Ultima noapte...

De Camil Petrescu

Artist lucid, inclinat spre teoretizare, cu o dezvoltata constiinta estetica,intelectual rafinat al

perioadei interbelice, Camil Petrescu este scriitorul elogiat de criticul Eugen Lovinescu ce-l
considera creatorul romanului citadin.

Creatorul modernismului sustinut la revista si cenaclul Sburatorul, Eugen Lovinescu sustinea

principiul sincronizarii literaturii romane cu cea apuseana mai ales franceza, sugerand in acelasi
timp necesitatea unei diversificari tematice a romanului prin abordatea mediului citadin si al
unui alt gen de personaj, intelectualul. Camil Petrescu se integreaza modernismului lovinescian
in deosebi prin cele doua romane „Ultima noapte...” si „Patul lui Procust”/

Referindu-se la romanul romanesc G. Calinescu mentiona ca prin spiritul ei literatura romana e

mai aproape de Tolstoi si Balzac, deci de Rebreanu, decat de romanul analitic, fragi, subiectiv al
lui Proust, deci al lui Camil Petrescu.

Prozatorul adus in discutie, va formula o teorie a noului roman in studiul „Noua structura si
opera lui Marcel Proust” din volumul „Teze si antiteze”.

In viziunea prozatorului noul roman sustine superioritatea conoasterii intuitive, a memoriei

afective, involuntare,superioare celei cronologice.

Romanul modern trebuie sa se nasca din sinceritatea trairilor si faptelor relatate, din
autenticitatea trairilor asa cum rezulta si din marturisirea autorului: „Eu nu pot sa scriu decat
ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce percep simturile mele...din mine insumi nu pot iesi. Eu nu pot
vorbi onest decat la persoana I”. Astfel se explica unele modalitati moderne de abordare:
prezenta scrisorilor, a notelor de subsol, a digresiunilor, a retrospectivei.

In viziunea lui Camil Petrescu, artistul trebuie sa fie autocalofil, ca si Mircea Eliade deci interesat
de continutul relatarii si nu de frumosul cu orice pret.

Publicat in 1930, romanul „Ultima noapte...” concretizeaza noul roman si noul stil fara podoabe
cautate, un stil „alb”, neutru, capabil sa exprime sinceritatea si autenticitatea trairilor sufletesti.
Problematica fundamentala a operei sale este aceea a cunoasterii, eroii sai incadrandu-se intr-o
tipologie a inteligentei, spirite lucide, nelinistite, clocotitoare de idei, intelectuali aflati in
cautarea absolutului, si cum in viata concreta absolutul nu exista aceste personaje sfarsesc
tragic.
Noul roman al secolului 20 vizeaza anumite domenii ale spiritului: ideile, moartea, iubirea,
boala, romanul fiind astfel „monografia unor idei”, iar personajele sunt exemplificari ale unor
principii.

Titlul cartii prin cele doua jumatati ale sale se refera de fapt la cele doua Carti dintre care prima
e istoria geloziei, iar metafora din titlu se refera la radacinile personajului prin „noaptea”
incertitudinilor legate de iubirea pentru sotia sa Ela. Cartea a doua constituie un „jurnal de
campanie” in care metafora noptii face trimitere la spectcolul apocaliptic al razboiului.

Liantul dintre cele doua carti e Stefan Gheorghidiu tanarul ars de febra ideilor cel care abia
dupa ce traieste experienta razboiului intelege dimensiunile reale ale iubirii sale.

!!! Ca orice roman modern de tip subiectiv, naratorul se confunda cu personajul, se exprima
prin verbe la persoana I, existand confesiunea, monologul interior, retrospectiva, analiza
psihologica si introspectia, ca tehnici moderne de creatie.

Un element de modernitate este chiar artificiul de compozitie din primul capitol al cartii,
intitulat „La Piatra Craiului in munte”, a carui actiune este posterioara intamplarilor relatate in
restul cartii I. Gheorghidiu se afla in timpul unei concentrari pe Valea Prahovei in primavara lui
1916, iar momentul in care asista la popota ofiterilor la o discutie despre fidelitatea in dragoste,
ii marcheaza destinul. Prin retrospectiva, mintea si sufletul subofiterului se-ntorc pe firul
timpului si el va reface intr-un mod dureros toate momentele legate de cei doi ani si jumatate ai
casniciei cu Ela. Astfel incepand cu al doilea capitol, se contureaza monografia acestei iubiri prin
retrospectiva insistandu-se deci pe aceasta prima experienta de viata a iubirii pentru Ela.
Evident ca exista in acest moment un timp subiectiv, un timp pierdut, refacut prin fluxul
momoriei involuntare.

Gheorghidiu s-a casatorit cu cea mai frumoasa studenta din Universitatea bucuresteana
absolventa de Litere, personajul marturisindu-si orgoliul de a se fi aflat la bratul unei tinere
stralucitoare. Iubirea sa se naste din duiosie. „Iubesti intai din mila, din inadatoriri, iubesti
pentru ca stii ca asta o face fericita” pentru ca mai tarziu tanarul absolvent de Filosofie sa-si dea
seama ca nu se mai poate sustrage acestui sentiment fiind captiv. Pentru Gheorghidiu
dragostea constituie un mijloc de modelare a fiintei iubite dupa cunturul unui ideal propriu. Ela
participa la cursurile lui, ii rasfoieste cartile de filosofie din dorinta de a atinge o totala iubire
spiritoala. Iata cum Gheorghidiu reface mitul lui Pygmalion, sculptorul indragostit de propria sa
creatie.

Casatoria celor doi e fericita pana in momentul in care pe neasteptate Stefan devine
mostenitorul averii unchiului sai Tache. Noul statut social ii propulseaza pe cei doi soti in lumea
mondena a Capitalei. Interesata ramane doar Ela, care initiata de o verisoara a sotului se
integreaza perfect in cercurile bogate ale Burucestiului interbelic. Cateva momente se retin din
noua viata a cuplului, dar cel mai important dintre acestea este excursia pe care un grup de
prieteni o face la Odobesti de 21 mai, cand neputandu-se controla Ela acorda o atentie
exagerata unui anumit domn G. avocat insipid, care ii va fi foarte apropiat mai tarziu.

Obtinand o permisie, Gheorghidiu se intoarce la Campulung pentru a o vedea pe Ela dar

prezenta in oras a doumnului G ii sporeste indoielile. Intristat si de faptul ca Ela ii pusese
problema mostenirii in cazul in care ar fi murit pe front, Gheorghidiu cu mintea prinsa de
gelozie se gandeste pentru o clipa sa-i ucida pe cei doi amanti. Este salvat insa de intalnirea cu
un superior care-l ia la unitate intrucat Romania intrase in acea dupa amiaza in Primul Razboi
Mondial.

A doua experienta in planul cunoasterii o reprezinta razboiul, cu o imagine demitizata in care

moartea e alaturi. Apare in viziunea lui antiteza dintre viata civila si mediocra in raport cu
maretia, pericolul de moarte al acestui eveniment, care este razboiul. Apar situatii
contradictorii si absurde, in care datorita unei strategii incompetente romanii trag in fratii lor :
„Paziti! Trag ai nostri!”.

!!! Camil Petrescu e primul scriitor roman care descrie razboiul ca o experienta directa, dar de
pe scena istoriei razboiul se muta pe aceea a constiintei individului. Abia dupa ce traieste drama
colectiva a mortii Gheorghidiu intelege adevaratele dimensiuni ale iubirii pentru Ela, asa incat
drama colectiva pune in umbra drama individuala a iubirii. Ranit si spitalizat Gheorghidiu se
intoarce la Bucuresti, se simte detasat de tot ce-l legase de Ela pe care o privestre cu indiferenta
ca pe un tablou. In sfarsit abia acum are puterea sa o paraseasca marturisind : „I-am scris ca-i
las absolut tot ce-i in casa, de la obiecte pretioase, la carti, de la lucruri personale, la amintiri.
Adica tot trecutul”. Iata un final deschis ca un element de modernitate care arunca o anume
ambiguitate asupra destinului acestul personaj.

Caracterizare personaj- Stefan Gheorghidiu

Intelectual superior prin aspiratia catre absolul, Stefan Gheorghidiu ramane din aceasta
perspectiva „frate bun” cu ceilalti eroi ai lui Camil Petrescu : Ladima, Gelu Ruscanu. Toti acestia
se regasesc in crezul literar al scriitorului care marturiseste in poezia „Idea” : „Eu sunt dintre
acei/Cu ochi halucinati si mistuiti launtric/ Cu sufletul marit/ Caci am vazut idei”.

Personaj hipersensibil, dilematic, complicat sufleteste, inadaptabil, Stefan Gheorghidiu nu

gaseste solutii pentru a iesi din tesatura mediocra de fapte in care a fost cuprins. Este
intelectualul captiv intr-un „joc al ielelor” deci al ideilor pure de care nu se poate rupe. Modul
sau de a gandi, de a raspunde incercarilor vietii il dezvaluie ca traind intr-o lume abstracta a
ideilor. E victima propriului sau ideal, extrem de posesiv, incapabil sa accepta o infrangere:
„Totdeauna insuccesul ma face in stare sa comit o serie interminabila de greseli”. Are o
inteligenta scipitoare, e pretuit de specialisti, numit de profesorii sai de filosofie sa tina un curs
special stundentilor.

Sensibil si cinstit nu poate depasi ideea infidelitatii avand o natura reflexiva si hipersensibila.
Suferinta sa in iubire se naste tocmai din conceptia dupa care fiecarui barbat ii este harazita o
anume femeie chiar de la inceputul lumii: „Simteaum ca femeia aceasta era a mea, un exemplar
unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii”. Iata de ce tanarul
filosof considera ca cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.

Dupa G Calinescu, Stefan Gheorghidiu este un uflet clocotitor de idei, inteligent si neprihanit,
naiv, cu talent de poet, indragostit de o femeie „geloasa, inselatoare, lacoma si rea”.

Personajul marturiseste indurerat de faptul ca nici aceasta femeie pe care o credea suflet din
sufletul sau nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire pentru triumful unei idei, dar in acelasti
timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma de bani oricat de mare.

Intr-un anume sens Gheorghidiu retraieste drama Luceafarului coborat din lumea inalta a ideii
in lumea comuna pentru o frumoasa „faptura de lut”.

Intelectualul autentic traind intr-o lume de analfabeti precum Lumanararu sau de politicieni
pentru care averea e mai presus decat tara precum Nae Gheorghidiu, tanarul intelectual nu se
poate integra el ramanand un om superior tocmai prin „pedeapsa” „nostalgiei dupa absolul”.

Camil Petrescu daruieste literaturii romane romanul modern, subiectiv, proustian, ionuc, intors
spre interioritate, altfel spus „noul roman” ca o alta orientare a prozei romanesti.