Biserica de pe strada pietonală

(1Febr.2009)

Cu ochi flămânzi mă-ntorc şi iar mă răsucesc pe străzile cu ciment rece şi privesc din nou şi din
nou la clădirile ce se-nalţă semeţe şi mândre ca nişte cuceritori ce se întrec în beatitudine şi posesie a
micii lumi ce le-nconjoară.
Pe când străzile mai erau inundate de lumină pală a unui soare de iarnă, picioarele mele păşeau
fragil pe străzile de beton, atât de rece şi modern, şi ochii-mi erau atraşi de străluciri şi luxoase
materiale din vitrina fiecărui magazin. Trec lent pe lângă ele , cu gândul departe de acel loc comercial
şi abia dacă reuşesc să realizez ce privesc. Cu haina maro descheiată şi cu mâinile în buzunarele largi
şi goale, îndepărtez puţin braţele de corp, şi le deschid ca şi când aş dori să îmi iau zborul de pe acea
pistă a shoppping-ului şi ca într-un spasm al încântării, mă răsucesc brusc folosind călcâiele tălpilor
noilor teneşi albi. Ca într-un dans cubanez, ca într-un videoclip gălăgios din ecranul televizorului, îmi
îndoi puţin genunchii, cu mâinile încă depărtate de silueta ce piere-ncetul cu încetul sub mantia
apusului de soare, şi-i îndrept cu hotărâre ca mai apoi să aşez braţele pe lângă mine şi să îmi continui
drumul cu un zâmbet subtil pe faţa pistruiată.

Privesc de-a lungul şi latul străzii pietonale din Oradea şi gândurile se rătăcesc pentru o clipă în
mulţimea oamenilor ce se plimba şi ei pe aceeaşi stradă. La fiecare pas, un magazin încearcă să
câştige competiţia cu celelate întreprinderi şi brand-urile lor. Mă amuză advertismentele şi culorile şi
mesajul lor; puţin naïve, puţin străduindu-se să convingă oamenii de calitatea şi eficientă produselor
sau serviciilor lor, îmi par atât de copilăroase şi inutile. Totuşi, la cursurile de management am învăţat
că ele chiar dau roade prin amprenta ce o lasă asupra subconştientului constant-activ al indivizilor ce
străbat acea parte a oraşului. Câteva voci îşi intensifică tonul pe măsură ce se apropie , ca mai apoi să
îşi reducă volumul îndepărtându-se în noaptea încă gri. Sunt în dreptul unei biserici de curând
renovate, pe cerul bleu-marin reuşiseră să apară luna şi eternul său colţ de lumină pală, iar măreţul
Luceafăr urmărind-o îndeaproape.
Privesc spre crucea de fier înălţându-se maiestuos înspre cerul de seară , impunându-se şi cerând
respect. Din când în când oamenii ce trec prin faţa bisericii îşi fac cruce, apoi îşi continuă drumul şi
neimportantele discuţii cu amicii sau familia. Par a fi plictisiţi, şi totuşi atât de captivaţi de inutilele
lor conversaţii. Cumva, le desconsider din pricina lipsei nevoii de acele discuţii interminabile şi
adesea lipsite de puterea construirii psihicului uman. Oarecum, nu le duc dorul şi acest lucru mă
bucura. Căci nevoia dinlăuntrul fiinţei mele îşi dezlănţuie strigătul foametei şi însetării după o hrană a
sufletului şi a spiritului.

Stând înaintea bisericii, observ câteva expresii faciale nedumerite cu privire la poziţia mea: cu
ochii aţintiţi spre crucea sa, cu picioarele parcă plantate în pietrele străzii şi haina descheiată suflată
de adierea rece a vântului, câteva şuviţe de păr deranjate, nu mă obosesc să le reaşez conştientă fiind
de revenirea adierilor şi îmi continuu meditarea asupra maiestuozităţii necesare creerii şi realizării
unei astfel de clădiri, şi totuşi incompetentă evidentă a acesteia de a conţine înlăuntrul pereţilor săi
curaţi Prezenţa.
Sfinţenia şi reverenţa inspirată de rolul acestui templu ce-şi desfăşura tăcută şi subtila sa mireasmă
dumnezeiască înaintea ochilor mei de muritor, îmi captă atenţia pentru un moment. Am stat tăcută
înaintea sa, admirând-o. O clădire puţin mai înaltă decât o casă mediocră şi totuşi cu mult mai mică în
comparaţie cu zgârie-norii acestei lumi a tehnologiei moderne şi în continuă dezvoltare....
 Oarecum, aproape râd în sinea mea la realizarea nebuniei omului de a-L conţine în incinta a patru
pereţi doar pentru că în vremuri antice El a decis să se facă cunoscut omului folosind un Templu şi
Sfânta Sfintelor. În nejudecata lor, au uitat de etern valabila promisiune de a locui în cel mai adânc
loc al fiinţei umane: spiritul...
Mă dezamăgeşte uitarea lor rătăcitoare şi mă uimeşte faptul că nu îşi reamintesc o promisiune atât
de sacră a măreţului har de a fi templul Prezenţei şi încercarea nesăbuită de a o conţine în altceva
decât adâncul sinelui... Sunt surprinsă şi totodată fără cuvinte la gândul harului dat de a-L cunoaşte
astfel şi de a nu avea nevoie de o clădire pentru a ajunge la El. În minte-mi răsună un strigăt al
bucuriei pe măsură ce realizarea darului dat oricărui muritor ia amploare în diversitatea neobosită şi
greu de oprit a gândurilor minţii mele entuziasmate. Mă îndepărtez cu paşi leneşi, din când în când
mişcându-i în ritmul unui dans, un dans acordat la ritmul cântecului de mulţumire ce-şi lansă ecoul
pretutindeni în duhul meu. Şi simt importanţă şi preţuire tocmai deoarece sunt date de Cel ce este
Important şi Preţios, Cel ce este Iubire...

Şi-n simplitatea vieţii mele, mă-ndepărtez cu un zâmbet subtil şi păşind în ritm de dans printre
luminile din podea ce pâlpâiau adesea, luminând feţele celor ce se apropiau....