EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

de Lucian Blaga

Poet şi filosof, Lucian Blaga creează două universuri distincte – unul liric, altul speculativ – în care se
regăsesc idei sau probleme comune, fără ca un plan să-l determine pe celălalt. Semnificativă în acest sens
este poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, adevărată artă poetică aşezată în fruntea volumului de
debut, Poemele luminii (1919). Ideile exprimate aici poetic sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele enunţate
sistematic şi teoretic în Cunoaşterea luciferică, volum aparţinând Trilogiei cunoaşterii.
Dualitatea cunoaşterii e o preocupare constantă a poetului – filosof. În acelaşi an cu Poemele luminii
vede lumina tiparului şi un volum de aforisme (Pietre pentru templul meu), în care Blaga subliniază
necesitatea potenţării tainelor din univers: Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.
Eu nu strivesc… e confesiunea unui crez şi, totodată, manifestarea unei individualităţi subiective,
privită în raport cu lumea şi cu ceilalţi, cu alţii. Dacă în poezia tradiţională cuvântul ars însemna mai ales
meşteşug, îndemânare, strategie (de exemplu, la Arghezi, sintagma cuvinte potrivite exprimă o astfel de
concepţie), la Lucian Blaga, poet modern, conceptul de artă poetică apare esenţial modificat. El denumeşte
actul poetic nu ca meşteşug, ci ca atitudine subiectivă faţă de lume, ca modalitate fundamentală de situare a
omului în univers. Artele clasice tradiţionale cuprind, de obicei, învăţături, poezia e privită din exterior, cu
ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistic. De exemplu, în Testament de Tudor Arghezi nu apare eul
intim, subiectiv, ci acela asumat pe baza unei tradiţii. Poetul împrumută o voce oraculară, se adresează unui
tu general în numele unei colectivităţi.
Eul liric blagian e o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieşi. Accentul nu cade pe cuvânt, ci pe
participarea subiectivă la tainele universale. Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare faţă de
meşteşugul artistic şi uneltele specifice, ci ca o situare faţă de obiectul său, care este lumea în sens larg, de
unde reiese și modernismul concepției blagiene.
Titlul este o amplă metaforă. Lumea e o corolă de minuni, o uriaşă floare cu petalele palpitând de
taine în faţa căreia eul liric se simte înfiorat şi pe care vrea să o protejeze, pentru a-i potenţa misterul.
Blaga optează cu fermitate nu pentru cunoaşterea pe cale raţională, ci pentru sporirea tainelor prin
contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Nu e vorba atât de opoziţia filosofică
între raţionalism şi iraţionalism, cât de o diferenţă între gândirea raţională şi cea poetică, aceasta din urmă
creatoare de metafore, adică de imagini în care se intuieşte simultan existenţa a două planuri: unul concret,
altul abstract.
Metafora din titlu se amplifică treptat, ei adăugându-i-se alte elemente care potenţează ideea de
mister, precum şi poziţia eului liric faţă de el.
Crezul poetic blagian debutează cu vocabula eu căreia i se va opune, pe parcursul textului, termenul
alţii. În jurul acestei opoziții se organizează confesiunea lirică, structurile antitetice fiind mereu relevate şi
adâncite. Pronumele personal eu, devenit termen-cheie prin repetiţia lui obsedantă, îl semnifică pe poet, iar
lumina mea este o metaforă a cunoaşterii poetice, căreia i se va opune gândirea logică, raţională, adică
lumina altora.
Atitudinea eului liric este una negativă, încă de la început, dovadă verbele nu strivesc, nu ucid etc. Ea
presupune o retragere din faţa universului exterior şi o comuniune tainică şi osmotică cu întreg universul.
Lumea este alcătuită din mistere atât de mari, încât ele cu greu ar putea intra în logos şi sens; astfel, poetului
nu-i rămâne decât să le ocrotească, să le îmbogăţească. În poezie apar mai multe elemente care accentuează
ideea de taină inefabilă: vraja nepătrunsului ascuns; adâncimi de întuneric; întunecata zare; largi fiori de
sfânt mister; taina nopţii etc.
Cunoaşterea logică reduce numeric misterele şi, de aceea, verbele care se referă la lumina altora,
exprimate sau subînţelese, sugerează o atitudine distructivă: sugrumă; ucid.
Acest raport bipolar eu / lume constituie însuşi actul poetic blagian care se bazează pe iubire. Nu e
vorba despre o simplă manifestare afectivă, iubirea devenind o cale de cunoaştere, de pătrundere în tainele
lumii prin trăirea lor nemijlocită. Florile, ochii, buzele şi mormintele reprezintă manifestări concrete,
tangibile, ale misterului din univers. În această enumeraţie, care apare la mijlocul textului şi în final,
constituind o concluzie, termenii sunt organizaţi într-o gradaţie ascendentă menită a sugera o anumită
încărcătură a necunoscutului din lume. Florile, elemente vegetale, simbolizează existenţa ingenuă, ochii
sunt simbolul conştiinţei umane reflexive, buzele sugerează deopotrivă rostirea şi sărutul, iar mormintele
trimit spre marea taină a morţii.
În antiteză cu poetul care sporeşte misterul, pentru că iubeşte toate formele concrete ale lumii, ceilalţi
aspirând să dezlege tainele, ajung să le ucidă, pentru că nu le iubesc (concluzie subînţeleasă).
Poezia este, pentru Blaga, ca şi pentru expresionişti, expresie a conştiinţei individuale. Ea nu mai
înseamnă pură redare a lumii obiective. Artistul expresionist afirmă apriorismul conştiinţei, iar lumea este o
expresie a eului, a individualităţii sale. În acest sens trebuie citită şi Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii…Sentimentul major este acela de contopire până la identificare cu misterele universale, cu substanţa
ascunsă a lumii la care eul liric se simte participând.
Din punct de vedere stilistic, se remarcă prezenţa metaforelor, a epitetelor şi inversiunilor menite a
sublinia atitudinea de reculegere şi înfiorare discretă în faţa misterului (vraja nepătrunsului ascuns;
adâncimi de întuneric; întunecata zare; largi fiori de sfânt mister). O amplă comparaţie (şi-ntocmai cum cu
razele ei albe luna…aşa îmbogăţesc şi eu…) sugerează registrul nocturn al cunoaşterii poetice. Nu lumina
soarelui care sfâşie tainele, ci aceea a lunii care adaugă noi mistere simbolizează la Blaga atitudinea de
potenţare a minunilor din lume.
Se poate, de asemenea, observa și un alt element modernist - aspectul liber al versificaţiei. Există
doar un ritm interior care reflectă gândirea abruptă, sacadată a poetului.
Impresionantă la Blaga este capacitatea sa de a-şi plasticiza ideile, de a-şi concretiza ideile abstracte,
ceea ce l-a determinat pe Eugen Lovinescu să-l considere unul din cei mai originali creatori de imagini din
literatura noastră. Totodată, ca şi Eminescu, el pune în reprezentările sale poetice un plan filosofic secundar,
lirismul său fiind unul reflexiv.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…, care anticipează sistemul său filosofic, e o dovadă că o
abordare a filosofiei creaţiei a lui Blaga poate începe chiar de la poezia lui.