P. 1
Economie Mondiala

Economie Mondiala

|Views: 668|Likes:
Published by Andrei Tarus

More info:

Published by: Andrei Tarus on Oct 10, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/09/2013

pdf

text

original

ECONOMIE MONDIALĂ Prof. Univ. Dr.

Rodica Milena ZAHARIA Master Marketing International ASE

1. Sistemul economiei mondiale
Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice. Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni. Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform. „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statelenaţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista”. În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială. 1.1. Economiile naţionale Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări. Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective. PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor. Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe

locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci, valoarea banilor nu este aceeaşi. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura şi industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al serviciilor). În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţională Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial. Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă. Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine internaţională (al doilea razboi mondial). Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor. Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se ală. Printre prevederile acestui document se numără: - creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate, - dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al investiţiilor străine, - atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare, - tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, - reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini. Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii. Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice: - economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică; - ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii,

însă, se observă o adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia mondială; - sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia mondială; - dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia internaţională, etc.; - creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internaţional. 1.3. Diviziunea internaţională a muncii Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi economici, care participă la activitatea economică mondială. Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera: - realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite; - resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta, de la un agent economic la altul; - mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse. Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel internaţional. Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele mai importante pot fi considerate următoarele: - Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut. - Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut, demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în producţia acelui bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic. - Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică. Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit. Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter. Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul internaţional prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi, practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design, cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone. În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale? Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional: - condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii,

- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni, - situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa
nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză, - structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii. Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie. 1.4. Piaţa mondială Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări diferite, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin intermediul tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii. Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist. Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii. De asemenea, piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale. Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii, volum, potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa diverşilor factori de influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc. Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.). Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial. Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină). 1.5. Relaţiile economice internaţionale Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea economică mondială. Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii ale relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate
Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), care numără astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor. Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora sunt: - sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a motivaţiei şi dinamicii acestor economii; - structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate; - sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri ale productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.; - gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%; - accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;

Aproximativ 1. altele nu. Toate aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei. În ţările industriale peste 100 milioane erau analfabeţi funcţionali. Lumea a Treia. unele înregistrează creşteri rapide. "periferie". Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează ca salariaţi. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia. rate de creştere economică scăzute. unele au o suprafaţă foarte mare. sub diverse forme. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării.monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii. Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare.5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de 60 de ani. educaţie. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare Subdezvoltare. iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice. avere. etc.6 miliarde la servicii de igienă. dependenţa de exterior. . a şomajului. tehnologia. altele au regimuri totalitare. . putere. Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare. cele mai multe au fost colonii.sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale. servicii de asistenţă sanitară precare. În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani.înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării. Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte populate. sărăcia absolută. ţări subdezvoltate sau în dezvoltare. discrepanţe sociale datorate marilor inegalităţi de venituri. . Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori mai mare decât al celei mai sărace cincimi. un nivel redus al consumului. Factorii critici ai dezvoltării Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare. înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice. Subdezvoltarea reprezintă.. Între 25% şi 50% din numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului. 3. altele nu. . iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite. peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2.1. 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional. investiţiile străine. În jur de 1. "Sud". 3.3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază.pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate.domină economia mondială. altele nu. rămâne caracteristica de bază. care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. unele sunt democraţii. starea de sănătate. sociale şi politice. dependenţă financiară. reprezintă noţiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite sau în cadrul aceleiaşi lumi. câteva nu. tehnologică şi culturală faţă de exterior. creşterea populaţiei etc. subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viaţă. pentru a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări. la peste 33 de milioane.       . posibilităţi reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor. Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti: Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori. rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii. a asistenţei sanitare precare. de la mai puţin de 15 milioane de oameni. În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale populaţiei.

se înregistrau 32 de ţări./loc. .3. Cele mai sărace ţări ale lumii. ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată. erau 20 de ţări... 3.B. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele internaţionale. pentru ţările cele mai sărace. 66 de ţări sub 1000 USD/loc. în continuare. în medie.B. 43 de ţări înregistrau un P. O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei acestor ţări. acest raport este. autoîntreţinută. . pe de altă parte.I. el era orientat către exterior. de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au. dezarticulată. Sudul reprezintă o bogată şi. Chiar dacă. particulare. cauzate de apa contaminată. cu salarii extrem de reduse. Peste 10000 USD/loc.B. admise doar pentru zonele rurale etc. şi 9 360 USD/loc.. în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. 3. incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică. 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli diareice. în paralel. în USD 1995. de tip colonial. respectiv mai puţin de 760 USD. Pentru ţările bogate. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar. două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare şi netarifare ridicate de ţările dezvoltate. în funcţie de P./loc. în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări. iar între 5000 şi 10000 USD/loc. O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat faţă de Nordul dezvoltat. ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord./loc sau P. capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament. crearea unui nucleu industrial propriu. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul 1998. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă cincime o are în veniturile totale. pe adaptarea experienţei generale la condiţiile concrete. iar. Dar şi Nordul este dependent de Sud. anumite cheltuieli publice. politica de preţ. suficient de diversificat. instabilitatea preţurilor. . În ceea ce priveşte produsele primare.I. se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi.N. acesta atinge şi niveluri de peste 30 la 1. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă. Pentru multe din ţările slab dezvoltate. Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb. ale fiecărei ţări. sa dezvoltat un sector capitalist.   La sfârşitul anului 1997. Această dependenţă economică derivă din faptul că dispun de mai puţine cunoştinţe.I.B.2. Dependenţa faţă de exterior Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma. deţin o populaţie numeroasă. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare. de 5 la 1. cum ar fi: . naţiunile în curs de dezvoltare sunt. aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia. S-a conturat astfel o “economie dualistă”. şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc). ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică. Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. ţări cu venituri medii (între 761 USD/loc. conform căruia sunt identificate trei mari grupuri de ţări. O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă.În fiecare an. în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate. între 3000 şi 5000 USD/loc./loc. Criteriul de clasificare este cel după P. comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale. 8 ţări. care dezavantajează net produsele agricole. Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. alimentar şi tehnologic. inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul între mediul urban şi rural. sub 500 USD. promovarea exporturilor de produse prelucrate. Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor. mai ales.. ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă în distribuirea veniturilor.) şi ţări cu venituri scăzute.

convulsii sociale). ci. 13% în America Latină consumă sub acest barem. Degradarea potenţialului natural-forestier.O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o reducere a veniturilor lor reale din export. precum şi PAM.2400 de calorii şi circa 80 . sau. În principiu. Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină. Printre căile posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare. peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia. o înzestrare . Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului.90 grame de proteine. Ori. practic. mai mult de 80 de milioane în Africa. Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P. 3. 25% în Africa. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar.căi menite a scoate aceste ţări din starea de subdezvoltare. Fără corelarea tuturor factorilor . Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt. în numeroase cazuri. decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.externi şi interni . 3. Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social. pe efortul propriu. în multe ţări. Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993. investiţiile şi decalajul tehnologic. 3. sarcina de a le stabiliza revine. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate. în primul rând. Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale.6.B. cât şi de asistenţa celorlalte state (FAO şi FIDA. mai ridicate atunci când este vorba de importul din ţările în dezvoltare. ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările mai puţin avansate. 2200 . al unei ţări. au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate). Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse primare pe piaţa mondială. lucrurile rămân deocamdată teoretice. Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial. o cooperare strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. izvoarelor subterane precum şi poluarea aerului şi a apei au atins. alterarea diversităţii biologice. un om trebuie să consume zilnic. mai bine zis. cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:  extinderea suprafeţelor cultivate. despăduririle şi eroziunea terenurilor. Capitalul este insuficient în ţările în dezvoltare. cote îngrijorătoare. pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul. Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu. factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6: 1) Primul factor considerat sunt economiile. piscicol. deşi îşi pot spori producţia. cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei. Degradarea mediului înconjurător O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător. Pentru a putea fi considerat hrănit normal. având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv. Restricţii ale dezvoltării În concepţia unor specialişti.  exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică. Africa Tropicală şi America de Nord. Potrivit celor mai recente estimări. Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană". oltate. în condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială .  sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv.5. arabil. Asigurarea hranei O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia. 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame. în cea mai mare măsură. problema alimentară. între multiplele aspecte ale degradării mediului se numără deprecierea solului. degradarea datorită poluării. în medie. În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor.acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare. celor dezvoltate. decât oferta. Dar. 28% din populaţie în Asia.I. ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor astfel de situaţii. acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate.4.

diferind. în special cele mai sărace. licenţiere. Creşterea economică depinde în mod esenţial. ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti. pe lângă faptul că trebuie să sporească. o problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei. 3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Investiţia reprezintă folosirea unui bun în scop de capital. pentru aplicarea şi vegherea la respectarea legilor etc. este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. De cealaltă parte.N. agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P. schimbarea modului de producţie.B. o mai mare eficienţă în alocarea resurselor. iar limita de demarcaţie între investiţiile străine directe şi cele de portofoliu este apreciată în jur de 10% aport de capital. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului. organismele internaţionale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială. fuziuni şi achiziţii de firme. singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări. de la cel tradiţional. Aceasta înseamnă. aşa numitele construcţii pe loc gol sau green field investments. industrializarea. Investiţiile străine directe şi corporaţiile transnaţionale Economia mondială actuală este dominată de ceea ce mulţi autori denumesc fenomenul corporatist. păstrarea în limite normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. asigurarea unei creşteri economice posibil de atins. în special pe termen lung. 4. Investiţiile pot fi directe sau de portofoliu (cele directe presupun controlul investiţiei. determinante pentru stabilitatea economică. profitul. o reducere a pierderilor. pentru ţările în dezvoltare. între 40% şi 60%. plasamente pur financiare. acesta din urmă fiind considerat. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung. care reprezintă scopul final al oricărei investiţii şi extraneitatea. legat de profitabilitatea acesteia şi de alte elemente ce derivă din faptul că investiţia externă se realizează în afara ţării de origine).-ului. păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei. în general. Utilizarea de preţuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. însă. . Un alt element important îl reprezintă şi pacea socială din aceste ţări. spre exemplu. că accesul la educaţie este îngrădit. dar nu permit exercitarea controlului). contracte de management. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educaţia. între 20 şi 40%.3% la creşterea economică. de la o ţară la alta. la cel modern. Investiţiile pot îmbrăca diverse forme: de la achiziţionarea de acţiuni şi obligaţiuni de pe pieţele de capital. De asemenea. Investiţiile de portofoliu sunt considerate. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar. Baza dezvoltării şi expansiunii societăţilor transnaţionale o constituie investiţiile externe de capital. Investiţiile externe implică: timpul (o investiţie se derulează şi devine profitabilă după un anumit interval de timp). în strânsă legătură cu acest aspect. După instabilitate. know-how. accesul la ea şi calitatea acesteia. în final. iar studiile arată că o creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0. la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. destinaţia investiţiei fiind alta decât ţara de origine. Exporturile acestor ţări. urbanizarea. este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor. cel mai înalt grad de maturitate al uni investiţii.slabă cu tehnologie şi un scăzut grad de performanţă. în special populaţiei de sex feminin. mai ales pentru cele mai sărace. deopotrivă. iar cele de portofoliu permit participarea la procesul de luare a deciziilor. 6) În sfârşit. o limitare a corupţiei şi. necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate. în funcţie de reglementările în vigoare. de capacitatea acestor ţări de a forma capitalul uman. El implică. de altfel. luarea în considerare a elementelor legate de mediu. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. riscul (orice investiţie implică un risc. societăţi mixte sau construirea de filiale. stabilitatea politică şi socială. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport extrem de limitat al investiţiilor străine. 4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii. 5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. 2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. la aranjamente de tip franchising. un mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă.

la căutarea de eficienţă. prin intermediul filialelor. Fie că sunt denumite corporaţii transnaţionale. stabilitatea şi claritatea mediului legislativ contribuie la asigurarea succesului investiţiilor. cele globale merg pe standardizarea produselor şi a operaţiunilor (ca în cazul McDonalds). societăţi mixte etc. Unii dintre autori utilizează noţiuni ca societăţi multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporaţie multinaţională. Acesta este stadiul primar al transformării unei firme într-o societate transnaţională. Companiile multinaţionale sunt considerate a fi acele firme de tip holding. Întreprinderea multinaţională este o firmă în cadrul căreia fie datorită structurii organizatorice. O companie multinaţională sau transnaţională mai poate fi definită şi ca acea companie care combină obţinerea de economii de scară (ca urmare a integrării în piaţa globală şi acţiunea simultană pe mai multe pieţe) cu o reacţie promptă la elementele mediului în care filialele îşi desfăşoară activitatea. companii multinaţionale. inclusiv calea investiţiilor directe. care înseamnă localizare globală şi care semnifică adaptarea metodelor şi tehnicilor de operare la condiţiile locale. considerată ţară de origine. fie politicilor adoptate. Stagnarea sau declinul fluxurilor de investiţii urmează îndeaproape evoluţia economiei mondiale. mediul economic stabil şi performant. costurile reduse. fiecare dintre acestea funcţionând conform specificului local (multilocal). forţa de muncă de toate categoriile. Este situaţia în care piaţa externă ocupă un rol important în activitatea firmei.De asemenea. şi expresia unui anumit nivel de dezvoltare atins atât de ţările sursă. Ca forme de manifestare a investiţiilor străine directe se pot aminti achiziţii de valori mobiliare străine. ele definesc acele firme ce îşi desfăşoară activitatea dincolo de graniţele unei ţări. deciziile sunt libere de influenţele naţionale. Din perspectiva oamenilor de afaceri. construirea pe loc gol a unei firme. de asemenea. Cu toate acestea. accesul la resurse naturale şi accesul la pieţe regionale rămân elemente de atractivitate sporită pentru marile corporaţii. subliniindu-se astfel acţiunea unei întreprinderi pe mai multe pieţe (multidomestic). Ce este o corporaţie transnaţională? Delimitări conceptuale Cei mai puternici şi mai dinamici agenţi economici de pe glob sunt societăţile transnaţionale. controlate într-o măsură mai mare sau mai mică de „compania mamă”. Richard Robinson consideră că există distincţii importante între diverse niveluri atinse de o companie în evoluţia sa. Investiţiile străine directe sunt. Japonezii definesc o companie transnaţională printr-un termen împrumutat din agricultură. resursele sunt distribuite fără a ţine cont de graniţe. investiţiile străine directe în ţările în dezvoltare au trecut de la căutarea de pieţe şi căutarea de resurse. fiecare dintre acestea având responsabilităţi în ceea ce priveşte adaptarea produsului şi a strategiei la caracteristicile pieţei pe care acţionează. În consecinţă. În aprecierea specialiştilor. cifra de afaceri realizată peste graniţă deţine o pondere la fel de importantă ca cea realizată în interiorul graniţelor. infrastructura performantă. de dimensiuni comparabile. 4. investiţiile străine directe. şi anume: companii internaţionale. pentru atingerea obiectivelor stabilite. prin unităţi „de producţie”. dochakuka. El identifica patru tipuri de firme care operează pe piaţa mondială. companii transnaţionale şi companii supranaţionale.1. în timp ce o firmă multinaţională îşi formulează strategia bazându-se pe diferenţele dintre pieţele pe care acţionează. de o altă naţionalitate. pentru multe ţări în dezvoltare. care ia în considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi pieţe. cu o anumită pondere a activităţii derulată dincolo de graniţele ţării de origine prin unităţi operative. . forţa acestora fiind determinată de volumul uriaş de bunuri şi servicii derulat de companiile grupate sub această denumire generică. ca flux. Investiţiile străine se orientează mai ales către ţările dezvoltate. În acest caz. unde eficienţa în luarea deciziilor. companii multinaţionale sau firme internaţionale. o companie transnaţională este rezultatul fuziunii dintre două sau mai multe firme. apropierea de pieţele de capital şi financiare. Întreprinderea transnaţională este o întreprindere multinaţională. operaţiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeaşi importanţă ca cele naţionale. Diferenţa dintre companiile multinaţionale şi cele globale este dată de faptul că. Întreprinderea internaţională este o societate ale cărei operaţiuni internaţionale sunt conduse de un grup “leader”. pot fi analizate pe direcţia intrărilor de investiţii (inflows) şi ieşirilor de investiţii directe (outflows). cât şi de ţările receptoare de investiţii. în sensul cel mai larg. cu sediul în ţări diferite. Recesiunea înregistrată în ultimii trei ani la nivel mondial se reflectă şi în scăderea fluxului de investiţii străine directe. condusă şi controlată de către persoane sau de către alte întreprinderi. piaţa de desfacere cu putere de cumpărare ridicată.

O companie internaţională are caracteristici distincte. Deşi ea se apropie foarte mult de firma domestică. dorinţa de a prospera şi de a se dezvolta a surmontat toate dificultăţile. corespunzător orientării geocentrice a acestor firme. fără a mai ţine cont de provenienţa lor. sau fonduri de pensii. Cel de-al doilea stadiu este al firmei internaţionale. într-o manieră care îi permite să valorifice oportunităţile globale pe care le oferă piaţa mondială. Astfel: • O corporaţie transnaţională este o corporaţie publică (public company) atunci când acţiunile sale sunt tranzacţionate bucată cu bucată la bursă sau prin intermediul caselor de brokeraj. Istoricul societăţilor transnaţionale Începutul afacerilor internaţionale se pierde în negura timpului. cât şi alte firme sau instituţii. fie că aceasta (compania mamă) deţine toate sau doar o parte din acţiunile filialelor. Acestea au ca obiectiv descoperirea similarităţilor existente pe piaţa mondială şi atenuarea diferenţelor existente pe aceasta. astfel încât să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din străinătate. considerat de către mulţi specialişti drept „părintele transnaţionalelor” şi care considera transnaţionala „o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”. distribuitori. rapoarte şi experienţă între diferite filiale. cu scopul de a se sustrage cadrului juridic şi al sistemului fiscal dintr-o ţară. cumpărătorii devin acţionari şi aceştia pot fi atât persoane particulare.2. Între companiile globale se practică alianţele strategice. • O companie multinaţională are acţionari (shareholders sau stockholders) precum şi parteneri (stakeholders). angajaţi. agenţii guvernamentale etc.. care pot avea personalitate juridică sau nu (subsidiaries or branches) şi care sunt reunite sub acelaşi „acoperiş”. ca Fondul Monetar Internaţional sau Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. cum ar fi cercetarea comună sau dezvoltarea de parteneriate în ceea ce priveşte comercializarea produselor. iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează. dar. Până la stadiul de companie globală. pe care le mai întâlnim şi astăzi (diferenţe de limbă. practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie. Ei întâlneau multe obstacole. legal denaţionalizată. Cel de-al treilea stadiu în evoluţia unei corporaţii este cel al companiei multinaţionale. cât şi adaptarea. . Noţiunea de societate supranaţională mai este asimilată şi organizaţiilor internaţionale. furnizori. Dezvoltarea producţiei are în vedere satisfacerea exigenţelor pieţelor pe care activează. obiceiuri. şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine. o firmă este mai întâi de toate o firmă domestică. cu toate acestea. bazat pe transmiterea deciziilor de jos în sus sau de sus în jos şi schimbul lateral de informaţii. respectiv înţelegeri pe termen lung ce vizează anumite aspecte. Mărturii evidente ale unui comerţ internaţional intense există încă de acum 5 000 de ani. diverse reglementări). Naţiunile Unite consideră societatea transnaţională drept acea întreprindere ce deţine şi controlează producţia în afara ţării în care operează. termenul generic pe care îl vom folosi în continuare va fi cel de corporaţii sau societăţi transnaţionale. dificultăţi de transport. Vechii egipteni. O firmă multinaţională se concentrează pe valorificarea diferenţelor dintre pieţele internaţionale. crearea sau standardizarea gamei de produse. ale cărei acţiuni se concentrează în exclusivitate pe piaţa internă. cultură. deţine autoritatea asupra filialelor(afilliates). Aceştia din urmă sunt clienţi. Cel mai înalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. Managementul caracteristic este cel integrat şi interactiv. Indiferent de denumire. companii de asigurări. fenicienii făceau afaceri cu străinii. adaptând produsele specificului fiecăreia dintre ele.Întreprinderea supranaţională este o întreprindere transnaţională. În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. cel mai adesea o firmă internaţională îşi crează un compartiment care se ocupă de afacerile pe care le derulează cu străinătatea. ca în cazul unei firme multinaţionale. 4. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atât extinderea. Din punct de vedere tehnic. ca bănci. Cea mai cunoscută definiţie dată societăţii transnaţionale este cea dată de John Dunning. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci când acţiunile acesteia nu sunt tranzacţionate public (firme ce aparţin unor familii sau grupuri de persoane) • Compania mamă (parent company) este compania care controlează. grecii. o companie transnaţională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale.

Celelalte companii au copiat firmele americane. cu investiţii directe. În anii "50. a producţiei. furnizori. ca urmare a înăspririi barierelor vamale. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei. iar numărul de noi filiale create au fost în scădere. Potrivit acestei evoluţii. fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internaţionale. Europa şi Japonia au început să investească sume enorme în acţiuni. care au permis creşterea fără precedent până atunci a productivităţii muncii şi. se pot identifica mai mulţi participanţi în definirea universului societăţilor transnaţionale: Astfel. în fapt. produselor de larg consum şi managementului. urmate mai apoi de Spania. să privească spre exterior. încurajând fuziunile şi concentrările de capital. maşinilor. Între 1970-1975 companiile americane şi-au vândut aproape 10% din filiale. Compania americană United Fruit Company controla 90% din importul de banane în SUA în 1899. precum şi presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pieţei au făcut ca multe companii din Statele Unite şi Europa Occidentală să înceapă să desfăşoare activităţi peste graniţă. adaptări ale celor americane din anii ‘50. Tehnologia performantă a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a mărfurilor şi reducerea duratei transporturilor. La mijlocul secolului XIX. Acţiunile de amploare iniţiate de guvernul american. firmele japoneze au înregistrat succese substanţiale în procesul de internaţionalizare şi de comercializare a produselor lor pe piaţa internaţională. În contrast cu evoluţia firmelor americane. finanţe şi comerţ. Acest stadiu este caracterizat de o anumită simplitate. se aflau in plină reconstrucţie şi nu puteau reprezenta concurenţi de temut. căutarea asiduă de resurse minerale. În aceeaşi perioadă. Investiţiile străine americane au crescut de la 12 mld. constituind avangarda dezvoltării tehnologice şi manageriale. băncile din Statele Unite.Originile corporaţiilor transnaţionale sunt strâns legate de marile descoperiri geografice şi de colonizarea lumii de către Anglia şi Olanda. având poziţie de oligopol în sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie. la aproape 80 mld. sensibil ameninţată de corporaţiile gigant. menit să ajute la reconstrucţia economiilor europene şi japoneze. ceea ce a dus la reducerea costurilor şi impulsionarea activităţilor cu străinătatea. implicit. de altfel. USD in 1970. corporaţii gigant ce lucrau în colaborare cu guvernul japonez. În perioada interbelică cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme. până in 1955 se poate vorbi de doi participanţii. ca urmare a consensului existent între aceşti doi parteneri. ele fiind. şi anume guvernul ţării gazdă. şi anume: de firmă şi universul său imediat: clienţi.A. pentru societăţile transnaţionale se prefigurează o perioadă când o parte din vraja internaţionalizării se epuizează. firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfăşurat activităţi comerciale în Africa.U. în vreme ce investiţiile europene au cunoscut declinul. companiile americane aveau un foarte bun management. În perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important. De la mijlocul anilor ‘70 până la mijlocul anilor ‘80. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor. petrol. Franţa sau Portugalia. Începând cu 1970. Din 1975 până în 1983 investiţiile americane în afara graniţelor au crescut cu 83%. USD in 1950. ca şi europenii. cu exporturi americane în creştere continuă şi apoi. De-a lungul secolului XIX şi începutul secolului XX. firmele americane aveau capital pentru a investi. Adevărata scânteie care a dat aripi fenomenului corporatist. activitatea transnaţionalelor americane înflorind. s-a înregistrat un reviriment al investiţiilor străine în America. tehnicii de calcul şi comunicaţiilor au accelerat internaţionalizarea investiţiilor şi comerţului. După cel de-al doilea război mondial s-a înregistrat o mare cerere de bunuri şi servicii. ca planul Marshall. Începând cu secolul XVI şi continuând până în secolul XIX. Investiţiile în străinătate au fost dominate în primele două decenii postbelice de corporaţiile americane. a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului şi revoluţia industrială. Japonezii. "Singer" construia o fabrică de maşini de cusut in Scoţia. iar firmele din această ţară să aibă o perspectivă globală. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la . America sau Asia. dar şi datorită neluării în calcul de către firmele americane a specificului mediului cultural al ţărilor gazdă. in Japonia se formează aşa numitele « zaibatsu » (Mitsui şi Mitsubishi). de fapt. la începutul primului război mondial. Ţările în dezvoltare îşi cuceresc rând pe rând independenţa politică şi devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor. simţindu-se însă şi prezenţa celor europene şi japoneze. Ostilitatea era îndreptată mai ales asupra companiilor americane. aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. noile metode de publicitate ajutând societăţile transnaţionale să dobândească noi segmente de piaţă. multe din metodele moderne de management japonez de astăzi sunt. Corporaţiile multinaţionale au devenit un fenomen american. în timp ce investiţiile străine în America au crescut cu 280%. În plus. iar Royal Dutch Shell deţinea 20% din producţia rusească de petrol. proprietari. În acelaşi timp. au încurajat S. poate datorită succesului repurtat de către acestea.

autohton. variabilele economice. În cazul unei corporaţii transnaţionale. Acest stadiu încorporează diferite grupuri de interese. resurse umane) sau elemente ce ţin de organizarea firmei (ca producţia sau marketingul). care au putere politică.3. practic. şi anume acela al participanţilor multipli. încât piaţa internă devine insuficientă şi extinderea pe terţe pieţe se arată a fi soluţia cea mai bună. unul domestic.investiţiile străine directe care să apere interesele statului naţional. exploatarea avantajului tehnologic pe care îl deţine firma la un moment dat. ca şi fragilul echilibru. cum ar fi competiţia. de regulă. Acestea dau dimensiunea riscului în activitatea oricărei întreprinderi şi sunt externe acesteia. cu scopul de reglementa divergenţele tot mai accentuate dintre cei implicaţi. Celelalte formează mediul extern. Elementele ce pot fi controlate de către firmă alcătuiesc mediul intern al firmei. nu sunt de neglijat. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebită. în conformitate cu interesele sale naţionale. Nici acţiunile statelor gazdă. Aceasta şi datorită faptului că alături de companiile transnaţionale. Mediul internaţional este. Atunci când ne referim la mediul internaţional. Un alt motiv. îl privim cel mai adesea prin prisma internaţionalizării firmei. Urmează un nou stadiu. cum ar fi factorii de producţie (capital. iar această motivaţie nu este deloc de neglijat. toate acestea şi încă multe altele pot constitui motive de internaţionalizare a firmelor. Piaţa societăţilor transnaţionale Mediul de acţiune al societăţilor transnaţionale este un mediu intern. Mediul extern este extrem de complex. precum şi relaţiile dintre filiale. de a atrage şi a încuraja investiţiile străine. legale. industria. respectiv acele elemente necontrolabile ce acţionează în ţara de origine a firmei. de exemplu. Guvernele de origine se implică acum în politica de investiţii internaţionale. guvernele ţărilor gazdă şi al ţărilor de origine au apărut o serie de alţi participanţi. Printre forţele asupra cărora o firmă are controlul se numără. unul străin şi unul internaţional. Motivaţiile internaţionalizării sunt extrem de complexe. Se poate spune că firma atinge un asemenea grad de dezvoltare. determinat de acei factori ce ţin de ţările în care firma acţionează prin intermediul filialelor şi mediul internaţional. Dacă în celelalte faze relaţiile dintre marile firme devenite transnaţionale şi guvernele ţărilor de origine erau cât se poate de convergente. etnice. având în vedere că foarte multe dintre marile companii ce acţionează în domeniul fabricării bunurilor electrocasnice. prelungirea duratei de viaţă a produsului. Exigenţele mai reduse pe anumite pieţe pot constitui o motivaţie pentru internaţionalizare. presupune acele forţe care influenţează dezvoltarea şi activitatea unei firme. Forţele ce definesc mediul unei firme sunt. financiare. tehnologice. specific corporaţiilor ce acţionează în special în sectorul primar. Ocolirea de bariere vamale. Multe dintre societăţile transnaţionale care îşi au sediul în ţări dezvoltate îşi extind activitatea dincolo de graniţele naţionale. balanţa putând fi adesea schimbată in funcţie de evenimentele ce au loc in lume. dacă nu ţin cont de ele. în acest stadiu încep să apară contradicţiile. cum ar fi grupurile religioase. cel mai adesea. factorii interni ai corporaţiei. îl reprezintă căutarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare. În anii ‘70. Forţa de muncă mai ieftină este un al motiv pentru care o firmă îşi extinde activitatea dincolo de graniţele ţării de origine. etc. la nivelul comunităţii internaţionale au fost iniţiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părţile implicate. ţările de origine şi ţările gazdă. ca urmare a existenţei unei puternice concurenţe pe piaţa locală. Fiecare participant în acest stadiu a câştigat în experienţă şi şi-a îmbunătăţit tehnicile de abordare a mediului internaţional. şi-au delocalizat. Ca o consecinţă a complexităţii relaţiilor ce s-au născut între companiile transnaţionale. culturale. Relaţiile dintre firme şi statele naţionale devin tot mai complexe şi tot mai importante în deciziile firmelor. care reprezintă interacţiunea dintre mediul străin şi cel domestic. în general. socioeconomice. şi pe fondul puternicei crize petroliere. în ultimă instanţă. exploatarea diferenţelor existente în nivelurile de impozitare din diferite ţări. atunci când filiala dintr-o ţară are relaţii cu o altă filială situată într-o a treia ţară. mediul extern este unul domestic. Mediul. 4. ca urmare a recunoaşterii faptului că internaţionalizarea firmelor are efecte negative in ţara de origine asupra şomajului. O primă motivaţie ar constitui-o căutarea de noi pieţe. agenţii internaţionale şi altele care reclamă atenţie din partea marilor firme. iar firmele pot fi afectate in activitatea lor. forţe necontrolabile. oportunităţile oferite de o infrastructură performantă. constituenţii săi. „spaţiul” de manevră al societăţilor transnaţionale. în ţări precum China sau Taiwan. creşte importanţa guvernelor de origine. mediul străin. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. al patrulea participant la universul societăţilor transnaţionale. comerţului. . impulsionând sau restrângând aceste investiţii.

acestea continuă să crească din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investiţii străine. ca cel al telecomunicaţiilor. iar pătrunderea pe această piaţă nu este deloc uşoară. Dimensiunea pieţei. dar şi a SUA. Ţările cele mai sărace. cât şi cultural. apropierea de pieţele de capital. din perspectiva extinderii. din perspectiva numărului de locuitori şi mai ales a creşterii exigenţelor consumatorilor ruşi. iar celelalte se află puternic legate de Uniunea Europeană. cu o dimensiune importantă şi exigenţe ridicate din partea consumatorilor. ceea ce înseamnă că orice concentrare ce depăşeşte un anumit nivel trebuie supusă aprobării Comisiei (dacă întreprinderile derulează o cifră de afaceri mai mare de 250 milioane de euro în interiorul UE şi peste 5 milioane de euro în plan global trebuie să supună atenţiei Comisiei orice fuziune sau achiziţie). privită atât din perspectiva numărului de consumatori. Uniunea Europeană este acum. transport feroviar. Ca şi în cazul SUA. cât şi din cea a puterii lor de cumpărare. monitorizarea subvenţiilor acordate de către stat. Tradiţional. Piaţa japoneză este dominată de companiile japoneze. din punct de vedere economic. majoritatea acestora se înscrie în sfera de influenţă a celor dezvoltate. iar investiţiile străine reprezintă un mijloc de a ocoli barierele tarifare. iar moştenirea arsenalului armatei sovietice o ajută în acest demers. dar şi a unei pieţe importante. aşteptat în 2007. • liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol şi deschiderea lor către concurenţă. Către aceste ţări se îndreaptă cele mai mici fluxuri de investiţii străine. consumatorii de pe această piaţă au o mare putere de cumpărare. • controlul fuziunilor firmelor. care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investiţii străine directe. infrastructură modernă. Rusia se află undeva la graniţa dintre ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare. coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventură şi dorinţă de consacrare. dar ţările în dezvoltare au un potenţial şi o atractivitate din ce în ce mai ridicată. Dacă înclinaţia pentru consum este specifică pentru consumatorii americani. loialitatea faţă de companie. ceea ce înseamnă majoritatea statelor africane şi a celor in Asia centrală beneficiază mult prea puţin de efectele pozitive ale investiţiilor marilor firme. aleg un parteneriat cu o firmă locală pentru a face faţă mai uşor problemelor de mediu cu care se confruntă. UE şi Japonia. Spiritul de sacrificiu. urmată de celelalte economii din Asia de sud est. ce funcţionează la graniţele Uniunii. electricitate. Din punct de vedere politic. În ceea ce priveşte ţările în dezvoltare. dar mai ales netarifare. Astfel. una dintre cele mai largi pieţe ale lumii. Se detaşează ca importanţă China. Restul ţărilor se pare că au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele . bogăţia în resurse naturale şi umane. America Latină este preponderent în sfera SUA. Rusia se impune în special datorită resurselor sale naturale extraordinare (în special gaze şi petrol). deşi confruntată cu foarte multe probleme. Africa în cea a Uniunii Europene. iar Comisia Europeană a luat atitudine împotriva Microsoft. pentru încălcarea regulilor concurenţei. O situaţie aparte au ţările din fostul bloc comunist. O altă diferenţă derivă tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a ţărilor ce formează acest grup. India şi ţările latino americane. al cărei lider de necontestat este SUA. Cele care au resurse naturale sunt printre puţinele care prezintă interes pentru marile corporaţii ce acţionează în domeniu respectiv.Care sunt pieţele spre care se îndreaptă investitorii străini? Cea mai mare parte a investiţiilor străine directe se îndreaptă către ţările dezvoltate. de sărăcia acestor ţări. dat fiind faptul că din mai 2004. Japonia este. patria tehnologiei ultraavansate. diferenţele faţă de celelalte pieţe sunt mult mai mari. gaze. piaţa corporaţiilor transnaţionale este dominată de triada America de Nord (SUA şi Canada). Avantajele pe care le oferă piaţa americană nu sunt deloc de neglijat. economisirea este caracteristică celor japonezi. acces la un sistem eficient şi performant de telecomunicaţii. Înţelegerile între firme ce stabilesc preţurile pe piaţă sunt interzise. Nu trebuie să uităm că cele mai multe dintre marile corporaţii îşi au sediul în SUA. extrem de competitivă. Sub aspect cultural. tendinţa societăţii americane spre consum. ca şi celelalte pieţe. mobilitatea redusă a angajaţilor şi structura paternalistă a firmelor japoneze constituie tot atâtea diferenţe faţă de celelalte pieţe ale ţărilor dezvoltate. motivele ţinând. în ultimă instanţă. Rusia încearcă să rămână unul dintre cei mai importanţi actori. fac din piaţa americană dezideratul oricărei companii. atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare. Politica în domeniul concurenţei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporaţiilor străine ce acţionează pe piaţa europeană. Principalele domenii de acţiune ale politicii concurenţiale în UE sunt: • eliminarea acordurilor restrictive privind concurenţa şi a abuzurilor de poziţie dominantă. respectiv „abuz de poziţie dominantă”. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinaţie Japonia. ca urmare a perspectivei valului doi de extindere. Asia se află la confluenţa intereselor Japoniei. Mult mai eterogene decât ţările dezvoltate. 8 dintre ele au devenit membre ale UE.

multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal în ţările de origine. marile firme duc cu ele valorile culturale. Universalizarea limbii engleze se datorează într-o foarte mare măsură corporaţiilor americane şi britanice. 2% în Japonia. Prin internaţionalizarea firmelor. Relaţiile cu ţările de origine sunt. Pentru a rămâne şi a acţiona ca o entitate. 1. era de 3% în Suedia.4. efectuate de sectorul întreprinderilor. Anumite pieţe sau afaceri pot apărea. avansul tehnologic şi spiritul antreprenorial. ceea ce poate avea efect asupra politicilor susţinute de către stat: educaţia. o companie transnaţională. Multe dintre societăţile transnaţionale îşi realizează marea parte a cifrei de afaceri dincolo de graniţele propriei ţări. Performanţele acestor economii. extrem de atractive pentru managerii . o presiune sporită din partea guvernelor ca urmare a şomajului. În perioadele de recesiune. cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare. Coca Cola l-a inventat pe Moş Crăciun în costum roşu. al impozitelor sau al preţurilor la materiile prime. Interesele acesteia pot fi şi sunt destul de des diferite de interesele ţărilor de origine. Cele mai multe dintre „neînţelegeri” pleacă de la internaţionalizarea firmei şi ceea ce implică această internaţionalizare pentru statul de origine. Există. 1. situaţii când relaţiile nu mai sunt atât de cordiale. Interesele corporaţiilor corespund cel mai adesea cu cele ale ţărilor de origine. aşa cum este el perceput de către ţările de origine şi interesul firmei. 4. O astfel de situaţie este una potenţial conflictuală.3% în Marea Britanie. Prin intermediul corporaţiilor. Situaţia gravă în care acestea se află va fi analizată mai pe larg într-un alt capitol. Beneficiile ţărilor de origine nu se rezumă la exportul de imagine. Prin extinderea dincolo de graniţele propriei ţări. în anul 1999. dacă acesta se dovedeşte a avea consecinţe negative pe piaţa muncii sau a încasărilor bugetare. influenţa în ţara sau zona respectivă. Divergenţele pornesc tocmai de la ceea ce înseamnă. obiceiurile de consum ale ţării de origine. dat fiind faptul că aici sunt plătite şi cele mai mari salarii. şi sumele repatriate către ţara de origine pot fi mai reduse. dependenţa economiilor acestor ţări de marile firme este şi mai mare. în cea mai mare parte relaţii de parteneriat. o firmă transnaţională trebuie să coordoneze şi să controleze activităţile sale în medii diverse şi să adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru ţările respective. Transnaţionalele repatriază sume importante din ţările gazdă.7% în Germania. Se aprecia că la începutul anilor ‘90 peste 60% din industria canadiană era controlată de companiile americane. susţinut de o economie de piaţă şi o democraţie ce a permis dezvoltarea şi punerea în practică a ideilor novatoare au făcut din aceste ţări mediul cel mai prielnic pentru apariţia şi dezvoltarea fără precedent a fenomenului corporatist. care rămâne cel mai adesea cantonată în ţările de origine Astfel. Şi dacă se face comparaţia cu ţări în dezvoltare. şi anume: relaţiile cu ţările de origine. ţările de origine controlează.1. 1. Japonia şi Uniunea Europeană. Acest lucru înseamnă creare de locuri de muncă în afara ţărilor de origine şi. iar dacă statele gazdă au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele străine prin reinvestirea acestora. Acest lucru înseamnă impozite mai mici pentru ţările de origine. practic. conform surselor OCDE. iar astăzi nimeni nu-şi poate imagina un altfel de Moş Crăciun. implicit. infrastructura modernă. mai ales dacă acestea din urmă oferă avantaje importante din perspectiva costului forţei de muncă. Multe dintre firme renunţă în a-şi concentra atenţia asupra deschiderii de noi unităţi de producţie în ţara de origine în favoarea celor din ţările gazdă.4. ca pondere în PIB. practic economiile multor ţări. Impozitele mai reduse înseamnă venituri ale statului mai mici. care au „forţat” consumatorii să înveţe limba produselor pe care le consumau sau doreau să le consume.Relaţiile cu ţările de origine Cele mai mari şi mai multe companii transnaţionale provin din ţările Triadei: SUA. 2% în SUA. În ierarhia celor mai mari companii. O companie urmăreşte obţinerea de profit pentru a menţine şi a creşte încrederea investitorilor în acţiunile firmei. Această relaţie poate fi privită din trei puncte de vedere. unele dintre ele chiar dezvoltate. 4.4% în Franţa. investesc sume foarte mari în componenta de cercetare dezvoltare.efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internaţionalizarea firmelor dincolo de graniţele ţării de origine. relaţiile cu ţările gazdă şi raportul stat – corporaţie în condiţiile în care forţa economică şi influenţa marilor corporaţii depăşeşte puterea economică a multor state. asistenţa sanitară etc. în fapt. asistenţa socială. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele naţiune Compararea societăţilor transnaţionale cu naţiunile nu reprezintă o figură de stil. fiecare ţară îşi extinde. Coca Cola sau Levi‘s reprezintă în ultimă instanţă America şi visul american într-o altă manieră. Un alt aspect delicat în relaţiile dintre ţările de origine şi corporaţiile transnaţionale îl reprezintă diferenţa dintre interesul naţional. multe state de origine adoptând măsuri care să limiteze exportul de capital. însă. din această perspectivă. doar două ţări din categoria celor în dezvoltare se regăsesc ca şi ţări de origine a celor mai mari firme. McDonalds.

din perspectiva ţărilor gazdă. ca urmare a salariilor plătite angajaţilor. În cazul ţărilor în tranziţie. Acest lucru se datorează faptului că firmele locale. Pe alte pieţe. • reacţia firmelor din ţara gazdă la intrarea unei mari firme poate fi una defensivă. sunt demonstrate.. • creşterea volumului exporturilor şi a producţiei interne. Efectele pozitive ale implantărilor firmelor în străinătate. Intrarea unei noi companii pe o piaţă afectează numărul competitorilor de pe această piaţă şi partea acestora din piaţa unui produs. mai ales dacă ţara de implantare are o poziţie strategică şi poate constitui o bază pentru exportul şi în regiune. a diversificării producţiei etc. concretizată fie în combinarea operaţiunilor acestora cu nou venita. • transformarea şi înnoirea industrială în ţara gazdă. deşi este considerată una dintre cele mai libere pieţe din lume. se poate materializa în îmbunătăţirea performanţelor firmelor locale. De altfel. de politicile de susţinere şi atragere a investiţiilor străine directe promovate de acestea. Pe pieţele dezvoltate. cum ar fi: • numărul şi mărimea operaţiunilor efectuate de companiile transnaţionale faţă de competitorii din ţara gazdă. ca urmare a creşterii concurenţei.2. Mărimea filialelor străine ale companiilor transnaţionale este adesea mai mare decât a competitorilor naţionali. de exemplu. Indiferent dacă ţările gazdă sunt ţări dezvoltate sau ţări în dezvoltare. reuşesc să facă faţă concurenţei. fiind puternice. cât şi ţărilor în dezvoltare. atât în ţările dezvoltate. transfer de tehnologie. firmele locale fiind prea puţin puternice pentru a opune o rezistenţă reală marilor companii. Efectul pozitiv. intrarea de noi firme contribuie la creşterea concurenţei şi la o scădere a concentrării producţiei. • noi practici de management. 4. • creşterea veniturilor. efectele pozitive pe care le au implantările în străinătate asupra acestora sunt următoarele: • creşterea numărului locurilor de muncă. În ţările mai puţin avansate tendinţa de concentrare creşte. crearea de noi ramuri industriale etc.. în special din partea ţărilor în dezvoltare. care nu are efecte benefice asupra dezvoltării de ansamblu a societăţii. introducerea produselor noi. sunt cu mult mai eficiente şi productive decât concurenţii lor. în multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporaţii străine nu se poate realiza decât prin asocierea cu un partener local. ca şi componente ale sistemului societăţilor transnaţionale.unei corporaţii internaţionale. SUA interziceau afaceri cu produse de înaltă tehnologie cu orice ţară potenţial inamică. cum ar fi cea americană. a calităţii produselor. accesul la capital sau alte facilităţi în anumite state sunt mult mai uşor de obţinut dacă se realizează un parteneriat cu o firmă locală. de altfel. o relaţie pozitivă. • efectul de antrenare asupra întregii economii. Impactul şi implicaţiile marilor firme asupra ţărilor gazdă depinde de mai mulţi factori. instruirea personalului şi ridicarea nivelului de calificare a forţei de muncă. crescând productivitatea şi ridicându-se eficienţa de ansamblu a economiei. de regulă. Extinderea firmelor dincolo de graniţele propriei ţări implică internaţionalizarea firmei într-un mediu ce aparţine atât ţărilor dezvoltate. . dar atitudinea guvernului ţării de origine faţă de guvernul ţării gazdă respective poate fi una negativă.4. dar şi a creşterii veniturilor încasate de către stat. • creşterea concurenţei. creşterea calităţii şi perfecţionarea tehnicilor de vânzare. cu efect asupra reducerii costurilor. • performanţa concurenţială a societăţilor transnaţionale faţă de cea a firmelor locale dată de faptul că filialele străine. cât mai ales în ţările în dezvoltare. Pentru a proteja agenţii economici interni. fie în formarea de societăţi mixte pentru a valorifica şi potenţa avantajele ambilor parteneri. ca urmare a antrenării şi celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv. ce ar putea încorpora componente ale produselor respective în producţia de armament. din impozite. volumul investiţiilor străine a constituit şi încă mai constituie un criteriu de apreciere a eficienţei economiei respective. Relaţiile companiilor transnaţionale cu ţările gazdă Între activităţile companiilor transnaţionale şi concentrarea pieţei există. prin modernizarea producţiei. Se instaurează poziţia de monopol a companiei transnaţionale.

aşa cum apar în bilanţul contabil al filialelor. în cazul ţărilor din fostul lagăr comunist. Acţionând dincolo de graniţele geografice ale ţărilor de origine. în Raportul asupra investiţiilor străine. Exemplele sunt multiple. În multe ţări în dezvoltare. Aplicând principiul eficienţei. multe companii recurg la disponibilizări masive. cât şi o atractivitate mult mai ridicată a mediului străin comparativ cu cel autohton.• crearea de locuri de muncă de către societăţile transnaţionale este. Activele în străinătate dau dimensiunea cantitativă a forţei investiţionale a unei corporaţii transnaţionale. Prin mecanismul preţurilor de transfer. realizând clasamente cu cei mai puţin responsabili cetăţeni corporatişti. ca mecanismul preţurilor de transfer. multe dintre ele fiind acuzate de neglijenţă şi chiar violarea reglementărilor de protecţie a mediului. . Această repartiţie este în strânsă legătura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est. al comunităţii locale şi al societăţii în ansamblul său. mai degrabă un mit decât realitate. . principalele noţiuni utilizate sunt: .Active în străinătate. a valorilor morale ale societăţilor în care acţionează. unde sunt implantate peste jumătate din filialele corporaţiilor transnaţionale.000 de filiale. societăţile transnaţionale sunt acuzate de practici neloiale. iar ponderea mai ridicată a acestora în străinătate poate fi expresia atât a unei concurenţe deosebite pe piaţa de origine a firmei. ţările în dezvoltare apreciază că spre ele nu este îndreptată cea mai avansată tehnologie. mai ales în ţările care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzător încălcarea acestor legi.000 de angajaţi. Atitudinea marilor corporaţii se rezumă la declaraţii. UNCTAD. prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale plătite. una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investiţii străine şi situaţia corporaţiilor transnaţionale. în destul de multe cazuri. supradimensionarea cu personal din perioada comunistă a determinat reduceri masive de personal când diverse societăţi au fost preluate de companii multinaţionale. societăţile transnaţionale devin cetăţeni corporatişti în ţările în care derulează activităţile productive. după indicele de transnaţionalitate sau după volumul vânzărilor. cât şi din partea societăţii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnaţionale şi de a veghea la respectarea drepturilor cetăţenilor. prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filială către compania mamă sau un paradis fiscal. 53. de marketing sau de alt tip. Numeroase organizaţii guvernamentale şi mai ales neguvernamentale urmăresc îndeaproape comportamentul marilor firme. ce reprezintă active din afara ţării de origine.dezvoltarea este foarte rar cantonată în ţările în dezvoltare. . atunci când pătrunderea pe piaţa respectivă s-a realizat prin preluarea unei companii locale.3. Universul corporaţiilor transnaţionale 64. .4. 4. Clasamentele realizate de diverse instituţii au în vedere mai multe criterii de clasificare. ierarhizează corporaţiile după volumul activelor deţinute în străinătate.000 de societăţi transnaţionale. atât tangibile cât şi intangibile. Şi în ceea ce priveşte aportul investiţiilor efectuate de societăţile transnaţionale sub forma tehnologiei. respectiv. Acesta este universul corporaţiilor transnaţionale. Şi în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant sunt opinii mai degrabă critice la adresa societăţilor transnaţionale. marile corporaţii obţin beneficii: . acestea sunt cei activi şi mai dinamici agenţi economici de pe glob! Europa Occidentală continuă să fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societăţile transnaţionale. 870. De altfel. iar societăţile transnaţionale acţionează mai degrabă în sensul susţinerii „migraţiei creierelor” decât în dezvoltarea unei pieţe care să absoarbă atât produse din ce în ce mai performante. prin transferul fondurilor din ţările unde se aşteaptă o depreciere valutară. cercetarea . prin reducerea impozitelor plătite guvernelor ţării gazdă şi transferarea câştigurilor din ţările cu impozitare ridicată către ţări cu impozitare redusă. The World Business Council for Sustainable Development consideră că marile corporaţii trebuie să-şi asume un angajament ferm de a urma un comportament etic şi de a contribui la dezvoltarea economică a ţării pe teritoriului căreia acţionează. în timp ce cea mai mare parte a filialelor societăţilor transnaţionale sunt repartizate în ţările în dezvoltare. în ultimele decenii au crescut preocupările atât din partea analiştilor. Raportul societăţi transnaţionale-stat. reducându-şi astfel expunerea la risc. prin facturarea mărfurilor la export şi la import în funcţie de sistemul de impunere la frontieră practicat în ţările filialelor. prin ridicarea standardului de viaţă al angajaţilor. cât şi cadre din ce în ce mai calificate. De asemenea. atunci când repatrierea profiturilor este restricţionată de guvernele ţării gazdă.000. În viziunea UNCTAD.

urmată de compania britanică de telecomunicaţii Vodafone (care. din domeniul telecomunicaţiilor. restul aparţin Asiei de Sud Est şi Americii Latine şi Caraibelor.5%.9%. din SUA (99. însă. ca Finlanda. . cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îl are Vodafone. General Electric. din care se scad TVA şi alte taxe) realizate de filiale. Firmele care încorporează muncă de calificare medie sau redusă într-o proporţie ridicată.Angajaţi în străinătate. Germania cu 13. dar afirmarea lor este din ce în ce mai impetuoasă. Olanda. cu un indice de 97. În clasamentul celor mai mari 100 de societăţi transnaţionale. după volumul activelor deţinute în străinătate. erau 193 de ţări angrenate în fluxurile de investiţii.. Marile companii din aceste ţări nu se ridică la nivelul atins de societăţile transnaţionale din ţările dezvoltate. În topul celor mai puternice 100 de corporaţii. în domeniul media. British Petroleum şi Royal Dutch Shell.. Japonia cu 7. Dintre ţările în dezvoltare. companiile care pot rivaliza cu top 100. cu un indice de 84. la nivelul anul 2002. În ceea ce priveşte indicele de transnaţionalitate. doar 5 sunt din Africa de Sud.Indicele de transnaţionalitate (transnationality index). respectiv numărul de angajaţi cu contract de muncă sau cu contract parţial de muncă (full time sau part time) ce funcţionează la nivelul filialelor. Tot mai multe companii nu numai că sunt din ce în ce mai atrase să investească în ţări în dezvoltare. SUA este prezentă cu 27 companii. La nivelul anului 2002. întărind faptul că această zonă este cea mai dinamică regiune a globului. Elveţia. ceea ce va ridica ponderea salariaţilor străini în totalul personalului respectivei companii. o . După volumul vânzărilor. Diferenţa dintre primele societăţi transnaţionale din ţările dezvoltate şi cele în dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările în dezvoltare are active în străinătate de 5 ori mai mici decât omoloaga sa. . Franţa cu 14. Apariţia societăţilor transnaţionale în această regiune este indisolubil legată de căderea comunismului. Dintre companiile situate în top 10. ce se calculează ca o medie a trei rate.5%. cu un indice de 95. În primele 50 de companii ce au ca origine ţări în dezvoltare. din Canada. conducea compania General Electric. doar Coreea de Sud.9% şi Holcim AG. din Elveţia. ceea ce demonstrează faptul că existenţa unei pieţe interne mari a ţării de origine nu este o condiţie sine qua non pentru apariţia societăţilor transnaţionale. urmată de Thomson Corporation. minus 1 (mai puţin ţara de origine).Vânzări în străinătate. care este un procent. . conform Raportului privind investiţiile străine pe anul 2004. dar corporaţiile din aceste ţări devin ele însele firme transnaţionale. Numărul potenţial de ţări în care ar putea avea filiale este de fapt numărul total de ţări care recepţionează sau sunt sursă de investiţii. cel mai ridicat indice de transnaţionalitate se înregistra în cazul companiei NTL Inc. Marea Britanie cu 12. doar a 82-a firmă în ceea ce priveşte activele străine. care reprezintă suma vânzărilor nete (vânzări brute. nici chiar la acela al ţărilor în dezvoltare. ponderea vânzărilor din străinătate în totalul vânzărilor. a condus timp de 2 ani în clasamente) şi Ford Motor Company. urmată de British Petroleum. Un fenomen recent îl reprezintă transnaţionalitatea în cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei.Mart. 2 din Europa Centrală şi de Est. În anumite cazuri. cu 74. cea mai mare companie a fost. indicele de extindere a reţelei se calculează ca pondere a ţărilor în care firma are filiale în totalul ţărilor în care ar putea avea filiale. În fruntea listei companiilor din ţările în dezvoltare conduc ţările din Asia de Sud Est. Mexic şi China (Hong Kong) au reuşit să pătrundă în top 100.. interesul companiei pentru ţara de origine comparativ cu cel pentru piaţa internaţională. Sunt prezente şi ţări dezvoltate mici. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnaţionalitate. Fenomenul corporatist a încetat să mai fie specific doar ţărilor dezvoltate. General Motors.1%). în domeniul materialelor de construcţii (companie prezentă şi în România). La nivelul anului 2002. pot include exporturi efectuate de către societatea mamă către filiale. ponderea angajaţilor din străinătate în totalul angajaţilor. Acest indicator exprimă. cu 81. 3% şi Total Fina Elf. Puţine sunt. în ultimă instanţă. cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regăseşte nu în cazul celor mai mari firme. şi anume: ponderea activelor în străinătate în totalul activelor. Cea mai mare companie din fostele ţări comuniste este Lukoil. urmată de Exxon. iar Wall Mart realizează o cifră de afaceri tot de cinci ori mai mare decât vânzările companiei Samsung Electronics. ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor străine sau al vânzărilor). vor fi mult mai atrase să investească în ţările cu costuri ale forţei de muncă reduse. dar şi o bună cunoaştere a pieţei internaţionale şi o valorificare a avantajelor oferite de piaţa internaţională. Wall .Indicele de extindere a reţelei (network – spread index) exprimă dimensiunea transnaţionalităţii şi reprezintă numărul de ţări gazdă în care s-a implantat societatea. Covârşitoarea majoritate a societăţilor transnaţionale au ca origine ţări dezvoltate. de altfel. Un indice de extindere a reţelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie.

În capitolul ce urmează. cu cel mai mare impact asupra economiei mondiale. guvernul american a permis ca reprezentanţi ai marilor corporaţii. cele mai cunoscute dintre organizaţiile internaţionale. în cazul ţărilor).creşterea economică a naţiunilor este similară celei a corporaţiilor. Royal Dutch Shell decât Venezuela.78% din forţa de muncă globală. În ceea ce priveşte raportul de forţe dintre societăţile transnaţionale şi statele naţiune. iar în timp ce profiturile lor au crescut cu 362. un studiu realizat de Corporate Watch în 2000 evidenţia câteva aspecte ce sintetizează forţa pe care companiile transnaţionale o au şi o exercită în economia mondială. . ca AT&T şi IBM să se alăture delegaţiei oficiale pentru negocieri în domeniul comerţului electronic în cadrul FTAA.din cele 100 de entităţi economice ale lumii. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri în capitala mondială a lobby-ului. 51 sunt corporaţii şi doar 49 economii naţionale (comparaţia are în vedere volumul vânzărilor. dar şi în ţările de origine. Daimler – Crysler decât Polonia. organizaţii culturale. . organizaţii politice. DCs K Street corridor. grupate după mai multe criterii. Iată câteva dintre concluziile studiului: . rafinării şi distribuţiei petrolului. faţă de care multe dintre cele mai mari corporaţii sunt adevăraţi giganţi. . Globalizarea economiei face ca interdependenţa dintre toţi agenţii economici să crească şi raporturile de forţe să devină din ce în ce mai complexe. . în cazul corporaţiilor şi PIB-ul. alături de ONU.4%. forţa de muncă angajată a crescut cu doar cu 14.300. IBM decât Singapore şi Sony decât Pakistan. ce urmează a se finaliza în anul 2005. Wall-Mart (cu peste 1. cu active în străinătate de 5 ori mai mari decât următoarea clasată. Astăzi se consideră că funcţionează o multitudine de organizaţii. Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune.4% în perioada 1983-1999. fapt relevat de obiectivele organizaţiilor ce compun Sistemul ONU. organizaţii ştiinţifice etc. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnaţionale din ţările est europene.forţa companiilor este determinată şi de capacitatea acestora de a influenţa deciziile politice nu doar în ţările gazdă. ONU numără astăzi 191 de ţări. Este evident că poziţia societăţilor internaţionale în economia mondială este foarte puternică şi că această confruntare cu statele naţiune în planul forţei economice este una reală. organizaţii profesionale. 5. în cazul celor guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor neguvernamentale).1. 5. Cel mai mare angajator privat. mai puţin primele 10 state ale lumii. Novoship. Considerată organizaţia cu vocaţie universale. primele 200 de societăţi transnaţionale angajează doar 0. sub aspectul participării.5%. şi agenţiile specializate ale acesteia) sunt. poate. ceea ce îi conferă statutul de cea mai cuprinzătoare dintre organizaţii. În această categorie pot fi identificate organizaţii economice.vânzările primelor 200 corporaţii sunt mai mari decât produsul tuturor economiilor naţionale. Organizaţia Naţiunilor Unite şi Sistemul Naţiunilor Unite ONU şi Sistemul Naţiunilor Unite (care cuprinde. vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai importante dintre organizaţiile economice internaţionale.000 de angajaţi) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale şi pentru faptul că majoritatea angajaţilor are contracte parţiale de muncă (part-time jobs) astfel încât obligaţiile companiei către salariaţi să fie cât mai mici.5% din activitatea economică mondială. iar produsul global mondial cu 27. Organizaţii internaţionale Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast.companie rusă ce activează în domeniul extracţiei. dar şi sub aspectul domeniilor de acţiune. Washington DC. Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale.deşi deţin 27. . în perioada 1983-1999. Acest fapt înseamnă că General Motors este mai puternic decât Danemarca. în funcţie de statutul membrilor săi (guverne. vânzările cumulate a primelor 200 de societăţi transnaţionale au crescut cu 25%. Recent.

rusa şi spaniola. . Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). inclusiv principiile care guvernează dezarmarea şi reglementarea înarmărilor. ONU trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: . ceea ce aduce pe picior de egalitate toate statele membre ale organizaţiei. . Adunarea Generală se întruneşte în sesiuni ordinale anual.cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor economice. culturale şi umanitare la nivel internaţional şi promovarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Consiliului de Securitate şi Consiliului Economic şi Social. . probleme legate de pace şi securitate sau de bugetul organizaţiei se iau cu o majoritate de 2/3 din voturi. . numeşte. Secretariatul şi Consiliul de Tutelă. limba arabă este limbă oficială pentru lucrările Adunării Generale. Fiecare stat membru este reprezentat de cel mult cinci reprezentanţi şi are dreptul la un singur vot. . precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie. Charta stabileşte drepturile şi obligaţiile ţărilor membre.toţi membri trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate potrivit Chartei. . Adunarea Generală este principalul organ deliberativ al ONU. membri ECOSOC. social. Secretarul General al ONU. ca admiterea de noi membri. Consiliul de Securitate. Limbile oficiale ale ONU sunt chineza. . .membri ONU vor oferi organizaţiei ajutorul în orice acţiune întreprinsă de ea. precum şi structura organizaţiei. Celelalte chestiuni ce sunt supuse aprobării Adunării Generale se iau cu majoritate simplă.iniţiază studii şi recomandări în scopul promovării cooperării internaţionale în domeniul economic. de egalitate în drepturi a statelor suverane şi de interzicere a folosirii forţei în relaţiile internaţionale. la cererea Consiliului de Securitate. la recomandarea Consiliului de Securitate.aprobă bugetului Naţiunilor Unite.diferendele internaţionale vor fi rezolvate prin mijloace paşnice. semnată la 26 iunie 1945 de cele 50 de state fondatoare ale organizaţiei.organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor. al învăţământului şi sănătăţii şi al sprijinirii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii.discută orice problemă privitoare la menţinerea păcii şi securităţii supusă atenţiei de către orice membru al ONU. Charta se fundamentează pe principiile dreptului internaţional. franceza. .menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Structura organizatorică a ONU este formată din următoarele principale organisme: Adunarea generală. . judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie (împreună cu Consiliul de Securitate). .nici o dispoziţie din Chartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat.renunţarea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei în relaţiile internaţionale. . şi mulţi dintre criticii acestei instituţii consideră că această instituţie reflectă şi astăzi o realitate de acum 50 de ani. engleza. Curtea Internaţională de Justiţie. în conformitate cu prevederile prezentei Charte şi se vor abţine de a susţine statele împotriva cărora ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere. 1) Adunarea Generală este cel mai democratic forum al ONU. Deciziile importante.poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională’ .alege membri nepermanenţi ai Consiliului de Securitate.să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri comune. şi în sesiuni speciale. Scopurile Naţiunilor Unite sunt: . Documentul fundamental ce stă la baza funcţionării ONU este Charta Naţiunilor Unite. în aceleaşi condiţii. în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională.dezvoltarea relaţiilor între naţiuni întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi şi a autodeterminării popoarelor. sociale. a majorităţii membrilor ONU sau a unui singur membru. în septembrie. Atribuţiile şi responsabilităţile Adunării Generale sunt următoarele: . membrii Consiliului de Tutelă. În urmărirea scopurilor enunţate în primul articolul al Chartei. Alături de acestea. .examinează principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. dacă majoritatea membrilor sunt de acord. Considerată tratat internaţional. cultural. Sesiunile de urgenţă pot fi convocate în 24 de ore.ONU a fost creat în urma celui de-al doilea război mondial. fără nici un fel de discriminare. în 1945.

activist. . 4) Consiliul de Tutelă . Realizări şi neîmpliniri ale ONU . De aceea.1. În problemele importante.invită membrii ONU să aplice sancţiunile economice sau alte măsuri. deopotrivă. conciliator. . de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social.Acest organism are drept principală sarcină supravegherea administrării teritoriilor aflate sub tutela ONU.realizează şi iniţiază studii şi rapoarte în domeniile de interes.investigarea oricărei dispute sau situaţii care ar putea conduce la fricţiuni internaţionale. . numeşte judecătorii Curţii Internaţionale de justiţie. principalul obiectiv al Consiliului de Tutelă este de a sprijini populaţia acestor teritorii spre dezvoltarea progresivă către autodeterminare şi independenţă. în domenii de competenţa sa. O ţară nu poate avea doi judecători la Curtea Internaţională de Justiţie. . 5 permanenţi (SUA. Deciziile în cadrul Consiliului de Securitate se iau cu o majoritate de 9 voturi în chestiuni de procedură. economic şi comercial a tuturor cetăţenilor membrilor Naţiunilor Unite. Franţa. El este. 5. . 6) Secretariatul este organismul permanent al ONU şi este format din Secretarul General şi personalul ce lucrează în oficiile Naţiunilor Unite. Cel mai important rol al secretarului general este acela de îndeplinire a „bunelor oficii”. 5) Curtea Internaţională de Justiţie este principalul organism juridic al ONU. Principalele atribute ale Consiliului de Securitate sunt: .se consultă cu organizaţiile nonguvernamentale în probleme ce ţin de competenţa ECOSOC. pentru un mandat de nouă ani. Personalul Secretariatului numără în jur de 8. avocat şi are obligaţia de a promova principiile şi valorile exprimate prin Charta Naţiunilor Unite. majoritatea de 9 voturi trebuie să includă votul afirmativ al tuturor celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. . ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui teritoriu. Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acţiuni armate ca şi sancţiuni colective împotriva unei agresiuni.întreprinde acţiuni militare împotriva agresorilor. Dacă la începutul activităţii ONU numărul teritoriilor aflate sub tutelă era de 72. .organizează conferinţe şi pregăteşte proiecte de convenţii pentru a fi supuse Adunării Generale. Principala responsabilitate a Consiliului de Securitate este aceea de a menţine pacea şi securitate internaţională. China. a opri escaladarea conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor. aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani. El este alcătuit din 15 membri. Curtea Internaţională de Justiţie este formată din 15 judecători. Teritoriile aflate sub tutelă sunt acele teritorii care se află sub mandatul ONU şi care nu se pot autoguverna. Federaţia Rusă) şi 10 nepermanenţi.determină existenţa unei ameninţări împotriva păcii sau a unei agresiuni şi recomandă măsuri ce trebuie întreprinse în acest sens.recomandă Adunării Generale numirea Secretarului General şi. atât ale ONU. . respectiv demersurile pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaţionale.2) Consiliul de Securitate. care acţionează la dispoziţia Naţiunilor Unite şi nu a ţărilor ai căror cetăţeni sunt. care nu implică utilizarea forţei. . cu posibilitatea realegerii.1.serveşte ca principal forum de discuţii pe probleme economice şi sociale la nivel internaţional şi formulează recomandări statelor membre şi sistemului Naţiunilor Unite. . aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate. cât şi ale agenţiilor specializate şi ale altor instituţii din Familia ONU.recomandă metodele necesare pentru rezolvarea acestor dispute. 3) Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este principalul organ al ONU însărcinat cu coordonarea acţiunilor din domeniul economic şi social. în 1998 se mai aflau sub administrare doar 17. Marea Britanie.600 persoane. cunoscută ca Unanimitatea Marilor Puteri sau ca dreptul de veto.promovează respectul şi urmăreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. ale cărui atribuţii ţin de reglementarea diferendelor dintre state şi de oferirea de consultanţă juridică ONU şi agenţiilor specializate. ECOSOC: . pentru a preveni sau a stopa agresiunea. Secretarul General este cea mai înaltă autoritate din cadrul ONU. împreună cu Adunarea Generală.exercită funcţiile de tutelă ale ONU în zone strategice.Reforma ONU. diplomat.

Irakul refuză să se supună. În fiecare colţ al lumii au izbucnit războaie.mai mulţi morţi şi un scandal de proporţii. Mulţi critici văd în Secretariatul General o irosire de resurse. anexându-l. precum şi dezvăluirile făcute de diverse oficialităţi americane şi britanice în legătură cu manipularea dovezilor. în urma intervenţiei armate. Cel mai recent caz vis a vis de relaţia dintre ONU şi SUA îl reprezintă războiul din Irak. Consiliul a adoptat Rezoluţia 665. iar în multe ţări există încălcări majore ale drepturilor fundamentale ale omului. ONU a fost nu de puţine ori criticat pentru neconcordanţa dintre măsurile adoptate şi principiile Chartei. Brazilia şi Nigeria bat la poarta Consiliului de Securitate ca membri permanenţi. Un exemplu ce ilustrează slăbiciunea ONU în faţa SUA poate fi identificat în situaţia ocupării prin forţă a Kuweitului de către Irak in 1990. În altă ordine de idei. Germania şi Japonia sunt egalii. de exemplu. cea mai puternică dintre structurile ONU este Consiliul de Securitate. ONU a devenit marioneta marilor puteri. Pe de altă parte. singurul autorizat să intervină armat atunci când un stat agresează alt stat. ONU îşi rezerva dreptul de a adopta şi alte măsuri pentru a asigura aplicarea acestei rezoluţii. nu s-au putu găsi. Japonia. Sub o motivaţie discutabilă. este expresia unui raport de forţe dominat de statele învingătoare în cel de-al doilea război mondial. Consiliul de Securitate. fără a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU. Ineficienţa ONU este un alt motiv de nemulţumire legat de activitatea acestei organizaţii. în special SUA. Este vorba de cedarea ONU în faţa SUA şi a aliaţilor săi din NATO? La 7 august 1998. lumea este departe de a fi cunoscut cu adevărat pacea. India. La ora actuală. Africa. Scandalurile imense ce au apărut ulterior. În plus. în cadrul ONU. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate cerea Irakului să se retragă imediat şi necondiţionat. Germania. au determinat numeroase manifestări ale opiniei publice împotriva Războiului din Irak. în unele dintre ele fiind angrenate chiar naţiunile Unite (războiul din Coreea). iar în plan politic. In această situaţie. care contribuie cu mai mult la bugetul ONU decât ţări ce se află în structura Consiliului de Securitate. ONU a adoptat mai multe rezoluţii. multe ţări nici nu existau la constituirea ONU. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar cel mai interesant aspect este acela că cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate s-au grupat în trei tabere total opuse. de exemplu. fie acţiunile sale au fost timide şi lipsite de orice rezultate.Activând ca una dintre cele mai vechi organizaţii. pacea şi securitatea internaţională sunt considerate a fi deziderate mult prea îndepărtate. încercând să facă guvernul irakian să părăsească teritoriul ilegal anexat. ambasadele SUA din Kenya şi Tanzania au fost ţinta unor atentate cu bombă. ONU fie nu a acţionat. desigur. făcând evident aluzie la autorizarea de către ONU a intervenţiei în Kuweit. se discută tot mai des despre o adevărată reformă a organismelor ONU. dat fiind faptul că ţintele considerate de CIA teroriste. cel mai vizat fiind. NATO si Pentagonul fac presiuni pentru o intervenţie militară americană în zonă. o astfel de propunere ar da o mai mare reprezentativitate unei structuri ce reflectă într-o foarte mare măsură interesele ţărilor bogate. Principalul obiectiv al Chartei Naţiunilor Unite. pentru realizările destul de palide în comparaţie cu gravele probleme cu care se confruntă omenirea. interesele lor sunt reprezentate în aceeaşi măsură ca şi a altor ţări mult mai puţin dezvoltate. Funcţionarii ONU au salarii de două ori mai mari decât omologii lor ce activează în organizaţii neguvernamentale. ai Franţei sau Marii Britanii. Supradimensionarea structurilor ONU şi birocraţia acestora îi fac pe unii analişti să considere că personalul acţionează în primul rând în scopul confortului personal şi mai apoi în slujba idealurilor care au condus la crearea organizaţiei. Fiind considerată „prizoniera” intereselor ţărilor bogate şi a membrilor permanenţi din Consiliul de Securitate. Între obiectivele acesteia se înscriu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. s-au dovedit a fi fabrici de medicamente. Bilanţul . pentru lipsa sa de reacţie în anumite momente. de fapt. în domeniul economic. precum şi preocuparea pentru reducerea sărăciei în lume. Componenţa Consiliului de Securitate. prin care autoriza măsurile militare asupra Irakului. Astăzi sunt peste un miliard de oameni ce trăiesc la limita minimă a sărăciei. cu sau fără acordul Consiliului de Securitate. este una din regiunile cele mai sărace ale lumii şi multe dintre tragedii s-au consumat pe acest continent. 263 de morţi. Casa Albă a considerat ca fiind un atac Al-Quaida şi. structură ce reflectă disproporţionalitate între atribuţiile diferitelor organisme şi capacitatea acestora de a impune anumite rezoluţii şi care este apreciată a reflecta o situaţie care nu mai corespunde realităţii. De departe. pentru a da acestuia o componenţă care să reflecte mai corect realitatea din plan internaţional. regimul de la Bagdad călca teritoriul kuweitian. Unii analişti consideră că. . Multe dintre criticile aduse ONU pornesc de la structura organizatorică a acestuia. În cele din urmă. lansează 75 de rachete de croazieră asupra Sudanului si Afghanistanului. Intervenţia SUA şi a aliaţilor săi a fost motivată de existenţa armelor chimice şi bacteriologice. Învinşii de acum 60 de ani sunt astăzi state puternice. dar astăzi nu mai pot fi ignorate în plan internaţional. din care 12 americani. care. iar rezultate de două ori mai slabe.

Conştientizând problemele ce aveau să apară mai târziu. fiecare dintre ele având ţinte precise . lumea este împărţită în blocuri comerciale. Obiectivele propuse în acest deceniu au fost mult mai vagi decât cele stabilite în deceniile anterioare. pe când în Consiliul de Securitate au majoritatea. Educaţie pentru toţi. acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate într-un volum minim de 0. precum şi schimbări în economia mondială prin negocieri la nivel global. Primul deceniu al dezvoltării a fost lansat între 1961-1971 şi stipula angajamentul statelor membre de a stimula şi consolida politici adecvate sporirii sensibile a ritmurilor de creştere economică al ţărilor mai puţin avansate de cel puţin 5% pe an. De la crearea sa. . nu doar cu noi membri. Eradicarea sărăciei extreme. se preconiza reducerea cu 19% a decalajelor economice medii faţă de ţările dezvoltate până în 1990.În decursul anilor. respectiv 3. Aceste diferenţe dintre puterea economică a celor mai multe state şi componenţa organismelor ONU au dus la o aşa numită împărţire a forţelor. cu ritmuri de 6%.7% PNB – ul ţărilor dezvoltate. cum ar fi PIB –ului global şi cel pe locuitor. Africa a avut 4 membri fondatori. În ciuda eforturilor depuse. stabilind patru domenii prioritare: sărăcie şi hrană. s-a stabilit un ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea acestor obiective. cu niveluri de dezvoltare dintre cele mai diverse. Universalitatea câştigată. Stabilind obiective cantitative de mai mare amploare (ritm mediu anual de creştere pentru ţările în dezvoltare de 7%). sprijinirea expansiunii şi diversificării exporturilor de produse semifinite şi manufacturate. la o sesiune specială a Adunării Generale. Trecerea în noul mileniu a impus o analiză foarte atentă. prin intermediul ONU. ci şi cu problemele acestora. Orizontul de timp pentru atingerea ţelurilor propuse este 2015. nici una din ţintele propuse în cele patru decenii nu a fost atinsă. Obiectivele identificate de către ONU sunt în număr de 8. populaţie şi mediu. Cel de-al Patrulea Deceniu al Dezvoltării a fost lansat în 1990. stabilea niveluri de creştere pentru o serie de indicatori. încununarea eforturilor organizaţiei privind autodeterminarea şi independenţa politică a statelor şi recunoaşterea de către întreaga comunitate internaţională. resurse umane şi dezvoltare instituţională. iar decalajul faţă de ţările sărace a crescut. 3. ONU s-a îmbogăţit continuu. a suveranităţii fiecăruia dintre membri săi. ca şi omogenitatea pierdută. Deţinând două treimi din numărul statelor membre. ţările dezvoltate sunt în minoritate în Adunarea Generală. Naţiunile Unite îşi propun ca prin acţiunile promovate şi prin cooperarea tuturor statelor lumii să se înjumătăţească proporţia celor ce trăiesc sub un dolar pe zi şi a celor care suferă de foame.5% pe an. eliminarea tuturor discriminărilor dintre sexe. a principalelor probleme cu care se confruntă astăzi lumea. Astăzi. Realizarea unor astfel de axe ar putea bloca întregul mecanism de funcţionare al ONU cu efecte negative asupra întregii comunităţi internaţionale. ONU a pierdut din omogenitate şi a câştigat în universalitate. care reprezintă demersuri ale comunităţii internaţionale în vederea promovării progresului economic şi social al ţărilor mai puţin dezvoltate. la nivelul Organizaţiei. declaraţia ONU a plecat de la necesitatea continuării cu eforturi şi mai susţinute a cooperării la nivel internaţionale pentru a eradica sau a diminua cele mai grave neajunsuri ale societăţii contemporane. Începând cu anii ’50. tot mai multe state şi-au cucerit independenţa politică şi au devenit membre ale marii familii a Naţiunilor Unite. Numărul mare de membri reprezintă. Cel de-al Doilea Deceniul al Dezvoltării. îşi au corespondenţa în numărul mare de ţări care şi-au câştigat independenţa şi care au devenit membre ONU. aşa cum aprecia şi Robert Schuman. De asemenea. în ţările în dezvoltare. cum ar fi încheierea de acorduri pentru produsele de bază. în ultimă instanţă. ONU a iniţiat Decadele Dezvoltării. iar până în 2015. 2. Până în 2005 se propune eliminarea inegalităţilor de cuprindere în şcoala primară a fetelor şi băieţilor. La înfiinţarea organizaţiei. 1. astăzi are peste 40 de reprezentanţi. militare şi politice care joacă un rol mult mai important decât Naţiunile Unite. În cadrul acestui obiectiv. lansat în perioada 1971-1980. Nu trebuie totuşi negate eforturile pe care ONU le-a depus şi multe dintre reuşitele acestei organizaţii. În 1980 se lansează a treia strategie de dezvoltare în cadrul Deceniului Trei pentru Dezvoltare (19811990). Definită „Obiectivele Mileniului”. la toate nivelurile. O analiză făcută la mijlocul Deceniului Trei arăta că ritmul de creştere al ţărilor în dezvoltare s-a încetinit. Promovarea egalităţii între sexe şi creşterea participării active în societate a femeilor. pentru revitalizarea creşterii economice şi dezvoltării în ţările mai puţin avansate. toate fetele şi băieţii trebuie să finalizeze cursurile primare. Conform acestui obiectiv.

. respectiv acces pe pieţe pentru produsele acestora.o cooperare mai strânsă cu companiile private pentru lărgirea accesului către beneficiile noilor tehnologii. Asigurarea sustenabilităţii mediului: . reducerea sărăciei extreme şi a foametei.înregistrarea unor progrese însemnate până în 2020 în standardul de viaţă a cel puţin 100 milioane de locuitori ai „oraşelor de carton”.dezvoltarea pe mai departe a unui sistem comercial şi financiar deschis.1. Agenţiile specializate au propriul buget. 5.Comisia Economică pentru Europa (ECE). Ţintele acestui obiectiv sunt: stoparea şi combaterea răspândirii HIV/SIDA şi stoparea şi combaterea răspândirii malariei şi a altor boli cu efect major asupra stării de sănătate a populaţiei. Combaterea HIV/SIDA. .Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC). programele şi fondurile Naţiunilor Unite. anularea datoriilor oficiale bilaterale şi asigurarea unei asistenţe financiare mai generoase pentru ţările ce realizează progrese în reducerea sărăciei. Îmbunătăţirea asistenţei maternale. 8. pentru fiecare ţară în parte. Comisiile Regionale ale ONU. Reducerea mortalităţii în rândul copiilor. care să includă: . celelalte regiuni marcând progrese. În ceea ce priveşte obiectivul 1.o cooperare mai strânsă cu companiile farmaceutice pentru relaxarea accesului la medicamentele esenţiale pentru ţările în dezvoltare. .combaterea eroziunii solului şi a degradării resurselor. Care este situaţia după patru ani? Un raport ONU prezenta situaţie realizărilor şi a domeniilor în care mai sunt multe de făcut este următoarea: majoritatea ţintelor propuse se află în progres. propriile scopuri şi reguli şi funcţionează pe bază de autonomie. Dezvoltarea unui parteneriat global pentru dezvoltare. Aceste funcţionează în baza unor acorduri speciale ce le leagă activitatea de ECOSOC sau/şi Adunarea Generală.reducerea la jumătate a proporţiei populaţiei care nu are acces la resurse de apă potabilă.o mai bună orientare către nevoile celor mai sărace ţări. Care va fi deznodământul acestei provocări pe care a lansat-o ONU? Poate că acum forurile de decizie la nivel naţional. . 7.Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi Pacific (ESCAP). previzibil şi nediscriminatoriu. 5.analizarea mai profundă şi mai eficientă a problemelor datoriei externe a ţărilor în dezvoltare pe plan naţional şi internaţional în scopul aducerii acestei probleme la dimensiuni sustenabile pe termen lung. dezvoltare şi reducere a sărăciei. .4. a malariei şi a altor boli. . şi organismele internaţionale. situaţia este mai bună. chiar dacă în unele regiuni progresele înregistrate sunt destul de lente (din nou Africa sub-sahariană şi Oceania). care sunt subordonate ECOSOC şi au drept obiectiv fundamental promovarea cooperării la nivel regional şi subregional. la nivel global. reducerea cu ¾ a ratei mortalităţii la naştere a mamelor. .o mai bună orientare către nevoile speciale ale ţărilor insulare şi fără litoral cel mai puţin dezvoltate.Comisia Economică pentru Africa (ECA). chiar dacă în cazul unora sunt mai modeste (ca Asia de Est). bazat pe reguli. respectiv reducerea cu două treimi a ratei mortalităţii în rândul copiilor până în cinci ani.integrarea principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi programele tuturor ţărilor. vor reuşi să se prezinte în faţa oamenilor cu una din prea puţinele realizări comune în planul dezvoltării umane. Printre cele mai cunoscute organisme şi organizaţii ce fac parte din Sistemul Naţiunilor Unite se numără: 1. . în special tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor. dar există zone în care se înregistrează stagnări sau chiar deteriorări ale situaţiei existente. iar în Asia de Sud progresele sunt destul de încete. atât la nivel naţional cât şi internaţional. 6. atingerea educaţiei primare la nivel universal. dezvoltând politici şi strategii menite a asigura progresul şi dezvoltarea economică în regiunile respective. din Sistemul ONU fac parte o serie de agenţii specializate. Africa sub-sahariană nu a înregistrat nici un progres. extinderea schemelor de reducere a datoriei celor mai îndatorate şi sărace ţări. Reducerea morţii infantile până la 5 ani cu două treimi contabilizează regres în aceeaşi regiune a Africii sub-sahariene. . Pentru al doilea obiectiv. . . Sistemul Naţiunilor Unite Alături de Organizaţia Naţiunilor Unite.2. şi anume: . Sunt 5 astfel de comisii regionale. angajarea pentru o bună guvernanţă. .

. . creată în 1964. cea mai largă sursă de asistenţă multilaterală pentru hrană (au fost alocate prin acest program peste 3 milioane de tone metrice de hrană pentru situaţiile de urgenţă). . . Obiectivele principale ale F.2.M. în scopul îmbunătăţirii stării reproductive a femeilor. prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B. creat în 1965. . .. Fondul Monetar Internaţional 5. a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite.Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Statutul şi obiectivele F. în iulie 1944. după ce Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F. creat în 1969 este cea mai largă sursă multilaterală pentru asistenţa populaţie destinată ţărilor în dezvoltare.R.M..2. 5.I. prin consultări şi recomandări.U. Programele..Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF).Comisia Economică şi Socială pentru Asia de Vest (ESCWA).Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA). Activitatea oficială a F. care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările membre în probleme monetare internaţionale.2. .Programul naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). creat în 1972 are drept principal obiectiv susţinerea de parteneriate pentru a proteja mediul înconjurător şi de a oferi naţiunilor posibilitatea să îmbunătăţească viaţa populaţiei fără a compromite şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare.Programul Alimentar Mondial (WFP). strategii de dezvoltare şi ale populaţiei.M.Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD). Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două organisme: Fondul monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.I. aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre. sunt: . au apărut preocupări pe plan internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. coordonate în cea mai mare parte de ECOSOC . F. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional este deţinut de F.. egalitatea femeilor etc.M. însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în activitatea acestuia. un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut. i s-a stabilit un statut juridic. a început la 1 martie 1947. creat în 1946. în special în beneficiul ţărilor în dezvoltare.I. În acest context. Acordul a fost concretizat în 20 de articole. F. să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii permanente. în localitatea Bretton Woods.D. 2. La 15 noiembrie 1947. a avut loc în S.I.2. Conferinţa Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.I. Fondurile şi alte structuri care operează în cadrul Naţiunilor Unite. 5.I. să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională.I. .M. la sporirea resurselor productive şi la creşterea venitului lor naţional. un sistem de organe de conducere. urmate de amendamente ulterioare (printre care. Prin acordurile încheiate. are drept scop accelerarea comerţului şi a dezvoltării economice. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial.I. atâta timp cât nu este membru F. dezvoltarea şi supravieţuirea acestora. pentru protecţia. este singurul organism dedicat în exclusivitate copiilor.A. este cea mai largă sursă multilaterală de asistenţă tehnică şi pentru dezvoltare umană. un forum care să promoveze interesele ţărilor în dezvoltare. cel din 1968 a instituit DST-urile). Crearea F.I.M. Se consideră a fi o alternativă la Organizaţia Mondială a Comerţului.M.M.1. creat în 1963. să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional.M. conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică.I.

S. cu sediul la Washington şi la Viena. Creditele acordate de către F. care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu privire la situaţia balanţei de plăţi.constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra moneda proprie a altei ţări. Japonia). depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului.3.M.M.I..I.. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial. 5. au de fapt un drept de veto. • .  consultanţă pe probleme monetare şi financiare. Funcţiile F.I. sau care. curs de schimb etc. fără să aibă o cotă-parte foarte mare. cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce îi revin din trei din principiile adoptate de către F. unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte. ajustarea balanţei de plăţi. sunt: • supravegherea politicilor financiar valutare . • asistenţa financiară . reformă.M. care singure dispun de aproape 20% din voturi.I. preţuri.I. Conform statutului F.M.. că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile importante sau prelungite de capitaluri. definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. 2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari. specificându-se expres. fiscală. Fondul este obligat să supravegheze atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi operativităţii acestuia. în articolul VI. să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare. în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.A. iar altele practică rotaţia.2. strategii de dezvoltare. ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente. politicile structurale prin prisma dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. însă acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte subscrisă. Accesul la resursele financiare ale F. Corespunzător acestor principii şi precizări.. ale căror monede pot fi afectate. În acest din urmă caz. care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele publice. principalele funcţii ale F.funcţia iniţială a F.2. şi resursele acestuia F. asistenţa tehnică se realizează prin:  trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F. Cum toate deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi.M.M.I. Indicatorii respectivi vizează politica monetară. sunt creditori foarte importanţi ai F.M. cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională într-un anumit interval de timp.. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100.M. Garanţiile constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de stabilitate macroeconomică. şomaj. să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe termen scurt şi mijlociu. a sistemului monetar.I. cât şi de adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor existente.M.I. având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Franţa.M.I. Fiecare stat are câte un reprezentant.U.I. . grupate. (Arabia saudită) şi 15 desemnaţi de celelalte ţări membre.. pe zone geografice. Germania. în acest scop funcţionează în cadrul Fondului două instituţii specializate. este condus de următoarele 3 organisme: 1) Consiliul Guvernatorilor. intervenţia pe propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi respectarea interesului celorlalte ţări. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se reuneşte o dată pe an.A. numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris (S. care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional.  pregătire şi formarea funcţionarilor publici.I. 5.M.4. respectiv: obligaţia membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb. în prezent. in principiu.000 dolari subscrişi. În acest fel. programe financiare etc. Marea Britanie. cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în dezvoltare.U. bugetară. Organizarea F.

. 5. de regulă.C. incluzând PIB–ul. (în jur de 5%). ţările membre pot utiliza. prin trageri. fiscale. următoarele facilităţi:  aranjamente de tip stand-by (credit confirmat). Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999. creşterea generală cu 45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale. dobânzi standard ale F. care trebuie să guverneze relaţiile intergurvernamentale. 3. iar în prezent sunt exprimate în D. Aceste cote au fost în mai multe rânduri revizuite.M.5% din suma disponibilizată). introduse în 1993.I.M.3) Directorul general este. tranşe curente de credit (până la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute. Cu prilejul majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele grupe de ţări. rezerve oficiale.I. Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică. pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de ţiţei şi gaze naturale.n. prevăd perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani.S. Mecanismele de finanţare ale F. tranzacţiile de cont curent. un european şi conduce Fondul sub controlul administratorilor. cu returnare după 5 -10 ani şi dobândă de 0. prin finanţarea stocurilor tampon sau prin contractarea de credite. în scopul de a asigura o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă.. care. măsuri structurale.I.u. prin consens. în condiţii de extindere pe 3 ani. care constau în deschiderea unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza unor programe de reformă economică. de obicei. Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001. este la Washington. F.I. D. favorabile de regulă.I. ţările solicitante trebuie să însoţească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică.M.M. fără să recurgă la măsuri susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor internaţionale. Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta. în cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat.I. care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada. sunt constituite.M. cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform principiilor stabilite de o. celor mai sărace ţări. Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a unei asigurări de trageri. comparativ cu cea a celorlalţi membri.5%. Resursele F. Conform celei de-a doua modificări a statutului F.  facilităţi de transformare sistemică.. în principal. Sediul F.T. monetare şi valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate.2. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale. Condiţiile de creditare. În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de reformă ale ţării în cauză. să cuprindă estimări macroeconomice. Deşi aceste asigurări se acordă. în general. Aceste contribuţii se numesc "cote-părţi". care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi dezechilibrele temporare în care se află. pentru o perioadă de 12 luni. comisioane de serviciu (0. din contribuţii pe care trebuie să le verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de factori economici. şi comisioane stand-by. ca urmare a dobândirii suveranităţii asupra Hong Kong-ului.M. tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur). dacă tragerea iniţială nu este suficientă.  finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din cotele lor părţi. riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor de capital. Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari. Politica tranşelor de credit cuprinde. se compensează cu cele de serviciu. prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor neprevăzute ale încasărilor din export. în principal. Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de conducere. Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.5. pentru a obţine accesul la aceste facilităţi.  facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită.

 finanţarea extinsă (1974). Tot în cazul crizei asiatice. inflaţiei. durabilă. FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au suferit dezastre naturale. la cotele părţi ale membrilor. rolul Fondului sporeşte în noile condiţii ale tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. respectiv o combatere a şomajului.I. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile. Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării. F. creditele F.M. practic.2. a pompat peste 110 miliarde dolari în criza asiatică.I. se pot aminti:  Fondul a dobândit o putere mult prea mare. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat magnet pentru investiţiile internaţionale.A.4 miliarde de oameni din ţările în dezvoltare.M.I. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale.I. 5. speculaţiile care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate.I. acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult. Începând din anul 1962. oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare. cât şi internaţional.  F. Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei financiare oficiale. Fondul a acceptat constituirea unui grup de experţi din afara .M.M. de faptul că operaţiunile pe care le derulează nu sunt cunoscute. este acuzat de lipsă de transparenţă. o creştere economică reală. Printre criticile cele mai des întâlnite adresate F. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să implementeze un program economic cuprinzător. dintre care doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. Necesitatea perfecţionării F.M. Cum resursele Fondului Monetar Internaţional sunt limitate. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea la cursurile flotante.I. tot mai multe voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate. acordată pe cale multilaterală. se află în faţa unor noi provocări. Asistenţa este de regulă limitată la 25% din cota ţării membre. Ca o recunoaştere a acestei situaţii.M. după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din funcţiile pe care acesta le are.M. fiind cunoscută drept cea mai dinamică regiune a globului. Fondul trebuie să-şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. deoarece capacitatea sa a fost afectată de un conflict. atât pe plan naţional.I. ca urmare a faptului că a trebuit să se adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Totodată.I. Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma faptului că F. Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze acţiunile. din contră. Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de guvernele acestor ţări. domnul Michel Camdessus. Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre. sunt foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1. creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a producţiei. în anumite circumstanţe. Totodată.U. aşa cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului. ce riscă să scape de sub control. împrumuturile fiind proporţionale cu aceste cote părţi. ponderea acesteia în totalul sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%. Din anul 1995. F.5% din totalul asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără precedent care au pus F.M.I.I. Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. deşi pot fi asigurate sume până la 50% din cotă.6. Rolul pe care-l joacă F. comerţului sau preţurilor. în special sub impulsul procesului de globalizare. mai ales intereselor S. şi prin rolul lor de catalizator pentru alte forme de finanţare. În plus.M. Volatilitatea. În ceea ce priveşte rolul F. sunt importante prin ele însele. După o jumătate de secol de existenţă. deţin doar 3. de a asigura creşterea economică. Finanţările acordate de F. precum şi a ţărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor politici active de stimulare a dezvoltării. dar. în acelaşi timp. a îndatorării excesive. în special ale celor în dezvoltare. pentru a recâştiga stabilitatea monetară.I. Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare.M. politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor aflate în situaţii de post conflict.M. îndatorând aceste ţări cu scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile acestor ţări.

M. „Din hoteluri luxoase. . care conform tradiţiei. creşterea dramatică a şomajului. • Consiliul consultativ.A.I. se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”. Liberalizarea comerţului. • Administratorii Executivi.I.D. în număr de 24. sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar internaţional. Tot mai multe voci susţin că o criză în S.I. care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods. înfiinţată în anul 1988. de a contracta credite externe de pe piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi.M.M. un specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare. F. Aceste organisme sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C. ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi.I. în 2000  Criticile F. John Cavanagh aprecia că în multe privinţe.R. De altfel.I.R. într-adevăr. ţările care au aderat la F. unde fiecare ţară este reprezentată de guvernatorii băncilor centrale. conform acordurilor semnate la Bretton Woods.M.  Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. creată în 1960 şi Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (M. B. toate acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie.I. crizele din Mexic. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I. în S.U. a deficitului balanţei de plăţi. şi pentru care au fost solicitate împrumuturi.. pe de altă parte. Este.  Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz.  Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea activităţii F. care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga.I.I. • Preşedintele. la noile realităţi mondiale.I. tratamentul fiind acelaşi.I. care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi. managementul economic modern se conduce pe acelaşi principiu ca şi războiul modern. nerecomandarea realizării unor proiecte propuse. are în prezent 183 ţări membre.F.).A. şi toţi atâţia supleanţi.D. condiţia impusă de F. în opinia foarte multor specialişti. De altfel. şi alte instituţii în situaţia de a nu face faţă problemelor respective. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai degrabă rău. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. este ca un medic din evul Mediu.3. Aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în ţările respective.G. • comitetele de împrumuturi. Ineditul situaţiei şi dimensiunea nebănuită a procesului a adus de multe ori F.M. este incapabilă.U. Grupul Băncii Mondiale Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.M. Nu de puţine ori. împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. a cursului de schimb au condus la scăderea producţiei.instituţiei.M.A. 5.R.D. dar pe termen lung. este american. inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a obiectivelor funcţionale. să facă faţă unei crize declanşate în interiorul sistemului. un scenariu catastrofic. şi anume acela de a elimina contactul dintre decidenţi (agresori. pentru care nu are importanţă de ce suferă pacientul. în cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele). devenind membre şi la B. dar. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei organisme.I. Conducerea Băncii este asigurată de: • Consiliul Guvernatorilor. a preţurilor.I.).D. în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional.I. eventual. erodarea puterii de cumpărare.  F. n-ar fi condus decât la o îndatorare şi mai mare a ţării.D. creată în anul 1956. într-o perioadă când condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure.). Asia de SudEst şi Argentina au arătat o vulnerabilitate deosebită a sistemului. şi în cazul României. cu efecte negative deosebit de grave pe termen lung. Pe termen scurt. B..) este cel de-al doilea organism creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională.R. efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos.

prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive ale membrilor. cu sprijinul propriilor inginericonsultanţi. privind crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor financiare. Principalele obiective ale B. şi expansiunea industrială.  venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate. prin înlesnirea investiţiilor de capitaluri în scopuri productive.D. În acest context. • Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale. se axează pe următoarele aspecte: . începând din iulie 1960. • încurajarea investiţiilor străine private. indiferent de mărimea lor. negocierea tratatului dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus.I. ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările membre. astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate. După 1989. Pe lângă operaţiunile de bază. politicile tarifare.  venituri nete. în vederea realizării unor proiecte de anvergură. Republica Moldova şi Ucraina). Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în condiţii mai avantajoase. . În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile. • Înfiinţarea unor consorţii bancare. printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini. fie din mijloacele financiare atrase sau alte surse. în anul 1960 etc. • coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea.Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el mai reprezintă. în special pentru ţările în dezvoltare. . care are drept scop: . studierea raportului care există între rata de schimb. Macedonia. rezultate din operaţiuni bancare proprii.  fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a obligaţiunilor emise. sunt următoarele: • sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre. cele fiscale şi practicile de contingentare.R. sau prin contracte directe cu băncile centrale ale ţărilor membre. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică sub diverse forme. Croaţia. În vederea realizării acestor scopuri. precum şi dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate. Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi secundare. se poate afirma că Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.. a cărei activitate. în rândul cărora se înscriu: • Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale. acordarea licenţelor. Georgia. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.  împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special. Bulgaria. . preocupărilor sale s-a adăugat şi sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă. finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre. • stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate. furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe. pe de altă parte. prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. de asemenea. fie din capitalul său propriu. • Asistenţa tehnică. în conformitate cu cele prevăzute în cadrul Conferinţei de la Bretton Woods. Resursele financiare ale Băncii constau din:  cotele subscrise de fiecare ţară membră. . în septembrie 1960. acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private. în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de asistenţă financiară. de pe pieţele ţărilor membre şi în Elveţia). pe de o parte. • ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la economia de piaţă. fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră. • Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare. acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare regionale etc. contribuind astfel la sporirea productivităţii.. cum au fost lichidarea urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958. Israel. Armenia. Banca îşi organizează şi îşi conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare acordării acestor împrumuturi. inclusiv refacerea economiilor distruse de război. cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi.

. sănătate. în funcţie de cota de participare la capitalul F. În anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat. În acest sens. • aspectul financiar.M. cu predilecţie pentru restructurarea şi retehnologizarea industriei. respectiv Finlanda. dimensiunile.. care din cauza dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului. spre deosebire de F. chimică. pentru realizarea unor investiţii. pe când Banca Mondială nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare.D. echipamentele ce urmează a fi folosite etc. Problema reclasării ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite). Având în vedere deteriorarea raportului de schimb şi creşterea în timp a inflaţiei. stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului. angajaţi special în acest scop. Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai avantajoase. • aspectul instituţional. uneori în colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O. care solicită sprijin în legătură cu diverse probleme. promovând programe de ajustare structurală. • aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie. • Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale.). învăţământ. cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor interesate normele de procedură. apelarea la .I. infrastructură. Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate astfel: ∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre. este examinată anual de Comitetul Împrumuturilor. ci ele sunt destinate direct furnizorului. referitor la aranjamentele pentru cumpărarea şi vânzarea de materiale necesare în timpul executării proiectului.M. Grecia. Uneori. ∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului. De altfel..I. pe termen lung. a fost majorat de la 1000 de dolari (cât era în 1973). în conformitate cu documentele justificative.. organizatoric şi managerial. • Aşa cum am mai arătat.N. finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace. ∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. în anul 1988. Prima reclasare s-a produs în anul 1967. la 2650 de dolari. planificare familială. Singapore. în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională. • Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor. B. prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor acestora.U. producerea şi distribuţia de energie electrică. exploatarea proiectului. sau experţi consultanţi. industria siderurgică. Se ştie că pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate. pe termen scurt) ce urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte: • stabilirea unor politici monetare şi de credit. Irlanda. respectiv posibilitatea de a recruta personal local în vederea executării proiectului.. Islanda. precum şi evaluarea cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor. utilizarea resurselor interne etc. o particularitate a activităţii Băncii Mondiale. • aspectul comercial. amplasamentul. pe locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a Băncii Mondiale.R. ca o continuare a Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de investiţii.B. nivelul P. (F.I. în condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse. protecţia mediului etc. pe locuitor.N.N. Noua Zeelandă. Spania şi Venezuela. ∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii. menite să limiteze expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. foloseşte drept criteriu P. este aceea că acesta din urmă acordă credite tuturor membrilor.. Principalele elemente urmărite sunt: • aspectul economic al proiectului. . . de natură a rezolva diferendele. indiferent de nivelul de dezvoltare.B. procedeele de execuţie. vizează mai ales politici de stabilizare. cât şi pentru acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului. când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. pentru agricultură. din cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare internaţionale. solicitantului i se remite doar suma ce acoperă o plată deja efectuată. echipamente portuare. finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase.M. pentru aprecierea nivelului de dezvoltare.I. Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional. care se referă la evaluarea fondurilor necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de procurare a acestora.

mai ales în termeni de stabilitate monetară şi financiară. din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar Internaţional şi instituţiile Bănci Mondiale.. Eficienţa finanţării private în procesul de globalizare este. în timp ce pentru Africa (zona cel mai puţin atinsă de „virusul”globalizării) această pondere a scăzut de la 2. trăim transformări profunde care vor rearanja politica şi economia secolului următor. în conformitate cu problemele pe care le au ţările în dezvoltare. în orice colţ al lumii. • îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici economice interne. • îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei pe cale multilaterală şi de către alţi donatori. în reglementarea problemelor cu care se confruntă economia mondială. nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate. Nu vor mai fi economii naţionale. rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste ţări. • conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea rezolvării problemei datoriei externe.prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate economică profitabilă.5%.1% la 5. Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate. faţă de 57 în anii ‘70.8% la 12.”. Orice s-ar întâmpla. în vederea susţinerii procesului de ajustarea. ponderea în P. atunci când acest proces va fi încheiat. 6. Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialişti să aprecieze că „. • liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior.. ci o realitate. Între 1987 şi 2001. • găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări. prin concentrarea atenţiei asupra acesteia. are efecte mai mult sau mai puţin ample asupra întregii economii mondiale. şi anume: • identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe. Această politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte. tot ceea ce ţine de activitatea economică va . şi aşa deficitară. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creşteri. privatizarea acestora. Nu de puţine ori. Cu alte cuvinte. În aceeaşi perioadă. astfel încât acesta să contribuie la creşterea economică a ţărilor mai puţin avansate.7%. Durata medie a vieţii în Coreea de Sud. prin politici fiscale şi financiare. cât şi efecte negative.credite poate duce la formarea unui cerc vicios. Cu alte cuvinte. În ceea ce priveşte Asia. al interdependenţelor şi interacţiunii. Procesul globalizării este de dată relativ recentă. Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai sărace. • reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare . Rolul instituţiilor financiare. prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea cheltuielilor guvernamentale. care vor compune naţiunile. în sensul alimentării neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi.2%. rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat.4% la 1.Economia mondială între globalizare şi integrare Fenomenele care marchează evoluţia economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării. pentru Asia (fără Japonia). de asemenea. care să permită folosirea raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea exporturilor.sursa de inflaţie şi rate înalte ale dobânzilor . aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la scadenţă sau pentru a plăti dobânzile. dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate. de la 8. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor graniţe vor fi oamenii. odată cu globalizarea pieţelor financiare.. care să le permită rambursarea ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică. adaptat restricţiilor legate de resursele de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai mari. dacă este necesar. • necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate de cele două instituţii. • mobilizarea economiilor interne. • reforma aranjamentelor instituţionale. • realizarea unei politici valutare. prin intermediul căreia să fie susţinută reforma.. Thailanda şi Malaiezia este acum de 68 de ani. mondial a Americii Latine a crescut de la 4. în special. El s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80.N. concomitent cu restructurarea acestora. • rentabilizarea întreprinderilor de stat şi.B. demonstrată de fapte: investiţiile în ţările emergente au crescut de la 13 miliarde dolari pe an între 1981 şi 1989 la o medie de 84 miliarde pe an între 1990 şi 2001. dezvoltarea nu este un mit. porneşte tocmai de la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice.

globalizarea este un proces de extindere a tranzacţiilor între oameni dincolo de graniţele fiecărei ţări şi de adâncire a interdependenţelor între entităţi globale. concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional. creşterea competitivităţii. pluralismul şi creşterea alternativelor de satisfacere a nevoilor. Cu toate acestea. care în ultima decadă au crescut. cel mai la îndemână mod este de a o considera sinonimă cu schimburile comerciale între naţiuni. faţă de 37% în 1987) concomitent cu menţinerea unor rate fixe de convertibilitate au încurajat speculaţiile. în special neajunsurile sale. interdependenţele dintre ţări sunt tot mai mari. tinde să se minimizeze. dar şi cu ceea ce implică ea.aparţine unei economii globale.1. Ea implică. în sensul că o deschidere bruscă către exterior poate conduce la un puternic deficit al balanţei de plăţi. De altfel. accentuându-se mobilitatea. Volatilitatea ridicată a variabilelor pieţei (rate de schimb.Definirea globalizării. Acest proces este condus de forţe economice (ca liberalizarea schimburilor comerciale). 6. tehnologice (comunicaţii. în contextul globalizării. informaţii) şi politice (căderea comunismului). Implicaţiile pe care acest fenomen le are asupra tuturor componentelor vieţii economice şi sociale determină apariţia numeroaselor curente de opinie în legătură nu doar cu ce reprezintă aceasta. care poate conduce la operaţiuni speculative de anvergură. ci şi politic. Decalajul între nevoile de finanţare pe termen lung şi resursele disponibile a început să fie acoperit de fondurile volatile pe termen scurt. decât pe pieţe naţionale autonome. Economia mondială este astăzi tot mai politizată. buget. cursul titlurilor) este o consecinţă a globalizării. distribuţiei. Pentru fiecare dintre noi globalizarea reprezintă altceva. globalizarea ridică şi multe alte controverse. informaţiilor. În opinia aceluiaşi specialist. specialiştii consideră criza din Asia şi o criză a modelului asiatic de dezvoltare. Dacă. a capitalurilor. ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri şi servicii. de fapt a modelului japonez de dezvoltare. simultaneitatea. • evitarea excesului de ofertă financiară. bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporaţii şi nu de succesul fiecărei naţiuni. După anii ‘80. dezechilibrele ce trebuie gestionate sunt de natură microeconomică şi privesc: • întărirea sectorului financiar. atragerea de investiţii străine. o revoluţie fără precedent la scară mondială. consumului. bazat mai degrabă pe o piaţă globală consolidată a producţiei. Alte neajunsuri ale procesului de globalizare a finanţelor le reprezintă deficitele conturilor curente. • întărirea sistemului companiilor private. Până la globalizarea finanţelor. principalele probleme ce trebuiau avute în vedere erau de natură macroeconomică: inflaţie. rate ale dobânzii. pentru că nu reprezintă realitatea. peste capacitatea de finanţare a acesteia de la bănci sau instituţii multilaterale. până acum câteva decenii. ea implică un proces calitativ. regulatorul activităţii economice naţionale. Efectele balanţelor de plăţi. E o imensă greşeală. considerat cel mai bun până acum şi anume dezvoltarea industrială orientată către export. Globalizarea implică creşterea interdependenţelor şi legăturilor în lumea modernă. • modelul asiatic de dezvoltare. Liberalizarea pieţelor (80% din pieţele emergente au o totală convertibilitate a monedei. . În afară de acestea. instituţii publice sau guverne. îngreunând şi mai mult îndatorarea externă. Globalizarea este o nouă eră. • evitarea dezechilibrului reformelor structurale. există şi opinii conform cărora instituţiile politice ale statului rămân principala forţă în modelarea economiei mondiale. globalizarea reprezentând un salt cantitativ şi calitativ al unei întregi ordinii economice internaţionale. Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependenţelor între naţiuni. creşterea atât a riscurilor cât şi a oportunităţilor pentru indivizi şi comunităţi în transformarea tradiţiilor şi modelului de consum. care pot fi private. în care naţionalul va fi foarte greu de identificat. În încercările de a defini globalizarea. toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale. Rolul statului. ale ratelor de schimb şi ale celorlalte aspecte economice sunt resimţite în economia mondială şi prin prisma implicaţiilor lor politice. După 1992. el reprezenta principalul actor al relaţiilor economice internaţionale. se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaţionale. de asemenea. pieţele emergente au devenit puternic dependente de pieţele de export. Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere. comerţ exterior. care au condus în cele din urmă la declanşarea unor adevărate crize (vezi criza din Asia ). mai ales ca urmare a politicilor monetare şi bugetare. Într-un sens neutru. precum şi mobilitatea ridicată a persoanelor. în care nu se mai aplică vechile paradigme şi analize. nu numai în plan economic.

între 1980 şi 1995. Sunt şi alte aspecte care îndreptăţesc ţările în dezvoltare să considere că sistemul comercial actual nu susţine întotdeauna în mod real dezvoltarea acestora. Momentul esenţial al începutului globalizării pieţelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante şi deschiderea pieţelor financiare. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependenţele dintre state sunt mai strânse ca oricând şi că nimeni nu este invulnerabil în faţa fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. ca cel mai vechi flux al circuitului mondial a fost devansat de producţia globală. în special prin prisma acordurilor negociate în cadrul Rundei Uruguay.5 ori (considerând anul 1980=1). Dificultăţile resimţite ca urmare a restricţionării comerţului cu aceste produse. Astăzi. se constată o înrăutăţire a acestora. gradul mult mai înaintat de liberalizare a comerţului şi serviciilor pentru acele sectoare de interes pentru ţările dezvoltate comparativ cu cele de interes ale ţărilor în dezvoltare. de a se aprovizioneze de unde doreşte. Se apreciază că în comerţul cu produsele textile. aşa cum arăta preşedintele grupul american ABB. afectând toate ţările lumii. corporaţiile transnaţionale reprezintă elementul esenţial. ceea ce reflectă o adâncire a decalajului dintre aceste ţări şi cele dezvoltate. Scăderea costurilor . în special la produsele manufacturate. Astăzi ni se pare imposibilă viaţa fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. Valorificarea oportunităţilor oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un fac evoluţie ascendentă a poziţiei lor în comerţul internaţio tor dinamizator al comerţului internaţional. care este şi aşa puţin performantă. Dintr-o perspectivă mai practică. un alt factor al globalizării îl reprezintă comerţul internaţional. În cadrul procesului de internaţionalizare a producţiei. care este excedentară în aceste ţări. Cu toate acestea. PNUD aprecia că la mijlocul anului 1998 erau peste 140 milioane de utilizatori Internet.5 trilioane USD sunt schimbaţi pe pieţele valutare internaţionale în fiecare zi. Comerţul internaţional. ceea ce a permis ţărilor în dezvoltare să câştige noi şi noi pieţe. revoluţia informaţională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. iar cel al importurilor de 3. acum zece ani nu se vorbea de Internet şi foarte puţini aveau telefon mobil. restricţiile cantitative existente la exportul ţărilor în dezvoltare. iar exporturile de bunuri şi servicii.C.6% pe ansamblul economiei mondiale. Acest lucru a fost demonstrat de efectele pe care le-a avut asupra întregii economii mondiale criza din Asia. dificultăţile înregistrate de ţările în dezvoltare în exercitarea drepturilor lor în cadrul O. „libertatea grupului meu de a investi unde şi când doreşte. Este vorba în special de produsele agricole şi cele textile. Mai mult de 1. globalizarea reprezintă. Accesul greu al produselor agricole pe pieţele ţărilor dezvoltate influenţează negativ agricultura acestor ţări. Aşa cum remarca un reporter al televiziunii franceze. De cealaltă parte. Dar poate că mai mult decât orice. Ele se referă la maniera în care sunt implementate măsurile sanitare şi costurile de certificare.8%. pentru ca în anul 2002 să fie peste 740 milioane. Produsele de interes la exportul ţărilor în dezvoltare continuă să se confrunte cu bariere la intrarea în ţările dezvoltate. Ritmul mediu anual de creştere al exporturilor internaţionale a fost în perioada 1995 – 2000 de 3. evoluţia comerţului internaţional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. O altă componentă a globalizării o constituie internaţionalizarea fluxurilor financiare internaţionale. rezultate din acorduri nu vor fi înlăturate înainte de anul 2005. fluxurile financiare internaţionale sunt cele mai dinamice. reducerea costului tranzacţiilor şi are drept principalii actori societăţile transnaţionale. În ceea ce priveşte termenii schimbului.Procesul este condus de cuceririle tehnologice. mai ales pentru ţările africane.. de fapt de globalizare a procesului de producţie. de 1. În strânsă legătură cu internaţionalizarea producţiei. se reflectă negativ asupra unor aspecte deosebit de sensibile ale economiei acestor ţări. Deşi liberalizarea comerţului internaţional. Internaţionalizarea producţiei este considerată inima procesului de globalizare. de e realiza tot ceea ce doreşte cu cât mai puţine piedici posibile legate de dreptul muncii şi reguli sociale”.M. aceasta nu a condus întotdeauna la accelerarea dezvoltării în ţările mai puţin avansate. Cu toate acestea. de a produce ce doreşte. sectorul textilelor şi confecţiilor absoarbe forţă de muncă necalificată şi în mare parte feminină. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat ţările în dezvoltare. Şi comerţul internaţional este puternic dominat de companiile transnaţionale! Instituţionalizarea comerţului internaţional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecinţă principală reducerea tarifelor. ceea ce demonstrează o nal. este un fapt de necontestat. volatilitatea financiară se dovedeşte unul din riscurile majore ale globalizării pieţelor financiare. creşterea utilizării abuzive a măsurilor antidumping în acele domenii în care ţările în dezvoltare au reuşit să penetreze pieţele ţărilor dezvoltate. etc.chiar dacă actorii principali sunt ţările dezvoltate . Conform datelor publicate de PNUD. fluxul de investiţii străine directe a crescut de patru ori.

În anii ’90. după unele aprecieri. intr-o oarecare masura. interesante sunt şi opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole. Activele primilor trei miliardari sunt mai mari decât PIB-urile celor mai sărace ţări ale lumii şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai lor. împreună cu partea sa naţională – neoliberalimul (cu acel trio infernal liberalizare.B. prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. globalizatorii sunt instituţiile internaţionale şi corporaţiile multinaţionale care par vechii conchistadori. şi-au văzut crescând averea mai mult decât de două ori în ultimii patru ani. cum ar fi ţări ca Madagascar.  Globalizarea se hrăneşte dintr-un capitalism putred. Niger.tehnologiilor informaţionale şi continua perfecţionare a instrumentelor comunicaţionale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării. Japonia este considerată.  cei mai bogaţi 200 de oameni ai globului. În acest sens. La o privire mai atentă. Consecinţele globalizării pentru aceste ţări sunt o creştere foarte slabă a exporturilor şi o atractivitate aproape nulă pentru investitorii străini. 10 ţări deţineau 84% din cheltuielile mondiale în domeniul cercetării-dezvoltării. Primele 10 corporaţii în domeniul pesticidelor controlează 85% din piaţă. Aceste ţări resimt scăderea preţurilor produselor primare – majoritare în exporturile lor. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale (mai ales americane) asupra resurselor materiale şi umane ale lumii. Dar originile sale merg dincolo de mercantilism. Marginalizarea ţărilor sărace nu mai reprezintă o ameninţare. inegalităţile dintre ţări sporesc. Cuceritorii lumii de azi sunt încă în căutarea aceloraşi obiective de a subjuga întreaga populaţie şi resursele pentru scopurile lor grubiene şi puterea lor construită pe crimă . Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de concentrare a avuţiei la nivelul unor ţări. Nici ţările latino-americane nu înregistrează creşteri spectaculoase. deţin 71% din comerţul mondial cu bunuri şi servicii. dacă va persista. o victima a fenomenului de globalizare. acorduri de liber schimb şi împrumuturi condiţionate. iar primele 10 din domeniul comunicaţiilor. dacă sunt ignorate. Cu toate progresele înregistrate. principalul mijloc de comunicaţie de azi. Dincolo de aceste aspecte. Decalajul dintre veniturile realizate de cincimea cea mai bogată a globului şi cincimea cea mai săracă era de 74 la 1 în 1997. corporaţii şi persoane:  ţările membre OCDE. de la 60 la 1 în 1990 şi 30 la 1 în 1960. construind proiecte comerciale. cu 19% din populaţia globului. care. succint prezentate. Iată câteva opinii împotriva globalizării:  Impactul globalizării.5%. Ţările cu foarte puţine beneficii de pe urma globalizării. 58% din volumul total de investiţii străine directe şi 91% din totalul utilizatorilor de internet. dar cu serviete. faţă de 1%  82% din pieţele mondiale de export. globalizarea reprezintă culmea tendinţei de dominare mondială a unei vechi mentalităţi. războaie şi intoleranţă. ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ.  68% din investiţiile străine directe. nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogaţi şi săraci. care.  valurile recente de achiziţii şi fuziuni concentrează puterea industrială la nivelul unor megacorporaţii. expunerea economiei la fenomenul de globalizare a „permis” observarea şi reversului medaliei: globalizarea aduce nu doar beneficii. Criza financiara din 1997 din Asia de Sud Est a afectat foarte puternic economia japoneză. faţă de 1%. Venezuela devin din ce în ce mai izolate. Aşa cum deschiderea către piaţa mondială din deceniile opt şi nouă a favorizat dezvoltarea deosebită a Japoniei.  în 1993. ci implică şi riscuri şi nesiguranţă. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70. comparativ cu cea mai săracă cincime a lumii:  86% din P. faţă de 1%. strămoşul capitalismului.I. Există din ce în ce mai multe opinii care privesc globalizarea ca pe un fenomen ale cărui efecte negative depăşesc cu mult beneficiile pe care le poate aduce.  74% din liniile mondiale telefonice. 86% din piaţă. ci o realitate.  Termenul globalizare este mult prea tehnic. cu riscul erodării concurenţei. deregularizare şi privatizare) sunt prezente peste tot: creşterea economică cu pierderea viitoare a 40000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaţionale. încălzirea planetei. Globalizarea este consecinţa la scară mondială a unui mileniu de colonialism proslăvit. care nu a avut puterea să revină. cu 31 miliarde USD. cu 62 miliarde USD. la mai mult de 1 000 de miliarde USD. pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. faţă de 1. cea mai bogată cincime a lumii deţinea. cu toate că multe dintre ele păreau puternic integrate în economia mondială. precum şi a investiţiilor străine directe orientate către această regiune. mondial.

Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfăşurare a activităţii economice. . Rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-un rol de manipulator. de implicarea sa în sistemul financiar şi bancar. poate conduce la o diminuare a diferenţelor dintre state. a progresului şi. care fac bani din bani.Reglementările internaţionale în materie de liberă circulaţie a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către pieţe.Mobilitatea capitalurilor conduce la creşterea accesului la fonduri. la difuziunea cunoştinţelor. O lume în care 30 mil. şi multe oportunităţi: . statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel naţional reglementările internaţionale şi de a le manipula în aşa fel încât transpunerea naţională să ofere maximum de . dolari (dacă ar fi în monezi de un dolar ar parcurge drumul până la lună şi înapoi de 63 de ori) circulă zilnic cu unicul scop de a influenţa ratele de schimb. a trecut de la poziţia statului strategic. introducerea progresului tehnic. însă. în încercarea de a face faţă provocărilor lansate de creşterea interdependenţelor internaţionale şi a agravării unora dintre probleme. Statul era apărătorul dreptului de proprietate. ceea ce. Îndatoririle tradiţionale ale statului s-au modificat sub impactul transformărilor economice şi sociale pe care le impune noul tip de relaţii internaţionale care se nasc.  Un proces de răspândire a Mc-culturii. pe termen lung. la majoritatea produselor industriale şi multe dintre ţările în dezvoltare şi-au schimbat orientarea din ţări predominant exportatoare de produse primare în ţări exportatoare de produse prelucrate. reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producţie. . de copii pe an sau 340 de copii pe oră mor pentru că le-a fost luată pâinea de la gură!  O nouă formă a colonialismului corporatist. al statului dezvoltării. 6. Este o ruletă rusească la nivel mondial. prin finanţarea asistenţei sanitare. producător distribuitor. Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de puternice. acţionând pentru susţinerea claselor defavorizate. diversităţii de bunuri şi servicii. la statul competiţional. care s-au transformat în probleme globale. care afectează ţările sărace şi pe săracii din ţările bogate. sustrăgându-se salariaţilor şi mediului. liberalizarea fluxurilor comerciale şi financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internaţional. Această sumă reprezintă de două ori PNB – ul tuturor ţărilor industrializate. respectiv de recunoaştere a mărcilor americane de băuturi răcoritoare Globalizarea înseamnă.2. degradarea ireversibilă a mediului. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani.) Statul este de asemenea. dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaţionale. . Globalizarea reprezintă ultimul act al unei opere de 2000 de ani de concentrare a puterii şi bogăţiei în mâinile unei elite supreme a bărbaţilor  În inima globalizării stă creşterea incredibilă a capitalurilor speculative din 1971. sistemul evitării dublei impuneri. Acest rol este reflectat de întreprinderile publice. ceea ce are efecte benefice asupra producţiei. Între 1800 şi 2000 de mld. Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în societate. Dreptul de copyright. în final. De asemenea. cel care veghea la păstrarea unui spaţiu de stabilitate monetară. acţionând în virtutea ideologiei neoliberale şi adaptându-se procesului de globalizare. rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unităţi de măsura etc. Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumătate de secol? Mai poate statul să-şi îndeplinească atribuţiile clasice? Statele.Sporirea concurenţei conduce la sporirea eficienţei.Internaţionalizarea producţiei. la creşterea productivităţii şi satisfacerea cât mai bună a cerinţelor consumatorilor. ceea ce permite reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi creşterea accesului populaţiei la bunuri mai ieftine. Statul se implică în redistribuirea veniturilor prin activităţi ce ţin de menţinerea sau creşterea bunăstării generale.  Un bilanţ al globalizării: creşterea numărului de războaie. de serviciile de transport asigurate de către stat. asistenţei sociale etc. creşterea violenţei. Investitorii instituţional au 210 000 miliarde USD la dispoziţia lor. Statul şi globalizarea Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului in acest context. Pieţele financiare au devenit o loterie distructivă unde vraja banilor sunt bufoneria restului umanităţii.

pe susţinerea cercetării. Până în anii ’80. În aceeaşi categorie sunt incluse şi problemele legate de mediu. de aceea rolul său trebuie să cadă mai degrabă pe realizarea unui climat investiţional favorabil pentru corporaţiile internaţionale. ce determină gradul de interdependenţă al economiei respective ce celelalte ţări (fluxurile comerciale. considerată drept cea mai puţin globalizată dintre pieţele internaţionale. care determină gradul de angajare politică internaţională a statului (nr. a construcţiei de drumuri. Poate că aici este cea mai relevantă schimbare în ceea ce priveşte trecerea de la statul strategic. puţini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice. plăţi externe). al dezvoltării către statul competiţional. nicicând nu a fost o ofertă de privatizare mai mare şi mai concentrată. ce include in componenţa sa patru dimensiuni: dimensiunea politică. altădată considerate strategice şi privite ca definind „tăria” statului. echitate. multidimensional. Multe dintre aspectele ce ţin de bunăstarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. În ceea ce priveşte ipostaza de producător. Industrii. Substituirea importurilor. acest indice plasa pe primul loc. de gazde internet. construcţiilor navale sau a chimiei. atribuţii ce determină acţiuni specifice fiecărei ţări în parte. aceste industrii se mai afla în proprietatea statului în foarte puţine ţări dezvoltate şi chiar multe dintre ţările în dezvoltare au recurs la trecerea lor în proprietate privată. Ne modelează atitudinile. existând preocupări privind calcularea unui indicator care să reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Irlanda. protejarea mediului. Astăzi s-a încetăţenit tot mai mult ideea că statul este un agent economic ineficient. iar în ceea ce priveşte ţările foste comuniste. care este un indicator compozit. a devenit o strategie din ce in ce mai puţin aplicată.avantaje. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine. tot mai multe state îmbrăţişând orientarea către export. în funcţie de gradul ei conectare la lumea globală. transparenţă. decât pe acela de producător activ. competiţia a forţat statul să funcţioneze pe principiile economiei de piaţă. componenta personală. Internaţionalizarea firmelor şi a capitalurilor a făcut din ce in ce mai dificilă apartenenţa la un anumit stat a marilor firme. care să asigure o mai largă distribuire a oportunităţilor. de investiţii de portofoliu. drept cea mai globalizată naţiune. Rămâne la latitudinea noastră şi la îndemâna propriei inteligenţe să nu-l scăpăm de sub control. un mediu propice creşterii economice echilibrate si includerea celor marginalizaţi. număr de ambasade străine găzduite de fiecare ţară). ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informaţiei a fiecărei ţări în parte (nr. Şi în domeniul cursului de schimb statul este mai degrabă un manipulator decât un regulator. transferuri transfrontaliere) şi componenta integraţionistă. o mai bună guvernare globală. Dincolo de aceste aspecte. Sărăcia este considerată a fi cea mai gravă dintre problemele globale. legând din ce în ce mai mult economia lor de economia globală. a industriei siderurgice. Măsura în care o naţiune este conectată la lumea globală reprezintă o problema care a intrat in atenţia specialiştilor abia la începutul acestui mileniu. nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte măsuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investiţii străine constituie exemple de redefinire a poziţiei statului sub influenţa fenomenului de globalizare. de prezenţe în organizaţii internaţionale. au fost privatizate pentru că au devenit extrem de costisitoare. Şi în ceea ce priveşte rolul de redistribuitor. Intr-un clasament realizat pentru 62 de naţiuni. reglementările internaţionale punând statul în ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniţi în cadrul conferinţelor internaţionale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementări asemănătoare). securitate. nr. fenomenul globalizării este unul contemporan nouă. componenta tehnologică. Chiar şi în domeniul forţei de muncă. înţelegerile dintre firme. educaţie. aşa cum noi îi putem influenţa evoluţia. dat fiind faptul că trecerea la cursurile flotante şi globalizarea pieţelor financiare îl obligă să intervină mai ales în creionarea acelor politici care să gestioneze tendinţele manifestate în plan internaţional. globalizarea a impus anumite modificări. statul se afla la ora redefinirii atribuţiilor sale. participări la misiuni de menţinere a păcii ale ONU. implicare în creşterea gradului de calificare a forţei de muncă. în final. ce priveşte mişcarea (în mare parte fizică) a populaţiei în lume (turism internaţional. În opinia noastră. Aşa cum aprecia şi Kofi Annan “Dacă nu putem să facem ca globalizarea să lucreze pentru toţi. gazde internet sigure). regândirea cadrului instituţional internaţional. trafic telefonic internaţional. Întrebarea ce revine ca un lait motiv este dacă statul va dispărea. considerată in anii ’60 sau ’70 o opţiune ce ţinea de dezvoltarea unei ţări şi de consolidare a independenţei sale economice. Criza proprietăţii publice a determinat masive privatizări în perioada anilor ’80 si ’90 în multe ţări dezvoltate. ea nu va lucra pentru nimeni!” Globalizarea ar trebui să conducă la creştere economică. de investiţii străine directe. de utilizatori internet. numit indicele globalizării. iar comunitatea internaţională reclamă acţiuni globale pentru lupta împotriva sărăciei. Astăzi. .

globalizarea şi regionalizarea. având efecte pozitive asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii şi cu niveluri de dezvoltare economică diferite îşi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltări economice durabile. de axa verticală.modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie în zonă. Desfăşurarea concomitentă a globalizării şi regionalizării a generat o economie mondială din ce în ce mai interdependentă.dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice. . uniunea vamală. proces care va facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate. Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. respectiv intensitatea procesului integrativ. regional şi mondial de valori. concepţia comună despre dezvoltare. atât de natură endogenă. . . . cel puţin din punct de vedere economic. fi în alte zone.proximitatea geografică. financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul naţional. precum şi uniunile vamale şi zonele de liber schimb cresc acumularea naţională şi regională. chiar dacă au obiective diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea procesului de integrare). Procesul de regionalizare se desfăşoară concomitent cu procesul de globalizare a economiei. . Procesul de regionalizare presupune că tot mai mult statele naţionale îşi bazează relaţiile reciproce pe relaţii integrative tot mai strânse. Analiza diverselor forme de integrare are în vedere în principal axa verticală. concomitent cu adâncirea procesului de globalizare sunt două forţe dinamice şi uneori contradictorii care definesc economia mondială contemporană. cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală.încercări de a compensa. . . amplificate de afinităţile spirituale. în funcţie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb. piaţa comună.Apariţia şi dezvoltarea aranjamentelor economice regionale. uniunea economică. cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între dimensiunile economice. Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări sau grupări de ţări deja constituite: . Zona de liber schimb se compune din naţiuni care au decis să elimine progresiv taxele vamale şi restricţiile cantitative din calea liberei circulaţii a produselor originare din aceste ţări şi să-şi promoveze politica comercială proprie faţă de ţările terţe. sunt grupări deschise. rolul graniţelor naţionale.politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare. cât şi exogenă. precum şi asupra locului ţărilor membre în comerţul internaţional.potenţialul material. luând în considerare următoarele elemente definitorii: . în condiţiile stabilite de fiecare acord în parte. ca şi intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate obiectivă. ca urmare tot a unor procese integraţioniste. eventualele pierderi datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale. Adâncirea tendinţei de integrare s-a bazat tot mai mult pe apariţia unui număr din ce în ce mai mare de grupări regionale integraţioniste. pe proliferarea relaţiilor regionale dintre state. Ambele tendinţe. printr-o intensificare a schimburilor intragrup. respectiv numărul de state membre. uniunea monetară şi uniunea politică.opţiunile fundamentale de politică economică similare. făcând să se atenueze. şi care a avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat. în principal.grupările regionale preferenţiale. determină diversificarea relaţiilor dintre entităţi economice (în special state şi corporaţii). Ca factori exogeni menţionăm: . Grupările integraţioniste existente astăzi. ce permit aderarea de noi state. cu grade diferite de complexitate. politico-diplomatice şi cultural-umane. Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea mai multor factori. Dezvoltarea relaţiilor comerciale şi cooperarea internaţională. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date. Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflată la ora redefinirilor. Principalele forme de integrare.dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice.

precum şi crearea Băncii Centrale Europene. MERCOSUR (Piaţa comună a Americii Latine) ale cărei ţări membre (Argentina. ce implică. în dezvoltare. au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale. Un nivel superior zonei de liber schimb îl reprezintă uniunea vamală. o constituţie comună şi un guvern comun. din 4 ianuarie 1960. elaborarea şi aplicarea noilor forme de conduită economică. Piaţa comună este superioară uniunii vamale. pentru a evita ca un produs care provine din afară să nu se exporte într-o ţară în care taxa vamală este mai scăzută pentru ca apoi să intre liber în celelalte. Uniunea economică totală implică o completă unificare a economiilor implicate şi o politică comună în cele mai importante domenii. dar care şi-a propus şi realizarea uniunii politice. de eliminarea taxelor vamale între parteneri nu profită decât mărfurile originare din această zonă. În economia mondială există zeci de asocieri regionale. zonelor de comerţ liber sau alte tipuri de aranjamente preferenţiale. Într-o uniune vamală. comună. speranţele sunt mai mari din partea regionalizării decât din partea globalizării. În fine. astfel. În general ţările mici. obţinerea consensului. decid înlocuirea progresivă a propriilor politici comerciale cu o politică comercială comună. într-o zonă de liber schimb. în acest sens. Într-o uniune vamală. În alt sens. Brazilia. Alt exemplu. în plus. este intrarea în vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat între Canada. mai mult de 150 fiind astăzi în funcţiune. Structura acestor acorduri este deosebit de complexă şi multe ţări fac astăzi parte din mai multe acorduri. Uniunea vamală conduce la o integrare mai puternică decât zona de liber schimb. Uniunea vamală permite. cu cât este mai înalt stadiul de integrare. prin introducerea monedei unice EURO. care est în faza de uniune economică şi monetară. statele semnatare realizează reducerea şi apoi eliminarea barierelor tarifare şi a restricţiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale şi. pe lângă o politică externă şi de securitate comună. o marfă este taxată o singură dată la oricare dintre frontierele externe şi nu i se pot aplica alte taxe dacă traversează o frontieră internă. Până astăzi. Prin urmare. ceea ce conduce cu siguranţă la armonizarea normelor tarifare şi tehnice şi a fiscalităţii indirecte asupra produselor. libera circulaţie a persoanelor şi capitalurilor şi libera stabilire a resortisanţilor din ţările partenere (libera circulaţie a factorilor de producţie). responsabilă de stabilirea coordonatelor de politică monetară în ţările care au aderat la moneda unică. Lichtenstein şi Islanda. Se aşteaptă ca până în anul 2007. deoarece ea cere ţărilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. cel mai înalt stadiu al integrării este reprezentat de uniunea politică. SUA şi Mexic. cel mai înalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeană. care să circule între ţările membre şi o politică monetară unitară. o cetăţenie comună. mai recent. Politica agricolă comună (PAC) instituită în 1962 este exemplul cel mai elaborat de politică sectorială din cadrul CEE. reprezintă o ilustrare mai recentă a unei uniuni vamale.Un exemplu. diferind între ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de instituţionalizare. Chiar dacă tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei pieţe comune. Exemplul cel mai recent îl constituie uniunea monetară în Europa. care se traduce prin punerea în practică a unui tarif vamal extern comun. numărul acordurilor regionale negociate să crească la 300. pentru ţările membre. Uniunea economică adaugă caracteristicilor pieţei comune. aceasta nu s-a realizat decât prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986). armonizarea politicilor economice şi sociale. realizând comerţul liber cu servicii. poate duce la reducerea obstacolelor netarifare. cu atât devine insuficientă armonizarea instituţională şi se dovedeşte necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivel unional. În plus. Paraguay şi Uruguay) au decis punerea în practică a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995. Toate formele de integrare implică un permanent dialog între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor. care poate asigura o . Elveţia. Ea constituie o bază de pornire pentru realizarea unei pieţe comune. orice iniţiativă în materie de politică comună constituie un pas către uniunea economică. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pieţelor mari regionale. eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulaţii a mărfurilor. Conform datelor OMC. din care mai fac parte astăzi Norvegia. sunt implicate în mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). Ori. Uniunea monetară faţă de uniunea economică presupune o monedă comună. Pentru aceste ţări. de tipul uniunilor vamale. îl constituie AELS (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) înfiinţată prin Convenţia de la Stocholm. libera circulaţie a tuturor mărfurilor într-un spaţiu comercial tarifar omogen.

existând. Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu. şi s-a extins în America Centrală şi de Sud. Grupările integraţioniste regionale şi subregionale apărute după cel de-al doilea război mondial au urmărit armonizarea politicilor lor economice. din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa. din raţiuni de imitare a marilor metropole. Grupările din Asia şi Pacific. gradul de instituţionalizare este direct proporţional cu profunzimea integrării. în special. spre exemplu. concomitent cu un acces la un număr tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivaţii ale opţiunii acestor ţări. În acelaşi timp. Al doilea val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la mijlocul anilor ’80. motivaţii ce pot sta la baza consolidării unor acorduri regionale. Impulsionarea comerţului dintre statele. Cea mai instituţionalizată grupare este Uniunea Europeană. de asemenea. SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Multe dintre acordurile comerciale preferenţiale sunt mai ambiţioase în ceea ce priveşte angajamentele comparativ cu punerea în aplicare a prevederilor acestora. istorice reprezintă. să contracareze efectele relaţiilor externe inechitabile şi să lichideze subdezvoltarea. Surmontarea unor dificultăţi legate de distanţa dintre parteneri şi dorinţa de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state. Restul sunt înţelegeri ce implică ambele categorii de ţări. De aceea. în special. în acest sens un forum pentru negocieri. ţărilor în dezvoltare revenindu-le o parte mai mică (15%). Şi din punct de vedere instituţional există deosebiri semnificative între diversele acorduri regionale. Comerţul internaţional constituie un factor mult mai important în cadrul dezvoltării economice pentru ţările mici decât pentru ţările mari. Succesul dobândit aici a oferit motivele imitării şi copierii acestui fenomen şi în alte părţi ale lumii. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate. în special cele europene (60%). Specifică acestei perioade a fost dorinţa de a dinamiza schimburile intraregionale. compensarea deficitului sau excedentului de forţă de muncă (în funcţie de gradul de integrare) pot constitui câteva dintre motivaţiile economice. Majoritatea se bazează pe concesii comerciale reciproce. Afinităţile culturale. Prin constituirea acestora. după semnarea şi încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel şi Canada. concretizată în crearea NAFTA. Acordurile comerciale variază destul de mult în ceea ce priveşte gradul de instituţionalizare. ţările în dezvoltare au urmărit să-şi potenţeze eforturile în vederea creşterii economice susţinute. Apartenenţa la o grupare integraţionistă poate oferi garanţii de securitate deloc de neglijat. În această perioadă CEE a pus bazele pieţei interne unice. Asia şi America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. respectiv Uniunea Europeană este cea mai avansată pe calea punerii în practică a unui aranjament de integrare regională. pentru acestea. nu este nevoie de o structură instituţională pentru negocierea cu alte state din afara acordului. cel mai adesea. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piaţa Comună a Americii Centrale şi în ASEAN. Grupările integraţioniste regionale sunt extrem de diferite şi sub aspectul motivaţiilor ce determină ţările să iniţieze astfel de acorduri. pur şi simplu. libera circulaţie a produselor. sunt mai puţin instituţionalizate decât cele din America Latină sau America de Nord. Cele mai multe înţelegeri de acest tip sunt între ţările dezvoltate. vecine. În general. numai câteva aranjamente au prevăzut crearea unei instanţe multinaţionale care să arbitreze în cazul apariţiei unui dezacord între statele membre. ca urmare a eliminării taxelor vamale. Ultimele evenimente arată că procesele integraţioniste au căpătat un nou impuls şi noi dimensiuni. serviciilor. capitalurilor şi a forţei de muncă. dar frecvenţa acestora diferă de la caz la caz. în Asia Pacific. Europa reprezintă exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor naţionale. ţările lumii şi. în funcţie de gradul de integrare. Privit din . accesul la o piaţă de desfacere mai mare sau la o sursă de aprovizionare ce poate deveni mai ieftină.protecţie sporită. a reprezentat o motivaţie pentru ţările insulare. perioadă în care SUA a devenit principalul actor. într-o regiune în care existau şi alte grupări integraţioniste regionale. Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa. regionalizarea constituie o modalitate mai eficientă de integrare în economia globală. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevăd în mod frecvent negocieri bilaterale. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR). în dorinţa acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol în creşterea comerţului exterior. Multe dintre ţări sunt animate şi de interese politice. a continuat în Africa. prin crearea Comunităţii Europene. asigurând. eforturile susţinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. neexistând nici o uniune vamală.

procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită. ceea ce are efect asupra creşterii eficienţei şi eliminării monopolurilor. adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară.efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupări. Implicarea în astfel de acorduri implică restructurarea sistemului vamal şi fiscal. ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerţ liber global. . instituirea unor bariere pentru cei din afara grupării. în raport cu terţii. pentru integrarea la nivel de firmă (aşa cum s-a întâmplat în cazul NAFTA). schimburile comerciale statuate pe noi coordonate. se crează premise pentru apariţia economiilor de scară. . În fine. totodată. comparativ cu promovarea globalizării şi neimplicarea în acorduri regionale. în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului. cu efecte directe asupra creşterii concurenţei. Blocurile comerciale regional induc o creştere a concurenţei. aceasta determină numeroase efecte de antrenare. ţările au dimensiuni mari. acces liber la o piaţă mai mare. de cele mai multe ori. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizează transformarea acestei zone de liber schimb într-o ancoră de stabilitate economică şi geopolitică şi ca liant instituţional între posibilele diferende între China. partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat şi o economie cât mai diversificată. cum ar fi: • efectele de creare de comerţ. pentru iniţierea de reforme economice. permiţând surselor de aprovizionare ieftine să le înlocuiască pe cele mai puţin eficiente. .perspectivă economică. prin două căi: pe de o parte. chiar dacă. De asemenea. există premise pentru dezvoltarea de noi industrii şi de întărire a celor existente. de a soluţiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral. grupările cu caracter integraţionist suscită dezbateri din ce în ce mai aprinse. mai degrabă. volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intră sub incidenţa lor. a următoarelor evenimente: .beneficiile şi costurile pentru statele membre. Efectele de creare de comerţ sunt cu atât mai mari. efecte pozitive pe termen mediu şi lung. • Concurenţa. elemente favorizante investiţiilor. adâncirea integrării contribuie atât la dinamica internă. Acordurile comerciale regionale constituie. pentru că acordurile comerciale regionale presupun o piaţă mai mare. ceea ce în multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme între membri grupării.măsura în care reglementările OMC cu privire la crearea şi funcţionarea acestor acorduri sunt adecvate situaţiei internaţionale actuale.creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ. Liberalizarea schimburilor în cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comerţ. efectele sunt benefice. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determină dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile încasărilor bugetare. Astfel. • Investiţiile străine directe. Principalele aspecte aduse în discuţie se concentrează pe: . Pe de altă parte se susţine ideea că aranjamentele comerciale regionale promovează ideea de comerţ liber şi consolidează prin aceasta conduita comercială multilaterală. un cadru legislativ armonizat. dar şi cu costuri pe termen scurt. pe termen scurt. S-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ prin instituirea unui tratament comercial preferenţial între participanţi. crearea de comerţ. şi pe de altă parte. De cealaltă parte. cel puţin. cu efecte benefice. De asemenea. nivelul taxelor extragrupare este mai redus. În general. . Argentina şi Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt rivalităţilor istorice dintre ele. Dat fiind numărul lor foarte mare. Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizată şi pe câteva direcţii. nivelul taxelor vamale înaintea formării grupării era mai ridicat. . sursă pentru numeroase controverse. cât şi la dinamica externă a liberalizării globale. iar cele de deturnare de comerţ cu atât mai mici cu cât: comerţul dintre state era mai puternic înaintea constituirii blocului. adepţii regionalismului apreciază că acesta are. în special.incapacitatea organizaţiilor internaţionale. Apoi. • Veniturile din taxele vamale. ca urmare a accesului la o piaţă de desfacere sau de aprovizionare mai mare. Japonia şi alte ţări din regiune.măsura în care astfel de acorduri subminează sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC. apropierea preţurilor produselor comercializate în interiorul grupării faţă de preţurile mondiale este mai mare. are efect de reducere a concurenţei. partizanii ideii de regionalizare subliniază faptul că. creşterea rolului în negocierile internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie. Chiar şi în cazul ţărilor cu o economie similară. au făcut practic imposibile conflictele între ţările participante astăzi la UE. apar şi unele efecte negative pentru anumiţi participanţi.

se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se afla în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu. Unii specialişti consideră că riscul de a ajunge la un comerţ între blocurile comerciale regionale. Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East Asian Nations) – este una dintre cele mai vechi şi mai importante formule de integrare economică din Asia şi chiar din lume. precum conflictul dintre Vietnam si Cambogia. după opinia autorităţilor de atunci din statele ASEAN. a făcut ca statele ASEAN să încerce să menţină un oarecare echilibru politic în regiune. Au apărut astfel. după 20 de ani. Malaezia. ţările membre ASEAN şi-au legat speranţele de crearea unei zone de liber schimb (AFTA). cât şi negativ. De altfel. Singapore şi Thailanda) şi Brunei. cu profunde implicaţii la nivel economic. În plus. care. În concluzie. Forţa unora dintre grupările integraţioniste depăşeşte cu mult aspectele economice. cel deal 7 membru al acestei grupări. ”triunghiuri ale creşterii”.. de exemplu. manifestată prin crearea şi perfecţionarea de grupări cu caracter integraţionist este dincolo de o realitate. care să impună sancţiuni acelor blocuri regionale care nu respectă prevederile organizaţiei în materie de impunere tarifară şi netarifară. a început să se dezvolte ideea unor “zone economice subregionale”. neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comercială globală. Laos si Vietnam. în urma summit-ului ASEAN din Vietnam. dat fiind faptul că acestea constituie derogări de la principiile liberalizării comerţului. Blocurile comerciale regionale satisfac cerinţele anumitor grupuri de interese. la o normalizare a relaţiilor cu acest stat. În plus. nu este deloc atât de îndepărtat pe cât pare. un fenomen dinamic. Ţările membre au stabilit un calendar de reducere a . ajungând la o anumită suficienţă. o serie de mini-grupări. În ultimii ani ai deceniului al 9-lea al secolului trecut. care ar fi gata să respecte principiile care stau la baza existenţei sale. deşi suspiciunile le erau alimentate de elemente cât se poate de reale. toate ţările din grupare au reuşit să ajungă. fără a necesita modificarea radicală a politicilor comerciale naţionale. ca un for de cooperare economică şi politică între statele Asiei de Sud-Est. Constatând lipsa de consistenţă a tuturor încercărilor de până atunci. nu mai manifestă nici un fel de interes pentru liberalizare. iar cele trei mari grupări (UE. încercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor două Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane. Ameninţarea pe care o reprezenta Vietnamul. tendinţa de regionalizare. Răbdarea de care statele membre ASEAN au dat dovadă în încercarea lor de a neutraliza dominaţia potenţială a Vietnamului în regiune a dat roade şi. doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional. NAFTA şi APEC) deţin 70% din comerţul mondial. care ar fi putut. în 1994. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia. politic şi social. din ţările membre OMC. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8 august 1967. Acum. Africa şi Europa. nu există prevederi OMC. potenţial. ceea ce transforma. Atracţia determinată de Uniunea Europeană a avut puternice implicaţii în procesul electoral din Ucraina. ASEAN s-a declarat a fi o grupare căreia i se poate alătura orice ţară doritoare din sud-estul asiatic. Încă de la crearea sa. 97% din comerţul mondial este derulat de state ce sunt membre în cel puţin o grupare integraţionistă (faţă de 70% în 1990). şi a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu şi jumătate ale ţărilor foste comuniste. Cambogia.diferenţele în capacitatea de negociere în cadrul OMC dintre diferitele grupări cu caracter integraţionist. creşterea forţei blocului în comerţul internaţional poate face dificilă exercitarea vreunei presiuni în cazul în care tendinţa către protecţionism devine evidentă. Myanmar. pe de o parte şi ţările membre OMC şi grupările regionale. grupare pe care o considera un bastion anti-comunist. în iulie 1995. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizaţiei. Alte atuuri ale ţărilor din regiune se referă la faptul că posedă resurse naturale bogate. Filipine. Tensiunile politice din zonă au blocat acest deziderat. care însă au avut un impact minor. puternic susţinut de colosul sovietic. Filipine. Astfel încât. Singapore şi Thailanda. în dorinţa acestora de a deveni membre UE. din ASEAN mai fac parte. devine. Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scăderea credibilităţii OMC. din moment ce excepţia devine mai puternică decât regula. alături de cele cinci state fondatoare (Indonezia. Populaţia celor 10 ţări care intră în prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane. atât în sens pozitiv. Malaezia. ţara care cu 22 de ani în urmă (în 1973) se opusese ferm lărgirii ASEAN. să contribuie la adâncirea integrării economice în zonă. Implicarea în acorduri regionale s-a făcut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. care a condus la un blocaj în negocierile dintre state şi la tensionarea relaţiilor dintre unele ţări latino-americane. zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii. pe de altă parte.

Rolul APEC a crescut în ultimii ani şi acum aceasta se implică atât în chestiuni economice (liberalizarea comerţului. Coreea de Sud. Membrii APEC au un PIB reunit de aproape 16 trilioane de dolari şi întrunesc aproximativ 42% din comerţul mondial. coroborate cu interesul pe care Statele Unite ale Americii l-au acordat acestui fenomen. lângă Seattle. când a avut loc în Australia întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele maluri ale Pacificului. au recurs la măsuri de restructurare pentru a deveni viabile din punct de vedere financiar. drepturile femeilor în societate). schimbările ideologice intervenite în cercurile ce conduc cel mai populat stat al lumii – Republica Populară Chineză – au descătuşat energii nebănuite. a promova spiritul de comunitate. La început a fost Japonia. S-a spus că miracolul asiatic a fost suprasolicitat. Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie. Dinamismul excepţional al acestei zone nu putea rămâne fără efect în planul cooperării regionale pentru susţinerea mutuală a dezvoltării. Taiwan şi Singapore – care. urmat – în mai mică măsură – de celelalte ţări ale Peninsulei Indochina. colaborare economică şi tehnică). Filipine. Malaezia.protecţiei tarifare în interiorul zonei. În fine. ţările din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică puternică şi constantă. cu determinarea specifică. Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC) În deceniile ce au trecut de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. în mare măsură. În 1993. Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a ţărilor din Asia de sud-est. Multe ţări s-au încărcat de datorii. Organizaţia APEC (Asian Pacific Economic Cooperation). În perioada imediat postbelică. au reuşit să recupereze. Atunci s-a decis înfiinţarea organizaţiei APEC. după o perioadă caracterizată de o evoluţie economică ezitantă şi mai puţin spectaculoasă. Filipine. Au urmat „dragonii” asiatici – Hong Kong. În noiembrie 1993. din zona Atlanticului în cea a Pacificului. Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989. spre o reconstrucţie economică în măsură să uimească întreaga lume şi să îi propulseze între primele puteri economice ale planetei. menite să transforme semnificativ raportul de forţe în plan regional şi chiar mondial. Indonezia. niponii s-au lansat. în noiembrie 1998. a fost înfiinţată. pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării internaţionale în această regiune ce se dezvolta atât de rapid. au urmat concedieri. în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate. au făcut ca polul de dezvoltare economică să se mute. facilitarea afacerilor. În ultimul deceniu. ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia. APEC a fost principala organizaţie economică din zona care a promovat comerţul deschis şi cooperarea economică. Japonia. cât şi în rezolvarea unor probleme sociale (protecţia mediului înconjurător. începând cu 1 ianuarie 1993. perioade de instabilitate politică si socială. Coreea de Sud. pe lângă majoritatea ţărilor ASEAN. chiar dacă nu pot aspira la statutul de superputere economică. alcătuit din Indonezia. Un al doilea val de dragoni. Peru. ASEAN nu a reuşit să aibă rezultate convingătoare. până la nivelul de 0-5% la produsele manufacturate în următorii 15 ani. SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor ţărilor membre APEC. APEC a acceptat şase noi membri. creşterea economică şi dezvoltarea echitabilă. o posibilă soluţie fiind sporirea importanţei altei grupări – APEC – care include. pare a se fi trezit la viaţă şi este în măsură să recupereze decalajele în viitorul apropiat. ce au condus la creşteri economice spectaculoase. Toate aceste evoluţii. trei noi membri au fost primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993. APEC cuprinde în prezent 21 de membri. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. rămânerile în urmă şi să intre în categoria „noilor ţări industrializate”. Noua Zeelandă. Thailanda şi SUA. Lipsa unui „motor” al grupării a atârnat greu în balanţă. că rapida creştere economică a “ipotecat” viitorul acestor economii. O evoluţie similară înregistrează în ultimul deceniu şi Vietnam-ul. În noiembrie 1991. decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline în 1994. Canada. în ciuda succesului individual al majorităţii membrilor săi. . la Blake Island. capabile să contribuie la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. Pornită la drum cu ambiţii mari. practic. Astfel. Brunei. Hong Kong şi Taiwan. Singapore. Malaezia şi Thailanda. puteri economice de prim rang. organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua Guinee. cu scopul declarat de a da un nou imbold liberalizării comerţului. Ca răspuns la creşterea interdependenţei dintre economiile din zona AsiaPacific şi ca urmare a nevoii acestor economii de a fi dinamizate şi de a-şi dezvolta spiritul comunitar. educaţie.

funcţia de conducere este asigurată anual. insuficient finanţate şi. iar cele mai multe din două organizaţii). • SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud. libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de muncă. Această grupare constituie un forum de consultări libere. ponderea Africii. care fac parte din mai multe organizaţii în acelaşi timp (din cele 53 de ţări. cu 3 membri. APEC nu s-a considerat o grupare de ţări. aparţinând ECCAS. R. Ţările membre ale APEC-ului au găzduit o serie de întruniri la nivel înalt pe teme privind educaţia. Procesul de integrare în Africa înregistrează cele mai scăzute performanţe. Statul care deţine preşedinţia este şi responsabil cu găzduirea întrunirilor anuale ministeriale (între miniştrii afacerilor externe ai celor 21 de state). • CEMAC – Comunitatea Economică şi Monetară Central-Africană. cu 20 de membri. cu 6 membri. • MRU – Mano River Union. Organele de conducere ale organizaţiei sunt Consiliul de Miniştri. sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii.Încă de la înfiinţarea organizaţiei. transporturi. în ciuda unor succese izolate. cât şi cele ale politicilor economice. 18 din 3 grupări. Economiile APEC au ales calea deschiderii. • ECOWAS – Comunitatea Economică a Statelor din Vestul Africii. care a condus la o scădere a investiţiilor în zonă. cu 3 membri. cu 18 membri. integrării. • ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – africane. Alături de acestea. aparţinând ECCAS. prin rotaţie. acest termen subliniind faptul că obiectul de activitate al organizaţiei este preponderent economic. energia. . În cadrul Consiliului de Miniştri. resursele umane. cu 5 membri. cu 8 membri. Se pare că aceasta a reprezentat alegerea potrivită. Integrarea ar fi trebuit să cuprindă atât aspectele comerciale. finanţele. aparţinând ECOWAS. • COMESA – Piaţa Comună a Africii de Vest şi de Sud. 27 de ţări fac parte din două grupări. • CEPGL – comunitatea Economică a Ţărilor din Zona Marilor Lacuri. Integrarea în Africa Ideea unei Africi integrate a apărut încă din anii ’50-’60. Creşterea producţiei la nivelul ţărilor membre. Comunităţile economice regionale africane au mulţi membri. dacă se iau în considerare evenimentele din ultimul deceniu. în Africa mai funcţionează încă alte 7 grupări economice intraregionale: • UEMOA – Uniunea Economică şi Monetară Vest Africană. ci mai degrabă o grupare de economii. cu 7 membri. infrastructura.D. integrare. cooperarea tehnologică. de la cucerirea independenţei cvasitotalităţii ţărilor de pe acest continent. datorată în special îngrijorărilor cu privire la calitatea guvernării unor ţări. sunt subapreciate de guverne. reformei instituţionale şi a unei mai bune guvernări şi cooperări. Singurul obstacol major – criza financiară asiatică – a provocat o panică financiară. nu politic. toţi aparţinând ECOWAS. cu 15 membri. în care se pune accent pe respectul reciproc în ceea ce priveşte punctele de vedere ale tuturor participanţilor. Continentul african este „gazdă” a nu mai puţin de 14 grupări economice intraregionale. ca un întreg continent în comerţul internaţional fiind sub nivelul unor ţări. cu 14 membri. nu şi-au atins obiectivele. ca Marea Britanie sau Olanda. fără o structură organizaţională complicată sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină. În anul 1991. • IGAD – Autoritatea Interguvernamentală de Dezvoltare. astfel încât să se valorifice toate oportunităţile oferite de o regiune cu nebănuite bogăţii. Pentru a face faţă provocărilor ce vor urma şi pentru a construi economii robuste. cu 15 membri. această idee a rămas la acelaşi stadiu şi foarte puţine lucruri au fost făcute în acest sens. Din păcate. telecomunicaţii. ca şi intensificarea schimburilor comerciale au rămas doar la stadiul de deziderate. colaborare regională şi o mai bună guvernare. din care jumătate au o importanţă relativă mai mare: • AMU – Uniunea Arabă Magrebiană. Consiliul Consultativ şi Secretariatul. • CEN-SAD – Comunitatea Statelor Africane din Sahel. capabile să depăşească riscuri imprevizibile este necesară mai multă deschidere. de un reprezentant al statelor membre. statele membre s-au angajat în conducerea activităţilor lor şi a programelor lor de muncă pe baza unui dialog deschis. Congo chiar din patru. Organizaţia pentru Cooperare Economică în zona Asia-Pacific operează prin consens. Se impune acum organizaţiei APEC identificarea celor mai bune mijloace de a sprijini eforturile continue în această direcţie. mediul.

întâlniri la nivel ministerial şi al grupurilor de lucru. din punct de vedere financiar. aparţinând atât SADC cât şi COMESA (2 ţări). SACU – Uniunea Vamală a Africii de Sud. ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „colegele” lor mult mai performante. De asemenea. 200 de sesiuni de negocieri şi şapte sesiuni ministeriale. cei trei şefi de state au semnat textul acordului instituind zona de comerţ liber Nord-Americană. Pentru atingerea stadiului unei uniuni economice sunt necesare eforturi considerabile. CEE cere ca naţiunile să fie nişte democraţii stabile înainte de a intra în comunitate. O altă diferenţă importantă între NAFTA şi CEE este lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. a infrastructurii. ca urmare a lipsei unor mecanisme de planificare. oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de modificări înainte de a trece la următorul. De exemplu. dar le lipsesc rezultatele. Rezultatul final al negocierilor a fost un document cuprinzând pentru 1. Mai mult decât atât. 2 aparţinând COMESA şi unul SADC. coordonare şi urmărire a deciziilor luate. când economia mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. preşedintele Bush comenta: „Ziua de azi reprezintă începutul unei noi ere pe continentul nostru. la 50% în 1998. notau că experienţa europeană a fost una de lungă durată şi deliberată. o piaţă de 6 trilioane USD.” Era astfel creată cea mai mare. integrarea pe continentul african este singura soluţie de a ieşi din conul de marginalizare în care se află acum. bogată şi productivă piaţă din lume. Pe 17 decembrie 1992. Pentru Mexic. aranjamente instituţionale complexe. O altă diferenţă este cea politică. lipsa de voinţă a guvernelor de a subordona interesul politic naţional scopurilor pe termen lung ale grupărilor economice regionale. Dacă în cadrul CEE. după 14 luni de la începerea lor. Un exemplu în acest sens îl constituie experienţa mexicană între anii 1942 şi 1945. contribuţiile actuale ale statelor abia acoperă costurile de operare ale grupărilor regionale. Succesul va depinde într-o măsură covârşitoare de cooperarea şi angajamentul grupărilor regionale în redefinirea rolului lor. NAFTA nu urmăreşte acest lucru. Rezultate mai vizibile au fost obţinute în domeniul integrării comerciale. cu 5 membri. Poate că mai mult decât în oricare altă regiune a lumii. NAFTA Negocierile cu privire la crearea NAFTA s-au încheiat în august 1992. Au secretariate operaţionale. ca UE sau NAFTA. Cu toate aceste dificultăţi.000 de mile din Alaska şi Yucon până în peninsula Yucatan. Cele mai multe comparaţii ale zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană. din punct de vedere organizatoric. Observatorii procesului european şi. integrare pe continentul african nu este o bătălie pierdută. 4 aparţinând COMESA şi unul SADC. În Europa. monitorizarea rezultatelor obţinute atât în plan comercial. Lipsa resurselor financiare. Acest lucru explică eşecurile înregistrate până acum în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor luate. cu 3 membri. de aceea. criticii NAFTA. COMESA şi CEMAC au înregistrat o scădere a ratei de colectare a contribuţiilor de la 100% în 1993. IOC – Comisia Oceanului Indian. în special. să depindă într-o foarte mare măsură de asistenţa străină. cu 5 membri.• • • EAC – Comunitatea Est-Africană. NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. Piaţa comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică. ceea ce face ca atingerea scopurilor propuse. cu peste 360 de milioane de consumatori şi de 5. cât şi al stabilizării macroeconomice. Cu multă energie şi mult sprijin se pot obţine rezultatele aşteptate.4 bilioane USD. în fiecare an după 1986 au fost cheltuite în aceste scopuri peste 5. Analiza grupărilor economice africane arată că. problemele sociale cu care se confruntă sunt doar câteva dintre coordonatele ce definesc situaţia grea a acestui continent.100 de pagini. un exemplu în acest sens fiind şi criticile sistemului politic mexican. agricultura a reprezentat un domeniu sensibil şi. Cele mai multe dintre măsurile de integrare cuprinse în protocoale. Nerealizările statelor membre ale diverselor grupări sunt reflectate chiar de incapacitatea de a colecta fondurile necesare pentru transpunerea în practică a obiectivelor propuse. organizare. La acel moment. . Crearea NAFTA a avut mai mulţi predecesori în ceea ce priveşte noţiunea de comerţ liber. Realizarea lui a necesitat cca. iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. a fost negociat un acord separat cu SUA şi un altul cu Canada. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se realizeze într-o perioadă de 10 ani. declaraţii politice. decizii şi acorduri nu sunt transpuse în practică la nivel naţional. fondurile erau destinate a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE şi pentru a construi infrastructura necesară în ţările membre cel mai puţin dezvoltate.

de asemenea. în decembrie 1994 a avut loc la Miami. SUA. în timp ce cea din Mexic este de 1. minorităţi sau personal slab calificat. şi producătorii americani de fructe şi vegetale vor avea de suferit datorită căderii taxelor vamale pentru produsele venite din Mexic. Deoarece în aceste industrii lucrează în cea mai mare parte femei. Pot fi specificate şi beneficiile neeconomice pentru SUA. În Canada există sentimentul că fără un control special asupra proprietăţii şi fără să se acorde mass-mediei canadiene beneficii prin taxe. aceasta va fi acaparată de media din SUA. ca şi producătorii de rom din Virgin Islands vor suferi de pe urma introducerii NAFTA. În mod similar. iar până în anul 2010 să intre în APEC. electricitatea. o familie care trăieşte la graniţa SUA va economisi circa 50 USD lunar datorită preţurilor mai reduse plătite pentru produsele mexicane. producţia de citrice a SUA va fi lovită de crearea NAFTA. vor excepta de la aplicarea NAFTA domeniul publicaţiilor. produse farmaceutice. în comparaţie cu cele din SUA de 430 acri. În timp ce producătorii de citrice şi vegetale vor avea de câştigat în urma intrării în vigoare a NAFTA. fiind vorba de îmbunătăţirea relaţiilor externe ale Mexicului şi de o posibilă stabilitate internă. deoarece NAFTA nu a prevăzut introducerea unui tarif vamal comun sau a unei politici vamale comune. Cele mai multe ferme mexicane sunt decapitalizate. aceasta va determina o pierdere a locurilor de muncă. Va purta numele de „Zona de Comerţ Liber a Americilor” (Free Trade Area of the Americas – FTAA). Aceasta a reprezentat mai mult decât dublul investiţiilor directe ale SUA către întreaga lume. de un sol şi o tehnologie mai bună. SUA şi Canada câştigă astfel accesul la piaţa mexicană. la care au participat 34 de şefi de state. Guvernul mexican îşi rezervă dreptul de a controla sistemul de căi ferate.5% a PIB în SUA şi peste 11. În SUA producţia de porumb este de 7. să nu fie permisă. Ca urmare. standardelor de sănătate şi siguranţă foarte înalte în SUA. fără Cuba. Impactul creării NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. echipamente de telecomunicaţii. NAFTA a avut un impact semnificativ. SUA preconizează atragerea în cadrul acestei zone şi a celorlalte ţări din America Latină într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat (cu excepţia Cubei).NAFTA reglementează barierele tarifare. Fiecare membru NAFTA va excepta unele activităţi de la aplicarea acestui acord. Se poate spune că în Mexic vor fi câştigători aceia care vor produce în vederea exportului către Canada şi SUA. de asemenea. Efectele NAFTA asupra unor ţări terţe vor rămâne mai limitate decât acelea ale unei uniuni vamale. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleşită de milioane de săraci din Mexic. . Cei care vor avea de suferit sunt industriile bazate intensiv pe munca fizică. Cererea SUA a fost ca mişcarea liberă a persoanelor. în competiţie cu fermele din SUA şi Canada care se bucură de un climat mai bun. Printre aceştia se numără producătorii de zahăr din Caraibe şi industriile care încorporează intensiv forţă de muncă din Asia.7 t/ha. o piaţă cu peste 80 de milioane de oameni. în comparaţie cu cele din Mexic de 230 USD/ha.5 acri. exploatatorii din Puerto Rico care şi-au dezvoltat industrii bazate pe o forţă de muncă ieftină şi care aveau relaţii de colaborare cu SUA. urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor. emigrării şi poluării. locuitori) până în anul 2005. Cu acest prilej s-a hotărât crearea unei zone de liber schimb care să cuprindă cele două continente (870 mil. summit-ul celor două Americi. nu vor mai fi lovite de frigurile periodice aşa cum se întâmplă în SUA. Canadienii. Pot fi incluşi aici bancherii şi producătorii de utilaje. standardelor de mediu. Încă înainte de a fi aprobat de către Congresul american.4% în Mexic. Astfel. petrochimia de bază şi industria petrolieră. Mexicanii trebuie să intre. agricultura mexicană va avea în general de suferit de pe urma dezavantajelor structurale în comparaţie cu agricultura SUA. netarifare şi investiţiile. protejate de bariere de import şi pentru a căror produse există un avantaj comparativ în Mexic. Cei care vor avea mai mult de câştigat de pe urma creării NAFTA vor fi cei care beneficiază de tehnologie şi capital. aşa cum a fost stipulat şi în vechiul Acord de Comerţ Liber între Canada şi SUA. pierdere care însă va fi mult mai mare decât numărul locurilor de muncă nou apărute. Fiecare parte din acordul NAFTA beneficiază de anumite avantaje. Agricultura suferă de pe urma unui slab marketing şi a unei slabe infrastructuri. cu excepţia profesioniştilor şi managerilor. De asemenea. Două treimi din fermele mexicane sunt ferme mici de mai puţin de 12. investiţiile directe din SUA în Mexic au sporit cu 188%. datorate costurilor mai reduse cu forţa de muncă. De asemenea. Printre cei care vor avea de pierdut în urma creării NAFTA sunt şi cei din afara Americii de Nord. costurile legate de pământ ridicate din SUA. Costurile anuale de producţie în SUA sunt în jur de 270 USD/ha. Comisia de Comerţ Internaţional a SUA a prognozat că NAFTA va genera o creştere între 0. computere. Vor avea. Se specifică faptul că mărfurile de import provenite din celelalte două naţiuni vor avea acelaşi regim ca şi bunurile naţionale. Deoarece culturile mexicane sunt localizate cu mult în sud.5 t/ha. Aceste industrii sunt cea textilă şi cea a îmbrăcămintei.02 şi 0. de pierdut şi producătorii din moment ce singura raţiune a lor de existenţă era puternica protecţie tarifară. Foarte mult vor avea de câştigat şi consumatorii. Între 1986 şi 1992.

între ţările participante la MERCOSUR s-a intensificat considerabil comerţul. hidrotehnic etc. câte două procente. Această perioadă este necesară pentru pregătirea sectoarelor sensibile ale ţărilor membre pentru o competiţie directă. Argentina a impus restricţii la toate importurile din ţările învecinate pentru a proteja industriile locale. În 1988. PIB-ul cumulat depăşeşte 1 trilion $. La Dallas (Texas) vor lua fiinţă un Centru de Informare NAFTA şi un Secretariat pentru Problemele Pieţei Muncii. Argentina şi Brazilia au semnat un tratat de integrare. care a început în anul 1995 şi care se prevede a se finaliza în 2006. Spre deosebire de alte grupări intraregionale. $. După o perioadă de relativ progres în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber. de persoane. care s-au bazat pe conceptul de substituire a importurilor. MERCOSUR După o lungă perioadă de experimentare a unor dictaturi militare care au privit industrializarea ca pe o abordare cu un pronunţat caracter strategic. Acordul de cooperare din 1986 s-a semnat în condiţiile în care ambele ţări se confruntau cu serioase dificultăţi ale balanţei de plăţi. care s-a realizat până în anul 1994. • formarea uniunii vamale. alcătuită din 4 membri fondatori (Brazilia. tariful vamal comun faţă de terţi se va înscrie pe grila 20 – 0%. Considerând că această intenţie a celor două ţări este o oportunitate. odată cu începerea coordonării politicilor naţionale şi creării unei monede comune. urmând ca. de la caz la caz. În acelaşi timp. ajungând în anul 2001 la valoarea de 31 mld. Şi evoluţiile pe piaţa mondială au avut o influenţă deosebit de nefastă asupra ţărilor latino-americane. iar pentru majoritatea produselor. MERCOSUR a fost considerat a defini un alt tip de integrare. Uruguay şi Paraguay au început negocierile cu Argentina şi Brazilia. 25 % din comerţul mondial. ambele puteri economice ale regiunii dispuneau de sectoare industriale puţin competitive în raport cu concurenţa externă. O autoritate similară pentru problemele comerţului va fi amplasată şi în Mexic. alte două ţări. La San Antonio (Texas) se va înfiinţa Banca de Dezvoltare Nord-Americană (North American Development Bank). Argentina. cele mai importante din MERCOSUR. În 1999. cât şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu anumite produse (automobile şi zahăr). 67 % din producţia industrială şi din comerţul intern. tariful comun va fi aplicat din 2006. Între anii 1990-1997. Paraguay şi Uruguay în 2006. Mercosur deţine 76 % din PIB-ul Americii de Sud. Progresele au fost foarte mici. Este primul bloc comercial din America de Sud şi al patrulea bloc comercial al lumii. care au favorizat intensificarea cooperării dintre ele. Pentru informatică şi telecomunicaţii. financiar. care va începe după realizarea uniunii vamale. fiecare ţară membră va ajunge la nivelul convenit diferit: Argentina şi Brazilia în 2002. după EU. cooperare şi dezvoltare. Deşi Argentina a anulat decretul după câteva zile. Principalele etape de realizare a obiectivelor stabilite prin tratatul de constituire pot fi rezumate astfel: • crearea zonei de liber schimb. a obstacolelor tarifare şi netarifare din comerţul dintre ele şi armonizarea treptată a politicilor economice în vederea formării unei pieţe comune. pentru ca în anul 1991 să se semneze de către aceste patru ţări Tratatul de Constituire a MERCOSUR – piaţa Comună a Sudului.NAFTA a prevăzut şi o structură instituţională. care au dus chiar la anumite stări conflictuale între Argentina şi Brazilia. să scadă anual în trepte. respectiv a „regionalismului deschis”. NAFTA şi ASEAN. a repetat solicitarea pentru o anumită formă de salvgardări temporare la anumite produse ca o compensare pentru pierderea de competitivitate ce a rezultat din evoluţia monedei braziliene. care nu s-a bazat pe substituirea importurilor. eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislaţiei.. 59 % din suprafaţa totală. ţările semnatare au început să se confrunte cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri. pentru ca apoi să scadă. care prevedea înlăturarea într-o perioadă de 10 ani. ci are în vedere un set nediscriminatoriu de stimulente economice în cadrul regiunii şi o marjă relativ redusă de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. MERCOSUR. asigurarea libertăţii de circulaţie a mărfurilor şi persoanelor. • Realizarea pieţei comune. stabilirea unui tarif vamal comun faţă de terţi şi armonizarea politicilor macroeconomice. Acordul de cooperare regională deschidea posibilitatea expansiunii echilibrate a schimburilor comerciale cu anumite produse industriale. iar disputa comercială bilaterală a . noile administraţii civile din Brazilia şi Argentina au negociat şi semnat un număr important de acorduri sectoriale în domeniul comercial. Paraguay şi Uruguay) şi doi membrii asociaţi (Bolivia şi Chile) reprezintă o piaţă de peste 220 mil. fapt care a determinat Brazilia să suspende negocierile de soluţionare a diferendelor comerciale între cele două ţări. 62 % din totalul populaţiei Americii de Sud. Pentru bunurile de capital. Principalele obiective ale acestei grupări au avut în vedere eliminarea barierelor tarifare şi netarifare între ţările membre. transporturi.

un acord de liber schimb. Brazilia. iar economia lor nu poate rezista unei concurenţe deschise decât în cazul unui număr restrâns de produse. SUA apreciază că: • ţările cu politici similare au o relaţie naturală de a conveni mai degrabă alianţe de comerţ regional.7 miliarde USD. pentru a le reforma şi a le pregăti pentru o piaţă regională deschisă. Sectoarele cele mai sensibile. pe când importurile MERCOSUR din Bolivia. au fost deja exceptate de la programul generalizat de liberalizare. Aceasta sporeşte întrebarea dacă vor predomina efectele negative ale „mâinii libere” în NAFTA sau cele pozitive. Acordul a intrat în vigoare din martie 1997. decât să îndure negocierile multilaterale GATT. Michele A. Motivaţiile şi rolurile jucate de acordurile regionale de comerţ liber sunt diferite. Este foarte dificil pentru aceste state să ducă la îndeplinire obiective ambiţioase. îndelungi şi nesigure şi/sau riscul unui eşec al unei runde GATT şi vidul rezultat pe arena multilaterală ca urmare a abordării acestor probleme. sub impactul noii viziuni americane asupra terorismului. dar şi unor interese de natură politică. condiţii de sănătate. nici acordurile convenite nu au fost respectate. • proximitatea geografică şi implicit cheltuielile mai scăzute de transport şi comunicaţii determină iniţierea şi dezvoltarea unor angajamente regionale de comerţ. depăşind astfel îngustimea pieţelor interne.3 % din totalul importurilor MERCOSUR. Criticii NAFTA apreciază că acordul este lipsit de prevederi ca şi acordul CEE cu privire la drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor. culturale şi economice la care nu reuşeşte să răspundă acest sistem. MERCOSUR a creat o listă de 1000 de produse din Bolivia ce nu se supun vămuirii. respectiv cel auto şi al zahărului. ca un răspuns natural la tendinţele firmelor de a face un comerţ intens pe plan regional. având ca obiectiv central eliminarea imediată a tarifelor pentru unele produse. Bolivia şi MERCOSUR făcând primii paşi spre crearea zonei de liber schimb. Argentina a continuat să impună restricţii la încălţăminte şi textile. • acordurile regionale de comerţ reprezintă şi un răspuns dat nu numai unor interese economice. O altă întrebare este dacă beneficiile vor fi în mare măsură distribuite. adică 2 % din totalul importurilor. dat fiind faptul că importurile Boliviei din MERCOSUR. cu scopul creării unor tarife vamale preferenţiate. în timp ce Bolivia a acceptat 900 de produse provenite din MERCOSUR fără impunere vamală. cât şi celui clasic. Chile a semnat în octombrie 1996 cu MERCOSUR. care au devenit supuse aceluiaşi regim ca şi mărfurile din afara MERCOSUR. În prezent. previzionate de teoria comerţului internaţional. De asemenea. 1. siguranţă şi protecţie pentru copii. de exemplu. Încheierea acestui acord a condus la o impulsionare a relaţiilor comerciale dintre cele două părţi semnatare. ci îl completează cu acele cerinţe politice. Sectorul autovehiculelor reprezintă un sfert din comerţul intraregional şi joacă un rol cheie în specializarea industrială a viitoarei zone. iar importurile MERCOSUR din Chile. Importanţa comercială a acordului este mai mare pentru Bolivia decât pentru MERCOSUR. o ţară este îndreptăţită să exporte atât cât va importa din ţara parteneră. importurile Chile din MERCOSUR atingând cifra de 4. angajându-se să subvenţioneze o uzină Ford pentru a influenţa decizia americană de implantare. (219 milioane USD). Părerile conflictuale cu privire la comerţul liber rezultă din modelele economice utilizate în anticiparea viitorului. iar Brazilia a retras acordarea de licenţe automate de import pentru produsele din Argentina. • acordurile regionale nu pot servi ca nişte înlocuitori pentru sistemul multilateral GATT. Conform acestui concept. Acordul respectiv garantează tratamentul egal pentru bărbaţi şi femei. • entităţile regionale sunt caracterizate ca „un fel de laborator de cercetare pentru investigarea şi testarea de soluţii la problemele tot mai complexe de comerţ” cu care se confruntă ţări care au politici economice similare. liberalizarea circulaţiei persoanelor şi a forţei de muncă vor fi regândite. Controverse legate de integrarea în cele două Americi Însuşi Adam Smith nota că mâna invizibilă a pieţei poate avea ca un rezultat „consecinţe inacceptabile” dacă „guvernele nu îşi iau măsuri pentru a le preveni”. de integrare regională. care este opus atât conceptului de regionalism deschis. ca economiile de scară.continuat să submineze gruparea. De asemenea.5 miliarde USD. acestui sector i se aplică un regim restrictiv de comerţ dirijat. respectiv 16 % din totalul importurilor. lucru care contravine ideii de piaţă liberă. Sager de la Universitatea „George Mason” din Fairfax. (326 milioane USD) reprezintă 20 % din totalul importurilor sale. reprezintă doar 0. în condiţiile în care depind în mare măsură de investiţiile din ţările dezvoltate. Şi Bolivia a semnat în decembrie 1996 un acord de liber schimb cu MERCOSUR. astfel încât să compenseze dificultăţile care însoţesc comerţul liber. .

la aproape un deceniu de existenţă. Adversarii FTAA. în anul 2001. 42% pentru grâu şi . Aşa se întâmplă în Mexic. insistând pentru introducerea acestor teme pe lista de negocieri şi reglementarea lor strictă. O serie de divergenţe au şi apărut între ţările iniţiatoare. în timp ce importurile intraNAFTA se situează la 39. acestea ameninţă că-şi vor muta firma în altă ţară. nu trebuie neglijată opoziţia tot mai activă a militanţilor antiglobalizare şi a recentelor măsuri menite a preveni terorismul internaţional. deci. Pe de altă parte. fluxurile comerciale în regiune au crescut de peste două ori peste cele prevăzute de modelele statice de analiză a creării zonei de liber schimb. comerţul intraNAFTA reprezenta 46% din total. Susţinătorii acordului subliniază că o analiză în dinamică a efectelor NAFTA relevă lcreşterea bunăstării la nivel global în cele trei ţări. ponderea ridicată a exporturilor intraNAFTA. de asemenea. Ţările latino-americane sunt interesate mai ales de sporirea posibilităţilor de acces al produselor agricole pe piaţa nord americană. deşi peste nivelul înregistrat în anul 1992. pe când sute de corporaţii au acces la textul tratatului şi-şi pot stabili propriile reguli în cadrul pactului FTAA. dar deschiderea pieţei americane în special către muncitorii din Mexic va fi mult mai atent analizată. de unde „corporaţiile FTAA” încep să mute exploatările miniere în ţări cu mai mulţi şomeri ca Guatemala şi Haiti. întârzierea în ceea ce priveşte aplicarea multor prevederi NAFTA. dacă sunt mişcări muncitoreşti. care a continuat şi a extins zona de comerţ liber FTAA între SUA şi Canada. îndeosebi. de carne vie. de fapt. astfel încât. militanţii antiglobalizare susţin că cetăţeanul s-a ales doar cu o "urnă" pentru sugestii. datele statistice arată că. SUA este reticentă în ceea ce priveşte protecţia mediului şi forţa de muncă. De altfel. dar nu numai. obiectul criticilor aduse creării acestei zone de comerţ liber. fac ca evaluarea completă a impactului NAFTA asupra economiilor din regiune să fie foarte greu de realizat. Şi agricultura este un domeniu deosebit de sensibil şi controversat. cele mai mari câştiguri contabilizându-le Mexicul. consideră că de fapt NAFTA a condus la pierderea de locuri de muncă în America. În cazul celorlalte grupări din Asia sau America de Sud comerţul intraregional are valori destul de modeste. iar NAFTA a adus în primul rând poluare. modelul NAFTA al agriculturii orientate spre export a redus substanţial veniturile fermierilor. O altă temere legată de FTAA este cea a concedierilor. sănătatea. De aceea. a crimei organizate. Se remarcă. FTAA este o extindere NAFTA. Aceste divergenţe îşi originea în nivelurile diferite de dezvoltare şi. Mulţi critici americani.6%. Din experienţa ţărilor în care a fost implementată FTAA reiese că drepturile fundamentale muncitoreşti şi interesele familiei de muncitori sunt erodate de tratatul comerţului liber din care lipsesc prevederile protecţiei acestora. cu excepţia UE. în perioada 1990 – 2001. procesul de formare a vastei zone de liber schimb pe cele două continente este unul deloc comod. La rândul său. Cu toate acestea. În ciuda declaraţiilor conform cărora atât NAFTA cât şi FTAA vor lucra pentru cetăţeni. a corupţiei şi sărăciei. cu peste 55% din totalul exporturilor. ca şi cei NAFTA. lăsându-i fără servicii. afectând astfel muncitorii. De altfel. în special. incluzând şi Mexicul. consideră că.vârstnici şi handicapaţi. afectând. cu surplus de forţă de muncă şi cu posibilităţi mai scăzute de a respecta norme severe. Firmele mexicane se văd astfel confruntate cu concurenţa produselor mai competitive din SUA. servicii şi investiţii. Există opinii conform cărora NAFTA a reprezentat un dezastru pentru micii fermieri din SUA şi Mexic. comerţul intraregional NAFTA a crescut mai mult decât cel extraregional. Corporaţiile preferă să creeze locuri de muncă în ţări cu o rată a şomajului ridicată şi un salariu mediu scăzut. declin datorat apariţiei NAFTA. lucru ce nu este pe placul sud-americanilor. iar controversele legate de succesul sau insuccesul acestui acord să alimenteze o literatură extrem de bogată. Unii observatori prevăd un declin în valuri în Mexic. astfel. Efectele în valuri ale NAFTA sunt. care se repercutează şi asupra libertăţii de circulaţie a persoanelor şi chiar a produselor. în interesele diferite pe care acestea le au. întărirea democraţiei au fost incluse pe agenda de lucru interamericană. teme ca promovarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. când schimburile intraregionale deţineau sub 38% din totalul schimburilor comerciale ale regiunii. combaterea traficului de droguri. se consideră deosebit de pozitiv în accelerarea fluxurilor de mărfuri. interesele producătorilor locali. De cealaltă parte. Favorizând interesele corporaţiile agricole. educaţia. Între 1995 şi 2000 preţul în SUA pe care l-au primit fermierii pentru porumb a scăzut cu 33%. În plus. Faţă de anul 1992. nu trebuie uitat că America Latină este un continent mai puţin omogen decât America de Nord. este singura grupare integraţionistă importantă în care relaţiile comerciale intraregionale sunt la nivelul celor extraregionale. creşterea numărului de şomeri şi scăderea venitul pe locuitor. În special ca urmare a creşterii fără precedent a economiei americane timp de un deceniu. perioade prelungite de eşalonare a dezarmării vamale şi multe alte aspecte. Impactul NAFTA.

integrarea pe continentele americane este o realitate. MTBE. ca o ameninţare ce va adânci criza. făcându-i şi mai dependenţi. preţul primit de fermieri pentru porumb s-a prăbuşit cu 45% în 3 ani. Se aşteaptă ca FTAA să forţeze ţările să privatizeze servicii ca educaţia. o preocupare crescândă este legată de faptul că negociatorii comerciali din SUA încearcă să folosească FTAA să forţeze alte ţări să accepte folosirea organismelor modificate genetic (OMG). încurajând şi mai mult supraproducţia. întrucât marile corporaţii au patentat seminţele modificate genetic. reglementate de capitolul II din NAFTA. energia şi apa. şi experţii în securitatea alimentară spun că OMG-urile vor creşte foametea în naţiunile sărace. FTAA este privită. Cât de mult sau cât de puţin vor reuşi statele sau companiile să se adapteze unui mediu în continuă schimbare. astfel. Astfel de procese. rămâne de văzut într-un viitor deloc îndepărtat. În Mexic. cu efecte pozitive incontestabile. Dincolo de aceste controverse. De când NAFTA a intrat în funcţiune. Cel puţin jumătate de milion de fermieri şi-au părăsit terenurile. Deja. şi să stopeze încercarea californiană de a scoate de pe piaţă un gaz aditiv. NAFTA include căi fără precedent pentru corporaţii ce le permite acestora să atace legile prin aşa-numitele procese "investitor-stat". În unele ţări. permit corporaţiilor să dea în judecată guvernele pentru compensaţii. le reduce profiturile. privatizarea a avut deja loc şi cei care sunt cel mai puţin capabili să plătească pentru servicii vitale sunt cei care au cel mai mult de suferit. dar şi cu sacrificii. Astfel de privatizări ar fi negative în special pentru comunităţile de lucrători şi pentru cele de culoare. costurile au crescut cu 200%. reprezentând de 6 ori mai mult decât înainte. Fermierii au păstrat în mod tradiţional seminţele din an în an. Teama de creşterea şi mai mult a forţei marilor corporaţii constituie un alt motiv de îngrijorare pentru cei ce nu sunt adepţii lărgirii NAFTA către America Latină. Când oraşul bolivian Cochabamba a privatizat serviciul de distribuţie a apei. . De asemenea. Dar grupurile ecologice avertizează că aceste tehnologii nu au fost testate suficient. inclusiv aplicarea legilor privind sănătatea publică şi securitatea. 33000 de mici fermieri au dat faliment. capitolul II a făcut posibilă abrogarea unei legi canadiene care interzicea o substanţă chimică care produce leziuni la nivelul sistemului nervos. care otrăvea apele statului. dar. sănătatea. aceşti fermieri vor fi forţaţi să plătească pentru seminţe. dacă corporaţiile cred că orice acţiune guvernamentală.34% pentru soia. întrucât giganţii agricoli şi-au vărsat porumbul subvenţionat aici.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->