Sunteți pe pagina 1din 5

Pe marginea unei aniversari: Raymond Aron la 100 de

ani de la nastere
Aurelian Craiutu
“Mai bine sa gresim cu Sartre decat sa avem dreptate cu Aron!“ Cine isi mai
aduce aminte astazi de aceasta butada care facea furori in cercurile pariziene in urma cu
patru decenii? Adepti ai unui incoerent existentialism marxizant care incerca sa combine
radicalismul filosofic al lui Nietzsche cu extremismul politic al lui Marx, admiratorii lui
Sartre aveau putine ratiuni sa-l stimeze pe Raymond Aron, autorul care demontase pe
pagini intregi sofismele politice ale idolului lor. Aron era vazut drept un rigid aparator al
valorilor capitalismului, un anticomunist inversunat, un spirit rece si plictisitor care nu
putea satisface in nici un fel setea de autenticitate a celor care credeau ca detin secretul
istoriei si nu se puteau multumi cu jumatatile de masura si libertatile imperfecte ale lumii
occidentale.
Din perspectiva lor de oameni revoltati si plictisiti de banalitatile societatii de consum,
moderatia politica a lui Aron aparea fie ca o forma de mediocritate burgheza, fie ca o
fateta a reactionarismului ce nu putea fi tolerat in cercurile progresiste. Pozitia ferma pe
care Aron a avut-o fata de Uniunea Sovietica, denuntarea razboiului din Algeria din
ratiuni economice (si nu morale), sau critica demonstratiilor studentilor din 1968 si
sprijinul pe care l-a acordat atunci generalului de Gaulle (pe care nu a ezitat insa sa-l
critice in alte ocazii) nu au facut decat sa adanceasca si mai mult imaginea sa negativa in
randul stangii franceze. Inspirata de exemplul lui Sartre, aceasta a refuzat multa vreme sa
intre intr-un dialog autentic cu autorul Opiumului intelectualilor. De aceea, calomniile la
adresa lui Aron au curs neincetat timp de aproape trei decenii. Peste Ocean, Susan
Sontag, intr-unul din puseurile sale radicale de tinerete din anii ‘60, nu se sfiise sa declare
ca Aron nu era nimic mai mult decat un spirit corupt de filosofia germana care a ales sa se
converteasca in mod oportunist la valorile empiricismului anglo-saxon.
Cat de mult s-au schimbat lucrurile intre timp! Astazi, cand aniversam o suta de ani atat
de la nasterea lui Aron (1905- 1983), cat si de la cea a lui Sartre (1905- 1980), balanta
pare a fi cu totul alta. Cu riscul de a soca, se poate spune ca Sartre a avut marea onoare si
norocul de a fi contemporanul lui Aron. Daca Sartre isi pastreaza locul meritat in
panteonul literaturii franceze (el ramane, orice s-ar spune, un mare scriitor), putini cititori
mai sunt astazi atrasi de judecatile si eseurile sale politice. Praful istoriei s-a asezat
necrutator peste paginile in care Sartre anunta raspicat, la intoarcerea sa de la Moscova in
1954, ca libertatea de critica era totala in fostul lagar comunist sau peste paginile in care
denunta America drept leaganul unei noi forme de fascism. Nu acelasi lucru se poate
spune insa despre Raymond Aron, a carui stea se afla de cateva decenii intr-o
binemeritata si spectaculoasa ascensiune. Deopotriva sociolog, filosof politic, analist
politic, profesor si jurnalist (a scris pentru La France libre in timpul razboiului, apoi
pentru Le Figaro pana in 1977 si pentru L’Express spre sfarsitul vietii), Aron a lasat in
urma sa un numar impresionant de carti, dintre care o buna parte au rezistat cu brio
testului timpului, chiar daca au fost concepute in focul dezbaterilor de idei ale epocii.
Etapele gandirii sociologice, Introducere in filosofia istoriei sau Opiumul intelectualilor
sunt carti clasice care trebuie studiate cu atentie de orice cercetator al stiintelor sociale.
La fel de actuale raman si cartile pe care Aron le-a dedicat razboiului (precum Clausewitz
si Pace si razboi) si care i-au adus o binemeritata notorietate in domeniul relatiilor
internationale. Democratie si totalitarism continua sa inspire prin mesajul sau lucid si
corect, in timp ce Memoriile lui Aron contin cateva lectii si reflectii remarcabile pentru
toti cei interesati de istoria politica a celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Sa nu-l
uitam apoi pe Aron jurnalistul, ale carui editoriale publicate zilnic timp de trei decenii in
Le Figaro reprezinta un remarcabil exemplu de consecventa, pasiune si responsabilitate.
Nu in ultimul rand, trebuie subliniat ca liberalul Aron a fost un critic si cunoscator
profund al operei lui Marx, spre deosebire de multi dintre admiratorii acestuia din urma,
care s-au multumit sa citeasca doar scrierile sale de tinerete fara a parcurge cum se cuvine
paginile sale de maturitate. Pentru Aron, adevaratul Marx poate fi gasit nu in paginile
Ideologiei germane, ci in volumul intai al Capitalului, cheie de bolta a sistemului sau
filosofic si politic.

“Un spectator angajat“


Raymond Aron este recunoscut astazi drept unul dintre putinele spirite lucide care au
denuntat la timp cu o uimitoare consecventa si perspicacitate ambele totalitarisme ale
secolului al XX-lea, adoptand in acelasi timp o pozitie sobra si corecta in privinta
virtutilor si limitelor societatilor liberale. El este omul care a avut aproape mereu
dreptate, analistul care nu si-a pierdut niciodata simtul masurii in mijlocul unei lumi
macinate de conflicte ideologice si razboaie totale. Revenirea spectaculoasa a autorului
Opiumului intelectualilor se datoreaza mai cu seama exceptionalului sau simt politic si
combinatiei sale unice de luciditate si responsabilitate pe care cu greu o poti gasi in
traditia politica franceza. Aron a fost de-a lungul intregii sale vieti, dupa propria sa
marturisire, un “spectator angajat“ care s-a opus in mod sistematic triumfului ideologiilor
si oricarei forme de fanatism. Marea eroare a intelectualilor care se angajeaza in politica,
a aratat Aron, este aceea de a adopta o atitudine romantica, profetica si doctrinara fata de
fenomenul politic, acompaniata uneori de o considerabila doza de metafizica
iresponsabila. Cel mai adesea, critica intelectualilor nu este una tehnica, de detaliu, ci una
ideologica si sentimentala ce tinde sa ignore sau sa distorsioneze faptele pentru a le ajusta
unor doctrine cu presupusa validitate universala.
Spre deosebire de confratii sai parizieni care vituperau impotriva inegalitatilor lumii
capitaliste fara a fi studiat cu adevarat mecanismele economice ale acesteia, Aron a
inteles din tinerete ca numai o perspectiva interdisciplinara ar putea da seama de
complexitatea lumii moderne. Asa se explica faptul ca el s-a aplecat cu egala atentie
asupra naturii societatii industriale si a operei lui Machiavelli, asupra luptei de clasa si a
religiilor seculare moderne. Mai presus de toate, Aron s-a straduit sa gandeasca politic,
intrebandu-se mereu “Ce as putea face eu daca as fi in scaunul ministrului?“. Fara a fi
tentat cu adevarat sa intre in viata politica, a incercat sa inteleaga jocul politic in
profunzimea sa. “Nu cred ca am avut vreodata calitatile necesare pentru a exercita
puterea“, afirmase candid Aron in Memoriile sale. “Prudent in scrierile mele, mi-a fost
mereu dificil sa-mi controlez vorbele. Or, un om politic trebuie sa-si controleze atat
limba, cat si stiloul.“ Condamnat sa traiasca intr-o epoca a extremismelor politice, Aron a
fost un spirit moderat in buna traditie liberala franceza initiata de Montesquieu si
continuata apoi de Tocqueville. Remarcabil este faptul ca Aron a fost in acelasi timp si un
fin cunoscator al traditiei filosofice si sociologice germane (s-a declarat a fi un discipol al
lui Kant, de la care a imprumutat rationalismul sau luminat), dar si un admirator al
liberalismului anglo-american. Paginile pe care Aron le-a dedicat Americii sunt
exemplare prin impartialitatea judecatii si simtul proportiilor. Daca Aron nu a ezitat sa
critice uneori initiativele politicii externe americane, el a facut-o insa cu moderatie,
neuitand nici o clipa ca societatea americana era pana la urma, in pofida limitelor sale,
una libera, ce nu putea fi pusa pe acelasi plan cu cea sovietica. Asa dupa cum Aron
afirmase in Opiumul intelectualilor, orice regim politic poate fi criticat si distrus daca este
raportat si comparat in mod rigid cu un ideal abstract de egalitate si libertate. Or, in lumea
politicii, nu avem de-a face in mod obisnuit cu o confruntare intre fortele raului si binelui,
ci avem de ales cel mai adesea doar intre ceea ce este detestabil si ceea ce e preferabil.
Alegerile pe care suntem chemati sa le facem nu trebuie sa se ghideze dupa o reteta a
fericirii viitoare sau salvarii extra-temporale, ci trebuie sa ia in calcul inainte de toate
antinomiile inerente lumii noastre. Altfel spus, in politica se cuvine sa ne conducem dupa
o etica a responsabilitatii mai degraba decat dupa una a scopurilor absolute.

“Ultimul liberal autentic“


Daca moderatia lui Aron a avut la origine un angajament ferm fata de valorile societatii
deschise ce protejeaza libertatile individuale si permite critica libera a ideilor, el nu a fost
niciodata un apologet doctrinar al capitalismului, asa cum s-a intamplat, din ratiuni strict
politice, cu multi liberali in timpul Razboiului Rece. In recenzia pe care a facut-o
Constitutiei libertatii a lui Hayek publicata in 1960, Aron, care era de altfel un sincer
admirator al autorului Drumului catre servitute, n-a ezitat sa critice definitia pe care
acesta din urma o daduse libertatii ca absenta a constrangerii. In viziunea liberalului
francez, pozitia lui Hayek trecea cu vederea peste faptul ca nu exista o definitie obiectiva
si etern valabila a constrangerii. Orice forma de putere, afirmase Aron, implica un
element al guvernarii omului de catre om, ceea ce face ca libertatea sa nu poata fi definita
in mod exclusiv in raport cu domnia legii. In pofida afinitatilor dintre ei, Aron a criticat
de asemenea inversunarea cu care Hayek s-a opus oricarei forme a statului bunastarii
sociale, in care vedea o deriva totalitara. In viziunea lui Aron, o doza moderata de
asistenta sociala nu era incompatibila cu principiile liberale ale statului de drept. Asa
dupa cum remarcase odata prietenul sau Allan Bloom, Aron a fost “ultimul liberal
autentic“ al secolului al XX-lea. El a incarnat tipul de om care este atat de necesar intr-un
regim democratic si care, din pacate, apare atat de rar: intelectualul moderat si (cu
adevarat) competent in mai multe domenii, care evita tonul profetic sau recriminatoriu si
cauta sa educe prin propriul exemplu de modestie si profesionalism publicul si actorii
politici, fara a adopta vreodata pozitia de profet. Renasterea liberalismului ce a avut loc in
Franta la mijlocul anilor ‘70 nu ar fi fost posibila fara exemplul de responsabilitate
intelectuala al lui Aron, ale carui scrieri au inspirat un nou val de ganditori politici
precum Pierre Manent, Marcel Gauchet sau Alain Besançon (sa nu uitam ca Aron avusese
de altfel un rol decisiv in “redescoperirea“ scrierilor lui Tocqueville in anii ‘50). O alta
dovada a influentei sale a fost infiintarea Centrului de Studii Politice “Raymond Aron“ in
cadrul universitatii pariziene École des Hautes Études en Sciences Sociales (notez in
treacat cu satisfactie ca specialisti romani, precum Sorin Antohi, Cristian Preda, Daniel
Barbu si Toader Paleologu, au avut si continua sa aiba o excelenta colaborare cu membrii
acestui centru). In sfarsit, prestigioasa revista Commentaire, condusa astazi de J.-C.
Casanova, continua cu eleganta si competenta calea liberala deschisa in urma cu trei
decenii de Raymond Aron.
Faptul ca o parte dintre textele lui Aron au fost traduse si in limba romana in ultimul
deceniu si jumatate reprezinta o binevenita revenire in normalitate si o speranta ca
exemplul de responsabilitate politica oferit de ganditorul francez va da roade si in spatiul
romanesc, unde unii dintre intelectuali si jurnalisti continua sa practice impenitent
vedetismul si o puerila forma de nonconformism iresponsabil. Toti cei care se simt
chemati sa participe la dezbaterile de idei in sfera publica ar trebui, la intervale regulate,
sa-l reciteasca pe Aron si sa mediteze asupra limbajului sau sobru, prudent si echilibrat,
lipsit de invective gratuite sau puseuri resentimentare. Asa cum bine afirmase recent
Pierre Manent, Aron a fost “profesorul nostru de igiena intelectuala“, un Cicero ratacit in
secolul al XX-lea. Este adevarat ca e greu sa te entuziasmezi de moderatie si prudenta,
doua virtuti discrete si aparent nespectaculoase. Dar exemplul luminos al lui Raymond
Aron ne poate convinge, totusi, ca aceastea din urma sunt virtuti alese (si dificile) pe care
spiritele cu adevarat liberale sunt chemate sa le cultive cu luciditate si responsabilitate
oriunde si oricand.