Sunteți pe pagina 1din 15

TEORII ASUPRA

GENEZEI LIMBII
ROMANE SI A
POPORULUI
ROMAN

Jaber Yasmin

Marcu Alina

Nastase Cristina

Paraschiv Alina
Cuprins
Cuprins......................................................................................................................... 2
Introducere................................................................................................................... 2
Locul limbii romane intre alte limbi romanice............................................................3
Structura lexicului limbii romane.............................................................................4
Romanizarea ...............................................................................................................7
Dublul caracter al romanizarii...................................................................................8
Dovezile romanizarii..................................................................................................9
Teorii legate de modul formare a limbii si poporului roman.......................................10
Dovezi ale continuitatii............................................................................................12
Concluzie ...................................................................................................................14
Bibliografie.................................................................................................................15

Introducere

Definitia genealogica a limbii romane: limba romana este limba


latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a imperiului
2
roman,cuprinzand provinciile dunarene
romanizate(Dacia,Pannonia de sud,Dardania,Moesia superioara si
inferioara),din momentul patrunderii limbii latine in aceste
provincii si pana in zilele noastre.
Bastina a semintiei geto-dace din vastul grup etnic al
tracilor,semintie raspandita(inegal) de ambele parti ale
Istrului,pana la mari departari: in stanga,pana la Carpati,pana in
Balcani in dreapta,la vest si sud-vest de arcul carpatic,pana la
cursul panonian al fluviului si pana la raul Sava,in est pana la
Pontul Euxin si la Bug,ba chiar la Nipru,pamantul numit de Pliniu
cel Batran si de Tacitus Dacia,a inceput a fi populat inca din
timpurile antropogenezei si,strabatand mileniile,el a devenit,in
primul secol dinaintea erei crestine,vatra unei infloritoare
civilizatii.Ajunsa la o deplina maturitate in regatul lui
Burebista,civilizatia dacilor si-a atins apogeul sub
Decebal,realizandu-se exemplar si stimulativ mai cu seama in
cultivarea pamantului,intr-o diversitate de mestesuguri,de la al
prelucrarii metalelor al tesutului,in constructii edilitare de pe urma
carora au rezultat asezari urbane.In planul spiritual,stramosii
nostri autohtoni se distingeau intre”barbari” prin religia lor
intemeiata pe credinta in nemurirea sufletului.

Locul limbii romane intre alte limbi romanice

3
A defini „sistemul” limbii romane inseamna a arata ceea ce limba
romana are comun sau diferit in raport cu celelalte limbi romanice.

In acest scop,intrucat limba romana este o limba romanica,lucrul cel


mai potrivit este sa pornim de la latina „balcanica” ,dupa impartirea
imperiului roman,cu incepere din secolul al V-lea al erei noastre.

„Sistemul” romanei rezulta din diferitele aspecte ale structurii sale,de-a


lungul secolelor.A spune ca locul romanei,printre limbile romanice,este
definit de elementele comune ale latine vorbite in Italia si in provinciile
dunarene,echivaleaza cu luarea in consideratie numai a etapei celei mai
vechi a evolutiei latinei,care a devenit apoi romana,caci latina orientala a fost
izolata de latina occidentala si s-a dezvoltat ca intr-un vas inchis in epoca
latinei balcanice,dar in strans raport cu celelalte limbi balcanice.Aceasta
constituie,prin urmare,a doua faza a structurii Romaniei,urmata de alte
faze.Dar in niciunul din momentele evolutiei sale,ca si pentru celelalte limbi
romanice occidentale,nu poate fi vorba de „formarea” limbii romane,caci
romana,ca oricare dintre limbile romanice,nu este altceva decat latina
vorbita fara intrerupere in provinciile Imperiului Roman,de la cucerirea
romana si pana azi.

Limba romana - au stabilit specialistii de mult - este limba latina a


romanitatii orientale vorbita in Dacia si provinciile romane vecine, o latina
care, in cursul veacurilor, a evoluat, absorbind multa materie lexicala din
alte limbi, mai ales din slava, dar mentinandu-si structura gramaticala
proprie. Considerand-o, in a sa „ Istorie a literaturii romane”, sub aspectul
functionalitatii estetice, G. Calinescu constata ca „varietatea si specificitatea
infiltratiilor dau limbii romane miresmele ei proprii” si, dupa ce
demonstreaza, printr-un savuros montaj lexical, posibilitatea de a se
„revedea pana la un punct efectele literare ale frazei prin simpla analiza a
lexicului sub raportul originii”, scrie, inspirat, in concluzie: „amestecul de
cuvinte de originile cele mai felurite, cu pastrarea nuantelor, da limbii
romane o bogatie extraordinara de culori lirice, in ciuda unei aparente
saracii cantitative. Accentele prihice se schimba de asemeni cu repeziciune in
fraza pe masura ce se desfasoara impasibilele latinitati, smeritele gangaveli
slave, rastelile maghiare, caraghioslacurile turce, grecismele peltice”.

Structura lexicului limbii romane

4
Lexicul de origine latina al limbii romane(formate si consolidate pe temeiul
elementelor latine populare,pastrand-ca idiom romanic-si trasaturi
arhaice,dar manifestand,in acelasi timp,si deschidere catre inovatii) se
impune prin frecventa si obligativitatea cu care este folosit.Cuvintele de
provenienta latina sunt de neinlocuit daca vrem sa construit corect o
propozitie sau o fraza in romaneste.Puterea de circulatie impresionanta a
acestor cuvinte stabileste-potrivit teoriei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu(in
Cuvente den batrani-vol.II,partea I,Bucuresti,1881,p.91-105)-profilul lexical
al limbii romane.Lingvistul D.Macrea a cercetat inventarul lexical al
poeziilor lui Mihai Eminescu si a constatat ca formele latinesti au o pondere
de 83,02% fata de cele slave,care reprezinta 6,93% si in comparatie cu 2,52%
lexeme latino-romanice(in Probleme de lingvistica
romana,Bucuresti,1961,p.40).La rezultate asemanatoare a ajuns Luiza Seche
luand in considerare ansamblul operei eminesciene,stabilind in poemul
Luceafarul ,cercetat separat ,un fond de 1907 cuvinte,dintre care 1685 sunt
de origine latina(vezi si Sextil Puscariu ,Limba romana,vol.I,Bucuresti
1976,p.82-85).

Numarul cuvintelor romanesti atribuite substratului a variat foarte mult in


decursul cercetarilor.Unii cercetatori considera ca nu se poate atribui cu
certitudine nici un cuvant substratului;altii ii atribuie toate cuvintele
romanesti a caror etimologie este necunoscuta sau nesigura (10-15% din
totalul lexicului romanesc,cateva mii de cuvinte).Intre aceste extreme cifrele
variaza,cca. 85 dupa B.P Hasdeu si Al.Rosetti,cca. 160 la I.Russu(72 comune
albaneza,cca.90 existente numai in romana),30 dupa Georgiev.

Progresul facut de cercetarea limbilor antice din Balcani duce insa la


concluzia ca in Antichitate nu a existat o unitate lingvistica in nordul
Balcanilor si nici macar o foarte mare apropiere intre limbile din aceasta
regiune.

Faptele lingvistice obliga la delimitarea unui teritoriu lingvistic trac(din


nordul Greciei si pana pe versantul nordic al Muntilor Balcani) invecinat la
vest cu teritoriul iliric(din nord-estul Marii Adriatice) si,la nord,cu teritoriul
daco-moesian (cuprinzand vechea Dacie,cele doua Moesii
si,poate,Dardania).Nu este exclus ca,la randul lor,aceste trei arii lingvistice
sa fi fost divizate in regiuni mai mult sau mai putin diferentiate dialectal si sa
fi inglobat chiar unitati prezentau insa caractere lingvisitce deosebite.Din

5
punct de vedere geografic,substatul limbii romane apartine teritoriului
lingvistic daco-moesian.

Cuvinte romanesti apropiate de cuvinte in daco-moesiana:

Balta, brusture, buza, burduf, coliba, drum, jilt, mal, mazare, mic, scai,
strung, trisca, zimbru.

6
Romanizarea
Dacii sau getii fac parte din marea ramura indoeuropeana a traciilor-
alte ramuri sunt: ilirii,latinii,grecii,germanii,slavii,celtii-si constituie partea
cea mai insemnata a acestor traci avand o civilizatie,o cultura si o istorie
politica pe care nu au egalat-o celelalte parti.Se poate spune ca dacii sau getii
reprezentau elita numeroasei ramuri a tracilor.Cu privire la multimea
acestor traci,Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta: „ Neamul
tracic-spune el in cartea a cincea a „Istoriilor” sale- este,dupa acela al
indienilor cel mai mare dintre toate.Daca ar avea un singur domnitor si ar fi
uniti intre dansii,ar fi de neinvins si,dupa cum cred eu,cu mult mai puternic
decat toate popoarele...Obiceuri au cam aceleasi toti,afara de geti si de travsi
si de cei care locuiesc mai sus de Crestonei”.

Cei mai insemnati insa dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau
getii.Sunt doua denumiri pentru unul si acelasi popor,dupa cum
munteni,moldoveni si transilvaneni sunt trei denumiri pentru aceeasi
realitate etnica:romanii.Istoricul,geograful si etnograful antic Strabo arata
de altfel limpede ca dacii si getii vorbesc aceeasi limba.Impartiti intr-un
mare numar de triburi,ei locuiau tinutul cuprins intre Tisa,Dunare,Marea
Neagra si Nistru,trecand in unele parti si peste aceste hotare.Astfel,la sudul
Dunarii,ei se intindeau pana la muntii Balcani,mai ales in partea de est
dinstre mare.Spre rasarit,treceau Nistrul,inaintand pana spre Bug ,iar spre
apus pana la Dunarea panonica.

Cucerirea Daciei de catre Traian (101-107 en.) a fost pregatita de o


serie de masuri cu caracter militar si administrativ care au facut posibila,in
momentul transformarii Daciei,in provincie romana,rapida ei
romanizare.Prin cucerirea acestei provincii se urmarea un indoit
scop:militar in primul rand,economic in al doilea,pentru a lega Dacia cu
Drobetae si cu regiunea invecinata si a exploata bogatiile miniere ale Daciei.

Dacia a ramas sub stapanire romana ceva mai putin de 170 de ani(106-
175 en.) deci timp de vreo 5 generatii.Totusi,efectele au fost decisive:in urma
acestei stapaniri s-a nascut poporul roman.In alte tari in care legiunile au
stat de doua ori mai mult,ca,de pilda,Panonia si Britania nu constatam
acelasi lucru.In acestea din urma,dupa retragerea administratiei
romane,locuitorii,vorbind limba latina,nu s-au putut mentine,cu atat mai
putin impune:ei au disparut,treptat-treptat,in mijlocul noilor ocupanti.In
Dacia,dimpotriva,populatia romana s-a pastrat,mai mult chiar,a fost in stare

7
sa absoarba ea pe navalitorii ce s-au asezat in tinuturile din stanga
Dunarii.Romanismul a biruit in Dacia fiindca el reprezenta o civilizatie
superioara,o creatie materiala si de cultura care sintetiza o intreaga evolutie
multiseculara si ca atare a castigat pe autohtoni.

Romanizarea este consecinta cruciala a expansiunii Imperiului Roman.


Teritoriile si populatiile cucerite, atrase in sfera de influenta si de dominatie
a Imperiului, parcurg o evolutie specifica; nota distinctiva o formeaza
tendinta de asimilare a modelului superior, oferit de cultura si de civilizatia
romana. Restringind observatiile la spatiul daco-moesic, viitorul teritoriu de
constituire a limbii romane, retinem dublul aspect al romanizarii ca proces
oficial, organizat si sistematic.

Dublul caracter al romanizarii


Romanizarea lingvistica, fundamentala si decisiva pentru aparitia
limbii romane, a constat in invatarea limbii latine de catre populatia
autohtona; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres si
de eliminare treptata a limbii materne, traco-daca. Aceasta substitutie de
limbi s-a produs in cadrul unui proces incet, indelungat, pasnic (I. Fischer,
1985, p. 13, 17) si mai ales necesar; numai latina putea garanta populatiilor
cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentantii Imperiului – soldati,
functionari publici, colonisti si comercianti.

Romanizarea nonlingvistica, secundara ca importanta, a constat in


preluarea de catre populatia autohtona a unor elemente de civilizatie
spirituala si materiala romana (rituri, credinte, forme de organizare
administrativa, tipuri de edificii sau de asezari umane, obiecte de uz curent).

Aceasta perioada, ferm delimitata istoric, acopera numai faza de


maxima forta si eficienta a romanizarii, ca proces oficial si organizat, durata
reala fiind sensibil mai mare; inceputul se confunda cu momentul primelor
relatii daco-romane si mai ales cu instituirea puterii romane in zona
dunareana (secolele I i.Cr.-I d. Cr.). Procesul a continuat si dupa parasirea
Daciei, cu aproximatie pina in secolul al VII-lea: limba latina sau diverse
forme de civilizatie materiala si spirituala n-au putut fi retrase o data cu
armata sau cu functionarii publici. Deosebita este pozitia Dobrogei, care va
ramine parte integranta a Imperiului pina in anul 602. Romanizarea s-a
dovedit a fi un proces ireversibil (I. Fischer, 1985, p. 14).

8
Toţi reprezentanţii diferitelor categorii sociale colonizate în
Dacia s-au integrat foarte rapid noului mod de viaţă împreună cu autohtonii,
aducându-şi fiecare, indiferent de clasa socială căreia îi aparţinea (veteran,
aristocrat sau sclav) sau de origine etnică (italică, germanică, siriană)
contribuţia
sa cât de modestă la romanizarea Daciei.
Populaţia geto-dacică nu dispare după cucerirea romană. Este însă mai greu
depistabilă, faptul realizându-se îndeosebi pe cale arheologică.
În concluzie, este evident că procesul de romanizare presupune existenţa pe
un anumit teritoriu a populaţiei autohtone, care reprezintă elementul
demografic
supus romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie romană nefiind un
proces
mecanic şi unilateral, este firesc fenomenul de supravieţuire în timp a
substratului
autohton înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, autohtoni
şi
colonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare grup, prin natura tradiţiilor
incorporate vor conferi personalitate şi unicitate fenomenului universal al
romanizării.
Trecând de la general la particular, este de constatat că romanizarea dacilor
este componentă inseparabilă a aceluiaşi proces general-european prin
factorul
roman, dar particular zonal prin componenta dacică.

Dovezile romanizarii
Simpla existenta a romanilor si a limbii romane in zona nord- si sud-
dunareana ar fi in masura sa suplineasca orice alt tip de argument. Seria
foarte bogata a dovezilor istorice si arheologice nu trebuie insa ignorata:
informatii istorice cuprinse in texte antice, inscriptii latine (c. 7500 in Dacia
si in cele doua Moesii), castre, fortificatii, edificii publice, locuinte, cimitire,
drumuri, tezaure monetare, ceramica, obiecte de uz casnic, decorative si de
podoaba sint vestigii durabile si sigure ale latinitatii. Datele oferite până
acum de izvoarele epigrafice permit o analiză etnoculturală
şi socio-economică a veteranilor aşezaţi statornic în Dacia, fără a reflecta
însă numeric această largă categorie socială. Ca urmare a cercetărilor făcute,
s-a presupus că în Dacia s-au aşezat statornic în decurs de un veac şi
jumătate circa 82.500 de veterani, cam 1000 la doi ani, cifră care nu poate fi
9
departe de realitate şi care constituie un argument demografic cert pentru
romanitatea carpatodunăreană.
Din această imensă masă socială inscripţiile consemnează doar 154 de
cazuri.
Descoperirile arheologice dovedesc existenţa unor aşezări autohtone în
timpul stăpânirii romane în Dacia. Din aşezările perioadei cercetate, cel
puţin 2/3 sunt vetre de sate locuite de daci. Tipurile de locuinţe din aşezări
sunt bordeie îngropate în pământ şi locuinţe de suprafaţă.

Consecinta romanizarii
Consecinta romanizarii spatiului carpato-dunarean si moesic a fost de
natura etnolingvistica.Interferenta etnica a creat premisa formarii poporului
roman. Interferenta lingvistica si, in cele din urma, inlocuirea limbii traco-
dace cu latina au creat premisa formarii limbii romane.

Teorii legate de modul formare a limbii si poporului


roman
In stiinta exista trei teorii in legatura cu spatiul etnogenezei
romanilor, cu teritoriul pe care s-au format poporul roman si limba vorbita
de el.

1. Teoria nord- dunareana, ai carei sustinatori( D. Cantemir, P. Maior


si B.P. Hasdeu) vorbesc despre etnogeneza romanilor pe teritoriul din
stanga Dunarii. Dialectele sud- dunarene -aroman, meglenoroman si
istroroman - nu-si gasesc insa o explicatie stiintifica in argumentele
acestei teorii conform carora astia au venit din stanga Dunarii.

2. Potrivit celei de a-2-a teorii, care, in stiinta romaneasca, are o


vechime considerabila si se bucura de multi partizani, atat istorici, cat
si lingvisti (Xenopol, N. Iorga, Sextil Puscariu, A. Rosetti si altii),
romanii s-au format ca etnie pe un spatiu intins, la nord si la sud de
Dunare (Dacia, Dobrogea, Panonia de sud, Dardania, Moesia
Superioara si Inferioara), spatiul purtand semnele romanizarii care au
asigurat unitatea si continuitatea noului popor. Invatatii vorbesc
despre unitate bazandu-se pe dovezile furnizate de arheologie, potrivit
carora in acesta lume romanica rasariteana, Dunarea nu a inpiedicat
mobilitatea romanilor de pe cele 2 tarmuri, nu a prezentat o granita

10
lingvistica, etnica si culturala, ci doar o limita cu semnificatii militare,
administrative si politice. Continuitatea elementului romanic in ,Dacia
(intr-un proces care i-a inclus si pe dacii liberi) constituie „singura
explicatie stiintifica a prezentei romanilor la nord de Dunare”, iar
elementul daco-roman de la nord de Dunare a avut o mare importanta,
alcatuing in fel de „nucleu” in formarea limbii si a poporului roman.

3. Teoria imigrationista (denumire sub care sunt adunate opiniile mai


multor invatati straini si romani ce aseaza formarea,in exclusivitate,a
poporului roman la sud de Dunare) il are ca initiator pe Franz Joseph
Sulzer, Joseph Karol Eder si altii.Acesti invatati au sustinut formarea
poporului roman la sud de Dunare , pe un teritoriu aflat undeva , intre
bulgari si albanezi(de aici, si influente lingvistice) , de unde ar fi
imigrat apoi,catre jumatatea secolului al XIII-lea (altii evoca veacurile
al XII-lea si al XIII-lea),in Tara Romaneasca, Moldova si Ardeal.In
Transilvania,romanii au sosit, evident , dupa unguri si dupa sasi,
asezati aici si dand stabilitate unor locuri pustii.Caracterul pronuntat
politic al acestor teze , care absolutizau ideea evacuarii complete a
Daciei prin „ retragerea Aureliana” si „tacerea surselor”(absenta
romanilor din izvoarelor scrise din mileniul mariilor migratii) si lipsa
totala a caracterului lor stiintific au fost demonstrate succesiv,in
replicile date de invatatii romani , incepand cu istoricii Scolii Ardelene
si continuand cu istoricii si lingvistii moderni si actuali.Si pentru
lingvistii romani Ov.Densusianu si Al. Philippide ,romanii au aparut ca
popor la sud de Dunare,de unde au trecut la nord de fluviu in veacurile
al VI-lea si al VII-lea.Unele asemanari ale romanei cu limbile albaneza
si dalnata l-au convins pe Ov.Densusianu( care admite totusi
„pastrarea unui element latin”, fara indoiala destul de important,in
Dacia si Moesia) ca spatiul etnogenezei romaniilor trebuie cautat in
Illiria , catre Marea Adriatica.Nici cele cateva trasaturi fonetice pe care
si-a fondat teoria Al.Philippide nu au convins.Din aceasta „teorie sud-
dunareana” , pe care cercetarea stiintifica ulterioara nu a confirmat-o ,
ar putea fi, eventual, retinuta ideea apartenentei romanei la aria
balcanica, insotita de consecintele ce tin de vecinatate, si anume un
substrat comun (pentru romana si albaneza,de pilda ) , contacte,
influente etc.

Solutia in rezolvarea acestei dispute stiintifice este acceptarea primei teorii.

11
Dovezi ale continuitatii
Continuitatea populatiei romanice in tinutul carpato-danubian nu a fost
pusa la indoiala de nimeni pana spre finele secolului al XVIII-lea,fiind
considerata ca un fapt normal si logic.Imparatul Iosif al II-lea al Austriei
(1765-1790) socotea pe romani-citam chiar cuvintele lui-„incontestabil,cei
mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”.Contele
Teleki,presedintele cancelariei Aulice transilvane,recunostea si el,in 1791,ca
„romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”.Iar istoricul ungur
Andras Huszti,in lucrarea sa postuma,aparuta in acelasi an 1791,afirma
urmatoarele: „Nici o natiune nu are limba atat de apropiata de acea veche
romana ca natiunea valahilor.Ceea ce este un semn sigur si care nu poate
insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane”.

Prezenta populatiei romanice in podisul Transilvaniei-cetatea pamantului


romanesc-dupa retragerea legiunilor,este atestata nu numai din marturiile
arheologice si de studiul limbii romane,dar si de doua cronici care relateaza
venirea ungurilor.In ce priveste marturiile arheologice,citam sapaturile mai
noi de la Alba Iulia care arata ca acest centru a fost locuit de populatia
autohtona in tot cursul secolului al IV-lea si inceputul celui de-al V-lea;este
foarte probabil ca noi sapaturi sa arate o locuire neintrerupta si in secolele
urmatoare,in timpul conlocuirii cu slavii de la care a ramas la romani
denumirea de Balgrad data acestui centru.Deosebit de important pentru
dovedirea continuitatii populatiei daco-romane este cimitirul de la
Brateiu,pe Tarnava Mare,in centrul Transilvaniei chiar,cimitir de
incineratie,datand din rastimpul 380-454;el arata existenta unei populatii
care practica „un rit si un ritual de inmormantare provincial-roman(atestat
frecvent chiar in provincia Dacia in timpul stapanirii romane) si intretinand
inca legaturi cu civilizatia romana(cermanica provincial-romanica,moneda
de bronz romana,divizionara)”.Merita sa fie relevata starea economica
satisfacatoare pe care o releva inventarul funerar al mormintelor de la
Brateiu;in afara de ceramica,intr-unul din aceste morminte a fost pus un fier
de plug,in altul seceri,coase si bucsele de fier ale rotilor unei carute;populatie
de agricultori deci,indeletnicindu-se paralel cu cresterea vitelor,asa cum
arata resturile bogate de oase de bou,oaie si porc.La marginea cimitirului au
fost date la iveala si mari cuptoare de paine,”de un tip roman binecunoscut”
si care au continuat „in aceste regiuni pana in secolul al XI-lea”.Si cimitirul

12
prefeudal de la Noslac,langa Ocna Muresului,arata continuitatea populatiei
romanice in Transilvania,in secolele VI-VII.

Tot sub raportul arheologic,o mentiune speciala merita inscriptia crestina de


la Biertan.Gasita in aceasta localitate din mijlocul Transilvaniei,in 1775,ea a
ramas in depozitul muzeului Brukenthal pana in vremea noastra cand a fost-
e cazul a spune-redescoperita si comentata.Inscriptia,in limba latina „Ego
Zenovinus votum posui” insoseste un ex-voto de bronz care era atarnat sau
fixat,prin toarta sa,in interiorul unei bazilici.Inscriptia e din secolul al IV-lea
si constituie,pe de o parte,o foarte importanta dovada de vechimea
crestinismului in limba latina,in Dacia,si de continuitatea populatiei daco-
romane aici,dupa retragerea legiunilor,iar pe de alta parte,o dovada nu mai
putin importanta de nivelul social-economic al populatiei din aceasta
regiune.

Alte dovezi ale continuitatii:tezaurele monetare datand din secolele III-


V,cronica notarului anonim al regelui Bela,alcatuita in secolul al XII-
lea,vechea cronica rusa de la Chiev.

13
Concluzie
Concluzia tuturor argumentelor rezultand din marturiile izvoarelor
istorice,din cercetarile arheologice,din studiul limbii si al toponimiei este
una si aceasi: populatia daco-romana,provenind din asimilarea dacilor
autohtoni de catre colonistii romani,a continuat sa locuiasca,fara
intrerupere,tinutul carpato-dunarean cu centrul in Transilvania,si dupa ce
legiunile si administratia romana au fost retrase.In acest tinut i-au gasit
popoarele migratoare incepand cu gotii,continuand cu slavii si ispravind cu
ungurii,turcii vechi si tatarii.In acest cadru teritorial s-a constituit poporul
roman,proces de etnogeneza care a durat mai multe sute de ani si s-a
incheiat in secolul al X-lea,odata cu asimilarea completa a slavilor.In aceasta
perioada,izvoarele bizantine,slave si maghiare atesta pe romani sub numele
de vlahi si volohi,net diferentiati de celelalte popoare.Cand,cu prilejul unei
sarbatori a colonizarii sasilor din Transilvania,unul dintre acestia a intrebat
un taran roman din partile Sibiului daca ar putea si romanii face o asemenea
sarbatorire,taranul roman i-a raspuns:”Noi nu avem ce sa sarbatorim,pentru
ca nu suntem veniti de aiurea: noi suntem de aici”.E un raspuns care,izvorat
din constiinta populara,sintetizeaza admirabil concluzia cercetarii
stiintifice,sintetizeaza realitatea istorica.

14
Bibliografie
• Istoria Romanilor 1 -Constantin C.Giurescu,Dinu C.Giurescu Editura
Stiintifica,Bucuresti 1974

• Istoria Limbii Romane vol.II – Editura Academiei Republicii Socialiste


Romania,Bucuresti 1969

• Istoria Limbii Romane- Al.Rosetii Editura Pentru Literatura 1968

• Istoria Limbii si Literaturii Romane de la Inceputuri pana la 1882 –


C.Dem.Teodorescu, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 2002

• Scurta Istorie a Literaturii Romane, vol. I- Dumitru Micu, Editura


Iriana, Bucuresti 1994

• C. C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei Romane, Bucureşti, 1995

• M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor,


Istoria României, Bucureşti, 1998

• C. Frâncu, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, ediţia a II-a


revizuită, Iaşi, 1999

• Manual limba si literatura romana clasa a Xia – Editura Corint,


Bucuresti 2008

15