Sunteți pe pagina 1din 16

Disciplina: MARI SISTEME DE DREPT CONTEMPORAN

SISTEMUL DE DREPT ROMÂNESC


Cuprins

1. Considerații introductive ....................................................................................................... pag. 3

2. Familia de drept romano-germanic ....................................................................................... pag. 4

3. Sistemul de drept românesc ................................................................................................. pag. 5

3.1. Dreptul românesc – component al familiei de drept romano-germanic ............... pag. 5

3.2. Receptarea aspectelor caracteristice familiei de drept romano-germanic ............ pag. 6


(implicit pe cele ale dreptului francez) în dreptul românesc

4. Concluzii ............................................................................................................................. pag. 15

Bibliografie ........................................................................................................................ pag. 16

2
1. Considerații introductive

Dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării
relaţiilor sociale conform voinţei de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forţa
coercitivă a statului.
Dreptul nu este o creație spontană si abstractă. Ca produs socio-istoric, el suportă influența
directă sau indirectă a factorilor sau elementelor care se înfruntă pentru a-i determina substanța și
a-i modela forma.1
De-a lungul timpului, dreptul a fost pus în situația de a acoperi o gamă cât mai largă de
raporturi juridice. Reglementările nu erau suficiente pentru a satisface nevoile juridice ale
societății în permanentă dezvoltare și schimbare. Chiar și obiceiul era depășit în fața unor elemente
complet noi sau străine. Acesta este motivul pentru care, din cele mai vechi timpuri, cunoașterea
altor sisteme de drept decât cele ale statului de referință a fost esențială.
În epoca contemporană sunt cunoscute următoarele mari sisteme juridice, împărțite
conform regulilor dreptului comparat, în:
- sistemul romano-germanic (francez și german, sistem din care face parte și țara noastră);
- sistemul anglo-saxon / common-law (cel englez aplicabil în Marea Britanie, dar și în
numeroase țări ce au fost asuprite și exploatate multe secole de-a rândul de Marea Britanie, cum ar
fi: India, unele țări africane – ca de exemplu, Africa de Sud);
- sistemele religioase și tradiționale (de exemplu: dreptul musulman general de Coran,
dreptul ebraic, dreptul hindus, dreptul chinez tradițional, cel japonez);
- sisteme cutumiare – din unele state africane.
Unii autori2 fac referire și la sistemul de drept socialist. Și în fostul sistem socialist a existat
o reglementare unitară. Ceea ce a fost caracteristic țărilor socialiste a fost existența unui stat social,
care caracterizează implicarea statului în reglementarea în amănunțime a vieții sociale
(exemplificăm cu realizarea unei economii planificate).
Dacă putem da un exemplu de un sistem comun de drept, ne putem referi la „Sistemul
European”, care a făcut mari progrese în a armoniza legislațiile naționale ale statelor membre.
Rămâne de văzut dacă acest „Sistem European” va fi sau nu superior celorlalte sisteme ori
reglementărilor naționale.

1
Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul comparat, București, Editura
All, 1997, p. 3
2
V.D.Zlătescu – op. cit., p. 13.
3
2. Familia de drept romano-germanic

Familia de drept romano-germanic se întemeiază pe cel mai mare și mai organizat sistem
de drept cunoscut vreodată, dreptul roman. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de
conduită instituite sau sancționate de statul roman și se constituite într-un sistem extrem de vast și
complex, format din numeroase ramuri și instituții juridice.
Pentru prima dată în istoria omenirii, romanii au reușit să creeze un sistem unitar de
concepte prin intermediul cărora să traducă interesele fundamentale ale societății romane.
Limbajul juridic creat de romani a reușit să se remarce printr-o excepțională precizie, oferă
simetrie construcțiilor juridice și reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice. Alte sisteme de
drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reușit să dezvolte o terminologie juridică bine
conturată, distinctă de limbajul comun. Datorită caracteristicilor sale deosebite, dreptul roman a
avut o arie de răspândire foarte mare, influența sa făcându-se simțită pe toate continentele.
Sistemul de drept romano-germanic se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii:
• îşi are originea în dreptul roman;
• predomină dreptul scris;
• predomină dreptul codificat;
• sistemul normelor juridice sunt grupate în funcţie de obiectul şi metoda de reglementare
în ramuri şi instituţii juridice;
• actul normativ este principalul izvor de drept.
Corelarea normelor juridice în cadrul sistemului de drept este în dependenţă directă de
aceste trăsături caracteristice ale sistemului de drept romano-germanic, variind neesenţial de la o
ţară la alta care face parte din acest sistem de drept.
Familia de drept romano-germanică este, la ora actuală, formată pe doi mari piloni:
- dreptul german și dreptul din țările scandinave – dreptul austriac, dreptul
scandinav, dreptul elvețian;
- dreptul francez/latin – dreptul francez, dreptul italian, dreptul spaniol, dreptul
portughez, pe de altă parte.3 Dintre acestea, definitorii sunt dreptul german și
dreptul francez, ele fiind și sistemele cu cea mai mare influență asupra evoluției
dreptului comparat.
Spre deosebire de sistemul de drept anglo-saxon, în Franţa sistemul judiciar este divizat în
trei ramuri: drept penal, drept judiciar (drept privat) și drept administrativ, fiecare din cele trei
ramuri fiind organizată și funcţionând după reguli proprii.

3
A se vedea pentru dezvoltări V.D. Zlătescu, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997 și Aurel
Bonciog, Drept privat comparat, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2003, p. 64 - 98
4
3. Sistemul de drept românesc

3.1. Dreptul românesc – component al familiei de drept romano-germanic

Coduri, legi, decrete, hotărâri ale guvernelor, instrucțiuni ale miniștrilor, alte reglementări
juridice, dar și modul în care sunt aplicate în practică, principiile ce le guvernează formează
sistemul juridic național. Sistemele juridice naționale se grupează în categorii definite în raport de
o anumită comunitate de principii care le alcătuiesc, dar și prin fenomene de recepție a dreptului
unei țări de către alte țări.
Specifică sistemelor care alcătuiesc familia de drept romano-germanic (sistemul juridic
francez și sistemele naționale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, român, cele din
Americă latină etc., precum și sistemul german) este existența codurilor civile și comerciale,
adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relații sociale,
supuse unei sistematizări riguroase (Codul civil francez din 1804, Codul civil german din 1900 –
cele mai cunoscute dintre acestea se aplică și în ziua de astăzi). Îndeosebi Codul francez, strâns
legat de numele lui Napoleon, datorită calităților sale incontestabile și tradiției dreptului roamn, a
avut un destin de excepție, fiind receptat nu numai în statele care în timpul imperiului napoleonian
sau în cel al expansiunii coloniale au fost supuse dominației franceze, ci și în alte state în care
influența franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost țara noastră . Într-adevăr, Codul civil
adoptat în 1964 sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, și aflat în vigoare în țara noastră,
desigur, cu modificări substanțiale, era inițial o reproducere destul de fidelă a codului francez.
Un anume sistem de drept este legat de o anume naţiune, este determinat de anumiţi factori
culturali, iar o teorie a dreptului, ca disciplină juridică, nu poate pleca decât de la acest tipic
naţional. Viziunea aceasta nu trebuie însă absolutizată, deoarece în istorie au existat numeroase
exemple de cazuri în care teoria generală a dreptului sau teoria anumitor ramuri ale dreptului a fost
împărtășită, mai mult sau mai puţin în scopuri comparative, de doctrinarii mai multor ţări. Mai ales
în cazul receptării dreptului, existenţa unei concepţii unitare despre drept sau anumite ramuri ale
dreptului a fost esenţială în succesul împământenirii dreptului receptat. Cel mai cunoscut exemplu
nouă este cel al Codului civil român, care a fost rezultatul unei bune cunoaşteri de către juriştii
vremii a bagajului conceptual al acestei ramuri a dreptului.
Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui Cuza şi condiţionează
etapele posterioare.
În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade ale dreptului românesc:
 Antică (pre-românească)
o Dreptul dac
5
o Dualismul juridic din Dacia, provincie romană
 Dreptul feudal
o Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)
o Legiuirile scrise
 Pravilele bisericești
 Pravilele domneşti (secolul XVII)
 Începutul reformării dreptului (secolul XVIII–XX)
 Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)
 Dreptul contemporan
o capitalist (1923–1948)
o comunist (1948–1989)
o revenirea la dreptul democratic (1989–)

Țările din Europa de Est (Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.D. Germană,
România, Ungaria) au avut, până la ocupația sovietică, sisteme de drept de tip romano-germanic.
Dispariția sistemului socialist, ca urmare a profundelor transformări revoluționare petrecute în
țările din Est, a determinat dispariția marelui sistem de drept al statelor socialiste. În acest context,
cu transformări specifice de la țară la țară, sistemele naționale de drept ale acestor state și-au reluat
locul în cadrul marii familii de drept romano-germanic.

3.2. Receptarea aspectelor caracteristice familiei de drept romano-germanic (implicit


pe cele ale dreptului francez) în dreptul românesc

Dreptul privat românesc se înscria în aria dreptului romano-germanic (originile sale


găsindu-se în dreptul roman și în vechiul drept dac) înainte de receptarea legislației franceze.
Există mărturii timpurii ale romanității poporului nostru încă din secolul al XV-lea, când
un călător italian, Paul Giovio, remarca faptul că românii, pe lângă faptul că se călăuzesc după
moravurile dreptului roman, vorbesc o limbă neolatină. Aceeașă idee se regăsește și mai târziu, în
opera lui Dimitrie Cantemir – ”Descriptio Moldaviae” (1714 - 1716).
De-a lungul timpului, mai mulți români (Constantin Cantacuzino, Moroiu, Ferekide,
Bărbătescu, Kogălniceanu) au studiat dreptul peste hotare, dobândind prin studiile lor, o temeinică
cultură juridică și ideea romanității dreptului românesc.
6
Cercetările privind conținutul dreptului cutumiar, aplicabil timp de secole în ambele
Principate și cunoscut peste hotare sub numele de ”jus Valachicum”, pun în lumină existența unui
mare număr de elemente romanice4 (familia era organizată aproape ca la romani, capul familiei –
bărbatul – având drepturi deosebit de întinse asupra membrilor acesteia, mergând până la
dezmoștenire). Influența dreptului roman se resimte într-o serie de instituții ale dreptului familiei și
dreptului civil propriu-zis: adopția, emanciparea, regimul matrimonial, proprietatea, uzufructul,
servituțile, succesiunile etc. Însă, originalitatea dreptului nostru cutumiar decurge din originea
autohtonă a majorității dispozițiilor sale și înrudirea întregului sistem cu dreptul consuetudinar din
alte țări ale sud-estului european.
Dreptul aplicabil în primele timpuri era un drept cutumiar cunoscut sub numele de
”obiceiul pământului”.
În Principatele Române, dreptul roman a fost receptat, în primul rând, pe calea pravilelor și
a manualelor de drept, care erau aplicate ca adevărate legi (adică, pe calea actului normativ).
Pravilele aplicabile în Muntenia și Moldova, cu un pronunţat caracter religios, au fost
inspirate din legiuirile împăraților bizantini, receptarea dreptului bizantin având loc în țările
române încă din secolul al XIV-lea. ”Syntagma alfabetica” a lui Matei Vlastares s-a aplicat în
timpul lui Alexandru cel Bun, apoi Bazalicalele (cunoscute și sub denumirea de ”Cărțile
împărătești”), ”Institutele lui Teofil” și ”Hexabiblosul” – 1344-45 (datorat lui Konstantinos
Harmenopoulos). Aceste culegeri, care adesea reprezentau culegeri prescurtate ale unor opere
vaste, transmiteau principiile dreptului roman.
Pravilelor sau manualelor bizantine menționate mai sus le-au urmat în secolul al XVII-lea
trei pravile românești: ”Cartea românească de învățătură” (1645), ”Pravila lui Eustratie” (1632) –
în Moldova și ”Îndreptarea legii” – în Țara Românească.
”Cartea românească de învățătură” şi ”Îndreptarea legii” au un conţinut eterogen, pe lângă
dispoziţiile juridice, cuprinzând şi extrase din lucrări religioase, date istorice despre sinoade şi
despre părinţii bisericii, tabele de calculare a timpului, formulare pentru întocmirea unor acte etc.
În privinţa dispoziţiilor juridice nu există o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului şi pe
instituţii. Astfel, normele dreptului laic alternează cu cele ale dreptului canonic. La fel, alternează
şi reglementările de drept civil, al familiei, penal sau procesual. Majoritatea dispoziţiilor sunt
dominate de concepţia religioasă. În materia penală se resimte aceeaşi influenţă religioasă. Astfel,
infracţiunea era privită ca un păcat, iar pedeapsa, ca o ispăşire. Cele două pravile sunt considerate
monumente ale dreptului scris, fiind primele codificări cu caracter laic. Apărute la jumătatea
secolului al XVII-lea au un conţinut asemănător, folosind aproximativ aceleaşi izvoare.

4
V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura Continent XXI, București 1994, p. 69
7
”Cartea românească de învăţătură” conţine dispoziţii de drept penal, cum ar fi infracţiunea,
care purta denumirea de vină. În mod corespunzător, în aceasta deja se enumerau circumstanţele
care excludeau sau care puteau atenua vinovăţia făptuitorului, circumstanțele atenuante, care
micşorează pedeapsa și cele agravante.
Faţă de Cartea Românească de învăţătură, ”Îndreptarea legii” mai cuprinde traduceri şi
prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine, precum şi anumite probleme de filosofie,
medicină, gramatică etc.
În pravile sunt incluse şi unele dispoziţii moderne. De exemplu, pentru prima oară este
reglementată noţiunea de infracţiune flagrantă, denumită „vină de faţă”. De asemenea, în pravile
mai apar alte noţiuni, cum ar fi tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea şi recidiva (prima
fiind pedepsită mai blând). De asemenea, erau prevăzute şi fapte care înlătură răspunderea penală,
precum şi cele care micşorează pedeapsa într-un mod implicit sau explicit, cu referiri asupra unor
aspecte subiective ce caracterizează fapta sau făptuitorul crimei. În aprecierea pedepsei, importantă
era şi apartenenţa socială, datorită căreia pedeapsa putea fi micşorată, agravată sau înlăturată.
Infracţiunile, denumite „vini” sau „greşeli”, puteau fi împărţite în vini mari şi vini mici.
Conţinutul celor două Pravile este variat, în ele fiind deja recunoscute ca izvoare ale
dreptului, legea şi apoi obiceiul, făcându-se distincţie între ius humanum („Pravila lumească”), ius
divinum („Pravila Dumnezeiască”) şi ius naturale („Pravila firii omeneşti”).
Pravilele joacă un rol deosebit în Istoria dreptului românesc, deschizând drumul formei
scrise de exprimare a dreptului, formă necunoscută până în acel moment decât în perioada aplicării
dreptului roman în Dacia.
În Transilvania, spre deosebire de celelalte două principate, ca urmare a ocupației maghiare
a început să se aplice un drept străin, care însă nu era antagonic în esență sistemului românesc,
reclamându-se, în mare parte, din aceeași familie de drept. Chiar și acolo, însă, în anumite regiuni,
a rămas aplicabil ”jus Valachicum”. Astfel, în zona Făgărașului erau aplicabile ”Statutele Țării
Făgărașului”(1608), care reflectau cutuma românească.5
Se observă coexistența a trei sisteme normative aplicabile, în paralel, pe teritoriul țărilor
române: dreptul cutumiar (care nu a fost înlăturat prin introducerea pravilelor), dreptul scris
(reprezentat de pravile) și dreptul domnesc (hrisoavele domnești). Hrisoavele domneşti, ca acte
prin care domnul delibera asupra unor situaţii de fapt, după consultarea prealabilă cu Sfatul
domnesc, au avut, iniţial, un caracter individual de aplicare a Legii ţării la cazuri practice. Cu
timpul, prin soluţiile propuse de către domn, hrisoavele modifică regulile de drept existente, fiind
create, adesea, reguli noi și având, totodată, aplicabilitate generală, nu numai la o anumită situaţie
dată (Legătura lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron Barnoskd privitor la mănăstiri din anul
5
V.D. Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura Continent XXI, București 1994, p. 69
8
1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741, referitor la ţiganii robi; Hrisoavele date de
Constantin Mavrocordat pentru desfiinţarea şerbiei în Ţara Românească (1746) şi apoi, în
Moldova (1749); Hrisovul lui Mihail Constantin Şuţu din 1742; cel al lui Alexandru Constantin
Moruzi din 1800, al lui Scarlat Calimach din 1817 şi al lui Matei Ghica din 1755, în Moldova
referitor la probe şi cel din 1775, precum şi cel al lui Alexandru Ipsilanti). În Transilvania
medievală, decretele legale, cuprinzând dispoziţii de drept public, dar şi de drept privat, au
reprezentat principala formă de exprimare a dreptului scris (cele mai importante fiind elaborate în
timpul regilor Ştefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I,
Sigismund, Matei Corvin).
Receptarea dreptului bizantin continuă pe teritoriul românesc cu apariția celor patru
proiecte succesive (1765, 1766, 1775, 1777) ale unui Cod de drept general (Mihail Fotino),
urmând apoi Pravilniceasca Condică (adoptată în 1780), Legiuirea Caragea (1817, Muntenia), în
Moldova apărând Codul Calimach (1816-1817), care reprezintă un adevărat cod de ramură, fiind
denumit şi „Condica ţivilă a Moldovei”. La realizarea codului au participat jurişti renumiţi la
epoca respectivă şi anume: Andronache Donici, Christian Flechtenmacher şi Anania Cusanos, iar
pentru versiunea în limba română – Petrache Asachi, Christian Flechtenmacher şi Damaschin
Bojinca. Pe lângă obiceiul pământului şi dreptul bizantin, Codul Calimach s-a inspirat din Codul
civil francez şi Codul civil austriac (care era o legislație preponderent romanistă).
Manualul lui Andronache Donici a reprezentat un adevărat cod civil, fiind elaborat în anul
1814 de către juristul Andronache Donici. Nu s-a bucurat de o recunoaştere oficială, fiind
considerat o carte de învăţătură, dar a suscitat un real interes din partea practicienilor, deoarece era
redactat în limba română, avea reglementări avansate şi o structură modernă. Lucrarea a folosit ca
izvoare unele legiuiri bizantine, obiceiul ţării şi legiuirile româneşti anterioare.
În 1820, în Moldova a apărut prima carte a „Condicii Criminaliceşti” (Pravilniceştile
orânduieli întru cercetarea faptelor criminaliceşti) care este un cod de procedură penală, ce a fost
elaborat de Iordache Cantacuzino, Grigoraş Sturdza și Iordache Ruset. Întrucât nu a putut fi aplicat
și nici redactată continuarea sa, în 1826 apare într-o nouă redactare din iniţiativa lui Ioniţă Sandu
Sturdza, alcătuit de o comisie care s-a inspirat din Bazilicale, obiceiul pământului, Codul penal
austriac din 1803 și Codul Caragea - cartea a V-a. Potrivit concepţiei consacrate în
Criminaliceasca condică, toate infracţiunile erau considerate criminale, faptele criminale fiind
împărţite în două categorii:
- fapte pricinuitoare de tulburarea liniştii și siguranţei obşteşti, aşa cum era considerată
răzvrătirea și împotrivirea față de dregători și judecători;

9
- fapte pricinuitoare de vătămare particularilor, constând în tulburarea stăpânirii moşiei și
casei, punerea de foc, furtişagul, tăinuirea, prădăciunea, uciderea, pruncuciderea, rănirea, violul,
plastografia etc.
Pentru unele infracţiuni au fost introduse reguli referitoare la prescripţia răspunderii penale
(30 ani pentru furtişag, 3 luni pentru adulter). Sistemul pedepselor avea un pronunţat caracter
feudal, prin păstrarea unor pedepse de genul închiderii la ocna sau al bătăii și prin caracterul
discriminatoriu al pedepselor, în funcţie de situaţia socială a infractorului, boierii nefiind pedepsiţi
cu închisoarea la ocnă, ci erau surghiuniţi la mănăstire.
În Țara Românească, până în anul 1851, principalele izvoare de drept penal au fost aceleaşi
ca în Moldova (Bazilicalele și legiuirea Caragea – cartea a V-a), și de la aceasta dată Condica
Criminaliceasca, aceeaşi denumire, acelaşi conţinut în linii mari, dar altă lucrare. Condica
Criminaliceasca din Țara Românească a fost inspirata de Codul Penal și Codul de instrucţie
criminala din Franţa și a cuprins dispoziţii mai puţin numeroase decât modelele sale franceze.
Urmare a Păcii de la Adrianopole, în 1828, încheiată în urma războiului
ruso-turc, principatele româneşti intră în sfera de influenţă a Rusiei, şi sunt
redactate Regulamentele Organice, ele fiind aplicate de la 1 iulie 1831 în Ţara
Românească, şi de la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Regulamentele Organice,
chiar dacă nu au valoarea unei Constituţii, pun bazele unor organizări foarte
apropiate în Principate şi creează cadrul juridic favorabil Unirii. Este de
remarcat şi faptul că vechile rânduieli (Codurile Caragea şi Calimach), care
conţin de asemenea dispoziţii comune, au fost integrate firesc în regulamente,
deoarece corespundeau realităţilor din acea vreme.
În Țara Românească apare în 1832 „Așezământul ostăşesc”, urmare a constituirii primelor
unități militare naţionale. Acesta cuprindea normele care reglementau îndatoririle, abaterile și
sancţiunile militarilor. Printre sancţiunile comise de militari erau menţionate: nesupunerea,
depărtarea de slujba, nesilința, nepăzirea muniţiilor și lucrărilor de război etc. Abaterile militarilor
erau clasificate și ele în două categorii: abateri disciplinare (simple și grave) și infracţiuni grave.
Judecarea acestor fapte era în funcţie de gravitatea lor, fie de competența unui consiliu militar, fie
de competența unor instanţe specializate. Pedepsele constau în destituire, bătaie sau muncă silnică.
În materie comercială, însă, se simţea nevoia unor reguli noi, deoarece
dezvoltarea relaţiilor de schimb, dar mai ales a comerţului și a producţiei de mărfuri, au dovedit că
instituţiile de drept civil nu corespundeau pe deplin noilor operaţiuni juridice. Insuficiente s-au
dovedit a fi chiar și Codul Calimach sau Legiuirea Caragea, precum și Regulamentele organice cu
dispoziţiile privind acest domeniu. Din aceste considerente, în 1833, Iacovache Veisa și in 1841
Emanoil Draghici au tradus în Moldova, Codul Comercial Francez din 1808 („Condica de
10
comerciu a Francei”). În 1840, în Țara Românească, pornind tot de la codul comercial francez,
Simion Marcovici a întocmit „Condica de comerciu”, cu anexele sale, tipărită și aplicată în
practica instanţelor din Țara Românească și Moldova. Aceasta din urmă nu copia codul
francez, ci, ţinând cont de particularităţile fenomenului comercial de aici, a
introdus şi reguli specifice. În perioada 1831 – 1846, în ambele principate au
apărut legi parțiale, de inspirație franceză. Referitoare la tutelă, emancipare,
etc.
În 1859, în Moldova și Țara Românească funcţionau aceleaşi instituţii reglementate prin
legi diferite. În Muntenia în dreptul civil se aplica legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul
Calimach. Referitor la dreptul penal în Tara Românească, sub domnia lui Barbu Ştirbei, în anul
1850 fusese promulgat un cod penal și de procedura penală, adoptate după legile corespunzătoare
franceze, iar în Moldova rămăsese în vigoare “Condica criminala” din 1820-1826, inspirată din
legiuirea penală austriacă de la 1803. În Țara Românească, pe lângă instanţele judecătoreşti,
funcţionau procurori, procedura care în Moldova nu fusese introdusă.
Modernizarea legislaţiei devenise o necesitate, atât din punct de vedere al organizării
societăţii româneşti, cât şi din perspectiva raporturilor pe care statele apusene le aveau cu Ţara
Românească şi Moldova. Din iniţiativa şi la ordinul lui Al. I. Cuza au fost elaborate
noi coduri: civil, de procedură civilă, penal şi de procedură penală, care urmăreau să
reflecte transformările petrecute în societatea românească. S-a reuşit ca, la
acea vreme, România să aibă una dintre cele mai moderne şi mai progresiste
legislaţii europene, beneficiind de experienţa altor state (Franţa, Austria,
Italia), preluând prevederi ale codurilor din aceste ţări, dar ţinând cont şi de
doctrina juridică a vremii, care a semnalat mai multe neajunsuri ale acestor
coduri, şi de realităţile din România de atunci, unele prevederi fiind respinse
complet, deoarece nu erau potrivite relaţiilor sociale din ţara noastră.
Codurile civil (având ca izvoare Codul italian Pissanelli, Codul civil din
1804 al lui Napoleon – ”Codul Napoleon” și unele textele referitoare la
privilegii și ipoteci din Codul civil belgian) şi de procedură civilă (având ca
izvoare Codul de procedură al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, legea
belgiană referitoare la executarea silită și unele norme de drept procesual din legiuirile mai vechi),
elaborate din 1864 şi aplicate de la 1865, sunt în vigoare şi astăzi, chiar cu unele modificări. Este
de remarcat faptul că, o parte din dispoziţiile cuprinse în codurile lui Ipsilanti, Caragea
şi Calimach au fost preluate şi în actualul Cod Civil Român.
Codul penal (inspirat din Codul penal prusian din 1851 și, în mai mică măsură, de Codul
penal francez de la 1810) şi Codul de procedură penală (având ca model Codul de instrucţie
11
criminală francez adoptat în 1808) au fost aplicate între 1865 şi 1937. Pe lângă faptul că ele au
unificat dreptul penal şi procedura în Ţara Românească şi în Moldova, au adus şi numeroase
îmbunătăţiri.
Adoptarea noilor coduri a constituit un progres cu efecte directe în următoarele direcţii:
1. accentuarea rolului legii scrise, în raport cu obiceiul pământului;
2. sistemul juridic din perioada 1821-1848 a consacrat principiul legalităţii, prin impunerea
obligaţiei de a respecta normele de drept pentru toate persoanele, indiferent de poziţia lor socială
sau politică (experienţa altor state, cum a fost Franţa, s-a dovedit deosebit de influentă în această
privinţă);
3. pentru formarea cadrelor necesare aplicării dreptului, s-a organizat la nivel superior
pregătirea juridică, prin organizarea cursurilor de drept, continuându-se în paralel practica
trimiterii unor tineri la studii juridice în străinătate (Franţa, Austria și Italia).
4. are loc o reală modernizare a formei dreptului, prin elaborarea de noi coduri, care să le
completeze pe cele anterioare și să prefigureze începuturile unui sistem de drept burghez. În acest
context, se accentuează una din trăsăturile proprii sistemului de drept burghez, și anume diviziunea
tot mai netă între dreptul public și dreptul privat.
Din punct de vedere al conţinutului, dreptul acestei perioade se caracterizează prin
identitatea sa în ambele țări române. Acest fenomen de unitate își are originea în fondul comun al
dreptului nostru străvechi, întemeiat pe întrepătrunderea dintre dreptul dac și dreptul roman, în
identitatea condiţiilor de dezvoltare, pe faptul că adesea în țările române au fost adoptate simultan
legi cu un conţinut similar și pe tendinţa către unirea politică, în conformitate cu ideologia
naţională.
În perioada 1866-1918 sistemul de drept, evoluând în strânsă legătură cu transformările
sociale și economice, a urmărit modernizarea vieţii sociale și de stat. Constituţia din 1866 si
Codurile adoptate în epoca lui Al.I.Cuza au constituit temelia sistemului de drept modern.
Legislaţia a evoluat pe linia principiilor formulate prin opera legislativă a lui Al.I.Cuza. La scurt
timp după înscăunarea lui Carol I, în 1866, a fost dată prima Constituţie
adevărată a României, care reflectă mai bine identitatea naţională, fiind
prevăzut expres că drepturile şi libertăţile constituţionale puteau fi exercitate
numai de către cetăţenii români.
În anul 1887 apare Codul comercial român, care reprezintă o încununare a efortului
legislativ în materie comercială. Acesta, inspirat din Codul comercial italian (în cea mai mare
parte) și unele aspecte ale legislației germane, se întemeiază pe concepţia obiectivă a dreptului
comercial, astfel, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice generate de săvârşirea de fapte

12
de comerţ, fără a avea importanţă persoana care le săvârşeşte. În Transilvania era folosit Codul de
comerţ maghiar din 1877, care era o reproducere a Codului de comerţ german din 1862.
În anul 1938 a apărut un nou Cod comercial care, de fapt, a fost doar o actualizare a
Codului de la 1887, însă acest nou cod (denumit “Codul comercial Carol al II-lea”), deşi s-a
publicat în Monitorul Oficial, nu a intrat în vigoare niciodată, datorită unor probleme politice.
În 1923, cu toată opoziţia unor partide politice, liberalii majoritari adoptă
o noua constituţie. Inspirată în mare parte de constituţia de la 1866 (care mai
suferise între timp modificări) și Constituția belgiană, noua constituţie s-a
bucurat de o apreciere deosebită atât în interior cât şi în afara graniţelor ţării.
A fost una dintre cele mai moderne constituţii ale vremii. Deşi s-a afirmat că
nu este decât o modificare a vechii constituţii, deoarece mai bine de jumătate
din ea se regăseşte în cea nouă, principiile introduse sunt de o valoare
indiscutabilă şi aduc acea modernitate necesară noului stat. Astfel,
proprietatea este pusă într-o nouă lumină, intervenind aici principiul
subordonării proprietăţii private interesului naţional. Mai mult, prin
naţionalizarea bogăţiilor subsolului a fost îngrădit capitalul străin în favoarea
capitalului românesc. Deosebit de importante sunt: principiul controlului
constituţionalităţii legilor şi principiul controlului actelor administrative,
devenite principii constituţionale de la 1923. Sistemul electoral cunoaşte şi el
transformări. Din 1917 este introdus sistemul de vot universal, iar în 1919 este
chiar aplicat, în acel an având loc primele alegeri după desfiinţarea votului
censitar. Totuşi, cristalizarea sistemului este încheiată de-abia în anul 1926.
Se introduce sistemul primei majoritare, acesta servind intereselor partidelor
mari, care l-au susţinut.
Începutul secolului al XX-lea este caracterizat prin transformări majore şi în alte ramuri de
drept, această ştiinţă fiind o disciplină nouă, iar societatea, aflată în plină dezvoltare, genera mereu
situaţii noi, care trebuiau să fie reglementate prin lege. Deşi modernizat, sistemul românesc de
drept de-abia prinde contur după marile transformări. Într-o perioadă de timp relativ scurtă,
România trece de la principate la stat naţional, ceea ce în condiţiile concrete în care s-a desfăşurat
acest proces, nu este de neglijat.
După 6 martie 1945, istoria României s-a desfăşurat prin impunerea modelului sovietic
asupra tabloului întregii societăți; statul și dreptul românesc au fost alcătuite, în etape succesive,
după şabloanele comuniste, inspirate din doctrina marxist-leninistă. Dreptul socialist a reprezentat
instrumentul prin care statul a reglementat totalitatea relaţiilor sociale potrivit doctrinei și

13
ideologiei partidului comunist. Prin normele de drept a fost reglementată conduita oamenilor față
de stat, față de bunurile obşteşti, față de oameni și drepturile acestora, față de muncă, familie, etc.
Începând cu anul 1948, fără a exista o hotărârea a vreunui for legislativ, sistemul comunist
a încetat să mai aplice prevederile Codului comercial raporturilor economice bazate pe economia
socialistă planificată, acesta căzând în desuetudine.
Modelul de organizare a statului și dreptului socialist, adaptat în țările amintite la unele
particularități ale acestora și potrivit unei idei ce au aparţinut unor lideri comunişti, s-a spulberat
începând cu anul 1989, când s-a produs dezintegrarea sistemului socialist si destrămarea U.R.S.S.
Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi Preşedinţia României.
Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă în primele 14 articole
„Principiile generale”. Titlul I precizează: „Drepturile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle
fundamentale”; art. 40 menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art.
30, „libertatea de exprimare”, art. 48, „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.
Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aduce pentru prima
dată în istoria românilor o instituţie occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi
Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională. În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate:
1. Parlamentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul. Privitor la Parlament sunt menţionate modul de
organizare şi funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor şi
hotărârilor.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie
2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003. Adaptată condiţiilor începutului de secol
XXI, contextului integrării României în structurile europene şi euroatlantice, noua formă,
revizuită, a Constituţiei, marchează un pas important pe linia înfăptuirii acestor obiective naţionale
fundamentale, a dezvoltării în continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale, a
consolidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.
Din decembrie 1989, statul si dreptul românesc intră, așadar, într-o epocă a evoluţiei sale,
cea a tranziţiei spre democraţie, statul de drept și economia de piaţă. Schimbarea sistemului politic
din 1989, a favorizat repunerea în drepturi a codului comercial şi aplicarea sa tuturor raporturilor
comerciale interne bazate pe economia de piaţă.

14
4. Concluzii

Dreptul este un sistem organizat, dinamic, complex, compus din elemente constitutive atât
omogene cât şi eterogene, aflate în relaţii de interdependenţă şi influenţă reciprocă. Normele
juridice care alcătuiesc sistemul de drept, oricât ar fi de deosebite prin conţinut sunt foarte strâns
legate între ele, alcătuind un tot unitar. Ele formează un ansamblu coerent, logic, constituindu-se
într-un sistem, nefiind o adunătură haotică de elemente, ci dimpotrivă interacţionează şi corelează
reciproc formând un tot întreg. Totodată, nici o normă juridică nu poate acţiona detaşată, ruptă de
restul normelor din cadrul sistemului, în afara ansamblului de elemente constitutive ale sistemului,
adică izolată de (subsistemul) instituţia juridică sau ramura de drept din care face parte.
Studiul istoriei dreptului românesc atestă odată în plus continuitatea poporului nostru pe
acest teritoriu prin utilizarea în Ţara Românească, Moldova sau Transilvania a unor instrumente
juridice asemănătoare. Totodată istoria dreptului românesc, extrăgând şi fixând din epocile istorice
parcurse, noţiuni, concepte, instituţii juridice transmise de la o perioadă istorică la alta, a conferit
dreptului românesc o identitate, o personalitate distinctă faţă de dreptul altor popoare.
Reglementarea juridică este un fenomen social subiectiv, este rezultatul unor nevoi sociale
de reglementare a relațiilor sociale mai importante, a unor interese politice, al unei anume
mentalități ale unei anumite perioade de timp. Astăzi pot exista anumite reguli obligatorii pe un
anumit teritoriu, iar în alte zone sau state să existe reglementări contrare. Reglementările diferite
constituie obiect de studiu al dreptului comparat, în procesul de perfecționare a reglementărilor
existente în legislațiile naționale, dar și în procesul de interpretare a reglementărilor naționale,
15
pentru identificarea celor mai eficiente dispoziții legale în vederea realizării scopului principal al
reglementărilor și al sancțiunilor din normele de reglementare, acela al prevenirii săvârşirii unor
fapte dăunătoare relațiilor sociale.

Bibliografie

1. Constantinesco, Leontin-Jean, Tratat de drept comparat, vol. I, Introducere în dreptul


comparat, București, Editura All, 1997
2. Bonciog, Aurel, Drept privat comparat, Editura Fundației România de Mâine, Bucuresti,
2003
3. Negoiţă, Florin, Istoria dreptului (note de curs), 2009
4. Zlătescu, Victor Dan, Drept privat comparat, Editura Oscar Print, București, 1997
5. Zlătescu, Victor Dan, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Editura
Continent XXI, București 1994

16