Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
ani de la nastere
Aurelian Craiutu
“Mai bine sa gresim cu Sartre decat sa avem dreptate cu Aron!“ Cine isi mai
aduce aminte astazi de aceasta butada care facea furori in cercurile pariziene in urma cu
patru decenii? Adepti ai unui incoerent existentialism marxizant care incerca sa combine
radicalismul filosofic al lui Nietzsche cu extremismul politic al lui Marx, admiratorii lui
Sartre aveau putine ratiuni sa-l stimeze pe Raymond Aron, autorul care demontase pe
pagini intregi sofismele politice ale idolului lor. Aron era vazut drept un rigid aparator al
valorilor capitalismului, un anticomunist inversunat, un spirit rece si plictisitor care nu
putea satisface in nici un fel setea de autenticitate a celor care credeau ca detin secretul
istoriei si nu se puteau multumi cu jumatatile de masura si libertatile imperfecte ale lumii
occidentale.
Din perspectiva lor de oameni revoltati si plictisiti de banalitatile societatii de consum,
moderatia politica a lui Aron aparea fie ca o forma de mediocritate burgheza, fie ca o
fateta a reactionarismului ce nu putea fi tolerat in cercurile progresiste. Pozitia ferma pe
care Aron a avut-o fata de Uniunea Sovietica, denuntarea razboiului din Algeria din
ratiuni economice (si nu morale), sau critica demonstratiilor studentilor din 1968 si
sprijinul pe care l-a acordat atunci generalului de Gaulle (pe care nu a ezitat insa sa-l
critice in alte ocazii) nu au facut decat sa adanceasca si mai mult imaginea sa negativa in
randul stangii franceze. Inspirata de exemplul lui Sartre, aceasta a refuzat multa vreme sa
intre intr-un dialog autentic cu autorul Opiumului intelectualilor. De aceea, calomniile la
adresa lui Aron au curs neincetat timp de aproape trei decenii. Peste Ocean, Susan
Sontag, intr-unul din puseurile sale radicale de tinerete din anii ‘60, nu se sfiise sa declare
ca Aron nu era nimic mai mult decat un spirit corupt de filosofia germana care a ales sa se
converteasca in mod oportunist la valorile empiricismului anglo-saxon.
Cat de mult s-au schimbat lucrurile intre timp! Astazi, cand aniversam o suta de ani atat
de la nasterea lui Aron (1905- 1983), cat si de la cea a lui Sartre (1905- 1980), balanta
pare a fi cu totul alta. Cu riscul de a soca, se poate spune ca Sartre a avut marea onoare si
norocul de a fi contemporanul lui Aron. Daca Sartre isi pastreaza locul meritat in
panteonul literaturii franceze (el ramane, orice s-ar spune, un mare scriitor), putini cititori
mai sunt astazi atrasi de judecatile si eseurile sale politice. Praful istoriei s-a asezat
necrutator peste paginile in care Sartre anunta raspicat, la intoarcerea sa de la Moscova in
1954, ca libertatea de critica era totala in fostul lagar comunist sau peste paginile in care
denunta America drept leaganul unei noi forme de fascism. Nu acelasi lucru se poate
spune insa despre Raymond Aron, a carui stea se afla de cateva decenii intr-o
binemeritata si spectaculoasa ascensiune. Deopotriva sociolog, filosof politic, analist
politic, profesor si jurnalist (a scris pentru La France libre in timpul razboiului, apoi
pentru Le Figaro pana in 1977 si pentru L’Express spre sfarsitul vietii), Aron a lasat in
urma sa un numar impresionant de carti, dintre care o buna parte au rezistat cu brio
testului timpului, chiar daca au fost concepute in focul dezbaterilor de idei ale epocii.
Etapele gandirii sociologice, Introducere in filosofia istoriei sau Opiumul intelectualilor
sunt carti clasice care trebuie studiate cu atentie de orice cercetator al stiintelor sociale.
La fel de actuale raman si cartile pe care Aron le-a dedicat razboiului (precum Clausewitz
si Pace si razboi) si care i-au adus o binemeritata notorietate in domeniul relatiilor
internationale. Democratie si totalitarism continua sa inspire prin mesajul sau lucid si
corect, in timp ce Memoriile lui Aron contin cateva lectii si reflectii remarcabile pentru
toti cei interesati de istoria politica a celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Sa nu-l
uitam apoi pe Aron jurnalistul, ale carui editoriale publicate zilnic timp de trei decenii in
Le Figaro reprezinta un remarcabil exemplu de consecventa, pasiune si responsabilitate.
Nu in ultimul rand, trebuie subliniat ca liberalul Aron a fost un critic si cunoscator
profund al operei lui Marx, spre deosebire de multi dintre admiratorii acestuia din urma,
care s-au multumit sa citeasca doar scrierile sale de tinerete fara a parcurge cum se cuvine
paginile sale de maturitate. Pentru Aron, adevaratul Marx poate fi gasit nu in paginile
Ideologiei germane, ci in volumul intai al Capitalului, cheie de bolta a sistemului sau
filosofic si politic.