P. 1
Povestea lui Harap-alb , caracterizare

Povestea lui Harap-alb , caracterizare

|Views: 1,518|Likes:
Published by Casandra Badila
Caracterizarea personajului principal Harap-Alb
Caracterizarea personajului principal Harap-Alb

More info:

Categories:Types, School Work
Published by: Casandra Badila on Oct 10, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/13/2012

pdf

text

original

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga Basmul Povestea lui Harap Alb, publicat in Convorbiri lite-rare

(1 august 1877) a fost reprodus de M. Eminescu in ziarul Timpul (tot in anul 1877); dupa aproape zece ani va fi tradus intr-o limba straina si publicat in Rumanische Revue. Dupa o statistica (din 1964), basmul lui I. Creanga a cunoscut o traducere in 26 de limbi ale lumii. Considerat de Pompiliu Constantinescu sinteza a basmului romanesc, Povestea lui Harap-Alb cuprinde intreaga filozofie populara. Intre fatalitatea raului si ideala cautare a binelui, se lamureste in incercarile grele ale fiului de imparat, robit diavolului cu chip de om, preschimbat in span, si mantuit de bunatatea si curatia lui prin colaborarea uriasilor intrupand principiul puterii cosmice si ale eticului linear. Iesiti din spatiul inchis al tinuturilor Moldovei, eroii din Povestea lui Harap-Alb par desprinsi dintr-o adevarata epopee. Harap-Alb apreciaza criticul Pompiliu Constantinescu incearca absolutul, aservit Diavolului; izbuteste fiindca a infruntat eroic primejdiile, insa termina umanizat prin iubire satisfacuta. Scopul vietii fiind iubirea, idealul este pe pamant iar tentatia vine numai din credulitatea in Diavol, care-ti cumpara sufletul speculandu-l, spre folosul lui. Dar cine este bun prin esenta, precizeaza acelasi critic, daca s-a lasat momit de rau, ispitind absolutul, va triumfa, fiindca n-a sovait. Rasplata vine, firesc, tot de la viata, iar gravitatea riscului e dovada neindoielnica a moralitatii: resemnarea dupa incercari repetate din care eroul nu sucomba sub deznadejde, e completata de imprevizibil. Pentru a intelege si a putea caracteriza personajul principal din basmul Povestea lui Harap-Alb, facem si precizarea ca Setila, Gerila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila reprezinta duhul pamantului; neutri in intentie, cu potente supranaturale in momentele supreme de pierzanie, rezolvand de la sine irezol-vabilul. In figurile simbolice ale basmului, Creanga a prins copcile fanteziei populare, coborand in geniul nativ al rasei si in filozofia lui asupra vietii. Uriasii razvratiti, in felul lor, au asemanare cu taranii din Humulesti, ei simbolizand caractere si adevaruri morale sau chiar forte ale naturii cum sunt: frigul Gerila; setea Setila; foamea Flamanzila. Binele si raul sunt simbolizate de Harap-Alb si Spanul, iar masurarea timpului si a spatiului Ochila timpul si Pasari-Lati-Lungila spatiul. De asemenea, ispita pierzaniei este reprezentata de Cerb. Pastrand elementele de sursa folclorica, cum sunt: motivele incercarea puterii; petitul, probele; personajele, ajutoarele persona-jelor; formulele tipice; intrepatrunderea fabulosului cu realul; orali-tatea stilului, scriitorul adauga noi elemente care confera basmului calitatea de opera culta. Mentionam dintre acestea: dramatizarea actiunii prin dialog; umanizarea fantasticului prin comportamentul eroilor, observatiile psihologice asupra limbajului, mentalitatea gesturilor; comicul, jovialitatea, eruditia paremiologica toate acestea particularizand ca si Amintirile talentul lui Creanga. Povestea lui Harap-Alb poate fi considerata un Bildungs-roman cu un subiect miraculos, care, insa, asa cum apreciaza Ibraileanu, ingaduie povestitorului sa inzestreze caii sai cu insusiri sufletesti si trupesti peste masura omeneasca. Ion Creanga foloseste ca modalitati: caracterizarea directa (de catre scriitor); autocaracterizarea prin propriile actiuni vorbire, comportare, gestica ale personajelor; caraterizarea de catre alte personaje. Si aici, ca si in Amintiri, se poate identifica comicul, specific la Creanga spunerea mucalita, ironia, poreclele, zeflemisirea, diminutive cu valoare augumentativa; unele caracterizari pitoresti tovarasii de drum ai lui Harap-Alb, unele scene comice si bineinteles neintrecuta eruditie paremiologica, ce se revarsa in basm la tot pasul, imbogatind nota de originalitate. Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, s-a hotarat sa-si incerce norocul dupa ce fratii lui n-au izbutit sa treaca de proba-cursa pe care le-o

intinsese tatal lor ca sa le verifice curajul, in scopul ajungerii la fratele sau, Verdeimparat, pentru a imparati, intrucat acesta avea numai fete. Craiul isi sperie feciorii imbracandu-se in piele de urs. Pornind de la proverbul Fiecare pentru sine croitor de pane accepta incercarea mezinului. Bazandu-se pe repectul fata de varstnici si crezand in cuvantul lor, mezinul miluieste cu bani pe baba care-l ispiteste si-i vorbeste in parabole si care-l sfatuieste sa ceara de la tatal sau: calul, armele si hainele cu care a fost el mire cu toate acestea putand ajunge acolo unde au ajuns fratii lui. Batrana il atentioneaza ca: Hainele sunt vechi si ponosite si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punand in mijlocul hergheliei o tava plina cu jaratec, si care dintre cai o veni la jaratec sa manance, acela are sa te duca la imparatie si are sa te scape din multe primejdii. Desigur ca, la fel ca orice personaj fantastic, si baba dispare misterios. Pornind de la ideea ca omul e dator sa incerce, Harap-Alb singur afirma ca va porni si el intr-un noroc si cum o da Dumnezeu. Dupa ce-l indupleca pe tatal sau, alege calul nazdravan care-l incurajeaza spunandu-i: Sui pe mine, stapane, tine-te bine, apoi zboara pana la nori, pana la luna, mai iute ca fulgerul, si a treia oara pana la soare, dupa care-si intreaba stapanul: Ei, stapane, cum ti se pare? Gandit-ai vreodata ca ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mana si prin nouri sa cauti cununa? Marturisind ca a trecut prin mare sperietura, fiul de crai ii cere calului: De mi-i duce ca gandul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vantul, tu mi-i folosi. Fiul de crai repeta incercarea fratilor sai, trecand cu bine proba, facandu-l pe crai sa-si recunoasca travestiul: Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Imbratisandu-l, craiul isi sfatuieste fiul: in calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel span, cat ii putea; sa n-ai de-a face cu dansii, caci sunt foarte sugubeti. Si la toata intamplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine in tineretele mele! Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-o prinde bine vreodata. Nerespectand sfatul tatalui sau, il asculta pe Span, care, pacalindu-l, il baga in fantana sa se racoreasca, cerandu-i apoi sa jure credinta, schimbandu-si rolurile si botezandu-l Harap-Alb. Dupa aceasta incaleca fiecare pe calul sau, si pornesc Spanul inainte, ca stapan, Harap-Alb in urma, ca sluga Ajunsi la curtea imparatului Verde, Spanul isi joaca rolul mai departe, Harap-Alb fiind obligat a se supune. Fetele imparatului se indoiesc de apropierea de rudenie cu Spanul pe care-l cred rau si neomenos fata de Hrap-Alb. Ca in toate basmele si aici se cer trecute probele focului ceea ce face de fapt ca basmul sa devina si un roman de formare. Sfanta Duminica il sfatuieste pe Harap-Alb sa se supuna soartei ca aceasta este oranduita de Dumnezeu: asa a trebuit sa se intample, si n-ai cum banui: pentru ca nu-i dupa cum gandeste omul, ci dupa cum vr Domnul. Cand vei ajunge si tu mare si tare, vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii acum ce e nacazul. Dar pana atunci mai rabda Harap-Alb, (s.n.). E supus probelor de adu-cere a salatilor si a capului si pielii cerbului din Padurea Ursului si, respectiv, din Padurea Cerbului. Cu ajutorul Sfintei Duminici reuseste, fiind incurajat: daca-i inainte, te sileste sa-l ajungi, iar daca-i in urma, stai si-l astepti. Pentru ca asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramane cum este ea; nu poti so intorci cu umarul, macar sa te pui in ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume si te mantuie. Trimis sa aduca fata lui Ros imparat, Harap-Alb ocroteste in drum nunta de furnici, primind in dar o aripa ce-i poate servi la nevoie; ajuta albinele, facandu-le un bustihan, pentru care primeste, de asemenea, o aripa; intalneste, apoi, pe rand, pe Gerila o dihanie de om care se perpelea pe langa foc; pe Flamanzila foametea sac fara fund sau cine mai stie ce pricopseala a fi, de nu-l mai poate satura nici Pamantul, pe Setila fiul Secetei,

nascut in zodia ratelor si impodobit cu darul suptului si caruia incepe a-i tasni apa pe nari si pe urechi, ca pe niste laptoace de mori; apoi pe vestitul Ochila care vede toate si pe toti altfel de cum vede luma cealalta: numai pe sine nu se vede cat e de frumosel. Parca-i un bot, chilimbot botit din frunte cu un ochi, numai sa nu fie de diochiu. Si, in sfarsit, ultimul pe cre-l va lua este Pasari-Lati-Lungila botezat de catre scriitor asa fiind mai potri-vit cu naravul si apucaturile lui; si el este fiul sagetatorului si nepotul arcasului; braul pamantului si scara ceriului; ciuma zburatoarelor si spaima domeniilor Ajung la Rosu imparat cel care nu avea mila de om nici cat de caine un om paclisit si rautacios la culme. Harap-Alb fiindu-le tovaras si partas la toate si la paguba si la castig, cum spune scriitorul, prietenos cu fiecare, pentru ca avea nevoie de dansii pentru ca nu se poate ca din cei cinci nespalati cati merg cu Harap-Alb sa nu-i vina vreunul de hac. Pentru ca spune scriitorul, accentuand situatii de viata reale: Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; putini suie, multi coboara, unul macina la moara. Cel care macina avand si painea si cutitul taie de unde vr si cat ii place iar tu te uiti si na-i ce-i face. Pentru ca se adevereste proverbul Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale, situatie de viata asemanatoare cu cea a lui Harap-Alb, totul iesind cum le-a fi norocul. Calificati ca nise golani care indraznesc sa-i ceara fata, Rosu imparat ii va supune si el la probe peste care nazdravanii vor trece cu succes, reusind sa castige fata imparatului, care isi ia cu ea trei smicele si apa vie. Un mare spectacol de viata il reprezinta scena alegerii samintei de mac, din nisipul maruntel, cand eroul este ajutat de furnici si cea a identificarii fetei de imparat, cand ii vine in ajutor craiasa albinelor. Dupa ce au luat fata, indreptandu-se spre imparatia lui Verde imparat, Gerila, Flamanzila si Setila, Pasari-Lati-Lungila si nazdravanul de Ochila se opresc si zic cu jale: Harap-Alb, mergi sanatos! De-am fost rai, tu ni-i ierta, caci si raul cateodata prinde bine la ceva. Folosind o splendida proza ritmata, scriitorul precizeaza: Harap-Alb le multameste s-apoi pleaca linistit. Fata vesel ii zambeste, luna-n ceriu au asfintit. Dar in pieptul lor rasare Ce rasare? Ia, un dor; soare mandru, luminos si in sine arzatoriu, ce se naste din scanteia unui ochi fermecatoriu! Harap-Alb, indragostit de fata imparatului Ros, nu-i venea s-o duca Spanului Caci era boboc de trandafir din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmerdat de cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului, de neatins de ochii fluturilor. Sau, continua scriitorul cum s-ar mai zice la noi in taraneste, era frumoasa de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dansa ba. Comparatiile, hiperbolele, metaforele folosite de scriitor in conti-nuarea portretului fetei sunt comparabile cu cele ale lui Eminescu, din Calin si ale lui G. Cosbuc, din Nunta Zamfirei. Sentimentele de dragoste reciproca sunt sugesiv evocate: Harap-Alb o prapadea din ochi de draga () si ea fura cu ochii, din cand in cand, pe Harap-Alb, si in inima ei parca se petrecea nu stiu ce poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cantecului: Fugi de-acolo, vina-n coace! / Sezi binisor, nu-mi da pace!. Bucuria dragostei ii facea pe cei doi sa mearga fara a simti ca merg parandu-li-se calea scurta si vremea si mai scurta; ziua ceas si ceasul clipa; da, cum e omul cand merge la drum cu dragostea alaturea. Ajungand la imparatie, surprins de frumusetea fetei, Spanul se repede sa ia in brate fata de pe cal, dar aceasta il respinge adresandu-i-se: Lipsesti dinaintea mea, Spanule. Doar n-am venit pentru tine, s-am venit pentru HrapAlb, caci el este adevaratul nepot al imparatului Verde. Spanul, vazand ca a fost data in vileag inselatoria sa, se repede ca un cane turbat si reteaza capul lui Harap-Alb. Fata de imparat pune capul lui Harap-Alb la loc, il inconjoara cu cele trei smicele de mar dulce, il stropeste cu apa vie si-l invie, acesta simtindu-se ca dupa un somn greu. Calul lui Harap-

Alb il pedepseste pe Span ridicandu-l spre cer si dandu-i drumul de acolo. Primind binecuvantrea si imparatia de la Verde imparat, Harap-Alb si fata imparatului Ros au facut o nunta la care au fost poftiti: Craiasa furnicilor, Craiasa albinelor, Craiasa zanelor, mi-nunea minunilor din ostrovul florilor! si mai fost-au poftite inca: crai, craiese simparati, omeni in sama bogati s-un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu. Veselie mare intre toti era, chiar si saracimea ospata si bea! Formula de incheiere a basmului este si ea hiperbolizata, fiindca, dupa scriitor, veselia a tinut ani intregi, tinand si acum, iar cine se duce acolo, b si mananca, iar cine nu, se uita si rabda. Dimensiunile nuntii din basm sunt comparabile cu cele ale nuntilor din Calin de M. Eminescu si Nunta Zamfirei de G. Cosbuc. Din intreg basmul, Harap-Alb se caracterizeaza ca un tanar viteaz, indemanatec, harnic, supus, fiind ajutat in izbanda lui de Sfanta Dumineca, craiesele furnicilor si albinelor, de calul nazdravan si de catre cei cinci colosi fiindca era bun, credincios in Dumnezeu si in oameni. Confruntarile lui cu ursul, cerbul, turturica etc. sugereaza si indeletnicirile vechi: vanatul, albinaritul etc. Pe langa caracterizarea directa, retinem: autocaracterizarea, caraterizarea de catre alte personaje, onomastica personajelor, modalitatile de expunere naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior, umorul; ironia, autoironia, ceea ce confera basmului aceeasi autenticitate, apropiindu-l de Amintiri. Pompiliu Constantinescu apreciaza ca: intre amintirile copilariei si Povestea lui Harap-Alb este acelasi raport de subsecventa ca intre inceputul si sfarsitul vietii. Creanga nu si-a povestit maturitatea sub forma de memorial; a invaluito in mit si a sugrumat-o intr-o experienta fantastica, valabila pentru om in genere; si el a luptat cu spanii, cu primejdiile si nevoile, si el s-a facut frate cu dracul, ca sa treaca puntile vietii, iar nemurirea si-a dobandit-o din apa vie si apa moarta a creatiei lui artistice. Filozofia surazatoare a lui Harap-Alb, subliniaza criticul, a fost filozofia lui pana in pragul mortii, iar intelepciunea ei a fost intelepciunea vietii insasi, eterna si plina de umbre si lumini. Asadar, Povestea lui Harap-Alb este, dupa parerea lui G. Calinescu, un chip de a dovedi ca omul de soi bun se vadeste sub orice strai si la orice varsta. Dupa Nicolae Manolescu mentalitatea lui Creanga se intemeiaza pe bun simt si pe natural, acceptand cu duiosie oamenii asa cum sunt, cu intelegeri pentru slabiciunile lor. Singurele personaje negative din opera lui (daca notiunea ca atare n-ar fi cu totul nepotrivita) sunt acelea care contrazic natura, ca, de exemplu, omul span sau omul ros. Neiesind din schemele basmului popular, Creanga retraieste cu ingenuitate intamplarile povestite. Geniul humulestean subliniaza criticul este aceasta capacitate extraordinara de a-si lua in serios eroii (fabulosi sau nu, oameni sau animale), de a le retrai aventurile, de a pune cu voluptate in fiecare propriile lui aspiratii nerostite, slabiciuni, vitii, tulburari si uimiri, adica de a crea viata. El e creatorul unei comedii umane (s.n.) tot asa de profunda si de universala in tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu. Mentionam printre modalitatile de caracterizare, indeosebi caracterizarea directa, scriitorul narator, constituindu-se ca un erou asemenea naratiunilor moderne. El apare ca o voce, ca un registru de intonatii, cum bine apreciaza George Munteanu, in studiul sau Introducere in opera lui Ion Creanga cu referire la Povesti. Prin interventiile sale, se sugereaza mersul lucrurilor situatii, peripetii, atitudini ale eroilor el, comentatorul, creatorul, in fond demiurgul, e mai cu sarm prin ceea ce spune si cum spune decat creaturile sale luate laolalta (s.n.). Amestecandu-se printre eroi, iesind mereu in fata, Creanga poseda acel simt al adecvarii, neajungand vreodata la efectele distonante (sentimentalism, moralizare, alunecare in filosofare), existand o masura a supunerii care-i da superioritatea

artistului desavarsit, ceea ce l-a apropiat pe Eminescu de marele povestitor. Pentru ca, dupa cum noteaza Ibraileanu: in Creanga, Eminescu gasea taranul, limba veche si inteleapta, natura. In opera ca si in societatea lui Creanga, Eminescu gasea un refugiu, o consolare de prezent, de civilizatie, de intelectualism. Analizand povestile lui Creanga (in studiul mentionat mai sus) din punctul de vedere al artei compozitionale si al implicarii naratorului, George Munteanu sintetizeaza: La mijloc e o tehnica a participarii si a detasarii de oamenii evocati de evenimente, o stiinta a oportunitatii de a le alterna in care nu-i cunoastem lui Creanga egal in proza romaneasca. (C.B.)

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->