, activa cu rezistenta) sau kinetice dinamice pasive
(tractiuni, sub anestezie, pura asiatata, autopasiva, mecanica, pasivo-activa, prin manipulare).
Imobilizarea este o tehnica kinetologica anakinetica ce se caracterizeaza prin mentinerea
pentru un interval de timp, a corpului sau a unui segment al acestuia, in nemiscare, recurgand
sau nu la ajutorul unor dispozitive. Imobilizarea susupenda miscarea articulara si contractia
voluntara.
Indicatiile imobilizarii deriva din urmatoarea clasificare. Astfel, imobilizarea poate fi:
• De punere in repaus (utila in bolile cardiopulmonare grave, arsuri intinse, traumatisme
cranio-cerebrale si medulare etc sau in procesele inflamatorii localizate, precum
artrite, tendinite, miozite, flebite sau orice alt proces care determina dureri la
mobilizare),

223
• De contentie (are rolul de a bloca un segment sau o partea acestuia, printr-un sistem de
fixare, precum atela, aparatul gipsat, orteza, corsetul si se utilizeaza in scopul
consolidarii fracturilor, la entorse, luxatii, artrite sau artroze acutizate, discopatii etc,
blocand cel putin o articulatie),
• De corectie sau posturala (utilizeaza tot aparatul gipsat, atela, orteza, corsetul etc,
diferenta constand in ceea ce priveste scopul urmarit, deoarece segmentul vizat este
imobilizat intr-o pozitie sau postura corectata, asa cum se intampla in scolioze, devieri
articulare prin retracturi, paralizii, rupturi tendinomusculare etc).
Imobilizarea de contentie, cat si cea de corectie urmeaza unor manevre si/sau tehnici
ortopedico-chirurgicale sau kinetologice, precum tractiuni, manipulari, miscari pasive sub
anestezie etc.
De mentionat si faptul ca aparatele de contentie si corectie nu trebuie sa jeneze circulatia
locoregionala si nu este admis sa produca leziuni ale tegumentului sau durere, aparatele
trebuie sa fie bine aplicate dar sa permita efecuarea contractiilor izometrice de mentinere a
tonusului muscular segmentar iar segmentele vizate sa fie imobilizate intr-o pozitie
functionala.
Contraindicatia majora o constituia prelungirea excesiva a imobilizarii, deoarece se poate
ajunge la:
• Hipotrofie de inactivitate,
• Redoare articulara, mergand pana la ankiloza,
• Tulburari ale circulatiei de intoarcere, cu aparitia edemelor si trombozelor venoase
consecutive,
• Tulburarea troficitatii locoregionale cu aparitia escarelor,
• Disconfort fizic si psihic al pacientului.
Posturarea sau pozitionarea reprezinta o alta tehnica anakinetica apartinand tehnicilor
kinetologiei si reprezinta atitudini impuse unor segmente, parti ale corpului sau corpului in
ansamblu, in scop profilactic sau terapeutic, in vederea corectarii sau evitarii instalarii unor
devieri de statica sau a unor pozitii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Clasificarea posturilor include:
• Posturile corective (utile in spondilita ankilozanta unde pot preveni instalarea unor
disfunctionalitati, de asemenea, in reumatismul cronic degenerativ si inflamator
exprimat clinic prin artrite sau artroze, in paraliziile de cauza centrala sau periferica, in
deviatiile coloanei vertebrale sau a altor segmente etc),
• Posturile de facilitare (se recomanda in vederea facilitarii unui proces fiziologic
perturbat de boala, aceste posturi fiind cele de drenaj bronsic, antideclive sau proclive
pentru promovarea sau blocarea circulatiei de intoarcere, cele facilitatorii respiratorii
sau cardiace, cele de drenaj biliar etc)
Tehnicile kinetice reprezinta tehnici kinetologice care se bazeaza pe miscare, iar aceasta
presupune sau nu contractia musculara si nu neaparat mobilizare articulara cu deplasarea unui
segment. Clasificarea acestor tehnici include: tehnicile kinetice dinamice (mobilizarea pasiva
si activa) si tehnici kinetice statice (contractia izometrica si relaxarea musculara).
Tehnicile kinetice dinamice se bazeaza pe miscare sub toate formele ei, ele realizandu-se cu
sau fara contractie musculara, diferentiindu-se astfel, mobilizarea pasiva de cea activa.
Mobilizarea pasiva este utilizata in kinetologia terapeutica si de recuperare, ea se realizeaza
cu ajutorul unei forte exterioare iar efectele sale se regasesc asupra:

223
• Aparatului locomotor (mobilizarea pasiva mentine amplitudinile de miscare si
troficitatea articulara normala, creste amplitudinile articulare si asuplizeaza tesuturile
articulare si periarticulare, mentine si/sau creste excitabilitatea musculara, amelioreaza
contractura-retractura musculara prin intinderea prelungita a muschiului si declanseaza
stretch-reflexul care determina contractie musculara),
• Sistemului nervos si tonusului psihic (miscarea pasiva mentine memoria kinestezica a
segmentului respectiv in cadrul schemei corporale si creste tonusul psihic al
pacientului prin prezenta obligatorie a kinetoterapeutului),Aparatului circulator
(miscarile pasive efectuate ritmat au efecte mecanice asupra circulatiei segmentare,
asigurand drenaj venolimfatic si prevenirea sau diminuarea edemelor, de asemenea,
asigura prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala, pe cale reflexa pornind de la
receptorii senzitivi articulari si musculari),
• Altor aparate si sisteme (miscarile pasive mentin troficitatea tuturor celorlalte tesuturi
de la nivelul segmentelor interesate, maresc schmburile gazoase la nivel pulmonar si
tisular periferic, crewsc tranzitul intestinal si evacuarea vezicii urinre, influenteaza
unele relee endocrine).
Indicatiile mobilizarii pasive constau in:
• Recuperarea pacientilor neurologici,
• Reeducarea functionala a pacientilor cu patologie posttraumatica,
• Intretinerea si recupararea functionala pacientiilor cu reumatism cronic degenerativ si
inflamator.
In executarea miscarilor pasive trebuie sa se tina cont de:
• Cunoasterea diagnosticului bolii si a celui functional,
• Stapanirea tehnicii si a prizelor din partea kinetoterapeutului si cooperarea si
participarea activa a pacientului,
• Se vor asigura pozitiile corecte de executie a miscarii pasive la nivelul segmentului in
cauza, respectandu-se directiile fiziologice, limitele de amplitudine si asociind pozitii
sau miscari de facilitare,
• Mobilizarea pasiva este o metoda analitica, ea nu trebuie sa provoace durere,
parametrii sai de executie se vor adapta scopului urmarit si starii clinice locale,
• Mobilizarea pasiva este precedata de aplicatiile de termoterapie, masaj sau
electroterapie.
Tehnicile mobilizarii pasive constau in:
• Tractiuni continue, discontinue, cu fixatii alternanate efectuate in axul segmentului sau
articulatiei, putandu-se executa manual sau cu ajutorul unor dispozitive,
• Mobilizarea fortata sub anestezie,
• Mobilizarea pasiva pura asistata (este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva
efectuata de mainile kinetoterapeutului, pacientul relaxand voluntar musculatura,
putand fi precedata de termoterapie, masaj, electroterapie antialgica si infiltratii locale,
ea necesitand respectarea parametrilor privind pozitia pacientului si a
kinetoterapeutului, prizele si contraprizele, manevrele utilizate la mobilizare si forta si
ritmul de mobilizare),
• Mobilizarea autopasiva (se realizeaza de pacientul insusi prin presiunea corpului sau a
unui segment al acestuia, prin actiunea membrului sanatos sau prin intermediul unor
dispozitive-tip Kinetec),

223
• Mobilizarea pasiva mecanica,
• Mobilizarea pasivo-activa (se mai denumeste si mobilizare pasiva asistata activ de
catre pacient si este utila in vederea reeducarii fortei musculare cand aceasta a scazut
sub 2 sau cand dorim sa reeducam un muschi transplantat),
• Manipularea.
Mobilizarea activa se desfasoara datorita contractiei musculare proprii a segmentului care se
mobilizeaza. Contractia musculara poate fi involuntara/reflexa (mobilizare activa reflexa) si
voluntara (mobilizare activa voluntara).
Mobilizarea activa reflexa este realizata de contractii musculare reflexe necontrolate si
necomandate voluntar de pacient fiind, in fapt, un raspuns la un stimul senzorial in cadrul
arcurilor reflexe motorii. Contractia reflexa este utila in recuperare si poate fi provocata prin:
reflexul de intindere sau stretch-reflexul, reactiile de echilibrare, reflexele pozitie sau
posturale. Mobilizarea activa reflexa reprezinta o modalitate de stimulare neuro-musculara in
cazurile in care efortul voluntar sau mobilizarea activa voluntara este ineficienta. Mobilizarea
activa reflexa isi gaseste utilitatea in cazul parezelor, deoarece asigura extensibilitatea
muschilor, intretine troficitatea acestora si va reduce spastivitatile, cu dezvoltarea
stereotipurilor.
Mobilizarea activa voluntara este o miscare comandata, ce se realizeaza prin contractie
musculara izotona, dinamica, ce presupune consum energetic, muschiul modificandu-si
lungimea, asigurand deplasarea segmentelor. Mobilizarea activa voluntara reprezinta tipul de
miscare fiziologica ce se afla la baza intregii noastre existente. Efectele mobilizarii active
voluntare se suprapun peste cele descrise la mobilizarea pasiva, rezultatele fiind mult mai
vizibile si in timp mai scurt. In mod deosebit, obiectivele acestui tip de mobilizare sunt:
• Cresterea sau mentinerea amplitudinii de miscare la nivel articular,
• Cresterea sau mentinerea fortei musculare,
• Redobandirea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare,
• Mentinerea unei circulatii sangiune si limfatice corespunzatoare,
• Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare,
• Mentinerea echilibrului neuroendocrin si a conditiei psihice.
Mobilizarea activa voluntara poate fi o tehnica localizata, segmentara sau generala.
Tehnicile mobilizarii active voluntare constau in:
• Mobilizarea libera sau activa pura (miscarea are drept parametri directia de miscare,
amplitudinea, ritmul, durata, pozitia in care se executa si se realizeaza fara vreo
interventie facilitatoare sau rezistiva, cu exceptia gravitatiei),
• Mobilizarea activo-pasiva sau activa asistata (cand forta musculara coboara spre
valoarea 2 sau 3, precum si in situatia in care se urmareste refacerea completa a
mobilitatii unei articulatii, miscarea trebuie ajutata). De retinut faptul ca forta
exterioara ajuta si nu se va substitui fortei proprii, ca forta exterioara se aplica pe
directia actiunii muschiului asistat, ca aceasta forta de asistare este mai intensa la
inceputul si la sfarsitul miscarii efectuate si ca forta exterioara poate fi realizata prin
corzi elastice sau prin contragreutatile instalatiilor cu scripeti terapeutici, prin
autoasistare, prin suspendare in chingi sau prin executarea miscarii in apa.
• Mobilizarea activa cu rezistenta (exista o forta exterioara care se opune partial miscarii
active, obtinandu-se astfel, cresterea de forta si rezistenta musculara, hipertrofia
muschiului si o buna dirijare a miscarii). De retinut faptul ca rezistenta se opune pe tot
parcursul miscarii active, valoarea rezistentei e mai mica decat valoarea fortei

223
muschiului care executa miscarea contrarezistiva, rezistenta sa fie aplicata pe fata de
miscare a segmentului, fiecare miscare contrarezistiva este urmata de o perioada de
relaxare, ritmul miscarilor active cu rezistenta sa fie raportat la valoarea rezistentei si
sa se asigure stabilizarea segmentului de origine al muschiului care realizeaza
miscarea contrarezistiva. Rezistenta poate fi reprezentata de scripetele cu greutati, de
arcuri, materiale elastice sau alte materiale maleabile (chit, ceara, plastilina etc), apa
din bazin, de kinetoterapeut, autorezistenta sau ridicarea de greutati.
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin contractie musculara ce nu este urmata de
deplasarea segmentului. Kinezia statica poate fi realizata prin contractia izometrica (cresterea
tonusului muscular) si prin relaxarea musculara (scaderea tonusului muscular).
Contractia izometrica caracterizeaza forta dezvoltata de un muschi care incearca sa deplaseze
un obiect imobil si se numeste forta izometrica. Tensiunea musculara atinge maximum, in
timp ce lungimea fibrei musculare este aceeasi. Contractia statica sau izometrica conduce la
cresterea rapida a fortei si rezistentei musculare, cat si la hipertrofia masei musculare utilizate.
Relaxarea musculara caracterizeaza un muschi in care tensiunea de contractie scade,
ramanand doar tonusul muscular propriu, mentinut de activitatea permanenta a fibrelor
intrafuzale, in timp ce fibrele extrafuzale sunt relaxate. La nivelul musculaturii
antigravitationale sau posturale se realizeaza tonusul muscular postural. Cresterea
nefiziologica a tonusului postural se poate afla in legatura cu suferinte ale aparatului
neuromioartrokinetic sau cu starea de tensiune psihica. Relaxarea musculara se poate obtine
prin diferite metode, precum: constientizarea starii de relaxare musculara ca fiind starea opusa
contractiei musculare, posturarea segmentului si suspendarea oricarei activitati musculare la
acest nivel, scuturarea ritmica a membrului respectiv sau masaj efectuat cu blandete.
Exercitiul fizic terapeutic are la baza tehnicile prezentate, el reprezentand la randul sau,
elementul kinetologic care poseda o structura coerenta, tehnica de executie procedurala si
scop terapeutic. Orice metoda kinetologica este constituita dintr-o suita de exercitii fizice.
Exercitiul fizic terapeutic este structurat din trei parti:
• Pozitia de start (pot fi pozitii fundamentale si derivate) si miscarile efectuate in cadrul
acestei pozitii (alegerea pozitiilor de lucru este determinata de starea pacientului si de
miscarile ce urmeaza sa fie realizate iar cand vorbim despre promovarea miscarilor
sau reeducarea functionala a lor, trebuie sa tinem cont de etapele contolului motor,
precum mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlata si abilitatea),
• Tipul de contractie musculara (si zona de lungime musculara in care se lucreaza)
necesara in cadrul exercitiului (pentru promovarea unui anumit tip de contractie
musculara au fost imaginate o serie de tehnici fundamentale sau speciale si specifice
de facilitare neuromusculara proprioceptiva),
• Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial cu scop de facilitare sau inhibare a
raspunsului.
Exercitiile fizice terapeutice se desfasoara dupa cateva principii de baza, dupa cum urmeaza:
• Executia este lenta, ritmica, progresiva (progresivitatea este un principiu important si
se aplica in exercitiile pentru cresterea tonusului muscular, pentru cresterea
amplitudinii de miscare, cat si pentru coordonare), cu cresterea treptata a duratei
(progresivitatea in timp), se efectueaza pe toata amplitudinea de miscare,
• Pozitiile de start trebuie sa fie stabile si sa permita desfasurarea activitatii musculare,
• Contractia musculara intensa necesita o pauza de relaxare, in consecinta etc.

223
Metodele kinetologice definesc un grup restrans sau mai larg de exercitii fizice care au un
sens si un scop final unic. Printre metodele des utilizate in practica de recuperare medicala,
enumeram:
• Metodele directionate spre scopuri mai mult sau mai putin limitate, precum metoda
Kabat si Bobath etc,
• Metodele denumite speciale, deoarece se caracterizeaza nu doar printr-un obiectiv de
indeplinit, ci si prin utilizarea unei anumite tehnologii.
Metodele speciale se refera la metodele care utilizeaza o anumita tehnologie (instalatii sau
complexe de exercitii fizice speciale), cuprinzand: mecanoterapia, scripetoterapia,
ergoterapia/terapia ocupationala, hidrokinetoterapia, manipularile, tractiunile, sportul
terapeutic.
Mecanoterapia: scripetoterapia, suspensoterapia, manipularile, tractiunile/elongatiile,
hidrokinetoterapia
Mecanoterapia reprezinta un mod particular de gimnastica medicala care utilizeaza aparate
mecanice bazate pe sistemul parghiilor. Aceste aparate pot fi actionate de forta musculara a
pacientului sau de o forta exterioara (motoare, contragreutati, forta aplicata de catre
kinetoterapeut) si permit scaderea si cresterea efortului muscular, in functie de situatie. Intr-o
acceptiune mai larga, alti clinicieni au inclus in notiunea de mecanoterapie toate metodele
care utilizeaza diferite instalatii si aparate mai simple sau mai complexe, precum, instalatiile
de scripeti, arcurile, custile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice,
patinele etc.
In fapt, istoric vorbind, mecanoterapia a utilizat aparate tip Zander, dupa numele medicului
suedez care a introdus in practica de recuperare medicala primele aparate mecanice bazate pe
sistemul parghiilor si care au fundamentat la timpul respectiv notiunea de mecanoterapie.
Zander crease patru tipuri de aparate de mecanoterapie:
• Aparate pentru miscari active care se adresau recuperarii membrului superior, celui
inferior, trunchiului si miscarilor de balans,
• Aparate pentru miscari pasive,
• Aparate pentru masaj mecanic,
• Aparate ortopedice de redresare pasiva si activa, cat si de masurare a unghiurilor in
scolioze.
Aparatele insa, au nascut o serie de critici care au justificat scoaterea lor din uz.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc
(utilizat in tehnica kinetica autopasiva).
Sistemul scripete greutate faciliteaza manipularea unor greutati, avand si avantajul de a
modifica directia unei forte, fara vreo schimbare a marimii acestei forte. Acest sistem
realizeaza rezistenta unei miscari printr-o greutate aplicata la capatul unei corzi reflectate
peste un scripete si prinsa la celalalt capat de segmentul in miscare. Sistemul permite prin
acelasi montaj, dar cu miscarea efectuata in sensul opus, facilitarea acestei miscari, pana la
realizarea miscarii pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat in special in exercitiile
kinetice ale membrelor. O caracteristica a acestui sistem este faptul ca el permite sa se
mentina aceeasi forta pentru o greutate/rezistenta data, pe tot parcursul miscarii, spre
deosebire de montajele cu arcuri sau cu elastice. Montajele scripetoterapiei sunt extrem de
variate si ele se realizeaza adaptat, pentru fiecare pacient in parte. In practica se folosesc si
scripeti mobili, cu scopul de a usura ridicarea greutatilor.
Aceasta metoda scripete greutate este utilizata in urmatoarele scopuri:

223
• Cresterea fortei musculare (prin tehnica exercitiilor cu contrarezistenta progresiva),
• Cresterea amplitudinii de miscare articulara (prin tehnica exercitiilor dinamice cu
tractiune la sfarsitul cursei),
• Realizarea suspendarii corpului sau a unor segmente in scopul scoaterii acestora de
sub influenta gravitatiei,
• Realizarea tractiunilor continue sau discontinue ale membrelor sau rahisului.
Pentru a fi eficienta, aceasta metoda necesita sa-i fie respectate cateva principii:
• Locul de aplicare al corzii pe segmentul de membru care va fi mobilizat (cu cat locul
de aplicare este mai indepartat/distal de articulatia in miscare, cu atat va fi solicitata o
forta mai mare),
• Cel mai eficient este sistemul care permite aplicari in cel putin trei planuri iar
membrul care executa miscarea sa fie suspendat,
• In vederea cresterii de forta musculara se va testa rezistenta maxima (RM) a grupului
muscular ce urmeaza a fi antrenat in montajul fixat. Apoi, in functie de schema aleasa,
se va incepe cu 1/3 din RM, se trece la ¾ din RM iar la sfarsitul sedintei sa va ajunge
la 1 RM. RM se retesteaza saptamanal.
• Miscarea se executa ritmic,
• Sedintele se realizeaza de 1-3 ori pe zi.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor miscari autopasive, in special ale
membrului superior. Cu ajutorul membrului sanatos (care reprezinta bratul fortei), pacientul
tractioneaza coarda scripetelui, care este prinsa la celalat capat de segmentul ce urmeaza a fi
mobilizat pasiv (bratul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasiva simetrica (montajul
realizeaza miscarea ambelor membre, sanatos si bolnav in acelasi sens) si autopasiva
asimetrica (montajul realizeaza miscarile celor doua membre in sensuri opuse).
Sistemul Guthrie Smith utilizeaza arcurile, resorturile, benzile si cordoanele elastice drept
rezistenta sau ca forta de tractiune in cadrul programelor kinetice se reeducare functionala
musculoarticulara. Sistemul se bazeaza pe faptul ca un corp elastic, sub influenta unei forte
externe, isi modifica forma, pentru a reveni la cea initiala odata cu incetarea solicitarii. Gradul
de deformare este proportional cu cheltuiala energetica ce a stat la baza deformarii. Daca se
depaseste o anumita limita a cheltuielii energetice, arcurile se pot deforma ireversibil. Drept
urmare, arcurile utilizate in acest sistem sunt etalonate sa realizeze intinderi pana la o anumita
lungime, evitand deformarea lui ireversibila.
Obiectele acestui sistem kinetic cu arcuri sunt:
• Cresterea fortei musculare,
• Suspendarea unui membru in sistem elastic sau suspendarea pendulara pe verticala
solicita excitabilitatea musculara dar este utila si in scopul relaxarii starilor de
spasticitate sau de contractura musculara,
• Cresterea amplitudinii de miscare.
• varianta de utilizare a acestui sistem o constituie tractiunea arcului pentru decoaptari
articulare.
Suspensoterapia reprezinta o metoda kinetologica cu reguli de utilizare prestabilite, cu
principii mecanice si fiziologice, cat si cu aplicatii terapeutice probate. Suspensoterapia
reuseste sa scoata corpul sau un segment al acestuia de sub influenta gravitatiei. Exista mai
multe tipuri de suspendare: suspendarea pendulara sau verticala, suspendarea axiala si
suspendarea excentrica. Sub aspect mecanic, plasarea punctului de acrosaj al cordonului de

223
suspendare in raport cu pivotul articular are mare importanta pentru fortele care se stabilesc,
putandu-se obtine astfel, decontractura musculara, coaptare sau decoaptare articulara.
Principiile mecanice au rasunet asupra programului kinetoterapeutic ce va fi stabilit.
Suspendarea unui membru scoate din activitate musculatura centurii respective, permitand
actiuni exclusiv de mobilizare activa analitica pe articulatia dorita, cu consum energetic redus.
Alegerea tipului de suspendare permite obtinerea unor mai mari amplitudini de miscare. Din
suspendare se poate realiza un testing muscular real. Suspendarea membrelor superioare este
o metoda auxiliara foarte importanta in terapia ocupationala.
Manipularile coloanei vertebrale si ale membrelor in scop terapeutic au fost utilizate din
timpuri stravechi. Ele au fost ulterior grupate sub forma unei metode cu tehnica si indicatii
exacte, numita metoda osteopatica. Recent, acesta metoda este simplificata si i se adauga
chiropractica sau chiropraxia. In practica kinetologica, manipularile verebrale, cat si cele ale
articulatiilor periferice, beneficiaza de tehnici de lucru bine puse la punct. Exista unii autori
(Robert Maigne din Franta) care utilizeaza manipularea nu doar ca procedeu terapeutic, ci si
ca procedeu diagnostic in ceea ce priveste deranjamentele intervertebrale minore (cele care
apartin articulatiilor interapofizare paravertebrale). Aceste DIM sunt responsabile de
numeroase algii cutanate si musculotendinoase localizate la nivelul trunchiului si membrelor.
Manipularea reprezinta o mobilizare fortata care deplaseaza elementele unei articulatii peste
limita lor obisnuita si voluntara de miscare, pana la limita jocului anatomic posibil, fara sa
depaseasca aceasta limita anatomica. Notiunile de manipulare si mobilizare nu sunt sinonime.
Tehnica manipularii cuprinde:
• Segmentul de manipulat necesita sa fie pozitionat intr-o pozitie favorabila miscarii
pasive utilizate de manevra de manipulare (punerea in pozitie),
• Pe fondul musculaturii relaxate, segmentul va fi miscat in mod pasiv de catre
kinetoterapeut pana la limita maxima permisa de respectiva directie de miscare, altfel
spus, segmentul va fi mobilizat, cu punerea in tensiune a tesuturilor articulare si
periarticulare (punerea in tensiune),
• De la nivelul care corespunde momentului de punere in tensiune, kinetoterapeutul
executa in mod brusc si unic, miscarea fortata sau manipularea (impulsul
manipulativ). De la nivelul de solicitare suplimentara (sau de suprasolicitare) a
directiei de miscare se simte cum cedeaza cu cateva grade o rezistenta si se poate auzi
un cracment caracteristic, datorat fenomenului da cavitatie care apare cand se separa
capetele articulare.
Manipularea este considerata un gest precis, ce necesita un diagnostic corect, presupune lipsa
durerii la executie si se supune regulii miscarii contrare, avand in vedere faptul ca se
utilizeaza directia de mobilizare in sensul opus directiei blocate si dureroase.
Manipularile coloanei vertebrale sau ale rahisului pot fi din punct de vedere tehnic dupa cum
urmeaza:
• Directe (pacientul este pozitionat in decubit ventral iar kinetoterapeutul ii aplica cu
mana presiuni directe pe apofizele spinoase sau pe cele transverse, presiuni urmate de
o relaxare rapida),
• Indirecte (kinetoterapeutul recurge la miscari si presiuni executate in vecinatatea
coloanei vertebrale, la nivelul centurii scapulare sau a celei pelvine, urmand ca prin
intermediul acestora sa se creeze indirect, manipularea vertebrala,
• Semiindirecte (se bazeaza pe principiul manipularilor indirecte, miscarea globala fiind
executata de la distanta dar manipulatorul, prin presiuni si contrapresiuni la nivelul sau
sub nivelul segmentului de tratat, localizeaza precis efectul manipularii). In practica

223
exista astfel, manipulari semiindirecte asistate, in care presiunea locala urmeaza
acelasi sens ca si miscarea globala, fiind aplicata chiar pe segmentul de manipulat. La
fel, exista manipulari semiindirecte contrate, in care presiunea locala este directionata
in sens contrar miscarii globale si se aplica sub nivelul segmentului ce trebuie
mobilizat.
Tehnica recomandata de Maigne este cea semiindirecta, in special pentru manipularile in
flexie sau extensie. Pentru manipularile in rotatie, in vederea localizarii segmentului se
recurge la un artificiu, si anume, se va face o lateroflexie cu incurbarea maxima la nivelul
segmentului de manipulat, se mentine acesta pozitie si se realizeaza rotatia pe partea
lateroflexiei.
Manipularea trebuie sa fie precedata de testarea tuturor directiilor de miscare ale segmentului
vertebral interesat. In concordanta cu principiile de nondoloritate si miscare contrata ale
manipularii, nu se va manipula un segment care are toate directiile de miscare blocate si
dureroase.
Specialistii in domeniu au imaginat o schema, precum o stea cu 6 brate, reprezentand
directiile de miscare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare al miscarii sau intensitatea
durerii pe fiecare directie de miscare. Manipularea se va executa pe directiile care nu sunt
notate, deoarece cele notate reprezinta contraindicatii ale manipularii pe directia respectiva.
De obicei, trebuie sa existe cel putin trei directii de miscare libere, pentru ca manipularea sa
aiba toate sansele de reusita.
Tehnica manipularilor coloanei vertebrale tine cont de o serie de etape:
• Pozitionarea pacientului terbuie sa confere relaxare iar cea a manipulatorului trebuie
sa ofere un abord confortabil al segmentului demanipulat,
• Relaxarea musculaturii segmentului de manipulat este o conditie obligatorie (se vor
aplica procedurile de termoterapie sau masaj),
• Mobilizarea segmentului se incepe doar dupa ce sunt indeplinite toate conditiile
mentionate si s-a stabilit directia de miscare,
• Manipularea se va realiza cand pacientul este pregatit si obisnuit cu
miscarile/mobilizarile deja efectuate.
Intr-o sedinta se executa 3-4 manevre consecutive pe un segment vertebral, fiind necesare
intre 2-6 sedinte, zilnic sau la 2-3 zile.
Indicatiile manipularilor rahisului sunt:
• Lombalgiile acute sau cronice,
• Lombosciatica,
• Nevralgiile sau nevritele de crural,
• Dorsalgiile cronice sau acute,
• Cervicalgiile acute si cronice,
• Nevralgia cervicobrahiala.
Contraindicatiile absolute ale manipularilor rahisului sunt: suferintele coloanei vertebrale de
origine inflamatorie, infectioasa sau tumorala, osteoporoza avansata,artroza avansata
hiperostozanta.
Accidentele si incidentele manipularilor rahisului sunt rare si apar mai ales la manipularile
coloanei cervicale.
Manipularile articulatiilor membrelor sunt mai putin spectaculoase si importante in
comparatie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazeaza pe ideea conform careia

223
miscarile care nu se pot executa activ, pot fi totusi realizate sub aspect fiziologic. Miscarile se
blocheaza ca urmare a unor suferinte articulare sau datorita contracturii si/sau retracturii
musculare periarticulare. Articulatiile interesate pot fi: interfalangienele,
metacarpofalangienele, metatarsofalangienele, articulatia pumnului, genunchii, coatele erc.
Miscarile care pot fi realizate pasiv din articulatii sunt: cele de lateralitate, de rotatie, de
alunecare antero-posterioara, de decopatare.
Tractiunile vertebrale sau elongatiile constau intr-o tractiune in ax a diferitelor regiuni ale
coloanei vertebrale, cu scopul de a indeparta vertebrele intre ele. Studiile de specialitate au
demonstrat faptul ca tractiunea exercitata cu forte corespunzatoare, conduce la distantari
intervertebrale. In acel moment se produce vid intratisular. Tractiunea se executa cu diferite
aparate, dispozitive sau instalatii. Ameliorarile obtinute chiar la aplicarea unor forte mai mici
sunt datorate probabil, intinderilor tesuturilor musculotendinoase.
Tehnicile de tractiune cuprind urmatoarele:
• Tractiunea se poate executa in axul coloanei sau orientat (segmentul vertebral este
usor inclinat in flexie sau lateralitate),
• Tractiunea poate fi continua sau intermitenta (discontinua),
• Pozitia in care se afla pacientul poate fi de decubit dorsal, din sezand sau in
ortostatism,
• Tractiunea se poate realiza utilizand ca forta de tractiune greutatea partiala a corpului,
contragreutati, tambururi de tractiune.
Tractiunea sau elongatia vertebrala presupune ca pozitia pacientului sa fie confortabila, sa
asigure miorelaxare, sistemele de tractiune sa nu lezeze tesuturile si sa nu jeneze circulatia de
intoarcere, forta de tractiune sa fie crescuta progresiv si redusa treptat la final, sa apara
senzatia de ameliorare sau disparitie a durerii, durata unei sedinte sa nu depaseasca 10-15 min
pentru coloana cervicala si 20-30 min pentru cea lombara, patandu-se executa sedinte zilnic
sau la 2-3 zile.
Indicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
• Sindroamele clinice dureroase cervicale sau lombare, acute sau cronice, de origine
mecanica, determinate de afectarea discului, ligamentelor sau maselor musculare,
• Radiculalgiile de origine vertebrala (indicatie majora).
Contraindicatiile tractiunilor vertebrale sunt:
• Sindromul hiperalgic cervical sau lombar,
• Prezenta unor fenomene neurologice pregnant sau a unui sindrom dural accentuat,
• Prezenta unor devieri vizibile ale coloanei (scolioze, cifoze),
• Persoanele de varsta a treia,
• Persoanele cu sistemul nervos labil sau cele anxioase.
Tractiunea vertebrala necesita supravegherea continua a pacientilor pe parcursul sedintelor
pentru a identifica aparitia oricarui fenomen nedorit, precum: paresteziile, durerile, ametelile,
senzatia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezinta metoda executarii exercitiilor
fizice/kinetice in apa. Cele doua modalitati de executie ale hidrokinetoterapiei sunt cea
partiala (imersia unui singur membru sau segment de membru) si cea generala (imersia
intregului corp in bazin).
Hidrokinetoterapia partiala este utilizata aproape in exclusivitate pentru cresterea mobilitatii
articulare prin miscari pasive, pasivo-active sau active.

223
Utilizarea kinetoterapiei in apa este fundamentata de fenomenul de plutire a corpului sau de
descarcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) si pe rezistenta opusa de apa pe
anumite directii de miscare.
Avantajele acestei metode constau in:
• Sunt necesare forte musculare reduse in vederea mobilizarii articulare,
• Creste capacitatea de relaxare musculara pentru postura ortostatica si mers,
• Scade durerea articulara prin diminuarea presiunii intraarticulare,
• Rezistenta opusa miscarii poate fi reglata prin utilizarea flotoarelor.
Durata unei sedinte este cuprinsa intre 10-60 min.
Indicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
• Bolile neurologice centrale si periferice,
• Reumatismul cronic degenerativ si inflamator, inafara puseului evolutiv,
• Sechelele posttraumatice,
• Afectiunile cardiovasculare si respiratorii.
Contraindicatiile hidrokinetoterapiei constau in:
• Orice tip de leziune cutanata, pana la vindecarea acesteia,
• Pacientii in aparate de contentie,
• Starile febrile,
• Anumite psihopatii, crizele comitiale,
• Hipotensiune arteriala marcata,
• Unele afectiuni cardiovasculare,
• Varsta avansata.
Terapia ocupationala
Terapia ocupationala reprezinta un complex de metode de o mare variabilitate care isi mentin
individualitatea prin scopul urmarit si prin particularitatea procedeelor folosite.
Initial, a fost utilizat termenul de ergoterapie, cu referire la o metoda de kinetoterapie pentru
diferite tulburari fizice sau mentale. Aceasta metoda folosea exercitii si procedee fizice din
diferite activitati umane obisnuite, precum cele de munca, de divertisment etc. Ulterior,
termenul a fost preluat de alti autori dar a fost inlocuit cu cel de terapie ocupationala.
Principalul scop este acela al refacerii mobilitatii, sub aspectul de amplitudine articulara, forta
si rezistenta musculara, coordonare a miscarilor si abilitate. In numeroase tari terapia
ocupationala a devenit o specialitate de sine statatoare.
Exista doua aspecte ale ergoterapiei: ergoterapia specifica (ce urmareste selectarea unor
activitati cu maximum de adresabilitate, solicitare si adaptabilitate in ceea ce priveste deficitul
functional al pacientului) si ergoterapia globala, nespecifica sau ocupationala (nu se adreseaza
deficitului functional ci restului organismului sau unor modificari complementare,
compensatorii).
Prescrierea ergoterapiei necesita o analiza exacta a deficitului functional sau a handicapului
prezentat de pacient (diagnostic clinic si functional, bilant psihologic, social si profesional),
precum si recunoasterea celor mai indicate activitati ergoterapeutice.
Alegerea unei anumite ocupatii se va face dupa urmatoarele principii: ocupatia sa fie una
obisnuita si cunoscuta, aleasa dintre meseriile de baza, clasice, poate chiar profesia
pacientului, ocupatia sa fie usor de inteles sau de invatat si executat, sa fie utila, sa fie variata
spre a se evita monotonia, sa solicite un efort progresiv, sa fie liber acceptata si agreata de

223
catre pacient, sa fie executata in comun cu alti pacienti si sa fie supravegheta in permanenta
de catre specialistul ergoterapeut.
Exista o multitudine de activitati practice utilizate in terapia ocupationala, precum:
• Cele incluse in tehnica de baza (olaritul, tamplaria, tesutul, impletitul nuielelor etc).
Aceste tehnici terbuie sa fie prezente in orice serviciu de ergoterapie. Ele cuprind o
serie de subactivitati care necesita gestica diferita.
• Cele care sunt incluse in asa numitele tehnici complementare (cuprind restul
activitatilor lucrative umane, precum cartonajul, marochineria, tipografia, strungaria,
dactilografia etc).Aceste activitati pot deveni scopuri in sine in domeniul
reprofesionalizarilor.
• Cele incluse in tehnici de readaptare, formate din multitudinea de activitati casnice,
recreative, unele profesionale, familiale etc). Tehnicile de readaptare sunt deosebit de
importante deoarece adapteaza mediul ambiant al persoanelor cu handicap la propriile
lor capacitati functionale. Astfel, se adapteaza coada de lingura, se modifica robinetul
la chiuveta, se adapteaza conducerea automobilului, scara autovehiculelor de transport
in comun, scarile rulante.
• Activitatile incluse in tehnicile de exprimare (cuprind ocupatii specifice cu caracter
artistic, precum desenul, pictura, gravura, scrisul, sculptura etc),
• Tehnicile sportive (includ o serie de jocuri sportive sau parti componente ale acestora,
precum aruncatul mingiei la cos, tenisul de masa, badmington, golf, trasul cu arcul,
patinaj, hochei etc),
• Cele incluse in tehnici recreative (reprezentate prin diverse jocuri distractive adaptate
handicapului prezentat precum, sah cu piese grele, tintar cu piese care se infig in lacas,
jocuri cu figurine din plumb etc).
Laserterapia
Laserterapia este o procedura terapeutica noninvaziva, utilizata in practica de zi cu zi in
cabinetele de fizioterapie. La baza terapiei Laser se afla teoria clasica, conform careia, natura
luminii este considerata a fi duala, intre particula sau corpuscul si unda electromagnetica.
Desi acesta dualitate nu poate fi explicata pe deplin, ea descrie cel mai acurat natura
primordiala a luminii. Denumirea de Laser provine de la initialele din limba engleza ale
cuvintelor care exprima faptul ca aceasta este o “emisie stimulata de radiatie luminoasa
amplificata”, mai exact, “Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation”. Daca
radiatia Laser este de mare intensitate, prin cantitatea mare de energie transmisa substratului,
apare efectul termic, distructiv, utilizat in chirurgie si microchirurgie in scopul de a taia,
distruge, evapora, cauteriza tesuturile tinta. Daca intensitatea radiatiei Laser este scazuta,
utilizarea sa este aceea de a stimula sau biostimula substratul cu efecte benefice, dupa cum se
va arata mai departe.
Proprietatile radiatiei Laser sunt: o singura lungime de unda sau o singura intensitate
(monocromatismul), este polarizata total, orientarea in spatiu a undelor realizandu-se dupa o
directie bine stabilita (ceea ce caracterizeaza polarizarea liniara) si este coerenta, orientarea in
timp a tuturor undelor radiatiei Laser este absoluta, astfel incat minimumul si maximumul
tuturor undelor sunt identice in propagarea lor in timp.
Unda Laser de putere si intensitate scazuta, bine controlata si care nu depaseste 500 mW are
un efect stimulator excelent asupra substratului biologic pe care se aplica.
In vederea terapiei cu Laser, ne vor interesa parametrii fizici ai acestuia pentru a putea
recomanda o aplicatie terapeutica eficienta. Parametrii fizici ai laserului sunt prezentati in cele
ce urmeaza, si anume:

223
• Lungimea de unda (fiind monocromatic, laserul are o singura lungime de unda
masurata in nm),
• Puterea de iesire (puterea de iesire este fie cea maxima-amplitudinea maxima a
impulsurilor, fie cea medie si este masurata in mW).
• Frecventele de modulatie (numar de oscilatii pe secunda, se masoara in Hz),
• Densitatea de putere sau doza (se masoara in J/cm² si reprezinta energia emisa intr-un
interval de timp, pe unitate de suprafata pe care s-a efectuat emisia).
Raportat la o suita de parametri, intre care si cei prezentati, aparatele Laser se pot clasifica in
functie de:
• Sursa.
Se va face astfel referire la lasere care au drept sursa substanta solida si se numesc
lasere cu rubin, la cele cu substanta lichida, cele cu substanta gazoasa (cu helium-neon
sau cu argon) si la cele cu semi-conductor (Ga-As, GaAiAs), ca fiind cele mai recent
utilizate. Aceste lasere cu semi-conductori ca sursa de emisie pentru radiatia Laser au
avantajul de a avea dimensiuni mici, de a fi robuste si fiabile, de a permite utilizarea
oricarei lungimi de unda.
• Lungimea de unda.
Lungimea de unda a laserului bazat pe semi-conductor poate fi intre 400-500 nm
(laser albastru), 500-550 nm (laser verde), 600-700 nm (laser rosu) si 700-950 nm
(laser infrarosu). Gradul de penetrare a radiei Laser intratisular depinde de lungimea
de unda a acesteia. Cele mai folosite lungimi de unda sunt cele din spectrul rosu si
infrarosu.
Laserul in spectrul rosu are o patrundere intratisulara de 2-3 cm, dupa care intensitatea
si eficienta terapeutica scad. Pornind de la cele afirmate, acest tip de laser se
recomanda a se utiliza in tratamentul afectiunilor tegumentare si in cele ale
mucoaselor. Se recomanda utilizarea sondei cu o putere de max. 50 mW.
Laserul in spectrul infrarosu isi reduce intensitatea la 50% dupa ce patrunde in
tesuturi, dincolo de 2-3 cm adancime, drept pentru care sunt recomandate in tratarea
suferintelor de profinzime, precum cele musculo-ligamentare, capsulare, tendinoase,
meniscale, discale etc. Se recomanda utilizarea unor sonde cu o putere crescuta, de cel
putin 50 mW.
• Modul de lucru.
In contextul acestei prezentari, laserele pot fi pulsatile (impulsuri de durata foarte
scurta), lasere continui si lasere cu pulsatie modulata, lungimea de unda depinzand de
frecventa si natura substratului iradiat. Si puterea acestui ultim tip de lasere variaza de
la cativa mW la sute de mW.
• Tipul radiatiei.
Radiatia poate fi convergenta (radiatia punctuala), divergenta sau scanner (utilizat
pentru suprafete extinse).
• Puterea laserului.
Raportat la puterea de iesire a laserului, acesta poate fi sub 1 mW, sub 5 mW
(densitatea de iesire fiind la nivelul sondei sub 25 W/m²) si sub 500 mW.
• Forma.
Laserul poate fi sub forma de stilou, de buzunar, dispozitive de cabinet sau baza de
recuperare.
In lumina celor prezentate, efectele biologice ale laserului terapeutic, de joasa putere sau laser
non-invaziv vor fi prezentate in cele ce urmeaza:

223
• Analgezia,
• Miorelaxarea, decontracura musculara,
• Efect entiedematos, de combatere a stazei si de drenaj veno-limfatic,
• Biostimulare tisulara si a proceselor biologice,
• Efect vasodilatator.
Mecanismele prin care actioneaza laserterapia intercepteaza o serie de verigi fiziopatologice,
actiune confirmata de o serie de studii clinice verificate si validate. Aceste efecte constau in
imbunatatirea microcirculatiei, cresterea activitatii enzimatice intracelulare, in special a
ciclului Krebs, cresterea circulatiei si a utilizarii oxigenului, utilizarea eficienta a glucozei,
stimularea sintezei de AND intracelular, cresterea activitatii fibroblastelor si a procesului de
fagocitoza, activarea pompei Na-K transmembranare, activarea proceselor metabolice la nivel
celular (atat prin activarea pompei e Na/K transmembranare, a transportului de calciu, cat si
prin activarea sistemului mitocondrial), shimbarea la nivel locoregional a profilului unor
mediatori ai inflamatiei (histamina, prostaglandine) sau durerii (endorfine).
Biofeedback-ul
Biofeedback-ul reprezinta un instrument clinic recunoscut inca din 1960. La timpul repectiv
trei surse stiintifice s-au unit spre a forma curnetul larg al biofeedbackului modern:
electromiografia, electroencefalografia si studiul cardiovascular realizat de catre
psihofiziologisti. In timp ce ultimele doua surse sunt importante influienta lor asupra
recuperarii a fost limitata. Aplicarea in domeniul reabilitarii s-a nascut din munca de cercetare
si diagnosticul realizat prin E.M.G. (electromiografia). Practicienii au fost constienti de
ajutorul considerabil oferit de feedbackul imediat al semnalelor mioelectrice. Sunetul
potentialelor unitati motorii poate grada intensitatea dorita a contractiei solicitand adesea
ajutorul pacientului. In recuperare biofeedbackul electromiografic (EMGBF) si-a castigat
locul sau in tratamentu leziunilor de neuroni motori centrali, in special in ceea ce priveste
musculature retracturata dar si producand relaxare asupra musculaturii spastice a pacientilor
post-accident vascular cerebral. EMGBF este util si in paralizia cerebrala si tulburarile
musculo-scheletale in special torticolisul spasmodic.
Biofeedback-ul se defineste ca o tehnica ce utilizeaza echipament, in special electronic, spre a
evidentia persoanelor unele dintre evenimentele lor fiziologice interne, normale sau anormale,
sub o forma de semnale auditive si vizuale care ii invata sa manipuleze aceste altfel
involuntare si nesimtite evenimente, prin manipularea semnalelor afisate. Tehnica introduce
vointa unei persoane intr-un loc al unuei bucle de feedback, deschisa; in ciuda acestui nume
artificial de biofeedback, un termen abordat de catre oamenii de stiinta si cliniceni dintr-o
serie de motive, inclusiv lingvistice. Spre deosebire de raspunsurile conditionate, omul trebuie
sa isi doreasca in mod voluntary sa schimbe semnalele spre un anumit scop.
Invatand pacientii sa-si controleze o paleta larga a proceselor fiziologice conduce la obtinerea
unor rezultate terapeutice extraordinare. De aceasta metoda beneficiaza in special pacientii cu
paralizie NMC si spastici date datorata leziunilor cerebrale.
EMGBF. In recuperare cel mai util feedback este cel mioelectric sau EMG. Cuvantul
electromiografic nu e totusi o alternative potrivita a acestei forme de biofeedback deoarece
pacientul si clinicianul nu vad direct electromiograme sau o electromiografie. In schimb
semnalele mioelectrice de la muschi sunt transformate in semnale acustice si vizuale care sunt
usor de inteles.
Biofeedeback-ul postural sau position biofeedback-ul. Aceasta tehnica este indicate cand
scopul antrenamentului este reglarea miscarilor, oferind pacientului posibilitatea de a recruta
voluntar si de a relaxa grupele musculare potrivite. Position sau movement feedback se

223
foloseste spre a antrena momentul potrivit si coordonarea necesare controlului miscarii.
Exemple ale aplicarii position biofeedback in recuperarea neurological include:
• Antrenarea controlului pozitiei capului
• Coordonarea si controlul miscarilor mainii in ataxie si dupa chirurgia mainii
• Antrenarea pozitiei articulatiei genunchiului la copii cu paralizie cerebrala, la adultii
cu hemiplegie si purtatorii de proteze
Suplimentar position feedback poate fi utilizat in recuperarea post-AVC cand muschiul ce
trebuie motorizat este inaccesibil sau dificil de a fi izolat (antrenamentul pronatiei si
supinatiei antebratului).
Biofeedbackul de presiune sau forta. Monotorizarea fortei poate fi indicata cand este
necesara informatia referitoare la nivelul fortei sau cantitatea de forta transmisa printr-un
segment al corpului sau printr-un dizpozitiv de asistare. De exemplu: pentru antrenarea
ortostatismului sau gait, simetric poate fi utilizata monotorizarea fortei transmisa dealungul
unei extremitati la adultii si copiii hemiplegici. In mod asemanator utilizarea unui feedback
cane poate ajuta la antrenarea pacientilor hemiplegici spre a-si monotoriza cantitatea fortei
care se manifesta sau care ia nastere asupra unui dispozitiv de asistenta la mers. Secundar
monitorizarea incarcarii membrului este o potentiala scula evaluative menita sa analizeze
mersul.
Biofeedbackul temperaturii si a fluxului sanguin periferic. Controlul temperaturii sau a
fluxului sanguin periferic al extremitatiilor a devenit un instrumnent important al fiziologilor
clinicieni.
Biofeedbackul presiunii sanguine. Acet biofeedback presupune pletismografia obisnuita.
Pacientii sunt antrenati sa-si modifice iesirile cu sustinerea adaugata a antrenamentului de
relaxare pe calea EMGBF si a contorului temperaturii la nivelul extremitatii.
Antrenamentul controlului sfincterian. Acest antrenament utilizeaza traductori de presiune
introdusi in calanul anal sau vaginal astfel incat pacientii continenti beneficiaza de
monotorizare electronica asociata cu o forma modificata de conditionare operanta.
Biofeedback respirator.
Alte tehnici. Aproape toate functiile fiziologice de la clipit pana la activitatea stomacului si
intestinului sunt in investigatie cu senzori potriviti.
Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET
Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica
medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie
investigat deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de
posibilitati de interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea
nemedicamentoasa (TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie,
electrostimulare spinala, electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici
complementare, precum tehnici de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de
conditionare (ergoterapie, meloterapie etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau
electrostimulare fac parte din abordarile terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau
una centrala a fibrelor nervoase. Aceste stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca
la diferite nivele ale sistemului nervos o inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin
activarea diferitelor mecanisme, precum gate-control si/sau eliberarea de endorfine la nivel
central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o tehnica de electrostimulare periferica.
Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata amplasati la nivelul
traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea acestor trasee. Se va obtine o

223
electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect iar intensitatea
curentului este adecvata.
Modul de actiune al electroanalgeziei este explicat prin urmatoarele:
• Senzatia de furnicatura placuta indusa de stimulii electrici este in masura sa inhibe
senzatia dureroasa si sa ridice pragul durerii induse (analgezia este produsa prin
diminuarea tensiunii din fibrele nervoase care transmit informatia dureroasa si prin
desensibilizarea receptorului la stimularea cu curenti electrici de inalta frecventa si
joasa intensitate),
• Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare, prin stimularea cu
curent de joasa frecventa si de inalta intensitate.
Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau electroanalgezie
prin TENS-conventional poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de actiune ale
aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor de joasa frecventa.
In aceasta idee, modul sau mecanismul de actiune va fi prezentat in cele ce urmeaza.
Receptorii pentru durere sunt ramificatii ale dendritelor neuronilor senzitivi care iau parte la
alcatuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanati au prag de excitabilitate diferit, fiind
capabile sa conduca impulsuri generate in circumstante deosebite. Fibrele sau caile
sensibilitatii somatice ajung la maduva spinarii pe calea radacinii posterioare. Axonii
neuronilor senzitivi din maduva spinarii (din ganglionul spinal) fac sinapsa cu neuronii de
releu localizati in substanta cenusie a cornului posterior medular. De retinut faptul ca
nociceptorii cutanati (extero si mecanoceptori) au actiune excitatoare independenta asupra a
cel putin doi neuroni din cornul posterior medular. Axonii neuronilor medulari se proiecteaza
la randul lor la diferite nivele ale encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia
mai fac o statie la nivelul subcortical (conducere subcorticala a durerii), proiecteaza
informatiile continute la nivelul cortexului cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii
analgezice a stimulilor electrici au fost emise o serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului
de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul cailor de conducere a durerii cu alti
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate

223
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum:
• Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat (controlul
durerii acute),
• Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii cronice,
prin intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
• Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea controlului
sindroamelor dureroase acute sau cronice,
• Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu
inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
• Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt pozitive iar
daca este catodul, undele sunt negative),
• Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
• Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel
cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate
foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista
aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un
focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si
daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor
fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase
caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat:
periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea
musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie numeroasa din
domeniul medicinii sportive.

223
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:
• Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate joasa
(frecventa este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata
impulsului este de 60-150 µsec),
• Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta (frecventa
este cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200-300 µsec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa inalta si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele
groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind
cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea
curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul
actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin
producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de inceput al
senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza relativ
putin, 30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute, fara sa fie
insotita de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce intensitatea
curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia fata de
sediul durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar
adaptabilitatea fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
Caracteristicile TENS-ului tip electropunctura sunt prezentate in cele ce urmeaza: modul de
inceput a senzatiei de analgezie se instaleaza lent, durata fiind mai mare, de 2-6 ore,
senzatiile percepute de pacient fiind cele ale unor contractii ritmice, puternice, situate la limita
suportabilitatii. Zonele optime de stimulare au o tolerabilitate scazuta iar in privinta zonelor
optime de stimulare, corelarea se face cu punctele din regiunea dureroasa sau mai indepartata.
Durata de stimulare este de maximum 45-60 min pe zi, putandu-se repeta pe durata unei zile.
Adaptarea fibrelor nervoase la procedura este rara. Intensitatea curentului se va creste
progresiv, pentru a se putea obtine a senzatie constanta. Daca pacientul manifesta o
sensibilitate anormala a tegumentului, intensitatea trebuie redusa. Daca exista o revenire a
durerii spontane, datorita sensibilitatii pacientului, senzatia poate deveni neplacuta. Daca insa,
revenirea spontana a durerii are loc pe parcursul stimularii, se va reduce intensitatea
curentului, in limitele posibilului, fara sa se intrerupa simularea.
Durata stimularii sau a terapiei prin electrostimulare depinde de la caz la caz, deoarece pot fi
necesare mai multe cicluri de tratament pentru o terapie de fond a durerii sau pot fi suficiente
cateva sedinte care se efectueaza la nevoie (durere), uneori chiar de pacienrul insusi. Ca
urmare a terapiei aplicate, exista posibilitatea disparitiei durerii, a reaparitiei sale la intervale
diferite de timp sau situatii in care ameliorarile raman modeste, sub nivelul asteptat.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
• Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie
ortopedica, dupa rahianestezie,
• Durerea posttraumatisme in antecedente,
• Durerea din stomatologie sau patologia medicinii dentare,

223
• Angina pectorala,
• Durerea cronica la persoanele varstnice, la cei ce sufera de probleme psihice majore, la
cei cu diferite sensibilitati la stimularile fazice, in cazul durerilor slab localizate sau
difuze, dureri viscerale sau neoplazice.
Limitele electrostimularii (electroanalgeziei de tip conventional) constau in:
• Dificultatea in a repera zonele dureroase sau punctele trigger,
• Durerea cronica, datorita riscului de corticalizare si memorizare a suferintei,
• Existenta unui factor organic care actioneaza ca un stimul continuu, responsabil de
persistenta durerii cronice acuzate de pacient,
• Prezenta factorilor de natura psihica, pacientul pierzand increderea in procedurile
analgezice anterioare pe care le-a utilizat, in situatia in care acestea au esuat.
• Drept alternativa fata de metoda electroanalgeziei prin TENS-conventional (utilizarea
curentului de inalta frecventa si intensitate joasa) a fost propusa utilizarea
electrostimularii prin curenti de joasa frecventa si intensitate inalta, ceea ce va
conduce la obtinerea unui spasm muscular. Datorita faptului ca exista pacienti care nu
tolereaza asemenea tip de stimulare electrica pe o durata mai mare de timp, aceasta
metoda este limitata doar la persoanele care pot tolera fara probleme procedura.
Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de intensitate inalta si frecventa
joasa, se afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator electroanalgeziei prin
curenti TENS-tip electropunctura. Aditional, se constata si efecte vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si
cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
• Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
• Starile dureroase posttarumatice,
• Durerile din afectiunile neurologice periferice,
• Nevralgiile postherpetice,
• Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
• Durerile postanestezie,
• Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
• Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
• Sindromul algic care insoteste anuriile,
• Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
• Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
• Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale
ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
• Aplicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui,
faringelui (se pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe
regiunea anterioara a gatului),
• Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul
mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate
cutanata su mucoasa),

223
• In apropierea ochilor
• Sarcina in primul trimestru,
• Durerile psihogene,
• Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
• Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
• Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa de
raspuns la terapia TENS-conventional),
• Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru
diagnosticarea unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se
putea stabili diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
• Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite
anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENS-
conventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara,
pacientii care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
• Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute
privind mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum
cea a controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak
si Wall) si descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
• Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si conexe,
cu dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
• Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror
parametrii ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si
nedorite minime, aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie,
durere posttraumatism in antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee,
durere musculara, durere a partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice
(durerea fantoma post amputatie de membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
• Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau de
vibratie,
• Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in
profunzime, -sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular
(activand gate-controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate
scazuta) sau predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind
deci encefalul (daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip
electropunctura),
• Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul corespondentei
portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea dureroasa
respectiva sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune, numite
puncte trigger (care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
• Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un tratament
simptomatic al durerii.

223
Acupunctura si electropunctura
Acupunctura face parte din medicina traditionala (chineza) care se axeaza pe o serie de
principii de baza, precum:
• Prin corpul omului circula in mod ciclic energii, care provin din cosmos si de pe
pamant,
• In toate fiintele vii exista o bipolaritate (INN si IANG),
• Energiile circula de-a lungul unor canale invizibile, numite meridiane,
• Pe aceste meridiane se gasesc anumite puncte care, daca sunt stimulate, pot ameliora
anumite boli,
• La nivelul suprafetei corpului (tegumentului) sunt proiectate toate organele corpului,
• Viata se supune legii celor cinci elemente.
Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre lume,
subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din materie
si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG. Aceste
forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate fenomenele si
lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant, din aer
si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic, patrunzand
prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in scurgerea acestor
energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte. Pentru evitarea
imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda, alaturi de
acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica. Dupa cum aratam, prin corpul
omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin niste canale
numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar de 24, cate
12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are un
traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il deserveste
si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care se afla in
legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm² iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.

223
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei
legi, s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze,
valabile si astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii,
mecanismele fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda
stimularii nervoase electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o
metoda de tratament ce poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame
algice ce nu raspund la alte metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta,
usor de realizat/executat si cu rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il
constituie stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii
pentru conducerea informatiilor prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte
din metodele de reflexoterapie deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il
reprezinta zonele sau punctele dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere
de 80%. Datele parametrilor electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se
coreleze cu anumite stari functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
• Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
• Neoplaziile,
• Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
• Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.

223
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.

1.3 Domenii de aplicatie


Indicatiile aplicatiei agentilor fizicali asupra organismului uman se realizeaza in deplina
concordanta cu modul de actiune si cu efectele urmarite.
Termoterapia
Termoterapia isi regaseste domeniile de aplicatie aflate in stransa legatura cu reactia
organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Reactia organismului este caracterizata
prin reactia locoregionala dermovasculara, cat si prin reactia generala asupra aparatelor si
sistemelor (modificarea frecventei cardiace, a frecventei respiratiilor si intensitatea reactiei
subiective a pacientului) la aplicarea stimulului.
Reactia locoregionala dermovasculara reprezinta modificarea circulatiei superficiale la
aplicarea locala a factorului termic si se realizeaza pe calea reflexelor locale, fara a antrena
modificari ale temperaturii centrale.
La aplicarea de rece se produce vasoconstrictie locala pentru o durata de 1-2 minute,
insotita de paloarea tegumentului, urmate de hiperemia de tip activ obtinuta prin
vasodilatatie arteriolara, capilara si venulara. Ulterior, se instaleaza hiperemia de tip
pasiv, caracterizata prin vasodilatatie capilara cu staza sanguina si prin vasoconstrictie
venulara si arteriolara, culoarea tegumentului devenind treptat, violacee.
La aplicarea de cald se produce vasoconstrictie de scurta durata, 10-20 secunde, urmata
de faza de hiperemie activa cu o durata de n x 10 secunde si de faza finala, caracterizata
prin hiperemie pasiva, cu vasodilatatie capilara si venulara. Prezenta si intensitatea
reactiei dermovasculare se afla in legatura cu: intensitatea factorului termic aplicat,
echilibrul caloric initial al organismului si de conductibilitatea termica a tegumentului,
durata aplicatiei si capacitatea de acomodare a organismului.
Reactia dermovasculara este o reactie circulatorie locala, drept raspuns la aplicarea agentului
termic. Ea poate fi insotita de reactii asemanatoare la nivelul circulatiei generale (tegumentare
si mucoase), numite reactii consensuale dar de intensitate mai redusa, cat si la nivelul vaselor
din profunzime, de la nivelul organelor interne si mai putin la nivel cerebral, precum si de
reactii inverse fata de cele aratate, la nivelul vaselor hepatice.
Reactia generala a factorului termic asupra aparatelor si sistemelor organismului uman este
prezentata in continuare:
• Efectul relaxant al caldurii asupra sistemului nervos central, recele determinand un
efect excitant. Prin proceduri alternante se poate creste excitabilitatea sistemului
nervos central.
• Efectul analgezic prin interferarea transmisiei excitatiei dureroase.
• Scaderea excitabilitatii pana la anestezie si reducerea sensibilitatii receptorilor de
intindere din muschi si tendoane prin aplicarea locoregionala de rece.
• Cresterea tonusului simpatic la aplicarea de rece si cresterea celui parasimpatic la
aplicatia de cald.
• Mobilizarea depozitelor de sange cu cresterea debitului si a vitezei de circulatie a
sangelui, cresterea debitului cardiac si a muncii cordului, scaderea rezistentei

223
vasculare periferice cu scaderea tensiunii arteriale sistolice si diastolice la aplicarea de
cald.
• Vasoconstrictie periferica cu cresterea rezistentei vasculare periferice, scaderea
debitului circulator periferic si a vitezei de circulatie a sangelui, scaderea debitului
cardiac si cresterea muncii inimii la aplicatia de rece.
• Cresterea numarului de hematii si de leucocite prin mobilizarea reflexa din depozite,
modificarea ph-ului sanguin spre acidoza (procesul de termogeneza) la aplicatia de
rece, fenomenele fiind inverse la aplicatia de cald.
• Cresterea frecventei respiratorii la temperaturi crescute si scaderea ei, cu respiratii
ample, la aplicatia de rece, sub18-28°C.
• Cresterea randamentului muscular la aplicatiile de rece si de cald de scurta durata,
contractii tonico-clonice la aplicatiile de rece de lunga durata si scaderea tonusului
muscular si a performantelor musculare asteptate, la aplicatiile de cald de lunga
durata.
• Cresterea elasticitatii tesutului conjunctiv la aplicatiile de cald si invers, la aplicatiile
de rece.
• Cresterea catabolismului glucidic si lipidic la aplicatiile de cald si stimulare anabolica
la aplicatiile de rece.
• Activarea glandelor endocrine la aplicatiile alternante.
• Reactie dermovasculara variabila (vezi ante)
• Amplificarea reactiei inflamatorii mediata de prostaglandine, cu scaderea inflamatiei
acute exudative la aplicatiile de rece.
• Ameliorarea procesului inflamator proliferativ cronic ca urmare a aplicatiei de caldura
blanda.
• Amplificarea procedului inflamator acut exudativ la aplicatiile hiperterme.
• Modularea adaptabilitatii organismului la aplicatiile generale de cald (peste 25°C).
Efectele aplicatiilor locale de caldura.Pornind de la reactia dermovasculara locoregionala,
cat si de la cea generala, asupra organismului, efectele aplicatiilor locale de caldura sunt
urmatoarele:
• Acumularea de energie calorica la nivelul tegumentului si a tesutului celular
subcutanat.
• Modificari circulatorii locale, la distanta si in profunzime.
• Amplificarea proceselor metabolice locale.
• Diminuarea proceselor inflamatorii locale.
• Efectul analgezic.
• Stimularea procesului de termoreglare periferica.
Efectele aplicatiilor generale de caldura sunt:
• Modularea functionala a principalelor aparate si sisteme.
• Vasodilatatie generalizata in teritoriul periferic.
• Raspuns vascular de profunzime pe calea reactiilor reflexe si a stimularii
termogenezei.

223
Desi exista si unele exceptii, aplicatiile termice bazate pe caldura conduc, dupa cum am aratat,
la analgezie, hiperemie, hipertermie locala si sistemica, scaderea tonusului muscular. In
consecinta, indicatiile generale ale aplicatiilor de caldura sunt urmatoarele:
• Sindromul algic.
• Spasmul si contractura musculara.
• Mialgia tensionala.
• Producerea hiperemiei.
• Accelerarea proceselor metabolice.
• Resorbtia hematoamelor.
• Bursitele, tenosinovitele.
• Fibrozita, fibromialgia.
• Tromboflebita superficiala.
• Inducerea vasodilatatiei pe cale reflexa.
• Bolile de colagen vasculare.
Principalele contraindicatii si precautii ale aplicatiilor de cald deriva din toate cele prezentate
si sunt:
• Inflamatia acuta, traumatismul si hemoragia.
• Tulburari ale mecanismelor de coagulare si sangerare.
• Tulburarile de sensibilitate.
• Incapacitatea de a reactiona, raspunde si comunica fata de durere.
• Reglare termica scazuta
• Neoplazia.
• Edemul, ischemia.
• Tegumentele atrofice.
• Cicatrici tegumentare.
Efectele aplicatiilor locale si generale de rece
La polul opus, indicatiile generale ale aplicatiei locale de rece sunt urmatoarele:
• Traumatismul musculoscheletal acut; edemul, hemoragia, analgezia.
• Sindromul algic.
• Spasmul muscular
• Spasticitatea.
• Metoda adjuvanta in reeducarea musculara.
• Scaderea activitatii metabolice locale si sistemice.
Principalele contraindicatii si precautii in ceea ce priveste aplicatiile de rece sunt prezentate in
cele ce urmeaza:
• Ischemia
• Intoleranta le rece.
• Boala sau fenomenul Raynaud.
• Raspuns presional sever la rece.
• Alergia la rece.

223
• Tulburarile de sensibilitate.
Toate aspectele prezentate ne permit sa definim domeniile de patologie care beneficiaza de
termoterapie (agentul terapetic fiind cel termic: cald-rece), precum si contraindicatiile si
precautiile in legatura cu acest tip de terapie.
Electroterapia
Domeniile de patologie in care este indicata electroterapia se afla in legatura cu reactia
organismului la aplicarea stimulului electric. Aceasta este caracterizata prin efectele sau
actiunea curentului electric asupra fibrelor nervoase senzitive, asupra celor nervoase motorii
si vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central si neurovegetativ si asupra
sistemului circulator.
Curentul galvanic. Actiunea curentului galvanic asupra organismului conduce la o serie de
efecte terapeutice, ce vor conditiona si indicatiile sau domeniile de patologie in care isi
gaseste utilitatea, si anume:
• Efectul analgezic sau antialgic, datorat scaderii excitabilitatii nervoase la nivelul
polului pozitiv (anod) si resorbtiei metabolitilor din procesele inflamatorii.
• Stimularea neuromusculara la nivelul electrodului negativ (catod).
• Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central, in functie de
modul de aplicatie (ascendent sau descendent).
• Reglarea nespecifica a sistemului neurovegetativ.
• Efectul biotrofic prin imbunatatirea irigatiei locoregionale si drenarea lichidelor
stagnante intratisular (edeme, sufuziuni, exudate etc).
• Efectul vasodilatator datorat hiperemiei reactive de la nivelul circulatiei superficiale si
de profunzime.
Galvanizarea aplicata in scop terapeutic constituie o procedura des folosita in electroterapie si,
implicit in fizioterapie, datorita multiplelor sale efecte: analgezic, sedativ, vasomotor,
biotrofic, de stimulare a excitabilitatii musculare (in anumite conditii de aplicare).
Galvanizarea pote fi utilizata in orice faza evolutiva a afectiunilor care se inscriu in domeniile
de patologie in care poate fi indicata si aplicata.
Principalele indicatii ale galvanoterapiei sunt:
• Afectiuni ale sistemului nervos, precum:
 Neuropatii periferice tip nevralgii si nevrite (de nerv sciatic, neuropatie si
plexulopatie cervicobrahiala, nevralgie intercostala, nevralgie trigeminala,
nevralgii dentare, nevralgia occipitala Arnold, meralgia parestezica,
lombocruralgie etc),
 Pareze, paralizii (paralizia flasca a membrelor, pareze faciale, pareze
sfincteriene, pareza detrusorului vezical etc),
 Afectiuni ale organelor de simt (otoscleroze, conjunctivite, irite, sclerite, ulcere
corneene, herpes cornean, etc),
 Sindroame astenonevrotice de suprasolicitare, distonii neurovegetative,
 Distonii neurocirculatorii (angioneuropatii, algoneurodistrofia),
• Afectiuni ale aparatului locomotor, precum:
 Boala reumatica cronica degenerativa si inflamatorie, reumatism abarticular
(mialgii, neuromialgii, periartite-periartroze, tendinite, tenosinovite, bursite,
epicondilite, artroze-artrite cu diferite localizari, poliartrita reumatiode,
spondilita ankilozanta etc),

223
 Sechele posttraumatice,
• Afectiuni ale aparatului cardiovascular, si anume:
 Tulburari circulatorii periferice (sindromul Raynaud, acrocianoza, degeraturile,
arteriopatia aterosclerotica obliteranta din primele doua stadii),
 Flebitele in faza subacuta si cronica,
 Tulburari vasomotorii din teritoriul circulatiei cerebrale,
 Boala hipertensiva din stadiul neurogen,
• Afectiuni dermatologice (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, eczeme, epidermofitie,
erizipel cronic, fistule tegumentare, furunculoza, hematoame tegumentare
superficiale, hipertricoza, slerodermie, seboree accentuata, ulcere atone etc).
Contraindicatiile galvanoterapiei se refera la afectiuni care nu permit aplicarea electrozilor pe
tegument, precum solutiile de continuitate, supuratiile, unele manifestari cutanate ale bolilor
alergice, eczeme, tuberculoza cutanata, neoplasmul cutanat.
Curentii de joasa frecventa. Actiunea, indicatiile si domeniile terapeutice ale curentilor de
joasa frecventa se afla in directa legatura cu modul lor de actiune, deja prezentat.
Principalele indicatii ale aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati, neofaradici, decurg din
efectele excitomotorii ale acestora si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile musculare
normoinervate, de diferite cauze.
Atrofia musculara de inactivitate prin imobilizari prelungite la pat, hipotonii-hipotrofii
musculare prin suferinte ale unor articulatii de vecinatate, musculatura slabita a spatelui din
cadrul scoliozelor si cifozelor incipiente, piciorul plat prin prabusirea boltilor plantare,
prevenirea aderentelor intermusculare, intramusculare si peritendinoase. Prin aceasta
electrogimnastica se pot obtine si efecte relaxante asupra musculaturii cu contracturi reflexe
ce apar in vecinatatea articulatiilor aflate in suferinta.
Ca indicatii derivate din efectele analgetice, vasomotorii si biotrofice ale acestor curenti, se
pot mentiona unele neuropatii (nevralgii, nevrite), statusul posttraumatic (contuzie, entorse),
tulburarile de sensibilitate cutanata, profilaxia trombozelor si a emboliilor din starile
postoperatorii si postpartum, din tulburarile circulatiei de intoarcere venoasa si limfatica si ca
tratament al edemelor de insotire.
Contraindicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, de electrostimulare sunt paraliziile
spastice, spasmele musculare, musculatura partial sau total denervata.
Indicatiile aplicatiei curentilor de joasa frecventa exponentiali sunt reprezentate de
electrostimularea selectiva a musculaturii total denervate, dupa efectuarea
electrodiagnosticului (diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor neuromusculare).
Indicatiile terapiei musculaturii spastice sunt prezentate in cele ce urmeaza (se utilizeaza
curenti dreptunghiulari, aplicati prin doua circuite de excitatie, decalate in timp):
• Spasticitatea in pareze-paralizii de origine cerebrala (in special infantila), spasticitatea
consecutiva traumatismelor postpartum (fara atetoza),
• Spasticitatea din leziunile traumatice cerebrale si medulare, cu exceptia paraplegiilor
spastice,
• Parezele spastice din cadrul sclerozei in placi,
• Hemipareze spastice post AVC, cu redori articulare dureroase si persistente,
• Parkinson.
Principalele contraindicatii cunoscute ale electroterapiei musculaturii spastice sunt scleroza
laterala amiotrofica si scleroza difuza avansata.

223
Stimularea electrica a musculaturii netede se poate realiza prin aplicarea impulsurilor
exponentiale iar principalele indicatii ale procedurii, sunt: constipatia cronica atonica, atonia
vezicala postoperatorie, contractiile uterine primare slabe la nastere.
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS). Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia
curentilor diadinamici sunt prezentate in continuare:
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene sunt datorate nivelului intensitatii,
formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a electrozilor.
• Curentul MF (monofazat fix) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si
efect vasoconstrictor,
• Curentul DF (difazat fix) are efectul analgezic maxim, imbunatateste circulatia
arteriala prin hipertonie simpatica,
• PS (perioada scurta) are efect excitator, actionand ca un masaj intens de profunzime si
prin componenta sa vasoconstrictoare avand efect resorbtiv, util in sufuziunile si
hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele circulatorii
periferice, producand si analgezie secundara,
• PL (perioada lunga) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic, de asemenea,
efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si persistente,
• RS (ritm sincopat) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
• Afectiunile aparatului locomotor
 status posttraumatic (cu exceptia fracturilor, rupturilor ligamentare sau
meniscale), contuzii, entorse, luxatii recente, intinderi musculare, redori
articulare,
 boala reumatismala cronica degenerativa sau inflamatoare: artroze reactivate,
artrite, mialgii,
 reumatism abarticular, al tesuturilor moi periarticulare: epicondilite, PSH,
tendinite,
• Afectiunile neurologice: nevralgie cervico-brahiala, lombosciatica, DVL faza II,
algoneurodistrofie,
• Tulburari circulatorii periferice: maladie Raynaud, acrocianoza, boala varicoasa, status
postarsuri sau postdegeraturi, arterioapatie periferica obliteranta,
• Aplicatii segmentare pe zone neuroreflexe in vederea modularii functionale a
stomacului, colonului, colecistului, cailor respiratorii in astmul bronsic, migrene.
Curentii Trabert sunt curenti dreptunghiulari, cu efecte analgezice si hiperemiante aplicatia lor
constand intr-un veritabil masaj cu impulsuri excitatorii. Principalele indicatii terapeutice
sunt:
• Manifestarile dureroase din radiculopatiile de cauza vertebrogene artrozica, artroze
dureroase, indiferent de localizare,
• Reumatism inflamator cronic (spondilita ankilopoetica),
• Reumatismul abarticular (PSH, epicondilite),
• Status posttraumatic.

223
Curentii stohastici sau aperiodici au calitatea de a reduce la maximum reactiile de
adaptare/obisnuinta, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea pragului la durere, precum
si durata acestui efect.
TENS reprezinta o modalitate de combatere a sindromului algic acut si cronic, de diverse
cauze, utilizand curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa. Sfera indicatiilor
acestei metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
• Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular,
• Starile dureroase posttraumatice,
• Sindromul algic din afectiunile neurologice periferice, nevralgiile postherpetice,
durerile fantoma post amputatie de membre,
• Sindromul algic post anestezie, starile dureroase acute si cronice postoperatorii,
• Cicatricile, aderentele dureroase postoperatorii,
• Durerile din anurii si neoplazii.
Principalele contraindicatii ale aplicatiei TENS sunt:
• Starile dureroase tratabile prin alte mijloace,
• Purtatorii de pacemaker cardiac sau de stimulator al nodului sinocarotidian,
• Hipersensibilitatea la curent,
• Sarcina in primul trimestru,
• Tulburarile de sensibilitate cutanata sau leziunile tegumentare,
• Sindroamele dureroase de origine talamica.
Electropunctura reprezinta o metoda de combatere a durerii, facand parte din metodele
reflexoterapice, locul de actiune fiind la nivelul punctelor dureroase reflexe identice, in marea
lor majoritate, cu punctele situate pe meridianele energetice din acupunctura. Patologia
indicata este reprezentata de tulburarile functionale, cat si diverse contracturi musculare
produse prin mecanisme neuroreflexe. Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile
organice cu terapie etiopatogenica cunoscuta, neoplasmul, psihonevrozele, depresia,
schizofrenia, sarcina.
Curentii de medie frecventa. Domeniile de patologie sau indicatiile terapeutice ale
curentilor de medie frecventa deriva din principalele lor efecte fiziologice asupra substratului,
si anume:
• Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici),
• Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii)
si indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat,
• Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide),
• Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin
efect direct, asupra vasului si indirect, pe structura neurovegetativa a vasului, cat si
prin efect indirect, pe calea gimnasticii musculare, fiind datorata efectului excitomotor
muscular, cu producere de contractii fiziologice,
• Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de relaxare
cu cea de stimulare a tesutului muscular.

223
Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul de
actiune, efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre
organismul uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
• Afectiunile aparatului locomotor:
 stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi,
entorse, luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
 reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu
diferite localizari),
 suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze,
discopatii, mialgii, neuropatii),
 suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
 sechele post AVC ale membrelor.
• Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu
sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica
cronica, trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita),
• Afectiuni ale organelor interne:
 status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
 pancretita cronica,
 gastrita, boala ulceroasa,
 distonii functionale intestinale,
 suferinte renourinare,
 suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
• Afectiunile febrile de diferite etiologii,
• Neoplasmul,
• Starile casectice,
• Procesele inflamatorii purulente,
• Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale si la
purtatorii de pacemaker cardiac.
Curentii de inalta frecventa. Domeniile de patologie sau indicatiile terapeutice ale curentilor
de inalta frecventa deriva din principalele lor efecte fiziologice asupra substratului.
In privinta aplicatiei cu unde scurte, aceste efecte sunt prezentate in cele ce urmeaza, si
anume:
• Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular,
• Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala,
prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
• Asupra sistemului nervos central:
 efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
 creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia
la nivelul sistemului nervos periferic,
• Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii.

223
Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere de patologie medicala,
dupa cum reiese si din cele ce urmeaza:
• Afectiuni ale aparatului locomotor:
 afectiuni reumatice cronice degenerative (gonartroza, spondilodiscartroze etc),
 afectiuni reumatice cronice inflamatorii (spondilita ankilozanta, poliartrita
reumatoida),
 reumatism abarticular (bursite, tendinite, tenosinovite, periartrita, sindromul
miofascial dureros etc),
 sechele posttraumatice, cu sau fara sindrom algoneurodistrofic,
• Afectiuni ale sistemului nervos,
 ale sistemului nervos periferic: nevralgii si neuromialgii (nevralgia Arnold),
nevralgie cervicobrahiala, nevralgii intercostale, lombosciatalgie, nevrite,
pareze, paralizii (inclusiv a nervilor faciali a frigore), mononeuropatii (de nerv
radial, cubital, median),
 ale sistemului nervos central (drept metoda adjuvanta de crestere a
vascularizatiei locoregionale cu rol trofic muscular in cazuri de scleroza in
placi, sechele postpoliomielita etc),
• Afectiuni cardiovasculare:
 in anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau insuficienta
cardiaca (aplicatii precordial-dorsal),
 in tulburari ale circulatiei venoase periferice, in vederea ameliorarii circulatiei
de intoarcere in degeraturi, in stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice
ale membrelor (aplicatii lombare reflexe),
• Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc),
• Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ functional
gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii
cronice nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc),
• Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite, pielocistite,
sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
• Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice nespecifice,
amenoree, sterilitati secundare, unele mastite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau
cronice, faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar
etc),
• Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului,
• Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii dentare,
gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc),
• Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc),
• Tulburari endocrine (dereglari ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancresului etc).
Principalele contraindicatii ale terapiei cu unde scurte sunt reprezentate de:
• Procedeele inflamatorii acute cu supuratii,
• Manifestarile acute ale afectiunilor reumatice,

223
• Afectiuni cu tendinta la hemoragie (hemoptozii, ulcer gastrointestinal),
• Neoplasmul,
• Prezenta osteosintezelor metalice, pacemaker cardiac,
• Perioadele ciclului menstrual si sarcina.
In ceea ce priveste undele scurte, acestea pot fi aplicate si in sistem pulsatil, durata mare a
pauzei, in raport cu durata impulsurilor facand ca efectele calorice ale acestei inalte energii sa
se disperseze pana la disparitie. Acest fenomen este mai evident la frecventele mai rare, astfel
incat, efectele biologice au o durata mai mare. Frecventa impulsurilor conduce la efecte
biologice persistente in timp, insumate si fara risc hipertermic local. Efectele terapiei cu unde
scurte aplicate in sistem pulsatil sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Reduce evident procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul
algoneurodistrofic, posttraumatic,
• Accelereaza procesul de calusare al fracturilor,
• Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios,
• Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare,
• Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide,
• Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor,
• Previne si amelioreaza cicatricile cheloide,
• Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase,
• Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi,
• Diminua spasticitatea musculaturii netede.
In lumina celor aratate, indicatiile aplicatiei undelor scurte in regim pulsatil sunt prezentate in
cele ce urmeaza:
• Aparatul locomotor:
 favorizeaza calusarea fracturilor cu pana la 50%,
 amelioreaza sindromul algoneurodistrofic posttraumatic,
 accelereaza vindecarea in suferintele posttraumatice de la nivelul tesuturilor
moi,
 amelioreaza evolutia postoperatorie a durioamelor plantare si digitale,
 intervine favorabil in evolutia osteomielitei,
 accelereaza procesul de vindecare in suferintele reumatismale abarticulare
(bursite, tendinite, tenosinovite, capsulite, periartrite etc),
• Afectiuni vasculare (ulcere varicoase ale gambelor, arteriopatii periferice etc),
• Afectiuni ale cailor respiratorii (faringite, bronsite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (sinuzite, rinosinuzite etc),
• Afectiuni digestive (boala ulceroasa, colita, rectocolita, diverticulite etc),
• Afectiuni urogenitale (pielonefrite, cistite, inflamatii pelvine etc),
• Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-oro-
maxilare, stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc),
• Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).

223
Terapia cu inalta frecventa, cu valori mari ale frecventelor utilizate, precum undele
decimetrice scurte sau microundele este eficienta prin efectele termice produse. In acest
context, indicatiile tratamentelor cu unde decimetrice scurte sunt urmatoarele:
• Afectiuni ale aparatului locomotor:
 reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
 reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite
localizari,
 statusul posttraumatic,
• Afectiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite),
• Afectiuni ale aparatului circulator (tulburari vasomotorii functionale, arteriopatii in
primele stadii, ulcere varicoase, sindromul Raynaud etc),
• Afectiuni ale aparatului urogenital si ginecologice (anexite, metroanexite, salpingite,
pielocistite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (laringite, sinuzite, otite etc).
• Principalele contraindicatii ale aplicatiei de microunde sunt:
• Manifestarile patologice functionale si organice, contraindicate termoterapiei,
• Regiunile si zonele slab irigate sau ischemice, in conditii fiziologice si patologice,
• Epifizele osoase la copii aflati la varsta de crestere,
• Materiale metalice de osteosinteza,
• Iradierea directa a globilor oculari existand pericolul aparitiei cataractei,
• Neoplasmul,
• Procesele inflamatorii acute insotite de supuratie,
• Sarcina si menstruatia.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite,
printre care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt
cele care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam, analgezic,
miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii. Efectelor
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si
cele antiinflamatorii.
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in cele
ce urmeaza:
• Aparatul locomotor:
 patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
 patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
 reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH,
epocondilite, sindromul algoneurodistrofic etc),
 patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente,
scurtarea perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii
fracturilor cu intarziere a procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii,
hematoame, sindromul de deposturare insotit de sindromul algic, precum
posturi algice vicioase, scolioze, deformari ale piciorului,

223
• Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor
etc),
• Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite, dermatomiozite,
miozita, sclerodermia progresiva etc),
• Afectiuni neurologice:
 nevralgii si nevrite,
 sechele nevralgice post herpes zoster,
 neurinoamele postamputatie,
 distrofia musculara progresiva (Erb),
 sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala
(pareze centrale, scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson
etc),
• Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de stadiul
incipient, bola Raynaud etc),
• Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele suferinte
ale apratului respirator si suferinte digestive cronice),
• Afectiuni ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
• Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari
de sensibilitate cutanata,
• Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara,
• Stare generala alterata, casexie,
• Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator,
• Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare,
• Stari febrile acute, indiferent de cauza,
• Reumatismul articular acut,
• Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac,
• Afectiunile venoase periferice,
• Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum:
aplicatia pe extremitatea cefalica sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei
spinarii, ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile
vase. Nu se fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si
adolescenti.
Campurile magnetice si indicatiile terapiei prin curenti magnetici de joasa frecventa sunt
prezentate in cele ce urmeaza:
• Afectiunile reumatismale beneficiaza de terapia prin campuri magnetice datorita
scaderii procesului inflamator articular si abarticular, scaderii contracturii musculare
antalgice si cresterii pragului cortical la durere. Principalele suferinte vizate sunt:
 reumatismul cronic degenerativ care asociaza si distonie neurovegetativa sau
stare astenonevrotica, mai putin localizarile periferice precum gonartroza sau
coxartroza secundara,

223
 reumatismul abarticular care beneficiaza de regimul continuu, mai putin
discopatiile vertebrale lombare exprimate prin lombosacralgii sau
lombosciaticele de stadiul II sau III pentru care eficienta este mai redusa,
 reumatismul inflamator cronic beneficiaza de terapia adjuvanta prin campuri
magnetice, datorita actiunii asupra permeabilitatii celulare si vasculare
locoregionale, cat si asupra modularii neuroendocrinometabolice generale. Se
constata reducerea semnificativa a procesului inflamator cu ameliorarea
sindromului algic si cresterea mobilitatii articulare si a functionalitatii
generale. In poliartrita reumatioida s-au constata evolutii favorabile in stadiile
I si II.
• Sechelele posttraumatice beneficiaza de aceasta terapie datorita efectelor sale
demonstrate in ceea ce priveste grabirea consolidarii fracturilor. Principalele suferinte
vizate, sunt:
 fracturile, prin accelerarea formarii calusului si pseudartrozele,
 sechelele postfracturi de membre, asociind sau nu algoneurodistrofie
posttraumtatic din primele doua stadii,
 plagi, contuzii, hematoame musculare, entoese, stari postrupturi
musculotendinoase.
• Afectiunile neuropsihice, precum nevrozele si distoniile neurovegetative.
Studiile de specialitate au demonstrat rezultate favorabile in reactiile si tulburarile
nevrotice si comportamentale la copii, precum si in tulburarile motorii de tipul
ticurilor. In nevrozele astenice si anxioase, in nevrozele infantile cu comportament
agresiv se indica forma continua iar in psihastenii, nevroze depresive, in formele cere
asociaza cenestopatii se indica formele intrerupt ritmic sau aritmic. La persoanele
adulte s-a constatat ameliorarea urmatoarelor simptome: insomnia, irascibilitatea,
agitatia psihomotorie, cefaleea, cenestopatia asociata. De asemenea, s-a constatat si
modularea benefica a nevrozelor pe fondul dereglarilor endocrine, precum tulburarile
de menopauza, cele care insotesc hiperfoliculinemia, hipertiroidismul.
Distoniile neurovegetative in formele cu hipersimpaticotonie beneficiaza de forme
continua a terapiei prin campuri magnetice iar in formele cu predomonanta
parasimpatica sunt utile formele intrerupte, utilizand oricare din cele trei tipuri de
regimuri de frecventa.
In ceea ce priveste afectiunile organice ale sistemului nervos, principala indicatie o
constituie sindromul spastic, indiferent de cauza acestuia, precum si infirmitatea
motorie cerebrala sau centrala la copii. Utilizarea campurilor magnetice in
sindroamele neurologice spastice este indicata in asociere cu kinetoterapia, pe care o
faciliteaza prin relaxarea contracturii musculare care se obtine.
• Afectiuni cardiovasculare
Campurie magnetice terapeutice actioneaza asupra substratului cel putin prin doua
mecanisme: primul este cel al reglarii vasomotorii, cat si a hemodinamicii prin
influentarea sistemului nervos vegetativ iar cel de-al doilea este reprezentat de
actiunea locala de intensificare a respiratiei tisulare cu cresterea consecutiva a
consumului de oxigen si o crestere a vascularizatiei si a metabolismului locoregional
in consecinta.Suferintele vizate sunt:
 Bolile vasculare periferice functionale de tipul bolii sau sindromului Raynaud,
acrocianozei etc, beneficiaza de efectul simpaticolitic si sedativ al formei
continui.

223
 Bolile vasculare periferice organice, precum trombangeita obliteranta,
ateroscleroza obliteranta si arteriopatia diabetica pot brnrficia in primele stadii,
fara tulburari trofice, de terapie cu campuri magnetice. In plus, acest tip de
terapie are si efecte favorabile asupra diabetului zaharat, in sensul cresterii
secretiei de insulina, a tolerantei la glucide si de scadere a glicemiei.
 Sindromul de involutie a ateroscleroticului varstnic,
 Hipertensiunea arteriala, in special cea esentiala in primele stadii evolutive, cat
si in cazul hipertensiunii labile, din cadrul sindroamelor hiperkinetice.
• Afectiunile respiratorii
Suferinte precum astmul bronsic, bronsita cronica astmatiforma, traheobronsita
spastica, astmul nevrotic beneficiaza de terapia prin campuri magnetice, abilitatea
clinicianului constand in alegerea formei, in functie de forma bolii si de reactivitatea
neurovegetativa a pacientului in cauza.
• Afectiunile digestive
Bolile digestive care recunosc in patogenie o serie de dezechilibre neuroumorale cu
dominanata parasimpatica si raspuns la nivelul functiilor secretorie si motorie sunt
beneficiarele terapiei cu campuri magnetice. Astfel, ulcerul gastroduodenal, gastritele
cronice (in formele cu hiperclorhidrie se utilizeaza forme continua iar in cele cu
hipoclorhidrie forma intrerupta ritmic), enterocolopatia cronica nespecifica, sindromul
de colon iritabil, dischineziile biliare (cele cu hipertonie si hiperkinezie beneficiaza de
aplicatii in forma continua, asemanator colonulu iritabul iar cele cu hipotonie
veziculara beneficiaza de formele ritmic intrerupt).
• Afectiunile endocrine
Diabetul zaharat in formele insulinoindependente, cat si stadiul neurogen al
hipertiroidiei beneficiaza de terapia cu campuri magnetice.
• Afectiunile ginecologice
Dismenoreea functionala (prin influentarea terenului neuropsihic, campul magnetic in
forma continua conduce la ameliorarea fenomenelor nevrotice si vegetative, precum
ameteli/vertij, cefalee, astenie, tulburari dispeptice etc), tulburarile menstruale
functionale (precum hipermenoreea, menometroragia functionala, hipo sau
oligomenoreea etc, care se datoreaza dereglarii raportului hormonal estro-
progesteronic), metroanexite cronice nespecifice, cervicite cronice nespecifice,
tulburarile de menopauza si perimenopauza inregistreaza rezultate cel putin
satisfacatoare, ca urmare a aplicarii campurilor magnetice in scop terapeutic.
Contraindicatiile magnetoterapiei sunt reprezentate de: sarcina, purtatorii de pace-maker,
bolile hematologice severe, starile hemoragipare, bolile infectioase, starile febrile, tumorile
maligne, insuficienta hepatica, renala, cardiaca decompensata, sindroamele endocrine severe,
tuberculoza pulmonara sau cu localizari extrapulmonare, forma activa, psihozele
decompensate, epilepsia.
Magnetoterapia aplicata local ofera rezultate foarte bune in privinta calusarii fracturilor si al
rezolvarii pseudartrozelor. Mecanismele de actiune sunt explicate prin stimularea endostului,
a periostului sau a corticalei osoase cu cresterea capacitatii de penetrare a vaselor sanguine
dinspre periferia osului, participand astfel la remanierea osoasa similar osificarii encondrale
normale. De asemenea, are loc stimularea utilizarii calciului la nivel condrocitar, cu
producerea calcificarii tesuturilor fibrocartilaginoase la nivelul zonei de psudartroza.
Fototerapia (RIR si RUV)

223
Daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe suprafete limitate se numesc
aplicatii locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi Sollux iar daca aplicatiile se
realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete corporale, se vor numi bai de
lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au drept indicatii, urmatoarele:
• Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop resorbtiv si
antiedematos,
• Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ,
• Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita, insotite
de sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic,
• Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in puseu
acut, cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite,
artralgii, periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
• Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor,
• Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de tipul
arteriopatiei obliterante insotiye de tulburari trofice,
• Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si
efectul de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
• Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea, hipotiroidismul,
diabetul zaharat, diatezele urice,
• Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebro-
periferice), cat si cel abarticular,
• Intoxicatiile cronice profesionale,
• Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine,
• Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul pulmonar,
bronsite cronice etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele recente,
statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Domeniile de actiune ale tratamentului cu radiatii ultraviolete, RUV deriva din indicatiile
terapiei cu RUV asupra organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor
fiziologice si clinice constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in
diferite domenii de patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Afectiunile dermatologice.
 Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In
contextul psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze
exfoliante de eritem de gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor
psoriazice si la rezistenta cutanata), tratamente locale asociate aplicatiilor de
substante chimice fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu lampa
la distanta, utilizand doze slab eritematoase.

223
 Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste
descuamarea stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta
situatie, se poate utiliza tehnica de asociere cu unguente ce contin
fotosensibilizatori.
 Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In
aceasta situatie, se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de
cate 5 minute pe un camp cutanat, in asociere sau nu cu substante
fotosensibilizatoare aplicate sub forma de badijonari.
 Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2
saptamani interval).
 In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte
de 2-3 biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze
suberitematoase.
 Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se
la suprafata de extindere.
 Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
 Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia
leziunilor, putandu-se iradia si nevralgia restanta.
 Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita
efectului troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si
de imbunatatire a circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza
reactia eritematoasa a tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica
ulterior, doze forte in iradieri locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de
gradul I. Regiunile cutanate invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In
scopul aratat, se vor utiliza lampile cu vapori de mercur.
 Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare,
piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
• Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de expunerea la
ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant si de imbunatatire
a starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic (2-4
biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea fizica
(se pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate
progresiv).
• Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
 Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale.
Aplicatiile generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu
producerea de vitamina D si pigmentare, cat si la stimularea generala a
organismului. Se utilizeaza iradierile generale progresive, cate 15 sedinte
zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la nivelul articulatiilor afectate,
diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si ameliorand troficitatea

223
cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase cutanate prin
biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
 Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu
doze stabilite prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
 Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de
iradieri generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale
indirecta, prin actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se
iradiaza fata anterioara a articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea
olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru articulatia coxofemurala,
regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea interna si
suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc
si de aceasta data dupa biodozimetrie.
 Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze
eritem mai moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
• Tuberculoza.
Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
• Sindroamele neurovegetative
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin hiperkinezie
cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie secretorie si
motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula biliara etc)
pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze sedative, cu o
frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
• Tulburarile endocrine
Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes de
iradierile terapeutice generale cu RUV.
• Astmul bronsic
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze eritem
pe torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3 saptamanal.
• Afectiuni din sfera ORL
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri locale in
doze eritem.
• Afectiuni stomatologice
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
• Afectiunile din domeniul obstetricii ginecologiei
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum, hipogalactii,
amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale progresive cu
RUV.
• Afectari ale starii generale
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli
infectioase, consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom anemic, la
persoanele inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in unele cazuri de
insomnie, surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se recomanda aplicatii
generale , progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl, in serii de 15-20 sedinte pe
cura. Acestei terapii I se asociaza vitaminomineralo terapie, regim alimentar si de odihna
adecvat.

223
• Aplicatiile in scop profilactic
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul organismului
neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o doza suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei pot fi absolute sau relative si se refera, atat la persoanele care
efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste contraindicatii sunt
reprezentate de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala, anomaliile de
pigmentatie, hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa, neoplaziile,
casexiile de orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta cardiaca,
ateroscleroza in faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom
hemoragipar, tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la
patologia oculara care poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de
RUV, precum: conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.
Laserterapia
Domeniile de aplicabilitate ale laserterapiei sunt reprezentate de afectiuni precum: alveolita,
analgesia, stomatita aftoasa, caria dentara, cicatricea cheloida, contuziile dentitia dificila,
fractura, gingiviita, herpesul, hyperemia pulpara, morbul temporomandibular, nevralgi
trigeminala, parpodontita, periodontita, pulpa aperta, puplita, starea postoperative. Efectele
terapeutice preponderente sunt cel analgesic, antiflogistic, antiedenatos, biostimulator,
vasodilatator.
Kinetologia
Domeniile de patologie ale kinetoterapiei se refera la toate suferintele aparatului
neuromioartrokinetic. Pentru acestea se stabilesc urmatoarele obiective de baza in cadrul
programului kinetic de recuperare functionala: relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului
corpului, recastigarea mobilitatii articulare, cresterea fortei si rezistentei musculare, corectarea
deficitului respirator, antrenamentul la efort si reeducarea sensibilitatii.
Relaxarea reprezinta procesul prin care un sistem, care a fost scos din starea de echilibru,
revine la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru. In kinetologie, intereseaza atat
relaxarea genarala, cat si cea partiala iar relaxarea este considerata un proces autonom, ce
vizeaza o reglare tonico-emotionala optimala. Relaxarea poate fi indusa din exterior si se
numeste relaxare extrinseca sau poate fi indusa de catre subiectul insusi si se numeste relaxare
intrinseca, singura capabila sa asigure inhibitia reciproca dintre psihic si muschi. Relaxarea
intriseca poate fi realizata pe baza celor trei mari curente metodologice: curentul oriental
(tehnici promovate de medicina traditionala indiana, japoneza si care stau la baza celui mai
perfect si complet sistem de autorelaxare), curentul fiziologic (are la baza relaxarea progresiva
pe baza pricipiului de identificare kinestezica a starilor de tensiune si de relaxare musculara)
si curentul psihologic (utilizeaza tehnici de relaxare de tip central care induc prin autocontrol
mental imaginativ relaxarea periferica, influentand si paratonia viscerala, printre tehnici fiind
si terapia comportamentala, autotrainingul, psihoterapie). Un loc aparte printre tehnicile de
relaxare il ocupa biofeedback-ul, tehnica prin care se obtine relaxarea prin
expunere/receptionare de concomitente functionale fiziologice. Pacientul insusi receptioneaza
sau observa si poate sa verifice si sa-si impuna starea de relaxare musculara. Prin aplicarea
unor electrozi pe masa musculara, pacientul poate receptiona stimulul acustic sau vizual ceea
ce-i ofera posibilitatea de a apreciea starea de tensiune musculara si sansa de a incerca treptat,
relaxarea.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului se bazeaza pe urmatoarele evidente:
• Defectele posturale ale copilariei si adolescentei se definitiveaza la varsta adulta,
devenind puncte de plecare pentru suferinta ulterioara de tip degenerativ a aparatului
locomotor,

223
• serie de afectiuni ale aparatului locomotor (neuromioartrokinetic) conduc la
deposturari si dezalinieri ale corpului, care risca sa devina definitive,
• Orice program de recuperare a unui deficit functional se bazeaza pe raporturi normale
intre segmentele corpului si pe o functionalitate normala a lanturilor kinetice
corporale, pentru a fi incununat cu succes. Ca urmare, orice program trebuie sa
inceapa in conditiile restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului, deoarece
deposturarea si dezalinierea atrag dezechilibre musculare care vor vicia derularea
miscarilor, cu incarcari neadecvate asupra articulatiilor, scaderea randamentului si
inducerea precoce a starii de oboseala.
Elementul cheie al deposturarilor este muschiul care se poate dezechilibra prin interventia mai
multor mecanisme, precum: substitutia/inlocuirea functionala, instrainarea/pareza functionala,
compensare si/sau incoordonare/tulburari de reglare motrice. Recuperarea musculaturii
(element al aparatului neuromioartrokinetic) joaca rol major in profilaxia deposturarilor.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza urmatoarele tehnici
• Postura corectata sau hipercorectata si mentinuta prin metode de fixare,
• Miscarile pasive, active asistate si active,
• Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie
musculara este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a
muschiului respectiv. La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza,
altfel spus, durata mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu
mai putin importanta este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca
la lungime maxima, muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei
izometrice constau in: o buna eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare,
asigura cresterea rezistentei musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive
speciale, necesita durate scurte de antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si
este mai eficienta fata de alte tehnici de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei
constau in: solicita aparatul cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in
special fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat contractia
izometrica, muschii sunt antrenati la o contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei
musculare pentru activitati motorii complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta
musculara decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de
greutatea propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata
contra unei rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate
determina cresterea de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in
doua sensuri: prin apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau
prin indepartarea capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica).
Avantajele izotoniei constau intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune,

223
participarea egala a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului,
pastrarea/recastigarea imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor
musculare la miscare (fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara,
amelioreaza mobilitatea articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai
lungi ale antrenamentului si dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea
rezistentei (incarcarea) care se opune miscarii. In programele de reeducare functionala este
preferata metoda dinamica cu rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii
implicate in contractie si o perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii
fortei musculare, dupa cum urmeaza:
• Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice, ERSIZ
adica exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de cate 6
secunde fiecare etc),
• Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica
exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile
rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un
efort si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita
de timp. Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos
dar si de starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu
greutati cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata
instalarea dupa un timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata.
Rezistenta musculara mai poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de
feedback al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa
multe repetari, dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular
minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o
postura cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste
intr-un lant kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru
perfectionarea coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara
acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o
serie de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive
de facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile
paliative si terapia ocupationala.

223
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru
pacientii cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de
autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant,
alergarea, inotul sau alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia
ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si
necesara in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
Indicatiile kinetologiei recuperatorii se refera la afectiuni ale partilor moi periarticulare
(periatrita scapulohumerala sau coxofemurala, tendinopatii, capsulite, entorse, luxatii, chisturi
sinoviale, suferinte musculare periarticulare etc), la statusurile posttraumatice (fracturi, rupturi
de menisc etc), statusul postoperator (inclusiv post hernie de disc lombara, fracturi, rupturi
etc), procesele cronice degenerative sau inflamatorii articulare, deposturari (cifoze, scolioze,
hiperlordoze etc), statusul post AVC (hemipareze, hemiplegii etc), suferinte neurologice
centrale si periferice (paraplegia, scleroza multipla, boala Parkinson, neuropatiile periferice
etc).
Indicatiile kinetologiei de recuperare se refera la unele afectiuni si stari patologice insotite de
disfunctionalitate, beneficiare, aproape in exclusivitate ale metodelor de kinetologie
recuperatorie. Se va avea in permanenta in vedere faptul ca exista si o serie de metode
complementare (masaj, aplicarea termoterapiei, rece sau cald, electroterapia antalgica,
antiinflamatoare, decontracturanta, biotroficizanta etc) care alcatuiesc, impreuna cu metodele
kinetice, programul de recuperare medicala.
Principalele domenii de patologie si afectiuni, sunt:
• PSH (periartita scapulo-humerala), in care kinetoterapia prezinta particularitati in
functie de forma anatomo-clinica (tendinita, bursita, tenosinovita, tendinita
calcificanta, capsulita retractila, ruptura de diferite grade a coafei rotatorii),
• Cotul posttraumatic cu toate consecintele legate de traumatismul initial si imobilizarea
sau interventia ortopedico-chirurgicala ulterioara,
• Mana rigida ca urmare a unor afectiuni foarte diverse, precum sechelele
posttraumatice (luxatii, fracturi, interventii operatorii pe tendoane urmate de
imobilizari prelungite, arsuri, retracturi algoneurodistrofia etc), poliartrita reumatoida
(afectiune inflamatorie cronica, sistemica cu localizare predominanta la nivelul
articulatiilor interfalangiene si metacarpofalangiene ale mainilor), sclerodermia
(afectiune sau boala de colagen), boala Raynaud, hemiplegia etc,
• Coxartroza (in diferite faze evolutive), soldul posttraumatic (kuxatii de sold, fracturile,
coxartroxa operata, osteoplastiile de sold, osteotomiile, tenotomii, artroplastii, status
postproteza de sold etc),
• Gonartroza (toate stadiile de evolutie), genunchiul posttraumatic si postoperator
(ruptura aparatului extensor, meniscectomia, entorsa de genunchi, fracturile,
sinovextomia, emondajul sau shavingul intraarticular, patelectomia etc),
• Procesele inflamatorii articulare (indiferent de etiologie),
• Spondilita ankilozanta,
• Scoliozele, cifozele, hiperlordozele,

223
• Lombosacralgia (durerea lombara inferioara sau low back pain), status
postlaminectomie lombara,
• Hemiplegia, paraplegia, scleroza multipla in placi, boala Parkinson, neuropatiile
periferice (a nervilor dar si plexulopatiile.
Alaturi de kinetologia de recuperare exista kinetoprofilaxia anumitor afectiuni, precum: unele
boli ale aparatului locomotor (afectiunile reumatismale cronice, tulburarile de postura si
aliniament ale corpului, unele deficite congenitale, sechele definitive organico-functionale),
unele boli ale aparatului cardiovascular, unele boli de nutritie si metabolism, unele boli ale
aparatului respirator, bolile functionale ale sistemului nervos. Se deosebeste kinetoprofilaxia
primara (practicarea exercitiului fizic in vederea mentinerii starii de sanatate), de
kinetoprofilaxia secundara (pacientii sunt educati sa invete sa-si trateze deficitele functionale
si sa realizeze compensari).
Masajul si presopunctura
Masajul este o prelucrare a partilor moi ale corpului realizata prin actiuni manuale sau
mecanice, efectuat in scop fiziologic sau curativ. Actiunile manuale de masaj se denumesc si
manevre, manipulari sau procedee si presupun o succesiune de miscari specifice, precum
alunecarea mainilor pe suprafata tegumentului, miscari de apasare, strangere si stoarcere a
tesuturilor moi, precum si miscari de lovire usoara si ritmica a tesuturilor superficiale
(tegument, tesut subcutanat, muschi), de scuturare a diferitelor segmente ale corpului, alaturi
de o serie de alte miscari adjuvante celor de masaj propriu-zise. Masajul manual reprezinta
cea mai veche si mai eficienta forma de prelucrare a partilor moi, in timp ce masajul mecanic
se executa cu aparate sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau
utilizeaza diferite surse de energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul,
tesutul moale subcutanat, muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile
si organele din profunzime. Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic
sau periferic si se adreseaza in mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul
tesuturilor si al organelor situate in profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund.
Daca se prelucreaza integral partile moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj
somatic extins iar daca este limitat doar la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans.
La randul sau, masajul partial sau restrans poate fi regional, segmentar sau local. Masajul
regional are drept domeniu de aplicabilitate suferintele situate la nivelul trunchiului (spate,
torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se aplica pe portiuni anatomice distincte, in
special la membre (umeri, brate, antebrate, maini, solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel
local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor zone restranse de tegument, tesut
subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi
cele fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare
sau ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se
mai face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si
procedeele de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta
forme comune (toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si
forme speciale, care se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului
(masajul cosmetic efectuat in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul
mai poate fi executat pe pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele
folosite pot fi incorporate substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera
tegumentara sau nu se aplica nici un fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop
fiziologic si igienic).

223
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica
locoregional) sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa.
Masajul poate fi efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor,
activeaza functiile organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic
(mentinerea starii de sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de
oboseala) sau in scop terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex
al unor leziuni sau tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor. Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul
spatelui (util in activitatile sportive, in vederea combaterii oboselii musculare sau se poate
asocia cu succes kinetoterapiei din insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile
coloanei vertebrale precum scolioze, hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice
degenerative si inflamatorii ale coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza,
spondilita ankilozanta sau din cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice),
masajul peretelui toracic (este recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a
insuficientelor functionale ale aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a
persoanelor aflate in convalescenta dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui
abdominal (insuficientele functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia
cronica, sindromul aderential postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul
edemelor datorate insuficientei circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara,
status posttraumatism, boli cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau
periarticulara), masajul membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie,
sindrom de oboseala musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai
inflamatorii cu localizare articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
La randul sau, masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se
realizeaza prin prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul
acestui masaj este cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara
sau de stimulare generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile
termice, microbiene sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care
se adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista
si alte forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care
se prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care
tine cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice,
si mai putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor
precum pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor
periferici (numite generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice,
toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor corpului cuprinde:
• Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei
tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor
nutritive locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular,
scaderea sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si
sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a organismului),

223
• Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei
vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o
buna functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a
tesuturilor posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii),
• Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de
refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei
musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare
datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice
degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care consta in aplicarea unor
presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite puncte sau portiuni
de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita durerii
acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana
ce durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de
pana la 20-30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii
locale si pe efectul unor reflexe de profunzime),
• Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si
umorala (metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a
limfei cu efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si
combaterea atrofiilor musculare),
• Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la
nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe
tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o
modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la nivelul
celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare. Drept urmare, vor fi prezentate modalitatile si
procedeele masajului care se adreseaza cu precadere regiunilor vizate (cervicala, a gatului, a
fetei si a pielii capului).
Masajul regiunii cervicale are drept tehnica: masajul in decubit dorsal, masajul in imersie,
masajul in procubit, masajul in laterocubit, masajul in pozitie asezata, masajul sub tractiune
cervicala mecanica.
Masajul in decubit dorsal. Priza se face in gutiera iar greutatea capului se lasa pe antebratul
maseurului, fiind o metoda sigura pentru pacient. Capul se mai poate relaxa in afara mesei de
masaj sau poate ramane sub greutatea propie, in sprijin pe masa. Masajului i se pot asocia
tractiuni si mobilizari.
In imersie, masajul cefei nu se poate practica decat cand pacientul este asigurat fata de mediu
lichid, aceasta metoda permitand un bun acces la zona dorsala. Se poate utiliza si
hidromasajul prin dispozitivul de jet manevrat sau jet fix.
Masajul in procubit sau de cubit anterior utilizeaza o pozitie a capului care sa nu creeze
discomfort si nici jena respiratorie. Avantajul consta in accesul foarte bun al manevrelor care
ajung astfel, la nivelul zonelor scalpulare, cervicala posterioara si dorsala. Posibilitatea de
mobilizare asociata masajului este foarte redusa.

223
Masajul in laterocubit sau de cubit lateral este cel in care capul pacientului se sprijina pe o
perna sau pe mana terapeutului. Avantajul consta intr-o toleranta buna la instalare si la
posibilitatea de asociere a unor manevre (flexia laterara si rotatie).
Masajul in pozitie asezata este util in faza hiperalgica, fiind o pozitie de ultima alegere.
Masajul sub tractiune cervicala mecanica se efectueaza cu pacientul in pozitie asezata,
masajul practicandu-se in scop adjuvand, in vederea facilitarii decontracturarii sau
miorelaxarii subiectului.
Tehnica masajului cefei consta in pozitionarea pacientului in decubit ventral si aplicarea
manevrelor de netezire, presiuni alunecate, framantare profunda tridigitala, geluirea, frictiunea
(la persoanele cu tesut adipos dezvoltat), vibratia si/sau baterea. De mentionat faptul ca
regiunea suboccipitala prezinta un tesut subcutanat dens, care nu permite o buna mobilizare a
tegumentului supraiacent, la acest nivel aflandu-se si emergenta extracraniana a nervului
Arnold. Musculatura regiunii cefei este reprezentata de trapez si muschii profunzi ai gatului.
Cand se alege ca masajul sa se execute din pozitia asezat, subiectul isi sprijina capul si bratele
pe speteaza scaunului. Se va masa intotdeauna de sus in jos, se vor utilize manevrele de
netezire, framantare (pe marginea anterioara a trapezului), asociind sau nu geluirea, se
asociaza frictiunea, capul fiind fixat cu o mana si se poate asocia si vibratia sau baterea (doar
la persoanele cu tesut adipos bine dezvoltat), incheindu-se cu miscari passive si active ale
coloanei cervicale. Tehnica prezentata se adapteaza scopului si patologiei. Astfel, in nevralgia
Arnold se practica netezirea lunga, efectuata cu rabdare, in vederea scaderii sensibilitatii
locoregionale. In dicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile
reumatismale, in special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile
musculare si contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica
presiunea cu cele doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile
neurologice care evolueaza cu stare de congestie cerebrala.
Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special utilizand
manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de exemplu, in
gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian sunt utile in
torticolis sau in diferite nevralgii.
Gatul prezinta trei regiuni topografice: regiunea suprahioidiana (prezinta in profunzime
glanda submaxilara, ganglioni limfatici si vasele faciale, aceasta regiune beneficiind doar de
massaj estetic superficial, efectuat pe stratul hipodermic, incarcat cu grasime si pe muschiul
pielosul gatului, masajul efectuandu-se de la linia mediana spre lateral), regiunea subhioidiana
(intre furculita sternala, hioid si corpul muschiului sternocleidomastoidian pielea este mobile
iar masajul este superficial, in scop estetic, pe partile laterale ale laringelui la nivelul carora se
afla arterele carotide, nervii vagi, venele jugulare interne se practica netezire, utila, mai ales,
in paralizia nrvului laringian superior iar pentru gusa tiroidiana, se indica netezirea si vibratia
carotidei in scopul activarii circulatiei crescute apartinand glandei tiroide hipertrofiate) si
regiunea laterala, sternocleidomastoidiana (in caz de torticolis se indica netezirea si
framantarea la nivelul muschiului sternocleidomastiodian iar in cazul nevralgiilor superficiale
se alege mai ales, netezirea).
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in
vederea abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si facsiilor musculare. Terapeutul se
aseaza in spatele capului pacientului, intensitatea manevrelor lui tine cont de fragilitatea

223
tegumentara si vasculara locoregionala, durata masajului fiind in functie de natura si starea
pielii, de maximum 10 minute. Masajul pielii capului se realizeaza in alopecii, cefalee,
migrene, algii aflate in legatura cu segmental cervical sau posttraumatic. Masajul fetei,
indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic, utilizeaza drept principala metoda de
masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si inervata (inervatia motorize este asigurata
de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este asigurata de nervul lacrimal-ram din nervul
oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri din nervul maxilar
superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina glandele sudoripare, in
rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Indicatiile masajului tin cont de:
• Scopul urmarit sedativ sau stimulant,
• Locul de actiune superficial sau profund,
• De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de
tensiune din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala),
• Mecanismele de actiune,
• Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala,
• Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive,
• Localizarea influentelor masajului.
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul
caruia se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
• Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de
protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile
de fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor
hormonale precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii
tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor,
modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu
imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de
tulburari de sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau
tesuturi aflate in profunzime, legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor
rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe piele zone, segmente sau dermatoame, carora
le corespund tesuturi sau organe inervate pe acelasi segment metameric al maduvei
spinarii. In functie de numarul radacinilor rahidiene, distingem pe tegument 8
segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente lombare si 5 segmente sacrale.
Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau segmentele de piele astfel delimitate,
se pot influenta in sens profilactic sau curativ tesuturile si organele profunde, inervate
de acelasi nerv rahidian. Aceste influente se petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda
de masaj segmentar sau reflexogen au fost perfectionate in sensul aplicarii masajului
in scopul tratamentului unor afectiuni ale aparatului circulator, respirator, digestiv si
genito-urinar.

223
• Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de sange si
limfa si de o nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra tesuturilor
conjunctive o actiune mecanica directa prin care se mentine si se reface elasticitatea si
supletea tisulara, se mentine echilibrul circulator, stimuland schimburile nutritive si
drenajul reziduurilor metabolice si al eventualelor edeme sau sufuziuni intratisulare,
mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit de important in obezitate. Efectele
masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu influentarea circulatiei
sanguine si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii, modularea
functiilor hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului conjunctiv se
asigura mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si nemicrobiene ale
organismului si substratul necesar refacerii tesuturilor lezate, degenerate sau atrofiate,
scurtand perioada de incapacitate si de revenire la normal.
• Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si tendoane,
fascii si aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi periarticulare,
periost. Prin masaj muscular sunt imbunatatite procesele de biotroficitate musculara,
utile asupra muschilor atrofici si atoni, creste excitabilitatea, contractilitatea si
conductibilitatea la nivelul lor (prin excitarea mecanica a nervilor motori de la nivel
muscular), se amelioreaza elasticitatea si supletea si se obtine miorelaxarea, se
combate fenomenul de oboseala musculara, se activeaza circulatia locoregionala, cat si
procesele metabolice, se dreneaza produsii reziduali. Prin masajul tendoanelor si al
tecilor tendinoase se amelioreaza suferinta si se grabeste vindecarea unor afectiuni
precum entezopatii, intinderi si smulgeri de fibre, cicatrici vicioase, edeme si infiltrate
inflamatorii locoregionale. Masajul fasciilor, aponevrozelor si a celorlalte formatiuni
fibroase conduce la mentinerea supletii, prevenirea stazei si refacerea altor procese
patologice ce pot sa apara la acest nivel. Masajul articulatiilor si al tesuturilor
periarticulare tine cont de prezenta retelei vasculare si nervoase deosebit de bine
reprezentate al acest nivel. El asigura efecte circulatorii si biotrofice, mentinerea
supletii si elasticitatii tisulare, imprastierea infiltratelor patologice cu recapatarea
mobilitatii articulare, prevenirea aderentelor retracturilor, redorilor, cicatricilor
vicioase, depozitelor periarticulare sau a sechelelor posttraumatice ce limiteaza
mobilitatea normala, pregatind programele de kinetoterapie. Masajul periostal asigura
efecte circulatorii si biotrofice in consecinta, si asupra osului.
• Circulatiei sangelui si limfei. Masajul asigura direct, mecanic accelerarea circulatiei
sanguine, golind lichidele din vasele limfatice si din spatiile interstitiale, cu drenarea
edemelor, stazelor si infiltratului inflamator tisular, amelioreaza circulatia prin artere,
scazand astfel efortul miocardului, accelereaza circulatia de intoarcere, usurand munca
inimii, excita mecanic peretele vascular, realizand prin acesta o gimnastica vasculara.
Efectele masajului sunt de lunga durata prin intrare in actiune a mecanismelor reflexe,
hormonale si nervoase. Manevrele de masaj declanseaza o serie de reactii in sistemul
de reglare biochimica (apar secretii hormonale la nivel tegumentar si tesut conjunctiv
subcutanat) si nervoasa a circulatiei (cu rol vasomotor cu efecte hiperemice locale si
mecanisme derivative ale circulatiei la distanta). Masajul poate conduce astfel, la
echilibrarea circulatiei superficiale si profunde.
• Sistemului nervos. Dupa cum se vede, procedeele masajului determina in organism
reactii fiziologice, corespunzatoare tipului si functiei organului sau tesutului vizat, cat
si formei, intensitatii si duratei procedeului aplicat. Reactiile organismului se produc
de cele mai multe ori pe calea sistemului nervos, prin excitarea terminatiilor nervoase
extero- si proprioceptoare care produc impulsuri ce sunt transmise centrilor nervosi, ca
apoi, pe cale reflexa, sa se resfranga asupra functiilor tesuturilor si organelor. Masajul

223
actioneaza mecanic, prin activarea circulatiei si nutritiei locoregionale dar si pe cale
reflexa, prin efectele sale pe segmentele reflexogene ale tegumentului. Daca masajul
se produce energic se produc efecte stimulatoare iar daca masajul este efectuat cu
blandete se induce relaxarea substratului.
• Tesuturilor si organelor profunde. Tesuturile si organele profunde nu pot fi influentate
in mod direct prin procedeele de masaj, drept penru care efectele se bazeaza pe
actiunea reflexa a acestora. Masajul capului are efect decongestionant si relaxant
asupra centrilor nervosi si cailor nervoase superioare, masajul spatelui conduce la
efecte asupra functionalitatii aparatului respirator si circulator (respiratia este activata
datorita unor puncte de plecare situate in peretele toracic), anumite manevre de masaj
aplicate pe regiunea precordiala pot modula ritmul cardiac sau tensiune arteriala,
masajul regiunii abdominale poate stimula functiile aparatului digestiv (reflexele
pornesc din zonele specifice situate la nivelul peretelui andominal), cu imbunatatirea
digestiei si absorbtiei intestinale, cresterea secretiilor si stimularea peristaltismului
(util in cadrul tratamentului complex al unor boli interne).
• Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin actiunea
mecanica a procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor subcutanate
accesibile, cu efecte circulatorii si biotrofice prin activarea metabolismului si
stimularea functiilor de excretie) si indirecte. Masajul general este indicat in scop
igienic persoanelor sedentare sau pacientilor imobilizati, in scop profilactic si curativ
persoanelor cu tulburari respiratorii, circulatorii, metabolice, anemicilor, astenicilor,
celor aflati in convalescenta si refacere dupa accidente sau boli, in scopul combaterii
starii de oboseala.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
• Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului locomotor,
insotite de sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si trofice,
• Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara, spasticitate sau
pareze,
• Fracturile,
• Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze,
ingrosari cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare,
• Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si trofice,
precum hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii, pareze si
paralizii locale,
• Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac,
modificari ale tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala
cronica si patologica, disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe
oricare parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar
la procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati
prin aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se
refera la boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:

223
• Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea perfect
sanatoasa, fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi, arsuri sau
alte forme de manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile care
acopera un proces inflamator de profunzime, precum furunculele, abcesele,
flegmoanele sau alte colectii purulente, artrite supurate, osteite, osteomielite.
• Starile patologice cu caracter general insotite de febra si stare de agitatie, de oboseala
acuta si debilitate sau astenie intensa, in toate bolile infecto-contagioase, in
inflamatiile centrilor nervosi, in hemoragiile cerebrale recente.
• Bolile sau leziunile cu caracter hemoragic sau cand exista riscul unor complicatii
grave cum se poate intampla in cazul miocarditei, endocarditei, infarctului miocardic,
emboliilor, hipertensiunii arteriale, anevrismelor de aorta, varicelor voluminoase si
inflamate, ulcerului varicos, flebitelor si periflebitelor in evolutie, hemofiliei,
leucemiilor etc.
• Bolile acute pleuro-pulmonare, precum pneumonii, pleurezii, in unele forme de
tuberculoza pulmonara, in abcesele pulmonare si in pleureziile purulente
• Masajul abdominal este contraindicat si chiar interzis in inflamatiile acute si cronice
de orice natura, in tulburarile digestive, in boli ale organelor abdominale, stomac,
intestin, ficat, pancreas, splina, ganglioni limfatici, rinichi, vezica urinara, organe
genitale.
• Orice suferinta acuta, dureroasa, hemoragica, tumorala, inflamatorie sau de alta
natura, care caracterizeaza starea de abdomen acut, reprezinta contraindicatie a
masajului sub orice forma.
• Boli, tulburari si leziuni ale sistemului endocrin si nervos sau ale aparatului locomotor,
pana ce se gasesc in stadiul de vindecare.
• Tumorile canceroase in forma generalizata si unele boli psihice cu caracter excitativ si
confuzional reprezinta contraindicatii categorice ale masajului, indiferent de procedeu,
• Exista unele contexte care conduc la restrictii in aplicarea masajului, precum
sensibilitatea specifica, lipsa de profesionalism tehnic a aplicantului, dezinteresul si
neincrederea pacientului fata de procedura in sine.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful

223
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
• Sindromul migrenos,
• Insomnii,
• Durerile din bolile reumatice,

223
• Tulburarile psihice minore,
• Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
• Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile,
sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
• Alcoolismul si tabagismul,
• Sindromul alergic,
• Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice,
algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
• Contracturile musculare de tipul torticolisului,
• Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
• Disfunctiile sexuale,
• Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
• Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea
arteriala),
• Astmul bronsic, sinuzita,
• Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia
faciala),
• Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
• Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
• Tulburarile psihice minore.
Biofeedback-ul
Domenii de aplicare ale biofeedbackului sunt prezentate in cele ce urmeaza.
Psihoterapie. Jacobson a dezvoltat terapia de relaxare utilizand un echipament EMG prin
care sa monotorizeze nivelul tensiunii pacientilor. Shultz a dezvoltat o tehnica inrudita,
antrnamentul autogenic care nu presupune un echipament EMG specific. Domeniile
controlului mioelectric si a relaxarii musculare s-au unit la jumatatea anilor 1960. A putut fi
dezvoltata astfel o tehnica de ameliorare a tensiunii din durerile de cap. Acest tip de aplicatie
a feedbackului mioelectric a crescut si domina intregul domeniu. In timp ce recuperarea
medicala se refera la relaxare sau la reantrenarea musculaturii emiparetice, fiziologistii
cliniceni si specialistii medicinii psihosomatice isi limiteaza munca clinica la relaxarea
profunda, combinand adesea tehnicile jacobsoniane si de antrenament autogenic alaturi de
relaxarea instrumentala. In anii 1970 forma biofeedbackului s-a schimbat. Cea mai dominanta
forma, alphafeedback a fost eliminate. In zilele de astazi psihoterapia utilizeaza EMGBF
singur sau in combinatie cu feedbackul termic si adjuvante (meditatii, exercitii). Tintele
primare sunt durerea de cap tensionara, durerile cornice de spate sin anxietatea. Relaxarea
profunda se adreseaza direct cauzei (tensiunii musculare). Un bun psihoterapeut isi poate
invata pacientul sa se autocontroleze ca parte din tratamentul lor pe termen lung. Relaxarea
corporala, generala sau totala este utila in reabilitarea, alaturi de relaxarea tintita asupra

223
musculaturii specifice aflate in spasm. Totusi, la pacientii cu dischinezii (torticolisul
spasmzoic) si paralizie cerebrala, la fel si la cei care au suferit un AVC si au spasticitate,
terapia de relaxare mareste antrenamentul performantei motorii imbunatatite.
Ramuri ale medicinii clinice. Managementul durerii cronice. Principala tinta a terapiei prin
BF o constituie durerile de cap tensionale, vasculare de tip migrenos, dar mai ales durerea
cronica la nivelul spatelui si extremitatilor.
Boala raynaud. Tehnicile comportamentale cresc autocontrolul in special prin biofeedback
permitand ca 80% dintre pacienti cu boala raynaud primara sa-si autoregleze simptomele
cauzate de vazospasmul idiopatic la nivelul mainilor. Se utilizeaza un program care combina
EMG si feedbackul temperaturii pieli cu antrenament autogenic.
Incontinenta urinara si fecala. Majoritatea specialistilor prefera EMGBF local in vederea
antrenamentului BMF a planseului pelvin pentru incontinenta vezicala, rectala sau ambele.
Biofeedback in domenii paraclinice precum medicina sportive si psihoimunologie.
Tratamentul si medicina de recuperare. Specialistul care utilizeaza instrumentele de BF
trebuie sa fie familiarizat cu elementele fundamentale si terminologia electronicii
fundamentale. Majoritatea dispozitivelor EMGBF sunt imaginate pentru psihoterapie. Totusi
ele sunt utilizate si intr-o serie de situatii care privesc recuperarea medicala. Cand are loc
relaxarea nu se aude nici un sunet sau nu este nici un semnal visual in timp ce intensitatea
semnalelor este mare cand activitatea musculara este crescuta. Linistea de pe perioadele de
activitate musculara crescuta este utila spre a invata relaxarea musculaturii spastice atunci
cand se utilizeaza o metoda opusa. Electrozii tegumentali sau de suprafata sunt utilizati cu
precadere in EMGBF. Se mai pot utilize electrozi ce se insera transcutanat in situatia
musculaturii ce nu poate fi izolata usor de catre electrozii de suprafata. Cateodata se folosesc
electrozi ac in cazurile in care nu exista semen de activitate. Amplasarea electrozilor pentru
reeducarea musculature slabit necesita precizie. Electrozii trebuie plasati deasupra musculatuii
tinta pe o suprafata de izolare anatomica relative fata de musculature de vecinatate. Spatiul
mare intre electrozi conduce la incrucisarea reactiei (amplasati deasupra tibialului anterior ei
vor receptiona semnale de la un gastrocnemian spastic).
Baze neurologice ale EMGBF. Receptorii cutanati, proprioceptorii si imputurile vizuale si
auditive sunt armonizate la nivelul controlului precum cel de la nivelul cerebelului.
Plasticitatea si capacitatea de reinvatare a creierului trebuie considerate ca un fenomen mai
complex in comparatie cu rolul preluat de catre ariile specializate ale cortexului vecin. Poate
fi implicata activare unor cai care n-au fost antrenate inainte prin selectia naturala a celor mai
bune cai. Alturi de aceasta idee unii autori invoca posibilitatea infloririi dendridice care apare
in stadiile de reinvatare si care ar sta la baza recastigarii abilitatilor.
Aplicatii clinice in recuperare. EMGBF si de forta la pacientii post-AVC.
Afectiunile membrelor inferioare precum:
• extensia de sold si de genunchi (combinatia este o componenta importanta of stance
phaze of gait). EMGBF poate fi incorporat in cadrul exercitiilor care antreneaza
individual muschiul marele fesier. La fel EMGBF poate fi utilizat sa incurajeze
recrutarea cvadricepsului sau relaxarea hamstrings sau ambele.
• flexia soldului cu extensia genunchiului
• extensia soldului cu flexia genunchiului
• abductia soldului
• dorsiflexia gleznei
Antrenamentul ambulatiei sau mersului utilizeaza EMGBF si de pozitie alaturi de force BF
menit sa antreneze muculatura specifica sau miscarile necesare pentru ambulatie.

223
• faza de stance
• faza de balans
Afectiunile membrului superior.
• subluxatia de sold este o problema comuna printre pacientii cu hemiplegie flasca
• cotul si antebratul
• combinatii ale miscarilor membrului
• pumn si degete
Biofeedbackul in alte situatii, precum:
Leziunile spinale.
Paralizia cerebrala si traumatismele craniocerebrale.
Scleroza multipla.
Distonia si dischinezia. Torticolisul spasmotic este cel mai bun exemplu, caruia i se asociaza
blefarospasmul, spasmul hemifacial, distonia oromandibulare, crampa scriitorului si
distorniile torsionale sevre ale torsolui.
Denervarea nervilor periferici. Cea mai importanta este paralizia rezultand de la o leziune a
nervului facial in care antrenamentul a dus la o imbunatatire substantiala a simetriei faciale si
a functilor voluntare. Aceasta forma de reeducare neuromusculara permite pacientului de a
procesa elementele vizuale si auditorii care reprezinta o continua acoperire a evenimentelor
fiziologice de care in mod normal nu e constient. Aceasta procedura permite pacientului sa
castige un control funcitonal al muschiului pe calea monitorizarii activitatii unitatii motorii.
Recuperare ortopedica utilizand goniometre de feedback care au avut succes in reantrenarea
functiei mainii dupa chirurgie reparativa pentru degetele traumatizate si nervilor lor motorii.
Concluzii. BF clinic, in special EMGBF recunoaste drept principala si sigura aplicatie in
reantrenarea abilitatiilor motorii si in inhibarea spasticitatii aparute ca urmare a
traumatismelor craniene la toate tipurile si toate varstele. Se bazeaza pe culegerea
informatiilor de la senzori electronici privind functiile fiziologice pornind de la temperatura
pielii, la presiune si la schimbarii unghiului articular.
Electrostimularea, electroanalgezia, TENS sau SNET
Electrostimularea in terapia durerii este o modalitate terapeutica recent intrata in practica
medicala. Durerea este un simptom, un semnal de alarma sau un avertisment ce trebuie
investigat deoarece tradeaza o disfunctionalitate sau o suferinta organica. Exista o serie de
posibilitati de interventie asupra sindromului algic, precum terapia medicamentoasa, cea
nemedicamentoasa (TENS, fizioterapie, masaj, kinetoterapie, laserterapie, magnetoterapie,
electrostimulare spinala, electrostimulare cerebrala profunda etc), cat si o serie de tehnici
complementare, precum tehnici de relaxare (training autogen, biofeedback etc), metode de
conditionare (ergoterapie, meloterapie etc), hipnoza etc. Tehnicile de hiperstimulare sau
electrostimulare fac parte din abordarile terapeutice care au la baza o stimulare periferica sau
una centrala a fibrelor nervoase. Aceste stimulari sunt nedureroase si sunt in masura sa induca
la diferite nivele ale sistemului nervos o inhibitie a transmiterii informatiei dureroase prin
activarea diferitelor mecanisme, precum gate-control si/sau eliberarea de endorfine la nivel
central. Electroanalgezia prin TENS reprezinta o tehnica de electrostimulare periferica.
Trunchiurile nervoase pot fi stimulate fie cu electrozi de suprafata amplasati la nivelul
traseelor nervoase, fie cu electrozi ac, implantati in apropierea acestor trasee. Se va obtine o
electroanalgezie eficienta daca electrodul stimulant este asezat corect iar intensitatea
curentului este adecvata.
Modul de actiune al electroanalgeziei este explicat prin urmatoarele:

223
• Senzatia de furnicatura placuta indusa de stimulii electrici este in masura sa inhibe
senzatia dureroasa si sa ridice pragul durerii induse (analgezia este produsa prin
diminuarea tensiunii din fibrele nervoase care transmit informatia dureroasa si prin
desensibilizarea receptorului la stimularea cu curenti electrici de inalta frecventa si
joasa intensitate),
• Eliberarea de endorfine si de alte substante neuro-opioide similare, prin stimularea cu
curent de joasa frecventa si de inalta intensitate.
Abordarea stiintifica si mai aprofundata a procedurii de electrostimulare sau electroanalgezie
prin TENS-conventional poate fi facuta daca se au in vedere mecanismele de actiune ale
aplicatiilor in scop analgezic ale curentilor de joasa frecventa.
In aceasta idee, modul sau mecanismul de actiune va fi prezentat in cele ce urmeaza.
Receptorii pentru durere sunt ramificatii ale dendritelor neuronilor senzitivi care iau parte la
alcatuirea unui nerv cutanat. Fibrele nervilor cutanati au prag de excitabilitate diferit, fiind
capabile sa conduca impulsuri generate in circumstante deosebite. Fibrele sau caile
sensibilitatii somatice ajung la maduva spinarii pe calea radacinii posterioare. Axonii
neuronilor senzitivi din maduva spinarii (din ganglionul spinal) fac sinapsa cu neuronii de
releu localizati in substanta cenusie a cornului posterior medular. De retinut faptul ca
nociceptorii cutanati (extero si mecanoceptori) au actiune excitatoare independenta asupra a
cel putin doi neuroni din cornul posterior medular. Axonii neuronilor medulari se proiecteaza
la randul lor la diferite nivele ale encefalului, alcatuind caile durerii. Ulterior, dupa ce acestia
mai fac o statie la nivelul subcortical (conducere subcorticala a durerii), proiecteaza
informatiile continute la nivelul cortexului cerebral. Pentru intelegerea si explicarea actiunii
analgezice a stimulilor electrici au fost emise o serie de ipoteze. S-a ajuns la teoria efectului
de acoperire. Aceasta consta in interventia la nivelul cailor de conducere a durerii cu alti
excitanti (electrici, in cazul de fata), prin intermediul altor fibre aferente sau al receptorilor
care nu receptioneaza durerea, ceea ce are drept efect inhibarea perceptiei dureroase la
nivelurile supramedulare (prin excitarea altei cai afrente). Acest mecanism explica insa
ridicarea pragului dureros la nivel supramedular. Teoriile actuale au facut apel la cunoasterea
faptului ca maduva constituie un adevarat releu in perceptia durerii (informatiile ajung si pe
cale ascendenta dar si de la formatiunile nervoase superioare, deci pe cai descendente).
Numeroasele studii clinice au ajuns la concluzia ca durerea reprezinta rezultatul pierderii
capacitatii inhibitorii, dacat rezultatul unor procese de stimulare propriu-zisa. Apare astfel
teoria controlului de poarta, propusa de Melzak si Wall care se bazeaza pe fenomenul de
inhibitie presinaptica, adica pe un proces de control axonal. Acest fenomen de inhibitie
presinaptica se petrece la nivelul cornului posterior medular. Explicatia este ca stimularea
fibrelor cu diametru mare, rapid conducatoare, nespecifice pentru durere, ce conduc informatii
tactile generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular (corn posterior, interneuronii
inhibitori) un camp electric negativ care scade activarea sistemului de conducere prin caile
ascendente, inchizand astfel poarta sau activand bariera de control pentru transiterea
informatiilor nociceptive care sosesc prin fibrele lent conducatoare. In acest mod, durerea nu
mai este perceputa la nivel cerebral. Daca insa sunt stimulate periferic fibrele specifice pentru
durere (cele lent conducatoare) si informatiile transmise devin dominante prin intensitate,
frecventa sau conditii patologice (nevralgii postherpetice, disestezii de denervare), se va
deschide poarta de control prin contrareactie pozitiva la campul electric care fusese negativ.
Acest fenomen se numeste facilitare presinaptica si va permite transmisia si perceptia durerii
la nivel cortical. Anumiti autori afirma si existenta altor mecanisme inhibitorii situate
supraspinal care se exercita descendent, asupra maduvei spinarii. Aceste mecanisme
centrifuge de inhibitie a transmiterii si perceperii durerii au fost confirmate prin analgeziile
produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale supramedulare. Ele sunt

223
considerate similare celor produse prin actiunea opiaceelor (morfina si derivatele sale) la
aceleasi nivele, urmate de producerea/eliberarea de encefaline cu rolul de a bloca transmiterea
informatiilor nociceptive prin maduva spinarii.
Analgezia produsa prin electrostimulare a explicat mecanismele de actiune a unor metode de
electroterapie conventionala, precum: curentii diadinamici, curentii Trabert, curentii stohastici
(toti acesti curenti fiind de joasa frecventa). Pornind de la cele cunoscute, s-a ajuns la
dezvoltarea unor metode noi de electroanalgezie, precum:
• Electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati/percutanat (controlul
durerii acute),
• Electrostimularea cordoanelor posterioare medulare pentru controlul durerii cronice,
prin intermediul electrozilor implantati in dura mater (stimulare antidromica),
• Stimularea nervoasa electrica transcutanata, TENS sau SNET, in vederea controlului
sindroamelor dureroase acute sau cronice,
• Electropunctura permite stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu
inchiderea portii pentru fibrele nervoase care transmit nociceptia.
In mod particular, stimularea nervoasa electrica transcutanata SNET sau TENS dupa
denumirea internationala, constituia o metoda netraumatizanta de combatere a starilor
dureroase acute si cronice, de diferite cauze, utilizand curenti de joasa frecventa cu impulsuri
dreptunghiulare, furnizati prin intermediul unor electrozi aplicati la nivelul tegumentului
pacientilor. Termenul de stimulare folosit, contravine mecanismului de actiune care consta in
inhibare a transmiterii durerii, fara ca acesta sa prejudicieze procedura in sine.
Impulsurile electrice emise de stimulatori electroanalgezici au diferite forme:
• Unde monofazice (un singur pol este activ, daca este anodul, undele sunt pozitive iar
daca este catodul, undele sunt negative),
• Undele bifazice (ambii poli sunt activi),
• Undele bifazice cu o dominanta.
Aparatele disponibile ofera la nivelul electrodului stimulant (anodul), efectele anlgezice.
Zonele optime pentru electrostimulare in scop analgezic variaza de la o persoana la alta, chiar
daca simptomele sunt asemanatoare. Se incepe prin aplicarea electrodului stimulant la nivelul
zonei dureroase, astfel incat sa se obtina o parestezie bine perceputa in zona. Aplicarea
electrodului se realizeaza dupa ce au fost determinate nivelele medulare si radacinile spinale
corelate cu zonele dureroase sau dupa ce s-a realizat corespondenta punctelor dureroase
cutanate la presiune, numite puncte trigger, care, in mare parte, corespund punctelor de
acupunctura. Aceste puncte, ca si cele de acupunctura, prezinta o rezistenta electrica la nivel
cutanat foarte scazuta, motiv pentru care permit trecerea curentilor electrici de intensitate
foarte mica. Acest tip de electrostimulare este numit si de tip electroacupunctura. Exista
aparate capabile sa identifice aceste puncte, deoarece punctul trigger respectiv reprezinta un
focar de hipersensibilitate intr-un tesut care, atunci cand este comprimat, devine dureros si
daca este suficient de sensibil, poate da nastere unei dureri reflectate sau poate da nastere unor
fenomene percepute drept alterari proprioceptive. Printre principalele sindroame dureroase
caracterizate prin prezenta durerii in diferite zone sau puncte trigger, sunt de mentionat:
periartrita scapulohumerala, unele forme de cervocobrahialgii, lombosciatopatiile, cefaleeea
musculotensiva, sindromul picioarelor obosite, cicatricile dureroase, patologie numeroasa din
domeniul medicinii sportive.
Principalele modalitati de stimulare electrica sunt:

223
• Conventionala, (electroanalgezie) cu un curent de inalta frecventa si intensitate joasa
(frecventa este cuprinsa intre 80-150 Hz, intensitatea intre 10-30 mA, durata
impulsului este de 60-150 µsec),
• Electropunctura, pe baza de curenti de joasa frecventa si intensitate inalta (frecventa
este cuprinsa intre 1-4 Hz, intensitatea intre 30-80 Hz iar durata intre 200-300 µsec).
Se poate constata cu usurinta faptul ca TENS-ul conventional prezinta o frecventa inalta si o
intensitate joasa, durata scurta de stimulare este relativ scurta, fibrele stimulate sunt cele
groase, mielinice, locul actiunii fiind situat la zona medulara segmentara, mecanismul fiind
cel al controlului portii (gate-control medular) la nivel medular, analgezia nefiind reversibila
medicamentos. TENS-ul tip electroacupunctura prezinta frecventa joasa, intensitatea
curentului de stimulare este inalta, durata este lunga, fibrele stimulate sunt cele motorii, locul
actiunii este zone superioara, cerebrala iar mecanismul de actiune se realizeaza prin
producerea de endorfine sau de opiacee endogene., analgezia fiind reversibila medicamentos.
Pe durata stimularii, pacientul va resimti o varietate a senzatiei de furnicatura pana la vibratie,
deja descrisa, raportat la caracteristicile TENS-ului aplicat (conventional sau tip
acupunctura/electropunctura).
Caracteristicile clinice ale TENS-ului conventional sunt urmatoarele: momentul de inceput al
senzatiei de analgezie se instaleaza rapid, in maximum 20 min, analgezia dureaza relativ
putin, 30-120 min, senzatia perceputa de pacient este aceea a unei amorteli placute, fara sa fie
insotita de contractii musculare, tolerabilitatea este buna, stimularii se reduce intensitatea
curentului.zonele optime de stimulare sunt corelate in functie de distanta si pozitia fata de
sediul durerii, durata de stimulare este 30-60 min, ajungand pana la zile intregi iar
adaptabilitatea fibrelor nervoase este cea obisnuita, la fiecare 5-15 min.
Caracteristicile TENS-ului tip electropunctura sunt prezentate in cele ce urmeaza: modul de
inceput a senzatiei de analgezie se instaleaza lent, durata fiind mai mare, de 2-6 ore,
senzatiile percepute de pacient fiind cele ale unor contractii ritmice, puternice, situate la limita
suportabilitatii. Zonele optime de stimulare au o tolerabilitate scazuta iar in privinta zonelor
optime de stimulare, corelarea se face cu punctele din regiunea dureroasa sau mai indepartata.
Durata de stimulare este de maximum 45-60 min pe zi, putandu-se repeta pe durata unei zile.
Adaptarea fibrelor nervoase la procedura este rara. Intensitatea curentului se va creste
progresiv, pentru a se putea obtine a senzatie constanta. Daca pacientul manifesta o
sensibilitate anormala a tegumentului, intensitatea trebuie redusa. Daca exista o revenire a
durerii spontane, datorita sensibilitatii pacientului, senzatia poate deveni neplacuta. Daca insa,
revenirea spontana a durerii are loc pe parcursul stimularii, se va reduce intensitatea
curentului, in limitele posibilului, fara sa se intrerupa simularea.
Durata stimularii sau a terapiei prin electrostimulare depinde de la caz la caz, deoarece pot fi
necesare mai multe cicluri de tratament pentru o terapie de fond a durerii sau pot fi suficiente
cateva sedinte care se efectueaza la nevoie (durere), uneori chiar de pacienrul insusi. Ca
urmare a terapiei aplicate, exista posibilitatea disparitiei durerii, a reaparitiei sale la intervale
diferite de timp sau situatii in care ameliorarile raman modeste, sub nivelul asteptat.
Cele mai dificile cazuri de tratat prin TENS conventional sunt reprezentate de:
• Durerea acuta in contextul postoperator, dupa laparotomie, traheotomie, laminectomie,
reconstructia ligamentelor la nivelul umarului si genunchiului, post chirurgie
ortopedica, dupa rahianestezie,
• Durerea posttraumatisme in antecedente,
• Durerea din stomatologie sau patologia medicinii dentare,
• Angina pectorala,

223
• Durerea cronica la persoanele varstnice, la cei ce sufera de probleme psihice majore, la
cei cu diferite sensibilitati la stimularile fazice, in cazul durerilor slab localizate sau
difuze, dureri viscerale sau neoplazice.
Limitele electrostimularii (electroanalgeziei de tip conventional) constau in:
• Dificultatea in a repera zonele dureroase sau punctele trigger,
• Durerea cronica, datorita riscului de corticalizare si memorizare a suferintei,
• Existenta unui factor organic care actioneaza ca un stimul continuu, responsabil de
persistenta durerii cronice acuzate de pacient,
• Prezenta factorilor de natura psihica, pacientul pierzand increderea in procedurile
analgezice anterioare pe care le-a utilizat, in situatia in care acestea au esuat.
Drept alternativa fata de metoda electroanalgeziei prin TENS-conventional (utilizarea
curentului de inalta frecventa si intensitate joasa) a fost propusa utilizarea electrostimularii
prin curenti de joasa frecventa si intensitate inalta, ceea ce va conduce la obtinerea unui spasm
muscular. Datorita faptului ca exista pacienti care nu tolereaza asemenea tip de stimulare
electrica pe o durata mai mare de timp, aceasta metoda este limitata doar la persoanele care
pot tolera fara probleme procedura. Efectul analgezic al acestui tip de electrostimulare de
intensitate inalta si frecventa joasa, se afla in legatura cu eliberarea endorfinelor, asemenator
electroanalgeziei prin curenti TENS-tip electropunctura. Aditional, se constata si efecte
vasodilatatoare.
Indicatiile metodei TENS-conventional sunt reprezentate de sindroamele dureroase acute si
cronice, prezentate in cele ce urmeaza:
• Reumatismul cronic degeneratic cu diverse localizari si stadii evolutive,
• Starile dureroase posttarumatice,
• Durerile din afectiunile neurologice periferice,
• Nevralgiile postherpetice,
• Durerile fantoma dupa amputatia membrelor,
• Durerile postanestezie,
• Sindroamele dureroase acute si cronice postoperaorii,
• Cicatricele si sindromul aderential postoperator,
• Sindromul algic care insoteste anuriile,
• Sindromul algic din carcinoame.
Contraindicatiile TENS-conventional sunt:
• Pacientii purtatori de pace-maker (cele doua aparate pot interfera),
• Aplicarea electrozilor stimulanti pe zona precordiala (pot aparea tulburari severe ale
ritmului cardiac sau se pot decompensa alte afectiuni cardiace),
• Alicarea elecrozilor stimulanti in apropierea sinusului carotidian (data fiind
sensibilitatea reflexa, se pot produce fenomene de aritmie cardiaca), laringelui,
faringelui (se pot produce spasme laringiene sau faringiene la aplicarea electrozilor pe
regiunea anterioara a gatului),
• Regiunile cutanate anestezice, la nivelul zonelor cu iritatie cutanata sau la nivelul
mucoaselor (se pot produce eriteme insotite de prurit la pacientii cu hipersensibilitate
cutanata su mucoasa),
• In apropierea ochilor

223
• Sarcina in primul trimestru,
• Durerile psihogene,
• Sindroamele dureroase de origine talamica (hiperpatia talamica),
• Sindroamele dureroase care beneficiaza de tratament etiologic corespunzator.
Contraindicatiile relative ale TENS-conventional constau in :
• Raspunsul imprevizibil al pacientului la terapia antialgica aplicata (inclusiv lipsa de
raspuns la terapia TENS-conventional),
• Terapie paleativa (atunci cand durerea este un simptom important pentru
diagnosticarea unei afectiuni grave se ve contraindica terapia analgezica pentru a se
putea stabili diagnosticul de certitudine si terapia in consecinta),
• Modificari tegumentare aparute in cursul sau dupa electrostimularile prelungite
anterioare.
Suferintele care raspund cu dificultate la terapia analgetica prin electrostimulare TENS-
conventional sunt reprezentate de: durerea psihogena, durerea de natura centrala sau cea
corticalizata, durerea viscerala, durerea difuza, greu de localizat, neuropatiile metabolice
(diabetica, alcoolica), anestezia dureroasa sau hiperpatia talamica, cefaleea vasculara,
pacientii care consuma opiacee.
Concluziile aplicatiei electrostimularii in terapia durerii sunt urmatoarele:
• Tratamentul durerii cu ajutorul electrostimularii se bazeaza pe teoriile cunoscute
privind mecanismele de receptie, transmitere si perceptie centrala a durerii, precum
cea a controlului portii la nivel medular (teoria numita gate-control, emisa de Melzak
si Wall) si descoperirea eliberarii endorfinelor la nivel central,
• Perfectionarea din domeniul electronicii cu aplicatii in domeniile medicale si conexe,
cu dezvoltarea unor aparate perfectionate, fiabile si sigure,
• Studiile de electronofiziologie care au permis selectarea unor curenti ai caror
parametrii ofera maximum de eficienta terapeutica cu efecte adverse, secundare si
nedorite minime, aplicabili atat in contextul durerii acute (durere postoperatorie,
durere posttraumatism in antecedente, cervicobrahialgii, lombosciatopatii cefalee,
durere musculara, durere a partilor moi periarticulare etc), cat si a celei cronice
(durerea fantoma post amputatie de membru, durerile datorate leziunilor nervoase),
• Tehnica este nedureroasa, pacientul resimtind senzatia de furnicatura placuta sau de
vibratie,
• Se utilizeaza undele bifazice care evita efectul de polarizare a electrozilor in
profunzime, -sediul de actiune al electrostimularii este predominant la nivel medular
(activand gate-controlul, daca se utilizeaza curentii de inalta frecventa si intensitate
scazuta) sau predomina eliberarea endorfinelor la nivel central, sediul de actiune fiind
deci encefalul (daca se utilizeaza curentii de joasa frecventa si intensitate inalta, de tip
electropunctura),
• Electrozii se pozitioneaza la nivelul sediului durerii sau la nivelul corespondentei
portiunilor superficiale ale nervilor senzitivi care inerveaza regiunea dureroasa
respectiva sau la corespondenta punctelor cutanate dureroase la presiune, numite
puncte trigger (care corespund, in mare parte, punctelor din acupunctura),
• Singurul dezavantaj al metodei este acela ca electrostimularea este doar un tratament
simptomatic al durerii.
Acupunctura si electropunctura

223
Acupunctura face parte din medicina traditionala (chineza) care se axeaza pe o serie de
principii de baza, precum:
• Prin corpul omului circula in mod ciclic energii, care provin din cosmos si de pe
pamant,
• In toate fiintele vii exista o bipolaritate (INN si IANG),
• Energiile circula de-a lungul unor canale invizibile, numite meridiane,
• Pe aceste meridiane se gasesc anumite puncte care, daca sunt stimulate, pot ameliora
anumite boli,
• La nivelul suprafetei corpului (tegumentului) sunt proiectate toate organele corpului,
• Viata se supune legii celor cinci elemente.
Medicina traditionala chineza isi are originea intr-o conceptie proprie despre lume,
subordonata gandirii TAO. Conform acestei gandiri, Universul este un tot format din materie
si energie, stapanit de doua forte antagoniste si complementare, numite INN si IANG. Aceste
forte mentin echilibrul Universului si se regasesc in proportii diferite in toate fenomenele si
lucrurile. Tot ce exista in Univers inseamna deci energie, care este indisociabila materiei.
Energiile care circula neintrerupt prin corpul uman provin din cosmos si de pe Pamant, din aer
si alimente. Energiile prezinta o bipolaritate si circula prin organism in mod ciclic, patrunzand
prin talpi si urcand spre cap, ca apoi sa coboare din nou. Orice dereglare in scurgerea acestor
energii inseamna boala iar incetarea definitiva a scurgerii inseamna moarte. Pentru evitarea
imbolnavirilor si a imbatranirii precoce, medicina traditionala recomanda, alaturi de
acupunctura, masaje, gimnastica si alimentatie energetica. Dupa cum aratam, prin corpul
omenesc sanatos energiile circula in mod armonios, cu mare regularitate, prin niste canale
numite meridiane. Meridianele prin care circula energia de nutritie sunt in numar de 24, cate
12 pentru fiecare jumatate de corp, numindu-se meridiane principale. Fiecare meridian are un
traseu intern, prin intermediul caruia se afla in legatura directa cu organul pe care il deserveste
si unul extern, cu sediul in piele. Fiecare meridian poarta numele organului cu care se afla in
legatura energetica. Pe langa aceste meridiane principale, in organism se mai afla si
meridianele secundare (de ex. meridianele curioase si cele musculotendinoase). Dintre
acestea, meridianele musculotendinoase se afla deasupra pielii, exact pe traseul meridianelor
principale care, dupa cum aratam, se afla in piele. Pe meridianele descrise se gasesc anumite
puncte care, stimulate prin intepatura de ac sau prin masaj, pot ameliora anumite boli. De-a
lungul timpului, chinezii au remarcat ca, de cate ori se imbolnavea cineva, anumite puncte de
pe piele deveneau dureroase. Unind punctele ei au obtinut traseele externe ale meridianelor
principale, pe parcurs descoperindu-le si pe cele secundare. Acupunctura a fost practicata de
medici vraci care atinsesera performanta de a percepe fluxul energetic emis de punctele active
cu ajutorul varfului degetelor de la mana plimbata pe piele, precum o antena de detectie.
Fiecare meridian are un numar fix de puncte situate in mici depresiuni ale pielii, prezente inca
de la nastere si persistand toata viata. Cele mai importante puncte din punct de vedere
terapeutic sunt la nivelul extremitatilor membrelor, sub coate si sub genunchi. Pe piele se mai
gasesc inca 400 de puncte numite extrameridiane, dintre care mai bine de jumatate se afla la
nivelul pavilionului urechii, utilizate pentru acupunctura. Suprafata unui punct nu depaseste 4
mm² iar in profunzime are un orificiu prin care intra in piele vasele si nervii. O serie de
cercetatori au demonstrat faptul ca punctele de acupunctura au proprietati electrice, printre
care o rezistenta electrica scazuta, ce poate fi detectata cu aparate specializate. Punctele pot fi
stimulate prin introducerea acului, prin masaj, prin moxa, prin aplicarea curentului electric
special, a razelor laser, a campurilor magnetice, a vibratiilor sonore, prin injectarea de diverse
substante.

223
Dupa cum aratam, organele sunt proiectate pe piele printr-o linie imaginara numita meridian
sau sub forma unui punct situat pe acest meridian. Existenta unor zone dureroase, proiectate
pe piele, cu ocazia imbolnavirii unor organe este confirmata si de medicina occidentala,
denumita si medicina materiei. Este meritul neurofiziologului englez Head, de a stabili pe
piele anumite zone, care ii poarta numele si care devin dureroase in caz de boala. Fiecarui
organ bolnav ii corespunde o anumita zona dureroasa. Alti cercetatori au masat aceste zone
dureroase descoperind ca suferinta algica a organului respectiv s-a ameliorat. Asa s-a nascut
masajul reflex, prin care se actioneaza la distanta, prin stimularea anumitor zone, asupra
organului bolnav. Teoria reflectarii organelor pe anumite segmente de corp a condus la
nasterea microacupuncturii. Folosindu-ne de proprietatea punctelor de pe piele de a deveni
sensibile in caz de imbolnavire, putem chiar diagnostica organul aflat in suferinta. Stimularea
anumitor puncte de pe unele segmentepoate fi facuta cu ajutorul masajului, executat cu
varfurile degetelor.
Conform unei legi de baza a gandirii chineze, viata se supune legii celor cinci elemente, apa,
lemnul, focul, pamantul, metalul, cere se produc si se distrug, fara incetare. Gratie acestei
legi, s-au stabilit primele legi fiziologice si patologice ale medicinii traditionale chineze,
valabile si astazi.
Electropunctura este o metoda terapeutica ce are drept scop combaterea durerii,
mecanismele fiziologice de actiune fiind cele descrise la electroanalgezie prin metoda
stimularii nervoase electrice transcutanate, SNET sau TENS. Electropunctura reprezinta o
metoda de tratament ce poate aborda o serie de sindroame dureroase, poate trata sidroame
algice ce nu raspund la alte metode terapeutice, este o metoda fiziologica, netraumatizanta,
usor de realizat/executat si cu rezultate rapide. Mecanismul de actiune al electropuncturii il
constituie stimularea electrica selectiva a fibrelor rapid conducatoare, cu inchiderea portii
pentru conducerea informatiilor prin fibrele nervoase nociceptive pentru durere. Face parte
din metodele de reflexoterapie deoarece locul de actiune (locul de aplicare al electrozilor) il
reprezinta zonele sau punctele dureroase reflexe, identice celor din acupunctura, cu o pondere
de 80%. Datele parametrilor electrici ale punctelor cutanate dureroase la presiune trebuie se se
coreleze cu anumite stari functionale ale diferitelor organe ale corpului uman.
Patologia corespondenta si indicata acestui tip de tratament se regaseste in domeniile
tulburarilor de functionalitate sau al contracturilor musculare datorate unor mecanisme
neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de:
• Afectiunile organice care pot beneficia de terapie etiologica corespunzatoare,
• Neoplaziile,
• Afectiunile psihice precum, psihonevrozele depresive, schizofrenia,
• Sarcina.
Electropunctura utilizeaza curenti electrici de joasa frecventa reglabila, intensitate reglabila si
senzatia de furnicatura placuta sau de vibratii la aplicare. Se aplica mai multi electrozi (3 sau
4), putandu-se trata simultan mai multe puncte (6, pana la 8). Cu ajutorul varfurilor
electrozilor, care au un diametru de 1-2 mm, se vor efectua electrostimulari cu durate de la
cateva secunde la cateva minute, pana se obtine ameliorarea acuzelor dureroase si relaxarea
musculaturii locoregionale. Punctele pot fi stimulate concomitent sau succesiv.
Aplicatiile pot fi realizate zilnic sau la doua zile. Pentru sindroamele dureroase acute sunt
necesare 2-6 sedinte, in timp ce pentru sindroamele dureroase cronice pot fi necesare 10-20
sedinte de electropunctura. Rezultatele sunt favorabile si se instaleaza imediat in proportie de
pana la 90% dintre cazuri, mecanismul de actiune fiind cel descris la teoria controlului portii,
de catre Melzak si Wall.

223
Electropunctura nu se substituie electrostimularii TENS si nici electroacupuncturii (la care
intervine cel de-al doilea stimul, reprezentat de introducerea acelor in punctele bine stabilite,
aflate pe meridianele de acupunctura.
Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.

223
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
• Sindromul migrenos,
• Insomnii,
• Durerile din bolile reumatice,
• Tulburarile psihice minore,
• Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
• Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile,
sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
• Alcoolismul si tabagismul,
• Sindromul alergic,
• Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice,
algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
• Contracturile musculare de tipul torticolisului,
• Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
• Disfunctiile sexuale,
• Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
• Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea
arteriala),
• Astmul bronsic, sinuzita,
• Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia
faciala),

223
• Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
• Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
• Tulburarile psihice minore.

223
2 Aspecte clinice, diagnostice si terapeutice

Medicina fizica si de recuperare medicala (fizioterapia) se defineste drept evolutia unei


persoane spre un potential fizic, psihologic, social, vocational si educational maxim, in
concordanta cu infirmitatea psihologica sau anatomica proprie si raportat la limitele
ambientale (sau ale mediului inconjurator).
Procesul de recuperare presupune existenta unei echipe interdisciplinare in care membrii sai
colaboreaza, fiecare persoana are responsabilitati individuale, integrate in efortul colectiv,
organizatia functionand pe nivele ierarhice. Membrii echipei comunica in permanenta si
folosesc acelasi limbaj medical, cat si aceleasi sisteme de referinta in evaluarea clinica si
functionala a pacientilor. Echipa este alcatuita dintr-o serie de specialisti, intre care si:
• Specialistul in terapie ocupationala. Acesta evalueaza capacitatea de autoingrijire a
pacientului si ofera variante medicale de rezolvare a diferitelor situatii sau contexte
aparute la domiciliul bolnavului, exploreaza abilitatile vocationale ale pacientilor,
asista ceilalti specialisti la desfasurarea programului de recuperare medicala propriu-
zis, educa familia pacientilor cu deficite functionale etc.
• Fiziokinetoterapeutul sau kinetoterapeutul. Acesta asista pacientul in aplicarea
programelor complexe de fizioterapie si de reeducare functionala (recastigarea
mobilitatii articulare, a fortei si rezistentei musculare, a coordonarii miscarilor, a
sensibilitatii, recuperarea mersului, ameliorarea sindromului algic musculoscheletal,
utilizarea dispozitivelor de mers, utilizarea aparatelor de reeducare functionala la sala
de kinetoterapie, aplicarea procedurilor de fizioterapie, asigurarea reposturarii corpului
prin exercitii si educatie medicala, realizarea evaluarilor functionale initiale, de etapa
si finale etc).
• Specialistul in terapie recreationala. Acesta utilizeaza activitatile recreationale in
scopul interventiei asupra comportamentului fizic, social sau emotional, spre a
produce o schimbare comportamentala dorita, in vederea cresterii si dezvoltarii
normale sau a recuperarii functionale a pacientilor.
• Specialistul in orteze si proteze.
• Asistenta de fizioterapie si recuperare. Este persoana care ii ajuta pe ceilalti specialisti
ai echipei si se asigura si de corecta ingrijire si medicamentatie a pacientilor.
• Specialistul logoped.
• Specialistul in psihologie.
• Asistentul social. Este persoana acre asigura interfata pacientului cu familia si echipa
complexa de recuperare medicala.
• Consilierul vocational. Acesta evalueaza potentialul vocational real al pacientului,
stabileste obiectivele de indeplinit, organizeaza activitatile in consecinta si se asigura
de buna lor desfasurare.
• Alti specialisti, precum: dieteticianul, protezare maxilofaciala, specialistul in medicina
dentara, specialistul in audiologie, specialistul in aparatura medicala de specialitate
etc.
Fizioterapia se confrunta ca specialitate cu sindromul algo-disfunctional ce poate apare la o
anumita persoana, intr-un context patologic acut sau intr-unul cronic, inclusiv in situatia
malformatiilor congenitale, accidentelor sau traumatismelor. In timp ce semnele si
simptomele bolii acute dispar, ca urmare a tratamentului prescris si urmat de pacient, in
contextul suferintelor cronice se va considera o notiune noua, aceea de secventialitate a bolii

223
in termeni de infirmitate, incapacitate si handicap. Orice specialist trebuie sa stie definitia
acestor termeni, sa-i identifice corect la persoanele cu disfunctionalitate clinica si sa stie sa
asiste prin actiuni medicale si socioprofesionale persoanele in cauza.
Infirmitatea reprezinta orice pierdere sau anormalitate a unei structuri sau functii fiziologice,
psihologice sau anatomice. Infirmitatea reprezinta consecinta clinica sau manifestarea unei
boli sau a unei situatii cu implicatii medicale. Ea poate consta intr-o pierdere anatomica (a
unui membru, organ, tesut etc), cat si intr-o disfunctionalitate a unui organ, aparat sau sistem.
Infirmitatea este reprezentata de pierderea unui deget, scaderea auzului, pierderea sau
disfunctionalitatea unei parti din sfera oro-maxilofaciala, reducerea mobilitatii unei articulatii,
perderea de forta musculara, incoordonarea miscarilor, deposturarea coloanei vertebrale etc.
Diagnosticul este clinic.
Incapacitatea reprezinta restrictia sau pierderea aptitudinii de a executa o activitate
considerata pana in acea etapa, normala pentru individul in cauza. Incapacitatea este
consecinta unei infirmitati si se stabileste pe baza diagnosticului functional. Nu orice
infirmitate este obligatoriu urmata de o incapacitate dar orice incapacitate are la baza o
infirmitate. De exemplu, un pacient nu poate deschide usa, nu poate conduce masina, nu se
poate aseza pe scaun, nu poate merge fara a fi asistat la mers, nu pronunta corect cuvintele, nu
se poate alimenta diversificat etc. Se vorbeste astfel, despre incapacitati de locomotie, de
dexteritate, de autoingrijire, de comunicare, situationala etc. Modalitatea in care poate fi
cuantificata incapacitatea sau diagnosticul functional se poate face pe baza capacitatii de a
performa activitatile vietii cotidiene sau de zi cu zi (ADL-activities of daily living).
Handicapul reprezinta dificultatea unei persoane de a realiza relatii normale cu mediul de
viata, relatii in concordanta cu varsta si pregatirea sa, cu sexul, conditiile sociale si culturale
proprii. Handicapul este consecinta unei infirmitati sau a unei incapacitati, cand acestea intra
in conflict cu mediul social, profesional si familial al persoanei respective. Persoana cu
handicap este un infirm sau se afla in incapacitate de face fata normelor generale si speciale
ale mediului ambiental in care traieste, el nu se poate manifesta ca individ cu personalitate
completa si normala. Deci, nu mai poate fi sot, partener de afacere, muncitor, tata, student,
persoana independenta etc. De exemplu, pentru un interpret de muzica, o afectiune localizata
la nivelul articulatiei temporo-mandibulare il pune in incapacitatea de a-si desfasura
activitatea profesionala. Aceasta conduce la handicap profesional, cu deteriorarea calitatii
vietii persoanei in cauza. Se poate vorbi astfel, despre un handicap educational, ocupational,
profesional, familial, economic, de integrare sociala etc. Nu orice infirmitate cu incapacitate
determina handicap.
Pornind de la cele prezentate, fizioterapia si-a conturat obiectivele si a stabilit metodologia
utila in recuperarea medicala a urmatoarelor categorii sau domenii de patologie:
• Afectiunile aparatului neuromioartrokinetic (NMAK) de origine neurologica,
ortopedico-traumatica si reumatologica (reumatism cronic degenerativ sau inflamator
sau abarticular).
• Afectiunile cardiovasculare.
• Afectiunile respiratorii cronice.
• Afectiunile psihice, inclusiv tulburarile de vorbire.
• Afectiunile senzoriale (vazul, auzul), inclusiv surdo-mutitatea.
• Limitat, afectiunile dermatologice, digestive, metabolice, renourinare, endocrine,
inclusiv obezitatea etc.
Mijloacele si metodele fizioterapiei sunt adaptate patologiei careia i se adreseaza si sunt
reprezentate de:

223
• Termoterapie.
• Electroterapia, diatermia (curenti terapeutici de inalta frecventa).
• Masajul terapeutic.
• Kinetoterapia.
• Laserterapia.
• Hidroterapia.
• O serie de modalitati terapeutice adjuvante, precum biofeedback-ul, terapia
ocupationala, tehnicile de facilitare neuroproprioceptiva, protezarea auzului, vederii,
psihoterapia, terapia educationala etc.

2.1 Principii de diagnostic clinico-functional


Interventia terapeutica trebuie sa fie fundamentata pe bazele unei evaluari corecte si complete
deoarece incapacitatea functionala se afla in contextul mai larg al patologiei preexistente si
concomitente. Diagnosticul medical se concentreaza pe antecedentele pacientului si pe datele
examenului clinic, permitand intr-o prima etapa, identificarea corecta a bolii si stabilirea
diagnosticului de boala, urmand ca specialistul in fizioterapie si recuperare medicala sa
stabileasca consecintele functionale ale bolii sau traumatismului si nivelul functional actual,
ceea ce reprezinta diagnosticul de recuperare medicala. Bilantul si diagnosticul functional
corect presupune o buna cunoastere a diferentelor dintre infirmitate, incapacitate si handicap,
la pacientul in cauza. Daca boala nu poate fi abordata pe cale medicamentoasa si/sau
chirurgicala, specialistului in fizioterapie si recuperare medicala ii revine sarcina sa identifice
prioritatile terapeutice si sa stabilesca un program complex de recuperare medicala, stabilind
obiectivele de indeplinit, mijloacele, modalitatile terapeutice si metodele ce urmeaza a fi
utilizate. Evaluarea clinico-functionala a pacientului este urmata deci, de desfasurarea unui
program ce cuprinde si alte modalitati terapeutice, alaturi de cele clasice, bine cunoscute.
Spre deosebire de alte specialitati medicale, medicina fizica si de recuperare medicala este
comprehensiva, ea nelimitandu-se doar la un singur organ sau sistem functional al
organismului uman. Scopul principal al medicinii de recuperare este acela al readucerii
persoanelor cu diferite grade de disfunctionalitate (infirmitate, incapacitate, handicap) la o
independenta fizica, mentala, sociala si economica, maxim posibila. Drept urmare, trebuie
cunoscute si evaluate corect toate conditiile constatate la pacientul in cauza. In acest context,
ne vor interesa urmatoarele:
• Aspectele legate de capacitatea de miscare (mobilizare, deplasare). Afectarea acesteia
poate fi subiectiva si/sau obiectiva, tinand de sindromul algic asociat sau doar de
gradul de disfunctionalitate, in sine. Se vor identifica si eventualele necesitati
terapeutice si de reeducare functionala, incluzand dispozitivele de mers sau alt necesar
tehnic suplimentar (orteze, proteze, dispozitive de electrostimulare, scaun cu rotile,
carje, baston etc).
• Aspectele legate de posibilitatea de a executa activitatile din viata cotidiana sau de zi
cu zi, inclusiv activitatile de autoingrijire. Ne intereseaza prezenta subiectiva sau
obiectiva a unor incapacitati, posibilitatile reale de rezolvare, asistenta tehnica si
umana de specialitate.
• Aspectele legate de realizarea capacitatilor/posibilitatilor de comunicare. Accentul se
pune pe identificarea aspectelor subiective si obiectice ale problemei ridicate,
posibilitatile de rezolvare si necesitatea utilizarii unor echipamente adecvate
deficitului constatat.

223
• Aspectele legate de interactiunea pacient-societate. Impactul social al
disfunctionalitatii poate fi perceput atat la modul subiectiv, cat si la cel obiectiv.
Intereseaza identificarea problemelor sociale ce necesita rezolvare imediata, cat si
posibilitatea de adaptare a unor echipamente si de a solicita insotitor la nevoie.
• Aspectele psihologice sunt abordate din punctul de vedere al componentei subiective
si a celei obiective, intereseaza posibilitatile terapeutice de corectare si de promovare a
reechilibrarii psihologice a pacientului.
Toate aspectele prezentate vin in sprijinul afirmatiei conform careia tratamentul problemelor
medicale trebuie sa aiba in vedere si aspectele disfunctionale, apreciate cu ajutorul evaluarii
clinico-functionale.

2.2 Evaluarea clinico-functionala a pacientului


Evaluarea clinica a pacientului incepe prin consemnarea antecedentelor si a istoricului bolii si
continua cu examenul fizic al pacientului (observatie, palpare, percutie si auscultatie). Dupa
identificarea elementelor examenului fizic care ajuta la stabilirea diagnosticului de boala,
specialistul in medicina fizica si recuperare medicala mai are in fata doua sarcini de
indeplinit:
• Examinarea amanuntita a pacientului in scopul identificarii elementelor fizice care
definesc incapacitatea si handicapul si care se afla in legatura cu boala.
• Identificarea restantului fizic, psihologic si intelectual, menit sa confere baza de
plecare in restabilirea independentei functionale.
Segmentele importante ale examenului clinic in fizioterapie si recuperare medicala sunt
reprezentate de: semnele vitale si aspectul general al pacientului, aspectul tegumentelor si al
ganglionilor limfatici, examinarea capului, ochilor, urechilor, nasului, gurii si fundului de gat,
a gatului, toracelui, regiunii precordiale si inimii, a vaselor periferice, a regiunii abdominale, a
sistemului genitourinar si rectului, a sistemului musculoscheletal, examenul neurologic si cel
functional.
In privinta examenului sistemului musculoscheletal, examinatorul trebuie sa posede abilitati
deosebite si experienta spre a putea identifica elemente fizice ce tin de fiecare regiune a
corpului si de fiecare element constituient, precum os, articulatie, cartilaj, ligament, tendon si
muschi. Acestor elemente li se adauga cele obtinute ca urmare a exmenului neurologic.
Examinarea sistemului neuromioartrokinetic NMAK cuprinde inspectia, palparea, bilantul
articular (aprecierea gradului de mobilitate sau ROM assessement), aprecierea stabilitatii
articulare si bilantul sau testingul fortei musculare.
Inspectia poate identifica scoliozele, cifoza accentuata, hiperlordoza, deformarile articulare,
amputatia unui segment, absenta sau asimetria unor zone sau regiuni ale corpului (dismetriile
de membre), edem, inflamatie, congestie, deformarea tesutului moale, cicatrici, fasciculatii
musculare, atrofie musculara, hipertrofie sau ruptura musculara. Uneori, toate cele prezentate
nu sunt evidente si trebuie cautate cu atentie. Pe parcursul examenului fizic se apreciaza si
manifestarile sindromului dureros, precum si alte manifestari insotitoare.
Palparea sistemului MAK deceleaza si identifica structura de origine (os, tesut moale sau alta
structura anatomica) care confera sensibilitate si diformitate locoregionala. Se vor palpa toate
tesuturile aflate in vecinatatea zonelor cu hemoragie sau cu edem la pacientii cu modificarea
starii de constienta.
Aprecierea gradului de mobilitate sau bilantul articular se face in scop de evaluare initiala,
evaluare a programului de reeducare functionala efectuat, obtinerea feedback-ului
performantei terapeutice, aprecerea capacitatii de lucru sau in scop de studiu. Pentru aprecerea

223
gradului de mobilitate al unei articulatii se porneste din pozitia anatomica, ca fiind pozitia de
baza sau punctul zero. Exista o serie de factori care conduc la variatiile valorilor gradelor de
miscare obtinute. Acesti factori tin de varsta, sex, conditia fizica, obezitatea, contextul
genetic. Valorile ideale, cu care se compara cele reale, obtinute de la pacienti, reprezinta o
valoare medie propusa. Cand pacientul nu participa la evaluare, masuratoarea este efectuata in
exclusivitate de catre examinator si este pasiva iar cand pacientul insusi efectueaza miscarea,
gradul de mobilitate obtinut este unul activ. Daca comparam valorile activa si pasiva ale unei
miscari dintr-o articulatie, atunci pozitia de start, stabilizarea miscarii, aliniamentul
segmentelor si tipul goniometrului ar trebui sa fie aceleasi. In aprecierea recuperarii
functionale a mainii operate se realizeaza inregistrari grafice ale miscarilor degetelor.
Stabilitatea articulara reprezinta capacitatea elementelor structurale apartinand unei articulatii
de a rezista fortelor care se manifesta inoportun/necorespunzator. Stabilitatea unei articulatii
este determinata de:
• Gradul de congruenta osoasa.
• Integritatea structurilor cartilaginoase si capsulare.
• Tonusul si forta musculara si ligamentara.
• Fortele care solicita permanent articulatia.
Un exemplu in favoarea celor deja prezentate o reprezinta descrierea articulatiei coxo-
femurale care este congruenta si stabila, in timp ce articulatia glenohumerala se bazeaza pe un
suport musculoligamentar datorita lipsei de congruenta osoasa a capului sferic in relatie cu
fosa glenoidala plata.
Stabilitatea articulara este adesea compromisa prin afectiuni ce solicita frecvent tratamentele
specifice fizioterapiei si recuperarii medicale. De exemplu, sinovita inflamatorie asociata
puseelor bolii reumatismale cronice degenerative sau inflamatorii, slabeste capsula articulara,
cat si ligamentele de vecinatate, iar durerea ce survine va inhiba contractia musculara
periarticulara normala. Aceasta inhibitie predispune articulatia implicata la susceptibilitate
fata de agresiuni din partea fortelor normale si anormale, conducand la instabilitate articulara.
Instabilitatea articulatiilor segmentelor periferice si ale coloanei vertebrale este des intalnita in
situatii neurologice si posttraumatic. Excesul de miscare este remarcat ca urmare a evaluarii
functionale articulare. Studiile radiografiilor efectuate in flexie-extensie sau executarea unor
miscari exagerate asupra segmentelor interesate pot oferi date importante atunci cand este
suspectata o instabilitate articulara neexprimata in mod evident clinic.
Bilantul articular mai poate evidentia: contractura in flexie prelungita cu aparitia unui flexum
articular, redoare articulara de cauza mecanica si/sau inflamatorie, blocajul articular (prin
prezenta unui corp strain intraarticular cum se intampla in ruptura de menisc sau in suferintele
reumatismale cronice degenerative etc) si ankiloza articulara (fibroasa sau osoasa).
In practica medicala mobilitatea articulara se poate aprecia prin comparatie cu membrul
contralateral. Programele de fizioterapie si recuperare medicala se adreseaza mai putin
gradului maxim de mobilitate articulara, preferandu-se reeducarea functionala a unghiului
functional, numit si unghi util de miscare, ce corespunde zonei de maxima utilitate articulara
in contextul activitatilor zilnice familiale, sociale si profesionale.
Bilantul muscular reprezinta evaluarea obiectiva a tonusului, fortei si rezistentei musculare la
efort. Evaluarea fortei musculare poate releva o hipertonie sau o hipotonie musculara.
Valorile obtinute difera insa, in functie de varsta, sex, prezenta sindromului dureros, starea de
oboseala a pacientului, lipsa sau slaba motivatie a acestuia, teama, lipsa de intelegere a testarii
efectuate, prezenta unei suferinte de neuron motor central sau periferic, asociata. Afectiunile
neuronului motor periferic vor conduce la pierderea pattern-urilor motorii, in concordanta cu
nivelul/sediul suferintei. De exemplu, intr-o neuropatie periferica, hipotonia musculara este

223
prezenta in teritoriul de distributie a radacinii nervoase afectate. Musculatura paretica sau
plegica din sindromul de neuron motor periferic difera de spasticitatea sau rigiditatea din
sindromul de neuron motor central. Bilantul sau testingul muscular se poate realiza corect
doar in urmatorul context: pacientul trebuie sa fie relaxat si sa colaboreze la evaluare,
cunoasterea corecta a anatomiei functionale si a biomecanicii locoregionale, cunoasterea si
controlul sindromului algic asociat, cat si asocierea datelor bilantului articular.
Obiectivarea bilantul muscular se realizeaza prin utilizarea unui sistem de cotare international,
sistem care foloseste scala de la 0-5, cu ajutorul caruia se apreciaza tensiunea in tendon si
masa musculara, forta si rezistenta muschiului.
• Valoarea 0: nu se simte tensiune nici in tendon, nici in masa musculara, nu apare
schita de contractie, muschiul fiind practic denervat.
• Valoarea 1: apare tensiune in tendon si in masa musculara iar contractia musculara
este modesta, nefiind urmata de miscarea segmentului.
• Valoarea 2: se realizeaza o contractie musculara prin care se deplaseaza segmentul
scos de sub forta gravitationala si orice alta rezistenta care s-ar opune
• Valoarea 3: contractia musculara este suficient de puternica spre a realiza deplasarea
segmentului impotriva gravitatiei dar fara sa existe vreo alta rezistenta
• Valoarea 4: contractia musculara realizeaza deplasarea segmentului contra gravitatiei
la care se adauga o rezistenta medie.
• Valoarea 5: contractia musculara este posibila si realizeaza deplasarea segmentului
contra gravitaiei, la care se adauga o rezistenta crescuta (maximala).
Examenul neurologic este la fel de important ca si acela al sistemului MAK, impreuna
alcatuind doua componente de baza ale examenului fizic standard, oferind clinicianului
posibilitatea de a identifica sursa disfunctionalitatii constatate si de a realiza un program
coerent de reeducare functionala a pacientului. Examenul neurologic cuprinde: aprecierea
statusului mental al pacientului, a functiei de vorbire si a limbajului, evaluarea reflexelor, a
nervilor cranieni, a integrarii motorii centrale, aprecierea senzatiilor si perceptiei. In ceea ce
priveste nervii cranieni, trigemenul (V) asigura inervatia muschilor masticatori si
sensibilitatea faciala iar facialul (VII), glosofaringianul (IX), vagul (X), si hipoglosul (XII)
asigura functia gustativa (VII, IX, X), expresia faciala (VII), functia motorie a articulatiei
temporo-mandibulare (VII, IX, X, XII) si functia de deglutitie (IX, X, XII). Nervul accesor
(XI) asigura functionalitatea muschilor sternocleidomastoidian si trapez. In ceea ce priveste
reflexele, se urmareste prezenta corecta a stretch reflexului muscular, a reflexelor superficiale
segmentare si a celor patologice.
Integrarea motorie centrala este identificata prin aprecierea tonusului muscular, a coordonarii
miscarilor, evidentierea spasticitatii, a rigiditatii si incoordonarii miscarilor, evidentierea
miscarilor involuntare, constatarea apraxiei.
Tulburarile de sensibilitate se refera la aprecierea celei superficiale, a celei profunde si a
integrarii corticale iar tulburarile de perceptie sunt puse in evidenta prin identificarea
agnoziei, a lipsei de orientare stanga-dreapta, precum si prin aplicarea altor teste de perceptie.
Examenul si evaluarea functionala apreciaza consecinta infirmitatii, din momentul in care a
fost identificata, asupra statusului functional al pacientului. Acesta este evaluat la locul de
desfasurare a activitatii solicitate si in diferite situatii. Specialistul este interesat in a determina
statusul functional initial al pacientului in cauza, spre a putea stabili programul de reeducare
functionala si pentru a putea evalua in termeni de comparatie, progresele obtinute. Nu se
pierde din vedere nici evaluarea componentelor care apreciaza capacitatea de comunicare a
pacientului. In contextul prezentat, intereseaza posibilitatea pacientului de a se alimenta, de a

223
se imbraca, de a-si asigura igiena si toaleta personala, de a se mobiliza in pat, de a-si asigura
transferurile, de a se deplasa cu scaunul cu rotile, de a merge, de a conduce vehicule.
Literatura de specialitate prezinta o serie de scale menite sa evalueze (sa identifice si sa
cuantifice corespunzator) statusul functional in contextul activitatilor zilnice. Aceste scale
permit aprecierea obiectiva a independentei sau al gradului de dependenta a pacientului in
realizarea diferitelor solicitari functionale, precum si tipul de asistenta (umana, tehnica,
mecanica) sau nevoia unui insotitor. In lumina celor prezentate, nivelele de dependenta sunt:
• Independenta, cand se pot efectua activitati fara asistenta fizica sau verbala.
• Nevoia de control sau supervizare, cand sunt necesare instructiuni verbale sau alte
tipuri de control.
• Nevoia de asistenta, cand este nevoie de ajutorul minim, moderat sau maxim al altei
persoane spre a reliza performantele asteptate.
• Dependenta totala de alta persoana.
Din momentul in care antecedentele pacientului si istoricul bolii sunt cunoscute, examinarea
fizica a fost efectuata, rezultatele notate, specialistul in fizioterapie si recuperare medicala
centralizeaza datele, elaboreaza o lista a problemelor de rezolvat si formuleaza un plan
terapeutic de urmat.

2.3 Principii generale de recomandare si prescriere a


principalelor mijloace si modalitati terapeutice apartinand medicinii
fizice si de recuperare medicala
Agentii fizicali precum caldura, recele, lumina, frictiunea si presiunea au o vechime de
utilizare de mii de ani. Lor li s-au alaturat proceduri precum diatermia, electroterapia si
electrostimularea, masajul terapeutic, terapia prin campuri electromagnetice, laserterapia.
Tratamentele nu au fost nicicand statice, terapia prin miscare jucand in permanenta un rol
cheie in programele de fizioterapie si recuperare medicala.
Fizioterapia se adreseaza pacientilor cu boli acute sau cronice, carora le asigura ameliorarea
sau diminuarea pana la disparitie a sindromului algic si limitarea disfunctionalitatii cu
promovarea restantului functional.
Principalele mijloace si modalitati terapeutice se adreseaza unui context terapeutic complex,
constand in:
• Pondere crescuta a cazurilor cronice, fata de cele acute.
• Repercursiuni negative ale facilitatilor oferite de gradul inalt de urbanizare, care se
regasesc sub forma sindromului de deconditionare si de dezadaptare fizica la efort si a
dezvoltarii unei patologii de stres psihic.
• Modificare unor obiceiuri cu promovarea altora, intens nocive pentru organismul
umna, precum consumul de alcool, de droguri, fumatul, sedentarismul,
supraponderalitatea si obezitatea de aport, prin dezvoltarea unor obiceiuri nutritionale
nesanatoase si asocierea lipsei de miscare.
• Accentuarea procesului de imbatranirea populatiei, cu polarizarea patologiei si a
preocuparilor teraputice spre geriatrie si gerontologie.
• Cresterea ponderii de aparitie a patologiei posttraumatice, in special in randul tinerilor.
Avand in vedere cele prezentate, procedurile de fizioterapie si recuperare medicala s-au mutat
din sfera suferintelor acute spre cea a celor cronice, de lunga durata, terapia devenind
complexa si costisitoare pentru pacient si societate.

223
Curele de intretinere si recuperare functionala erau recomandate in anii trecuti de doua ori pe
an, ajungand ca actual, programele de fizioterapie si de recuperare medicala sa se desfasoare
pe perioade lungi de timp, raportat la gravitatea deficitelor functionale dobandite de pacienti.
Programele de fizioterapie contin in medie, trei proceduri electrice si sau laserterapie, care
asociaza, de la caz la caz, masajul terapeutic si kinetoterapia ca atare sau efectuata pe aparate.
Numarul de sedinte este cuprins intre 6-10-15-18 zile, dupa care urmeaza o terapie de
intretinere functionala.

223
3 Termoterapia

3.1 Aplicatiile de caldura si rece: prezentare,


clasificari, reguli de aplicatie, obiective, efecte fiziologice, indicatii,
contraindicatii, metodologie de aplicatie
Aplicarea termoterapiei stimuleaza procesele de termoreglare ale organismului uman in
vederea mentinerii homeostaziei mediului intern.
Prezentare, clasificari
In ceea ce priveste vectorul aplicat, procedurile de termoterapie se pot clasifica dupa cum
urmeaza:
• Procedurile umede (hidrotermoterapia), care utilizeaza apa drept vehicul, agent sau
vector termic. Acestea reprezinta cea mai mare parte a termoterapiei si se prezinta sub
forma de comprese, impachetari, bai, dusuri etc.
• Procedurile uscate utilizeaza vectori care prezinta o conductibilitate termica mai mica
decat a apei, si anume parafina, namolul, aerul, lumina, nisipul.
In functie de gradul de penetrare in tesuturi al energiei calorice, sunt descrise doua tipuri de
termoterapie:
• Termoterapia profunda (diatermia, care prezinta efect caloric pana la 3,5-7 cm).
• Termoterapia superficiala (aplicatiile de parafina, lampile de lumina, impachetarile,
aplicatiile de comprese).
Acest tip de clasificare tine cont de faptul ca se poate realiza o conversie a altor forme de
energie in caldura, asa numita termoterapie de conversie, cum sunt RIR, curentul electric de
inalta frecventa sau ultrasunetele.
In privinta suprafetei pe care se aplica procedura de termoterapie, clasificarea cuprinde:
• Proceduri locale, aplicate pe suprafete limitate ale corpului, si anume compresele,
cataplasmele, baile sau afuziunile locale.
• Proceduri partiale, aplicate pe suprafete mai extinse ale corpului sau pe un hemicorp,
si anume impachetari, bai partiale, aplicatii partiale de parafina, bai alternante.
• Proceduri generale, aplicate pe toata suprafata corpului, precum baia generala,
impachetari generale, afuziuni generale.
Referitor la temperatura utilizata in cadrul procedurii de termoterapie, se poate vorbi despre:
• Proceduri de crioterapie, ce utilizeaza agentul termic cu o temperatura aflata sub 0°C.
• Proceduri reci, clasificate la randul lor in proceduri reci propriu-zise, cu temperaturi de
pana la 20°C si proceduri racoroase, cu temperaturi de pana la 32°C.
• Proceduri calde, cu temperaturi cuprinse intre 36-45°C, reprezentate de baile calde, cu
temperaturi cuprinse intre 36-37°C, baile hiperterme, cu temperaturi cuprinse intre 38-
39°C si baile intens hiperterme, cu temperaturi de peste 40°C.
• Proceduri de termoterapie propriu-zisa, care utilizeaza temperaturi cuprinse intre 45-
80-100°C, incluzand aplicatiile de parafina, de namol sau nisip, baile de lumina,
sauna.
• Proceduri alternante, cu aplicatii alternative de cald si rece, vizand, in principal,
stimularea circulatiei locoregionale. Procedurile sunt multiple, pot fi locale, partiale

223
sau generale, utilizand diferite valori de temperatura ale vectorului termic (sauna,
izvoare calde, dusuri reci, baie de namol).
• Proceduri ascendente, la care temperatura vectorului termic este crescuta progresiv, cu
rolul de calire a organismului.
• Proceduri de terapie contrastanta (efectele sunt datorate reflexului hiperemic, ce apare
la expunerea alternativa a organismului sau a unor segmente la agentul termic cald si
rece, in cadrul unei singure proceduri, precum baia sau dusul, de exemplu). Baia
contrastanta este utila, in special in programele terapeutice ale poliartritei reumatoide
si in distrofia reflexa simpatica sau algoneurodistrofia.
Reguli de aplicare a termoterapiei.
Aplicarea procedurilor de termoterapie se supune unor reguli generale, fundamentate
experimental si stiintific, dupa cum este prezentat in cele ce urmeaza:
• Orice prescriere a unei proceduri de termoterapie este obligatoriu precedata de un
examen clinic complet, pentru a se depista si diagnostica eventualele leziuni
tegumentare, bolile infecto-contagioase intercurente, afectiunile cardiovasculare, sau
respiratorii, endocrino-metabolice, neoplazia etc.
• Termoterapia se aplica la minimum 30 minute postprandial.
• Procedurile generale se recomanda sa se aplice dimineata.
• Procedurile succesive de termoterapie necesita respectarea unui interval de timp liber
(2 ore) intre ele.
• Numarul de aplicatii zilnice, recomandate unui pacient trebuie sa fie limitat.
• Eforturile fizice exagerate, perioadele de stress sau insomnie, alte afectiuni precum
cele de tip colicativ etc, contraindica aplicarea procedurilor de termoterapie.
• Procedurile de termoterapie generala seintrerup pe perioada ciclului menstrual.
• Pacientul isi va goli vezica urinara si intestinul inainte de aplicarea
procedurilor.Aplicarea unor excitanti mai puternici necesita avizul medicului
specialist.
• Pacientilor cu tulburari circulatorii periferice, aplicarea procedurilor reci se face dupa
o incalzire prealabila.
• Procedurile calde prelungite sau intens hiperterme sunt urmate de o perioada de racire,
in vederea combaterii atoniei vasculare periferice.
• Medicul specialist stabileste parametrii de temperatura, durata a procedurii, intensitate,
topografie cutanata etc, indicatii ce trebuie respectate
• Pacientul este supravegheat pe tot parcursul procedurii iar aplicatia se intrerupe la
aparitia oricaror manifestari de intoleranta aparute, pentru prevenirea accidentelor.
Obiectivele termoterapiei se definesc in legatura cu mecanismele sale de actiune. Ele
vizeaza:
• Reechilibrarea verigilor fiziologice ale termoreglarii,
• Interceptarea verigilor fiziopatologice implicate in afectiunile localizate, in special la
nivelul aparatului locomotor,
• Modularea reactivitatii organismului la mediu prin cresterea capacitatii de aparare
imunitara specifica si nespecifica a acestuia,
• Cresterea capacitatii de adaptare a organismului la variatiile termice ale mediului.

223
Factorul termic actioneaza la nivelul aplicatiei, deci locoregional, cat si la nivelul intregului
organism.
Domeniile de patologie in care este indicata termoterapia se afla, dupa cum aratam, in
legatura cu reactia organismului la aplicarea factorului termic (cald-rece). Aceasta este
caracterizata prin reactia dermovasculara, modificarea frecventei cardiace, a frecventei
respiratiilor si intensitatea reactiei subiective a pacientului la aplicarea stimulului.
Efectele aplicatiei locoregionale a factorului termic (cald-rece) sunt:
• Miorelaxant-antispastic,
• Analgezic,
• Vasculoactiv-hiperemic, antiinflamator-resorbtiv,
• Biotrofic prin modularea proceselor metabolice,
• Modularea elasticitatii tesutului conjunctiv.
Efectele generale ale aplicatiei factorului termic sunt:
• Cresterea performantelor aparatului NMAK (neuromioartrokinetic) la nivelul tuturor
structurilor sale componente, prin cresterea debitului circulator, cresterea elasticitatii
fibrelor musculare si a eficientei contractiei musculare si ameliorarea elasticitatii
colagenului apartinand tesutului conjunctiv,
• Inducerea efectului vasoactiv superficial si de profunzime,
• Antrenarea mecanismelor de termoreglare (pe calea termoterapiei cu factori
contrastanti cald-rece),
• Inducerea efectului analgezic (pe cale directa, cu scaderea sensibilitatii si excitabilitatii
fusurilor neuromusculare si prin mecanismul controlului portii, cat si indirect, prin
modularea circulatiei, efectul mioralaxant-decontracturant si antiinflmator, secundar).
Contraindicatiile majore ale termoterapiei, regasite si in literatura de specialitate, sunt:
• Sindromul inflamator acut,
• Hemoragia acuta,
• Sindromul ischemic acut,
• Discraziile sanguine,
• Tulburarile de sensibilitate,
• Leziunile tegumentare,
• Neoplaziile.
Metodologia aplicatiilor de termoterapie (proceduri umede sau hidrotermoterapia)
Principalele aplicatii de termoterapie (proceduri umede) sunt compresele, cataplasmele,
hidrofoarele, impachetarile, frictiunile, perierile, spalarile, afuziunile, dusurile, baile.
Compresele reci
Compresele reci sunt indicate in procesele inflamatorii sau dureroase acute iar cele calde se
aplica in procesele subacute sau cronice. Compresele sunt cele mai simple proceduri de
termoterapie, ele constand in aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a unor bucati textile, de
dimensiuni variate, inmuiate in apa aflata la temperaturi diferite. In functie de temperatura,
compresele sunt reci, calde, alternante, stimulante si cu aburi. Ele pot fi aplicate pe
extremitatea cefalica, regiunea cervicala, abdomen, torace posterior, regiunea peri si
subombilicala, membre superioare si inferioare. Ca reguli generale, compresa trebuie sa fie
bine intinsa pe suprafata tegumentului, stoarsa, sa nu jeneze circulatia locoregionala,
tegumentele se nu prezinte leziuni sau semnele vreunei suferinte.

223
Compresele reci se inmoaie in apa rece iar pentru mentinerea temperaturii constante se
schimba din 5 in 5 minute sau se combina cu punga cu gheata, aplicatia variind intre 20-60
minute. Efectele urmarite sunt: antitermic, antispastic, antihemoragic, antiinflamator,
antialgic.
Compresele calde se inmoaie in apa la temperatura de 38-43°C sau de 45-55°C (cele
fierbinti), se aplica acoperite, pentru a li se mentine temperatura constanta, durata procedurii
fiind de 20-60-90 minute. Efectele urmarite sunt: antispastic, analgezic, hiperemiant, resorbtiv
(util in inflamatiile cronice).
Compresele alternante recurg la aplicarea unei comprese calde, de 40-50°C, timp de 2-3
minute, urmata de o compresa rece, de 12-16°C, cu o durata de 30 secunde-1 minut, de 5-6
ori. Se incepe cu compresa calda si se sfarseste cu cea rece. Efectele urmarite constau in
stimularea circulatiei sanguine si a sistemului neuromuscular.
Compresele stimulante sau Priessnitz necesita doua bucati textile, una mai mica, udata cu apa
la temperatura camerei, stoarsa bine si aplicata pe zona interesata, cealalta compresa este
uscata si se aplica peste prima, depasind-o cu 2-3 cm in dimensiune. Durata procedurii este de
2-6-12 ore. Efectele aplicatiei constau in stimularea proceselor biologice nervoase si
circulatorii locale, fiind utile si in suferintele cronice, stimuland capacitatea de aparare si
metabolismul local.
Compresele cu aburi constau in aplicarea locala a unei textile uscate, peste care se aseaza o
bucata de textila inmuiata in apa fierbinte, la 60-70°C, bine stoarsa, peste aceasta aplicandu-se
o a treia textila, uscata. Durata procedurii este de 20-60 minute. Efectele acestei proceduri
sunt resorbtiv, analgezic, antispastic.
Compresele cu diferite substante, cum ar fi alcoolul, sulfatul de magneziu, solutie burov,
actioneaza prin factorul chimic aplicat, efectul urmarit fiind acela de scadere a edemului si
inflamatiei locale.
Cataplasmele
Cataplasmele constau in aplicarea la nivelul tegumentului, in scop terapeutic, a unor substante
organice sau anorganice, aflate la temperaturi diferite. Acestea pot fi umede sau uscate, calde
sau reci, frecvent utilizate fiind cele umede si calde.
Cataplasmele umede utilizeaza plante medicinale sau diferite substante care capata, prin
amestecare cu apa calda, un aspect pastos. Amestecul se introduce intr-un saculet sau se
aseaza intre doua bucati de textile si se aplica pe zona de tratat, apoi se acopera cu o bucata de
textila mai groasa, pentru a impiedica racirea. Se mentine 20-30 minute sau pana cand apare o
senzatie de disconfort. Cele mai des folosite cataplasme sunt cele cu paine, tarate, seminte de
in, faina de grau, orz, ovaz, porumb, musetel, menta, nalba, mustar, hrean.
Cataplasmele uscate utilizeaza tarate de grau, de secara, de porumb, sare, nisip, care se
incalzesc in prealabil la o temperatura suportabila, se intriduc intr-un saculet si se aseaza in
stare uscata pe zona de tratat.
Efectele termic si chimic al aplicarii de cataplasme conduc la hiperemie, resorbtie,
antispasticitate, analgezie. Cele mai frecvente indicatii ale aplicarii de cataplasme sunt:
afectiunile reumatismale subacute sau cronice, degenerative sau inflamatorii, afectiunile
tesutului moale, nevralgiile, suferintele colicative abdominale, contracturile musculare.
Impachetarile sunt proceduri de termoterapie care constau in impachetarea unei parti a
corpului sau chiar a corpului in intregime intr-un cearceaf, in parafina, nisip sau namol, peste
care se aplica un cearceaf sau o patura uscata. Impachetarile umede utilizeaza temperaturi de
18-20°C, durata unei impachetari este de 60-80 minute iar dupa procedura se recomanda
aplicarea unei scurte proceduri de racire (baie, dus, spalare), ca dupa oricare alta procedura
hipertermica. Modul de actiune al impachetarilor se bazeaza pe actiunea factorului termic la

223
nivelul intregului organism si se desfasoara pe parcursul a trei faze, de excitatie
(vasoconstrictie urmata de vasodilatatie, faza durand 15-20 minute, cu efect tonic asupra
organismului), de vasodilatatie (ce continua vasodilatatia primei faze obtinandu-se efect
sedativ) si faza de ascumulare termica in care sunt stimulate mecanismele termolizei, inclusiv
procesul sudoratiei (dureaza pana la 50 minute). Indicatiile impachetarilor umede variaza in
functie de durata:
• Cele scurte, de 10-15 minute sunt indicate la pacientii febrili, prin efectul antitermic,
celor astenici, depresivi, prin efectul tonic si pacientilor dismetabolici deoarece
stimuleaza arderile.
• Cele de durata medie, de 20-50 minute, sunt indicate in nevroze, stari anxioase,
surmenaj, celor cu tulburari de termoreglare.
• Cele prelungite, de 60-90 minute, se recomanda pacientilor cu tulburari metabolice,
obezi, gutosi sau in anumite intoxicatii cronice.
Impachetarile umede sunt contraindicate pacientilor cu boli cardiovasculare, HTA, celor cu
suferinte cronice decompensate, in bolile dermatologice.
Impachetarile uscate partiale sau complete se realizeaza cu o textila uscata, dureaza 90
minute, reprezinta o procedura hiperterma, ce urmareste stimularea intensa a termolizei si a
sudoratiei. Deoarece principalul lor efect este de accelerare a proceselor metabolice, se indica
in hipotiroidie, obezitate, hiperuricemie, intoxicatii cronice, bolile reumatismale cronice.
Contraindicatiile impachetarilor uscate sunt reprezentate de bolile cardiovesculare, afectiunile
cronice decompensate, starile debile sau casectizante, starile febrile, boli de piele.
Frictiunile sunt proceduri de termoterapie care utilizeaza in scop terapeutic, atat factorul
termic, cat si cel mecanic. Frictiunile pot fi fi reci sau alternante, partiale sau complete. Modul
de realizare consta in manevre de masaj de tip frictiune, altfel spus, miscari executate cu
fermitate la nivelul zonei de tratat care se acopera la inceput cu un prosop inmuiat in apa rece,
la 18-20°C, apoi cu un cearceaf uscat si in fianal, cu o textila groasa uscata, patura. Frictiunile
alternante utilizeaza initial un prosop inmuiat in apa calda, la 38-40°C, apoi unul inmuiat in
apa rece, la 18-20°C, urmand apoi pasii metodologici deja mentionati. Aplicarea frictiunilor
conduce la o activare cardiaca, a metabolismului, excitatie a sistemului nervos, tonifierea
aparatului NMAK (neuromioartrokinetic), avand si actiune sedativa generala, cu reglarea
tulburarilor de somn. In urma aplicatiei complete, initial se produce o reactie de
vasoconstrictie, urmata de faza de vasodilatatie (raspuns in cadrul reactiei dermovasculare, cat
si la factorul mecanic). Frictiunile partiale sunt indicate in surmenaj, astenie, tulburari ale
circulatiei periferice, afectiuni degenerative sau posttraumaice ale aparatului locomotor.
Procedura completa este utila in tulburarile metabolice, obezitate, tulburari ale functiei
tiroidiene, stari depresive. Contraindicatiile procedurii sunt reprezentate de bolile
cardiovasculare, aterosceroza, afectiunile febrile, bolile cronice decompensate, starile
casectice.
Perierile
Perierile rreprezinta o procedura al carei efect se bazeaza pe factorul mecanic aplicat cu
ajutorul unei perii, principala sa actiune fiind asupra circulatiei periferice. Se clasifica in
uscate sau umede si pot fi complete sau partiale. Tehnica de aplicare presupune pentru
perierile complete o anumita succesiune, incepandu-se cu gamba stanga, continuandu-se cu
piciorul si glezna, apoi cu coapsa stanga. Se continua cu membrul inferior drept, apoi cu
membrele superioare stang si drept, regiunea cervicala, centura scapulara, si toracele
posterior, abdomenul. La nivelul coloanei vertebrale miscarile sunt longitudinale, la nivelul
cutiei toracice se fac miscari de-a lungul coastelor, din spate in fata iar la nivelul abdomenului
se executa miscari circulare. Perierile umede sunt proceduri alternante, asociind si apa. Durata

223
unei perieri este cuprinsa intre 15-45 minute. Efectele perierilor se manifesta asupra
circulatiei periferice (determina vasodilatatie), au efect stimulant asupra sistemului nervos, cat
si efect de stimulare a termoreglarii si a metabolismului. Indicatiile procedurii sunt
reprezentate de: tulburarile de circulatie periferica, tulburarile de termoreglare, obezitatea,
hipotiroidismul, sedentarismul si sindromul de deconditionare fizica, sindromul asteno-
depresiv, sindromul fibromialgic, si cele miofasciale.
Contraindicatiile perierilor constau in: arteriopatiile obliterante ale membrelor inferioare,
boala varicoasa, starile si bolile febrile, afectiunile cronice ale organelor in faza de
decompensare, ateroscleroza, HTA.
Spalarile
Spalarile sunt proceduri cu mod de actiune si indicatii asemanatoare frictiunilor, dar mai
blande, data fiind intensitatea mult mai mica a factorului mecanic. Se clasifica in functie de
temperatura in reci, calde si alternante si pot fi partiale sau complete. Procedura se efectueaza
prin spalarea regiunii interesate cu un prosop inmuiat in apa la temperatura prescrisa.
Indicatiile se refera la starile de convalescenta, dupa unele stari frebrile sau dupa aplicatii
termice.
Afuziunile
Afuziunile reprezinta proceduri prin care se proiecteaza o coloana de apa, fara presiune asupra
corpului, foarte aproape de tegument, pana la aparitia reactiei dermovasculare. Procedura
poate fi rece sau alternanta si completa sau partiala. Efectul este de reglare generala a
echilibrului termic, a metabolismului si de calire a organismului. Indicatiile afuziunilor sunt
reprezentate de tulburarile circulatorii periferice, hipotoniile musculare, starile depresive sau
de suprasolicitare si surmenaj, statusul post aplicatii termice intense. Contraindicatiile
afuziunilor sunt suferintele inflamatorii acute si subacute ale organelor din micul bazin,
metroragiile, afectiunile inflamatorii acute sau subacute ale organelor abdominale.
Dusurile
Dusurile sunt proceduri de termoterapie constand in aplicarea asupra corpului a apei, aburilor
sau aerului cald cu temperaturi si presiuni diferite, de la o anumita distanta. Actiunea
dusurilor se bazeaza pe factorii termic si mecanic iar in functie de temperatura, se impart in
rece, cald, alternant, cu aburi sau cu aer cald. Exista si doua tipuri de dusuri speciale, dusul
masaj si dusul subacval. Dusul rece (temperatura 15-20°C, durata 1-3 minute) are actiune
excitanta asupra sistemului nervos, circulatiei si termoreglarii, fiind util in neurastenii,
surmenaj, tulburari metabolice si de termoreglare sau in scopul calirii organismului. Dusul
cald (38-40-45°C) are actiune calmanta, relaxanta, indicatiile fiind afectiunile inflamatorii si
degenerative cronice localizate la nivelul aparatului locomotor, stare de stress, oboseala,
nevroze. Dusul alternant (dus cald 38°C cu o durata de 30-40 secunde urmat de un dus rece
10-20°C, cu o durata de 10-15 secunde). Dusul cu aburi are o durata de 3-6 nminute si are
efect de activare a circulatiei periferice si resorbtiv local. Dusul cu aer cald este insotit de
masaj si are aceleasi indicatii ca si dusul cu aburi. Dusul scotian foloseste alternanta cald (40-
45°C, 10-15 secunde)-rece (18-20°C, 5-10 secunde), apa fiind proiectata de la o distanta de 2-
4 metri si la o presiune de 1,5-2 atmosfere. Alternanta se repeta de cateva ori. Cei doi factori,
cel termic si cel mecanic, realizeaza un efect excitant asupra sistemului nervos, de tonifiere
musculara, de activare circulatorie si de crestere metabolica. Dusul scotian este indicat in
obezitate, hipotiroidism, tulburari ale circulatiei periferice, tulburari de termoreglare,
constipatii, calirea organismului. Dusul masaj consta in aplicarea mai multor dusuri tip rozeta,
cu o temperatura de 38-40°C, concomitent cu manevre de masaj obisnuite, pentru 10-15
minute. Efectele dusului masaj sunt reprezentate de hiperemia importanta ce contribuie la
resorbtie si si tonifiere locoregionala. Se indica in sechelele posttraumatice, ale aparatului
locomotor, suferintele tesuturilor moi, nevralgii, constipatie. Dusul subacval consta in

223
aplicarea unui jet de apa sub presiune (1-8 atmosfere), cu o temperatura identica cu a apei din
baie (37-38°C), impactul cu tegumentul facandu-se la un unghi de 35° si vertical la nivelul
articulatiilor, de la o distanta de 20-30 cm, directia de aplicare fiind in sensul circulatiei
venoase. Efectele se bazeaza pe actiunea factorilor termic si mecanic, dusul subacval fiind
astfel indicat in deficitele motorii de diferite cauze, atrofiile musculare, afectiunile
posttraumatice, obezitate, hipotiroidism. Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile
cardiace sau cerebrovasculare, ateroscleroza, HTA, tulburarile circulatorii periferice,
tromboflebita, fragilitatea vasculara, hipesensibilitatea cutanata.
Baile
Baile sunt proceduri care utilizeaza apa la diferite temperaturi si in diferite stari de agregare,
putandu-se adauga si o serie de substante cu rol terapeutic. Baile sunt proceduri solicitante, se
indica la 30 minute-2-3 ore dupa servirea mesei, in cursul diminetii, nu se recomanda dupa
efort fizic intens sau in stari de tensiune psihica, imersia se face lent, pacientul este
supravegheat iar dupa baie urmeaza o perioada de odihna. Baile pot fi generale sau partiale.
Baile generale pot fi simple: bai la temperatura de neutralitate termica, bai reci si racoroase,
bai peste temperatura de neutralitate, bai de aburi, bai de aer cald sau pot fi bai medicinale,
care contin diferite substante cu rol terapeutic (iodul, sare, plante medicinale, bioxid de
carbon, oxigen, hidrogen sulfurat). Baile partiale pot fi si ele medicinale. Baile generale
simple pot fi:
• La temperatura de neutralitate termica sau indiferenta termica de 34-35°C si dureaza
10-30-60 minute, avand o actiune de tonifiere/sedare usoara.
• Reci (18-22°C) sau racoroase (28-32°C) fiind indicate in obezitate, hipotiroidism,
diabet zaharat, dupa stari de oboseala sau intelectuala intense, fiind contraindicate in
afectiunile cardiace, nevroze, afectiuni ale organelor interne decompensate, boli
debilitante, afectiuni dermatologice si circulatorii periferice. Exista mai multe variante
ale bailor reci sau racoroase, precum: bai de imersiune (15-18°C), indicate in boli
infectioase febrile, dupa proceduri de termoterapie intensa si in stari de astenie fizica,
bai cu valuri (28-32°C), avand o durata de 3-4 minute, fiind indicata in stari de astenie,
convalescenta, surmenaj, baia de jumatate (-32°C), pacientul nu intra complet in apa,
asociindu-se si alte proceduri, simultane, aplicatia devenind o metodologie terapeutica,
baie cu peria (este o varianta metodologica a aplicatiei de baza).
• Cu temperaturi ce depasesc temperatura de neutralitate termica, putand fi bai calde
(36-37°C, cu o durata de 15-30 minute, se aplica sub forma de bai simple, bai de
kinetoterapie si bai cu masaj), hiperterme (38-39°C, se aplica sub forma de bai
hiperterme simple si bai hiperterme ascendente), si bai intens hiperterme (peste 40°C).
Baia calda simpla are actiune miorelaxanta si sedativa generala, antrenand si procesul
de termoreglare. Baia kinetoterapeutica este o baie simpla, calda, in care se executa,
sub apa, exercitii analitice si globale (sintetice) pasive si active, putandu-se asocia
masajul subacval (baia cu masaj) sau dusul subacval Indicatiile acestor proceduri
constau in afectiunile posttraumatice, ortopedice, reumatismale cronice degenerative si
inflamatorii, neurologice. Mobilizarea sub apa este facila si putin dureroasa (efectele
sunt antialgic si sedativ, miorelaxant si de crestere a compliantei tesutului conjunctiv).
La randul lor, baile hiperterme produc o suprasolicitare a sistemului nervos si a
aparatului cardiovascular, cat si a proceselor metabolice. Baile hiperterme ascendente
se prefera celor simple. De la o temperatura de 35°C se ajunge la temperaturi ale apei
de pana la 41-43°C, durata baii fiind de 60-90 minute. Cresterea temperaturii centrale
va determina, prin stimularea proceselor de termoreglare, excitatia sistemului nervos,
a celui cardiovascular si cresterea proceselor metassssbolice. Indicatiile acestor bai
ascendente, cuprind bolile reumatismale cronice degenerative si inflamatorii, in

223
special spondilita ankilozanta. Nevralgiile cronice, nevrite, astm bronsic, intoxicatii
cronice, obezitatea.
• Cu aburi, fiind o procedura de termoterapie propriu-zisa in care, temperatura initiala
de 38-42°C a mediului creste treptat la 50-55°C, durata fiind de 5-30 minute, in
functie de rezistenta pacientului, de starea sa de antrenament termic si de scopul
urmarit. Efectul baii asupra organismului este de stimulare extrema cardiaca,
respiratorie si metabolica. Indicatiile acestei bai sunt: procedura de incalzire
(premergatoare aplicatiilor reci), tulburarile de circulatie periferica (pentru baile de
scurta durata), obezitatea, hipotiroidismul, reumatismul cronic degenerativ si
inflamator, inafara puseelor acute, neuropatii periferice, intoxicatii cronice (pentru
baile de lunga durata).
• De aer cald, ce recurg la o tehnica asemanatoare baii cu aburi, caldura uscata fiind mai
bine tolerata de cat cea umeda. Datorita marii eficiente a procesului de termoliza a
organismului, se poate ajunge in baie la temperatura de 100°C. O varianta cunoscuta a
baii cu aburi o reprezinta sauna, utilizata in scopul calirii organismului si reechilibrarii
sale termice, fiind o procedura cu factori termici contrastanti. Incaperea in care se
desfasoara procedura este din lemn de pin, aerul este foarte uscat, sistemele de
termoreglare sunt eficiente si solicitate la maximum, se produce termoliza pe calea
evaporarii, mai ales prin sudoratie si hiperventilatie, umiditatea aerului ajungand la 1-
5%.
Baile medicinale utilizeaza, pe langa factorii fizic si termic si factorul chimic.
• Baile cu ingrediente chimice au temperatura apei de 35-37°C, durata de 10-20 minute
si utilizeaza iod (50-100 grame iodura de potasiu pentru o baie completa, efectul fiind
cel vasodilatator, scaderea vascozitatii sangelui, reducerea inflamatiei, cresterea
capacitatii de aparare nespecifica a organismului, indicatiile fiind afectiunile
inflamatorii cronice, boala reumatismala, inflamatiile cronice genitale, nevralgiile,
afectiunile dermatologice, se mai poate folosi si sare de Bazna), sare (6-10 kg de sare
pentru o baie generala, efectele fiind vasodilatatia superficiala, modularea
metabolismului general, a echilibrului fosfo-calcic, cresterea eliminarii de acid uric,
efect antiinflamator si resorbtiv), sublimat, sapun.
• Baile cu plante medicinale sau cu substante organice pot contine infuzie de musetel
(500-1000 grame flori de musetel, sau 300-500 grame frunze de menta, indicatiile baii
fiind afectiunile reumatismale, nevralgiile, astenia, anxietatea), de menta, faina de
mustar (baia foloseste o pasta obtinuta din 10-100 grame de faina de mustar si apa la
25°C, care se introduce intr-un sac care se introduce in apa de baie, efectele fiind
revulsiv si excitant pentru tegument, indicatiile fiind facute pentru afectiuni ale cailor
respiratorii superioare, mialgii, nevrite, boala reumatica degenerativa sau
inflamatoare), tarate de grau, malt, amidon (pentru toate cele trei tipuri de bai de
foloseste un decoct din 1-3 kg din faina respectiva, indicatiile baii fiind afectiunile
dermatologice, nevralgiile, afectiunile reumatismale), coaja de stejar sau de castan ( se
foloseste decoctul cu efect astringent asupra pielii, fiind indicat in eczemele acute si
cronice, urticarie, alergii medicamentoase).
• Baile cu gaze pot fi naturale sau artificiale, folosind gaze precum bioxidul de carbon
(temperatura baii este de 30-35°C, dureaza 5-20 minute, efectele fiind de eliberare a
histaminei si acetilcolinei, cu efect vasodilatator periferic, scaderea tensiunii arterial si
alungirea diastolei, indicatiile aplicatiei constand in afectiunile cardiovasculare
compensate, HTA, arteriopatiile obliterante periferice), hidrogenul sulfurat (baia se
prepara turnand in apa din cada solutie de clorura de calciu sau un amestec de sulfat de
potasiu cu acid sulfuric sau hiposulfit de sodiu amestecat cu otet, la 36-37°C,

223
concentratia de 50-200 mg/l, 5-12 minute, indicatiile fiind in boala reumatismala,
suferintele cronice akle sistemului nervos periferic, afectiuni dematologice si
ginecologice cronice), oxigenul (baile cu bule de oxigen si de aer au o temperatura a
aplicatiei de 30-35°C/32-37°C, o durata de 15-20 minute, actiunea principala fiind
aceea de sedare a sistemului nervos central).
Baile partiale se refera la aplicatiile procedurii la maini si la picioare. Temperatura bailor reci
de maini este sub 15°C, dureaza 1-2 minute si au efect decongestiv pentru organele interne.
Cele prelungite (5-10 minute) au efect antiinflamator si antisudoral. Baile calde de maini au o
durata de 10-20 minute, temperatura este cuprinsa intre 37-45°C, ele producand vasodilatatie
periferica si, pe cale reflexa, vasodilatatia coronariana si relaxarea musculaturii bronsiilor,
fiind indicate in afectiuni reumatismale, posttraumatice, afectiuni inflamatorii ale cailor
aeriene, criza de astm bronsic. Baile alternante de maini (temperatura variaza intre 15-18 si
40°C, durata fiind de 2-3 minute la cald si 20-30 secunde la rece) sunt utile la circulatia
periferica si la descongestionarea organelor toracice, indicatiile fiind tulburarile vasomotorii
locale, afectiunile neurologice periferice, afectiunile posttraumatice. Baile de picioare sunt
identice ca tehnica de aplicare, metodologie si efecte, indicatii si contraindicatii, celor de la
maini.
Metodologia aplicatiilor de termoterapia uscata
Termoterapia uscata utilizeaza procedurile hiperterme care au drept principal scop:
• Modularea capacitatii de aparare nespecifica a organismului, utila in afectiuni
neurologice periferice (nevrite, nevralgii) si diferite boli infectioase.
• Tratamentul afectiunilor reumatismale degenerative si inflamatorii, a afectiunilor
aparatului MAK, in reumatismul abarticular cu suferinte ale tesutului moale.
• Inducerea spasmolizei la nivelul musculaturii netede vasculare (arteriopatie obliteranta
aterosclerotica) in aplicatii cu actiune reflexa, niciodata in aplicatii locale, directe, cat
si inducerea vasodilatatiei periferice generalizate, actiune comandata la nivel central,
hipotalamic
• Distrugerea celulelor neoplazice, sensibile la hipertermie
• Antrenarea proceselor de termoreglare ale organismului.
Termoterapia uscata cuprinde urmatoarele proceduri: impachetarea cu parafina, impachetarea
si onctiunea cu namol, baile de namol, impachetarile cu nisip si baile cu nisip (psamoterapia),
baia de aer cald, baia de lumina, baia de soare, baia de aer.
Impachetarea cu parafina
Impachetarea cu parafina consta in aplicarea parafinei topite pe o anumita regiune a corpului,
tehnicile fiind cele de pensulare, baia de parafina pentru maini si pentru picioare, fesi
parafinate si placi de parafina. Parafina se topeste la 65-70°C, temperatura de utilizare fiind de
50-55°C, grosimea stratului aplicat fiind de 0,5-1,5 cm, durata aplicarii variind intre 20-60
minute. Actiunea parafinei se datoreste factorului termic, ea determinand o incalzire uniforma
a tegumentului de pana la 38-40°C si o hiperemie intensa a tesuturilor subcutanate, alaturi de
procesul de hipersudoratie. Parafina, prin proprietatile sale termopexice, inmagazineaza
caldura si o cedeaza lent organismului, pe masura ce se solidifica. Efectul local este cel de
excitatie a termoreceptorilor, urmat de un raspuns reflex de vasodilatatie periferica important.
Indicatiile aplicatiei de parafina sunt: afectiunile reumatismale degenerative si inflamatorii
(poliartita reumatoida, spondilita ankilozanta) si cele posttraumatice ale aparatului MAK,
suferinte ale sistemului nervos periferic, suferinte ale organelor interne (periviscerite, anexita
cronica). Aplicatiile cu parafina sunt contraindicate in tuberculoza, boli dermatologice,
neoplazie, sindromul hemoragic.

223
Impachetarile cu namol
Impachetarile constau in aplicarea de namol incalzit la 30-44°C, la nivel locoregional sau pe
toata suprafata tegumentului, durata procedurii fiind de 20-40 minute, actiunea datorandu-se
factorului termic dar si factorilor chimici, reprezentati de substantele continute de namol.
Indicatiile aplicatiei sunt repezentate de: afectiunile cronice degenerative si inflamatorii, cat si
cele posttraumatice ale aparatului MAK, reumatismul abarticular sau al partilor/tesuturilor
moi, sechelele post rahitism sau post poliomielita, afectiunile cronice inflamatorii ale
aparatului genital la persoanele de sex feminin, sterilitatea. Contraindicatiile aplicatiilor cu
namol sunt: reumatismul cronic inflamator in puseu, HTA, afectiunile cardiace si cele
renourinare, astmul bronsic.
Onctiunile cu namol
Onctiunile cu namol reprezinta o procedura solicitanta, recomandandu-se in scopul calirii
organismului. Alaturi de actiunea alternanta a factorului termic, efectele onctiunii cu namol se
bazeaza si pe actiunea specifica a substantelor resorbite in tegument. Indicatiile procedurii
sunt reprezentate de sechelele posttraumatice ale aparatului MAK, bolile cronice
degenerative, obezitate, hipotiroidism, psoriazis. Contraindicatiile procedurii constau in varsta
inaintata, HTA, ateroscleroza avansata, afectiunile cardiace si cerebrovasculare,
convalescenta, starile febrile, bolile renale, afectiunile cronice degenerative ale aparatului
MAK in puseu.
Baile de namol sunt aplicatii generale de namol, se realizeaza in cazi in care apa este
amestecata cu namolul intr-o concentratie de 10-25%, la o temperatura de 36-44°C, durata
procedurii fiind de 15-40 minute. Baia de namol este o procedura extrem de solicitanta, in
special pentru aparatul cardiovascular, datorita factorilor termic si mecanic, aplicati.Indicatiile
si contarindicatiile sunt aceleasi ca si la celelalte proceduri pe baza de namol.
Impachetarile cu nisip si baile cu nisip
Impachetarile cu nisip constau in invelirea totala sau partiala a corpului cu nisip aflat la
temperatura de 45-50°C, pentru o durata de 20-40 minute. Efectele, indicatiile si
contraindicatiile sunt identice cu cele ale altor proceduri hiperterme.
Baia cu aer cald
Baia cu aer cald este o procedura hipertermica uscata care, datorita sudoratiei, se transforma
intr-una umeda. Ca toate procedurile hipertermice uscate, mecanismul de actiune este cel
reflex, prin excitarea receptorilor termici cutanati, raspunsul constand intr-o vasodilatatie
usoara, cu solicitare circulatorie sistemica mai blanda.
Baia de lumina
Baia de lumina face parte din procedurile de termoterapie superficiala, uscata care incalzesc
tesuturile printr-unul sau combinatia dintre cele trei mecanisme: conductie, conversie si
convectie. Baia de lumina utilizeaza actiunea pe care o au asupra organismului radiatiile
infrarosii (RIR) si vizibile, emise de lampi cu incandescenta si se aplica in spatiu inchis, in
dispozitive speciale, pe o durata de 10-20 minute (peste 20 de minute, datorita sudoratiei, se
transforma in procedura umeda, greu de suportat), pacientul este supravegheat, aplicatia
termica fiind urmata fiind de o procedura de racire. Reprezinta o procedura de termoterapie
intensa, pe de o parte, datorita incalzirii aerului din jurul corpului la 60-80°C, pe de alta parte,
prin efectul termic direct, asupra organismului. Datorita faptului ca procesul de conversie
termica se afla pe primul plan, nu se produc arsuri (aerul prezinta capacitate scazuta de
conductie si convectie).
Procedura de aplicatie a RIR se poate realiza si in spatiu deschis, folosind lampile Sollux (250
wati) sau radiatoarele de IR. In acest mod, procesul de hipersudoratie nu se mai produce,
asupra tegumemntului actionand doar RIR directe, temperatura locala a tegumentului

223
crescand treptat. Iradierea dureaza 5-15 minute, distanta lampii fata de tegument fiind
cuprinsa intre 40-50-60 cm. Indicatiile aplicatiilor de lumina se refera la procesul de calire a
organismului, obezitatea, suferintele cronice degenerative si cele posttraumatice ale aparatului
NMAK. Contraindicatiile procedurii sunt identice cu cele ale celorlalte aplicatii de
termoterapie uscata.
Tot in categoria de aplicatii ale caldurii uscate, o alta modalitate termoterapeutica superficiala
este reprezentata de “hot pack” (pungi calde) pentru aplicatii locoregionale. Ele sunt cele mai
cunoscute modalitati termice de incalzire conductiva a organismului, incepand cu tegumentul.
Aceasta, deoarece se stie ca procedurile superficiale uscate nu depasesc combinatia dintre
toleranta tegumentara, conductivitatea termica tisulara si raspunsul organismul de a produce
cresteri localizate ale temperaturii, atat in suprafata, cat si in profunzime (cativa centrimetri).
Unele dintre aceste pungi termice contin dioxid de silicon (silicon dioxide) care, imersat in
mediu apos, absoarbe o mare cantitate de apa (de cateva ori propria greutate), la temperatura
respectiva, in cazul de fata, 70-80°C. Procedura dureaza pana la 30 minute.
Baia de soare
Baia de soare reprezinta expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea directa a
razelor solare, cu o durata progresiva, in functie de varsta pacientului starea sa fiziologica,
afectiunile tratate si cele asociate, sensibilitatea cunoscuta la radiatiile spectrului solar,
anotimp, prezenta simultana a altor factori meteorologici. Actiunea bailor de soare este
complexa, bazandu-se pe efectul termic al RIR, pe efectul radiatiilor luminoase si al celor
ultraviolete (RUV) si pe actiunea celorlalti factori meteorologici. Indicatiile sunt reprezentate
de: rahitismul, reumatismul cronic degenerativ, psoriazisul, tuberculoza osteoarticulara si
ganglionara, afectiunile ginecologice inflamatorii cronice, hipotiroidismul. Contraindicatiile
sunt reprezentate de HTA, bolile cardiace, ateroscleroza avansata, tuberculoza pulmonara,
neoplaziile, hipertiroidism, reumatismul inflamator cronic, in puseu.
Baia de aer
Baia de aer consta in expunerea completa sau partiala a corpului la actiunea aerului cald (20-
30°C), racoros (15-20°C) sau rece (4-15°C). Durata procedurii se creste progresiv, de la 5-10
minute la 1-2 ore, o data sau de doua ori pe zi. Actiunea aplicatiei se bazeaza pe efectul
complexului de factori meteorologici, nu doar a factorului termic vehiculat pe calea aerului, si
se manifesta asupra proceselor de termoreglare, metabolice, de modulare a rezistentei
nespecifice a organismului, a sistemului nervos. Baile de aer se indica in afectiunile
cardiovasculare, respiratorii, anemie, tulburarile functionale ale sistemului nervos.
Contraindicatiile procedurii constau in ateroscleroza avansata, suferintele renourinare cronice.
Alaturi de toate aceste proceduri de termoterapie prezentate, exista si modalitati care produc
termoterapie de profunzime, acestea fiind ultrasunetele, diatermia cu unde scurte si diatermia
cu microunde. Despre ele se va vorbi la capitolul referitor la electroterapia cu inalta frecventa.

3.2 Crioterapia: definitie, mod de actiune, efecte,


indicatii si contraindicatii
Definitie. Crioterapia se defineste ca fiind aplicarea la nivelul tegumentului a unor
temperaturi aflate sub 0°C, in scop terapeutic. Vectorii utilizati in acest scop sunt gheata,
aerul rece si apa aflata la o temperatura apropiata de cea de inghet. Gheara se foloseste sub
forma de calupuri si se aplica stationar, cu protectie textila (compresa) sau mobil (miscari de
masaj). Exista si varianta mai agresiva de utilizare a bailor partiale reci de tip whirlpool, la
sportivi, dupa traumatisme musculoligamentare, in scopul recuperarii rapide.

223
Exista si forma de crioterapie chimica, prin utilizarea unor substante precum kelen
(pulverizare), pentru tratamentul traumatismelor acute sau al punctelor trigger in contextul
metodei cunoscute sub denumirea “spray and stretch”.
Modul de actiune al crioterapiei este pe calea:
• Modificarilor circulatiei periferice, tegumentare, pe baza reactiei dermovasculare.
• Modificarilor temperaturii superficiale (temperatura tegumentara scade pe parcursul
aplicatiei la nivelul temperaturii procedurii, cea subcutanata este cu 3-4°C mai
crescuta fata de cea cutanata iar cea musculara este cu 5-6°C mai crescuta fata de cea
cutanata).
• Scaderii metabolismului local, avand in vedere faptul ca, la scaderea cu 10°C a
temperaturii tisulare, metabolismul tisular locoregional scade cu 50%.
• Modificarilor conductibilitatii nervoase datorita scaderii potentialului de actiune,
cresterii perioadei de depolarizare, reducerii vitezei de transmtere a impulsurilor
nervoase, cresterii duratei de latenta, blocarii jonctiunii neuromusculare.
• Modificarilor de contractilitate musculara, cu prelungirea duratei de relaxare, cresterea
initiala a excitabilitatii, urmata de scaderea ei, cresterea initiala a tonusului muscular,
urmata rapid, de scaderea acestuia (astfel, aplicatiile scurte, de 1 minut, cresc
performantele musculaturii striate).
• Cresterii vascozitatii tesutului conjunctiv situat la nivelul aparatului mioartrokinetic
(MAK), inclusiv a celui periarticular.
Efectele aplicarii procedurii de crioterapie sunt mai prelungi decat cele ale aplicatiei de
caldura si sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Cresterea progresiva a timpului de contractie musculara, cu dublarea acestuia dupa 20
de minute de aplicare, insotita de dublarea timpului de relaxare musculara la 10
minute de aplicare si triplarea acestuia la 20 de minute de aplicare.
• Scaderea rapida a temperaturii cutanate pana la 15-20°C, urmata de o scadere lenta,
insotita de alternarea vasoconstrictiei cutanate cu perioade de vasodilatatie, ceea ce
asigura nutritia locala pe parcursul aplicatiei. La intreruperea crioterapiei temperatura
locala creste rapid, in functie de nivelul scaderii initiale si de reactivitatea individuala.
Pentru o aplicatie de 20 de minute, temperatura musculara se mentine insa scazuta
pentru inca 60-90 minute, dupa incetarea procedurii.
• Tonusul muscular ramane scazut pe masura in care tonusul muscular initial era crescut
prin spasticitate sau contractura iar reflexele osteotendinoase, diminuate si ele prin
aplicarea crioterapiei, revin la valori normale dupa 30 minute de la incetarea aplicatiei.
• Analgezia, care este datorata scaderii receptivitatii stimulilor nociceptivi de la nivelul
nociceptorilor, diminuarii transmiterii aferentelor dureroase, efectului “portii” de la
nivel medular si scaderii metabolismului (cu scaderea concomitenta a productiei de
substanta P, cat si a altor neurotransmitatori).
Pornind de la efectele deja prezentate ale crioterapiei, si anume, analgezia, efectul antispastic-
decontracturant, miorelaxant, antiinflamator, indicatiile aplicarii crioterapiei sunt
urmatoarele: suferintele posttraumatice ale aparatului MAK, afectiunile reumatismale
inflamatorii, mai putin cele degenerative, contracturile, retracturile musculare, spasticitatea,
reumatismul abarticular sau al tesutului moale.
Contraindicatiile crioterapiei sunt reprezentate de ischemia locoregionala, sindromul
Raynaud, tulburarile de sensibilitate, crioglobulinemia, alergia a frigore, raspunsul presor a
frigore.

223
“Cold pack”-urile reprezinta o alta modalitate de aplicare a crioterapiei, efectele, tehnica,
indicatiile si contraindicatiile procedurii fiind identice cu cele deja prezentate.

223
4 Electroterapia

4.1 Bazele fiziologice ale electroterapiei


Dupa cum s-a aratat deja, electroterapia reprezinta un mare capitol al terapiei care recurge la
utilizarea factorilor fizicali in scopul mentinerii sau redobandirii starii de sanatate si de
recuperare a restantului functional. Bazele fiziologice sau modalitatile de actiune au fost
prezentate. Ca urmare, acest capitol va aborda o serie de alte aspecte de real folos in
intelegerea modului de actiune si a celui de utilizare a curentilor electrici terapeutici.
Preocuparile fata de electricitate si efectele sale asupra corpului omenesc dateaza de secole.
Progresele din domeniul fizicii si tehnologiei atrag dupa sine realizari terapeutice de marca.
Componentele electronice care intra in componenta echipamentelor electronice fac parte din
doua mari categorii: pasive (rezistoare, condensatoare, comutatoare, cablaje, relee etc) si
active (tuburi electronice, componente semiconductoare si circuite integrate). In functie de
destinatia lor, echipamentele electronice fabricate in prezent se impart in cele profesionale
(destinate laboratoarelor de cercetari, medicinii, tehnicii de calcul etc) sau cele de larg
consum.
Avand in vedere calitatile structurale si functionale ale tesuturilor neuromusculare, orice agent
electric constituie un stimul care este urmat de reactie de raspuns tisular. Stim deja ca exista
stimuli naturali, considerati a fi adecvati si stimuli artificiali, neadecvati. Din prima categorie
fac parte schimbarile care au loc la nivelul terminatiilor nervoase, la nivelul sinapselor sau
prin intermediul receptorilor care pot declansa impulsuri nervoase. Din cea de-a doua
categorie fac parte si stimulii electrici, ei avand proprietatea de a atinge direct potentialul
membranelor celulare, interesand numerosi receptori, provoacand reactii similare celor
obtinute cu excitanti specifici.
Proprietatea celulelor vii de a reactiona la un stimul se numeste iritabilitate iar ca reactie
primara la acest stimul are loc un raspuns local. Excitabilitatea se considera a fi o reactie
secundara a tesuturilor, traducandu-se prin transmiterea mai departe a stimulului de catre
celulele si fibrele nervoase. Raportat la diferitele structuri celulare excitate, au loc reactii
specifice, precum contractia musculara, secretia glandulara etc.
In vederea declansarii unei excitatii, urmata de o reactie adecvata a tesutului tinta, stimulul
aplicat trebuie sa posede o intensitate minima, numita de prag si sa actioneze un anumit
interval de timp, timp minim necesar. Stimulii peste nivelul pragului determina o reactie care
se propaga ca o unda de excitatie ce poate fi masurata la distanta de locul de excitare. Stimulii
de valoarea sub prag au o actiune limitata la locul de excitare. Cresterile intensitatii peste
valoarea pragului nu sunt urmate de cresteri ale raspunsului, ceea ce este caracteristic
structurilor nervoase si corespunde legii “totul sau nimic”. Legea este aplicabila unei singure
celule nervoase. In practica medicala, s-a constata ca daca se excita substratul tisular format
din mai multe celule, reactia este concordanta intensitatii stimulului aplicat (curentului
electric) si suprafetei stimulate. Vom constata contractii musculare de intensitati diferite.
Celula nervoasa este caracterizata si printr-un echilibru al proceselor fizice si chimice de o
parte si de alta a membranei celulare. Stimularea va transforma aceasta stare, numita de
repaus, determinand o serie de procese fizice si chimice. In stare de repaus celula nervoasa
este caracterizata printr-un potential de repaus, datorat polarizarii electrice a membranei
celulare (exteriorul membranei este pozitiv, in timp ce interiorul este negativ). Ca urmare a
stimularii are loc o modificare a potentialului transmembranar de repaus, constand in
inversarea polaritatilor de-o parte si de alta a membranei celulare. Are loc depolarizarea
membranei cu declansarea potentialului de actiune. Intensitatea minima necesara pentru

223
declansarea excitatiei reprezinta pragul pentru curentul continuu sau reobaza. Ulterior, apar
procese menite sa restabileasca potentialul de repaus. Procesele de revenire constituie faza de
repolarizare. Pe durata depolarizarii celula nervoasa se afla intr-o perioada refractara, fiind
inexcitabila fata de alti stimuli aplicati. Daca stimulii sunt aplicati cu frecvente mari,
substratul oboseste. Daca insa, frecventele folosite se afla intre valorile de 50-100 Hz, fibrele
nervoase pot fi stimulate un timp mai indelungat, fara sa se instaleze fenomenul de oboseala.
Stimularea electrica se produce la variatii ale intensitatii curentului intr-o perioda scurta de
timp. Daca cresterea intensitatii se va face intr-un interval de timp prelungit, excitarea nu mai
are loc, chiar pentru intensitati crescute ale curentului electric aplicat asupra substratului.
Explicatia o reprezinta instalarea procesului de acomodare a tesutului excitabil.
Alaturi de intensitatea curentului electric si de viteza de crestere a intensitatii sale in
momentul aplicarii, un rol important il joaca si intensitatea curentului raportata la unitate de
suprafata sau densitatea curentului.
Astfel, pentru stimularea celulelor nervoase si obtinerea unei reactii dorite, ca urmare a
procesului de excitabilitate/excitatie, au mare importanta: densitatea curentului, viteza de
crestere si durata scurgerii sale prin tesut. Un curent de stimulare trebuie sa aiba o anumita
intensitate, sa fie instalat brusc si sa actioneze un interval de timp pentru a produce
depolarizarea membranei, in conditiile in care este necesara o anumita cantitate de
electricitate pe unitate de suprafata (densitate) pentru declansarea fluxului de ioni
transmembranar.
In procesul excitarii au loc modificari caracteristice ale proprietatilor fizice si fiziologice ale
tesuturilor, determinate de sensul de scurgere al curentului electric, cunoscute sub denumirea
de electrotonus. Modificarile aparute la polul negativ (catod) se numesc catelectronus iar cele
de la nivelul polului pozitiv (anod), anelectronus. Pragul de excitabilitate este mai coborat in
zona catodului, deoarece al actioneaza depolarizand membrana, facilitand influxul de ioni si
aparitia excitatiei. La anod, excitabilitatea tisulara scade pana la abolirea sa totala prin blocaj
anodic de hiperpolarizare.
In cazul aplicatiilor de curent continuu si de joasa frecventa, excitatiile electrice au loc
intotdeauna la unul dintre poli. Stimularea la polul negativ este urmata de aparitia unei
excitatii care se numeste secusa de contractie catodica.
In practica medicala, cu ocazia electrodiagnosticului, se observa urmatoarele. Daca electrodul
activ, de dimensiuni mici, se aseaza pe tegument in vecinatatea unei ramificatii nervoase (in
punctul de excitatie nervoasa) si se stimuleaza prin schimbarea alternativa a anodului cu
catodul, se vor remarca:
• contractie de inchidere a curentului la catod si una de intrerupere a circuitului la anod,
cat si,
• secuse/contractii la deschiderea/intreruperea circuitului la catod si la inchiderea
circuitului la anod.
Acest fenomen este definitoriu in vederea stabilirii corecte a electrodiagnosticului in leziunile
de nerv periferic, respectiv de muschi denervat. In acesata situatie, ordinea contractiilor se
inverseaza. Este un semn de degenerare a nervului afectat. Excitabilitatea nervului este
redusa, pragul de stimulare la catod este ridicat, in timp ce la anod contractia apare la
intensitati mai mici decat la catod. Anodul devine astfel electrod de excitatie.
In vederea masurarii excitabilitatii unui nerv sau muschi se realizeaza stimularea prin
inchiderea unui curent continuu sau prin aplicarea de stimuli dreptunghiulari. Parametrii
electronofiziologici ce caracterizeaza excitabilitatea unui nerv sunt:
• reobaza sau intensitatea minima a curentului care poate produce o excitatie
inregistrabila, intr-un timp nedefinit,

223
• timpul util sau timpul minim necesar transportului unei cantitati suficient de mare de
energie care sa modifice potentialul de repaus la nivelul membranei excitabile. Acest
timp minim, la care un curent dreptunghiular, cu valoarea reobazei, produce excitatia
de inchidere a curentului, se numeste timp util. Cu cat intensitatea este mai mare, ca
atat timpul util este mai mic si invers,
• cronaxia este timpul util minim necesar pentru a produce o excitatie minima cu un
curent a carui intensitate este egala cu dublul reobzei. Cronaxia este invers
proportionala cu excitabilitatea nervului. Cronaxie scurta, excitabilitate crescuta.
Cronaxia este mai scurta la muschii fazici (rapizi), la grupurile musculare flexoare, la
nivelul musculaturii proximale a membrelor, la nivelul musculaturii membrelor
superioare, la punctele motorii proximale ale unui muschi. Valoarea cronaxiei creste
in conditiile leziunilor neurologice de tip central sau periferic.
Cresterea sau scaderea excitabilitatii neuromusculare se produce fiziologic (post excitatie) sau
in conditii patologice.
Contractia musculara are loc datorita trecerii influxului nervos din nervul motor in fibra
musculara in zona placii motorii, la nivelul sinapsei neuromusculare. Muschiul formeaza cu
nervul o unitate motorie cu caracter de unitate functionala. Acest ansamblu este alcatuit din
neuronul motor aflat in cornul anterior la maduvei spinarii, axonul si colateralele sale, cat si
fibrele musculare aferente cu toate sinapsele respective. Numarul de fibre musculare inervate
de un motoneron medular reprezinta rata de inervatie si difera, in functie de activitatea
desfasurata de muschiul respectiv. Fibrele musculare care apartin unei unitati motorii sunt
inervate intotdeauna sincron. Fibrele musculare ale unei unitati motorii sunt intricate si printre
unitatile motorii de vecinatate, ceea ce asigura gradarea contractiei.
Ar mai fi de mentionat si rolul jucat de ionii de calciu in transmisia excitatiei la nivelul
sinapsei neuromusculare si in initierea contractiei la nivelul miofibrilei. Deficitul de calciu
conduce la cresterea excitabilitatii neuromusculare, muschiul prezentand contractii spontane.
Orice program de electroterapie trebuie precedat de un diagnostic clinic, paraclinic si
functional adecvat care sa includa si evaluarea precisa a substratului tratat. Aceasta evaluare
se face prin cronaximetrie (faza de excitatie), electromiografie (faza de contractie musculara),
stimulo-detectie (faza de sinteza a procesului de excitatie-contractie), jonctiunea
neuromusculara (raportul dintre cronaxia nervului si cea a muschiului).

4.2 Curentul galvanic, galvanoionizarea: proprietati


fizice, aparatura utilizata, actiunile biologice, efectele fiziologice,
indicatii si contraindicatii, modalitati de aplicatie
Proprietatile fizice ale curentului galvanic sau continuu
Curentul electric se caracterizeaza printr-o deplasare de sarcini electrice, numite electroni, de-
a lungul unui conductor. Altfel spus, conductorul electric este corpul prin care poate trece
curentul electric continuu. Daca sensul de deplasare al electronilor este acelasi si se mentine o
intensitate constanta, curentul continuu este constant. Intensitatea curentului poate varia,
crescand sau scazand. Daca aceste cresteri se descresteri au loc ritmic, curentul ia forma unei
curbe ondulatorii si se numeste curent variabil.
Aplicarea terapeutica a curentului continuu se numeste galvanizare. Producerea curentului
continuu se poate face prin metode chimice, mecanice si termoelectrice.
Aparatura utilizata pentru curent continuu

223
Aparatele folosite in electroterapie si care furnizau doar curent continuu se numeau
galvanostate sau pantostate. Descoperirea si utilizarea semiconductorilor in sistemul de
regresare a curentului a permis obtinerea unui curent continuu bine filtrat si constant, cu
posibilitatea de modulare a formelor de curent oferite. Tendinta actuala este aceea de a
concepe si utiliza aparate complexe, care sa furnizeze diferite forme si tipuri de curenti.
Componentele principale ale unui aparat de curent continuu sunt urmatoarele: sistemul de
alimentare cu curent electric de la retea (curent alternativ sinusoidal de 220 V, priza fiind
impamantata), dispozitivul de redresare, cel de reglare a intensitatii, comutatoare pentru
alegerea formei curentului si schimbarea polaritatii, instrumentul de masura si sistemul de
racordare cu pacientul.
Actiunile biologice ale curentului galvanic, continuu
Actiunile biologice sunt reprezentate in primul rand de modificarile ionice ce apar in tesuturi
sub influenta curentului electric si in al doilea rand de procesele biologice declansate.
Aplicarea curentului galvanic asupra organismului determina efecte polare (la nivelul
electrozilor aplicati) si efecte interpolare produse in interiorul organismului, in regiunea
cuprinsa intre electrozi. Efectele polare constau in fenomenul de electroliza, cu producere de
acid la anod si de baza la catod. Efectele interpolare sunt cele care intereseaza in mod
deosebit. Ele sunt consecinta modificarilor fizico-chimice tisulare generate de trecerea
curentului electric continuu si constau in: bioelectroliza, ionoforeza, electroforeza,
electroosmoza, modificarile potentialului membranar, modularea excitabilitatii
neuromusculare, efectele termice si de inductie electromagnetica, modificari in compozitia
chimica a tesuturilor. Studiile de specialitate au aratat faptul ca trecerea curentului galvanic
prin tesuturi se face aproape in exclusivitate prin electroliza si in mult mai mica masura prin
celelalte fenomene aratate. Electroliza inseamna miscarea anionilor si cationilor in campul
electric.
Pe parcursul aplicarii curentului continuu se constata scaderea rezistivitatii cutanate, fapt ce
necesita cresterea intensitatii curentului la scurt timp de la inceperea procedurii. Rezistivitatea
cutanata inregistraza diferente notabile de la o persoana la alta, cat si la aceeasi persoana,
surprinsa in faze fiziologice diferite sau chiar patologice. Rezistivitatea cutanata este diferita
in functie de: oscilatiile de temperatura ale corpului, ritmurile biologice dirijate de
succesiunea noapte-zi, menstruatie, echilibrul sistemului neuroendocrin, odihna, stres,
perspiratia insensibila momentana, momentul ingestiei alimentelor, lungimea segmentului
strabatut de curentul electric si diametrul segmentului in cauza. Situatiile patologice scad
rezistivitatea cutanata (tulburari psihice, neurastenie, alcoolism, posttraumatisme
craniocerebrale, hiperexcitabilitate simpatica) sau cresc rezistivitatea cutanata (epilepsie,
hemiplegie, mixedem, sclerodermie).
Efectele fiziologice ale curentului galvanic
Efectele si modificarile biologice ale curentului galvanic asupra tesuturilor organismului se
manifesta in special la nivelul substraturilor usor excitabile, precum structurile nervoase. In
terapie, curentul galvanic se introduce lin, spre deosebire de aplicatiile acestuia in scop
diagnostic.
Actiunea curentului continuu se manifesta asupra filetelor nervoase senzitive, asupra celor
motorii si fibrelor vegetative vasomotorii, asupra sistemului nervos central, a sistemului
neurovegetativ. Curentul galvanic mai poate influenta si sistemul circulator.
Actiunea asupra fibrelor nervoase senzitive se realizeaza prin intermediul receptorilor
senzitivi din tegument, care inregistreaza la trecerea curentului electric o senzatie de
furnicatura ce creste proportional cu intensitatea curentului, ajungand la senzatia de intepatura
si chiar de arsura sau de durere. Dupa o serie de sedinte, se constata cresterea pragului

223
sensibilitatii tactile si dureroase cu actiune analgezica la nivelul electrodului pozitiv, proces
cunoscut sub denumirea de analgezie galvanica. Explicatia poate fi data prin fenomenul de
anelectrotonus, cand membranele celulare se hiperpolarizeaza si scade excitabilitatea dar si pe
baza modificarilor ionice dintre electrozi, provocate de deplasarea ionilor. La acestea se
adauga actiunile galvanizarii asupra sistemului nervos central, precum si asupra celui
circulator.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii poate fi explicata astfel.
Catodul (electrodul negativ), utilizat ca electrod activ, produce o scadere a pragului de
excitatie a fibrelor motorii, cu cresterea excitabilitatii si efect de stimulare. O crestere sau o
scadere brusca a intensitatii curentului conduce la om contractie musculara prompta. Aceasta
actiune este utilizata in aplicatiile premergatoare cu scop de pregatire a fibrelor musculare,
inaintea tratamentului cu curenti excitatori pentru musculatura denervata.
Actiunea curentului galvanic asupra sistemului nervos central consta in diminuarea
reflexivitatii in aplicatiile descendente si o crestere a excitabilitatii in aplicatiile ascendente.
Actiunea curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii este aceea de hiperemie
locala. Curentul galvanic are o actiune hiperemianta, de activare a vascularizatiei
locoregionale. Fenomenul are loc prin activarea circulatiei locoregionale cutanate,
superficiale, cat si a celei musculare, din profunzime (in raport cu circulatia de repaus).
Efectul persista intre 15-30 minute dupa intreruperea aplicatiei. Cresterea vascularizatiei
locoregionale are drept consecinte efecte biotrofice si resorbtive, prin imbunatatirea nutritiei
tisulare si drenarea exudatelor si edemelor locale. Reactia se petrece la polul negativ si
dureaza cateva ore dupa incetarea aplicatiei terapeutice. Principalele indicatii terapeutice vor
fi astfel: acrocianoza, angioneuropatiile, crioparesteziile functionale nocturne, arteriopatiile
aterosclerotice, algoneurodistrofiile membrelor.
Sistemului nervos vegetativ reactioneaza diferit, in functie de predominanta tonusului vagal
sau simpatic al pacientului. De asemenea, regiunea de electie pentru a realiza aplicatia o
constituie regiunea cervicala si dorsala superioara, in vederea influentarii sistemului nervos
vegetativ.
In ceea ce priveste sistemul circulator, curentul galvanic descendent accelereaza afluxul
sanguin din mica circulatie spre inima si transportul sangelui arterial catre sistemul portal, in
timp ce curentul galvanic ascendent accelereaza circulatia venoasa de la nivelul extremitatilor
inferioare si de la organele sistemului portal catre inima, favorizeaza transportul sangelui
arterial catre plamani si extremitatile superioare, precum si viteza de circulatie a sangelui
venus de la inima spre plamani.
Ca o concluzie practica, enumerarea principalelor actiuni fiziologice ale aplicatiilor curentului
galvanic conduce la principalele efecte terapeutice:
• Analgetic, antialgic, prin scaderea excitabilitatii nervoase la nivelul polului pozitiv,
• Stimulare neuromusculara la nivelul electrodului negativ,
• Reglarea modificarilor de excitabilitate a sistemului nervos central,
• Reglare nespecifica a sistemului neurovegetativ,
• Biotrofic prin imbunatatirea circulatiei locoregionale si facilitarea drenarii edemelor,
• Vasodilatator prin hiperemia activa de la nivelul circulatiei tegumentare superficiale si
musculare profunde.
Indicatiile si contraindicatiile galvanoterapiei
Dupa cum am mai aratat, galvanoionizarea constituie o precedura extrem de utilizata in
electroterapie, avand in vedere paleta patologica larga care poate fi abordata. Aplicarea sa pe
scara larga are in vedere multiplele sale efecte, pornind de la principiile sale de actiune, si

223
anume: analgezic, modulator neurovegetativ, vasomotor, trofic si de stimulare aexcitabilitatii
neuromusculare. Galvanoionizarea poate fi aplicata atat in stadiile acute, cat si stadiile cronice
de boala. Din cele aratate, rezulta ca aceasta procedura terapeutica isi gaseste utilitatea in
contextul: afectiunilor sistemului nervos (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii, afectiuni ale
organelor de simt, sindroame astenonevrorice de suprasolicitare, distonii neurocirculatorii), al
afectiunilor aparatului locomotor (reumatism cronic degenerativ si inflamator, reumatism
abarticular, sechele posttraumatice), al afectiunilor aparatului cardiocirculator (tulburari
circulatorii arteriale sau venolimfatice) si al afectiunilor dermatologice. Principalele
contraindicatii sunt cele care impiedica aplicarea electrozilor pe tegument dar si suferinte care
contraindica electroterapia in general.
Motodologie de aplicatie ale curentului galvanic
Galvanizarea poate fi aplicata sub forma electrozilor placa, sub forma de baie hidro-
electrolitica sau galvanica (partiala sau patru celulara) si sub forma de iontoforeza
(ionogalvanizarea), cu ajutorul careia se introduc trans-tegumentar o serie de substante
medicamentoase.
Galvanizarea simpla
Galvanizarea simpla utilizeaza electrozi placa confectionati din metal dar care pot fi inveliti in
cauciuc, de diferite dimensiuni, raportat la regiunea care se trateaza si la efectul de polaritate
urmarit. Astfel, se pot aplica doi electrozi de dimensiuni egale sau de marime diferita.
Electrodul mai mic este cel activ iar alegerea polaritatii este in functie de scopul urmarit,
analgezic (anodul mai mic) sau excitant (catodul este cel mic si activ).
Exista electrozi de forme diferite utilizati in diferite aplicatii, precum cei pentru tratarea
parezelor de nerv facial si a nevralgiilor de trigemen (rotunzi si montati in dispozitive speciale
sau sub forma de masca pe o hemifata).
Dupa cum am mai aratat, pentru obtinerea efectelor analgetice, anodul (pozitiv) devine
electrodul activ (are dimensiuni mai reduse) iar cel de-al doilea electrod va fi plasat distal de
primul, la o distanta nu prea mare. Pentru obtinerea unor efecte vasodilatatoare, electrozii
terbuie sa fie lungi, la fel si durata sedintei.
Exista doua modalitati de amplasare a electrozilor la nivelul regiunii aflate in suferinta si care
trebuie tratata: transversal (de-o parte si de alta sau fata in fata, cum este cazul articulatiilor
periferice, precum genunchi, glezna, pumn, umar etc) sau longitudinal (cu electrozii amplasati
la distanta, utila pentru segmentele lungi sau pentru durerile iradiate pe un traseu, precum
lombosciatopatia).
Exista obligativitatea interpunerii unui strat hidrofil intermediar umed intre electrod si
suprafata de tratat. Acesta are rol izolant si de prevenire a efectelor polare produse sub
electrozi si implicit, a arsurilor cutanate.
Intensitatea curentului aplicat este adaptata scopului urmarit, sensibilitatii si tolerantei
individuale, stadiului evolutiv al suferintei, durata aplicatiei. Se cunoaste faptul ca
sensibilitatea cutanata difera de la o persoana la alta, raportat la fazele fiziologice sau la
existenta unei patologii asociate si este mai mare pe zonele flexoare fata de cele extensoare.
Trebuie sa cunoastem existenta pragului de sensibilitate, identificat prin senzatia de
furnicatura placuta la introducerea lenta a curentului. Pe masura tratamentului va putea creste
toleranta individuala la curentul continuu aplicat. La persoanele sensibile se recomanda
dozarea intensitatii sub nivelul pragului de sensibilitate stabilit. Indiferent de situatie, in cazul
aparititiei senzatiilor de intepatura, presiune, caldura, arsura, intensitatea curentului se scade
la zero, cautandu-se cauza. Se recomanda ungerea tegumentului iritat sau sensibil cu o crème
antiinflamatoare si cicatrizanta si reluarea tratamentului cu intensitatea sub pragul de
sensibilitate.

223
Aplicatiile care vizeaza stadiile acute beneficiaza de intensitati aflate sub nivelul pragului de
sensibilitate, in timp ce cele care se adreseaza stadiului cronic vor utiliza valori ale intensitatii
aflate peste pragul de sensibilitate. Astfel, daca sunt vizate efectele antialgice, intensitatea se
dozeaza la nivelul pragului (calculat pentru 0,1 mA/cm²). Pentru nevralgiile acute sau
hiperestezii (trigemen, cervicobrahiale, lombosciatica etc), intensitatea se dozeaza sub nivelul
pragului de sensibilitate. Daca sunt vizate efectele vasodilatatoare se utilizeaza intensitatea
peste prag, durate mai mari ale tratamentului si aplicatiile longitudinale.
Densitatea curentului galvanic se defineste ca fiind intensitatea curentului pe unitate de
suprafata iar nivelul acesteia este de 0,1 mA/cm², ceea ce corespunde pragului de sensibilitate
al intensitatii curentului.
In practica de specialitate este recunoscuta relatia care se stabileste intre intensitatea la
aplicare a curentului electric si durata (apreciata in minute) a sedintei de tratament. Durata
este direct proportionala cu marimea electrozilor si invers proportionala cu densitatea
curentului. Este evident ca electrozii de dimensiuni mici vor dezvolta densitati mai mari pe
suprafata tegumentului pe care sunt aplicati ca atare, durata sedintei trebuie scazuta. Invers,
pentru electrozii de dimensiuni mari. Pentru a avea eficienta, durata tratamentului trebuie sa
fie cuprinsa intre 20-30 minute. Chiar si in cazul aplicatiilor cu electrozi mici, aplicati facial
sau transorbital, intensitatea fiind scazuta, va trebui sa se creasca timpul de tratament.
In situatia afectiunilor acute, numarul sedintelor de tratament este de 8-10-12 sedinte si vor fi
efectuate zilnic iar in cazul celor cronice se poate ajunge la 20 de sedinte, putand fi efectuate
zilnic sau la doua zile.
Pacientul va beneficia pe durata galvanoterapiei de o postura antalgica, confortabila, relaxanta
si i se va explica procedura in sine. El va fi posturat in decubit ventral, cu o perna sub
abdomen, spre a evita hiperlordozarea suplimentara a zonei, in cazul suferintelor discale
lombosacrate. Sau va fi posturat in decubut ipsilateral in cazul sindromului algic lombosacrat.
Pentru aplicatiile din zona cervicala, cat si pentru cele transorbitale va fi posturat in decubit
dorsal. Iar pentru cele din zona scapulohumerala poate fi posturat in pozitia sezand.
Se evita aplicarea electrozilor la nivelul zonelor paroase si se va urmari reactia tegumentului
la tratament.
Baile galvanice
Baile galvanice sunt recomandate in vederea tratarii unor regiuni mai extinse sau a intregului
corp. Apa va deveni un mediu de legatura intre substrat (tegument) si electrozi, curentul
electric fiind distribuit pe o suprafata mai mare, densitatea fiind mai redusa, scade
semnificativ riscul aparitiilor arsurilor la intensitatea aplicata pe parcursul procedurii.
Baile galvanice pot fi celulare (mai multe vase sau vane in care sunt introduse segmentele de
corp vizate) sau pot fi generale (corpul este introdus in totalitate).
Galvanoionizarile
Galvanoionizarile reprezinta procedeul prin care se introduc in organism diferite substante
medicamentoase. Curentul galvanic este in masura sa transporte aceste substante prin
tegument si prin mucoase.
Indiferent de denumire (iontoforeza, ionoterapie, ionogalvanizare, galvanoionoterapie etc)
principiul de actiune al galvanoionizarii consta in disocierea electrolitica a diferitelor
substante medicamentoase adaugate la nivelul electrozilor (polar). Ulterior, are loc deplasarea
anionilor si cationilor formati spre electrozii de semn contrar incarcarii lor electrice, datorita
respingerii lor de catre electrodul de acelasi semn, la nivelul caruia s-au format. Substanta pe
care dorim sa o introducem in organism pe acesta cale se aplica sub forma de solutie la
nivelul stratului hidrofil aflat sub electrodul activ. Solutia se va prepara in apa distilata. Ionul
medicamentos vizat va traversa bariera cutanata sau mucoasa in drumul lui spre polul de semn

223
opus. Odata ajuns in organism, el va fi preluat de circulatia locoregionala si va fi redistribuit.
De mentionat si faptul ca doar electrolitii solubili in alte lichide decat apa pot traversa bariera
tegumentara si mucoasa. Calea de patrundere o constituie orificiile glandelor sebacee si a
acelor sudoripare. Daca se alcalinizeaza solutia anodica si se acidifiaza solutia catodica, va
creste transferul anionilor si cationilor aplicati initial pe tegument.
Avantajele aplicarii galvanoionizarii sunt urmatoarele:
• Efectul este demonstrat si cert,
• Efectul este locoregional dar si la nivelul intregului organism (putand fi luata in calcul
si o reactie reflexa, cutiviscerala, de la nivelul dermatomioamelor),
• Se poate doza precis substanta medicamentoasa aplicata,
• Aplicatia are avantajul obtinerii unor efecte asteptate pentru doza scazuta de
medicament, in conditiile in care este protejat si tractul gastrointestinal.
La anod se aplica metale, precum sodiul, potasiul, litiul, calciul, magneziul, zincul, fierul sau
radicali de metale, acetilcolina, morfina, novocaina, corticoizi, sulfamide etc iar la catod se
pot aplica halogeni precum brom, iod, clor sau radicali acizi si saruri ale acizilor organici.
Domeniile in care se poate aplica galvanoionizarea sunt:
• dermatologia (acnee, cicatrici cheloide hipertrofice, degeraturi, eczeme, erizipel,
fistule, furunculoze, hematoame superficiale, prurit idiopatic, sclerodermie, seboree
ulcerele atone),
• oftalmologia (conjunctivite, iridociclite, sclerite),
• suferintele vasculare (arterite obliterante, trombolebita, limfangite),
• reumatologia (artrite, inclusiv poliartrita reumatoida artoze, bursite, epicondilite,
tendinite, tenosinovite, maladia Dupuytren, guta, mialgiile de diferite cauze,
nevralgiile).
Galvanoionizarile transorbitale sau transcerebrale sunt eficente si frecvent utilizate in practica
medicala de specialitate, fiind indicate in sindroamele neurastenice, insomnii, hiperensiunea
arteriala in stadiul neurogen, spasmofilie, sindroame migrenoase, nevralgia de trigemen,
suferinte algice si inflamatorii din sfera medicinii dentare etc.

4.3 Curentii de joasa frecventa: proprietati fizice,


actiunile biologice, efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii,
modalitati de aplicatie
Proprietati fizice, actiunile biologice si efectele fiziologice ale curentilor de joasa frecventa
Dupa cum s-a mai aratat, intreruperea curentului continuu realizeaza impulsuri electrice
succedate ritmic, cu efect excitator. Impulsurile obtinute se caracterizeaza prin forma,
amplitudinea impulsului, frecventa de aparitie, durata impulsului si a pauzei, modulatia
impulsurilor (in amplitudine, ritmicitate si durata). Ca urmare a formei lor, impulsurile pot fi
dreptunghiulare, triunghiulare, exponentiale, trapezoidale. Aparatura generatoare de impulsuri
de joasa frecventa este variata, oferind modele care genereaza diferite forme de curenti in
diferite posibilitati de aplicare.
Terapia prin curenti de joasa frecventa se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare si
srimulare a curentului electric asupra substratului neuromuscular. Prin stimularea electrica are
loc procesul de depolarizare la nivelul substratului excitabil. Musculatura scheletica normal
inervata raspunde la impulsuri de durata scurta si cu frecventa rapida. Frecventele utilizate in
scop terapeutic sunt mai crescute, situandu-se in domeniul curentilor tetanizanti, capabili sa
produca o contractie prelungita, care dureaza atat timp cat curentul strabate muschiul. Efectul

223
terapiei prin curenti de joasa frecventa asupra substratului este dependent de modul de actiune
al acestora si va fi prezentat in cele ce urmeaza, astfel:
• Stimularea contractiei musculaturii striate normoinervate
Aceasta se bazeaza pe actiunea caracteristica de excitare a substraturilor excitabile, precum
tesutul muscular si fibrele nervoase, de catre impulsurile electrice. Fiecare membrana celulara
prezinta o frecventa optima pentru valoarea de prag a stimularii (depolarizarii) sale.
Musculatura scheletica normoinervata raspunde la impulsuri de durata relativ scurta si
frecventa relativ rapida. Frecventele de 30 Hz sunt capabile sa produca contractii musculare
succesive, in timp ce frecvente cuprinse intre 40-80 Hz, utilizate in scop terapeutic, sunt
urmate de contractii tetanizante.
Formele clasice de curenti utilizati in acest scop sunt curentii dreptunghiulari unici cat si in
trenuri de impulsuri, curentii modulati, curentii faradici si neofardici. In acest mod, se pot
realiza adevarate programe de electrogimnastica musculara.
Suplimentar, fibrele nervoase motorii, fibrele musculare si placile neuromotorii prezinta o
receptivitate selectiva fata de curentul neofaradic, principalul efect al acestuia fiind actiunea
excitomotorie cu producerea de contractii musculare pe musculatura cu atrofie de
imobilitate/inactivitate dar cu integritatea fibrelor nervoase motorii. Curentul neofaradic este
ineficient asupra musculaturii cu degenerescenta totala sau partiala. Disparitia excitabilitatii
faradice este un semn revelator al reactiei de degenerescenta musculara totala sau partiala.
Efectelor prezentate li se adauga cel vasomotor, cu vasodilatatie la actiunea prelungita a
curentilor, cat si efectele trofice, revulsive si analgezice secundare vasodilatatiei. Prin aceasta,
curentii dreptunghiulari, modulati si faradici sunt indicati in mod particular in unele nevralgii
si nevrite, stari posttraumatice (contuzii, entorse), tulburari ale sensibilitatii cutanate,
profilaxia trombozelor si emboliilor postoperatorii si dupa nastere (postpartum), tulburari ale
circulatiei de intoarcere venolimfatica.
Indicatiile aplicarii curentilor dreptunghiulari, modulati si neofaradici sunt datorate efectelor
excitomotorii si sunt reprezentate de atoniile si atrofiile de imobilizare sau de alte cauze dar
care care presupun normoinervatie. Daca exista dubii asupra diagnosticului clinic se recurge
la diagnosticul electric, prin cerectarea excitabilitatii neuromusculare a substratului vizat cu
ajutorul aplicarii curentului faradic, la care se aduga determinarea cronaxiei muschiului
respectiv.
Principalele indicatii sunt reprezentate de atrofiile de imobilizare sau de inactivitate (aparat
gipsat, lipsa activitatii fizice prin sedentarism), musculatura slabita a diferitelor segmente ale
corpului prin utilizare deficitara a lor (scolioze, cifoze, picior plat, tulburarile de ventilatie de
tip obstructiv sau restrictiv din cadrul bronhopneumopatiilor cronice nespecifice, constipatie
cronica, postpartum, incontinenta sfincteriana), in vederea prevenirii aparitiei aderentelor la
nivelul partilor moi ale aparatului locomotor. Se va realiza astfel, o electrogimnastica
musculara (inclusiv electrogimnastica respiratorie) menita sa completeze programele de
kinetoterapie.
In anumite conditii (starile posttraumatisme acute ale aparatului locomotor, grupele musculare
disfunctionale din vecinatea celor normale, pareze restante post leziune de nerv periferic)
poate fi necesara o reantrenare musculara. Aceasta consta in stimularea miscarilor voluntare
in vederea refacerii imaginii centrale motorii, dupa o intrerupere a cailor nervoase, apartinand
unor muschi cu inervatie pastrata. Pacientul isi declanseaza el insusi stimulul electric si
reuseste sa-si recapete controlul motor asupra miscarii pierdute, prin fenomenul de feedback
senzitivo-motor, bazat pe procesul de invatare si memorizare.
Principalele contraindicatii sunt reprezentate de paraliziile spastice, spasmele musculre,
musculatura total sau partial denervata.

223
Metodologia aplicarii curentilor modulati in electrogimnastica musculaturii striate recomanda
aplicatia bipolara si mai rar monopolara (musculatura mica a mainii). Electrozii se plaseaza la
nivelul insertiilor musculare sau pe zonele de trecere muschi-tendon. La aplicatiile de curent
neofaradic, electrodul negativ se plaseaza la nivelul placii neuromotorii a muschiului afectat.
Intensitatea curentului este menita sa produca secuse/contractii musculare evidente, sa asigure
un adevarat antrenament muscular si sa nu suprasolicite muschiul. Frecventa utilizata este
scazuta, durata sedintei fiind cuprinsa intre 20-30 minute, in serii de 8-12 sedinte pe serie,
care se pot repeta.
• Stimularea selectiva a musculaturii sheletice total denervate
Aceasta se bazeaza pe modul de actiune al stimulilor a caror intensitate creste lent, progresiv,
in panta, fata de care muschii normoinervati nu prezinta reactie de raspuns, datorita capacitatii
lor de acomodare. Procesul de acomodare fata de stimulii cu panta este prezent si la fibrele
nervoase senzitive integre. Curentii triunghiulari, cu fronturi de crestere liniare, in special
exponentiale, sunt frecvent utilizati in stimularea selectiva a muschilor scheletici afectati prin
lezarea si deteriorarea integritatii nervilor periferici. Explicatia este aceea ca degenerescenta
nervoasa a condus la pierderea capacitatii de acomodare a muschiului care poate raspunde
astfel la intensitati mai reduse de curent. Utilizarea acestor curenti cu panta lina de crestere a
intensitatii lor va evita excitarea musculaturii normal inervate, precum si a fibrelor nervoase
senzitive.
Electrostimularea cu impulsuri triunghiulare, previne si incetineste atrofia musculara a
musculaturii denervate. Ea devine astfel, o metoda pregatitoare pentru programele
kinetoterapiei de recuperare. Pentru a fi incununata cu succes, terapia trebuie instituita
precoce, imediat dupa producerea leziunii nervoase si aparitia semnelor de denervare,
exprimate prin instalarea modificarilor care insotesc atrofia musculara (la maximum 7-10
zile).
Semnele de leziune ale nervului periferic se stabilesc cu ajutorul electrodiagnosticului. Se
incepe cu diagnosticul prin electrostimulare al leziunilor neuromusculare (testul galvanic si
cel faradic al excitabilitatii si curba I/t). Acestuia i se poate adauga electrodiagnosticul de
detectie (electromiografia), care permite decelarea modificarilor calitative si o apreciere mai
acurata a modificarilor cantitative. Intensitatea curentului de stimulare este furnizata de
electrodiagnostic.
Metodologia de aplicare a electrostimularii consta in utilizarea tehnicii monopolara
(electrodul negativ de aplica la punctul motor al muschiului afectat) sau bipolara (cei doi
electrozi se aplica pe extremitatile muschiului afectat, electrodul negativ fiind situat distal, la
jonctiunea tendomusculara). Cu cat procesul de denervare este mai accentuat, cu atat mai mult
este necesara cresterea duratei impulsului de stimulare. Se incepe cu un numar scazut de
stimulari pe sedinta, care se repeta in cursul unei zile. Se recomanda 7-14 zile de tratament.
Aplicariile in scop de electrostimulare a musculaturii denervate trebuie sa tina cont de
urmatoarele reguli:
• Se va mentiona obligatoriu miscarea ce trebuie recastigata prin electrostimulare,
• Pacientul participa efectiv si afectiv la programul de electrostimulare,
• Pozitionarea corespuzatoare a pacientului si a segmentului care efectueaza miscarea,
• Articulatia de vecinatate trebuie sa fie indemna,
• Se vor utiliza proceduri pregatitoare ale miscarii, precum termoterapie, masaj
locoregional, electroterapie (diatermie si/sau curent galvanic).
• Tratamentul prin electrostimulare poate dura cateva luni pana la obtinerea fortei
musculare de valoarea 2. Sunt necesare reevaluari periodice ale parametrilor de

223
electrostimulare (la 10-14 zile interval). Se poate continua cu stimularea selectiva a
muschilor denervati, chiar si dupa introducerea programelor kinetologice.
• Terapia musculaturii spastice
Acest tip de terapie se bazeaza pe efectul de inhibitie a motoneuronilor muschilor spastici,
prin care se obtine un efect de relaxare. Stimularea electrica a muschilor spastici se adreseaza
receptorilor contractili si aparatului Golgi. Impulsurile aferente ce sosesc la maduva spinarii
de la proprioceptorii stimulati, declanseaza efecte de inhibitie a musculaturii spastice,
respectiv efecte de stimulare a antagonistilor corespunzatori. Concomitent, antagonistii
musculaturii spastice, de obicei hipotoni, isi amelioreaza tonusul, pe baza inervatiei reciproce.
Stimulul se realizeaza prin impulsuri de forma dreptunghiulara, aplicand doua circuite
electrice de excitatie, intre ele realizandu-se un decalaj in timp, pentru a se putea stimula mai
multe grupe musculare, de obicei antagoniste. Concret, intensitatea creste progresiv pana la
aparitia unor contractii/secuse musculare puternice. Rezulta astfel o excitatie alternata ritmic a
muschilor agonisti-antagonisti, cu o intarziere intre cele doua circuite excitatorii. Aceste
efecte contribuie si la obtinerea coordonarii miscarilor, printr-o buna corelare functionala a
antagonistilor si agonistilor. Efectul de relaxare a musculaturii spastice se mentine de la 24-
48 de ore la 3-4 saptamani, facilitand astfel aplicarea programelor de kinetoterapie. Aceasra
metoda este utilizata cu succes in tratamentul paraliziilor spastice centrale.
Indicatiile metodei sunt reprezentate de: spasticitatea din parezele sau paraliziile de origine
centrala (in special cea cerebrala infantila sau consecutiva traumatismelor la nastere),
leziunule traumatice medulare si cerebrale (cu exceptia paraplegiilor spastice), parezele
spastice din cadrul scelozei in placi, hemipareze spastice post accidente vasculare cerebrale,
boala Parkinson.
Contraindicatiile terapiei musculaturii spastice utilizand aceasta metoda sunt scleroza laterala
amiotrofica si scleroza difuza in stadiul avansat.
Metodologia metodei este fundamentata de tehnica aplicarii a doua circuite de excitatie care
furnizeaza curenti dreptunghiulari. Se stabileste timpul de intarziere dintre impulsurile celor
doua circuite, precum si durata impulsurilor. Intensitatea curentului trebuie sa produca o
contractie musculara puternica, fara senzatie cutanata neplacuta. Durata tratamentului pentru
o pozitionare segmentara este de 10 minute iar daca se realizeaza mai multe pozitionari,
durata sedintei nu trebuie sa depaseasca 40-50 minute. Se recomanda sedinte zilnice, pe o
durata de 12-18 sedinte. Primul circuit de excitatie se aplica deasupra musculaturii spastice iar
al doilea circuit deasupra musculaturii antagoniste corespunzatoare. Electrozii se aseaza la
nivelul punctelor de excitatie ale muschilor.
• Stimularea contractiei musculaturii netede
Stimularea electrica a musculaturii netede se bazeaza pe capacitatea foarte mare de sumatie a
acestor muschi, pe cronaxia lunga si pe capacitatea lor de acomodare neglijabila. Asupra
musculaturii netede se pot aplica stimuli exponentiali, cu durata mare si frecventa scazuta.
Principalele indicatii ale acestei proceduri sunt reprezentate de constipatiile cronice atone si
de atonia vezicala postoperatorie.
Metodologia consta in aplicatia electrozilor de dimensiuni egale asupra musculaturii vizate,
durata sedintei fiind cuprinsa intre 10-50 minute, in cure de 20-25 sedinte, efectuate la inceput
zilnic.
• Curentii de joasa frecventa aplicati in scop analgezic.
Efectele analgezice constatate, s-au considerat ca se bazeaza pe inhibitia perceptiei dureroase
prin excitarea altei cai aferente. S-a observat insa, ca durerea ar putea fi mai curand, rezultatul
pierderii capacitatii inhibitorii la nivel medular, decat al unor procese de stimulare propriu-
zisa. Releul medular prezinta o importanta deosebita in perceperea durerii, intrucat, la acest

223
nivel intervin o serie de mecanisme care moduleaza transmisia nociceptiva. Transmiterea
sinaptica a durerii este astfel influentata la nivel medular, atat de influxuri venite de la
periferie, cat si de la nivelul formatiunilor nervoase superioare.
\Se cunoaste faptul ca activitatea fibrelor A-alfa (simtul tactil) blocheaza la nivel medular
transmisia impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A-delta si C. Mecanismul care
intervine in aceasta inhibitie poate avea la baza teoria controlului de poarta, conform careia,
are loc un fenomen de inhibitie presinaptica (ce se petrece la nivelul cornului posterior
medular), in cadrul unui proces de control axonal. Astfel, stimularea fibrelor cu diametru
mare, rapid conducatoare, A-alfa, nespecifice pentru durere, ce conduc informatiile tactile
generate de vibratii si presiune, produce la nivel medular, un camp electric negativ, cu
scaderea activarii sistemului de transmitere ascendenta si cu inchiderea consecutiva a portii
sau a barierei de control pentru transmiterea informatiilor nociceptive prin fibrele nervoase
lent conducatoare A-delta si C. In acest mod, durerea nu mai este perceputa la nivel cerebral,
superior.
Daca stimularea periferica a fibrelor specifice pentru durere devine predominanta ca
intensitate, frecventa sau context patologic, poarta de control se deschide prin contrareactie
pozitiva (facilitare presinaptica) si va avea loc o transmitere a informatiilor dureroase, cu
perceptia durerii.
Aceste mecanisme de inhibitie a transmisiei si perceptiei durerii au fost confirmate de
analgeziile produse prin stimularea electrica a structurilor nervoase centrale superioare
(electrostimularea nervilor periferici cu electrozi implantati percutan, electrostimularea
cordoanelor medulare posterioare pentru controlul sindroamelor dureroase cronice, prin
intermediul electrozilor implantati in dura mater, stimularea nervoasa electrica transcutanata-
TENS, electropunctura, prin stimularea electrica selectiva a fibrelor A, rapid conducatoare si
inchiderea portii pentru fibrele nociceptive pentru durere).
Principalele metode analgetice conventionale din domeniul curentilor de joasa frecventa
utilizeaza curentii diadinamici, Trabert, stohastici si metoda de stimulare nervoasa electrica
transcutanata (TENS).
Curentii diadinamici (CDD)
Efectele si implicit, domeniile de patologie in care se indica aplicatia curentilor diadinamici
sunt prezentate in continuare.
Efectele analgezice, hiperemiante-biotrofice, dinamogene ale curentilor diadinamici sunt
datorate nivelului intensitatii, formei curentului diadinamic utilizat si modalitatii de aplicare a
electrozilor. Astfel:
• Curentul monofazat fix (MF) are efect excitator, crescand tonusul muscular, cat si
efect de tonicizare al peretilor vasculari, ca urmare a actiunii sale vasoconstrictoare.
Din punct de vedere subiectiv, produce senzatia de vibratii, actionand ca un masaj
tisular electric profund. Pe aceasta cale se evidentiaza zonele dureroase din cadrul
neuromialgiilor reflexe.
• Curentul difazat fix (DF) are efectul analgezic maxim prin ridicarea pragului
sensibilitatii la durere si imbunatateste circulatia arteriala prin inhibarea simpaticului.
Din motivele prezentate, este indicat drept forma de introducere pentru aplicatiile in
scop analgezic.
• Perioada scurta (PS) are efect excitator si tonicizant, actionand ca un masaj intens de
profunzime. Prin componenta sa vasoconstrictoare are efect resorbtiv, fiind util in
sufuziunile si hematoamele posttraumatice, in edemele cu tulburari trofice din stazele
circulatorii periferice. Dupa cateva minute, aplicatia produce si analgezie secundara.

223
• Perioada lunga (PL) prezinta un efect analgezic si miorelaxant puternic. Mai prezinta,
de asemenea, efect decongestiv, fiind de preferat in starile dureroase accentuate si
persistente.
• Ritm sincopat (RS) are cel mai pronuntat caracter excitomotor, realizand
electrogimnastica musculara, fiind indicat in atoniile musculare nomoinervate,
postoperatorii.
Modalitatile de aplicare depind de scopurile terapeutice urmarite. Acestea pot fi:
• Pe punctele dureroase circumscrise. Se utilizeaza electrozi mici, de dimensiuni egale,
polul negativ aplicandu-se direct pe locul dureros iar cel pozitiv la distanta.
• Transversale. Aceste aplicatii se mai numesc si transregionale (de-o parte si de alta a
regiunii dureroase) si se utilizeaza la nivelul articulatiilor periferice mari sau pe
masele musculare ale membrelor sau trunchiului.
• Longitudinale. Electrozii sunt amplasati de-a lungul unui nerv periferic (electrodul
pozitiv, mai mare, se aseaza proximal iar cel mic si negativ se aseaza distal, pe zona
afectata) sau de-a lungul unui traseu vascular.
• Paravertebrale. Electrozii se amplaseaza pe regiunile radacinilor nervoase (transversal
si paralel cu coloana vertebrala, avand catodul pe locul dureros sau de-a lungul
coloanei vertebrale, cu anodul proximal si catodul distal).
• Gangliotrope. Electrozii mici se aseaza cu catodul pe zona ganglionilor vegetativi
respectivi si anodul la distanta.
• Aplicatii mioenergetice. Aceste aplicatii urmaresc tonicizarea unor muschi
normoinervati. Ca atare, catodul se aplica pe locul de emergenta al nervilor motori iar
anodul pe punctele motorii ale muschilor interesati.
Tehnica de aplicare se supune urmatoarelor reguli:
• Scopul urmarit este cel care conditioneaza dimensiunile electrozilor, amplasarea si
polaritatea acestora.
• Inversarea polaritatii electrozilor ramasi pe locul initial de amplasare, se face in scop
excitator, dinamogen.
• Intensitatea curentului se regleaza printr-o crestere progresiva la valoarea dorita,
corespunzatoare efectului urmarit (excitomotor sau analgezic).
• Se va avea in vedere aparitia fenomenului de acomodare.
• Durata sedintei este de pana la 10 minute in scop analgezic, ajungand la 20-30 minute
pentru aplicatiile in scop hiperemiant, vasculotrop.
• Ritmul sedintelor poate fi zilnic, 10 sedinte pe cura.
Indicatiile curentilor diadinamici sunt:
• Afectiunile aparatului locomotor
 status posttraumatic (cu exceptia fracturilor, rupturilor ligamentare sau
meniscale), contuzii, entorse, luxatii recente, intinderi musculare, redori
articulare,
 boala reumatismala cronica degenerativa sau inflamatoare: artroze reactivate,
artrite, mialgii,
 reumatism abarticular, al tesuturilor moi periarticulare: epicondilite, PSH,
tendinite,

223
• Afectiunile neurologice: nevralgie cervico-brahiala, lombosciatica, DVL faza II,
algoneurodistrofie,
• Tulburari circulatorii periferice: maladie Raynaud, acrocianoza, boala varicoasa, status
postarsuri sau postdegeraturi, arterioapatie periferica obliteranta,
• Aplicatii segmentare pe zone neuroreflexe in vederea modularii functionale a
stomacului, colonului, colecistului, cailor respiratorii in astmul bronsic, migrene.
Curentii Trabert
Curentii Trabert sunt curenti dreptunghiulari, cu efecte analgezice si hiperemiante, aplicatia
lor constand intr-un veritabil masaj cu impulsuri excitatorii. Au cel mai analgezic efect din
domeniul joasei frecvente. Se mai numesc si curenti de ultrastimulare.
Tehnica de aplicatie este bipolara si consta in aplicarea electrodului negativ pe locul dureros
iar cel pozitiv proximal de catod. Efectul analgezic trebuie sa se instaleze la sfarsitul sedintei
de tratament. Intensitatea curentului se creste pana la aparitia senzatiei de vibratie suportabila.
Scaderea acestei senzatii arata aparitia procesului de acomodare. Va trebui sa se creasca in
mod suplimentar intensitatea curentului aplicat. Se recomanda aplicatiile zilnice, timp de 6-10
sedinte.
Principalele indicatii terapeutice sunt:
• Manifestarile dureroase din radiculopatiile de cauza vertebrogene artrozica, artroze
dureroase, indiferent de localizare (in lumbago electrozii se amplaseaza paravertebral
in sens transversal, in lombosciatica catodul se amplaseaza distal, pe punctul de durere
maxima).
• Reumatism inflamator cronic (spondilita ankilopoetica),
• Reumatismul abarticular (PSH, epicondilite),
• Status posttraumatic (contuzii, intinderi sau rupturi ligamentare sau musculo-
tendinoase).
Curentii stohastici
Curentii stohastici, aperiodici sau neregulati au calitatea de a reduce la maximum reactiile de
adaptare/obisnuinta sau acomodare, crescand astfel efectul analgetic prin ridicarea pragului la
durere, precum si durata acestui efect.
Stimularea nervoasa electrica transcutanata (SNET) sau TENS
TENS reprezinta o modalitate netraumatizanta de combatere a sindromului algic acut si
cronic, de diverse cauze, utilizand curenti cu impulsuri dreptunghiulare de joasa frecventa.
Aparatele moderne utilizate permit obtinerea unei forme dreptunghiulare a impulsurilor,
permit acoperirea unui domeniu mai larg de reglare a frecventei, duratei si amplitudinii
impulsurilor, cat si dimensiuni, cheltuieli si consum minime ale aparatului si procedurii in
sine.
Tehnica aplicatiei curentilor de stimulare nervoasa presupune:
• Pozitionarea adecvata a electrozilor cu amplasarea lor pe locul dureros, in vecinatatea
lui, la nivelul radacinii nervoase principale a nervului periferic ce strabate regiunea
dureroasa, pe zonele de referire a durerii si a punctelor trigger. Polaritatea electrozilor
nu are importanta.
• Dozarea intensitatii, care trebuie aleasa in asa fel incat sa se inchida poarta pentru
influxurile dureroase. Pacientul va resimti o senzatie de vibratie sau furnicatura.
• Alegerea frecventei se face prin tatonare.
• Durata impulsului trebuie sa fie reglabila si adaptata frecventei.

223
• Durata sedintei poate fi aleasa intre 20 minute si o ora.
• Frecventa sedintelor in timp se stabileste de comun acord cu medicul specialist, in
concordanta cu patologia tratata.
Sfera indicatiilor acestei metode electroterapeutice este larga si cuprinde:
• Afectiunile reumatice cronice degenerative, inflamatorii si abarticular,
• Starile dureroase posttraumatice,
• Sindromul algic din afectiunile neurologice periferice, nevralgiile postherpetice,
durerile fantoma post amputatie de membre,
• Sindromul algic post anestezie, starile dureroase acute si cronice postoperatorii,
• Cicatricile, aderentele dureroase postoperatorii,
• Durerile din anurii si neoplazii.
Principalele contraindicatii ale aplicatiei TENS sunt:
• Starile dureroase tratabile prin alte mijloace,
• Purtatorii de pacemaker cardiac sau de stimulator al nodului sinocarotidian,
• Hipersensibilitatea la curent,
• Sarcina in primul trimestru,
• Tulburarile de sensibilitate cutanata sau leziunile tegumentare,
• Sindroamele dureroase de origine talamica.
Avantajele acestei metode constau in gama larga a suferintelor dureroase ce poate fi abordata.
Se adreseaza starilor dureroase care nu raspund la alte metode terapeutice sau care se
constituie contraindicatii pentru alte terapii fizicale ce ar putea fi recomandate. Este o metoda
fiziologica, netraumatizanta, usor de aplicat, desi este doar un tratament simptomatic.
Electropunctura
Electropunctura reprezinta o metoda de combatere a durerii, facand parte din metodele
reflexoterapice. Locul de actiune se afla la nivelul punctelor dureroase reflexe identice, in
marea lor majoritate, cu punctele situate pe meridianele energetice din acupunctura.
Patologia indicata este reprezentata de tulburarile functionale, cat si diverse contracturi
musculare produse prin mecanisme neuroreflexe.
Contraindicatiile sunt reprezentate de afectiunile organice cu terapie etiopatogenica
cunoscuta, neoplasmul, psihonevrozele, depresia, schizofrenia, sarcina.
Se utilizeaza curenti de joasa frecventa reglabila, la fel si intensitatea este reglabila, pana la
senzatia de usoare furnicaturi. Se aplica mai multi electrozi, care pot trata simultan mai multe
puncte. Varfurile electrozilor efectueaza electrostimulari cu durate de la cateva secunde la
cateva minute, pana la reducerea durerii si contracturii musculare. In functie de stare initiala,
se pot stimula mai multe puncte, concomitent sau succesiv. In fazele acute pot fi suficiente 2-
6 sedinte, in timp ce in fazele cronice pot fi necesare 10-20 sedinte.
Mecanismul de actiune al electropuncturii il constituie teoria controlului portii.
Electropunctura nu inlocuieste sau nu se suprapune peste procedura TENS.
Contraindicatiile curentilor de joasa frecventa
Curentii de joasa frecventa nu vor fi aplicati pe regiunea precordiala si nici pe tegumentul
care prezinta solutii de continuitate, afectiuni dermatologice sau diferite unguente aplicate
anterior.

223
Se va verifica calitatea si integritatea electrozilor. Intensitatea nu va depasi valoarea pragului
(0,1 mA/ cm²) in cazurile pacientilor cu tegument sensibil si se va evita regiunea care prezinta
in corporate piese metalice de osteosinteza, endoproteze, sterilete.
Se vor evita starile hemoragice locale, trombozele venoase superficiale si profunde, uterul
gravid, perioada de menstruatie, zonele de edem localizat, cicatricile si aderentele musculare,
pierderea sensibilitatii cutanate, leziunile dermatologice, infectiile localizate.

4.4 Curentii de medie frecventa: actiunile biologice,


efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii, metodologie de aplicatie
Actiunile biologice
Curentii de medie frecventa utilizati in domeniul medical sunt curenti alternativi sinusoidali,
cu frecvente cuprinse intre 1000 Hz-100 kHz, aparatele folosite furnizand curentii din gama
de frecventa 3-10 kHz. Modul lor de actiune este prezentat in cele ce urmeaza:
• Se bazeaza pe principiul sumatiei temporare (curentul de medie frecventa trebuie sa
depaseasca un prag de intensitate si un anumit timp util spre a produce excitatia
fibrelor nervoase prin sumatia oscilatiilor de medie frecventa),
• Excitarea este apolara sau ambipolara (excitatia se poate produce la ambii poli, chiar si
concomitent, ceea ce este avantajos pentru electrodiagnostic si terapie, permitand
obtinerea unei excitatii adecvate, transversale prin cuplul structural-functional nerv-
muschi, precum si posibilitatea blocarii reversibile a conductibilitatii nervoase),
• Se pastreaza relatia dintre timpul de excitatie si intensitatea curentului aplicat,
• Aparitia negativarii primare sau locale la stimuli cu intensitate subliminala prin
descresterea potentialului de repaus membranar, cu aparitia depolarizarii reactive,
• Aplicarea este nedureroasa chiar si la intensitati mari ale curentului, deoarece
rezistenta cutanata este scazuta la curentii de medie frecventa, permitand o
penetrabilitate tisuara crescuta,
• Schimbarea rapida a alternantelor curentului il face inexcitabil pentru nervii si
receptorii cutanati si, de asemenea, diminua riscurile efectelor electrolitice urmate de
lezarea tegumentului prin cresterea tolerantei,
• Se pot obtine contractii musculare puternice, tetanice, fara durere (curentul de medie
frecventa este astfel inovensiv fata de muschiul cardiac), chiar la frecvente crescute ale
curentului aplicat, prin efect de blocaj al proceselor la nivelul fibrelor nervoase pentru
durere si prin existenta fenomenului incrucisarii pragurilor (disocierea pragului
dureros de cel al contractiei musculare).
Toate cele prezentate vor conduce la conturarea efectelor aplicatiilor in scop diagnostic si
terapeutic ale curentilor de medie frecventa, si anume: stimularea musculaturii scheletice
(producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate), stimularea
musculaturii netede hipotone (prin modulari crescute mai lent si lungi in timp), actiune
analgezica si actiune vasomotorie cu efecte hiperemiant si resorbtive. Acestora li se adauga o
serie de efecte derivate din cele prezentate, precum cel miorelaxant si decontracturant,
vasodilatator si trofic, de drenare a edemelor si sufuziunilor endotisulare, cat si de modulare
vegetativa prin stimularea vagului.
Efectele fiziologice
Principalele efecte fiziologice ale curentilor de medie frecventa a caror interferenta este
modulata in joasa frecventa sunt urmatoarele:

223
• Efectul excitomotor cu stimularea musculaturii striate scheletice, normoinervate,
producand contractii musculare puternice, reversibile si bine tolerate (frecvente mici),
• Actiune excitomotorie prin stimularea musculaturii netede hipotone (frecvente medii)
si indirect, prin actiunea asupra dermatoamelor, mioamelor, a ganglionilor vegetativi
paravertebrali, a lantului ganglionar simpatic, a ganglionului stelat,
• Actiune analgezica, prin modificarea perceptiei dureroase pe calea diminuarii
excitabilitatii dureroase si prin actiune vasodilatatoare, in secundar (frecvente rapide),
• Actiune vasomotorie cu efect vasculotrofic, hiperemiant si resorbtiv, sustinute prin
efect direct asupra vasului (care actioneaza ulterior direct asupra musculaturii netede a
vasului si indirect pe structura neurovegetativa a vasului), cat si prin efect indirect, pe
calea gimnasticii musculare (fiind datorata efectului excitomotor muscular), cu
producere de contractii fiziologice,
• Efectul decontracturant-miorelaxant, obtinut prin alternarea ritmica a starii de relaxare
cu cea de stimulare a tesutului muscular.
Concluzia este aceea ca frecventele mici produc efect excitomotor asupra muschilor normal
inervati, cele medii si cu intensitate subliminala au efect decontracturant si vasculotrofic iar
frecventele rapide au efect antialgic.
Indicatiile curentilor de medie frecventa
Indicatiile aplicatiei curentilor de medie frecventa sunt multiple, derivand din modul de
actiune, efectele fiziologice prezentate si toleranta crescuta a acestui tip de curenti de catre
organismul uman. Aceste indicatii sunt prezentate in continuare:
• Afectiunile aparatului locomotor:
 stari posttraumatice, leziuni postcontuzionale (sindrom AND postfracturi,
entorse, luxatii, contuzii de parti moi, hematoame),
 reumatismul cronic degenerativ articular si abarticular (PSH, artroze-artrite cu
diferite localizari),
 suferinte localizate la nivelul coloanei vertebrale (spondiloze, scolioze,
discopatii, mialgii, neuropatii),
 suferinte de nervi periferici (neuropatii de tip nevralgie, nevrita),
 sechele post AVC ale membrelor.
• Afectiuni vasculare periferice (tulburarile circulatiei arteriale, venoase sau limfatice cu
sau fara asocierea unor tulburari trofice, precum sindromul de ischemie periferica
cronica, trombangeita obliteranta, angiopatie diabetica, edeme, celulita),
• Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, dismenoree etc),
• Afectiuni ale organelor interne:
 status post hepatita cronica persistenta, diskinezie biliara,
 pancretita cronica,
 gastrita, boala ulceroasa,
 distonii functionale intestinale,
 suferinte renourinare,
 suferinte inflamatorii ale prostatei, stari disfunctionale postprostectomie etc.
Principalele contraindicatii ale curentilor de medie frecventa sunt reprezentate de:
• Afectiunile febrile de diferite etiologii,

223
• Neoplasmul,
• Starile casectice,
• Procesele inflamatorii purulente,
• Aplicatiile precordiale la pacientii cu tulburari cardiace organice, functionale si la
purtatorii de pacemaker cardiac.
Metodologia de aplicatie
Curentii de medie frecventa pot fi aplicati in scop diagnostic si terapeutic. Aplicarea in scop
diagnostic se face in vederea evidentierii denervarii musculare, evitandu-se efectuarea unui
test electromiografic. Existenta activitatii electrice spontane la nivelul unui muschi aflat in
repaus caracterizeaza un muschi denervat. Aplicatia locala a unui curent de medie frecventa
reuseste sa produca contractie doar la nivelul unui muschi normal inervat. Intensitatea
curentului necesara producerii unei contractii musculare este cu atat mai mare, cu cat
frecventa este mai mare. La muschii denervati nu s-a putut produce nici o contractie, cu nici
un curent din domeniul mediei frecvente. Astfel, producerea unei contractii musculare
utilizand curenti din domeniul mediei frecvente poate fi considerata relevanta pentru starea de
normalitate si lipsa denervarii.
Aplicatiile in scop terapeutic se pot realiza prin procedeul de aplicatie cu un singur electrod
sau utilizand procedeul prin curent interferential. Procedeul de aplicatie cu un singur curent de
medie frecventa modulat, presupune modularea amplitudinii curentului in ritm de joasa
frecventa. Efectele fiziologice si terapeutice care se constata sunt cele care caracterizeaza
media frecventa, precum: efectele excitomotorii si analgezice, alaturi de care se regasesc si
cele vasodilatatorii, biotrofice, miorelaxante si vegetativo modulatoare sau reglatoare. In
practica medicala se incepe cu un curent de medie frecventa constant si redresat timp de 10
minute, in scopul ameliorarii troficitatii musculaturii. Apoi se trece la formele modulate, in
functie de scopul urmarit: analgezic sau excitomotor. Pentru obtinerea efectului de contractie
a musculaturii netede, media frecventa este modulata in perioada lunga, cu durata mare a
trenurilor de impulsuri, cu frecventa de baza mare, care actioneaza profund si nedureros.
Procedeul prin curent interferential consta in incrucisarea endotisulara a doi curenti de medie
frecventa, cu frecventele diferite, decalate in timp. La locul de incrucisare endotisular se
realizeaza efectele terapeutice prin unde modulate in intensitate. La locul de intalnire a doi
curenti cu frecvente decalate/diferite se produce un camp electric numit camp interferential, in
care directia si amplitudinea curentului de interferenta se modifica repetitiv, avand loc o
amplificare si o scadere pana la disparitia completa a intensitatii. Oscilatia intensitatii se
produce cu o frecventa proprie, care defineste interferenta. Ea variaza progresiv de la 0-100
Hz, astfel incat, actiunea propriu-zisa de stimulare apartine domeniului joasei frecvente.
Avantajele constau in:
• Eficienta terapeutica a curentului interferential, care este data de nivelul de variatie a
amplitudinii sale,
• Prelungirea efectului de stimulare al curentului alternativ de medie frecventa aplicat
(care este datorata modularii intensitatii sale), prevenind instalarea fenomenului de
oboseala,
• Utilizarea acestor frecvente purtatoare din domeniul mediei frecvente intampina o
rezistenta electrica redusa din partea tegumentului,
• Interferentele de joasa frecventa sunt considerate a fi cele mai active din punct de
vedere biologic la nivel celular.
Indicatile generale privind excitoterapia electrica realizata de joasa frecventa rezultata din
interferenta endogena a doi curenti de medie frecventa, deriva din cele doua posibilitati de

223
aplicatie (variantele modulatiilor de frecventa aplicabile cu curenti interferentiali). In functie
de actiunea fiziologica optima si de efectele urmarite, se aleg diferite tipuri de frecventa, si
anume: frecvente constante (aplicatia numita manual) sau cu frecvente variabile si modulate
ritmic, modalitate numita spectru
Prin modalitatea de aplicatie numita manual se obtin efecte excitomotorii (la frecvente mici),
decontracturante, vasomotorii, biotrofice, cu efecte de reglare neurovegetativa (la frecvente
mijlocii) sau cu afect antialgic (la frecvente rapide), in functie de frecventa utilizata. Curentii
cu frecvente constante si mici determina o excitatie a nervilor motori (utile in hipotonii
musculare). Frecventele mijlocii se aplica in scopul reglarii disfunctiilor neurovegetative ale
organelor toracice, abdominale si pelvine. Frecventele rapide isi gasesc utilitatea in
sindromele dureroase acute.
Modalitatea numita spectru foloseste frecvente variabile (modulate ritmic), ale curentilor de
medie frecventa. Aceste modulatii prezinta efecte excitomotorii (utile in hipotoniile de
inactivitate), efecte analgezice si efecte de activare a functiilor celulare, reglare a tonusului
modificat patologic al tesuturilor, activare circulatorie, drenaj venolimfatic, electrogimnastica
musculara de profunzime etc. De aici rezulta principalele indicatii terapeutice: tulburarile
distrofice tisulare, inclusiv cele din sindromul algoneurodistrofic posttraumatic, din
suferintele artrozice articulare si reumatismale abarticulare, tulburarile vasculare
venolimfatice si tulburarile diskinetice ale organelor abdomino-pelvine.
Prin aplicatiile manual si spectru ale curentului de medie frecventa se urmareste: cresterea
pragului dureros, efectul stimulant si modularea sistemului nervos vegetativ.
Modalitatile de aplicare constau in interferente plana (cei doi curenti realizati dau nastere unui
curent interferential care variaza numai in planuri paralele cu planul format de directiile
acestora), interferenta spatiala (se adauga un al treilea circuit) si interferenta dinamica (pentru
a se exclude existenta directiilor preferentiale se realizeaza o rotire a vectorului de interferenta
maxima la fiecare perioada de interferenta). In acest fel, aparatele reusesc sa obtina o excitatie
succesiva cu amplitudine maxima, in toate directiile din spatiu.
Tehnicile de aplicatie ale curentilor interferentiali de refera la aplicarea statica si la cea
dinamica. Electrozii pot fi placa sau cu vacuum.
Aparatele de curenti interferentiali au reusit sa excluda o serie din neajunsurile procedurii,
realizand evitarea efectelor nedorite de suprafata si obtinerea celor asteptate in tesuturile din
profunzime.
Regulile de aplicare ale curentilor de medie frecventa sunt urmatoarele: pacientul resimte o
senzatie de furnicatura puternica, valorile intensitatii pot fi crescute mai mult, fata de
aplicatiile curentilor de joasa freecventa, in cazul in care se urmareste programul de
gimnastica musculara, intensitatea curentului se creste pana la obtinerea contractiei musculare
dorite, sedintele pot fi prelungite la persoanele cu constelatie vegetativa de tip vagoton, se vor
indica 15-20 minute la o aplicatie, fiind necesare intre 6-16 sedinte pe cura, efectuate zilnic
sau la doua zile.

4.5 Terapia cu inalta frecventa - undele scurte, terapia


cu inalta frecventa pulsatila si undele decimetrice: proprietati fizice,
actiunile biologice, efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii,
metodologia de aplicatie
Terapia prin curenti de inalta frecventa utilizeaza aplicarea terapeutica a campului electric si
magnetic de inalta frecventa, cat si a undelor electromagnetice (unde decimetrice si
microunde) cu frecvente de peste 300 kHz.

223
Lungimea de unda are mare importanta, deoarece defineste domeniile de aplicabilitate ale
curentilor de inalta frecventa. Aceasta, datorita efectelor fiziologice si terapeutice demonstrate
si dovedite in practica medicala de specialitate.
Undele scurte
Proprietatile fizice ale undelor scurte
Modul de actiune al undelor scurte este dependent de proprietatile fizice ale curentilor de
inalta frecventa, si anume: frecventa foarte mare, fenomenul capacitiv (pot strabate capacitati
pe care curentul de joasa frecventa nu le pot strabate, putand functiona in circuit deschis),
fenomenul inductiv, producerea de energie calorica (intr-un camp electromagnetic de inalta
frecventa, energia electrica se transforma in energie calorica, incalzind, in special solutiile
electrolitice si corpurile metalice), efectul pelicular (propagarea la suprafata prin conductorii
metalici), traversarea cu dificultate a impedantei unei bobine, propagarea printr-un mediu
heterogen nu urmeaza legile aplicabile pentru curentul continuu si transmiterea de unde
electromagnetice la mari distante in mediul inconjurator.
Aparatele de unde scurte cuprind un circuit generator si unul rezonator. Circuitul generator
apartine aparatului, in timp ce cel rezonator (pacientul) cuprinde selful de inductie,
condensatorul variabil, bornele aparatului si electrozii. Pacientul se constituie o capacitate
care variaza in functie de rezistenta electrica a regiunii de tratat, el aprtinand astfel circuitului.
Actiuni biologice, efecte fiziologice
Undele scurte prezinta urmatoarele particularitati si mecanisme de actiune biologica si
fiziologica:
• Nu produc fenomene de polarizare (nu prezinta actiune electrolitica),
• Nu produc excitatie neuromusculara (deoarece durata stimulului este foarte mica
raportat la frecventa inalta a curentului),
• Prezinta efecte calorice de profunzime, fara a produce leziuni cutanate, fiind utilizati
drept procedura de termoterapie cu actiune profunda (penetratia lor tisulara si efectul
caloric depind de frecventa curentilor, constantele electrice, particularitatile
structurilor tisulare strabatute, metodologia de aplicatie, distanta electrozilor fata de
tegument). Curentii cu lungime de unda mai mare (din domeniul diatermiei) se
propaga prin conductie, incalzind tesuturile din profunzime si mai putin tegumentul si
stratul celular adipos. Curentii cu lungime de unde mai mica (undele
scurte/decametrice si decimetrice), actioneaza capacitiv, incalzind preferential tesutul
subcutanat si pe cel adipos. Distantarea electrozilor fata de tegument asigura incalzirea
profunda prin cresterea efectului capacitiv.
• Energia calorica se acumuleaza sub tegument si produce efecte terapeutice derivate
din actiunea caldurii, precum hiperemia, analgezia, miorelaxare, activarea
metabolismului.
Modul de actiune al curentilor de inalta frecventa asupra tesuturilor se bazeaza pe teoria
dielectricului neomogen si a dipolului.
Pentru undele scurte si decametrice, actiunea lor se explica prin dispersia energiei la nivelul
strucurilor tisulare. Tesuturile sunt alcatuite din elemente bune si rau conducatoare de
electricitate, ceea ce le confera caracterul de circuite electrice neomogene. Intre aceste medii
stratificate vor aparea curenti de conductie si de deplasare, concomitenti iar la nivelul
suprafetelor de delimitare dintre diferitele straturi tisulare se realizeaza potentiale electrice.
Curentul electric de inalta frecventa traverseaza lichidele, inclusiv sangele ca un curent de
conductie si dezvolta energie termica. Totodata, prin membrane trece ca un curent de
deplasare, cu consum energetic redus si fara producerea efecului caloric.

223
Teoria dipolului se aplica in cazul microundelor, dupa cum se va vedea mai departe.
Efectului caloric prezentat, conduce la actiuni fiziologice ale aplicatiilor de curenti de inalta
freventa asupra organismului. Principalele lor efecte fiziologice asupra substratului sunt
prezentate in cele ce urmeaza, si anume:
• Asupra metabolismului, creste necesarul de oxigen si de substrat nutritiv tisular,
crescand catabolismul,
• Asupra circulatiei, produc o activare (hiperemie activa) prin actiune directa, locala,
prin actiune reflexa (eliberare de substante vasoactive) si prin vasodilatatie generala
(in aplicatiile generale poate sa scada valorile TA),
• Asupra sistemului nervos central si periferic:
 efect sedativ al aplicatiilor asupra regiunii cefalice,
 creste excitabilitatea, viteza de conducere nervoasa, scade reobaza si cronaxia
la nivelul sistemului nervos periferic,
• Asupra musculaturii, scade tonusul muscular, relaxand antagonistii,
• Creste capacitatea imunologica a organismului.
Concluzia este aceea ca efectul terapeutic al curentilor de inalta frecventa este derivat din
actiunea caldurii sau efectul caloric si consta in: hiperemie, analgezie, miorelaxare si activarea
metabolismului.
Indicatiile terapiei cu unde scurte se adreseaza celei mai largi sfere din patologia medicala,
dupa cum reiese si din cele ce urmeaza:
• Afectiuni ale aparatului locomotor:
 afectiuni reumatice cronice degenerative (gonartroza, spondilodiscartroze etc),
 afectiuni reumatice cronice inflamatorii (spondilita ankilozanta, poliartrita
reumatoida),
 reumatism abarticular (bursite, tendinite, tenosinovite, periartrita, sindromul
miofascial dureros etc),
 sechele posttraumatice, cu sau fara sindrom algoneurodistrofic,
• Afectiuni ale sistemului nervos:
 ale sistemului nervos periferic: nevralgii si neuromialgii (nevralgia Arnold),
nevralgie cervicobrahiala, nevralgii intercostale, lombosciatalgie, nevrite,
pareze, paralizii (inclusiv a nervilor faciali a frigore), mononeuropatii (de nerv
radial, cubital, median),
 ale sistemului nervos central (drept metoda adjuvanta de crestere a
vascularizatiei locoregionale cu rol trofic muscular in cazuri de scleroza in
placi, sechele postpoliomielita etc),
• Afectiuni cardiovasculare:
 in anginele pectorale, fara semne de afectare miocardica sau insuficienta
cardiaca (aplicatii precordial-dorsal),
 in tulburari ale circulatiei venoase periferice, in vederea ameliorarii circulatiei
de intoarcere in degeraturi, in stadiile incipiente ale arteriopatiilor periferice
ale membrelor (aplicatii lombare reflexe),
• Afectiuni ale aparatului respirator (bronsite cronice, sechele postpleurezie
netuberculoasa, pleurite, unele forme de astm bronsic, inafara crizei etc),

223
• Afectiuni ale aparatului digestiv (spasme esofagiene, sindrom colicativ functional
gastroduodenal si intestinal, constipatii cronice, diskinezii biliare, colecistopatii
cronice nelitiazice, periviscerite/sindrom aderential etc),
• Afectiuni ale aparatului urogenital (hipertrofia de prostata, prostatite, pielocistite,
sindrom colicativ renourinar, orhite, epididimite etc).
• Afectiuni ginecologice (anexite, metroanexite, parametrite cronice nespecifice,
amenoree, sterilitati secundare, unele mastite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (sinuzite frontale, maxilare, fronto-etmoidale, acute sau
cronice, faringite, laringite, unele otite externe, otitele medii cronice, catarul oto-tubar
etc),
• Afectiuni oftalmologice, cu protejarea cristalinului,
• Afectiuni din sfera oro maxilo-faciala (sindrom algic postextractie, algii dentare,
gingivite, stomatite, abcese peridentare, granuloame, unele parodontopatii etc),
• Afectiuni dermatologice (furuncule, panaritii, hidrosadenite etc),
• Tulburari endocrine (dereglari ale hipofizei, tiroidei, suprarenalei, pancresului etc).
Principalele contraindicatii ale terapiei cu unde scurte sunt reprezentate de:
• Procedeele inflamatorii acute cu supuratii,
• Manifestarile acute ale afectiunilor reumatice,
• Afectiuni cu tendinta la hemoragie (hemoptozii, ulcer gastrointestinal),
• Neoplasmul,
• Prezenta osteosintezelor metalice, pacemaker cardiac,
• Perioadele ciclului menstrual si sarcina.
Metodologia de aplicatie
Terapia cu curenti de inalta frecventa asigura aparitia fenomenului de endotermie, caldura
formandu-se endotisular, in interiorul/la nivelul tesuturilor vizate. Efectul este de lunga durata
sau remanent. Aceasta, spre deosebire de alte proceduri care aduc caldura corpului, din
mediul extern (RIR, procedurile de termoterapie). Curentii de inalta frecventa produc o
incalzire endotisulara directa, in timp ce celelalte procedee actioneaza drept stimuli termici,
aportul caloric fiind asigurat/adus organismului prin intermediul tegumentului. Astfel,
incalzirea tesuturilor aflate in profunzime are loc prin intermediul reflexului cutivisceral.
Efectul dureaza doar 2-3 zile.
Modalitatile de aplicare pot fi in camp condensator (circuitul generator este reprezentat de
aparatul de unde scurte iar circuitul rezonator este realizat de electrozii in campul carora se
afla pacientul) si inn camp inductor (energia este transmisa regiunii tratate printr-un cablu de
inductie).
In metoda in camp condensator, sub influenta curentului alternativ de inalta frecventa, se
produce un curent de deplasare la nivelul dielectricului (corpul sau segmentul corporal de
tratat), echivalent al curentului alternativ din conductor (curent de conductie). Curentul de
deplasare se transforma in interiorul dielectricului in caldura. Electrozii vor fi amplasati la
distanta de tegument pentru a asigura o incalzire omogena a tesuturilor si pentru a se evita
incalzirea superficiala, doar a tegumentului. Electrozii pot fi rigizi sau flexibili. Muschii si
organele interne au rezistenta scazuta fata de tesutul grasos si constanta dielectrica mare, ca
atare, energia de inalta frecventa va trece ca un curent de deplsare, fara aproduce caldura. In
schimb, tesutul subcutanat cu rezistenta crescuta, se va incalzi mult mai puternic. Prin

223
indepartarea electrozilor de suprafata tegumentara vom putea obtine efecte termice in
profunzime, cu evitarea supraincalzirii tesutului adipos subcutanat si a celui tegumentar.
Metoda in camp inductor presupune existenta unui cablu de inductie, infasurat in spirala in
jurul regiunii de tratat. In comparatie cu metoda in camp condensator, acesta metoda
realizeaza o incalzire profunda mult mai eficienta la nivelul tesutului muscular.
Alegerea modalitatii terapeutice este in legatura cu scopul terapeutic urmarit. Alegerea
electrozilor se va face in functie de zona de tratat si de adancimea la care urmarim sa se
produca efectul de incalzire (cei flexibili incalzesc superficial si pot fi utilizati pentru
suprafete plane, electrozi speciali pentru anumite regiuni ale corpului). Mai sunt importante:
dimensiunea electrozilor, distanta acestora fata de zona de tratat, pozitia lor (trebuie sa fie
amplsati paralel cu suprafata tratata) si tipul pozitionarii (transversal, pentru articulatii,
longitudinal, pentru trunchi si membre sau in unghi drept).
Dozarea intensitatii campului de unde scurte variaza in functie de sensibilitatea individuala la
caldura, de regiunea tratata, de felul, dimensiunea si distanta electrozilor fata de suprafata
tratata, de stadiul evolutiv al suferintei si de scopul urmarit. Se are in vedere si faptul ca un
tesut mai bine vascularizat pierde mai repede caldura si i se pot aplica valori mai mari.
Terapia cu unde scurte conduce la cresterea temperaturii locale cu 1-3°, crestere apreciata atat
subiectiv cat si obiectiv.
In practica medicala de specialitate se foloseste o scala de gradatie a dozelor aplicate, raportat
la efectele asteptate. Astfel:
• Doza I este cea mai slaba doza, numita si rece sau atermica, deoarece nu produce nici
o senzatie, situandu-se sub pragul de excitatie termica a tesuturilor corpului (5-10w),
• Doza II este slaba sau oligoterma, producand o senzatia de caldura greu perceptibila
(30-40w),
• Doza III este medie sau termica si produce o senzatie de caldura placuta (75-100w),
• Doza IV este puternica, forte sau hipertemica, producand o senzatie de caldura
puternica, nu intotdeauna agreata de pacienti (110-250w).
Alegerea dozelor se va face in functie de stadiul evolutiv, acut sau cronic al bolii. In stadiile
acute se prefera dozele slabe, cu durata scurta a tratamentului (5-10 min), in serii scurte de
tratament (6-8 sedinte), zilnic sau la doua zile. In stadiile cronice se recomanda dozele calde,
durate mai mari ale sedintelor (20-30 min) si serii lungi (12-15 sedinte).
Regulile de care trebuie sa se tina cont in cadrul terapiei prin curenti alternativi de inalta
frecventa sunt urmatoarele:
• Pacientului i se va explica procedura in sine si va fi posturat corespunzator si
confortabil, tegumentul trebuie sa fie uscat si sa nu prezinte tulburari de sensibilitate,
• Nu se accepta materiale metalice (osteosinteza, cercei, inele, agrafe, planul de sprijin),
si nici protezele auditive sau pace maker-ul cardiac,
• La metoda in camp condensator se accepta material textil uscat care sa intre in
componenta dielectricului,
• Se interzice aplicarea procedurii in primele trei luni de sarcina,
• Este interzisa vecinatatea cu aparatele generatoare de joasa frecventa, la mai putin de 6
metri (electrozii aparatului de unde scurte functioneaza ca o antena de transmisie iar
cablurile aparatului de joasa frecventa functioneaza ca o antene de receptie).
Terapia cu inalta frecventa pulsatila
Proprietati fizice

223
Terapia cu inalta frecventa pulsatila (unde scurte pulsatile) prezinta avantajul de a fi lipsita de
efecte hipertermice locale, prin disiparea efectului caloric, emitatorul localizator putand fi
amplasat deasupra regiunilor si zonelor acoperite de material textil (haine, pansament),
inclusiv material sintetic, aparat gipsat, asupra elementelor metalice de contentie si
osteosinteza, singura contraindicatie fiind reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Frecventa impulsurilor, precum si penetratia endotisulara sunt apreciate in 6 trepte iar
intensitatea energiei de lucru creste proportional cu frecventa. Durata mare a pauzei dintre
impulsuri face ca efectele calorice ale acestei energii sa se disperseze pana la disparitie.
Astfel, efectele biologice sunt remanente iar neajunsurile hipertermiei sunt absente.
Contactul cu tegumentul poate fi mai intim, emitatorul-localizator se poate aplica deasupra
regiunilor sau portiunilor acoperite de imbracaminte, aparate gipsate, materiale sintetice,
pansamente, dar si asupra regiunilor care contin elemente metalice de osteosinteza. Singura
contraindicatie este reprezentata de pacemaker-ul cardiac.
Actiuni biologice
Modul de actiune al undelor scurte pulsatile se bazeaza pe datele de observatie experimentala
si clinica. Efectele biotrofice tisulare obtinute sunt datorate urmatoarelor aspecte:
• Campul electromagnetic realizat de aplicatie influenteaza miscarile ionice intra si
extracelulare, refacand potentialele bioelectrice membranare si repolarizarea celulara,
• Stimuleaza procesele anabolice tisulare,
• Amplifica procesul de vascularizatie locoregionala, crescand gradul de oxigenare
tisulara si accelerand procesul de reparatie sau vindecare celulara,
• Influenteaza favorabil procesele de regenerare ale tesutului nervos,
• Stimuleaza procesul de crestere a structurilor celulare, mentinand si crescand
capacitatile histologice si functionale naturale de aparare si regenerare tisulara prin:
stimularea activitatea sistemului reticulohistiocitar, cresterea nivelul sanguin al
gamaglobulinelor, cresterea infiltratul leucocitar, stimularea hematopoezei si
favorizarea formarii colagenului din procesele reparatorii tisulare.
Efecte fiziologice.
Din cele aratate, se poate sublinia efectul biotrofic si reparator la nivel tisular, cat si cel
stimulativ al proceselor de aparare specifica si nespecifica a organismului, ca urmare a
utilizarii undelor scurte in sistem pulsatil.
Efectele terapiei cu unde scurte aplicate in sistem pulsatil se bazeaza pe modul lor de actiune
si sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Reducerea evidenta a procesul osteoporotic, in special pe cel din sindromul
algoneurodistrofic, posttraumatic,
• Accelereaza procesul de calusare al fracturilor,
• Amelioreaza resorbtia hematoamelor si favorizeaza reducerea procesului inflamator
infectios si neinfectios,
• Reduce edemul tisular, scurtand procesul de vindecare,
• Accelereaza cicatrizarea plagilor prin reepitelizari eficiente si rapide,
• Stimuleaza procesul de neoformatie tisulara, accelerand astfel vindecarea arsurilor,
• Previne si amelioreaza cicatricile cheloide,
• Favorizeaza cicatrizarea si vindecarea ulcerelor varicoase dar si a celui peptic,
• Dezorganizeaza calcificarile aflate in structura tesuturilor moi,

223
• Diminua spasticitatea musculaturii netede.
Indicatiile aplicatiei undelor scurte in regim pulsatil
Indicatiile aplicatiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Aparatul locomotor:
 favorizeaza calusarea fracturilor cu pana la 50%,
 amelioreaza sindromul algoneurodistrofic posttraumatic,
 accelereaza vindecarea in suferintele posttraumatice de la nivelul tesuturilor
moi,
 amelioreaza evolutia postoperatorie a durioamelor plantare si digitale,
 intervine favorabil in evolutia osteomielitei,
 accelereaza procesul de vindecare in suferintele reumatismale abarticulare
(bursite, tendinite, tenosinovite, capsulite, periartrite etc),
• Afectiuni vasculare (ulcere varicoase ale gambelor, arteriopatii periferice etc),
• Afectiuni ale cailor respiratorii (faringite, bronsite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (sinuzite, rinosinuzite etc),
• Afectiuni digestive (boala ulceroasa, colita, rectocolita, diverticulite etc),
• Afectiuni urogenitale (pielonefrite, cistite, inflamatii pelvine etc),
• Afectiuni stomatologice (stomatite, parodontopatii, procese inflamatorii dento-oro-
maxilare, stare postinterventie in sfera oro-maxilofaciala etc),
• Afectiuni tegumentare (herpes zoster, arsurile, cicatrici cheloide etc).
Practica medicala de specialitate a subliniat existenta avanatajelor ca urmare a utilizarii
terapeutice a undelor scurte in sistem pulsatil, si anume: lipsa efectelor calorice locale,
hiperemie sau arsuri (fiind utile astfel in procesele infectioase, inflamatorii si congestive
locoregionale), singura contraindicatie este reprezentata de pacemakeul cardiac, nu are
contraindicatie raportata la varsta pacientului, arie extinsa de utilizare, scurteaza timpul de
refacere si vindecare, combate in timp scurt sindromul algic, procedura poate fi aplicata la
nivelul oricarei regiuni ale corpului.
Undele decimetrice
Proprietati fizice, actiuni biologice
Practica medicala de specialitate utilizeaza si curentul de inalta frecventa cu lungime de unda
particulara, sub denumirea de fizioterapie cu unde decimetrice lungi si scurte sau microunde.
Actiunea undelor decimetrice la nivelul structurilor celulare consta in producerea unui
fenomen fizic de dispersie polara a moleculelor. La trecerea curentului de inalta frecventa,
moleculele aflate in mediul biologic se comporta ca un dipol. Ele executa mici oscilatii,
orientandu-se astfel sub influenta campului electric, in functie de faza de oscilatie si de
polaritatea proprie. Acest proces mecanic de mobilizare moleculara, dependent de frecventa
de oscilatie a campului electric, se transforma prin frecare la nivelul dielectricului, in caldura.
Energia este preluata de la campul electric.
Incalzirea dielectrica realizata, genereaza efectele fiziologice ce stau la baza aplicatiei
terapeutice. Incalzirea straturilor cutanat si adipos este redusa sau foarte redusa, efectele
termice maxime fiind de profunzime, la nivelul tesutului muscular. Profunzimea optima a
efectului termic al microundelor este pana la 4-5 cm, in comparatie cu undele scurte, a caror
penetrabilitate tisulara este mai redusa (2-3 cm).
Eefecte biologice ale undelor decimetrice

223
Aflate sub influenta campului radiant din domeniul undelor decimetrice si ca urmare a unor
fenomene fizice produse de undele electromagnetice, tesuturile reactioneaza prin trei procese:
dispersie, absorbtie si reflexie. Dispersia dipolara moleculara sau orientarea sub influenta
campului electric de inalta frecventa, in functie de faza de oscilatie si de polaritatea proprie,
conduce la frecare moleculara si la producerea caldurii. Absorbtia undelor electromagnetice
de catre tesuturi permite ca energia de inalta frecventa sa fie transformata in caldura. Cu cat
coeficientul de absorbtie este mai mare, penetrabilitatea intratisulara este mai mica. Reflexia
este un fenomen care se produce la limita dintre diferitele tesuturi. Pentru undele decimetrice
reflexia este mai mica fata de cea care apare in cazul microundelor (unde decimetrice scurte).
In cazul microundelor apar undele stationare care conduc la o incalzire crescuta a tesutului
subcutanat, cat si a tesutului muscular subiacent.
In comparatie cu undele scurte, la aplicatiile de unde decimetrice lungi si scurte
(microundele), incalzirea tegumentului si a stratului celular subcutanat este mai redusa,
repartizarea termica in diferitele straturi tisulare este mai uniforma iar efectele termice de
profunzime in straturile musculare, mult mai pertinente.
In practica medicala de specialitate, pentru undele decimetrice lungi se utilizeaza emitatoarele
de camp cilindric sau rotund, cel longitudinal si cel cavitar. Pentru microunde sunt utilizate
emitatoarele longitudinal si cel circular, rotund.
Indicatiile tratamentelor cu unde decimetrice lungi si scurte, sunt urmatoarele:
• Afectiuni ale aparatului locomotor:
 reumatism cronic degenerativ cu diferite localizari, in stadiul de acutizare,
 reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi periarticulare cu diferite
localizari,
 statusul posttraumatic,
• Afectiuni ale sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite),
• Afectiuni ale aparatului circulator (tulburari vasomotorii functionale, arteriopatii in
primele stadii, ulcere varicoase, sindromul Raynaud etc),
• Afectiuni ale aparatului urogenital si ginecologice (anexite, metroanexite, salpingite,
pielocistite etc),
• Afectiuni din sfera ORL (laringite, sinuzite, otite etc).
Principalele contraindicatii ale aplicatiei de unde decimetrice, sunt:
• Manifestarile patologice functionale si organice, contraindicate termoterapiei,
• Regiunile si zonele slab irigate sau ischemice, in conditii fiziologice si patologice,
• Epifizele osoase la copii aflati la varsta de crestere,
• Materiale metalice de osteosinteza,
• Iradierea directa a globilor oculari existand pericolul aparitiei cataractei,
• Neoplasmul,
• Procesele inflamatorii acute insotite de supuratie,
• Sarcina si perioada menstruatiei.
Metodologia de aplicatie
Tratamentul necesita un singur electrod, reprezentat de emitatorul-localizator iar durata
tratamentului este mai scurta. Daca se urmaresc efecte superficiale se alege emitatorul
circular, cilindric sau longitudinal. Pentru procesele de profunzime se aleg cei cavitari.
Electrodul se pozitioneaza la 2-5-10 cm fata de regiunea de tratat, dozarea intensitatii este

223
raportata la dimensiunea electrodului si la distanta fata de tegument, la grosimea tesutului
subcutanat, la durata aplicatiei (5-10 minute) si la stadiul de evolutie al afectiunii tratate. Sunt
necesare 6-10 sedinte pe cura.

4.6 Terapia cu ultrasunete: proprietati fizice, actiunile


biologice, efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii, metodologie de
aplicatie
Proprietati fizice ale ultrasonoterapiei
Terapia cu ultrasunete se bazeaza pe utilizarea aparatelor de fizioterapie care furnizeza curenti
de inalta frecventa, cuprinsa intre 800-1000 kHz, corespunzator unor lungimi de unda mici.
Aparatele putand fi usor localizate si orientate selectiv.
Prin aplicarea ultrasunetelor pe un substrat biologic se produce un transfer marcat de energie,
prin alternarea starilor de presiune realizate. Acest transfer se apreciaza si se masoara prin
W/cm², definind astfel, intensitatea ultrasunetelor, ceea ce constituie un parametru terapeutic
foarte important.
Propagarea ultrasunetelor se face in linie dreapta, depinzand de felul si forma sursei de
producere, de cuplarea cu mediul in care se propaga si de frecventa (frecventa crescuta,
penetrare mare). Propagarea poate sa fie modificata de dimensiunea mediului strabatut, de
suprafata acestuia, se forma lui, cat si de structura omogena sau neomogena. Viteza de
propagare a ultrasunetelor este o constanta a tesutului strabatut, avand o valoare medie in
tesutul uman de 1500 m/sec. Ea reprezinta produsul dintre lungimea de unda si frecventa.
Desi se vorbeste si despre profunzimea de injumatatire, ca fiind profunzimea la care energia
ultrasonica se injumatateste, de la 1 W administrat la suprafata corpului, acest parametru pare
ca nu este necesar si de luat in consideratie. Scaderea energiei raportat la adancimea in
tesuturi, se afla in legatura cu frecventa aplicata.
La nivelul de trecere intre doua medii cu densitati diferite, precum limita dintre tesutul
muscular si cel osos, radiatiile ultrasonice sufera o serie de fenomene, printre care si
absorbtia, reflexia si refractia. Coeficientul de absorbtie este mai mare la frecvente inalte si
depinde de mediul de propagare. La interferenta undei incidente cu cea reflectata, in cazul
reflexiei totale, se produce unda stationara, cu directie verticala. Valorile maxime ale vibratiei
vor putea creste marcat, toate particulele mediului fiind in miscare.
Formele de ultrasunete utilizate sunt cele in camp continuu si cele in camp disontinuu sau cu
impulsuri. Ultrasunetul in camp continuu se traduce printr-o unda sonora longitudinala,
neintrerupta, cu actiune continua asupra substratului si care produce asa numitul efect de
micromasaj endotisular. Pericolul acumularilor termice pate fi inlaturat prin intercalarea unor
pauze, si anume, prin utilizarea ultrasunetului cu impulsuri.
Ultrasunetul cu impulsuri reprezinta o intrerupere ritmica, cu o anumita frecventa a
ultrasunetului in camp continuu. Sub aspect terapeutic, ne intereseaza forma si durata
impulsurilor, durata pauzei si frecventa intercalarii acesteia. Impulsurile pot avea forma
dreptunghiulara, trapezoidala sau trinughiulara.
Modul de actiune al ultrasunetelor se bazeaza pe proprietatile si efectele fizico-chimice ale
acestora:
• Efectul mecanic este reprezentat de vibratia produsa si transmisa din aproape in
aproape, fiecare molecula fiind pusa in miscare cu o frecventa egala cu cea a sursei.
Amplitudinile vibratiilor moleculare sunt direct proportionale cu intensitatea energiei

223
transmise. Viteza de oscilatie este viteza maxima de vibratie si depinde de intensitatea
energiei capatate.
• Efectul termic sau caloric este datorat transformarii intratisulare a energiei ultrasonice
in energie calorica prin doua modalitati. Prima modalitate este aceea a absorbtiei
energiei ultrasonice de catre mediile tisulare neomogene si degajare de caldura, cu
amortizarea amplitudinilor de vibratie moleculara. Cea de-a doua modaliatate este
aceea a frictiunii particulelor mediului, in special la nivelul de separare dintre doua
medii neomogene.
• Efectul de cavitatie consta in producerea de goluri, rupturi, fisuri in interiorul
lichidului traversat, cu formarea unor bule de aer. Acest fenomen se produce ca
urmare a comprimarilor si dilatatiilor succesive realizate de ultrasunete asupra
lichidului strabatut. In perioadele de comprimare, cavitatile dispar si prin refacerea
compactului lichidian se elibereaza mari cantitati de energie cu efecte distructive. In
lichidele in care exista si gaze dizolvate se produce fenomenul de psedocavitatie. Ca
urmare a actiunii ultrasunetului, lichidele se vor degazeifica.
• Efectul de difuziune consta in procesul de crestere a permeabilitatii membranelor.
• Efecte chimice, precum procesele de oxidare, depolarizare si alterare a structurii
substantelor chimice supuse actiunii ultrasunetelor.
Actiuni biologice
La aplicarea unor intensitati scazute (0,1-0,4 W/cm²) se produc modificari biologice tisulare
minime si ireversibile, constand in cresterea permeabilitatii membranelor celulare permitand
difuzarea prin piele a unor substante aplicate (ultrasonoforeza), activarea proceselor oxidative
celulare, cresterea activitatatii glicogenolitice, eliberarea de mastocite cu producere
consecutiva de histamina etc. Pentru intensitatile medii (0,5-0,7 W/cm²) se instaleaza efecte
fizico-chimice si biologice maxime dar reversibile, precum hiperemia tegumentara iar pentru
valori ale intensitatii situate peste 0,8 W/cm², incep sa apara modificari ireversibile, traduse
clinic la nivel tegumentar prin eritem, petesii, flictene iar la nivelul tesutului conjunctiv,
hiperemie insotita de efecte fibrolitice prin actiune de rupere si fragmentare tisulara,
fragmentarea macromoleculelor, hiperpermeabilizarea membranara, cresterea metabolismului
celular local, vasodilatatie crescuta. Dozele mari potajunge saproduca distructii celulare si
rupturi capilare. Modificari asemanatoare se petrec la nivelul tesutului muscular, cat si la
nivelul sistemului osos, epifizele de crestere epifizo-diafizare in perioada de crestere a
copiilor si adolescentilor, fiind deosebit de sensibile.
Efectele fiziologice
Principalele efectele fiziologice ale ultrasonoterapiei sunt: analgezic, miorelaxant si
hiperemiant.
Efectul analgezic se realizeaza prin intermediul sistemului nervos central, prin participarea
unei serii de mecanisme, asemanator actiunii curentilor de joasa frecventa asupra
organismului uman. Pe scurt, aceste mecanisme functioneaza astfel: are loc activarea unui
sistem de inhibare a transmiterii informatiilor dureroase, prin stimularea electrica selectiva, a
fibrelor nervoase care nu conduc durerea (fibre nervoase groase, mielinizate, rapid
conducatoare), dar care transmit informatiile de la proprioceptorii mecanici, cu inchiderea
consecutiva a sistemului de control al accesului informatiilor prin fibrele care conduc durerea.
La cele prezentate se adauga si procesul de stimulare electrica a ariilor cerebrale, in special
din substanta cenusie mezencefalica, cu rol de sistem inhibitor al durerii.
Efectul miorelaxant se explica prin actiunea vibratorie a ultrasunetelor asupra
proprioceptorilor musculari si tendinosi.

223
Efectul hiperemiant, insotit de cele resorbtive si vasculotrofice, are loc prin vasodilatatia
arteriolelor si capilarelor, cu activarea consecutiva a circulatiei sanguine locoregionale, prin
participarea sistemului nervos vegetativ.
Actiunea simpaticolitica a ultrasunetelor le indica in tratamentul neuroreflex al unor afectiuni
dependente de activitatea sistemului nervos vegetativ. Aplicatiile cu actiune reflexa ale
ultrasunetelor sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Aplicatia segmentara indirecta se realizeaza pe zonele paravertebrale de la C3 la T1
(pentru membrul superior) si pe marginea inferioara si externa a sacrului, pe zona
articulatiei sacroiliace, paravertebral lombar si toracal inferior (pentru membrul
inferior).
• Aplicatia segmentara directa se realizeaza pe cale neurala, de-a lungul nervilor
periferici sau de-a lungul arterelor principale (actiunea fiind la nivelul plexurilor
simpatice de insotire). Aplicatia incepe la nivelul marginii inferioare a sacrului,
continua ascendent, pe partea exterioara a articulatiei sacroiliace, apoi sub creasta
iliaca spre lateral, fata posterioara a marelui trohanter, paravertebral lombar, ascendent
pana la nivelul apofizei spinoase a vertebrei T3. Manevra poate continua ascendent, pe
marginea externa a muschiului marele dorsal, pana la nivelul marginii inferioare a
toracelui. Aplicatia se bazeaza pe principiile masajului reflex si este contraindicata in
cazul suferintelor cardiace.
• Aplicatiile reflexe pe zonele dermatomale corespunzatoare organelor interne, pe
zonele musculare (trigger point sau reactii ale tesutului conjunctiv de tipul
miogelozelor) si pe zonele periostale.
• Aplicatiile reflexe la distanta, pe ganglionii lantului simpatic (tratamentul cu
ultrasunete in impulsuri, aplicat pe ganglionul stelat).
Efectelor fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele
fibrolitice si cele antiinflamatorii (aflate in legatura cu actiunile vasomotorii si metabolice).
Indicatiile terapiei cu ultrasunete sunt destul de vaste si vor fi prezentate sistematizat, in
cele ce urmeaza:
• Aparatul locomotor:
 patologia de cauza reumatismala degenerativa (artroze cu diferite localizari),
 patologia reumatismala cronica inflamatorie (artrite),
 reumatismul abarticular sau al tesuturilor moi (mialgii, tendinite, PSH,
epocondilite, sindromul algoneurodistrofic etc),
 patologia de natura ortopedico-traumatica (accelerarea fracturilor recente,
scurtarea perioadei de vindecare posttraumatism, accelerarea calusarii
fracturilor cu intarziere a procesului de calusare, contuzii, entorse, luxatii,
hematoame, sindromul de deposturare insotit de sindromul algic, precum
posturi algice vicioase, scolioze, deformari ale piciorului),
• Afectiuni dermatologice (cicatrici cheloide, plagi atone, ulcere trofice ale membrelor
etc),
• Afectiuni ale tesutului de colagen (Maladia Dupuytren, fibrozite, dermatomiozite,
miozita, sclerodermia progresiva etc),
• Afectiuni neurologice:
 nevralgii si nevrite,
 sechele nevralgice post herpes zoster,

223
 nevroamele postamputatie,
 distrofia musculara progresiva (Erb),
 sindroamele spastice si hipertone de cauza piramidala si extrapiramidala
(pareze centrale, scleroza multipla, hemiplegii spastice, sindrom Parkinson
etc),
• Afectiunile circulatorii (arteriopatiile obliterante si angioneuropatiile de stadiul
incipient, bola Raynaud etc),
• Afectiunile din cadrul domeniilor de patologie ale medicinii interne (unele suferinte
ale apratului respirator si suferinte digestive cronice precum bronhopatiile cronice,
ulcer gastroduodenel, constipatie cronica, dischinezii biliare),
• Afectiuni ginecologice.
Contraindicatiile generale ale ultrasonoterapiei sunt reprezentate de urmatoarele:
• Modificari sau afectiuni tegumentare de natura infectioasa, inflamatorie sau tulburari
de sensibilitate cutanata,
• Tulburari de coagulabilitate sanguina, fragilitatea capilara,
• Stare generala alterata, casexie,
• Tumori in toate stadiile evolutive, pre si postoperator,
• Tuberculoza activa, in orice stadiu si orice localizare,
• Stari febrile acute, indiferent de cauza,
• Reumatismul articular acut,
• Insuficienta cardiocirculatorie, boala cardiaca ischemica, tulburarile de ritm cardiac,
• Afectiunile venoase periferice,
• Ateroscleroza cu calcificarea progresiva a peretilor arteriali.
Alaturi de contraindicatiile absolute ale ultrasonoterapiei se inscriu si cele speciale, precum:
aplicatia pe extremitatea cefalica sau deasupra nivelului vertebrei C3, la nivelul maduvei
spinarii, ficatului, splinei, uterului gravid, la nivelul glandelor sexuale, plamani, cord, marile
vase. Nu se fac aplicatii cu ultrasunete la nivelul zonelor de crestere osoasa la copii si
adolescenti.
Metodologia aplicatiilor
Undele ultrasonore se produc prin procedee: mecanice (punerea in vibratie a unei lame
metalice fixate, avand anumite dimensiuni, precum diapazonul), magnetice (schimbarea
dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodica cu ajutorul unui curent alternativ de o
anumita frecventa) si piezoelectrice (se bazeaza pe proprietatea unor cristale taiate intr-o
anumita sectiune, de a se comprima si dilata intr-un anumit sens, daca sunt supuse la variatii
de potential electric, ceea ce defineste fenomenul piezoelectric invers).
Aparatele pentru ultrasonoterapie sunt alcatuite dintr-un generator de inalta frecventa, cablu
de racord si un traductor sau capul de ultrasunet. Traductorul este un dispozitiv menit sa
transforme o forma de energie in energie ultrasonica si invers. Intensitatea aplicatiei poate
varia intre 0,05-3 W/cm², putandu-se folosi traductorul mare sau mic si forma de camp
continua sau discontinua. Durata maxima prescrisa pe intrega suprafata a capului
traductorului putand fi de maximum 10-12 W.
Un prim element este acela al alegerii formei de cuplaj: directa, ultrasonoforeza si indirecta.
Cuplajul direct reprezinta forma cea mai des utilizata, aplicandu-se pe suprafetele corporale

223
plane, netede si fara leziuni cutanate, prin intermediul unei substante de contact (daca
substanta de contact e densa, scade puterea de penetratie in profunzime.
Ultrasonoforeza reprezinta tot un cuplaj direct care utilizeaza insa substante medicamentoase
incluse in solutia de contact. Patrunderea medicamentului in tegument cu ajutorul
ultrasunetului se poate calcula, stabilindu-se un indice ultrasonoforetic, si este direct
proportionala cu intensitatea si durata aplicatiei. Efectul de profunzime exprimat prin acest
indice este raportat la grosimea straturilor tisulare strabatute, precum si la starea fiziologica a
tegumentului. O aplicatie de termoterapie aplicata anterior, poate creste indicele sonoforetic si
patruderea substantei medicamentoase in tegument.
Cuplajul indirect se realizeaza prin intermediul apei in bai partiale sau generale (mai rar).
Efectele ultrasonoforezei se pot realiza pe cale directa, in aplicatiile locale sau pe cale
indirecta, neuroreflexa.
Alegerea formei de ultrasunet poate fi in regim continuu sau discontinuu (cu impulsuri).
Ultrasonoforeza cu impulsuri are avantajul de a reduce efectul termic, potentandu-le pe cele
antalgic si decontracturant/miorelaxant.
Alegerea traductorului tine cont de dimensiunile si forma zonei de tratat.
Traductorul poate fi manevrat sau nu. Metoda dinamica sau cinetica este folosita frecvent
deoarece uniformizeaza maximele si minimele de intensitate, cat si efectele ultrasunetului in
structuri tisulare diferite. Se vor executa miscari lente, in ritm constant, de forma circulara,
spirala, sinusoidala etc. Metoda statica sau stationara se utilizeaza mult mai rar, fiind preferata
in aplicatiile pe regiunile ganglionare, radiculare paravertebrale, miogeloze si calcificari
tendinoase.
Dozarea intensitatii sau a energiei ultrasonice aplicate asupra substratului se exprima in
W/cm² si tine cont de: grosimea straturilor tisulare ale regiunii de tratat, profunzimea suferinei
vizate (straturile profunde pot necesita intensitati mai mari), forma de cuplaj, metoda de
manevrare a traductorului, tipul actiunii (directa sau neuroreflexa), natura suferintei vizate si
stadiul evolutiv (stadiile acute beneficiaza de doze reduse), varsta si starea generala a
pacientilor. Alegerea valorilor de intensitate indica trei tipuri de dozaj: doza mica (0,05-0,4
W/cm²), doza medie (0,5-0,8 W/cm²) si doza mare (0,9-1,2 W/cm²). Practica de specialitate a
demonstrat faptul ca dozele mici au efectele biologice, fiziologice si terapeutice cele mai
favorabile.
Metodologia de tratament trebuie sa se adapteze zonei de tratat. In acest mod, pentru tesutul
cutanat se recomanda in general, intensitati mici, traductorul se manevreaza linear iar solutia
de contact se alege sa fie mai consistenta. Pentru tesutul muscular se pot alege si doze medii,
traductorul va fi manevrat lent, fara presiune, prin miscari sinusoidale, schimband sensul de
miscare la zonele de insertie, in directia fibrelor tendomusculare, nu transversal pe ele. Pentru
tratamentul tesuturilor articulare si osoase (fracturi) se recomanda sa se evite zonele cu
vascularitatie superficiala evidente din jurul marilor articulatii, se pot practica ferestre in
aparatul gipsat pentru a grabi calusarea unei fracturi si nu se va aplica traductorul pe regiunile
de crestere osoasa la copii.
Tehnica aplicatiilor cu ultrasunete tine cont de urmatoarele: se vor exclude de la tratament
starile febrile, extremitatile cu circulatie deficitara vor fi incalzite in prealabil printr-o
procedura de termoterapie, pacientul va fi pozitionat confortabil, durata sedintelor este
adaptata scopului terapeutic urmarit si diagnosticului de boala si variaza de la 5-10-15 minute,
ritmul sedintelor este zilnic sau la doua zile, se vor prefera serii de 6-15 sedinte, tratamentul
putandu-se relua dupa 4-6 saptamani, aplicatia de ultrasunet nu trebuie sa fie urmata imediat
de o alta procedura, nu este indicata succesiunea masaj-ultrasonoterapie sau invers (datoria
actiunii neuroreflexe asemanatoare), nu se aplica concomitent cu rontgenterapia pe aceeasi

223
regiune, aplicatiile cu ultrasunete pot pregati sedintele de kinetoterapie, in anumite afectiuni
se recomanda terapia combinata cu curentii de joasa frecventa.
Terapia combinata ultrasunet-curenti diadinamici (CDD)
Terapia combinata a curentilor diadinamici (efecte analgezice si hiperemiante) cu
ultrasunetele (efecte miorelaxante) conduce la efecte potentate reciproc.
Indicatia de electie a acestei proceduri combinate este identificarea si terapia selectiva a
punctelor dureroase de natura fibro-conjunctiva apartinand sidromului dureros miofascial
(miogeloze sau trigger points). La acesata se adauga sidroamele dureroase vertebrogene,
bursitele, tendinitele, artroze reactivate, artritele, sechelele posttraumatice ale partilor moi.
Solutia de cuplaj aleasa trebuie sa permita penetrebilitatea ultrasunetelor si buna
conductibilitate electrica pentru curentii diadinamici, asigurand o transmitere
corespunzatoarea energiei catre tesutirile vizate. Electrodul activ este reprezentat de
traductorul de ultrasunet care va fi racordat la polul negativ. Sunt preferate miscarile lente,
circulare sau longitudinale ale traductorului iar intensitatile utilizate sunt mai scazute pentru
ambele aplicatii. Durata tratamentului este de 8 minute, ritmul de aplicare este zilnic sau la
doua zile, in serii de 6-10 sedinte. Sedintele se pot repeta dupa o pauza de 2-3 saptamani.
Terapia cu inalta frecventa, precum ultrasunetele, prezinta domenii de actiune diferite, printre
care ultrasonoterapia, meloterapia, aerosoloterapia, precum si ecografia si utilizarea
ultrasunetelor in medicina dentara. Actiunile sau efectele biologice ale ultrasonoterapiei sunt
cele care conditioneaza domeniile de actiune ale acestei forme terapeutice.
Efectele fiziologice principale ale terapiei cu ultrasunete sunt, dupa cum aratam, analgezic,
miorelaxant si hiperemiant iar cele secundare sunt cele fibrolitice si antiinflamatorii. Efectelor
fiziologice principale ale ultrasunetelor li se asociaza cele derivate, precum cele fibrolitice si
cele antiinflamatorii.

4.7 Terapia prin campuri magnetice de joasa


frecventa: actiuni biologice ale campurilor magnetice, efecte
fiziologice, indicatii si contraindicatii, metodologia de aplicatie
Actiunile campurilor magnetice de joasa frecventa.
Un camp magnetic este produs de catre un curent electric sau de catre un camp electric
variabil. Campurile magnetice pulsatile produse de un curent electric sau de un camp electric
variabil conduc la o serie de efecte biologice de care beneficiaza fizioterapia.
Un prim mecanism de actiune este cel al modularii metabolice. Aceasta, deoarece prin
actiunea campurilor magnetice asupra structurilor biologice au loc modificari energetice la
suprafata celulara, cu activarea schimburilor transmembranare (inclusiv cresterea difuziunii
oxigenului intracelular si a productiei de ATP intramitocondrial), intensificarea proceselor
enzinatice si accentuarea, in consecinta, a metabolismului celular.
Studiile de specialitate au demonstrat fenomenul de neoformatie vasculara la nivelul
tesuturilor slab vascularizate, aspect util in tratamentul tulburarilor circulatorii periferice. De
asemenea, s-a constatat accentuarea aparitiei tesutului de granulatie reparator in procesul de
vindecare al plagilor, alaturi de cresterea vascularizatiei locoregionale. Se explica astfel
accelerarea inchiderii plagilor cu leziuni tegumentare, inclusiv necrotice.
O alta consecinta a accelerarii proceselor metabolice, in special a aportului crescut de oxigen
intracelular, este reprezentata de cresterea capacitatii de sinteza a colagenului la nivelul
celulei cartilaginoase, cu rezultate superioare in recuperarea functionala a artrozelor vechi,
deformante.

223
Un alt mecanism de actiune al magnetoterapiei il constituie, pe langa intrarea si utilizarea
ameliorata a oxigenului intracelular, si activarea electronilor in transmiterea energiei necesara
activarii suplimentare a enzimelor oxidative intracelulare, precum citocromoxidaza,
peroxidaza, care vor conduce astfel la o utilizare normala a oxigenului.
Efecte fiziologice
Bazele fiziologice ale terapiei cu campuri magnetice reprezinta elementele fundamentale ale
intelegerii mecanismelor de actiune. Orice agent fizic extern, care actioneaza asupra
substratului cu o intensitate si durata corespunzatoare, poate influenta echilibrul ionic al
celulelor, modificand permeabilitatea membranelor celulare si antrenand reactii de tip
ergotrop catabolic, eliberator de energie celulara sau trofotrop, anabolic, de refacere
energetica. Actiunea campului magnetic se manifesta direct asupra celulei prin modificari
metabolice intracelulare (ca rezultat direct al energiei campului magnetic sau campului
electric rezultat) sau indirect, prin intemediul noilor substante rezultate din modificarile
fizico-chimice ale moleculelor proteice intracelulare. In lumina celor aratate, efectele
fiziologice ale magnetoterapiei sunt:
• Modularea proceselor metabolice celulare. Modularea are loc in sens catabolic cand se
utilizeaza campul magnetic intrerupt, cu stimularea activitatii cortico si
medulosuprarenalei, a hipofizei si tiroidei. Modularea se petrece invers, in sens
anabolic, la utilizarea campului magnetic in regim continuu.
• Modularea activitatii sistemului neuromuscular. Magnetoterapia in forma regimului
intrerupt creste intensitatea de contractie a muschilor fazici, influentand, mai ales
amplitudinea traseului EMG, in comparatie cu regimul continuu care creste mai ales
ritmicitatea descarcarilor. Regimul continuu se manifesta in special pe musculatura
tonica. Studiile de specialitate au demonstrat scaderea marcata a excitabilitatii
neuromusculare la pacientii care au beneficiat de magnetodiaflux.
• Influentarea sistemului nervos central si a celui vegetativ. Campurile magnetice
aplicate in regim continuu au efect tranchilizant, sedativ, fiind utile in sindroamele sau
starile nevrotice. Campurile magnetice intrerupte imprima o predominanta simpatica,
fata de cele intrerupte care promoveaza parasimpaticotonia. Studiile efectuate au
stabilit efectele sedative, simpaticolitice si trofotrope ale formelor intrerupte de camp
magnetic si efecte excitatorii, hipersimpaticotonice si ergotrope ale formelor continui
ale campului magnetic aplicat in scop terapeutic.
Este subinteles faptul ca alegerea tipului sau formei campului magnetic aplicat va tine cont de
tipul constitutional si de reactivitatea neurovegetativa individuala. Se vor urmari simptomele
de inadaptabilitate la forma de regim a campului magnetic aplicat si se vor diferentia fata de
starile minore de disconfort fizic sau psihic ce pot fi acuzate de unii pacienti pe parcursul
primelor 3-6 sedinte.
De asemenea, atunci cand se alege forma de aplicare a campului magnetic, este indicat sa se
tina cont si de bioritmul pacientului. Acest bioritm variaza in diferitele momente ale zilei.
In ceea ce priveste valoarea frecventei campului magnetic alternativ utilizat, aceasta trebuie sa
fie adaptata modului de reactie a sistemului nervos vegetativ al persoanei vizate. Valorile
frecventelor situate sub 10 Hz au un efect vagotonizant iar cele de 50 Hz au un efect de
stimulare a sistemului nervos vegetativ, in sensul unei simpaticotonii.
Indicatiile terapiei
Indicatiile terapiei prin curenti magnetici de joasa frecventa sunt prezentate in cele ce
urmeaza:

223
• Afectiunile reumatismale beneficiaza de terapia prin campuri magnetice datorita
scaderii procesului inflamator articular si abarticular, scaderii contracturii musculare
antalgice si cresterii pragului cortical la durere. Principalele suferinte vizate sunt:
 reumatismul cronic degenerativ care asociaza si distonie neurovegetativa sau
stare astenonevrotica, mai putin localizarile periferice precum gonartroza sau
coxartroza secundara,
 reumatismul abarticular care beneficiaza de regimul continuu, mai putin
discopatiile vertebrale lombare exprimate prin lombosacralgii sau
lombosciaticele de stadiul II sau III pentru care eficienta este mai redusa,
 reumatismul inflamator cronic beneficiaza de terapia adjuvanta prin campuri
magnetice, datorita actiunii asupra permeabilitatii celulare si vasculare
locoregionale, cat si asupra modularii neuroendocrinometabolice generale. Se
constata reducerea semnificativa a procesului inflamator cu ameliorarea
sindromului algic si cresterea mobilitatii articulare si a functionalitatii
generale. In poliartrita reumatioida s-au constata evolutii favorabile in stadiile
I si II.
• Sechelele posttraumatice beneficiaza de aceasta terapie datorita efectelor sale
demonstrate in ceea ce priveste grabirea consolidarii fracturilor. Principalele suferinte
vizate, sunt:
 fracturile, prin accelerarea formarii calusului si pseudartrozele,
 sechelele postfracturi de membre, asociind sau nu algoneurodistrofie
posttraumatatic din primele doua stadii,
 plagi, contuzii, hematoame musculare, entoese, stari postrupturi
musculotendinoase.
• Afectiunile neuropsihice, precum nevrozele si distoniile neurovegetative.
Studiile de specialitate au demonstrat rezultate favorabile in reactiile si tulburarile
nevrotice si comportamentale la copii, precum si in tulburarile motorii de tipul
ticurilor. In nevrozele astenice si anxioase, in nevrozele infantile cu comportament
agresiv se indica forma continua iar in psihastenii, nevroze depresive, in formele cere
asociaza cenestopatii se indica formele intrerupt ritmic sau aritmic. La persoanele
adulte s-a constatat ameliorarea urmatoarelor simptome: insomnia, irascibilitatea,
agitatia psihomotorie, cefaleea, cenestopatia asociata. De asemenea, s-a constatat si
modularea benefica a nevrozelor pe fondul dereglarilor endocrine, precum tulburarile
de menopauza, cele care insotesc hiperfoliculinemia, hipertiroidismul.
Distoniile neurovegetative in formele cu hipersimpaticotonie beneficiaza de forme
continua a terapiei prin campuri magnetice iar in formele cu predomonanta
parasimpatica sunt utile formele intrerupte, utilizand oricare din cele trei tipuri de
regimuri de frecventa.
In ceea ce priveste afectiunile organice ale sistemului nervos, principala indicatie o
constituie sindromul spastic, indiferent de cauza acestuia, precum si infirmitatea
motorie cerebrala sau centrala la copii. Utilizarea campurilor magnetice in
sindroamele neurologice spastice este indicata in asociere cu kinetoterapia, pe care o
faciliteaza prin relaxarea contracturii musculare care se obtine.
• Afectiuni cardiovasculare
Campurie magnetice terapeutice actioneaza asupra substratului cel putin prin doua
mecanisme: primul este cel al reglarii vasomotorii, cat si a hemodinamicii prin
influentarea sistemului nervos vegetativ iar cel de-al doilea este reprezentat de

223
actiunea locala de intensificare a respiratiei tisulare cu cresterea consecutiva a
consumului de oxigen si o crestere a vascularizatiei si a metabolismului locoregional
in consecinta.Suferintele vizate sunt:
 Bolile vasculare periferice functionale de tipul bolii sau sindromului Raynaud,
acrocianozei etc, beneficiaza de efectul simpaticolitic si sedativ al formei
continui.
 Bolile vasculare periferice organice, precum trombangeita obliteranta,
ateroscleroza obliteranta si arteriopatia diabetica pot brnrficia in primele stadii,
fara tulburari trofice, de terapie cu campuri magnetice. In plus, acest tip de
terapie are si efecte favorabile asupra diabetului zaharat, in sensul cresterii
secretiei de insulina, a tolerantei la glucide si de scadere a glicemiei.
 Sindromul de involutie a ateroscleroticului varstnic,
 Hipertensiunea arteriala, in special cea esentiala in primele stadii evolutive, cat
si in cazul hipertensiunii labile, din cadrul sindroamelor hiperkinetice.
• Afectiunile respiratorii
Suferinte precum astmul bronsic, bronsita cronica astmatiforma, traheobronsita
spastica, astmul nevrotic beneficiaza de terapia prin campuri magnetice, abilitatea
clinicianului constand in alegerea formei, in functie de forma bolii si de reactivitatea
neurovegetativa a pacientului in cauza.
• Afectiunile digestive
Bolile digestive care recunosc in patogenie o serie de dezechilibre neuroumorale cu
dominanata parasimpatica si raspuns la nivelul functiilor secretorie si motorie sunt
beneficiarele terapiei cu campuri magnetice. Astfel, ulcerul gastroduodenal, gastritele
cronice (in formele cu hiperclorhidrie se utilizeaza forme continua iar in cele cu
hipoclorhidrie forma intrerupta ritmic), enterocolopatia cronica nespecifica, sindromul
de colon iritabil, dischineziile biliare (cele cu hipertonie si hiperkinezie beneficiaza de
aplicatii in forma continua, asemanator colonulu iritabul iar cele cu hipotonie
veziculara beneficiaza de formele ritmic intrerupt).
• Afectiunile endocrine
Diabetul zaharat in formele insulinoindependente, cat si stadiul neurogen al
hipertiroidiei beneficiaza de terapia cu campuri magnetice.
• Afectiunile ginecologice
Dismenoreea functionala (prin influentarea terenului neuropsihic, campul magnetic in
forma continua conduce la ameliorarea fenomenelor nevrotice si vegetative, precum
ameteli/vertij, cefalee, astenie, tulburari dispeptice etc), tulburarile menstruale
functionale (precum hipermenoreea, menometroragia functionala, hipo sau
oligomenoreea etc, care se datoreaza dereglarii raportului hormonal estro-
progesteronic), metroanexite cronice nespecifice, cervicite cronice nespecifice,
tulburarile de menopauza si perimenopauza inregistreaza rezultate cel putin
satisfacatoare, ca urmare a aplicarii campurilor magnetice in scop terapeutic.
Contraindicatiile magnetoterapiei
Contraindicatiile aplicatiilor sunt reprezentate de: sarcina, purtatorii de pace-maker, bolile
hematologice severe, starile hemoragipare, bolile infectioase, starile febrile, tumorile maligne,
insuficienta hepatica, renala, cardiaca decompensata, sindroamele endocrine severe,
tuberculoza pulmonara sau cu localizari extrapulmonare, forma activa, psihozele
decompensate, epilepsia.
Modalitati de aplicatie

223
Modalitatile de aplicare ale campurilor magnetice de joasa frecventa sunt trei, fiecare dintre
ele cu posibilitatea de modulare in trei variante de baza: forma continua, forma intrerupt
ritmic si forma intrerupt aritmic. Ele pot fi modulate in trei variante de frecventa. Alegerea
formulelor de aplicare este adaptata scopului urmarit, afectiunii tratate, terenului costitutional
si reactivitatii neurovegetative a pacientului.
Aparatul poate dispune de mai multe tipuri de bobine: circulare (cervicala si lombara) si
localizatoare, de forma paralelipipedica. Bobinele circulare sunt utilizate in aplicatii generale.
In mod particular, bobina cervicala actioneaza pe calea reglarii neurovegetative. Bobinele
localizatoare sunt capabile sa genereze campuri magnetice de intensitati mai mari decat cele
circulare dar limitate doar la zona de aplicare.
Pentru o buna si eficienta desfasurare a sedintelor de tratament cu campuri magnetice de joasa
frecventa, trebuie respectate o serie de reguli, dupa cum urmeaza:
• Aparatul generator de campuri magnetice de joasa frecventa trebuie sa fie amplasat
intr-o incapere separata de restul aparatelor de fizioterapie,
• Planul de sprijin al pacientului nu trebuie sa prezinte metal,
• Se vor indeparta de pe corp toate obiectele metalice, cat si ceasurile, procedura nu se
va aplica la persoanele purtatoare de materiale de osteosinteza metalica si nici la
persoanele purtatoare de pacemaker cardiac,
• Extremitatea cefalica este bine sa se pozitioneze spre nord,
• Alegerea metodei de aplicatie, a formelor de camp magnetic utilizate, a frecventei,
durata sedintei si numarul acestora sunt in functie de scopul urmarit si de patologia
careia se adreseaza.
Magnetoterapia aplicata local
Magnetoterapia locala ofera rezultate foarte bune in privinta calusarii fracturilor si al
rezolvarii pseudartrozelor.
Se stie faptul ca structura osului depinde de functia sa. Studiile de specialitate au aratat faptul
ca osul deshidratat poseda proprietati piezoelectrice. Sarcinile piezoelectrice ale osului
reprezinta un semnal suficient in vederea activarii celulelor osoase, ducand la formarea sau
resorbtia tesutului osos. Fenomenul piezoelectric este datorat proteinei colagenice
(componenta organica tesutului osos).
Cand osul este supus unor tensiuni mecanice exterioare, el reactioneaza prin potentiale
electrice de presiune, care dezvolta sarcini pozitive pe partea convexa si sarcini negative pe
cea concava. In situatia consolidarii vicioase a fracturilor, zonele concave devin sediul unei
neoformatii osoase sau osteogeneza, in timp ce zonele conexe, electropozitive, devin sediul
unei osteoresorbtii.
La nivelul osului exista insa si potentiale bioelectrice stabile sau bazale, care se manifesta la
suprafata osului, electropozitivitaea fiind fata de cavitatea medulara.
In caz de fractura apare potentialul de fractura, prin cresterea potentialului negativ la nivelul
sediului de fractura, ca urmare a unor perturbari a activitatii celulare normale (raspunzatoare
de potentialul stabil de suprafata). Aceasta modificatre a potentialului electric a fost pusa pe
seama tulburarilor sistemului de inervatie locala.
Diferitele forme de energie, inclusiv electromagnetica au un posibil potential de stimulare a
osteogenezei. Aceasta stimulare trebuie sa tina cont de integritatea sistemuluin nervos care a
fost afectata in cazul unei fracturi.
Evaluarea raspunsului osteogenetic se poate realiza prin stimularea endostului, a periostului
sau a corticalei osoase, precum si prin stimularea fracturilor recente si stimularea
pseudartrozelor confirmate.

223
Aplicarea campurilor magnetice in scopul osteogenezei a condus la obtinerea urmatoarelor
efecte: cresterea capacitatii de penetrare a vaselor sanguine dinspre periferia osului,
participand astfel la remanierea osoasa, similar osificarii encondrale normale si stimularea
utilizarii calciului la nivel condrocitar, cu producerea calcificarii tesuturilor
fibrocartilaginoase la nivelul zonei de psudartroza.

223
5 Fototerapia cu RUV si RIR: proprietati fizice, actiunile
biologice, efectele fiziologice, indicatii si contraindicatii,
metodologia de aplicatie

Fototerapia sau utilizarea terapeutica a energiei radiante luminoase reprezinta un alt domeniu
al medicinii fizice. Lumina utilizata in scop terapeutic poate fi naturala sau artificiala, situatie
in care, energia radianta luminoasa este furnizata de aparatele medicale, ca fiind rezultatul
transformarii energiei electrice.
Radiatiile luminoase propriu-zise, cele care fac obiectul fototerapiei, cuprind doar zonele
radiatiilor infrarosii, a radiatiilor vizibile si a celor ultraviolete, ocupand deci, o gama
restransa din intregul spectru electromagnetic.
Proprietati fizice
Natura luminii este fundamentata de cele doua teorii, cea ondulatorie sau electromagnetica si
cea corpusculara, fotonica sau cuantica.
Actiunea fizico-chimica a luminii se exprima prin efectul sau termic, prin capacitatea sa de a
fi absorbita, de a se reflecta si de a se refracta, prin efectele fotoelectrice si fotochimice. In
aceasta idee, cele trei tipuri de radiatii prezentate (RIR, RUV si radiatiile vizibile) au
proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri interpuse si de a se transforma in caldura.
Actiunile fizico-chimice ale fototerapiei sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Efectul termic al radiatiilor infrarosii este mai puternic decat al celor luminoase si
ultraviolete. Radiatia termica este realizata de fenomenele intime de oscilatie ale
particulelor incarcate din atomi si molecule, fenomene studiate de termodinamica
radiatiei. Orice radiatie a unui corp este insotita de pierdere de energie. Radiatia
termica reprezinta energia radianta emisa de corpurile incandescente. Tipul de radiatie
luminoasa, caracterizat de lungimea sa de unda si de intensitatea acesteia, este
determinat de gradul de incalzire a corpului emitator. Cu cat corpurile au temperaturi
mai ridicate, puterea lor de radiatie termica este mai mare. Pentru valori progresiv
crescute ale temperaturii corpului incandescent, alaturi de radiatiile infrarosii, sunt
emise si cele vizibile, cat si cele ultraviolete. Practic insa, corpurile emit si absorb
energie radianta.
• Daca un corp primeste flux radiant, o parte din energia acestui flux este absorbita, alta
parte este transmisa si alta este reflectata. Corpul care reflecta difuz toate radiatiile,
independent de lungimea de unda, se numeste corp alb. Corpul negru este cel care
absoarbe toate radiatiile primite, in timp ce corpurile colorate absorb partial si selectiv
radiatiile. Fenomenul de absorbtie permite filtrarea radiatiilor primite de la o sursa.
Filtrele pot selecta anumite radiatii, fiind utilizabile in terapia cu lumina sau
fototerapie.
• Razele infrarosii au proprietatea de a se reflecta, radiatiile infrarosii, ca si cele
luminoase vizibile sufera fenomenul de refractie iar radiatiile ultraviolete au o reflexie
inferioara radiatiilor infrarosii si luminii vizibile. Capacitatea de reflexie a corpurilor
variaza cu natura compozitiei lor.
• Lumina are asupra corpurilor incarcate electric trei tipuri de efecte, numite
fotoelectrice.
• Efectele fotochimice sunt produse doar de radiatiile ultraviolete care au proprietatea
de a determina transformari fotochimice destul de variate. RIR au efect secundar, de

223
intensificare a acestor procese, prin actiunea lor termica. Dinamica reactiilor chimice
este influentata de temperatura.
Actiunile biologice ale luminii
Radiatiile luminoase sunt absorbite de catre componentele tisulare in mod diferit. Numai
radiatiile luminoase absorbite sunt in masura sa actioneze asupra celulelor. Mai mult,
fototerapia actioneaza asupra structurilor celulare, selectiv, in functie de lungimea de unda a
radiatiilor aplicate si absorbite.
Cu cat radiatiile au o lungime de unda mai mica, cu atat efectele sunt mai puternice si mai
nocive asupra celulei vii. Microorganismele, inclusiv bacteriile, nu sunt influentate de
radiatiile vizibile dar sunt distruse de RUV. Acestea produc modificari importante si asupra
permeabilitatii tisulare si a reactiilor enzimatice.
Actiunile biologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• RUV au capacitatea dea altera metabolismul si activitatea celulara.
• Transformarea ergosterolului din epiderm (stratul cornos tegumentar) in vitamina D si
inducerea keratinizarii.
• Este cunoscut din literatura de specialitate efectul bactericid al radiatiilor ultraviolete
cu lungimea de unda de 280 mµ din grupul C (efectul bactericid se produce prin
coagularea celulei bacteriene). Efectului bactericid i se adauga cel trofic asupra
plagilor superficiale, prin stimularea tesutului mezenchimal si prin efect de stimulare a
imunogenezei.
• Si asupra tegumentului, fototerapia actioneaza in functie de lungimea de unda,
radiatiile vizibile si infrarosii strabatand straturile superficiale ale tegumentului, catre
cele profunde, unde se opresc, in timp ce radiatiile ultraviolete se opresc in straturile
superficiale ale epidermului.
Actiunea luminii asupra tegumentului
Tegumentul se constituie un ecran fiziologic fata de radiatiile infrarosii (RIR). Permeabilitatea
tegumentara variaza in functie de lungimea de unda a radiatiei, de propria sa grosime si de
umiditate. Pentru RIR in practica medicala se foloseste urmatoarea clasificare:
• A-sunt RIR penetrante in functie de pigmentatie, de temperatura, de doza etc. (lungimi
de unda cuprinse intre 760-1500 mµ).
• B-sunt RIR absorbite de catre epiderm si derm (lungimi de unda cuprinse intre 1500-
5000 mµ).
• C-sunt RIR absorbite doar la nivelul suprafetei tegumentului (lungimi de unda mai
mari de 5000 mµ).
In cele ce urmeaaza unt prezentate efectele RIR. Acestea prezinta efect caloric cu atat mai
profund (2-3 cm), cu cat lungimea de unda este mai scurta (A). Se produce o vasodilatatie
tegumentara arteriolara si capilara care sta la baza eritemului caloric, cu o persistenta de 30-40
minute si care este urmat rapid de o pigmentatie patata, marmorata (B). Acestei vasodilatatii i
se adauga un usor edem al stratului mucos, edematierea papilelor dermice si infiltratii
leucocitare perivasculare. RIR cu lungime mai lunga si in doze progresiv crecute pot produce
arsuri, alterari sau chiar distrugeri celulare epidermale si aparitia flictenelor. In derm apar
distructii vasculare, edem pericapilar si infiltratii polinucleare abundente, formandu-se, in
final, escare cu necrozare tisulara, vasodilatatii puternice si modificari biologice ale
substantelor continute interstitial, perivascular. Iradierea moderata cu RIR grupa A produce
vasodilatatie subpapilara, accentuarea fenomenelor osmotice si cresterea debitului sanguin,
accelerarea reactiilor biochimice catalitice cu cresterea metabolismului local si imbunatatirea
biotroficitatii. Este stimulata resorbtia produselor celulare, sunt activate glandele sudoripare si

223
sunt stimulate terminatiile nervoase cutanate cu modularea consecutiva a nevralgiilor.
Iradierile moderate accelereaza formarea pigmentului melanic, modificand eritemul actinic
produs de ultraviolete, este stimulata regenerarea celulelor epidermice, sunt activate secretiile
glandelor endocrine si este stimulat metabolismul general.
Radiatiile ultraviolete (RUV) au un grad scazut de penetrabilitate, oprindu-se in straturile
superficiale sle epidermului. Gradul de penetratie este raportat la lungimea lor de unda. Pentru
RUV se foloseste urmatooarea clasificare:
• A-sunt RUV tip I sau unde lungi, abundente in spectrul solar (400-315 mµ).
• B-sunt RUV tip II sau unde medii, emise de lampile cu mercur (315-280 mµ).
• C-sunt RUV tip III sau unde scurte, utilizate in scop terapeutic, emise prin descarcari
electrice in vapori cu mercur (280-180 mµ).
Atat absorbtia, cat si penetratia RUV este diferita, in functie de lungimea de unda, cele mai
scurte fiind cele mai penetrante si cu actiune profunda. Actiunea RUV este in stransa legatura
cu activarea terminatiilor nervoase senzitive si cu vasomotricitatea locoregionala, de la nivelul
aplicatiei sau expunerii.
Eritemul actinic sau ultraviolet reprezinta un fenomen fotochimic precoce, fiind urmat de
pigmentatie, stergerea sa progresiva si exfolierea epidermului.
Eritemul produs de RUV cu lungimi de unda scurta, emise de lampile cu mercur are debut
precoce, din primele 3-6 ore, cu maximum in alte cateva ore, nu atinge intensitati mari,
dispare in 2-4 zile, fiind urmat de o descuamare periferica slaba si o pigmentatie precoce,
putin intensa, cu tenta cenusie si care dureaza 2-4 saptamani.
Eritemul produs de RUV cu lungime de unda medie, provenit din radiatia solara, are un debut
la 4-6 ore, cu un maximum la 3-4 zile, retrocedand in 8-10 zile, fiind urmat de o pigmentatie
cu tenta aramie, mai stabila in timp.
Intensitatea eritemului produs de radiatiile ultraviolete se apreciaza prin cele patru grade, dupa
cum urmeaza:
• Doza suberitematoasa corespunde lipsei de reactie cutanata vizibila la aplicatia de
radiatii ultraviolete.
• Gradul I, in care eritemul apare lent, in circa 4-6 ore, pe o suprafata mai mica in
comparatie cu suprafata tegumentului expus, prezinta o coloratie rozacee, poate fi usor
pruriginos, persista 24 de ore, se reduce si dispare in 1-3 zile, pigmentatia fiind
inconstanata, putin exprimata, disparand rapid, fara urme.
• Gradul II, eritemul apare pe suprafata de tegument expusa, dupa o perioada de 4-6 ore,
prezinta o culoare rosie-vie, este insotit de un grad de senzatie dureroasa, de o senzatie
moderata de prurit, persista 3-4 zile fiind urmata la 1-2 saptamani de o exfoliere
cutanata fina, furfuracee.
• Gradul III, in care eritemul depaseste suprafata de tegument expusa, are o tenta de
rosu-inchis spre violaceu, prezinta un aspect de arsura cu edem, este insotit de
fragilitate cutanata si prurit dureros care persista cateva zile. Pigmentatia incepe dintr-
a patra zi prin puncte rosii cafenii care se extind, dureaza cateva saptamani iar dintr-a
15-a zi incepe exfolierea marcata si masiva urmata de formarea unei cruste.
• Gradul IV, in care eritemul si exudatul se accentueaza, straturile epidermice din
profunzime bombeaza spre suprafata, formand flictene foarte fragile si friabile,
necesitand bandaj adeziv de protectie. Tegumentul devine rosu-cianotic, edematiat,
dureros, epidermul se decoleaza, avand loc o exfoliere masiva, care se finalizeaza in
aproximativ 20 de zile. Pigmentatia este inhibata, putand apare zone de depigmentare,
inconjurate de halou pigmentar.

223
Mecanismul de actiune al eritemului actinic, produs de RUV, este reprezentat de vasodilatatie
si congestie capilara in zona corionului din imediata vecinatate a epidermului, mergand pana
la edem intra si extracelular la nivel epidermic, care se poate extinde pana la stratul mucos,
insotindu-se de migrare leucocitara. Are loc si cresterea debitului sanguin capilar, cu posibile
alteratii vasculare si rupturi ale peretilor vasculari, cu sufuziuni sanguine si infiltratii de
hematii si leucocite in derm. Celulele stratului bazal pot prezenta modificari degenerative, cu
regenerarea ulterioara a epidermului prin proliferarea celulara locala, dupa retrocedarea
fenomenelor congestiv-inflamatorii. Dupa cedarea edemului, are loc inlocuirea progresiva a
celulelor alterate si cicatrizarea prin proliferarea stratului cornos si prin ingrosarea stratului
epidermic. Regenerarea epidermului se insoteste de pigmentarea cutanata produsa prin
cresterea continutului de pigment melanic la nivelul celulelor specializate din epiderm.
Pigmentatia melanica a pielii reprezinta un fenomen ce apare in mod obisnuit dupa expunerea
la soare sau la radiatiile ultraviolete si infrarosii provenite din surse artificiale. Astfel, lumina
este cea care activeaza pigmentatia, actiunea RUV fiind cea care genereaza producerea
accentuata si accelerata de melanina. Activarea pigmentatiei sub actiunea luminii are loc, fie
prin iradiatie directa cu doze neeritematoase, ceea ce da nastere unei pigmentatii rapide, in 2-4
zile, neinsotita de eritem, fie unei pigmentatii tardive, aparuta dupa eritemul actinic. In
producerea eritemului, cele mai eficiente sunt RUV cu lungime de unda lunga, tip I, bogat
reprezentate in lumina solara. Pigmentatia apare precoce, atinge valorile maxime rapid, dupa
o singura expunere, persistand, in functie de doza aplicata si de reactivitatea individuala,
cateva ore, zile sau luni. Dupa acest interval de timp variabil, pigmentul dispare din tegument,
prin indepartarea sa odata cu descuamarea celulelor epidermale. Nuanta pigmentatiei
melanice difera in functie de sursa, fiind aramie dupa expunerea la radiatia solara si cu o tenta
cenusie la iradierile provenite din surse artificiale.
Rolul biologic jucat de pigmentatie este multivalent. Are loc o ingrosare prin hipertrofie a
stratului cornos de keratina a tegumentului expus sau iradiat, ceea ce realizeaza un proces de
keratoza cu rol protector fata de fenomenul de supraincalzire a tesuturilor. In paralel, are loc o
stimulare accentuata a cresterii pilozitatii, accentuarea procesului de termoreglare pe calea
sudatiei/sudoratiei iar pigmentul melanic joaca rol de factor de stimulare a activitatii pielii,
asigurand inclusiv efecte antiinfectioase.
In literatura de specialitate este descrisa, alaturi de eritem si pigmentatia cutanata, si
sensibilitatea cutanata fata de radiatiile ultraviolete. Studiile efectuate au inclus persoanele
care s-au expus la RUV in trei categorii, raportat la modul lor de reactie:
• Persoane la care eritemul si pigmentatia apar la doze obisnuite,
• Persoane la care nu se produce pigmentatie, in schimb, eritemul este puternic si apare
la doze mici de radiatii ultraviolete,
• Persoane la care pigmentatia este foarte slaba sau absenta iar eritemul apare dupa doze
mari de radiatii ultraviolete.
Se cunosc o serie de factori care influenteaza particularitatile individuale ale reactiilor
cutanate fata de expunerea la RUV, si anume: statusul sistemului nervos central, al celui
vegetativ, reactivitatea neuroendocrina, varsta, sexul, grosimea stratului cornos, starea de
umiditate a tegumentului, expunerile anterioare, mediul de viata si de activitate, sezonul,
climatul si regiunea geografica, regiunea cutanata expusa, interventia anterioara a altor factori
fizici, contexte patologice asociate, tipul sursei de radiatii ultraviolete, valorile lungimior de
unda, dozele aplicate.
O atentie deosebita trebuie acordata fenomenului de sensibilitate anormala a unor persoane
fata de actiunea RUV sau de fotosensibilitate.
Efectele fiziologice ale luminii

223
Efectele fiziologice ale luminii sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Radiatiile luminoase influenteaza in mod direct procesele metabolice ale organismului
uman, accentuand procesele oxidative si crescand metabolismul bazal, scazand
glicemia proportional cu intensitatea iradierii, atat la persoanele sanatoase, cat si la
diabetici, in paralel cu cresterea depunerilor de glicogen in ficat si in tesutul muscular.
Corespunzator iradierilor moderate, are loc o stimulare a catabolismului proteic iar ca
urmare a expunerii la RUV are loc o crestere a calcemiei si fosforemiei. Se observa si
o crestere a absorbtiei intestinale a calciului si fosforului alimentar, o scadere a
eliminarilor de calciu, cat si o mai intensa utilizare a acestuia (alaturi de fosfor) de
catre tesuturi, efecte determinate de producerea vitaminei D in epiderm, sub actiunea
radiatiilor ultraviolete. Se cunoaste, de altfel, rolul jucat de vitamina D in tratamentul
rahitismului, al tetaniei, al dezvoltarii si schimbarii dentitiei, al lactatiei precoce etc.
• S-au constatat o serie de efecte ale expunerii la radiatiile ultraviolete asupra unor
componente sanguine, precum cresterea numarului de hematii, de trombocite si de
leucocite, scaderea timpului de coagulare, activarea fagocitozei, cresterea fibrinolizei
si scaderea valorilor colesterolului sanguin.
• Radiatiile luminoase activeaza circulatia tegumentara, cat si pe cea de profunzime, de
la nivelul musculaturii scheletice subiacente regiunii expuse (pe calea reflexelor
neurovegetative la distanta, produse de catre caldura prin excitarea zonelor simpatice
profunde). In perioada aparitiei eritemului, pulsul se accelereaza, debitul cardiac creste
si tensiunea arteriala scade.
• Sub actiunea luminii se modifica schimburile gazoase, cresc cantitatile de oxigen
absorbit, miscarile respiratorii devenind mai rare si mai ample (reactiile de la nivelul
tegumentului excita pe cale reflexa centrul respirator).
• Expunerea la radiatiile ultraviolete conduce la cresterea motricitatii gastrointestinale,
la stimularea secretiei acide gastrice (sub actiunea histaminei crescute de la nivelul
tegumentului si de la nivelul vaselor sanguine gastrice si/sau prin mecanism reflex),
precum si la stimularea secretiei salivare si pancreatice.
• Prin intermediul substantelor chimice produse in tegument, ca urmare a expunerii la
radiatiile luminoase (inclusiv RUV) are loc o stimulare a glandelor paratiroide cu
hipersecretie de parathormon care normalizeaza metabolismul calciului, avand astfel,
efecte favorabile in rahitism. Tot pe calea substantelor de tip histaminic care iau
nastere in epiderm, are loc accentuarea functiei glicoreglatoare la nivelul pancreasului
endocrin, cu hipoglicemie consecutiva si o scadere a activitatii secretorii tiroidiene.
• Radiatia luminoasa influenteaza in mod consistent sistemul neurovegetativ. In acest
context, RIR aplicate in doze moderate, au initial o actiune excitanta asupra sistemului
nervos, urmata de o faza de sedare prelungita, putand ajunge pana la somn. Sub
actiunea RIR scade cronaxia nervilor si creste contractilitatea musculara (la valori
moderate ale expunerii). Lumina influenteaza sistemul nervos central si centrii
vegetativi subcorticali prin intermediul ochiului. Culoarea rosie se stie ca are efect
stimulant, in timp ce culoarea albastra are efect sedativ. Radiatiile ultraviolete
actioneaza asupra sistemului nervos vegetativ prin scaderea reflexa a tonusului
simpatic, desi unii autori confera RUV un efect de excitare a componentei
parasimpatice pe calea mediatorilor de tip histaminic eliberati, determinand
vasodilatatie, hipotensiune arteriala, toleranta crescuta la glucoza. La nivelul
sistemului nervos periferic, RUV au efect de scadere a excitabilitatii si sensibilitatii
dureroase, mergand pana la analgezie, conferita de actiunea dozelor mari de radiatii
asupra filetelor simpatice vasomotorii din derm si a vaselor tegumentare superficiale

223
(pe cai umorale) sau pe calea reflexelor cu punct de plecare tegumentar. Astfel,
aplicatiile cu doze eritem de RUV asupra sistemului nervos periferic isi gasesc
utilitatea terapeutica intr-o serie de nevralgii, precum cea sciatica, intercostala, Arnold,
trigeminala etc.
• De mentionat faptul ca melanomul malign sau cancerul cutanat uman nu poate fi
produs de aplicatiile terapeutice cu radiatii ultraviolete, in conditiile in care sunt
respectate precautiile, indicatiile si standardele stabilite pentru terapie.
Efectele clinice ale aplicatiei fototerapeutice sunt in stransa relatie cu tipul radiatiei utilizate.
Astfel, RUV prezinta urmatoarele efecte asupra organismului uman expus terapiei:
• Stimularea tegumentara.
• Pigmentatia cutanata.
• Exfolierea cutanata (efectul fiind util in psoriazis si acnee, unde se recomanda
eritemul de gradul II in aplicatii pe zone restranse sau de gradul I pe zone extinse).
• Producerea vitaminei D cu rol in controlul si reglarea metabolismului fosfocalcic si in
prevenirea rahitismului.
• Desensibilizant si antialergic (se obtine prin aplicarea radiatiilor ultraviolete pe zone
circumscrise, la nivelul suprafetelor cutanate corespunzatoare zonelor dureroase).
Reactia eritematoasa produce o iritatie locala care moduleaza durerea resimtita de la
nivelul straturilor profunde, prin mecanismul mascarii sau interferarii competitive a
transmiterii durerii de catre caile nervoase ascendente, putand fi vorba chiar de o
actiune la nivel central. Pe aceasta cale sunt ameliorate durerile articulare, inclusiv din
artroze sau cele periarticulare (epicondilite, tendinite, miogeloze, fibrozite etc).
• Stimularea hematopoezei.
• Dezinfectant (acest efect deriva din actiunea bactericida a RUV si este deosebit de util
in plagile superficiale, infectiile cutanate, ulcerele atoneetc).
• Stimularea neuro-endocrino-metabolica de ansamblu a organismului uman, conducand
la efecte psihologice pozitive.
Efectele radiatiilor infrarosii deriva din consecintele efectului caloric al acestora asupra
organismului, si anume: augmentare circulatorie cu hipertermie tisulara si resorbtia edemelor
superficiale, miorelaxare, analgezie, stimularea catabolica si sudatie
Indicatiile tratamentului cu RIR
Dupa cum s-a vazut, daca aplicatiile cu RIR se practica in spatiu restrans si pe suprafete
limitate se numesc aplicatii locale si se realizeaza cu lampi adecvate, numite lampi Sollux iar
daca aplicatiile se realizeaza pe suprafete extinse sau la nivelul intregii suprafete corporale, se
vor numi bai de lumina.
Aplicatiile locoregionale de RIR au drept indicatii, urmatoarele:
• Edemele inflamatorii si staza superficiala de la nivelul membrelor, in scop resorbtiv si
antiedematos,
• Procesele inflamatorii subacute sau cronice, accesibile radiatiei, precum plagile
superficiale in curs de cicatrizare, in scop antiinflamator sau leziunile cutanate de tipul
plagilor postoperatorii, plagilor atone, degeneraturilor, eritemelor actinice, cicatricilor
vicioase, inflamatiilor tegumentare, foliculitelor etc, in scop antiinflamator si biotrofic,
regenerativ,
• Reactiile inflamatorii ale tesuturilor interstitiale si intracelulare de tip celulita, insotite
de sindrom dureros locoregional in scop antiinflamator, anticelulitic si anatialgic,

223
• Fenomenele inflamatorii si dureroase ale reumatismului cronic degenerativ in puseu
acut, cat si ale reumatismului abarticular (spondiloza, mialgii, tendinite, bursite,
artralgii, periartite), stari post contuzionale sau postraumatice, nevralgii etc.
• Procesele catarale acute, subacute, cronice localizate la nivelul mucoaselor,
• Tulburari ale circulatiei periferice nu doar de tip venolimfatic, ci si arterial, de tipul
arteriopatiei obliterante insotiye de tulburari trofice,
• Spasme sau sindrom colicativ abdominal.
Aplicatiile generale de RIR urmaresc atat efectul termoterapiei sau curei de sudatie, cat si
efectul de solicitare globala a orgnismului, iar principalele domenii de patologie sunt:
• Bolile metabolice cu rata metabolica scazuta, precum obezitatea, hipotiroidismul,
diabetul zaharat, diatezele urice,
• Reumatismul cronic degenerativ (diferite localizari ale bolii artrozice vertebro-
periferice), cat si cel abarticular,
• Intoxicatiile cronice profesionale,
• Inflamatii cronice si acute ale organelor pelvine,
• Afectiuni cronice ale aparatului respirator (astmul bronsic, scleroemfizemul pulmonar,
bronsite cronice etc).
Principalele contraindicatii ale tratamentului cu RIR
Principalele contraindicatii ale aplicatiilor de RIR sunt hemoragiile in antecedentele recente,
statusul imediat posttraumatism, inflamatiile acute, supuratiile, bolile si starile febrile.
Metodologia aplicatiei RIR
Sursele de RIR sunt reprezentate de lampile cu incandescenta si radiatoarele cu rezistente
metalice. Principiul lor de functionare este realizarea unei energii calorice, capabile de
emisiune spectrala.Lampile electrice cu incandescenta sau becurile emit un spectru care
contine in majoritate radiatii rosii si infrarosii si intr-o masura foarte mica, radiatii vizibile si
putine ultraviolete.
Aplicatiile terapeutice cu RIR se realizeaza prin doua modalitati: in spatiu inchis (baile de
lumina) si in spatiu deschis (lampile Sollux).
Baile de lumina sunt proceduri care utilizeaza actiunea radiatiilor infrarosii si vizibile asupra
organismului. Aceste radiatii sunt emise de lampi cu incandescenta si sunt aplicate in spatiu
inchis. Radiatiile infrarosii vor actiona direct asupra organismului dar si indirect, incalzind
aerul si determinand prin intermediul acestuia o incalzire substantiala a corpului, producand
sudatie si scadere poderala. Baia de lumina poate fi considerata o procedura de termoreglare
intensa, prin inducerea termolizei. Dispozitivele utilizate in acest scop sunt sub forma unor
dulapuri adaptate scopului urmarit. Temperatura aerului se incalzeste pana la 60-90°C. Doar
1/3 din caldura produsa de dispozitiv este preluata de organism. Baia de lumina generala este
bine tolerata de catre organism, fiind mai eficienta din punct de vedere terapeutic, fata de baia
cu aburi (nu se produc combustii sau arsuri, datorita capacitatii termice mult mai reduse in
comparatie cu apa). Procedura poate fi aplicata ca preincalzire in hidroterapie. La o durata de
20-30 minute, procedura capata un caracter de termoterapie in sine, cu producerea cresterii
temperaturii centrale de pana la 38,5°C. Pentru baile de lumina generale, pacientul se
dezbraca si i se aseaza o compresa rece pe frunte. Tehnica bailor de lumina consta in:
cunoasterea scopului terapeutic si durata dorita (realizandu-se doar o preincalzire de 5-10
minute sau o sudatie pronuntata pentru o durata de 20-30 minute a procedurii), sensibilitatea
si toleranta pacientului, stabilirea localizarii aplicatiei (superioara, inferioara sau

223
locoregionala), asocierea cu o procedura de racire la final) temperatura apei coboara pana la
22°C.
Aplicatiile radiatiilor infrarosii in spatiu deschis se realizeaza utilizand lampi de tip Sollux si
radiatoarele de infrarosii. In acest mod, aplicatia de RIR nu produce transpiratie (nu se
incalzeste aerul din jurul corpului, actiunea fiind pe cale directa, a radiatiilor trimise catre
tegument). Se obtine cresterea temperaturii locale cutanate (pacientul resimte senzatia de
caldura progresiva) urmata de o inrosire neuniforma si chiar de pigmentatie. Tehnica de
aplicare tine cont de distanta de la sursa la tegumentul iradiat (in medie este de 50-80 cm),
intensitatea radiatilor poate fi moderata (producerea unei senzatii agreabile), medie (senzatie
pertinenta si suportabila), puternica sau foarte puternica, pana la limita de toleranta a
pacientului, durata sedintei variind intre 5-20 minute (in functie de scopul urmarit, antialgic,
antispastic, antiinflamator, activare circulatorie sau stimulare a metabolismului), stabilirea
regiunii de tratat si supravegherea pacientului.
Indicatiile tratamentului cu RUV
Indicatiile expunerii la RUV deriva din multiplele beneficii ale terapiei cu RUV asupra
organismului uman. Pornind de la multitudinea actiunilor si efectelor fiziologice si clinice
constatate, rezulta o serie de indicatii terapeutice ale terapiei cu RUV in diferite domenii de
patologie.
Indicatiile terapeutice si domeniile de patologie sunt prezentate in cele ce urmeaza:
• Afectiunile dermatologice.
 Indicatia principala se refera la psoriazis (inafara puseului acut) si acnee. In
contextul psoriazisului se pot utiliza trei metode: aplicatii locale cu doze
exfoliante de eritem de gradul II sau III (raportat la dimensiunea placardelor
psoriazice si la rezistenta cutanata), tratamente locale asociate aplicatiilor de
substante chimice fotosensibilizatoare si iradierile generale efectuate cu lampa
la distanta, utilizand doze slab eritematoase.
 Pentru acnee se aplica doze eritem de gradul I sau II si se urmareste
descuamarea stratului epidermic la sfarsitul tratamentului. Si in aceasta
situatie, se poate utiliza tehnica de asociere cu unguente ce contin
fotosensibilizatori.
 Alte indicatii ale actinoterapiei sunt reprezentate de alopecie si pelada. In
aceasta situatie, se utilizeaza cu precadere metoda de contact cu expuneri de
cate 5 minute pe un camp cutanat, in asociere sau nu cu substante
fotosensibilizatoare aplicate sub forma de badijonari.
 Se obtin rezultate bune si in cazul cicatricilor cheloide (se fac iradieri la 1-2
saptamani interval).
 In stadiile subacute si cronice ale eczemelor se aplica iradieri locale in sedinte
de 2-3 biodoze la intervale de cateva zile sau iradieri generale zilnice cu doze
suberitematoase.
 Furunculele se iradiaza cu RUV, dozele si suprafata de iradiere raportandu-se
la suprafata de extindere.
 Degeaturile beneficiaza de doze eritem de gradul I, aplicate in sedinte repetate.
 Herpesul zoster se iradiaza cu doze eritem de gradul II, inca inainte de aparitia
leziunilor, putandu-se iradia si nevralgia restanta.
 Ulcerele cutanate, atone si varicoase, beneficiaza si ele de RUV, datorita
efectului troficizant, de stimulare a formarii tesutului de granulatie reparator si

223
de imbunatatire a circulatiei periferice, conferit de aceste radiatii. Se testeaza
reactia eritematoasa a tesuturilor vecine, cat si a zonei de ulceratie si se aplica
ulterior, doze forte in iradieri locoregionale, de pana la 100 ori doza eritem de
gradul I. Regiunile cutanate invecinate se iradiaza cu doze slabe, de gradul I. In
scopul aratat, se vor utiliza lampile cu vapori de mercur.
 Alte indicatii terapeutice ale RUV sunt reprezentate de ragadele mamelonare,
piodermite, anumite sindroame pruriginoase, micozele cutanate etc.
• Suferinte din domeniul pediatriei
Se are in vedere sensibilitatea diferita a copiilor, in comparatie cu adultii, fata de expunerea la
ultraviolete. Dozele suberitematoase sunt benefice prin efectul lor relaxant si de imbunatatire
a starii generale a organismului aflat in crestere.
Indicatiile terapeutice sunt reprezentate de rahitism si spasmofilie (se vor aplica serii de 12
sedinte cu dozare progresiva), de suferintele respiratorii, printre care si astmul bronsic (2-4
biodoze eritem aplicate alternativ, pe fata anterioara si pe cea posterioara), debilitatea fizica
(se pot utiliza diferite metode de actinoterapie), craniotebesul (biodoze eritem aplicate
progresiv).
• Reumatologie
Suferintele din sfera reumatismala, ce pot beneficia de efectele benefice ale RUV, sunt
reprezentate de:
 Poliartrita reumatoida, pentru care se recomanda aplicatii generale si locale.
Aplicatiile generale conduc la stimularea locoregionala a tegumentului cu
producerea de vitamina D si pigmentare, cat si la stimularea generala a
organismului. Se utilizeaza iradierile generale progresive, cate 15 sedinte
zilnice, pe serie. Aplicatiile locale sunt indicate la nivelul articulatiilor afectate,
diminuand fenomenele inflamatorii, sindromul algic si ameliorand troficitatea
cutanata. Terapia se incepe dupa testarea reactiei eritematoase cutanate prin
biodozimetrie, urmarindu-se producerea eritemului de gradul III sau IV.
 Artrozele reactivate care se trateaza recurgand la iradieri locoregionale, cu
doze stabilite prin biodozimetrie, efectele antialgice fiind adesea evidente.
 Reumatismul abarticular si sindromul algoneurodistrofic care pot beneficia de
iradieri generale si locale cu efecte antialgice prin actiune directa, cat si pe cale
indirecta, prin actiune pe zonele reflexe cutanate. Pentru PSH-umar dureros se
iradiaza fata anterioara a articulatiei, pentru cot se iradiaza regiunea
olecraniana, pentru pumn, fata dorsala, pentru articulatia coxofemurala,
regiunea trohanteriana, pentru genunchi se iradiaza regiunea interna si
suprarotuliana iar pentru glezna, fetele laterale. Dozele de iradiere se stabilesc
si de aceasta data dupa biodozimetrie.
 Nevralgiile sciatica, intercostala, cervicobrahiala care beneficiaza de doze
eritem mai moderate. Aplicatiile urmaresc traseul nevralgiei, inca de la origine.
• Tuberculoza.
Actinoterapia a fost utilizata in trecut in tratamentul tuberculozei pulmonare
• Sindroamele neurovegetative
Sindroamele neurovegetative de tip hipersimpaticotonic ce se manifesta prin hiperkinezie
cardiovasculara (tahicardie, extrasistolie, hipertensiune arteriala), hiperkinezie secretorie si
motorie gastrointestinala (sindroame spatice gastrointestinale, dischinezie vezicula biliara etc)

223
pot fi reglate si normalizate prin aplicatii terapeutice generale de RUV in doze sedative, cu o
frecventa de 2-3 sedinte saptamanal, 15-20 de sedinte pe cura.
• Tulburarile endocrine
Precum hipertiroidia, menopauza, anumite tipuri de obezitate pot beneficia cu succes de
iradierile terapeutice generale cu RUV.
• Astmul bronsic
Asmul bronsic beneficiaza de terapia cu RUV chiar si in criza, prin aplicatia de doze eritem
pe torace, in expuneri alternativ incrucisate, in sedinte cu frecventa de 2-3 saptamanal.
• Afectiuni din sfera ORL
Faringo-amigdalitele, rinitele catarale, otitele externe si medii beneficiaza de iradieri locale in
doze eritem.
• Afectiuni stomatologice
Parodontopatiile, gingivitele, stomatitele beneficiaza de doze eritem de RUV.
• Afectiunile din domeniul obstetricii si ginecologiei
Afectiuni precum vaginite, ragade mamelonare, echimoze valvulare postpartum, hipogalactii,
amenoree, beneficiaza cu succes de dozele eritem sau de iradierile generale progresive cu
RUV.
• Afectari ale starii generale
Afectari ale statusului functional general, precum starea de convalescenta dupa boli
infectioase, consumptive, carente alimentare si nutritionale, la pacientii cu sindrom anemic, la
persoanele inapetente, la cei cu pierderi ponderale masive in timp scurt, in unele cazuri de
insomnie, surmenaj, scaderea capacitatii de effort fizic sau intelectual. Se recomanda aplicatii
generale , progresive, cu o frecventa de 2-3 sedinte saptamanl, in serii de 15-20 sedinte pe
cura. Acestei terapii I se asociaza vitaminomineralo terapie, regim alimentar si de odihna
adecvat.
• Aplicatiile in scop profilactic
Acest tip de aplicatii urmaresc prevenirea carentelor de ultraviolete la nivelul organismului
neexpus cronic la RUV sau la organismele care necesita o expunere sau o doza suplimentara.
Contraindicatiile actinoterapiei
Contraindicatiile tratamentului cu RUV pot fi absolute sau relative si se refera, atat la
persoanele care efectueaza terapia, cat si la cele care beneficiaza de ea. Aceste contraindicatii
sunt reprezentate de: fotosensibilitatea solara cutanata, hipertensiunea arteriala, anomaliile de
pigmentatie, hiperexcitabilitatea sistemului nervos, tuberculoza pulmonara activa, neoplaziile,
casexiile de orice cauza, inanitia, cardiopatiile cardiace decompensate, insufucienta cardiaca,
ateroscleroza in faze avansate, insuficienta renala , hapatita, nefrite cronice, sindrom
hemoragipar, tromboflebitele, hipertiroidismul, diabetul zaharat, sarcina etc. Atentie la
patologia oculara care poate fi indusa sau accentuata de aplicatiile incorecte, neprotejate de
RUV, precum: conjunctivita, keratita, blefarita, cataracta actinica etc.
Metodologia aplicatiei terapiei cu RUV
In practica medicala de specialitate se folosesc lampile cu mercur in scopul furnizarii de
RUV. Conditia de baza de la care se pleaca in tratamentul cu RUV este stabilirea sensibilitatii
pacientului si dozarea in consecinta a aplicatiei locale sau generale. Actiunile biologice ale
RUV sunt in functie de lungimea de unda si de intensitatea de iradiere. Activitatea unei
radiatii este egala cu doza pe unitatea de timp. Ca atare, devine necesara masurarea cantitatii
de RUV iradiate asupra pacientului. In practica medicala de specialitate exista o serie de
modalitati prin care se receptioneaza si se dozeaza radiatiile oferite organismului uman.

223
Astfel, exista metode fizico-chimice (utilizeaza receptori termici sau actinotermici-dispozitive
care absorb RUV si le transforma in caldura, receptori fotoelectrici-masoara RUV prin celule
fotoemitatoare sau fotoelectrice, receptorii fotochimici-se bazeaza pe capacitatea luminii de a
declansa reactii chimice), metode actinobiologice (se bazeaza pe efectul bactericid sau de
producere al eritemului tegumentar al RUV).
Dintre toate metodele prezentate, in practica medicala se utilizeaza o metoda simpla, care
consta in masurarea timpului necesar pentru obtinerea celui mai slab eritem pe tegument.
Metoda se numeste biodozimetrie si stabileste biodoza necesara prescriptiei terapeutice.
Biodoza sau doza terapeutica este timpul minim necesar pentru aparitia celui mai slab eritem
la RUV (primul eritem perceptibil, care dispare dupa 24 ore). Pentru aprecerea biodozei se
folosesc biodozimetre.
La citirea rezultatului poate sa nu se constate eritem, sa apara un eritem precoce, rosu-inchis,
ce dureaza o ora (este datorat unei sensibilitati anormale) sau sa apara eritemul clasic a carui
intensitate poate avea patru grade. Aceste grade sunt: gradul I (culoarea rosie de intensitate
slaba), gradul II (culoarea rosie este mai accentuata si este urmata de pigmentatie), gradul III
(reactie pala, incojurata de un lizereu rosu aprins, urmata de descuamare) si gradul IV (rosu
aprins cu aspect de arsura, insotit de edem).
Tehnica biodozimetriei consta in citirea eritemului aparut dupa 12-24 ore si se considera
prima zona (sunt mai multe zone acoperite care se descopera progresiv, la un interval de timp)
la care a aparut cel mai slab eritem, durata ei de expunere constituind biodoza pentru
pacientul respectiv.
Pornind de la biodoza, specialistul prescrie tratamentul in functie de scopul urmarit.
Tratamentului cu RUV se poate realiza utilizand surse artificiale sau naturale. Sursele
artificiale asigura iradierea locala sau generala. Iradierea se poate face unor colective de
persoane sau individual. Iradierea individuala se poate face in pozitii statice (ortostatism,
sezand sau decubit) cat si in miscare. Pacientul este complet dezbracat, poarta ochelari de
protectie cu lentile de sticla colorata. Sursa este perpendiculara pe tegument si la o distanta de
60-100 cm. In mod terapeutic, iradierile cu RUV cresc progresiv ca durata de aplicatie,
ajungand la 5 minute, pentru 10-20 de sedinte, efectuate zilnic. Se mai pot face si aplicatii de
la 150 cm distanta, pentru un interval de timp de 15 minute si 15 sedinte.
Doza de iradiere este in functie de scopul urmarit, de sursa utilizata si de rezultatul
biodozimetriei. Dozele slabe, suberitematoase si eritemul de gradul I se recomanda sa se
aplice zilnic sau la doua zile, si sunt indicate in rahitism, tetanie-spasmofilie, la prematuri,
adulti in stari de debilitate, instabilitatea termoreglarii, unele dermatoze, tulburari trofice
cutanate. Dozele medii sau eritemul de gradul II se aplica bisaptamanal sau la doua zile si se
indica in scopuri de stimulare generala a organismului, dereglari endocrine, suferinte insotite
de incetinirea proceselor metabolice, disfunctii circulatorii periferice, astm bronsic. Doza
forte sau eritemul actinic de gradul III se aplica o data la 7-14 zile si este indicata mai ales in
iradierile locale ale unor afectiuni dermatologice. Repetarea seriilor se de tratament poate face
dupa 6 saptamani.
Iradierile locale sau aplicatiile in doze eritem se realizeaza pe arii restranse, produc un eritem
cutanat putrenic, se executa dupa stabilirea prealabila a biodozei, in functie de scopul
terapeutic urmarit. Astfel, se pot prescrie 3-5 biodoze sau durate de expunere. Succesiunea
sedintelor este zilnica sau la doua zile. Se recomanda in reumatismul cronic degenerativ
vertebro periferic (lombosacralgii, lombosciatica, cervicobrahialgii, gonartroze, coxartroze
etc), artrite, nevralgii (inclusiv de trigemen), neuromialgii (sindromul miofascial),
dermatologie, astm bronsic.

223
Helioterapia reprezinta terapia diferitelor afectiuni cu RIR si RUV provenite din sursa
naturala (soarele). Expunerea se va face progresiv atentie deosebita acordandu-se persoanelor
cu sensibilitate deosebita (varstnici, persoane cu debilitate pronuntata, copii, persoanele
blonde). Expunerea se incepe cu zonele caudale si se termina cu cea craniana. Se poate ajunge
pana la o expunere de 3 ore, pana in momentul aparitiei si desavarsirii pigmentatiei. Se pot
face 1-3 sedinte de expunere pe zi. Efectele maxime si benefice asupra organismului sunt
cele obtinute ca urmare a expunerii in intevalul de timp 9-11 dimineata.

223
6 Masajul locoregional: manevre, actiune biologica, efecte
fiziologice, tipuri de masaj, indicatii si contraindicatii.
Criomasajul. Presopunctura

6.1 Manevre, actiune biologica, efecte fiziologice, tipuri de masaj, indicatii si


contraindicatii
Manevre ale masajului terapeutic
Masajul terapeutic sau masajul clasic se defineste a fi alcatuit dintr-o serie de manevre
terapeutice variate, aplicate sistematic pe suprafata organismului in scop therapeutic. Se
considera a fi o suita de prelucrari mecanice manule desfasurate la suprafata organismului,
care se succed intr-o anumita ordine, in functie de regiune, scopul terapeutic, starea generala
si cea locala a organismului. Masajul trebuie sa fie indicat si sa se aplice corect, este necesara
cunoasterea tehnicii de masaj, a afectelor asteptate, trebuie sa se respecte anumite conditii
optime de lucru si de igiena a procedurii.
Masajul medical necesita o locatie corespunzatoare, numita cabinetul de masaj iar pacientului
i se asigura conditii pentru mentinerea anumitor pozitii in scopul relaxarii sale. Mobilierul
trebuie sa fie adecvat iar dimensiunile standard ale patului de masaj sunt de 195-200 cm
lungimea, intre 72-75 cm latimea si intre 70-75 cm inaltimea. Camera in care se desfasoara
sedinta de masaj trebuie sa fie bine aerisita, iluminata corect si sa se mentina o temperatura
constanta in jurul valorii de 20-21 de grade Celsius. Manevrele de masaj classic se efectueaza
folosind pudra de talc sau diferite unguente, iar mana maseurului trebuie sa fie calda si uscata.
Este de preferat ca masajul igienic sa se aplice dimineata sau inaintea mesei de seara, zilnic
sau la 2 zile, durata variind intre 10-35 min pentru masajul local, 15-30 min cel regional si 50-
60 min cel general, iar durata seriei de tratament variaza de la 2 la 6 saptamani. Masajul
terapeutic se poate executa si peeste zi, la 2-3 ore distanta dupa masa. Manevrele se incep in
jurul regiunii bolnave dar la distanta. Se incepe cu regiunile periferice apoi se abordeaza
trunchiul. In functie de efectele lor asupra organismului, manevrele sau procedeele de masaj
au fost impartite in procedee principale sau fundamentale si procedee secundare sau
ajutatoare.
Manevrele fundamentale ale masajului clasic sunt: netezirea sau alunecarile aplicate la
suprafata corpului (efleurajul), frictiunile, framantatul sau stoarcerea tesuturilor (petrisajul),
baterea sau lovirile usoare si ritmice (tapotamentul), vibratia. Aceste manevre sau proceduri
fundamentale ale masajului nu pot lipsi din aplicatiile importante.
Netezirea este manevra de introducere, intrerupere sau de legatura intre celelalte manevre. Se
defineste ca fiind o atingere apasata sau o alunecare apasata (efectuata cu fata palmara sau
dorsala a mainilor) cu rol de scadere a sensibilitatii planurilor superficiale, permitand presiuni
pe planurile profunde. Rolul de baza a manevrei este sedativ. Manevra se executa centriped
sau paralel cu fibrele musculare prin miscari lungi si line care depasesc regiunea dureroasa.
Ca varianta a acestei manevre este masajul pieptene care se aplica cu degetele indoite.
Netezirea poate fi deci centripeta, circulara sau paralela cu fibrele musculare. In functie de
zona aborbata netezirea poate fi longitudinala (varianta impins sau varianta tras), transversala
si ovalara. Sensul netezirilor este determinat de circulatia superficiala sau de intoarcere a
sangelui si limfei. Alunecarile pe membre se indreapta spre zone proximala iar la nivelul
trunchiului urmeaza sensul circulatiei de intoarcere catre inima. Pentru extremitatea cefalica,
pe gat si pe ceafa, manevrele de netezire se indreapta de la cap spre umeri si omoplati.
Apasarea se adapteaza la natura si consistenta tesuturilor, cat si la scopul procedurii.
Netezirile apasate pot fi insotite de vibratii, ceea ce induce un efect de relaxare suplimentar.
Cel mai important efect al netezirii si alunecarii usoare si ritmice este activarea circulatiei

223
sangelui in capilare si in venele supeficiale si accelerarea drenarii limfei din spatiile
interstitiale si pe caile limfatice. Acest efect se manifesta fie direct, prin actiunea mecanica a
menevrelor care preseaza si imping lichidele in sensul scurgerii lor normale, fie pe cale
reflexa, prin actiunea pe care o au manevrele de netezire si alunecare asupra receptorilor
periferici (prin reactii vasomotorii umorale si nervoase este activata circulatia, conducand la
vasodilatatie locoregionala persistenta dar si sistemica). Netezirea influenteaza si tonusul
muscular locoregional si sistemic pe calea excitarii receptorilor nervosi periferici. Prin
manevre aplicate mai riguros si insistent este influentata circulatia din profunzime, de la
nivelul maselor musculare, ceea ce conduce la troficizare locoregionala, la combaterea starii
de oboseala musculara cu refacerea proprietatilor functionale ale tesuturilor. Daca manevrele
de alunecare se executa scurt si cu miscari vii, pline de energie, are loc stimularea intregului
organism.
Frictiunea este manevra prin care mana se deplaseaza o data cu tegumentul pana la limita
elasticitatii hipodermului, antrenand deci tegumentul in miscarea respectiva. Frictiunea
presupune manvre de netezire asociate cu cele de compresiune ale straturilor, de la cele
superficiale la cele profunde subiacente. Frictiunea se executa cu fata palmara a degetelor sau
cu varfurile degetelor pe portiuni mici, doar cu varfurile degetelor pe portiuni foarte mici, cu
palma intrega pe portiuni mai extinse si cu ambele palme, avand si degetele intinse pe portiuni
si mai mari. Miscarile realizate sunt longitudinale (la nivelul membrelor), circulare (pe
suprafete mari) sau spirale (la nivelul articulatiilor). Frictiunile se pot executa deci cu trei sau
patru degete, cu policele (in varianta circular elipsoida sau rectilinie) si cu mainile. Frictiunile
se adreseaza tesuturilor subcutanate. In functie de intensitatea procedeului, frictiunea poate fi
superficiala, medie sau profunda. De-a lungul coloanei vertebrale se poate aplica in ritm
energic o frictiune ondulata, in sens descendent. Efectele acestei aplicatii pot fi explicate in
mare parte, prin actiunea mecanica (recastigarea supletei si elasticitatii tisulare) dar si pe cale
reflexa (activarea circulatiei locale cu efecte biotrofice in consecinta). Daca frictiunea se
executa lent si prelungit, are loc o scadere a sensibilitatii locale urmata de miorelaxare si
scaderea stresului general. Ritmul alert are efecte contrarii, de stimulare a sistemului nervos si
de crestere a tonusului muscular. Frictiunea se recomanda in tratamentul sechelelor
posttraumatice (entorse, contuzii, intinderi si rupturi musculare, fasciale, tendinoase si
ligamentare, dupa revarsate intraarticulare sau intratisulare) sau operatorii, in vederea
stimularii proceselor de vindecare si regenerare tisulara, in scop de drenaj al reziduurilor
tisulare, desfacerea aderentelor cicatriciale etc.
Framantatul este o manevra care presupune compresiuni la nivelurile abordate ca o stoarcere
intrerupta. Aplicat pe mase voluminoase presupune prinderea masei musculare si deplasarea
ei transversal, asociat cu torsiune. Cand se aplica pe suprafatele mici sau pe peretele
abdominal sau toracal, framantarea se poate face si prin ciupire. La nivelul membrelor
framantarea poate prezenta variante, precum: mangaluirea (masajul vartej) efectuata cu
ambele maini, compresiunile bratara efectuate succesiv si ascendant la nivelusl membrelor,
geluirea care imita miscarea de rindea. In funcite de forta exercitata manevra poate fi
profunda sau superficiala. Petrisajul profound poate fi lent, mediu sau rapid, si transversal,
longitudinal, derulaj sau ciupire. Petrisajul superficial poate fi sub forma de palpare rulata,
petrisaj superficial de torsiuni, petrisaj superficial prin ciupire sau petrisajul frictiune.
Manevrele se executa pe regiunile plane in sensul lungimii muschiului iar pe membre
centrifug (spre extremitate), fara ca aceasta sa deranjeze insa circulatia de intoarcere.
Actiunea petrisajului este mai profunda, fiind considerata drept manevra specifica pentru
masajul tesuturilor profunde, in special al muschilor (netezirea este considerata o manevra
specifica pielii iar frictiunea drept manevra specifica de prelucrare a tesuturilor subcutanate).
Prin framantat este favorizata circulatia de profunzime, se dezvolta elasticitatea tesuturilor,
fiind stimulate si alte proprietati precum contractilitatea, excitabilitatea si conductibilitatea

223
substratului. Framantatul este deosebit de util in atonie, atrofie sau hipotrofie musculara
posttraumatic sau post imobiluzare prelungita insotita si de revarsat intratisular cu incetinirea
circulatiei venolimfatice de intoarcere. Este deosebit de utila si prin efectele sale de stimulare
a sistemului nervos si de refacere a functiilor motorii.
Petrisajul reprezinta, dupa unii autori, o manevra fundamentala intermediala de masaj, intre
netezire si framantare. Manevra poate fi prin presiune glisanta, in miscare (digitala sau
longitudinala impinsa sau trasa) sau prin presiune statica (simpla sau pentru intoarcerea
venoasa care are doua variante: longitutinala sau tampon de sugativa si varianta etajata).
Baterea sau lovirile usoare si ritmice aplicate pe tegument si pe tesuturile moi ale corpului
reprezinta manevra care conduce la efecte puternice, excitante, realizate pe suprafete mari. In
practica de specialitate se aplica numeroase si variate forme de batere, numite tapotare sau
tapotament. Cea mai cunoscuta forma de baterea este tocatul care se executa cu degetele de la
ambele maini. Baterea se mai poate realiza insa cu palma intinsa si usor indoita sau cu partea
cubitala a mainilor, cu dosul degetelor, cu pulpa degetelor sau cu pumnul incomplet inchis.
Intensitatea aplicatiei deriva din greutatea degetelor si mainilor si mai putin din contractia
activa a muschilor implicati in miscare. Manevra poate fi realizata in hasururi (in acesta
varianta manevra e amortizata), prin alunecare (tocatul tangential), tocatul propriu-zis,
percutiile in ventuza sau caus (palmele si degetele sunt stranse in caus) sau tapotajele. Baterea
sau percutatul obisnuit se aplica mai ales pe regiunea dorsala, varianta cu alunecare (tocatul
tangential) fiind preferata pentru zonele mai sensibile, precum peretele abdominal.
Caracteristica dominanta a percutatului este ritmul alert sau supletea miscarii si mai putin
intensitatea sau durata manevrei. Din procedeul de percutat deriva batatoritul, plescaitul sau
lipaitul cu fata palmara a degetelor sau chiar cu palmele. Aceasta forma de batere este utila in
masajul stimulator si se aplica pe regiuni intinse si putin sensibile, precum regiunea dorsala,
coapsele si gambele pe fata lor posterioara. Uneori, batatoritul se poate aplica cu marginea
cubitala a pumnului si un ,mic segment de antebrat (doar pe regiunea fesiera). Manevra are
actiune specifica excitanta, se executa dupa celelalte manevre descrise, prin actiunea sa
indelungata, ritmica si uniforma asupra substratului fiind modulate terminatiile nervoase
senzitive cu reducerea sensibilitatii. De asemenea, are loc stimularea tonusului muscular cu
cresterea functionaliatatii acestora si aflux sanguin corespunzator. Prin activarea circulatiei
sunt stimulate si functiile biotrofice locoregional.
Vibratia se realizeaza prin tremuraturi rapide transmise tegumentului, printr-o succesiune de
presiuni si relaxari, fara ca mana sa se desprinda de tegument. Miscarea se face din pumn sau
din cot si se realizeaza cu policele, doua sau trei degete sau cu toata palma. Pentru efectele de
profunzime se pot utiliza aparate numite vibratori (inclusiv mese sau paturi vibratoare). Daca
actiunea vibratiei este blanda sunt activate sau stimulate reactiile organismului. Daca actiunea
vibratiei este energica sunt inhibate reactiile organismului la nivel subiacent. Vibratiile pot fi
superficiale sau profunde (vibratii profunde associate cu neteziri si presiuni sau vibratii
profunde cu frecventa mare care scade treptat cu actiune circulatorie importanta). O forma des
utilizata a acestei menevre o reprezinta presiunea vibratorie, care se aplica intr-un singur
punct sau se deplaseaza in sens linear, pe intinderi variate. Procedul se realizeaza cu varful
unuia sau mai multor degete si se aplica pe traiectul unui nerv, in lungul unui vas, pe insertia
unui tendon sau muschi, in jurul unei articulatii. Vibratiile se combina cu manevrele de
alunecare, cu frictiunile sau chiar cu framantatul. Miscarile vibratorii cu amplitudine si
intensitate mai mare decat cele obisnuite se numesc trepidatii si se pot executa atat manual cat
si mecanic, aplicandu-se pe diferite regiuni ale trunchiului. Trepidatia toracelui se asociaza, de
regula, cu miscarea respiratorie. O data cu inspiratia se incep terpidatiile cu ambele maini
plasate dorsal, accentuandu-se spre final. Apoi, palmele se aplica in timpul expirului pe partile
anterioare si laterale ale toracelui si executa miscarile de presiune vibratorie, in special spre
sfarsit, continuand in pauza respiratorie. Efectele vibratiilor se explica prin actiunea lor

223
mecanica si reflexa. Manevrele vibratorii efectuate cu blandete, uniform si indelungat produc
relaxare, in timp ce manevrele ample si intense produc si o activare a circulatiei
locoregionale. Aplicate pe regiuni intinse, sau cand insotesc manevrele de netezire, frictiunile
si farmantatul, vibratiile produc o actiune calmanta, sedativa, de relaxare si decongestionanta
pentru intregul organism. Vibratiile sunt indicate in tratamentul suferintelor dureroase, a
edemelor, contracturilor musculare si stresului psihic.
Ca regula generala, orice sedinta de masaj incepe si se sfarseste cu netezirea. De asemenea
masajul va fi urmat obligatoriu de mobilizarea articulatiilor vecine, pana la limita durerii.
Mobilizarile sunt pasive (lente, progresive), active (succedand celor passive) si active cu
opozitie sau contrarezistive.
Printre procedeele considerate fundamentale sau principale, exista si o serie de alte manevre
de masaj, numite ajutatoare sau secundare, care se intercaleaza printre cele principale sau se
adauga la sfarsitul sedintelor obisnuite de masaj. Unele deriva din manevrele de baza iar
celelalte sunt de sine statatoare, aplicandu-se independent. Aceste procedee ajutatoare sunt:
cernutul si rulatul, presiunile, tractiunile si tensiunile, scuturarile, alte procedee diverse.
Cernutul si rulajul se aplica in special pe membre, dupa procedeele de framantare si batere a
tesuturilor sau dupa netezire si frictiune. Procedeul se executa prin prinderea tesuturilor cu
degetele flexate si mobilizarea acestora in sens lateral si de jos in sus, prin ridicari si presiuni
alternative, asemanator cernutului printr-o sita. Manevra se executa in ritm energic si
insistent, deplasand mainile din aproape in aproape, in sus si in jos, in lungul segmentului care
se masaza. Cernutul exercita efecte de relaxare, asuplizare tisulara, activare a functiilor
circulatorii si de biotroficizare locoregionala. Rulatul se executa asemanator cernutului, dar cu
degetela intinse si cu palmele apasand mai ferm asupra tesuturilor masate, realizand efecte
uniforme asupra partilor moi segmentare.
Presiunile se folosesc in special in masajul periostal iar in cadrul masajului general, cresc
actiunea procedeelor obisnuite precum netezirea, frictiunile si framantatul. Aplicate,
presiunile isi modifica tehnica in functie de intinderea si sensibilitatea regiunilor carora se
adreseaza. Presiunile efectuate pe spate, in lungul coloanei vertebrala, la sfarsitul masajului
regional sunt cele mai caracteristice. Palmele sunt aplicate cu degetele intinse, de-o parte si de
alta a coloanei vertebrale, presiunile se executa po data sau de mai multe ori in acelasi loc,
sunt ferme dar fara exgerare iar eficacitatea metodei creste daca se adauga terpidatiile.
Metoda nu se indica la copii si la femei. Presiunile pot fi si periostale, manevra executandu-se
pe anumite puncte sau zone bine delimitate, continuu sau cu intreruperi, cu intensitate medie
sau mare. Presiunile periostale pot alterna cu frictiuni si neteziri locale, la fel de intens
executate. Presiunilor periostale li se poate adauga si actiunea vibratorie a mainilor, efectele
asteptate fiind obtinute pe cale reflexa. Initial creste sensibilitatea si se produce o ischemie
locoregionala, urmata de o scadere a sensibilitatii pana la anestezie si de o hiperemie locala de
lunga durata, insotita de o relaxare musculara si generala. Pentru a se obtine efectele
astepatate se cere o tehnica deosebita si cunoasterea precisa a zonelor si/sau punctelor
reflexogene. Presiunile pe traseul nervos se executa printr-o apasare progresiva, continua sau
vibrata, pe anumite puncte sensibile aflate de-a lungul traseului nervos aflat in suferinta. Ele
reprezinta manevre sau procedeee terapeutice speciale.
Tractiunile si tensiunile sunt procedee de masaj care actioneaza in special asupra articulatiilor
si a tesuturilor moi periarticulare. Prin tractiunea in axul lung al membrului masat se
urmareste realizarea unei intinderi si a unei alungiri in limitele fiziologice a elementelor
articulare si periarticulare cu decoaptarea si detensionarea structurilor vizate. Tractiunile se
executa dupa masajul articulatiei in cauza, realizandu-se o buna mobilitate articulara si
relaxarea musculaturii satelite articulatiei respective. Prin aplicarea tractiunilor se urmareste
prevenirea si combaterea redorilor articulare, prevenirea si combaterea aderentelor tisulare

223
periarticulare, a modificarilor artozice sau a altor procese degenerative sau proliferative intra-
sau extraarticulare. Tractiunile membrelor, cat si a extremitatii cefalice se executa, de
preferinta, la sfarsitul sedintelor de masaj. Elongatiile terapeutice ale coloanei vertebrale se
realizeaza cu ajutorul unor mese de elongatie care conduc la intinderea in lungime a corpului
situat in pozitia de decubit dorsal, aflat pe un plan orizontal sau oblic. Tractiunile se executa
intotdeauna cu blandete. Tensiunile sunt miscari active sau pasive care ase asociaza
kinetoterapiei analitice.
Scuturarile reprezinta manevre secundare de masaj, inrudite cu tractiunile si tepidatiile.
Scuturarile constau in miscari oscilatorii mai ample, executate ritmic,la nivelul unor segmente
ale membrelor sau cu membrul sau corpul in intregime. Cel mai cunoscut exemplu este
scuturatul spatiilor interosoase ale mainilor si picioarelor. Scuturatul segmentar sau in
intregime se executa dupa aplicarea celorlalte manevre de masaj si necesita o buna relaxare
musculara. Efectele scuturarilor sunt: relaxarea sau stimulare generala, in functie de tehnica
utilizata si de scopul urmarit.
Alte procedee de masaj pot fi considerate ciupirile, pensarile sau ridicarile tesuturilor vizate.
Pensarile se aplica pe portiunile carnoase ale membrelor iar ridicarea muschilor se executa, in
special pe regiunea spatelui. Pensarile au rol excitant.
Actiunea bologica a procedeelor de masaj
Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale (efectul sedativ asupra nevralgiilor,
miagiilor, artralgiilor, efectul hyperemic si efectul resorbtiv), cat si in efecte generale, precum
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, augmentarea metabolismului bazal si
imbunatatirea starii generale a pacientului. Efectele prezentate sunt datorate prezentei
exteroceptorilor cutanati si a proprioceptorilor din muschi, tendoane si ligamente, pe calea
declansarii la nivelul sistemului nervos a reflexelor regionale si la distanta. Prin actiunea sa la
nivelul zonelor de proiectie viscerala (Head), manevrele de masaj pot actiona pe cale reflexa
in sensul ameliorarii functiei unui organ. Pe calea reflexelor neuovegetative, mai ales
vasculare masajul poate influienta circulatia superficiala cat sip e cae profunda, declansand
mecanisme vasculare. Masajul determina formarea unor produse metabolice care trec in
circulatia generala actionanand la distanta (histamia, ce determina vazodilatatie, sau colina
care stimuleaza peristaltismul abdominal). Efectul important al masajului este cel mechanic
asupra lichidelor interstitiale realizand o actiune puternic rezorbtiva. Propietatiile fiziologice
ale masajului clasic sunt efectul analgetic (local si superficial dar si la distanta si in
profunzime prin activarea zonelor de reflectie Head), efectul decontracturant sau stimulant
(masajul devine o tehnica de pregatire a altor proceduri sau o tehnica utila in scopuri
terapeutice), efectul trofic prin activarea circulatiei arteriale si venolimfatice (crescand astfel
metabolismul bazal si activand eliminarea deseurilor, atat prin accelerarea fluxului
venolimfatic, cat si prin antrenatrea celulelor adipoase), actiune generala reflexa atat asupra
aparatului circulator, cat si a celui respirator, actiune psihologica benefica cu inducerea starii
generale de bine.
Mecanismele de actiune ale masajului sunt: excitarea receptorilor cutanati (ceea ce determina
pe cale reflexa efecte locale, regionale si generale), activarea receptorilor vasculari (cu
declansarea unor reflexe neuro-vegetative urmate de efecte locale, regionale si generale),
eliberarea de metabolite active (cu efecte loco-regionale si la distanta), mechanic si resorbtiv,
pe cale directa.
Manevrele prezentate ale masajului classic au calitatea de pregati musculature pentru
programenele de kinetoterapie care urmeaza (ducand la hiper sau hipotonie muscular, in
functie de manevra utilizata si scopul sedativ sau excitant, urmarit). Prin activarea circulatiei
locale si locoregionale, masajul asigura si o incalzire tisulara regionala. Prin excitarea
receptorilor cutanati si prin activarea circulatorie locoregionala, masajul are si un puternic

223
efect analgesic. Prin actiunea mecanica propriu-zisa, masajul ajuta la combaterea aderentelor
si a retracturilor, la scaderea edemelor, cu efect resorbtiv evident.
Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj:
• Netezirea prezinta drept principalele efecte fiziologice vazodilatatia (cu scaderea
reflexa a vazoconstrictiei anterioare, stimularea reflexelor vazodilatatoare si stimularea
reflexului axonal), scaderea sensibilitatii planurilor superficiale ( prin stimularea
recepterilor cutanati, obtinandu-se efectul sedativ), scaderea presiunii tisulare (prin
stimularea venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare dupa o scadere initiala si
prin inducerea relaxarii.
• Presiunile se executa in sensuri opuse in cerc complet iar efectele fiziologice sunt in
functie de cele 2 tipuri de presiuni. Presiunile glisante sau alunecate se realizeaza lent,
systematic, cu presiune constanta cu un ritm de 12 miscari pe minut, intre manevre
intercalandu-se manevra de netezire. Principalele efecte fiziologie ale presiunilor
alunecate sunt: efectul sedative, hipertermie locala, cresterea presiunii tisulare,
ameliorarea raspunsului muscular la stimulare, cresterea excitabilitatii nervoase,
vazodilatatie locala si activarea schimburilor intre sange si substratul tisular
locoregional. Presiunile statice se realizeaza fara alunecare, prin repetatri successive,
manevra variind intre progresie-mentinere si regresie. Principalele efecte fiziologice
sunt cresterea circulatiei deintoarcere, efectul sedativ prin actiunea decongestionanta
vasculara si stimulanta asupra terminatiilor nervoase, efect decontracturant-
miorelaxant.
• Efectele fiziologice ale manevrei de framantare ale masajului classic sunt dependente
de profunzimea metodei. Framantarea profunda se adreseaza preponderant structurilor
musculare, efectele fiind cel mechanic, de crestere a presiunii tisulare (prin
vasodilatatia active determinate de manevra), de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, ameliorarea troficitatii locoregionale (prin cresterea circulatiei arteriale si
venolimfatice), cresterea excitabilitatii musculare cu echilibrarea concomitenta a
tonusului muscular la grupe musculare comune, eliberarea substantelor necesare
procesului contractile si inducerea unei stari generale de bine. Framantarea
superficiala se adreseaza cu precadere pielii si tesutului subcutanat. Obiectivele
manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la nivelul
celulelor adipoase, mobilizarea tisulara cu cresterea elasicitatii structurilor tisulare,
cresterea rezistentei fibrei musculare, cresterea mobilitatii tisulare. Principalele efecte
fiziologice sunt: augmentare circulatorie locoregionala (cu vasodilatatie si cresterea
metobolismului in consecinta, eliminarea deseurilor metabolice si efect decongestive
de profunzime), modificarea consistentei substantei fundamentale (modificarea starii
coloidale are loc prin eliminarea de enzime si coenzime, precum hialuronidaza, ca
urmare a manevrei aplicate), effect analgesic (secundar detensionarii tisulare
locoregionale), effect reflex visceral (ca urmare a antrenarii sistemului nervos
vegetative), effect biotrofic cutanat.
• Frictiunile recunosc drept principale efecte fiziologice: vasodilatatia locala insotita de
hiperemie de profunzime, efectul mechanic (ce conduce la dezagregarea sau
fragmentarea produsilor patologici, precum fibrina, depozite de grasime si la actiunea
fibrozanta cu asuplizare tisulara, inclusiv asuplizare musculotendinoasa), efectul
nervos de echilibrare neurovegetativasi de antrenare a mecanismelor reflexe de
profunzime) si efectul analgesic, calmant.Vibratiile (cu o frecventa de 5-10 vibratii/sec
manual si de 40-50 vibratii/sec mechanic, cu o amplitudine de 1-3 mm) produc efecte
calmante cand sunt aplicate pe zone plane sip e suprafete intinse si au effect stimulant
daca se aplica punctat. De asemenea, pe masura ce scade frecventa, creste

223
amplitudinea vibratiei, obtinandu-se efectul calmant, decontractutant-miorelaxant si
cel de drenaj venolimfatic locoregional si activare a circulatiei arteriale. Principalele
efecte fiziolpgice ale vibratiilor sunt reprezentate de: vasoconstrictia periferica,
cresterea pe cale reflexa a tensiunii arteriale si scaderea frecventei cardiace, cresterea
pe cale reflexa a secretiilor digestive, scaderea excitabilitatii sistemului nervos, motor
si senzitiv, miorelaxare, sedare si calmare, inlaturare a senzatiei de oboseala, inclusive
de destresare.
• Percutiile au rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilopr si spasticitatii
musculare. Principalele efecte fiziologice ale percutiilor sunt reprezentate de:
vasodilatatia cutanata si hipertermie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase si
a celei musculare prin scaderea cronaxiei si stimularea proprioceptorilor, cu cresterea
in consecinta a tonusului muscular si effect prin actiune reflexa viscerala (pe calea
activarii mecanismului nervos vegetative).
Ca o concluzie, se poate spune faptul ca masajul are drept principale efecte: miorelaxarea,
decontractura musculara si sedarea sau efectul excitant, stimulator, tonicizant. Aceste efecte
sunt obtinute pe cale directa sau pe calea reflexelor locoregionale sau la distanta. Netezirea isi
realizeaza efectul sedative prin scaderea sensibilitatii planurilor superficiale si prin scaderea
presiunii intratisulare. Presiunile, in special cele statice isi realizeaza efectul sedative prin
actiunea decongestiva, cat si prin mecanismul de compresie a terminatiilor nervoase
intartisulare, cu effect miorelaxant-decontracturant secundar. Framantarea, in special cea
superficiala isi datoreaza efectul sedative modificarii consistentei substantei fundamentale, cu
effect analgesic secundar prin decompresiunea terminatiilor nervoase locoregionale.
Frictiunile superficiale realizeaza un efect analgesic, sedativ si unul mechanic, prin
mecanisme defibrozante, asuplizante si prin cel de intindere muschi-tendon. Vibratiile
realizeaza efectul sedative prin scaderea excitabilitatii motorii si sensitive cu effect
decontracturant, miorelaxant, sedative, de inlaturare a sindromului de oboseala. La polul opus
se afla efectele stimulatorii, excitante ale manevrelor de masaj classic, deja prezentate.
Netezirea isi datoreaza efectul excitant-tonifiant cand se executa in ritm accentuat, alert,
ducadn prin aceasta la cresterea excitabilitatii neuromusculare (dupa o scadere initiala).
Presiunile, in special cele glisante, au efecte de stimulare prin cresterea presiunii intratisulare,
facilitarea raspunsului muscular (scaderea cronaxiei), cresterea excitabilitatii nervoase (scade
reobaza) si cresterea drenajului tisular cu accelerarea schimburilor si cresterea biotroficitatii.
De mentionat un fapt important, si anume, netezirea si presiunile glisante pot fi utilizate drept
pregtitoare ale altor manevre ale masajului classic sau therapeutic. Framantarea, in special cea
profunda isi datoreaza efectul excitant-tonicizant faptului ca actioneaza direct pe masa
musculara (ceea ce conduce la cresterea elasticitatii, rezistentei si mobilitatii fibrei
musculare). De asemenea, conduce la cresterea presiunii intratisulare, la ameliorarea nutritiei
(prin vasodilatatie arteriolara activa si cresterea circulatiei de intoarcere), la cresterea
excitabilitatii musculare prin scaderea cronaxiei, la echilbrarea tonusului muscular, la
eliberarea de substante necesare contractiei musculare (glycogen, acetilcolina). Percutiile
exercita un efect excitant-tonicizant prin cresterea ecxitabilitatii musculare (scaderea
cronaxiei si stimulare proprioceptiva) si prin cresterea tonusului muscular. O serie de manevre
actioneaza pe calea reflexelor, dupa cum se va arata in cele ce urmeaza. Framantarea
superficiala actioneaza pe calea efectului visceral (participa sistemul nervos vegetativ asociat
cu efectul reflex de decongestie profunda, soldat cu cresterea circulatiei si efectul analgesic
datorat decompresiunii terminatiilor nervoase superficiale). Frictiunile actioneaza prin
actiunea reflexa superficiala (pe puncte reflexogene) ce antreneaza mecanisme reflexe de
profunzime si prin vasodilatatia locala ce conduce la cresterea tempersturii in profunzime.
Vibratiile influenteaza pe calea mecanismelor reflexe tensiunea arteriala, frecventa cardiaca si

223
scade excitabilitatea sistemului nervos motor si senzitiv. Percutiile prezinta actiune reflexa
visceral pe calea sistemului nervos vegetativ.
Tipurile de masaj
Masajul este o prelucrare a partilor moi ale corpului realizata prin actiuni manuale sau
mecanice, efectuat in scop fiziologic sau curativ. Actiunile manuale de masaj se denumesc si
manevre, manipulari sau procedee si presupun o succesiune de miscari specifice, precum
alunecarea mainilor pe suprafata tegumentului, miscari de apasare, strangere si stoarcere a
tesuturilor moi, precum si miscari de lovire usoara si ritmica a tesuturilor superficiale
(tegument, tesut subcutanat, muschi), de scuturare a diferitelor segmente ale corpului, alaturi
de o serie de alte miscari adjuvante celor de masaj propriu-zise. Masajul manual reprezinta
cea mai veche si mai eficienta forma de prelucrare a partilor moi, in timp ce masajul mecanic
se executa cu aparate sau dispozitive puse in miscare cu ajutorul mainii terapeutului sau
utilizeaza diferite surse de energie. Partile corpului care beneficiaza de masaj sunt tegumentul,
tesutul moale subcutanat, muschii, tendoanele si fasciile, nervii si vasele periferice, tesuturile
si organele din profunzime. Masajul primelor structuri enumerate se numeste masaj somatic
sau periferic si se adreseaza in mod direct elementelor anatomice vizate, in timp ce masajul
tesuturilor si al organelor situate in profunzime este un masaj indirect, fiind un masaj profund.
Daca se prelucreaza integral partile moi de la suprafata corpului, masajul se va numi masaj
somatic extins iar daca este limitat doar la o parte a corpului va deveni masaj somatic restrans.
La randul sau, masajul partial sau restrans poate fi regional, segmentar sau local. Masajul
regional are drept domeniu de aplicabilitate suferintele situate la nivelul trunchiului (spate,
torace), abdomenului, fetei etc, cel segmentar se aplica pe portiuni anatomice distincte, in
special la membre (umeri, brate, antebrate, maini, solduri, coapse, gambe, picioare) iar cel
local de adreseaza suferintelor localizate la nivelulunor zone restranse de tegument, tesut
subcutanat, grupe de muschi, articulatii mici ale degetelor etc.
Dupa cum se cunoaste, in functie de tehnica si efectele urmarite, procedeele de masaj pot fi
cele fundamentale sau principale (incluse in practica mesajului general) si procedee secundare
sau ajutatoare (utilizate in practica masajului regional sau local). In practica de specialitate se
mai face referire si la procedeele de inceput sau cele introductive de masaj, (cu rol pregatitor),
procedeele fundamentale sau de baza (cu ajurtorul carora obtinem efectele vizate) si
procedeele de incheiere sau de final (efecte relaxator si calmant). Masajul poate prezenta
forme comune (toate procedeele fundamentale si auxiliare prezentate pana in acest punct) si
forme speciale, care se adreseaza diferentiat si adaptat unor regiuni particulare ale corpului
(masajul cosmetic efectuat in regiunea fetei, masajul periostal si masajul reflexogen). Masajul
mai poate fi executat pe pielea umeda sau pe pielea uscata, situatie in care, in substantele
folosite pot fi incorporate substante farmacologic active, ce pot patrunde prin bariera
tegumentara sau nu se aplica nici un fel de ingrediente (masajul simplu, efectuat in scop
fiziologic si igienic).
Masajul se poate asocia programelor de kinetoterapie, indiferent de domeniile de patologie
carora li se adreseaza. De asemenea, masajul se poate asocia procedurilor de termoterapie,
hidrotermoterapie sau celor de electroterapie sau diatermie.
Masajul exercita efecte directe asupra organismului (mentine sau reda supletea si elasticitatea
tegumentului si tesuturilor subcutanate, activeaza circulatia sanguina si limfatica
locoregional) sau poate exercita efecte indirecte, reflexe, produse pe cale umorala si nervoasa.
Masajul poate fi efectuat in scop fiziologic (imbunatateste proprietatile fizice ale tesuturilor,
activeaza functiile organelor sau stimuleaza circulatia venolimfatica), in scop profilactic
(mentinerea starii de sanatate si cresterea rezistentei organismului la agresiuni si starea de
oboseala) sau in scop terapeutic si de recuperare medicala (in contextul tratamentului complex
al unor leziuni sau tulburari functionale, status posttraumatisme sau alte afectiuni).

223
Dupa cum aratam, masajul poate fi partial (local sau locoregional) sau general.
Masajul partial se adreseaza unui segment sau unei regiuni ale corpului, localizate fie la
nivelul trunchiului, fie la nivelul membrelor. Masajul regiunilor trunchiului cuprinde: masajul
spatelui (util in activitatile sportive, in vederea combaterii oboselii musculare sau se poate
asocia cu succes kinetoterapiei din insuficienta musculaturii paravertebrale din deviatiile
coloanei vertebrale precum scolioze, hioerlordoze, cifoze accentuate, din suferintele cronice
degenerative si inflamatorii ale coloanei vertebrale, precum spondiloza, spondilodiscartoza,
spondilita ankilozanta sau din cadrul altor procese patologice, inclusiv posttraumatice),
masajul peretelui toracic (este recomandat in vederea combaterii atrofiilor musculare si a
insuficientelor functionale ale aparatului respirator, in vederea tonifierii starii generale a
persoanelor aflate in convalescenta dupa boli pleuro-pulmonare, anemii etc), masajul peretelui
abdominal (insuficientele functionale ale tractului gastrointestinal, precum constipatia
cronica, sindromul aderential postoperator etc), masajul membrelor inferioare (drenajul
edemelor datorate insuficientei circulatorii venolimfatice, sindromul de oboseala musculara,
status posttraumatism, boli cronice degenerative sau inflamatorii cu afectare articulara sau
periarticulara), masajul membrelor superioare (drenaj venolimfatic, inclusiv postmastectomie,
sindrom de oboseala musculara, status posttraumatism, boli cronice degenerative sai
inflamatorii cu localizare articulara sau la nivelul partilor moi periarticulare).
Masajul general, somatic sau al tesuturilor aflate la suprafata corpului, se realizeaza prin
prelucrarea succesiva a tuturor regiunilor si segmentelor anatomice. Scopul acestui masaj este
cel de ralaxare si de inlaturare a senzatiei de oboseala, in special musculara sau de stimulare
generala a organismului, cu cresterea rezistentei acestuia la agresiunile termice, microbiene
sau toxice si de ameliorare a capacitatii sale de efort.
Impactul masajului nu este acelasi in toate partile corpului. Alaturi de formele de masaj care
se adreseaza cu precadere unor portiuni bine delimitete sau corpului, in ansamblul sau, exista
si alte forme de masaj, deosebite de primele din punct de vedere tehnic si metodic, prin care
se prelucreaza diferentiat tesuturile si organele. Este vorba despre masajul numit organic care
tine cont de caractere de structura si de cele functionale ale elementelor somatice si organice,
si mai putin de organizarea si situarea lor topografica. Acest masaj se va adresa structurilor
precum pielea, tesutul conjunctic, elementelor aparatului locomotor, vaselor si nervilor
periferici (numite generic si tesuturile corpului) si masajul organelor profunde (cefalice,
toracice si abdominale).
Masajul tesuturilor cuprinde:
• Masajul pielii sau tegumentului cu efecte mecanice sau reflexe (reglarea circulatiei
tegumentare superficiale, cu degajarea celei profunde si stimularea schimburilor
nutritive locale, efecte excitant sau relaxant pentru sistemul nervos si cel muscular,
scaderea sensibilitatii locoregionale, eliminarea secretiilor din glandele sudoripare si
sebacee, stimularea functiei de termoreglare, de excretie si de aparare a organismului),
• Masajul tesuturilor conjunctive (mentinerea sau redobandirea elasticitatii tesuturilor,
dezorganizarea proceselor aderentiale sau cicatriciale, stimularea circulatiei retelei
vasculare de profunzime, mobilizarea depozitelor adipoase subcutanate, asigura o
buna functionare a aparatului locomotor si prin facilitarea regenerarii rapide a
tesuturilor posttraumatisme sau dupa procese inflamatorii),
• Masajul aparatului locomotor (cuprinde masajul muschilor cu efect miorelaxant si de
refacere metabolica postefort si impotriva atrofiei/hipotrofiei sau atoniei/hipotoniei
musculare, masajul articulatiilor in cazul leziunilor si disfunctionalitatilor articulare
datorate unor suprasolicitari sau posttraumatism, in cadrul suferintelor cronice
degenerative sau inflamatorii si masajul periostal care consta in aplicarea unor

223
presiuni simple sau presiuni vibrate foarte puternice, pe anumite puncte sau portiuni
de periost, pe zonele in care osul nu este acoperit de parti moi, pana la limita durerii
acuzate anterior de catre pacient, pe o durata de 2-3 min, se repeta de cateva ori, pana
ce durerile si senzatia de contractura musculara cedeaza, cu o durata de 3-4 sedinte, de
pana la 20-30 sedinte in cazurile rebele, efectele bazandu-se pe reactiile vasomotorii
locale si pe efectul unor reflexe de profunzime),
• Masajul aparatului vascular are efecte directe dar si pe cale reflexa, nervoasa si
umorala (metoda de activare a circulatiei periferice si de profunzime a sangelui si a
limfei cu efecte biotrofice in consecinta, combaterea oboselii musculare, prevenirea si
combaterea atrofiilor musculare),
• Masajul nervilor periferici (utilizat in scop sedativ sau stimulator, masajul modern
propunand aplicarea sa pe nervi, in anumite zone sau puncte de excitatie situate la
nivelul radacinilor sau al locurilor de trecere prin diferite tesuturi profunde, pe
tariectul lor sau la nivelul ramificatiilor in tesurile superficiale, masajul conduce la o
modulare a tonusului vascular, dela vasoconstrictie la vasodilatatie reflexa cu efecte
functionale si trofice secundare, utile muschilor distonici sau distrofici).
Masajul organelor profunde presupune o actiune indirecta asupra organelor situate la
nivelul celor trei mari cavitati ale corpului (capul cu fata si gatul, toracele si abdomenul).
Masajul capului este subiectul care ne intereseaza in mod deosebit in contextul domeniului
patologiei din sfera medicinii dentare. Drept urmare, vor fi prezentate modalitatile si
procedeele masajului care se adreseaza cu precadere regiunilor vizate (cervicala, a gatului, a
fetei si a pielii capului).
Masajul regiunii cervicale are drept tehnica: masajul in decubit dorsal, masajul in imersie,
masajul in procubit, masajul in laterocubit, masajul in pozitie asezata, masajul sub tractiune
cervicala mecanica.
Masajul in decubit dorsal. Priza se face in gutiera iar greutatea capului se lasa pe antebratul
maseurului, fiind o metoda sigura pentru pacient. Capul se mai poate relaxa in afara mesei de
masaj sau poate ramane sub greutatea propie, in sprijin pe masa. Masajului i se pot asocia
tractiuni si mobilizari.
In imersie, masajul cefei nu se poate practica decat cand pacientul este asigurat fata de mediu
lichid, aceasta metoda permitand un bun acces la zona dorsala. Se poate utiliza si
hidromasajul prin dispozitivul de jet manevrat sau jet fix.
Masajul in procubit sau decubit anterior utilizeaza o pozitie a capului care sa nu creeze
discomfort si nici jena respiratorie. Avantajul consta in accesul foarte bun al manevrelor care
ajung astfel, la nivelul zonelor scalpulare, cervicala posterioara si dorsala. Posibilitatea de
mobilizare asociata masajului este foarte redusa.
Masajul in laterocubit sau de cubit lateral este cel in care capul pacientului se sprijina pe o
perna sau pe mana terapeutului. Avantajul consta intr-o toleranta buna la instalare si la
posibilitatea de asociere a unor manevre (flexia laterara si rotatie).
Masajul in pozitie asezata este util in faza hiperalgica, fiind o pozitie de ultima alegere.
Masajul sub tractiune cervicala mecanica se efectueaza cu pacientul in pozitie asezata,
masajul practicandu-se in scop adjuvand, in vederea facilitarii decontracturarii sau
miorelaxarii subiectului.
Tehnica masajului cefei consta in pozitionarea pacientului in decubit ventral si aplicarea
manevrelor de netezire, presiuni alunecate, framantare profunda tridigitala, geluirea, frictiunea
(la persoanele cu tesut adipos dezvoltat), vibratia si/sau baterea. De mentionat faptul ca
regiunea suboccipitala prezinta un tesut subcutanat dens, care nu permite o buna mobilizare a

223
tegumentului supraiacent, la acest nivel aflandu-se si emergenta extracraniana a nervului
Arnold. Musculatura regiunii cefei este reprezentata de trapez si muschii profunzi ai gatului.
Cand se alege ca masajul sa se execute din pozitia asezat, subiectul isi sprijina capul si bratele
pe speteaza scaunului. Se va masa intotdeauna de sus in jos, se vor utilize manevrele de
netezire, framantare (pe marginea anterioara a trapezului), asociind sau nu geluirea, se
asociaza frictiunea, capul fiind fixat cu o mana si se poate asocia si vibratia sau baterea (doar
la persoanele cu tesut adipos bine dezvoltat), incheindu-se cu miscari passive si active ale
coloanei cervicale. Tehnica prezentata se adapteaza scopului si patologiei. Astfel, in nevralgia
Arnold se practica netezirea lunga, efectuata cu rabdare, in vederea scaderii sensibilitatii
locoregionale. In dicatiile masajului efectuat in zona cervicala sunt reprezentate de afectiunile
reumatismale, in special spondiloza cervicala si complicatiile dsatorate acesteia, afectiunile
musculare si contractura, de tipul torticolisului, status pottraumatism, lipoame (se indica
presiunea cu cele doua police, lenta, prograsiva, efectuata in toate sensurile), in afectiunile
neurologice care evolueaza cu stare de congestie cerebrala. Masajul produce o acticare a
circulatiei locale si intracranieie.
Masajul gatului. Gatul poate beneficia de manevre de masaj mai ales in scop estetic, in special
utilizand manevrele de netezire. Vibratia care asigura activarea circulatiei, este utila, de
exemplu, in gusa tiroidiana. Netezirea asociata framantarii muschiului sternocleidomastiodian
sunt utile in torticolis sau in diferite nevralgii.
Gatul prezinta trei regiuni topografice: regiunea suprahioidiana (prezinta in profunzime
glanda submaxilara, ganglioni limfatici si vasele faciale, aceasta regiune beneficiind doar de
massaj estetic superficial, efectuat pe stratul hipodermic, incarcat cu grasime si pe muschiul
pielosul gatului, masajul efectuandu-se de la linia mediana spre lateral), regiunea subhioidiana
(intre furculita sternala, hioid si corpul muschiului sternocleidomastoidian pielea este mobile
iar masajul este superficial, in scop estetic, pe partile laterale ale laringelui la nivelul carora se
afla arterele carotide, nervii vagi, venele jugulare interne se practica netezire, utila, mai ales,
in paralizia nrvului laringian superior iar pentru gusa tiroidiana, se indica netezirea si vibratia
carotidei in scopul activarii circulatiei crescute apartinand glandei tiroide hipertrofiate) si
regiunea laterala, sternocleidomastoidiana (in caz de torticolis se indica netezirea si
framantarea la nivelul muschiului sternocleidomastiodian iar in cazul nevralgiilor superficiale
se alege mai ales, netezirea). Asest masaj mai poatr fi executat inscopul descongestionarii
regiunii, al activarii circulatiei si stimularii functionale a organelor locale, nu doar in scop
miorelaxant. Semai pot trata cicatricile inestetice ce se formeaza postcombustional. Masajul
se asociaza miscarilor din kinetologie, precum mobilizarile active simple sau cu rezistenta,
pasive.
Masajul fetei si cel al pielii capului poate fi realizat in scop sedativ, in cazul nevralgiilor (de
trigemen, de exemplu), sau in scop decontracturant (cand exista ticuri, in paraliziile faciale
periferice, nevralgii) sau reparator, biotrofic si functional (in situatia unor cicatrici
posttraumatice, postcombustionale). Masajul fetei si al pielii capului poate urmari indeplinirea
unui obiectiv local sau la distanta (cefalee, migrene). Masajul incepe de la nivelul fetei si
continua pana la gat, la nivelul cefei, uneori la nivelul umerilor sau superior toracal, in
vederea abordarii si interceptarii elementelor de drenaj si facsiilor musculare. Terapeutul se
aseaza in spatele capului pacientului, intensitatea manevrelor lui tine cont de fragilitatea
tegumentara si vasculara locoregionala, durata masajului fiind in functie de natura si starea
pielii, de maximum 10 minute. Masajul pielii capului se realizeaza in alopecii, cefalee,
migrene, algii aflate in legatura cu segmental cervical sau posttraumatic.
Masajul fetei, indiferent de scopul urmarit, terapeutic sau estetic, utilizeaza drept principala
metoda de masaj, presiunile. Fata este bogat vascularizata si inervata (inervatia motorize este
asigurata de nervul facial iar cea senzitiv-senzoriala este asigurata de nervul lacrimal-ram din

223
nervul oftalmic, de nervul bucal-ram din nervul maxilar inferior si din ramuri din nervul
maxilar superior, prin grupul nervos suborbital), in regiunea fruntii predomina glandele
sudoripare, in rest fiind prezenta glandele sebacee.
Masajul continutului toracelui presupune masajul regiunii precordiale in scop calmant, de
relaxare, masajul spatelui, al partilor laterale si anterioare ale toracelui se realizeaza in scopul
influentarii functiei respiratorii, stimulator si de imbunatatire a schimburilor gazoase si de
degajare a cailor respiratorii.
Masajul continutului abdominal (stomac, colon, ficat, vezicula biliara, rinichi, vezica urinara)
se realizeaza in scopul modularii functionalitatii organelor aflate in cavitatea abdominala.
Efectele diferitelor tipuri de masaj asupra organismului
Domeniile de actiune ale masajului se afla in stransa legatura cu elementele sau substratul
caruia se adreseaza. Astfel, putem face referire la influentele masajului asupra:
• Pielii. Are loc promovarea functiilor cunoscute ale tegumentului, precum cele de
protectie, de termoreglare, de excretie a sudorii si secretiilor glandelor sebacee si
perspiratie, sediu al punctelor de plecare al unor reflexe, inclusiv a celor responsabile
de fenomenul de hiperemie datorat producerii si eliberarii in piele a substantelor
hormonale precum histamina si acetilcolina, mentinerea si recastigarea supletii
tisulare, inclusiv musculara, cu prevenirea aderentelor si asuplizarea cicatricilor,
modularea circulatiei superficiale dar si a celei profunde pe cale reflexa, cu
imbunatatirea biotroficitatii locoregionale, influentarea metabolismului si a functiei de
termoreglare a intregului organism. La nivelul tegumentului se descriu o serie de
tulburari de sensibilitate localizate, provocate de suferintele ale unor organe sau
tesuturi aflate in profunzime, legatura fiind stabilita prin intermediul nervilor
rahidieni. Anumiti autori au delimitat pe piele zone, segmente sau dermatoame, carora
le corespund tesuturi sau organe inervate pe acelasi segment metameric al maduvei
spinarii. In functie de numarul radacinilor rahidiene, distingem pe tegument 8
segmente cervicale, 12 segmente dorsale, 5 segmente lombare si 5 segmente sacrale.
Prin manevrele de masaj aplicate pe zonele sau segmentele de piele astfel delimitate,
se pot influenta in sens profilactic sau curativ tesuturile si organele profunde, inervate
de acelasi nerv rahidian. Aceste influente se petrec pe cale reflexa. Tehnica si metoda
de masaj segmentar sau reflexogen au fost perfectionate in sensul aplicarii masajului
in scopul tratamentului unor afectiuni ale aparatului circulator, respirator, digestiv si
genito-urinar.
• Tesutului conjunctiv. Tesutul conjunctiv beneficiaza de o serie de vase de sange si
limfa si de o nretea densa de terminatii nervoase. Masajul exercita asupra tesuturilor
conjunctive o actiune mecanica directa prin care se mentine si se reface elasticitatea si
supletea tisulara, se mentine echilibrul circulator, stimuland schimburile nutritive si
drenajul reziduurilor metabolice si al eventualelor edeme sau sufuziuni intratisulare,
mobilizarea lipidelor de depozit, cu rol deosebit de important in obezitate. Efectele
masajului conjunctiv se manifesta si pe cale reflexa, cu influentarea circulatiei
sanguine si limfatice, a schimburilor metabolice si a functiei excretorii, modularea
functiilor hormonale si a reactiilor neurovegetative. La nivelul tesutului conjunctiv se
asigura mijloacele de aparare fata de agresiunile microbiene si nemicrobiene ale
organismului si substratul necesar refacerii tesuturilor lezate, degenerate sau atrofiate,
scurtand perioada de incapacitate si de revenire la normal.
• Elementelor aparatului locomotor. Acesta este reprezentat de muschi si tendoane,
fascii si aponevroze, teci si alte formatiuni fibroase, tesuturi moi periarticulare,
periost. Prin masaj muscular sunt imbunatatite procesele de biotroficitate musculara,

223
utile asupra muschilor atrofici si atoni, creste excitabilitatea, contractilitatea si
conductibilitatea la nivelul lor (prin excitarea mecanica a nervilor motori de la nivel
muscular), se amelioreaza elasticitatea si supletea si se obtine miorelaxarea, se
combate fenomenul de oboseala musculara, se activeaza circulatia locoregionala, cat si
procesele metabolice, se dreneaza produsii reziduali. Prin masajul tendoanelor si al
tecilor tendinoase se amelioreaza suferinta si se grabeste vindecarea unor afectiuni
precum entezopatii, intinderi si smulgeri de fibre, cicatrici vicioase, edeme si infiltrate
inflamatorii locoregionale. Masajul fasciilor, aponevrozelor si a celorlalte formatiuni
fibroase conduce la mentinerea supletii, prevenirea stazei si refacerea altor procese
patologice ce pot sa apara la acest nivel. Masajul articulatiilor si al tesuturilor
periarticulare tine cont de prezenta retelei vasculare si nervoase deosebit de bine
reprezentate al acest nivel. El asigura efecte circulatorii si biotrofice, mentinerea
supletii si elasticitatii tisulare, imprastierea infiltratelor patologice cu recapatarea
mobilitatii articulare, prevenirea aderentelor retracturilor, redorilor, cicatricilor
vicioase, depozitelor periarticulare sau a sechelelor posttraumatice ce limiteaza
mobilitatea normala, pregatind programele de kinetoterapie. Masajul periostal asigura
efecte circulatorii si biotrofice in consecinta, si asupra osului.
• Circulatiei sangelui si limfei. Masajul asigura direct, mecanic accelerarea circulatiei
sanguine, golind lichidele din vasele limfatice si din spatiile interstitiale, cu drenarea
edemelor, stazelor si infiltratului inflamator tisular, amelioreaza circulatia prin artere,
scazand astfel efortul miocardului, accelereaza circulatia de intoarcere, usurand munca
inimii, excita mecanic peretele vascular, realizand prin acesta o gimnastica vasculara.
Efectele masajului sunt de lunga durata prin intrare in actiune a mecanismelor reflexe,
hormonale si nervoase. Manevrele de masaj declanseaza o serie de reactii in sistemul
de reglare biochimica (apar secretii hormonale la nivel tegumentar si tesut conjunctiv
subcutanat) si nervoasa a circulatiei (cu rol vasomotor cu efecte hiperemice locale si
mecanisme derivative ale circulatiei la distanta). Masajul poate conduce astfel, la
echilibrarea circulatiei superficiale si profunde.
• Sistemului nervos. Dupa cum se vede, procedeele masajului determina in organism
reactii fiziologice, corespunzatoare tipului si functiei organului sau tesutului vizat, cat
si formei, intensitatii si duratei procedeului aplicat. Reactiile organismului se produc
de cele mai multe ori pe calea sistemului nervos, prin excitarea terminatiilor nervoase
extero- si proprioceptoare care produc impulsuri ce sunt transmise centrilor nervosi, ca
apoi, pe cale reflexa, sa se resfranga asupra functiilor tesuturilor si organelor. Masajul
actioneaza mecanic, prin activarea circulatiei si nutritiei locoregionale dar si pe cale
reflexa, prin efectele sale pe segmentele reflexogene ale tegumentului. Daca masajul
se produce energic se produc efecte stimulatoare iar daca masajul este efectuat cu
blandete se induce relaxarea substratului.
• Tesuturilor si organelor profunde. Tesuturile si organele profunde nu pot fi influentate
in mod direct prin procedeele de masaj, drept penru care efectele se bazeaza pe
actiunea reflexa a acestora. Masajul capului are efect decongestionant si relaxant
asupra centrilor nervosi si cailor nervoase superioare, masajul spatelui conduce la
efecte asupra functionalitatii aparatului respirator si circulator (respiratia este activata
datorita unor puncte de plecare situate in peretele toracic), anumite manevre de masaj
aplicate pe regiunea precordiala pot modula ritmul cardiac sau tensiune arteriala,
masajul regiunii abdominale poate stimula functiile aparatului digestiv (reflexele
pornesc din zonele specifice situate la nivelul peretelui andominal), cu imbunatatirea
digestiei si absorbtiei intestinale, cresterea secretiilor si stimularea peristaltismului
(util in cadrul tratamentului complex al unor boli interne).

223
• Masajului general. In timpul sedintei de masaj se obtin efecte directe (prin actiunea
mecanica a procedeelor de mesaj aplicate pe piele si transmisa tesuturilor subcutanate
accesibile, cu efecte circulatorii si biotrofice prin activarea metabolismului si
stimularea functiilor de excretie) si indirecte. Masajul general este indicat in scop
igienic persoanelor sedentare sau pacientilor imobilizati, in scop profilactic si curativ
persoanelor cu tulburari respiratorii, circulatorii, metabolice, anemicilor, astenicilor,
celor aflati in convalescenta si refacere dupa accidente sau boli, in scopul combaterii
starii de oboseala.
Indicatiile masajului
Indicatiile masajului tin cont de:
• Scopul urmarit sedativ sau stimulant,
• Locul de actiune superficial sau profund,
• De modul de actiune direct (numit si mecanic, constand in modificarile fizice de
tensiune din tesuturi) sau indirect (pe cale reflexa, nervoasa sau umorala),
• Mecanismele de actiune,
• Extinderea actiunii partiala, segmentara sau generala,
• Durata de timp dupa care se evidentiaza efectele asteptate imediate sau tardive,
• Localizarea influentelor masajului.
In concluzie, indicatiile masajului terapeutic sunt:
• Plagi, contuzii, hemoragii, intinderi, rupturi ale structurilor aparatului locomotor,
insotite de sindrom algic, contarctura musculara, tulburari circulatorii si trofice,
• Miozite, tendinite, tenosinovite peritendinite, atrofie, atonie musculara, spasticitate sau
pareze,
• Fracturile,
• Entorsele, luxatiile, alte inflamatii articulare, precum artrite, periartrite, artroze,
ingrosari cicatriciale, retractii sau depuneri grasoase periarticulare,
• Leziuni ale nervilor periferici insotite de tulburari motorii, de sensibilitate si trofice,
precum hipo- sau anestezie, contracturi musculare si hipertonii, hipotonii, pareze si
paralizii locale,
• Tulburari ale functiilor respiratorii, cardiocirculatorii (tulburari de ritm cardiac,
modificari ale tensiunii arteriale), tulburari trofice si metabolice, starile de oboseala
cronica si patologica, disfunctionalitati ale tubului digestiv, renourinar si genital.
Contraindicatiile masajului
Contraindicatiile efectuarii masajului sunt generale sau partiale si definitive sau temporare.
Contraindicatia generala reprezinta interzicerea aplicarii oricarui procedeu de masaj, pe
oricare parte a corpului, in timp ce contraindicatia partiala este reprezentata de limitarea doar
la procedeele benefice, bine tolerate, efectuate doar la nivelul partilor indemne si sanatoase si
interzicerea aplicarii masajului pe zonele, segmentele si regiunile suferinde. Contraindicatia
definitiva se decide in cazurile de boli cronice, grave, incurabile si care s-ar putea inrautati
prin aplicarea procedeelor de masaj. Contraindicatiile temporale sunt mai frecvente si ele se
refera la boli, tulburari si leziuni usoare si temporare, trecatoare, in curs de vindecare.
Contraindicatiile masajului sunt:
• Bolile de piele, deoarece masajul se poate aplica doar la persoanele cu pielea perfect
sanatoasa, fara boli de natura parazitara, inflamatorie, eczeme, eruptii, plagi, arsuri sau
alte forme de manifestare a unor afectiuni acute sau cronice sau pe regiunile care

223
acopera un proces inflamator de profunzime, precum furunculele, abcesele,
flegmoanele sau alte colectii purulente, artrite supurate, osteite, osteomielite.
• Starile patologice cu caracter general insotite de febra si stare de agitatie, de oboseala
acuta si debilitate sau astenie intensa, in toate bolile infecto-contagioase, in
inflamatiile centrilor nervosi, in hemoragiile cerebrale recente.
• Bolile sau leziunile cu caracter hemoragic sau cand exista riscul unor complicatii
grave cum se poate intampla in cazul miocarditei, endocarditei, infarctului miocardic,
emboliilor, hipertensiunii arteriale, anevrismelor de aorta, varicelor voluminoase si
inflamate, ulcerului varicos, flebitelor si periflebitelor in evolutie, hemofiliei,
leucemiilor etc.
• Bolile acute pleuro-pulmonare, precum pneumonii, pleurezii, in unele forme de
tuberculoza pulmonara, in abcesele pulmonare si in pleureziile purulente
• Masajul abdominal este contraindicat si chiar interzis in inflamatiile acute si cronice
de orice natura, in tulburarile digestive, in boli ale organelor abdominale, stomac,
intestin, ficat, pancreas, splina, ganglioni limfatici, rinichi, vezica urinara, organe
genitale.
• Orice suferinta acuta, dureroasa, hemoragica, tumorala, inflamatorie sau de alta
natura, care caracterizeaza starea de abdomen acut, reprezinta contraindicatie a
masajului sub orice forma.
• Boli, tulburari si leziuni ale sistemului endocrin si nervos sau ale aparatului locomotor,
pana ce se gasesc in stadiul de vindecare.
• Tumorile canceroase in forma generalizata si unele boli psihice cu caracter excitativ si
confuzional reprezinta contraindicatii categorice ale masajului, indiferent de procedeu,
• Exista unele contexte care conduc la restrictii in aplicarea masajului, precum
sensibilitatea specifica, lipsa de profesionalism tehnic a aplicantului, dezinteresul si
neincrederea pacientului fata de procedura in sine.
6.2 Criomasajul
Criomasajul sau frictiunea cu ajutorul ghetii reprezinta o tehnica bazata pe un mecanism de
feed-back de mare finete. Criomasajul a fost utilizat cu succes terapeutic in tratamentul
escarelor, manevra de frictiune cu ajutorul ghetii realizandu-se pe marginile escarei, pentru o
durata de 5-10 minute. Cu ajutorul acestei manevre se obtine analgerzie de suprafata,
vasoconstrictie urmata rapide de vasodilatatie, cu inrosirea locoregionala a tegumentelor si
cresterea circulatiei sanguine, conducand in final la efectele biotrofice, binecunoscute. Cubul
de gheata ar trebui sa fie separat de tegument printr-un invelis protector, ceea ce permite si
cresterea duratei procedurii la 20 de minute, cu posibilitatea de a fi repetata de cateva ori pe
zi.
6.3 Presopunctura reprezinta utilizarea in scop terapeutic a unui procedeu de masaj, numit
presiunea. Masajul prin presiune se aplica pe anumite puncte, fiecare dintre ele fiind
specializat pentru o anumita suferinta. Presopunctura se aseamana cu acupunctura, deoarece,
in timp ce acupunctura foloseste ace, presopunctura utilizeaza varfurile degetelor sau unghia
pentru a presa punctele specializate.
Presopunctura trebuie explicata pacientului deoarece necesita cooperarea acestuia. Incaperea
in care se va efectua tratamentul trebuie sa fie spatioasa, luminoasa, incalzita corespunzator,
pozitia pacientului trebuie sa fie cat mai comoda, niciodata in picioare iar persoana care aplica
presopunctura trebuie sa stapaneasca bine tehnica, sa aiba o pozitie comoda, ambele maini
libere si sanatoase.

223
Pielea asupra careia se aplica presopunctura trebuie sa fie sanatoasa, fara eruptii, leziuni,
bataturi, cicatrici, grefon tegumentar sau tumori, deoarece toate aceste leziuni reprezinta
contraindicatii ale prespuncturii.
Presopunctura se desfasoara cu respectarea unor timpi intr-o succesiune ce va fi prezentata in
cele ce urmeaza. Se incepe prin reperarea sau localizarea punctelor si se continua cu masarea
acestora. Operatia respectiva poate fi facuta cu varful degetului sau cu unghia. In functie de
indicatie, un punct poate fi masat prin manevra de dispersie sau prin cea de tonifiere.
Dispersia se va folosi in cazul suferintelor provocate de un exces de energie. Astfel, cu varful
degetului, din pozitie oblica, se maseaza sau se apasa prin insurubare, in sens opus acelor de
ceasornic, cu blandete, superficial, pe o durata suficienta de timp punctul respectiv. Dispersia
corect executata este urmata de inrosirea tegumentului, scaderea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. Aflata la polul opus, tonifierea este indicata in cazul suferintelor datorate
lipsei energetice. Aceasta manevra se executa cu varful degetului sau se poate executa cu
unghia, ambele aflate in pozitie verticala. Se va masa sau se va apasa circular, in sensul de
rotatie al acelor de ceasornic, energic, profund, fiecare manevra avand o durata scurta.
Tonifierea bine executata va fi urmata de paloare, cresterea sensibilitatii si a tonusului
muscular local. O serie de practicieni acorda mai multa importanta fortei cu care se maseaza,
slaba pentru dispersie si puternica pentru tonifiere, si mai putina importanta sensului
miscarilor. Indiferent de suferinta, vor fi masate ambele puncte aflate pe cele doua brate ale
meridianului respectiv, pereche. Portiunea de tegument pe care se afla punctele ce urmeaza a
fi masate trebuie sa fie uscata sau pudrata cu talc. Se pot aplica o serie de substante cu efecte
stimulante, vasodilatatoare sau terapeutice care vor patrunde transtegumentar in timpul
masajului. Durata unei sedinte de presopunctura este cuprinsa intre 5-10 min, sedinta se poate
repeta de 2-3 ori in cursul unei zile, pana la disparitia durerii. Specialistii din domeniu afirma
faptul ca 3 sedinte de presopunctura, bine executate, valoreaza cat o sedinta de acupunctura.
Presopunctura poate fi folosita ocazional, drept tratament de urgenta sau sub forma unui
tratament de lunga durata, putandu-se practica mai multe cure, in functie de boala. Intre cure,
se va pastra un interval de doua saptamani. O cura poate cuprinde 10-15 sedinte si se poate
efectua cu succes, in special primavara si toamna, cand are loc un transfer energetic mult mai
usor (energiile INN si IANG fiind in proportii egale). Numarul sedintelor recomandate poate
sa si scada, spre deosebire de iarna, cand diferenta dintre cele doua energii este mare si
transferul energetic mult mai anevoios. Momentul optim de efectuare a presopuncturii este
dimineata si spre sfarsitul dupa amiezii.
Nu se va efectua presopunctura dupa masa. De asemenea, presopunctura ne se aplica
pacientilor cu afectiuni cardiace, celor cu psihopatii, persoanelor cu debilitate fizica sau
oboseala acuta sau cronica, celor in stare de ebrietate, gravidelor in ultimele luni de sarcina.
Presopunctura devine ineficienta daca pacientul a efectuat recent un tratament cu raze X, a
fost supus unor examene radiologice sau a urmat tratament cu cortizon, tranchilizante,
hipnotice.
Pacientul s-ar putea sa nu tolereze presopunctura, drept pentru care tratamentul se intrerupe,
urmand sa fie reluat cu alta ocazie.
Pe parcursul procedurii, pacientului i se poate altera starea generala, un alt motiv de a
intrerupe tratamenul si de apela la manevrele utile in cazul diagnosticului de lipotimie.
Tot in contextul presopuncturii se poate recurge la manevrele Shiatsu care pot fi executate
dupa o metoda mai usoara, asemanatoare cu presopunctura. Manevrele Shiatsu au o actiune
generala, de echilibrare a energiilor si una locala, de conversie a acidului lactic (responsabil
de producerea contracturilor) in glicogen, in proportie de 80%. Pe acesta cale, manevrele
Shiatsu contribuie la eliminarea oboselii, pana la disparitia sa totala. Manevra consta in
presiuni continue, efectuate cu pulpa degetului pe punctul respectiv, timp de 5-7 secunde,

223
urmate de o perioada de pauza constand intr-o relaxare totala, de 3-4 secunde. Atat presiunea,
cat si relaxarea se executa succesiv, timp de cateva minute. Profesionistii prelungesc sedinta
pana la o ora, in urma careia durerile dispar complet.
Presopunctura corect executata, poate fi utila in tratamentul numeroaselor suferinte, precum:
• Sindromul migrenos,
• Insomnii,
• Durerile din bolile reumatice,
• Tulburarile psihice minore,
• Tulburarile functionale ale aparatului digestiv si genitourinar.
Toate metodele prezentate sunt deosebit de utile si sunt urmate de rezultate spectaculoase
daca se aplica in stadiile functionale ale suferintelor. Odata ce leziunea s-a constituit, aceste
metode raman fara rezultat.
Indicatiile presopuncturii sunt aceleasi cu ale acupuncturii si electropuncturii si vor fi
prezentate impreuna, dupa cum urmeaza:
• Tulburarile functionale ale tubului digestiv (aerofagia, aerocolia, constipatiile,
sindromul diareic, sindromul dispeptic, indigestia etc),
• Alcoolismul si tabagismul,
• Sindromul alergic,
• Sindromul algic, daca nu exista tratament etiologic (cefalalgiile, cervicocefalalgiile,
lombosacralgiile, lombosciatopatiile, dorsalgiile, durerile articulatiilor periferice,
algiile musculare sau mialgiile, mastodinia, durerile articulare si periarticulare din
reumatismul cronic degenerativ sau inflamator si reumatismul abarticular),
• Contracturile musculare de tipul torticolisului,
• Durerile sau algiile patologiei medicinii dentare,
• Disfunctiile sexuale,
• Tulburarile circulatiei periferice (varice, criza hemoroidala),
• Afectiunile cardiovasculare (angina pectorale, hipotensiunea arteriala, hipertensiunea
arteriala),
• Astmul bronsic, sinuzita,
• Afectiunile nervilor periferici (nevralgia sciatica, nevralgia de trigemen, paralizia
faciala),
• Reactiile inflamatorii ale tesurului conjunctiv (celulita),
• Obezitate si sindromul de oboseala acuta sau cronica,
• Tulburarile psihice minore.

223
7 Kinetologia medicala

7.1 Kinetoprofilaxie si kinetoterapie


Alaturi de kinetologia de recuperare exista kinetoprofilaxia anumitor afectiuni, precum: unele
boli ale aparatului locomotor (afectiunile reumatismale cronice, tulburarile de postura si
aliniament ale corpului, unele deficite congenitale, sechele definitive organico-functionale),
unele boli ale aparatului cardiovascular, unele boli de nutritie si metabolism, unele boli ale
aparatului respirator, bolile functionale ale sistemului nervos. Se deosebeste kinetoprofilaxia
primara (practicarea exercitiului fizic in vederea mentinerii starii de sanatate), de
kinetoprofilaxia secundara (pacientii sunt educati sa invete sa-si trateze deficitele functionale
si sa realizeze compensari).

7.2 Bazele fiziologice si fiziopatologice ale


kinetoterapiei
Kinetoterapia, mecanisme de actiune. Kinetoterapia reprezinta doar o parte a kinetologiei,
desi termenul este utilizat in sensul global al terapiei prin miscare si presupune toate aspectele
vizate de miscare: profilaxia, terapia si recuperarea functionala. Mult mai corect ar trebui
utilizat termenul de kinetologie, drept stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor
vii si al structurilor care se participa la aceste miscari. Kinetologia medicala studiaza
mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului activitatile motrice normale,
precum si mijloacele, modalitatile, tehnicile, metodele si metodologiile sale, menite sa refaca
forta musculara, sa recastige mobilitate articulara, cat si coordonarea mersului si a miscarilor
efectuate.
Pentru o evaluare corecta a statusului functional, se realizeaza testarea clinica
musculoarticulara care consta in efectuarea bilantului articular, a celui muscular cat si
evaluarea globala a functiei aparatului neuromioartrokinetic, care consta in aprecieri sintetice,
globale, gestuale ale aparatului neuromioartrokinetic.
Recent, specialistii din domeniu utilizeaza ca metoda de evaluare “activitatile vietii zilnice”
sau “activities of daily living” (ADL). Aceasta metoda de apreciere a capacitatii functionale a
pacientului a intrat in uzul curent al cabinetelor, bazelor, centrelor si sectiilor de recuperare
medicala, completand, obligatoriu, fisa de bilant functional individual. Au fost astfel create
evaluari ADL pentru cele mai importante grupe musculoarticulare generatoare de incapacitate
sau au fost imaginate si standardizate evaluari ADL care apreciaza direct tipurile de
incapacitate.
Pornind de la cele aratate, terapia ocupationala s-a dezvoltat in unele tari ca o adevarata
specialitate, bazandu-se pe evaluarile complexe realizate.
In vederea stabilirii unui program de kinetoterapie adecvat deficitului functional trebuie sa se
tina seama si de relatia reciproca stabilita intre alinierea segmentelor si postura corecta a
corpului si eficienta functiei aparatului locomotor. Postura corpului este influentata de trei
factori, si anume ereditatea, starile patologice si obisnuinta. Aspectul general al corpului este
conferit de trei elemente, precum atitudinea (determinata de raporturile partilor componente
ale aparatului neuromioartrokinetic/locomotor, atitudinea fiind obiectivul principal al
evaluarii), cresterea corpului (reprezentand acumularile cantitative in inaltime, dimensiune si
greutate, raportat la varsta si sex) si dezvoltarea globala in raport cu varsta.

223
Evaluarea mersului reprezinta un alt obiectiv important de analiza in kinetologie. Se are in
vedere faptul ca mersul se realizeaza prin pasire iar pasului i se recunosc doua faze
fundamentale: sprijinul si balansul.
Mecanismele prin care actioneaza kinetoterapia se bazeaza in primul rand pe elemenete
anatomice implicate in miscare (articulatia, muschiul, nervul, caile motricitatii voluntare si
involuntare, conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala, numita unitate motorie), pe bazele fiziologice (modalitatea de actiune a unitatii
motorii alcatuite din neuron-axon-totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile
axonului respectiv) si pe cunoasterea bazelor fiziopatologice ale miscarii, care pot fi
interceptate prin kinetoterapie.
Miscarea a determinat specializarea unui aparat diferentiat, aparatul locomotor sau
neuromioarteokinetic, alcatuit din structuri bine definite anatomic si functional, ce au la baza
unitatea kinetica alcatuita din articulatie-muschi-nerv.
Articulatia reprezinta ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate. Raportat la modalitatea de unire, articulatiile pot fi fibroase, cartilaginoase sau
sinoviale (diartroze). In functie de forma capetelor osoase articulare, care determina si tipul de
miscare, diartrozele pot fi: articulatii plane (artrodii-articulatiile oaselor tarsului sau carpului),
articulatii sferoide (enartroze-articulatiile scapulohumerala sau coxofemurala), articulatii
cilindroide sau balamale (trohleara-articulatia cotului sau trohoida-articulatia radiocubitala
superioara), articulatii elipsoide (cu cap condiloidian-articulatia genunchiului) si articulatii
selare (cu o suprafata concava si cealalta convexa-articulatia trapezometacarpiana a policelui).
In functie de gradele lor de libertate, articulatiile se clasifica in: articulatii cu un grad de
libertate (plane, cilindroide si elipsoide), cu doua grade de libertate (selare) si cu trei grade de
libertate (sferiode). Diartrozele, indiferent de forma lor prezinta o structura formata din:
cartilajul hialin (are grosimea mai mare in zonele de hiperpresiune, este lipsit de vase si nu
poate regenera sau cicatriza, este rezistent la agresiuni, nu are inervatie proprie iar structura
lui din fibre colagene arcuate ii confera proprietati de compresibilitate, elasticitate si
porozitate), bureletul fibrocartilaginos (se regaseste la enartoze, care prezinta suprafate
articulare inegale), capsula articulara (este o structura conjunctiva formata dintr-un strat
intern, sinovial si unul extern, continuare a periostului; capsula se prinde ca un manson de
epifize, de periost, de bureletul fibrocartilaginos, pana la nivelul cartilajului iar pentru
intarirea ei se regasesc niste fascicule fibroase, numite ligamentele capsulare, menite sa
limiteze miscarea articulara; in locurile in care capsula are stratul fibros extern exrem de
subtire, sinoviala herniaza in jurul tendoanelor sau sub musculatura periarticulara, formand
funduri de sac sau pungi sinoviale; capsula delimiteaza cavitatea virtuala articulara sinoviala;
intrrarticular mai exista unele ligamente puternice, menite sa ajute sau sa franeze miscarea;
capsula mai prezinta si terminatii nervoase senziitive-receptori ai durerii, proprioceptori
specializati in baro si mecanoreceptie, cat si fibre simpatice postganglionare, cu rol
vasomotor), sinoviala (tapeteaza intern capsula si formeaza, inafara fundurilor de sac spre
interior, o serie de pliuri intraarticulare, numite vilozitati sinoviale), lichidul sinovial (este un
lichid generat de sinovie, de transudatul plasmatic si de produsele de descuamatie ce apar in
timpul miscarii, cu rolul de a hrani, curata si lubrifia articulatia) si ligamentele paraarticulare
(desi exterioare articulatiilor, ele asigura rezistenta articulara, stabilitatea articulara si
participa la ghidarea miscarii, blocand excesul de miscare si moduland firta musculara).
Muschiul reprezinta elementul motor al miscarii, in alcatuirea aparatului locomotor uman
existand 430 de muschi striati, care asigura 40-45% din greutatea corpului. Exista muschi
scurti si lungi, lati si inelari, subtiri si grosi. Componentele macroscopice ale muschiului sunt
corpul muscular (corpul muscular este alcatuit din fascicule, fiecare fascicul cuprinzand un
numar de fibre musculare, fibra musculara reprezentand celula musculara, organizata

223
structural asemanator oricarei celule, prezentand insa sarcolema; sarcoplasma; nuclei
sarcolemali; mitocondriile sarcoplasmatice, care sunt purtatoarele echipamentului enzimatic
celular, stocand si energia, sub forma macromoleculelor de ATP; reticulul sarcoplasmatic care
intra in alcatuirea triadelor cu rol in contractia musculara; proteinele musculare, care se
grupeaza in patru categorii si anume, proteinele sarcoplasmatice, precum mioglobina si
enzimele, apoi proteinele miofibrilarea, precum actina, miozina, tropomiozina, troponina etc,
proteinele formatiunilor subcelulare si proteinele stromei; si miofibrilele, care sunt structuri
citoplasmatice diferentiate, specifice, contractile ale muschiului), tendonul (organ rezistent,
inextensibil, format din fibre de colagen, substanta fundamentala si celule tendinoase),
jonctiunea tendomusculara, tecile sinoviale (se regasesc la locul de trecere al tendonului prin
canalele osteofibroase), bursele seroase (se dezvolta in zonele in care tendonul sau muschiul
suporta o hiperpresiune intermitenta sau frecare exagerata) si anexele. Muschii pot fi tonici,
de tip I, in general extensori, sunt rosii (fibrele rosii sunt bogate in mioglobina, mitocondrii si
ATP, au o retea ampla de capilare sanguine, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa
mic situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, prin mai multe sinapse, care nu
determina insa potentiale de actiune propagate), sunt situati proximal, sunt antigravitationali,
sar o articulatie, au tendoanele late, lucrul lor mecanic este putin intens, se contracta lent si
obosesc greu. Sau muschii pot fi fazici, de tip II, in general muschi flexori, sunt albi (fibrele
albe sunt sarace in mioglobina, mitocondrii si enzime oxidative, rezervele de ADP sunt
reduse, vascularizatia este mai saraca, stimulul nervos provine de la motoneuronul alfa mare
printr-o singura sinapsa), sunt superficiali, sar doua sau mai multe articulatii, au tendoane
lungi, realizeaza contractii rapide si obosesc rapid.
Nervii musculaturii striate contin fibre aferente senzitive, eferente motorii si fibre simpatice
care se termina in peretii vaselor de sange intramusculare, fara sa participe la inervarea fibrei
musculare. Un muschi primeste cel putin o ramura nervoasa, de cele mai multe ori primeste
insa mai multe ramuri nervoase, care deriva de la mai multi nervi spinali, astfel incat un
muschi poate avea o inervatie plurisegmentara. La nivelul sinapsei neuromusculare sosesc
terminatiile cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul in coarnele anterioare ale maduvei
spinarii, existand doua tipuri de motoneuroni alfa, cel mare sau fazic si cel alfa mic, tonic.
Neuronul motor medular este denumit cale finala comuna, deorece la el converg toate fibrele
terminale ale cailor descendente pornite din cortex, diencefal, trunchiul cerebral si cerebel
(calea piramidala, calea extrapiramidala, caile cerebeloase descendente). Pe traseul dintre
neuronul motor aflat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii si sinapsa neuromusculara,
cilindraxul motoneuronului alfa conduce la formarea nervului spinal. In acest mod,
motoneuronul alfa situat in coarnele anterioare ale maduvei spinarii devine unica legatura
intre musculatura voluntara si toate variantele de comanda sau de declansare a miscarii, fie
prin arcul reflex spinal, fie prin releele superioare. Arcul reflex, desi involuntar, utilizeaza
caile si neuronii miscarii voluntare. Diferenta dintre activitatea motorie voluntara musculara si
cea tonica este mai dificil de realizat, din punctul de vedere al functiei de miscare, ea aparand
mai evidenta sub raportul structurilor anatomice implicate. Caile motorii involuntare ale
activitatii tonice presupun participarea:
• Celulelor nervoase din cornul anterior al maduvei spinarii, si anume: motoneuronii
alfa, motoneuronii gama (de la care pornesc fibrele pentru fusul muscular si care joaca
rol in ajustarea tonica, posturala a miscarii), celulele Renshow ale sistemului inhibitor
(neuroni intercalari specializati in a determina fenomene inhibitorii pentru toti
neuronii de vecinatate, in special pentru neuronii alfa), neuroni intercalari (celule de
dimensiuni mici care fac legatura intre neuronii motori si intre terminatiile
tractusurilor nervoase cerebromedulare si motoneuroni), neuronii cordonali
homolaterali sau heterolaterali (care fac legatura intre etajele medulare in cadrul
cordoanelor medulare),

223
• Fusul muscular (este un organ receptor specializat, care functioneaza independent de
vointa noastra, fiind o formatiune fusiforma, de cativa mm lungime si latime, dispusa
printre fibrele musculare, invelita intr-o capsula formata din fibrocite alungite, intre
care exista fibre de colagen orientate in axul lung al fusului, numite fibre intrafuzale,
spre deosebire de cele extrafusale, apartinand fibrei musculare corespunzatoare, fusul
beneficiind de o inervatie senzitiva si de una motorie,
• Organul tendinos Golgi (se afla in tendon, langa jonctiunea acestuia cu muschiul,
avand aspectul unui corpuscul de cativa mm, inconjurat de o capsula conjunctiva,
formata din fibroblasti, acest organ fiind, in fapt, un proprioceptor, excitat de starea de
tensiune de la niveul tendonului respectiv),
• Caile nervoase de legatura ce pot fi aferente si eferente.
Conexiunile cu centrii superiori (cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel) determina si
moduleaza activitatea motoneuronului alfa, dar si pe a celui gama, avand deci un rol activ in
miscarea voluntara dar si in ajustarea tonica posturala a miscarii.
Unitatea motorie este considerata a fi cea mai mica unitate functionala neuromusculara,
raportul dintre neuron si numarul de fibre musculare pe care le inerveaza poarta numele de
coeficient de inervatie al unitatii motorii, intr-o unitate motorie intra intotdeauna acelasi tip de
fibre musculare care se vor contracta toate, in acelasi timp.
Bazele fiziologice explica, alaturi de bazele anatomice, modalitatea sau mecanismele de
actiune ale kinetoterapiei. Intrarea in actiune a unitatii motorii se deruleaza pe baza unei suite
de procese complexe care se petrec la nivelul pericarionului, cilindraxului neuronal si la
nivelul fibrei musculare, avand drept finalitate contractia musculara. Contractia musculara are
la baza alunecarea filamentelor de actina printre cele de miozina, modificandu-se astfel
lungimea sarcomerului (unitatea morfofunctionala a fibrei musculare). Intre tensiunea de
contractie musculara si dimensiunea sarcomerului exista o relatie precisa. Cuplarea
(corespunzatoare contractiei musculare) si decuparea (relaxarea fibrei musculare)
actomiozinica sta la baza teoriei mecanismului glisant care explica contractia, intensitatea
acestei contractii fiind corelata cu distanta alunecarii filamentelor de actina printre cele de
miozina care va conduce la scurtarea muschiului. Alunecarea este dependenta si de frecventa
impulsurilor electrice sosite la sinapsa, acestea fiind dependente, la randul lor de intensitatea
comenzii motorii. Fenomenele se produc simultan, in toate fibrele musculare inervate de
aceeasi unitate motorie, forta de contractie fiind reprezentata de suma tuturor unitatiilor
motorii din muschi, inervate in acelasi moment. Contractia musculara persista atata timp cat
persista influxul nervos sau atat timp cat exista resurse energetice capabile sa sustina lucrul
mecanic desfasurat de miofilamentele de actina si miozina. Cand influxul nervos se opreste,
apare decontractia si implicit, relaxarea musculara. Decontractia musculara este la randul ei,
un proces activ, care necesita consum energetic. Cea mai simpla miscare voluntara a unui
segment presupune intrarea in actiune a numeroase sinapse neuronale si parcurgerea unor
etape, precum: elaborarea centrala a deciziei de miscare, conducerea descendenta a deciziei de
miscare, de-a lungul cailor de conducere, ajustarea permanenta a tonusului postural al
segmentului de mobilizat (operatiune care precede miscarea propriu-zisa), contractia
musculara efectoare a miscarii comandate si modularea permanenta pe parcursul miscarii a
tonusului musculaturii sinergiste, anatagoniste, precum si al musculaturii posturale. Controlul
motricitatii este organizat pe niveluri succesive de integrare, control si comanda. Controlul la
nivel medular se bazeaza pe activitatea reflexa (reflexul miotatic sau stretch-reflexul, reflexul
de tendon, reflexul flexor nociceptiv, reflexe posturale si de locomotie, reflexe urmate de
spasm muscular) care se desfasoara la nivel medular sau supramedular/supraspinal (cu rolul
de a facilita reflexele medulare). Controlul supramedular se refera la controlul exercitat de

223
etajele superioare ale nevraxului (cortexul motor, cerebelul, formatiunea reticulata,
hipotalamusul si rinencefalul) asupra activitatii motoneuronilor periferici.
Bazele fiziologice sau mecanismele de actiune ale kinetoterapiei se refera si la coordonarea
miscarii voluntare. Aceasta este rezultatul unei continue combinatii sinergice dintre receptia
senzitiv-senzoriala si efectorii motori ai miscarii. Miscarea voluntara se desfasoara pornind de
la luarea deciziei de miscare (coroborat cu realitatea si cerintele ambientale ajunse la
constiinta noastra pe calea aferentelor senzitiv-senzoriale), urmeaza elaborarea actului motor
in cortex, activarea sistemelor piramidal si extrapiramidal drept sisteme motorii executive de
transport al comenzii dar si al planului de miscare catre motoneuronii alfa si gama, si mai
departe, catre aparatul efector. In permanenta, pe baza aferentelor senzitiv senzoriale, sistemul
reglator va modula etapele tonice si fazice ale sistemului efector care realizeaza miscarea
voluntara in concordanta cu planul elaborat si transmis de cortex si preluat de subcortex. Se
definesc astfel trei mari sisteme care concura la producerea miscarii voluntare: sistemul
informational, cel reglator si cel efector. Miscarea voluntara se desfasoara astfel pe baza unui
program preexistent, contributia volitionala avand rol de initiere, sustinere si oprire a
activitatii.
Exista o serie de mecanisme fiziopatologice care pot fi influentate prin kinetoterapie.
Prescrierea unui program kinetologic de reeducare functionala se va face dupa evaluarea
mecanismelor fizipatologice care stau la baza acuzelor si suferintelor pacientului. Bolnavul cu
insuficienta cardiovasculara, cel cu patologie respiratorie, cel cu suferinte ale aparatului
locomotor etc, vor beneficia de kinetoterapie curativa si de reeducare functionala numai dupa
ce sunt clarificate verigile fiziopatologice implicate in disfunctionalitatea constatata.
Articulatia, ca element mecanic efector al miscarii, poate sta la baza deficitului functional al
aparatului locomotor. Poate fi vorba despre pierderea stabilitatii si/sau a gradului de
mobilitate (abilitate) a doua segmente osoase adiacente (sindrom disfunctional) sau poate fi
cazul unui sindrom algic-inflamator care limiteaza antalgic miscarea. Alaturi de articulatie, cu
toate structurile sale componente, la baza tulburarilor functionale pot sta insa si suferinte ale
tesuturilor moi periarticulare (contracturi musculare, rupturi tendinoase sau musculare etc).
Consecinta acestor afectiuni poate fi: redoarea sau ankiloza articulara, mobilitati articulare
exagerate, dificultatea de a mentine o postura sau aliniamentul corporal corect, dificultati la
mobilizare si mers sau dificultati in a executa o serie de gesturi uzuale. Redorile articulare se
definesc drept limitari patologice ale miscarii articulatiei, putand fi congenitale sau dobandite.
Redorile dobandite fac obiectul kinetoterapiei. Redorile dobandite pot fi datorate: leziunilor
tegumentare (inflamatie, edem, cicatrice etc), leziunilor aponevrotice (retractura inflamatorie
a aponevrozei etc), celor musculotendinoase (ruptura, hematom, calcificare, inflamatie etc),
capsuloligamentare (pierderea elasticitatii structurilor, cicatrice, calcificare, osificare, leziuni
inflamatorii etc), sinoviale (inflamatie etc), cartilaginoase si osoase (fragmentarea cartilajului,
exostoze, osteofitoze, osteoliza consecutive altor leziuni cartilaginoase, ftacturarea capetelor
osoase intrarticulare) sau procesului de retractura-contractura-adaptare (ca urmare a unei
imobilizari articulare prelungite). Ankiloza reprezinta pierderea definitiva a miscarilor dintr-o
articulatie iar mobilitatile articulare anormale sau exagerate (relaxare sau ruptura ligamentara,
elongatii tendinoase, hipotonii musculare etc) se pot defini drept reversul redorilor articulare.
Muschiul poate suferi proces de atrofie prin imobilizarea segmentului, desi structura nervoasa
este indemna. Se mai poate constata o crestere a rezistentei musculare normale la miscarea
pasiva, definita prin termeni precum retractura, contractura sau spasticitatea musculara.
Acestora li se alatura distrofia (in care principalul obiectiv urmarit pentru limitarea scaderii
fortei musculare este exercitiul activ cu rezistenta) si oboseala musculara (sindrom
fiziopatologic muscular constand in incapacitatea muschiului de a se contracta si de a mai
executa lucru mecanic).

223
La nivelul complexului format din nerv si muschi se pot localiza suferinte care au la baza
mecanisme fiziopatologice comune in cadrul afectiunilor aparatului neuromioartrokinetic.
Aceste afectiuni sunt: spasticitatea piramidala, rigiditatea extrapiramidala, hipotoniile
musculare cu mecanism neuromuscular si atrofiile de denervare.
La nivelul nervului se pot constata sindroamele fiziopatologice hipokinetice, mergand pana la
akinezie (monopareze, monoplegii, hemipareze, hemiplegii etc) si sindroamele hiperkinetice
(tremuraturi, concvulsii, fasciculatii, crampe, ticuri etc) si diskinetice (crampa scriitorului, a
inotatorului, a pianistului etc). Aceste sindroame au la baza reflexe conditionate patologice ce
pot fi influentate prin metodologia kinetoterapeutica. Acestora li se adauga tulburarile in
coordonarea miscarilor voluntare si tulburarile de sensibilitate.

7.3 Obiectivele kinetoterapiei


Domeniile de patologie ale kinetoterapiei se refera la toate suferintele aparatului
neuromioartrokinetic. Pentru acestea se stabilesc urmatoarele obiective de baza in cadrul
programului kinetic de recuperare functionala: relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului
corpului, recastigarea mobilitatii articulare, cresterea fortei si rezistentei musculare, corectarea
deficitului respirator, antrenamentul la efort si reeducarea sensibilitatii.
Relaxarea reprezinta procesul prin care un sistem, care a fost scos din starea de echilibru,
revine la echilibrul initial sau la o alta stare de echilibru. In kinetologie, intereseaza atat
relaxarea genarala, cat si cea partiala iar relaxarea este considerata un proces autonom, ce
vizeaza o reglare tonico-emotionala optimala. Relaxarea poate fi indusa din exterior si se
numeste relaxare extrinseca sau poate fi indusa de catre subiectul insusi si se numeste relaxare
intrinseca, singura capabila sa asigure inhibitia reciproca dintre psihic si muschi. Relaxarea
intriseca poate fi realizata pe baza celor trei mari curente metodologice: curentul oriental
(tehnici promovate de medicina traditionala indiana, japoneza si care stau la baza celui mai
perfect si complet sistem de autorelaxare), curentul fiziologic (are la baza relaxarea progresiva
pe baza pricipiului de identificare kinestezica a starilor de tensiune si de relaxare musculara)
si curentul psihologic (utilizeaza tehnici de relaxare de tip central care induc prin autocontrol
mental imaginativ relaxarea periferica, influentand si paratonia viscerala, printre tehnici fiind
si terapia comportamentala, autotrainingul, psihoterapie). Un loc aparte printre tehnicile de
relaxare il ocupa biofeedback-ul, tehnica prin care se obtine relaxarea prin
expunere/receptionare de concomitente functionale fiziologice. Pacientul insusi receptioneaza
sau observa si poate sa verifice si sa-si impuna starea de relaxare musculara. Prin aplicarea
unor electrozi pe masa musculara, pacientul poate receptiona stimulul acustic sau vizual ceea
ce-i ofera posibilitatea de a apreciea starea de tensiune musculara si sansa de a incerca treptat,
relaxarea.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului se bazeaza pe urmatoarele evidente:
• Defectele posturale ale copilariei si adolescentei se definitiveaza la varsta adulta,
devenind puncte de plecare pentru suferinta ulterioara de tip degenerativ a aparatului
locomotor,
• serie de afectiuni ale aparatului locomotor (neuromioartrokinetic) conduc la
deposturari si dezalinieri ale corpului, care risca sa devina definitive,
• Orice program de recuperare a unui deficit functional se bazeaza pe raporturi normale
intre segmentele corpului si pe o functionalitate normala a lanturilor kinetice
corporale, pentru a fi incununat cu succes. Ca urmare, orice program trebuie sa
inceapa in conditiile restabilirii raporturilor fiziologice ale corpului, deoarece
deposturarea si dezalinierea atrag dezechilibre musculare care vor vicia derularea

223
miscarilor, cu incarcari neadecvate asupra articulatiilor, scaderea randamentului si
inducerea precoce a starii de oboseala.
Elementul cheie al deposturarilor este muschiul care se poate dezechilibra prin interventia mai
multor mecanisme, precum: substitutia/inlocuirea functionala, instrainarea/pareza functionala,
compensare si/sau incoordonare/tulburari de reglare motrice. Recuperarea musculaturii
(element al aparatului neuromioartrokinetic) joaca rol major in profilaxia deposturarilor.
Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza urmatoarele tehnici
• Postura corectata sau hipercorectata si mentinuta prin metode de fixare,
• Miscarile pasive, active asistate si active,
• Tehnici de facilitare proprioceptiva.
Cresterea mobilitatii articulare este obiectivul din kinetologie care urmareste obtinerea
unghiurilor functionale si redobandirea intregii amplitudini de miscare.
Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie musculara care are la baza tensiunea
musculara. Exista doua tipuri de contractie musculara: izometrica si izotonica.
Contractia izometrica se caracterizeaza prin cresterea tensiunii musculare interne, fara
modificarea lungimii fibrei musculare, urmata insa de cresterea fortei si de hipertrofia
muschiului. Pentru obtinerea efectelor prezentate, contractia izometrica trebuie sa realizeze un
minimum de 33% din tensiunea musculara maxima iar pentru a se realiza hipertofie
musculara este necesar sa se atinga nivelul de 66% din tensiunea musculara maxima a
muschiului respectiv. La fel de important este si timpul de utilizare al muschiului in cauza,
altfel spus, durata mentinerii unei tensiuni musculare corespunzatoare scopului urmarit. Nu
mai putin importanta este si lungimea la care se executa izometria, deoarece se stie faptul ca
la lungime maxima, muschiul poate dezvolta tensiuni maxime. Avantajele contractiei
izometrice constau in: o buna eficienta in a obtine cresterea fortei si hipertrofiei musculare,
asigura cresterea rezistentei musculare, este o tehnica simpla care nu necesita dispozitive
speciale, necesita durate scurte de antrenament, nu solicita articulatia, este putin obositoare si
este mai eficienta fata de alte tehnici de cresterea fortei musculare. Dezavantajele izometriei
constau in: solicita aparatul cardiovascular, nu amelioreaza supletea articulara, tonifica in
special fibrele musculare activate la unghiul articular la care s-a executat contractia
izometrica, muschii sunt antrenati la o contractie lenta, nu amelioreaza coordonarea inervatiei
musculare pentru activitati motorii complexe, dezvolta un feedback kinestezic redus etc.
Contractia izotonica se realizeaza cu modificarea lungimii muschiului, determinand miscare
articulara, fiind deci o contractie dinamica, in timp ce tensiunea de contractie ramane aceeasi.
Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu reuseste sa realizeze crestere de forta
musculara decat pentru valoarea 2 sau de la valoarea 2 spre 3 (rezistenta este reprezentata de
greutatea propriului segment la care se adauga gravitatia). Contractia izotonica realizata
contra unei rezistente care nu blocheaza excursia segmentului sau miscarea in sine, poate
determina cresterea de forta musculara. Modificarea lungimii muschiului se poate face in
doua sensuri: prin apropierea capetelor sale, cu scurtare (contractia dinamica concentrica) sau
prin indepartarea capetelor de insertie, cu alungire (contractie dinamica excentrica).
Avantajele izotoniei constau intr-o buna coordonare nervoasa, rapiditate de actiune,
participarea egala a tuturor fibrelor musculare la toate unghiurile de miscare ale segmentului,
pastrarea/recastigarea imaginii/schemei motorii de miscare, participarea tuturor grupurilor
musculare la miscare (fixatori, sinergisti, alaturi de agonisti), asigura hipertrofie musculara,
amelioreaza mobilitatea articulara si creste rezistenta musculara, desi necesita durate mai
lungi ale antrenamentului si dispozitive speciale. Un rol important este jucat si de valoarea
rezistentei (incarcarea) care se opune miscarii. In programele de reeducare functionala este

223
preferata metoda dinamica cu rezistente moderate care asigura sincronizarea unitatilor motorii
implicate in contractie si o perfecta coordonare musculara.
In practica de specialitate exista o serie de tehnici si exercitii imaginate in scopul cresterii
fortei musculare, dupa cum urmeaza:
• Exercitiile izometrice (EUSIZ adica exercitii unice scurte izometrice zilnice, ERSIZ
adica exercitii repetitive scurte izometrice zilnice, grupajul de 3 contractii de cate 6
secunde fiecare etc),
• Exercitii dinamice cu rezistenta (EMS adica exercitiul maximal scurt, EMR adica
exercitiul maximal cu repetitie, tehnica fractionata De Lorme-Watkins, exercitiile
rezistive regresive, exercitiile culturiste etc).
Cresterea rezistentei musculare reprezinta cresterea capacitatii unui muschi de a sustine un
efort si capacitatea acestuia de a efectua un exercitiu sau o activitate pe o perioada prelungita
de timp. Rezistenta musculara este dependenta de: forta musculara, starea circulatiei
musculare, integritatea metabolismului muscular, integritatea si participarea sistemului nervos
dar si de starea generala a pacientului in cauza. Ca urmare a testarii rezistentei musculare cu
greutati cuprinse intre 15-40% din forta maxima a muschiului respectiv se va constata
instalarea dupa un timp a starii de oboseala, initial compensata, ulterior decompensata.
Rezistenta musculara mai poate fi definita deci, ca fiind starea opusa oboselii musculare.
Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului are in vedere cele patru etape ale controlului
motor. Altfel spus, realizarea reeducarii functionale a aparatului neuromioartrokinetic se
adreseaza si acestui obiectiv dar programul propus trebuie sa tina cont de cele patru etape de
baza ale controlului motor. In aceasta idee, se va reeduca mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea
controlata si abilitatea. Mobilitatea controlata si abilitatea reprezinta insa, cele doua etape care
vor fi reeducate in exclusivitate pentru atingerea acestui obiectiv.
Coordonarea reprezinta combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de
miscare care sa fie continua, lina, automata, desi poate fi indeplinita si constient, executata in
conditii normale. Controlul activitatii coordonate este monitorizat prin mecanismul de
feedback al proprioceptiei si centrilor subcorticali, coordonarea miscarilor se obtine dupa
multe repetari, dezvoltarea ei inseamna o crestere a preciziei miscarii si un efort muscular
minim.
Mobilitatea controlata reprezinta capacitatea de a executa miscarile coordonat dar dintr-o
postura cu incarcare corporala (extremitatea distala a segmentului este fixata sau se gaseste
intr-un lant kinetic inchis).
Abilitatea sau dibacia este capacitatea de a executa miscarile coordonat si se realizeaza cu
extremitatea distala libera, nefixata (se gaseste intr-un lant kinetic deschis).
In fapt, atat mobilitatea, cat si abilitatea necesita executarea unor exercitii pentru
perfectionarea coordonarii miscarilor atat in interiorul unei posturi fixate, cat si in afara
acestei posturi.
Aceste doua obiective se ating mai dificil, necesitand exercitii deosebite, alcatuite dintr-o
serie de tehnici, dupa cum urmeaza: mobilizarile poliarticulare, tehnicile neuroproprioceptive
de facilitare, reflexele de echilibrare si stabilizare, gestualitatea coordonata, coordonarile
paliative si terapia ocupationala.
Corectarea deficitului respirator face apel la kinetologia respiratorie care presupune elemente
precum: relaxarea, posturarea (posturi relaxante si facilitatorii ale respiratiei, cat si posturi de
drenaj bronsic), gimnastica corectoare (suita de exercitii corectoare pentru toate segmentele
implicate in actul respirator), reeducarea respiratorie (dirijarea aerului la nivelul cailor
respiratorii superioare, reeducarea respiratiei costale, reeducarea respiratiei diafragmatice,
controlul si coordonarea respiratiei), antrenamentul la efortul dozat (obligatoriu pentru

223
pacientii cardiopulmonari si utilizeaza activitati sportive precum mersul, activitatile de
autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant,
alergarea, inotul sau alt sport terapeutic, terapia ocupationala), educarea tusei si terapia
ocupationala.
Reeducarea sensibilitatii se afla in stransa legatura cu recuperarea motorie fiind utila si
necesara in afectiunile sistemului nervos central si periferic.
Indicatiile kinetologiei recuperatorii se refera la afectiuni ale partilor moi periarticulare
(periatrita scapulohumerala sau coxofemurala, tendinopatii, capsulite, entorse, luxatii, chisturi
sinoviale, suferinte musculare periarticulare etc), la statusurile posttraumatice (fracturi, rupturi
de menisc etc), statusul postoperator (inclusiv post hernie de disc lombara, fracturi, rupturi
etc), procesele cronice degenerative sau inflamatorii articulare, deposturari (cifoze, scolioze,
hiperlordoze etc), statusul post AVC (hemipareze, hemiplegii etc), suferinte neurologice
centrale si periferice (paraplegia, scleroza multipla, boala Parkinson, neuropatiile periferice
etc).
Indicatiile kinetologiei de recuperare se refera la unele afectiuni si stari patologice insotite de
disfunctionalitate, beneficiare, aproape in exclusivitate ale metodelor de kinetologie
recuperatorie. Se va avea in permanenta in vedere faptul ca exista si o serie de metode
complementare (masaj, aplicarea termoterapiei, rece sau cald, electroterapia antalgica,
antiinflamatoare, decontracturanta, biotroficizanta etc) care alcatuiesc, impreuna cu metodele
kinetice, programul de recuperare medicala.
Principalele domenii de patologie si afectiuni, sunt:
• PSH (periartita scapulo-humerala), in care kinetoterapia prezinta particularitati in
functie de forma anatomo-clinica (tendinita, bursita, tenosinovita, tendinita
calcificanta, capsulita retractila, ruptura de diferite grade a coafei rotatorii),
• Cotul posttraumatic cu toate consecintele legate de traumatismul initial si imobilizarea
sau interventia ortopedico-chirurgicala ulterioara,
• Mana rigida ca urmare a unor afectiuni foarte diverse, precum sechelele
posttraumatice (luxatii, fracturi, interventii operatorii pe tendoane urmate de
imobilizari prelungite, arsuri, retracturi algoneurodistrofia etc), poliartrita reumatoida
(afectiune inflamatorie cronica, sistemica cu localizare predominanta la nivelul
articulatiilor interfalangiene si metacarpofalangiene ale mainilor), sclerodermia
(afectiune sau boala de colagen), boala Raynaud, hemiplegia etc,
• Coxartroza (in diferite faze evolutive), soldul posttraumatic (kuxatii de sold, fracturile,
coxartroxa operata, osteoplastiile de sold, osteotomiile, tenotomii, artroplastii, status
postproteza de sold etc),
• Gonartroza (toate stadiile de evolutie), genunchiul posttraumatic si postoperator
(ruptura aparatului extensor, meniscectomia, entorsa de genunchi, fracturile,
sinovextomia, emondajul sau shavingul intraarticular, patelectomia etc),
• Procesele inflamatorii articulare (indiferent de etiologie),
• Spondilita ankilozanta,
• Scoliozele, cifozele, hiperlordozele,
• Lombosacralgia (durerea lombara inferioara sau low back pain), status
postlaminectomie lombara,
• Hemiplegia, paraplegia, scleroza multipla in placi, boala Parkinson, neuropatiile
periferice (a nervilor dar si plexulopatiile.

223
7.4 Programe de kinetoterapie: tehnici, exercitii si
metode
Tehnicile, exercitiile si metodele in kinetologie reprezinta elementele de baza sau alfabetul
terapiei prin miscare, cat si o metodologie coerenta in vederea realizarii unui obiectiv
anatomofiziologic sau terapeutic.
Tehnicile kinetologice
La capitolul tehnici kinetologice se porneste de la cunoasterea celor trei caracteristici
fundamentale ale aparatului locomotor, si anume: activitatea motrice, capacitatea de a fi
miscat pasiv si starea de repaus. Tehnicile din kinetologie cuprind: tehnicile anakinetice
(imobilizarea si posturarea) si tehnicile kinetice (statice si dinamice). La randul lor, tehnicile
kinetice statice cuprind contractia izometrica si relaxarea musculara iar cele kinetice dinamice
sunt active reflexe si active voluntare (libera, activo-pasiva, activa cu rezistenta) sau kinetice
dinamice pasive (tractiuni, sub anestezie, pura asiatata, autopasiva, mecanica, pasivo-activa,
prin manipulare).
Imobilizarea este o tehnica kinetologica anakinetica ce se caracterizeaza prin mentinerea
pentru un interval de timp, a corpului sau a unui segment al acestuia, in nemiscare, recurgand
sau nu la ajutorul unor dispozitive. Imobilizarea susupenda miscarea articulara si contractia
voluntara.
Indicatiile imobilizarii deriva din urmatoarea clasificare. Astfel, imobilizarea poate fi:
• De punere in repaus (utila in bolile cardiopulmonare grave, arsuri intinse, traumatisme
cranio-cerebrale si medulare etc sau in procesele inflamatorii localizate, precum
artrite, tendinite, miozite, flebite sau orice alt proces care determina dureri la
mobilizare),
• De contentie (are rolul de a bloca un segment sau o partea acestuia, printr-un sistem de
fixare, precum atela, aparatul gipsat, orteza, corsetul si se utilizeaza in scopul
consolidarii fracturilor, la entorse, luxatii, artrite sau artroze acutizate, discopatii etc,
blocand cel putin o articulatie),
• De corectie sau posturala (utilizeaza tot aparatul gipsat, atela, orteza, corsetul etc,
diferenta constand in ceea ce priveste scopul urmarit, deoarece segmentul vizat este
imobilizat intr-o pozitie sau postura corectata, asa cum se intampla in scolioze, devieri
articulare prin retracturi, paralizii, rupturi tendinomusculare etc).
Imobilizarea de contentie, cat si cea de corectie urmeaza unor manevre si/sau tehnici
ortopedico-chirurgicale sau kinetologice, precum tractiuni, manipulari, miscari pasive sub
anestezie etc.
De mentionat si faptul ca aparatele de contentie si corectie nu trebuie sa jeneze circulatia
locoregionala si nu este admis sa produca leziuni ale tegumentului sau durere, aparatele
trebuie sa fie bine aplicate dar sa permita efecuarea contractiilor izometrice de mentinere a
tonusului muscular segmentar iar segmentele vizate sa fie imobilizate intr-o pozitie
functionala.
Contraindicatia majora o constituia prelungirea excesiva a imobilizarii, deoarece se poate
ajunge la:
• Hipotrofie de inactivitate,
• Redoare articulara, mergand pana la ankiloza,
• Tulburari ale circulatiei de intoarcere, cu aparitia edemelor si trombozelor venoase
consecutive,
• Tulburarea troficitatii locoregionale cu aparitia escarelor,

223
• Disconfort fizic si psihic al pacientului.
Posturarea sau pozitionarea reprezinta o alta tehnica anakinetica apartinand tehnicilor
kinetologiei si reprezinta atitudini impuse unor segmente, parti ale corpului sau corpului in
ansamblu, in scop profilactic sau terapeutic, in vederea corectarii sau evitarii instalarii unor
devieri de statica sau a unor pozitii vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Clasificarea posturilor include:
• Posturile corective (utile in spondilita ankilozanta unde pot preveni instalarea unor
disfunctionalitati, de asemenea, in reumatismul cronic degenerativ si inflamator
exprimat clinic prin artrite sau artroze, in paraliziile de cauza centrala sau periferica, in
deviatiile coloanei vertebrale sau a altor segmente etc),
• Posturile de facilitare (se recomanda in vederea facilitarii unui proces fiziologic
perturbat de boala, aceste posturi fiind cele de drenaj bronsic, antideclive sau proclive
pentru promovarea sau blocarea circulatiei de intoarcere, cele facilitatorii respiratorii
sau cardiace, cele de drenaj biliar etc)
Tehnicile kinetice reprezinta tehnici kinetologice care se bazeaza pe miscare, iar aceasta
presupune sau nu contractia musculara si nu neaparat mobilizare articulara cu deplasarea unui
segment. Clasificarea acestor tehnici include: tehnicile kinetice dinamice (mobilizarea pasiva
si activa) si tehnici kinetice statice (contractia izometrica si relaxarea musculara).
Tehnicile kinetice dinamice se bazeaza pe miscare sub toate formele ei, ele realizandu-se cu
sau fara contractie musculara, diferentiindu-se astfel, mobilizarea pasiva de cea activa.
Mobilizarea pasiva este utilizata in kinetologia terapeutica si de recuperare, ea se realizeaza
cu ajutorul unei forte exterioare iar efectele sale se regasesc asupra:
• Aparatului locomotor (mobilizarea pasiva mentine amplitudinile de miscare si
troficitatea articulara normala, creste amplitudinile articulare si asuplizeaza tesuturile
articulare si periarticulare, mentine si/sau creste excitabilitatea musculara, amelioreaza
contractura-retractura musculara prin intinderea prelungita a muschiului si declanseaza
stretch-reflexul care determina contractie musculara),
• Sistemului nervos si tonusului psihic (miscarea pasiva mentine memoria kinestezica a
segmentului respectiv in cadrul schemei corporale si creste tonusul psihic al
pacientului prin prezenta obligatorie a kinetoterapeutului),Aparatului circulator
(miscarile pasive efectuate ritmat au efecte mecanice asupra circulatiei segmentare,
asigurand drenaj venolimfatic si prevenirea sau diminuarea edemelor, de asemenea,
asigura prin raspuns neurovegetativ, o hiperemie locala, pe cale reflexa pornind de la
receptorii senzitivi articulari si musculari),
• Altor aparate si sisteme (miscarile pasive mentin troficitatea tuturor celorlalte tesuturi
de la nivelul segmentelor interesate, maresc schmburile gazoase la nivel pulmonar si
tisular periferic, crewsc tranzitul intestinal si evacuarea vezicii urinre, influenteaza
unele relee endocrine).
Indicatiile mobilizarii pasive constau in:
• Recuperarea pacientilor neurologici,
• Reeducarea functionala a pacientilor cu patologie posttraumatica,
• Intretinerea si recupararea functionala pacientiilor cu reumatism cronic degenerativ si
inflamator.
In executarea miscarilor pasive trebuie sa se tina cont de:
• Cunoasterea diagnosticului bolii si a celui functional,

223
• Stapanirea tehnicii si a prizelor din partea kinetoterapeutului si cooperarea si
participarea activa a pacientului,
• Se vor asigura pozitiile corecte de executie a miscarii pasive la nivelul segmentului in
cauza, respectandu-se directiile fiziologice, limitele de amplitudine si asociind pozitii
sau miscari de facilitare,
• Mobilizarea pasiva este o metoda analitica, ea nu trebuie sa provoace durere,
parametrii sai de executie se vor adapta scopului urmarit si starii clinice locale,
• Mobilizarea pasiva este precedata de aplicatiile de termoterapie, masaj sau
electroterapie.
Tehnicile mobilizarii pasive constau in:
• Tractiuni continue, discontinue, cu fixatii alternanate efectuate in axul segmentului sau
articulatiei, putandu-se executa manual sau cu ajutorul unor dispozitive,
• Mobilizarea fortata sub anestezie,
• Mobilizarea pasiva pura asistata (este cea mai obisnuita tehnica de mobilizare pasiva
efectuata de mainile kinetoterapeutului, pacientul relaxand voluntar musculatura,
putand fi precedata de termoterapie, masaj, electroterapie antialgica si infiltratii locale,
ea necesitand respectarea parametrilor privind pozitia pacientului si a
kinetoterapeutului, prizele si contraprizele, manevrele utilizate la mobilizare si forta si
ritmul de mobilizare),
• Mobilizarea autopasiva (se realizeaza de pacientul insusi prin presiunea corpului sau a
unui segment al acestuia, prin actiunea membrului sanatos sau prin intermediul unor
dispozitive-tip Kinetec),
• Mobilizarea pasiva mecanica,
• Mobilizarea pasivo-activa (se mai denumeste si mobilizare pasiva asistata activ de
catre pacient si este utila in vederea reeducarii fortei musculare cand aceasta a scazut
sub 2 sau cand dorim sa reeducam un muschi transplantat),
• Manipularea.
Mobilizarea activa se desfasoara datorita contractiei musculare proprii a segmentului care se
mobilizeaza. Contractia musculara poate fi involuntara/reflexa (mobilizare activa reflexa) si
voluntara (mobilizare activa voluntara).
Mobilizarea activa reflexa este realizata de contractii musculare reflexe necontrolate si
necomandate voluntar de pacient fiind, in fapt, un raspuns la un stimul senzorial in cadrul
arcurilor reflexe motorii. Contractia reflexa este utila in recuperare si poate fi provocata prin:
reflexul de intindere sau stretch-reflexul, reactiile de echilibrare, reflexele pozitie sau
posturale. Mobilizarea activa reflexa reprezinta o modalitate de stimulare neuro-musculara in
cazurile in care efortul voluntar sau mobilizarea activa voluntara este ineficienta. Mobilizarea
activa reflexa isi gaseste utilitatea in cazul parezelor, deoarece asigura extensibilitatea
muschilor, intretine troficitatea acestora si va reduce spastivitatile, cu dezvoltarea
stereotipurilor.
Mobilizarea activa voluntara este o miscare comandata, ce se realizeaza prin contractie
musculara izotona, dinamica, ce presupune consum energetic, muschiul modificandu-si
lungimea, asigurand deplasarea segmentelor. Mobilizarea activa voluntara reprezinta tipul de
miscare fiziologica ce se afla la baza intregii noastre existente. Efectele mobilizarii active
voluntare se suprapun peste cele descrise la mobilizarea pasiva, rezultatele fiind mult mai
vizibile si in timp mai scurt. In mod deosebit, obiectivele acestui tip de mobilizare sunt:
• Cresterea sau mentinerea amplitudinii de miscare la nivel articular,

223
• Cresterea sau mentinerea fortei musculare,
• Redobandirea sau dezvoltarea coordonarii neuromusculare,
• Mentinerea unei circulatii sangiune si limfatice corespunzatoare,
• Mentinerea sau cresterea ventilatiei pulmonare,
• Mentinerea echilibrului neuroendocrin si a conditiei psihice.
Mobilizarea activa voluntara poate fi o tehnica localizata, segmentara sau generala.
Tehnicile mobilizarii active voluntare constau in:
• Mobilizarea libera sau activa pura (miscarea are drept parametri directia de miscare,
amplitudinea, ritmul, durata, pozitia in care se executa si se realizeaza fara vreo
interventie facilitatoare sau rezistiva, cu exceptia gravitatiei),
• Mobilizarea activo-pasiva sau activa asistata (cand forta musculara coboara spre
valoarea 2 sau 3, precum si in situatia in care se urmareste refacerea completa a
mobilitatii unei articulatii, miscarea trebuie ajutata). De retinut faptul ca forta
exterioara ajuta si nu se va substitui fortei proprii, ca forta exterioara se aplica pe
directia actiunii muschiului asistat, ca aceasta forta de asistare este mai intensa la
inceputul si la sfarsitul miscarii efectuate si ca forta exterioara poate fi realizata prin
corzi elastice sau prin contragreutatile instalatiilor cu scripeti terapeutici, prin
autoasistare, prin suspendare in chingi sau prin executarea miscarii in apa.
• Mobilizarea activa cu rezistenta (exista o forta exterioara care se opune partial miscarii
active, obtinandu-se astfel, cresterea de forta si rezistenta musculara, hipertrofia
muschiului si o buna dirijare a miscarii). De retinut faptul ca rezistenta se opune pe tot
parcursul miscarii active, valoarea rezistentei e mai mica decat valoarea fortei
muschiului care executa miscarea contrarezistiva, rezistenta sa fie aplicata pe fata de
miscare a segmentului, fiecare miscare contrarezistiva este urmata de o perioada de
relaxare, ritmul miscarilor active cu rezistenta sa fie raportat la valoarea rezistentei si
sa se asigure stabilizarea segmentului de origine al muschiului care realizeaza
miscarea contrarezistiva. Rezistenta poate fi reprezentata de scripetele cu greutati, de
arcuri, materiale elastice sau alte materiale maleabile (chit, ceara, plastilina etc), apa
din bazin, de kinetoterapeut, autorezistenta sau ridicarea de greutati.
Tehnicile kinetice statice sunt caracterizate prin contractie musculara ce nu este urmata de
deplasarea segmentului. Kinezia statica poate fi realizata prin contractia izometrica (cresterea
tonusului muscular) si prin relaxarea musculara (scaderea tonusului muscular).
Contractia izometrica caracterizeaza forta dezvoltata de un muschi care incearca sa deplaseze
un obiect imobil si se numeste forta izometrica. Tensiunea musculara atinge maximum, in
timp ce lungimea fibrei musculare este aceeasi. Contractia statica sau izometrica conduce la
cresterea rapida a fortei si rezistentei musculare, cat si la hipertrofia masei musculare utilizate.
Relaxarea musculara caracterizeaza un muschi in care tensiunea de contractie scade,
ramanand doar tonusul muscular propriu, mentinut de activitatea permanenta a fibrelor
intrafuzale, in timp ce fibrele extrafuzale sunt relaxate. La nivelul musculaturii
antigravitationale sau posturale se realizeaza tonusul muscular postural. Cresterea
nefiziologica a tonusului postural se poate afla in legatura cu suferinte ale aparatului
neuromioartrokinetic sau cu starea de tensiune psihica. Relaxarea musculara se poate obtine
prin diferite metode, precum: constientizarea starii de relaxare musculara ca fiind starea opusa
contractiei musculare, posturarea segmentului si suspendarea oricarei activitati musculare la
acest nivel, scuturarea ritmica a membrului respectiv sau masaj efectuat cu blandete.
Exercitiul fizic terapeutic are la baza tehnicile prezentate, el reprezentand la randul sau,
elementul kinetologic care poseda o structura coerenta, tehnica de executie procedurala si

223
scop terapeutic. Orice metoda kinetologica este constituita dintr-o suita de exercitii fizice.
Exercitiul fizic terapeutic este structurat din trei parti:
• Pozitia de start (pot fi pozitii fundamentale si derivate) si miscarile efectuate in cadrul
acestei pozitii (alegerea pozitiilor de lucru este determinata de starea pacientului si de
miscarile ce urmeaza sa fie realizate iar cand vorbim despre promovarea miscarilor
sau reeducarea functionala a lor, trebuie sa tinem cont de etapele contolului motor,
precum mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlata si abilitatea),
• Tipul de contractie musculara (si zona de lungime musculara in care se lucreaza)
necesara in cadrul exercitiului (pentru promovarea unui anumit tip de contractie
musculara au fost imaginate o serie de tehnici fundamentale sau speciale si specifice
de facilitare neuromusculara proprioceptiva),
• Elementele declansatoare ale unui stimul senzorial cu scop de facilitare sau inhibare a
raspunsului.
Exercitiile fizice terapeutice se desfasoara dupa cateva principii de baza, dupa cum urmeaza:
• Executia este lenta, ritmica, progresiva (progresivitatea este un principiu important si
se aplica in exercitiile pentru cresterea tonusului muscular, pentru cresterea
amplitudinii de miscare, cat si pentru coordonare), cu cresterea treptata a duratei
(progresivitatea in timp), se efectueaza pe toata amplitudinea de miscare,
• Pozitiile de start trebuie sa fie stabile si sa permita desfasurarea activitatii musculare,
• Contractia musculara intensa necesita o pauza de relaxare, in consecinta etc.
Metodele kinetologice definesc un grup restrans sau mai larg de exercitii fizice care au un
sens si un scop final unic. Printre metodele des utilizate in pra