Importanţa disciplinelor

 Peste 70% din valoarea unei construcţii

o reprezintă costul materialelor.
 Peste 65% din totalul factorilor care
provoacă defecte sau, chiar, accidente
tehnice se datorează “punerii în operă”
a unor materiale necorespunzătoare
sau în condiţii tehnologice greşite.

1
 Obiectul disciplinei CHIMIE
Reamintirea noţiunilor de chimie fizică,
necesare înţelegerii fenomenelor fizico-chimice
specifice materialelor de construcţii, în relaţie
cu caracteristicile acestora:
 structura substanţelor; polimeri si silicati
 stări de agregare şi transformările lor;
 sisteme de substanţe (sisteme disperse) şi
fenomene de interfaţă;
 I.Structura atomului
I.1.Atom. Element chimic. Izotopi
 Multă vreme s-a crezut că materia este alcătuită din
particule extrem de mici, indivizibile, numite atomi.
Descoperirile ştiinţifice din domeniul fizicii şi chimiei
de la începutul secolului trecut: descărcări electrice
în gaze rarefiate, emisiile de electroni din metale
incandescente, radioactivitatea etc. au dus la
concluzia că: atomul este divizibil şi are o
structură complexă.
 Atomul este alcătuit din particule de dimensiuni foarte
mici: protonii, neutronii, mezonii, electronii.
 Toate particulele care alcătuiesc un atom se numesc
particule elementare, iar protonul, neutronul şi
electronul sunt considerate particule fundamentale.

Atomul (modelul Bohr - Sommrfeld)
 Mişcarea periodică sub influenţa unei forţe
centrale duce la orbite eliptice, cu nucleul aşezat
în unul din focare.
e- protoni
nucleu
neutroni
e-

n+ înveliş de electroni
e-
e-
 Protonii şi neutronii formează partea centrală a
atomului, nucleul şi de aceea se numesc
nucleoni. Electronii se rotesc în jurul nucleului
cu viteze foarte mari, formând învelişul
electronic.
 În atom numărul electronilor din învelişul electronic
este egal cu numărul protonilor din nucleu.
 Numărul protonilor (sarcinilor pozitive)
din nucleu se notează cu Z şi se numeşte
număr atomic.
 Specia de atomi cu acelaşi număr atomic
Z formează un element chimic.
 Masa unui electron este foarte mică, aproape
neglijabilă în comparaţie cu masa unui proton sau
neutron. Cum protonii şi neutronii, particule grele,
se află în nucleu, înseamnă că masa atomului este
concentrată în nucleu.
 Suma dintre numărul de protoni şi numărul
de neutroni din nucleu poartă numele de
număr de masă şi se notează cu A.
 Deoarece masele electronilor sunt neglijabile şi
notând cu cu N - numărul neutronilor din nucleu,
atunci numărul de masă al unui atom este dat de
relaţia:
 A=Z+N
12
C

 Există atomi care, deşi au acelaşi număr atomic

(Z) au număr de masă diferit (A); ei se numesc
izotopi (în greceşte isos=acelaşi; topos=loc).
Izotopii ocupă acelaşi loc în sistemul periodic.
 Izotopii sunt specii de atomi cu acelaşi
număr atomic (acelaşi număr de protoni) dar
cu număr de masă diferit (număr diferit de
neutroni).
 Un izotop se notează prescurtat prin simbolul
elementului, în stânga lui fiind scrise: jos –
numărul atomic iar sus numărul de masă. Uneori
se indică numai numărul de masă .
 Masa atomică relativă a oricărui
element se exprimă în raport cu a 12-a
parte din masa izotopului 12C (unitate
atomică de masă, notat u.a.m.).
 Sunt multe elemente în natură formate din
izotopi: putem spune că majoritatea
elementelor chimice sunt amestecuri, în
anumite proporţii, de izotopi.
 De exemplu, în cazul elementului carbon
s-au identificat 7 izotopi: 10C; 11C; 12C;
13C;14C; 15C; 16C.
 I.2. ORBITALI. STRATURI.
SUBSTRATURI
 Totalitatea electronilor care gravitează în jurul
nucleului unui atom formează învelişul
electronic al atomului. Învelişul de electroni este
format din straturi electronice, iar un strat
poate avea mai multe substraturi.
 În mişcarea lor rapidă în jurul nucleului
electronii nu urmează nişte traiectorii precise. Cu
toate acestea, ei se pot găsi cu mare
probabilitate în anumite regiuni ale spaţiului din
jurul nucleului, formând nori de electricitate
negativă (nori electronici) numiţi orbitali.
 Atomul de hidrogen are un singur
electron; în mişcarea sa neîntreruptă
electronul se poate apropia mai mult sau
mai puţin de nucleu, menţinându-se în
interiorul unei regiuni de formă sferică
(orbital de simetrie sferică).
 Pe lângă mişcarea în jurul nucleului,
electronul execută şi o mişcare în jurul
axei sale, numită mişcare de spin.
Mişcarea de spin se poate produce în
două sensuri: una în sensul acelor de
ceasornic şi alta în sens invers.
 Dacă un electron se roteşte într-un sens şi alt electron în
sens opus, se spune că cei doi electroni au spin opus. Într-
un orbital nu pot exista decât maximum doi electroni cu
spin opus, numiţi electroni cuplaţi. Un orbital ocupat cu doi
electroni cuplaţi se execută convenţional: ↑↓.
Orbitalii au diferite forme şi energii. Se cunosc patru tipuri
de orbitali:
 de tip s – au formă sferică şi conţin maxim doi electroni;
 de tip p – au doi lobi egali, situaţi de o parte şi de alta a
nucleului; într-un substrat sunt trei orbitali p, orientaţi în
spaţiu după cele trei axe de coordonate (x, y, z) notându-
se cu px, py, pz. Deoarece fiecare orbital conţine
maximum doi electroni, substartul de tip p se completează
cu până la 6 electroni;
 de tip d – au formă mai complicată, sunt în număr de cinci
şi se completează până la 10 electroni;
 de tip f – sunt în număr de şapte şi sunt complet ocupaţi
când au 14 electroni.
 Electronii care formează învelişul unui
atom sunt grupaţi în straturi electronice
notate cu numerele 1,2,3,... 7 sau cu litere
K, L, M, N, O, P, Q. Numerotarea
straturilor se face dinspre nucleu spre
exterior. Energia electronilor este cu atât
mai mică cu cât sunt mai apropiaţi de
nucleu, astfel încât electronii cu energia
cea mai mică se află în stratul K iar cea
mai mare energie o au electronii din
ultimul strat, numit şi strat de valenţă.
Fiecare strat este format din unul sau mai
multe substraturi.
 I.3. OCUPAREA CU ELECTRONI A
STRATURILOR ŞI SUBSTRATURILOR
 Distribuţia electronilor unui atom în straturi şi
substraturi se numeşte configuraţie electronică.
 S-a constatat experimental că electronii tind să aibă
energie cât mai mică, adică să ocupe în atom locuri cât
mai apropiate de nucleu. Această tendinţă este însă
limitată, deoarece un strat nu poate fi ocupat decât un
număr determinat de electroni.
 Notând numărul stratului cu n, numărul maxim de
electroni dintr-un strat este dat de relaţia:
Nr. e- = 2n2
 Astfel: stratul K conţine maximum 2 electroni;
 stratul L conţine maximum 8 electroni;
 stratul M conţine maximum 18 electroni;
 stratul N conţine maximum 32 electroni.
 Ordinea ocupării cu electroni a straturilor şi
substraturilor se stabileşte ţinând seama de
următoarele reguli:
 electronul distinctiv tinde să ocupe în atom
locul vacant (liber) de energie minimă;
 într-un orbital nu pot exista decât maximum
doi electroni de spin opus (principiul lui
Pauli);
 un orbital nu poate fi ocupat cu doi electroni
decât după ce toţi orbitalii substratului respectiv
sunt ocupaţi cu câte 1e- (regula lui Hund).
 PERIODICITATEA PROPRIETĂŢILOR
ELEMENTELOR

 Cercetând sistemul periodic al

elementelor, se observă că unele
proprietăţi variază în mod continuu -
proprietăţi neperiodice (numărul
atomic, masa atomică), iar altele variază
după o anumită periodicitate – proprietăţi
periodice (proprietăţile chimice şi
unele proprietăţi fizice).
 1. Proprietăţile neperiodice
 Aceste proprietăţi variază continuu.
Numărul de ordine (Z) creşte de la 1
(hidrogen) până la 116 .
 Masa atomică A creşte de la 1,008
(hidrogen) până la 292 .
 2. Proprietăţi periodice.
2.1. Proprietăţi fizice
 Razele atomice cresc în grupă de sus
în jos, o dată cu creşterea numărului de
straturi. În perioade, raza atomică scade
de la elementul din grupa I la cel din grupa
a VIIa. Volumele atomice variază similar
cu razele atomice.
 Razele ionilor pozitivi şi negativi cresc
în grupă de sus în jos, în acelaşi sens cu
razele atomice. Razele ionilor pozitivi scad
în perioadă de la grupa IA la grupa a III-a
A, ionii metalelor din grupa IA au cele mai
mari raze dintre ionii pozitivi ai metalelor
din perioada respectivă. Razele ionilor
negativi scad în perioadă de la stânga la
dreapta.
 Energia de ionizare este energia consumată
în procesul de formare a ionilor pozitivi, din
atomi în stare gazoasă.
 Energia de ionizare este o caracteristică a fiecărui
element şi valoarea ei depinde de structura
electronică a atomului respectiv. Dacă se compară
energiile de ionizare ale elementelor perioadei a 3-
a se constată că cea mai mică energie de ionizare
o are sodiul (cu un e- de valenţă); energia de
ionizare creşte la magneziu (cu 2e- pe ultimul strat)
şi este şi mai mare la aluminiu (cu 3e- de valenţă).
Energia de ionizare este deci o proprietate
periodică; în perioadă energia de ionizare
creşte de la stânga la dreapta, de la grupa
IA la grupa a VIII-a A. În grupă, energia de
ionizare scade de sus în jos.
 2.1. Proprietăţi chimice
 Valenţa elementelor este o altă proprietate
care variază periodic (deşi există şi excepţii). În
combinaţiile cu elementele mai electonegative
decât ele, stările de oxidare maximă ale
elementelor sunt pozitive şi egale cu nr. grupei (A
sau B din S.P.).
 În combinaţiile cu elementele mai
electropozitive decât ele, stările de oxidare
maximă ale elementelor sunt negative şi egale
cu diferenţa dintre opt şi numărul grupei de
care aparţine elementul în sistemul periodic.
 Tendinţa de a ceda electroni - caracterul
electropozitiv (manifestat de elementele cu
caracter metalic) creşte în grupă odată cu masa
atomică şi scade în perioadă cu numărul grupei.
Caracterul electronegativ (manifestat de
elementele cu caracter nemetalic) scade în grupă
odată cu creşterea masei atomice şi creşte în
perioadă cu numărul grupei (de la stânga la
dreapta).
H4SiO4 H3 PO4 H2 SO4 HClO4
acid ortosilicic acid fosforic acid sulfuric acid percloric

tăria acizilor creşte

 II.LEGĂTURI CHIMICE
 Teoria electronică a valenţei a lămurit în mod
raţional stabilitatea şi proprietăţile speciale ale
configuraţiilor electronice complete de dublet şi de
octet.
 S-a fundamentat principiul că transformările chimice
ale atomilor sunt datorate tendinţei acestora de a-şi
modifica stratul exterior de electron, astfel încât să
dobândească configuraţie de gaz rar.
 Configuraţia electronică a gazelor rare este foarte
stabilă. Atomii care au configuraţie diferită de
acestea, deci mai puţin stabilă, manifestă tendinţa
să şi-o stabilizeze. După modul cum se realizează
configuraţia de gaz rar, se deosebesc:
electrovalenţa şi covalenţa.
 II.1. LEGĂTURA IONICĂ
 Legătura rezultată prin transfer de electroni
este cunoscută sub numele de legătură ionică
sau electrovalentă, iar proprietatea atomului
de-a forma o astfel de legătură se numeşte
electrovalenţă. Ea este determinată de numărul
de electroni pe care atomul îi poate primi sau
ceda.
 Acest tip de legătură se întâlneşte la
compuşii formaţi din elemente cu caracter chimic
opus: un metal (capabil să cedeze electroni) şi
un nemetal (capabil să accepte electroni).
 Exemplu: în reacţia sodiului cu clorul
fiecare atom tinde să-şi formeze
configuraţia stabilă a gazului rar cel mai
apropiat: atomul de sodiu cedează
electronul de pe ultimul strat şi devine ion
pozitiv de sodiu:
Na - 1e- Na+
 atomul de clor acceptă un electron şi
devine ion negativ ion negativ de clor:
Cl + 1e- Cl-
 Cei doi ioni de semn contrar Na+ şi Cl- se atrag
datorită forţelor electrostatice şi formează
compusul ionic clorură de sodiu. În acest caz are
loc un transfer de electroni de la sodiu la clor.
 Prin legături ionice se formează sărurile, unii
oxizi bazici şi cei mai mulţi hidroxizi. Majoritatea
substanţelor formate din ioni se prezintă sub
formă de cristale ionice. Unul din cele mai
cunoscute cristale ionice este cel de NaCl -
clorură de sodiu (sarea de bucătărie), care
cristalizează în reţea cubică, în nodurile căreia
se găsesc ioni de Na+ care alternează cu ioni de
Cl- . În realitate ionii sunt mult mai apropiaţi,
determinând o structură compactă.
 Proprietăţile substanţelor ionice
 Starea de agregare: la temperatură obişnuită
substanţele ionice sunt solide.
 Punctul de topire: legătura ionică este o
legătură puternică; pentru a rupe o astfel de
legătură ce se stabileşte între ioni de semn
contrar, este necesară o cantitate mare de
energie. Din această cauză compuşii ionici au
puncte de topire şi de fierbere ridicate. Cu cât
forţa de atracţie dintre ioni este mai puternică,
cu atât punctul de topire este mai ridicat.
 Tăria legăturii ionice, deci şi valoarea
punctului de topire creşte cu diferenţa
dintre caracterul electrochimic al
elementului:

 NaBr NaCl NaF

7400C 8010C 9920C

Creşterea punctului de topire

 Comportarea la lovire: sub acţiunea unei forţe
exterioare, prin lovire, un cristal ionic se sfărâmă în
cristale mai mici – este casant. Aceasta se explică prin
faptul că sub acţiunea unei forţe exterioare, planele de
ioni se deplasează astfel încât la un moment dat ionii de
acelaşi semn din planele vecine se apropie mult unii de
alţii şi astfel iau naştere forţe de respingere care duc la
spargerea cristalului în fragmente mai mici.
 Solubilitatea: substanţele ionice sunt solubile în solvenţi
polari, cum este apa.
 Conductibilitatea electrică: în stare solidă ionii ocupă
poziţii fixe în cristal. Aceste poziţii sunt determinate de
legătura electrovalentă, care este o legătură puternică.
Din acest motiv, sub acţiunea câmpului electric, ionii nu
se deplasează, curentul nu trece prin cristale. În
topitură sau în soluţie, ionii părăsesc poziţiile fixe, devin
mobili, se mişcă liber şi se pot deplasa spre electrozi;
astfel devine posibilă trecerea curentului electric.
 II.2. LEGĂTURA COVALENTĂ
 Combinaţiile rezultate în urma punerii în
comun a unor perechi de electroni între doi
atomi se numesc combinaţii covalente.
 Legătura formată datorită participării în
comun a electronilor proveniţi de la doi atomi
diferiţi se numeşte legătură covalentă sau
omeopolară sau atomică, iar proprietatea
atomului de-a forma o astfel de legătură se
numeşte covalenţă.
 2.1. Legătura covalentă polară
 Când legătura covalentă se formează între doi
atomi diferiţi (HF, HCl, H2O, NH3) - atomul mai
electronegativ atrage mai puternic electronii puşi
în comun şi-i menţine mai aproape de nucleul
său. Molecula este mai alungită, are doi poli şi
se numeşte moleculă polară (dipol). Întrucât
electronii puşi în comun nu sunt complet
deplasaţi spre atomul cu caracter electronegativ
(ceea ce ar corespunde unei ionizări), sarcinile
care apar în dipol nu au valoare întreagă, ci
fracţionară; pentru a se nota astfel de sarcini se
utilizează notaţia δ+ şi δ-.
 Molecula este cu atât mai polară cu cât
diferenţa dintre caracterul nemetalic şi
metalic al elementelor care se leagă, este
mai mare. Dintre hidracizii halogenilor,
molecula cea mai polară o are HF,
deoarece fluorul este cel mai
electronegativ din grupă.

HI HBr HCl HF

Creşte polaritatea moleculei

 2.2. Legătura covalentă nepolară
 În cazul moleculelor diatomice de gaze cu atomi
identici: H2, O2, Cl2, N2 se realizează legături
covalente nepolare.
 Exemplu: molecula diatomică de hidrogen se
formează prin legătură covalentă nepolară.
Atomul de hidrogen are în orbitalul 1s un singur
electron necuplat; doi atomi de hidrogen (care
au spin opus) pun în comun fiecare câte un
electron, realizându-se o covalenţă printr-un
dublet comun de electroni:
 H· + H· H:H
 Cei doi electroni puşi în comun (dubletul comun) se
prezintă grafic printr-o linie ce uneşte cei doi atomi legaţi:
H:H sau H – H.
 Atomii se pot unii şi prin mai multe covalenţe (legături
multiple); de exemplu, în molecula de azot cei doi atomi
pun în comun câte trei electroni (electronii necuplaţi din
stratul de valenţă); atomii de azot se unesc, deci, prin trei
dublete comune (trei covalenţe).
 Deoarece în cazul moleculelor diatomice (H2, O2, Cl2, N2),
atomii care participă la legătură sunt identici, dubletul
comun de electroni aparţin în egală măsură celor doi
atomi. Asta înseamnă că densitatea norului electronic este
distribuită simetric între cele două nuclee. Tot molecule
nepolare formează şi unele substanţe care prezintă o
simetrie geometrică a moleculei (exemple: CH4, CCl4,
CO2).
 3. REŢELE COVALENTE (ATOMICE)
 Substanţele solide care formează reţele
atomice au în nodurile reţelei atomi uniţi
între ei prin legături covalente.
 Astfel, în cazul cristalului de diamant,
format din atomi de carbon, atomii din
reţea se unesc prin legături covalente;
fiecare atom de carbon pune în comun cei
patru electroni de valenţă cu alţi patru
atomi vecini. Celula elementară a
diamantului este un cub.
 Legăturile covalente sunt orientate în spaţiu, sunt rigide şi
sunt mai puternice decât legăturile ionice; aceste
caracteristici explică proprietăţile substanţelor construite
din reţele atomice: duritate mare, puncte de topire
ridicate, insolubilitate în apă şi-n alţi solvenţi, prost
conducătoare de căldură şi electricitate.
 Pentru exemplificare – câteva proprietăţi ale
diamantului:
 punct de topire ridicat;
 duritate foarte mare (10 în scara Mohs);
 densitate mare (3,5 g/cm3);
 nu conduce căldura şi nici curentul electric;
 insolubil în apă, alcool, sulfură de carbon;
 reactivitate chimică foarte mică.
 O altă formă cristalină sub care se prezintă
carbonul este grafitul. Acesta are un tip special
de reţea atomică, numită reţea stratificată.
Reţeaua stratificată a grafitului este o reţea
atomică hexagonală formată din planuri paralele
de atomi de carbon (figura 2).
 S-a determinat că atomii de carbon dintr-un
plan ocupă colţurile unor hexagoane regulate şi
fiecare atom se leagă covalent de alţi trei atomi
de carbon, unul dintre electronii de valenţă
rămânând liber şi mobil. Între atomii de carbon
din acelaşi plan se manifestă legături covalente
puternice, în timp ce între atomii de carbon
situaţi în planuri paralele suprapuse legăturile
sunt slabe.
 Proprietăţile grafitului sunt determinate sunt
determinate de aceeaşi structură cristalină:
 duritate mică (1 pe scara Mohs) din cauza
distanţelor mari şi a forţelor de legătură slabe
dintre straturi;
 densitate mai mică decât a diamantului
(2,2g/cm3);
 lasă urme pe hârtie şi clivează deoarece între
planurile paralele forţele de legătură sunt slabe
şi este posibilă alunecarea planurilor;
 conduce curentul electric datorită electronilor
liberi mobili existenţi în planurile cu cicluri
hexagonale;
 reactivitate mai mare decât a diamantului.
 Diamantul şi grafitul sunt substanţe
formate din aceeaşi specie de atomi (de
carbon), dispuşi însă diferit în reţeaua
cristalină. Acest aranjament diferit al
atomilor în cristal conferă proprietăţi
diferite substanţelor respective.
 Caracteristica unor elemente de a
exista în două sau mai multe forme
(sisteme de cristalizare), cu proprietăţi
diferite se numeşte alotropie.
4. LEGĂTURA COVALENTĂ COORDINATIVĂ –
COMPLECŞI
 Este un caz particular al legăturii covalente şi
constă în punerea în comun de electroni de
către un singur atom, care posedă dublete
neparticipante şi care funcţionează ca un atom
donor de electroni. Celălalt atom, care nu
participă cu electroni la formarea legăturii, are
rolul de acceptor de electroni:
A: + B A:B
 Legătura coordinativă este întâlnită la
formarea ionilor poliatomici ca: NH4+, H3O+ etc. şi
la formarea unei clase de combinaţii chimice
importante, numite combinaţii complexe.
 În scrierea formulelor chimice, legătura
covalentă coordinativă se reprezintă
printr-o săgeată ce indică sensul deplasării
electronilor de la atomul donor spre atomul
acceptor. Ionul complex se scrie între
paranteze drepte. O combinaţie complexă
este formată dintr-un ion metalic (ion
central) de care sunt legaţi prin legături
covalente coordinative molecule sau ioni
(liganzi). Numărul liganzilor legaţi
coordinativ de ionul central de numeşte
număr de coordinaţie.
 Liganzii pot fi:
 molecule, de exemplu: H2O, NH3, CO etc.
În acest caz sarcina electrică a ionului
complex va fi dată de sarcina pozitivă a
ionului metalic (ex.: [Cu(NH3)4]2+;
 ioni negativi, de exemplu: SO42-, PO42-,
HO- etc. În acest caz sarcina ionului
complex se calculează făcând suma
algebrică între sarcina pozitivă a ionului
metalic şi produsul dintre numărul de
liganzi şi sarcina negativă a ligandului.
 La denumirea unei combinaţii complexe se iau în
considerare:
1. clasa de compuşi din care face parte combinaţia
complexă: acid, hidroxid, sare;
2. numărul de coordinare;
3. numele ligandului;
4. numele ionului central;
5. numele ionului care neutralizează sarcina ionului central
şi numărul acestor ioni
 Totdeauna se denumeşte mai întâi ionul cu sarcina
negativă şi apoi cel cu sarcina pozitivă, legaţi prin
prepoziţia „de”, deşi în scrierea formulei chimice a
combinaţiei complexe ordinea este inversă.
 Exemple:
[Cu(NH3)4](OH) - hidroxid de tetraaminocupru (II)
[Ag(NH3)2] NO3 - azotat de diaminoargint (I)
[Co(NH3)6] Cl3 - triclorură de hexaaminocobalt (III)
4. LEGĂTURA METALICĂ. REŢELE METALICE

 Prin metode fizice moderne s-a demonstrat că

metalele au structură cristalină. Majoritatea
metalelor cristalizează astfel încât fiecare atom
să fie înconjurat de numărul maxim de atomi pe
care-i permite geometria cristalului, iar întreg
ansamblul său să ocupe cel mai mic volum
posibil. Astfel, în cristalele compacte ale multor
metale, fiecare atom este înconjurat, în imediata
vecinătate, de alţi 12 atomi ( sau, pentru un
număr redus de metale, de alţi 8 atomi).
 Majoritatea metalelor formează trei tipuri de
reţele cristaline:
 a) reţele cubice centrate intern - în această
reţea, atomii metalului ocupă vârfurile şi centrul
spaţial al unui cub, astfel încât fiecare atom este
înconjurat de alţi opt atomi (litiul, bariul, sodiul,
cromul etc.);
 b) reţele cubice cu feţe centrate – în care
atomii sunt dispuşi în vârfurile şi centrele feţelor
unui cub; acest tip de reţea corespunde unei
structuri compacte, fiecare atom fiind înconjurat
de 12 atomi (aluminiul, argintul, aurul etc.);
 c) reţele hexagonale – în care atomii ocupă
vârfurile unor prisme hexagonale, un atom
metalic este învecinat cu alţi 12 atomi
(magneziul, zincul etc.).
 Unele metale se găsesc în mai multe forme
cristaline (forme alotropice). De exemplu fierul,
până la temperatura de 9000C, are o reţea
cubică centrată intern (α-Fe), iar între 900 –
14010C are o structură compactă, cubică cu feţe
centrate (γ-Fe).
La solidificarea topiturii unui metal, cristalizarea
începe concomitent din mai multe puncte,
numite centre de cristalizare. Cristalele cresc
în toate direcţiile libere, până ce întâlnesc alte
cristale vecine; astfel rezultă microcristale cu
forme neregulate, numite cristalite. Metalele
uzuale sunt, în general, conglomerate de astfel
de cristalite, orientate în toate direcţiile – deci
putem concluziona că metalele au o structură
policristalină.
 În cristalele metalice legătura dintre atomii metalelor este o
legătură de tip special, numită legătură metalică. Într-
un cristal metalic distribuţia electronilor este diferită de
aceea din atomii liberi. În cazul metalului compact, numai
electronii mai apropiaţi de nucleu se găsesc în orbitali
atomici individuali. Orbitalii care conţin electronii învelişului
exterior se contopesc, dând naştere unor orbitali care se
extind pe toţi atomii din cristal.
 Astfel, nivelurile superioare de energie se contopesc
formând aşa - numitele benzi de energie. Electronii din
aceste benzi, mai puţin atraşi de nucleu, sunt mai mobili şi
aparţin în oarecare măsură tuturor atomilor – sunt
electroni comuni întregului cristal.
 Această structură explică proprietăţile caracteristice
ale metalelor: luciu metalic, opacitate, duritate,
maleabilitate, ductilitate, conductibilitate
termică şi electrică.