ESTETICA SI AXIOLOGIA CREATIEI TEATRALE

Termenul de estetica presupune o gandire filosofica

despre experienta simturilor,despre opera de arta, despre actul
artistic: o stiinta generala a artei care presupune o analiza
complexa ce trebuie sa tina cont de procesele istorice, culturale,
sociale, economice. Fondatorul esteticii ca disciplina filozofica
specifica este A G Baumgarten (Estetica 1750). Estetica se
constitue ca logica a sensibilului sau studiu de organizare si
cunoastere a simturilor (intuitia, imaginatia, subtilitatea,
memoria) deci ,,stiinta a cunoasterii sensibile”; astfel ca forme
de studiu si cercetare estetica, se disting artele si frumusetea.De-
a lungul secolelor sunt doua teorii care sau mentinut in istoria
estetici: acea a frumosului ca forma si aceea a artei ca si
imitatie ,ultima pierzand rolul determinant dupa doua mii de ani,
in secolul XIX. Daca ne gandim la antichitate dupa Pitagora,
frumosul ar depinde exclusiv de proportie si de numar :teoria lui
Platon in schimb, afirma existenta unei idei despre frumos pe
care o cunostem si o practicam si doar prin intermediul ei
recunoastem frumosul. Sustine de fapt ca realitatea este o
imitatie a ideilor iar arta este imitatia imitatiei ideilor.Axiologic
vorbind pentru Platon arta ar fi nociva moralei din acea
perioada.
 Axiologia in sens filozofic general semnifica teoria valorilor,
mai precis teoria valorilor etice.Termenul a fost introdus in
secolul XIX de neokantieni si reluat de fenomenologi.
Nu aceeas parere o impartaseste in schimb Aristotel in prima
lucrare teoretica consacarata teatrului ,,Poetica”,din antichitatea
greaca, scrisa se pare intre anii 334-330 i.Hr. Afirma ca ,,frumosul
tine de marime si armonie” sau consta din marime si ordine.
Astfel el afirma ca o faptura vie, pentru a fi frumoasa,trebuie sa
posede o anumita armonie intre partile sale .Aceasta corespunde
mai mult sau mai putin din ,,Metafizica” si ar implica frumosul ca
obiect al contemplarii si nu al dorintei.E intersant de remaract ca
Aristotel, in ,,Poetica” afirma despre obiectul comediei ca
ridicolul devine ,,o parte a uratului”.Daca pentru Platon arta
devine nociva moralei, pentru Aristotel are un rol educational si
moral recunoscandui si rolul recreativ.Daca prin a acorda muzicii
si teatrului un rol de amuzament el ar fi inteles doar placerea
sensibila ori excitarea imaginatiei, aceasta ar fi fost irelevant:dar
o forma superioara a amuzamentului inseamna mult mai mult.
In definitia tragediei Aristotel se ne spune: ,,Tragedia e
asadar, imitatia unei actiuni alese si intregi, de oarece intindre, in
grai impodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit dupa fiecare
din partile ei, imitatie ichipuita de oameni in actiune, si nu
povestita si care starnind mila si frica savarsesc curatirea acetor
patimi”.
 Este evident ca tocmai curatirea patimilor, purificarea
pasiunilor, transformarea lor in inclinatii virtuoase pare a fi
finalitatea dramei artei, a dramei .Si totusi scopul artei nu e
purificarea, ci placerea, prima fiind o treapta spre cea de a doua.
Sigur,ca pare usor pentru Aristotel sa anlizeze limbajul poetic
al dramelor si comediile acelor vremuri,cand au existat un
Sofocle,un Eschil sau un Aristofan, titani ai artei dramatice care
au stat la baza teatrului universal de- a lungul a doua mii de ani.
Teatrul elin este importat de catre romani in perioada cand
Grecia a devenit provincie romana, apoi imitat de catre
latini.Apar doua tipuri de spectacole, licentios si dansant, unde
domneste dezordinea literara si estetica ,ceea ce duce la agonia
teatrului roman.
Se schimba complet atitudinea vis a vis de arta dupa
desfintarea scolilor de filozofie in secolul patru de catre biserica
crestina a evului mediu. Sunt interzise o perioada, asa zisele
reprezentari teatrale pagane, pentru ca ele ar fi trezit in om nu
sentimente de mila si compasiune pentru victima tragica, ci l-ar fi
invatat pe acesta dezmatul si cruzimea, arta manifestandu-se
totusi in zona plastica mai concret, in picturile miniaturale
executate de catre calugari in paginile evangheliilor. Daca
mitologia greaca era bogat populata de creaturi ciudate precum,
faunii, ciclopii, himerele, minotaurii, evul mediu se confrunta cu
frumoasa reprezentare a diavolului. Mai multe teorii estetice din
Antichitate pana in Evul Mediu, privesc Uratul in antiteza cu
,Frumosul, ca pe ceva dizamornic ce nesocoteste regulile
proportiei. Marturiile in sprijinul acestei conceptii nu sunt putine,
de la Aristotel pana la Kant. Nu e intamplatoare faptul ca epoca
clasica tarzie si mai ales in era crestina intreaga problematica a
Uratului devine tot mai complexa. Filozofii teologii si misticii care
in Evul Mediu s-au ocupat cu studiul frumusetii nu aveau multe
motive sa se ocupe si de Frumusetea feminina, dat fiind faptul ca
erau slujitori ai bisericii si ca morala medievala propavaduia
neincrederea in palcerile trupesti.
Si totusi,teatrul medieval de cult se creaza in sanctuar, ca
drama liturgica, celebrand scene evanghelice prin reprezentatii
directe sau alegorice. Interpretii ritualului sunt chiar slujitorii
bisericii. Aceste spectacole iau amploare tot mai mare fapt ce ii
obliga pe reprezentanti sa iasa in strada ,pentru o cat mai mare
participare a colectivitatii.
Incepand cu secolele XIV si XV, biserica pierde puterea de
iluzionare si supunere pe care o exercita asupra maselor, teatrul
iese de sub controlul ei si trece sub cel al laicilor.
Renasterea vine ca o explozie a umanismului, se traduce
Poetica lui Aristotel, se pun din nou bazele unei scriituri
dramatice care tine cont de unitatea de timp, unitatea de spatiu
si unitatea de actiune: cel mai reprezentativ spirit al renasterii
engleze este William Shakespeare .Campul operei lui este imens,
cuprinde si condenseaza materii din toate directiile vietii:despre
Shakespeare sau scris tone de carti. Literatuira dramatica a
renasterii spaniole a fost una din marile forme de expresie
baroca, caracterizata, in primul rand prin amestecul genurilor.
Denumirea de ,,comedias” cuprinde toate speciile teatrale in
afara celor populare (farsele) si sacramentele. Intrega literatura
a ,,Marelui Secol” a fost mult mai independenta de orce
influenta externa decat literatura celorlalte tari: piesele lui Lope
de Vega sau Calderon de la Barca sunt asemenea capodoperelor
lui Corneille si Racine. Cu argumente de bun simt, Lope de Vega
preia din Aristotel importanta acordata unitatii de actiune,
singura unitate necesara si logica, pentru ca ea presupune o
buna compozotie a dramei.Retine din ,,Poetica” rasturnarea de
situatii din ultimul act, precum si verosimilitatea.
Ideile estetice atribuite clasicismului european au fost puse in
circulatie de Renastere. Analizele si teoriile estetice folosesc tot
mai des idei, ca ,,gustul publicului”, ,,fantezie” ,,stare
sufleteasca”etc. subiectivismul si irationalismul manifestandu-se
aproape polemic fata de obiectivismul rationalist renastentist.Se
manifesta manierismul si barocul. Reprezrentantul de marca al
secolului al XVII-lea Immanuel Kant, in ,,Critica facultatii de
judecata”, aseaza la temelia experientei estetice, placerea
dezinteresata pe care o starneste admirarea Frumusetii. Frumos
este ceea ce place in maniera dezinteresata, fara a se fi nascut
dintr-un concept. De aceea gustul este facultaea de a judeca un
obiect sau o reprezentare, in mod dezinteresat, prin intermediul
unei senzatii de placere sau de neplacere. Obiectul acestei
placeri este ceea ce numim drept frumos: alaturi de
,,Frumusetea palpabila”se legitimeaza,,Frumusetea vaga”.
Romantismul va amplifica peste masura spatiul acestei
Frumuseti vagi, iar Kant va recunoaste in Sublim, puterea naturii
informe, vulcanii,uraganele,oceanul si orce fenomen prin care se
manifesata infinitatea naturii: este o recunoastere rationala a
raului si a uratului dar care nu contrazice ordinea pozitiva si
substantial buna a creatiei. In fond rezultatul rational al
experientei Sublimului este pentru Kant recunoasterea
independentei ratiunii umane fata de natura.
In Epoca luminilor este in atentia tutror filozofilor drama
burgheza, rezultat al fuziunii tragicului cu comicul este presarata
in tot locul de invataturi morale si de idei democratice si
filozofice: se enunta maxime, se dau sentinte, se face
propaganda sociala si politica. Acesta este rezultatul unei duble
actiuni: a publicului burghez care obligase arta teatrala sa-si
modifice natura continutului si a filozofilor care creasera cadrele
estetice si ideologice acestui continut. Dramaturgii epocii sunt
esteticienii teatrului.Pe continent este descoperita dramaturgia
shakespeariene care va influenta hotarator gandirea iluminista.
Voltaire Francois-Marie Arouet ca om al epocii sale a contribuit
la fondarea moralei naturale facand apologia ratiunii si
declarand razboi religiei crestine a aplicat primcipiile filozofiei
materialiste. In ceea ce priveste spectacoul teatral, contributia
lui este fundamntala: face ca jocul actorilor sa fie mai viu, mai
expresiv, decorul sa fie vast, scena sa se debaraseze de
spectatori, ,,trebuie ca sufletul si ochii sa fie in acelas timp
izbiti”.Ca teoretician si critic de arta Diderot isi asuma criteriile
din filozofie si atat in literatura cat si in artele plastice pune
accentul pe principiul psihologiei si al moralei, deschizand astfel
drumul spre romanul modern.
Teoria teatrului german din secolul al XVII-lea se formeaza pe
principiile ideologice burgheze ale emanciparii nationale de sub
influenta civilizatiei si culturii franceze si de descoperiere a
literaturii engleze in special a lui Shakespeare. Se vor desprinde
Goethe si Schiller care dupa 1789 vor marca a treia etapa a
iluminismului german, o etapa clasica ,de maturizare si
echilibrare a ideologiei unui secol framantat. Aniversarea lui
Shakespeare devine un atac violent impotriva regulilor
clasicismului francez,.Unitatile ii apar lui Goethe ca,, inchisori
infricosatoare” iar tragediile franceze doar propriile lor parodii.
Lessing in calitate de cronicar si consilier al teatrului din
Hamburg, propune ideea infintarii unui teatru national german,
reinnoirea structurii repertoriului, educarea publicului, formarea
actorilor.Partizan ale teoriilor despre drama ale lui Diderot pe
care il considera ,,spiritul cel mai filozofic care sa ocupat de
teatru dupa Aristotel,apreciaza tragedia clasica si crestina ca o
specie perimata, pentru ca teatrul trebuie sa devina o ,,scoala
morala” .
Romantismul este un termen care nu defineste o miscare sau
o perioada istorica,cat un ansamblu de cractere,atitudini si
sentimente, ale caror particularitati ,constau in natura lor
specifica si mai ales in ralatiile originale pe care le stabilesc.Kant
dezvoltand sistemul sau filozific din,,Critica ratiunii pure “ si
Critaca ratiunii practice”, ajunsese la desavarsirea unui idealism
transcendental care esuase in agnosticism.Frumosul era
inconjurat de o aura mistica, despre care Croce va spune ca ,,era
in fond propria sa nedumerire si neclaritate”.
Cunoasterea esentei existentei, cunoastere pe care Kant o
neaga, e descoperita de Shopenhauer in ,, vointa de a trai”, iar
de Hegel in,, ideea absoluta”. Pentru Hegel orce lucru este o
manifestare a ,,ideii”, principiu unic in care se identifica fiinta si
gandirea si care se dezvolta in trei momente: teza, antiteza si
sinteza. Deci frumosul devine o reprezentare sensibila a ideii.
Hegel stabileste trei momente principale ale artei care
corespund celor trei momente istorice: simbolist-orientala,
clasic-greaca, romantic-moderna. Momentul simbolist este
marcat de pictura, momentul clasic de sculptura, iar cel romantic
de pictura, muzica si poezie.
Bazati pe ,,puterea de judecata” a filozofiei kantiene,pe
voluntarismul schopenhauerian, Friedrih Nietzsche-folozofic si
Richard Wegner- teoretic,dar mai ales practic, vor anunta epoca
moderna in gandirea teatrala.Wagner va considera ca singura
posibilitate de reinviere a teatrului ar fi reintoarcerea la mit, care
s-ar traduce prin noua drama pe care o propune ,,Wortton-
drama”, o reconciliere a muzicii cu cuvantul, ca in ritualul
damatic antic, singura capabila sa exprime ,,omenescul pur”.In
aceasta formula teatrala se intalnesc elemente specifice muzicii,
cu cele specifice teatrului si cu esenta filozofica a mitologiei,
toate impreuna realizand o opera de arta totala.
Secolul al XX-lea reprezinta secolul marilor miscari artistice de
avangarde care se manifesta in apsolut toate domeniile.
La Paris in 1895 prima proiectie publica a fratilor Lumiere, la
Grande Café, inaugureaza cinematograful care rastoarna
notiunea de spatiu-timp, la Viena Freude pune bazele
psihanalizei, primele automobile cuceresc drumurile. Progres
stiintific si tehnic, mutatii economice si sociale, urbanizare in
crestere, toate acestea au generat perceptii antagoniste intre
aparatorii trecutului si spiritele novatoare.Primii anunta o
decadenta a civilizatiei, pun in valoare traditiile, folclorul,
religioase si in opzitie cu pozitvismul scientist si materialist,
prefera o cercetare spirituala si estetica, teozofica si chiar
mistica. Ceilalti se pun in slujba unei lumi regenerate prin
progres.
 In manifestul futurist poetul si dramaturgul Filippo Marinetti
impreuna cu pictorii Carlo Carra si Umberto Boccioni declara ca
a venit momentul sa se debaraseze de ,,gangrena profesorilor,
arheologilor si anticarilor”.Ei isi exprima ostentativ dorinta de a
ucide orce forma de arta veche, ca si traditia: manifestul cheama
la,, dispretuirea femeii” vazuta ca pazitoare a valorilor
trecutului.Noua cultura trebuie sa exalte miscarea, singura
realitate a lumii moderna. Vladimir Maiakovschi adera la aceeas
miscare futurista, considerand ca ,,arta actorului, in esenta
dinamica, este incatusata de fundalul mort al decorurilor--
aceasta contradictie flagranta e destramata de arta
cinematografica, care fixeaza frumos miscarile prezentului’
O alta miscare internationala contestatara, subversiva,Dada
angajeaza secolul pe calea unei avangarde care experimenteaza
cu umor si impertinenta si rastoarna categoriile raditionale ale
artei.In 1918 artistii si poetii europeni care fug din calea
razboiului, se regasesc la Zuricht: Tristan Tzara, Marcel Iancu,
Hans Richter si altii.,,Dincolo de razboi si de patrii”asa cum o
revendica Hugo Boll, miscarea se distinge prin internationalism si
legaturile sale cu miscarile revolutionare, intr-un moment in care
in Franata se cere intoarcerea la ordinea nationalista si
reactionara. Acest activism denunta societatea si cultura care au
permis razboiul: serile dada, organizate la Cabaretul Voltaire,
pun in scena spectacole sfidatoere, amestecand teatrul, poezia,
baletul, costume, decoruri, de care isi vor aminti creatorii de
happening-uri cincizei de ani mai tarziu.
Nascut din disperarea grupului dadaist parizian,
suprarealismul este mai mult decat o simpla miscare: el este o
constelatie de artisti reuniti prin dorinta comuna de a depasi
aparentele realitatii pentru ca plonjand in adancurile gandirii
umane, sa acceada la domeniul miraculosului. In 1924 poetul
Andrei Breton redacteaza Manifestul Suprarealismului, termen
imprumutat de la Apllinaire, punand astfel bazele acestei
miscari. Antonin Artaud poet si om de teatru francez devine
unul din sustinatorii acestei miscari iar cativa ani mai tarziu va
rie el Primul Manifest referitor la Teatrul Cruzimii: ,, Fara
indoiala numai putem continua sa prostituam notiunea de
teatru, care dupa parerea mea, are valoare numai printr-o
legatura magica, salbatica cu realitatea si cu pericolul”.
Considera ca trebuie creat pentru teatru o metamorfoza a
gestului, a cuvantului, a expresiei , pentru a-l smulge din
factorul psihologic si uman. Si marele Eugen Ionsecu ne
safatuieste sa ne ferim de psihologie sau mai degraba sa-i dam
o dimensiune metafizica :dupa cum spune, teatrul consta in
extrema exagerare a simturilor, exagerare care se face tandari
din searbada realitate zilnica, asemenea si limbajul este
,,sfartecat ‘’ si facut ,, tandari”.Daca tot am vorbit de miscarile
avangardiste din secolul al XX-lea voi incheia cu un mare adevar
pe care-l exprima intr-un articol Eugen Ionescu ,,Avangarda
inseamna libertate’’

Scenograf: Vioara Bara

6