COLEGIUL NATIONAL “DRAGOS-VODA”

SIGHETU MARMATIEI

STUDIU DE CAZ

- DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI –

INDRUMATOR:
Prof. Andrasciuc Dana

MEMBRII GRUPEI:
Dunca Dora
Ostas Anca
Rusneac Anca
Stefan Felicia

SIGHETU - MARMATIEI
- 2007 -
Cuprins:

1.Dimensiunea religioasa a existentei………………………………………4

2.Mentalitatea medievala………………………………………….6
3.Mitropolitul Varlaam……………………………………………7
4.Mitropolitul Moldovei Dosoftei…………………………………8
5.Grigore Ureche……………………………………………........12
6.Miron Costin……………………………………………….......13
7.Antim Ivireanul………………………………………………...19
8.Despre graiul moldovenilor…………………………………....21
9.Despre literele Moldovenilor…………………………………..23
10.Literatura apocrifa…………………………………………….24
11.Literatura religioasa la sfarsitul secolului al XVII-lea………..27
12.Invataturile lui Neagoe Basarab………………………………38
13.Inexistenta literaturii religioase……………………………….44
14.Sursele imaginatiei medievale………………………………..46
15.Traditii………………………………………………………..47
16.Taina botezului…………………………………………….. ..48
17.Casatoria…………………………………………………… ..49
18.Moartea…………………………………………………….....51
18.Religia crestina……………………………………………….52
19.Icoana Coborarea de pe cruce………………………………..53
20.Concluzie…………………………………………………….54
21.Anexa I:Mitropolitul Dosoftei……………………………….55
22.Anexa II:Mitropolitul Varlaam si Cazania…………………..56
23.Bibliografie…………………………………………………..57

2
"A tăia latura religioasă din
istoria literaturii româneşti
înseamnă a renunţa la
cunoaşterea trăsăturii celei
mai caracteristice din
cultura noastră veche şi una
din feţele ei de glorie.”
Nicolae Cartojan

3
 Dimensiunea Religioasa a Existentei

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale

din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei
bizantine. In Dacia,crestinismul patrunsese,fara indoiala,chiar de la inceputul
colonizarii romane,adus de legionari ,mai ales din rasaritul imperiului.O
dovedesc numeroase vestigii arheologice,precum si limba,unde toate
cuvintele despre ceea ce poate numi “Crestinismul de baza” sunt latinesti:
Dumnezu( de la Dominus Deus)duminica,cruce,crestini,biserica,lege(lege
sacra,religie),cuminecare,rugaciune,altar,Scripturi,sunt(sfant,mai ales in
cuvinte compuse ca Sfanta Maria,Sin Pteru,Sin Nicoara,deoarece,in limbajul
current,a fost inlocuit cu sfant,prin contaminare cu slavonul sventu).Cu toate
acestea,organizarea ecleziastica,instalarea unei ierarhii bisericiesti au
asteptat sfarsitul marilor navaliri barbare si coincid,probabil,cu perioada de
glorie a primului tarat bulgar.Iata de ce romanii au pastrat slavona veche
drept limba bisericeasca pana la sfarsitul secolului al XVII- lea,insa tot
timpu au fost supusi,de departe,patriarhatului Constantinopolului.Urmarea
este ca cei mai multi termini privitori la organizarea ecleziastica,precum si la
teologie sau in literatura religioasa sunt de origine slava-greaca Incepand cu
secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii serviciului divin in
biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana. In aceasta perioada
s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau nevoie toti
credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzand
invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si
pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane
demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este
dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova,
au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile
infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns
mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la
unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel
amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de
zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin
mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si
in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in

4
comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce
creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.
Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada
premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de
stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai
intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba
slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a
fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest
scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au
facut sa circule in tot spatial sud-est european.
Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier
comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in
dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara,
prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la
nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si
la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).
Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor
spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de
istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii.
Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona,
apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai
exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida,
aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin
mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al
identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie
romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei
individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca
literatura de inspiratie religioasa.
Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai
multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele
3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni
simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de
formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate
de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in
interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si

5
in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea
sentimentului religios.
Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat
spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala,
canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe
de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a
“bunului crestin”, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari
bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta
parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii
hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-
edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).

Mentalitatea medievala: homo religiosus

Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt
orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care
comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul
moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune
neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri
de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a
puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune
recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei
initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul
insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma,
catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si
foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza
sentimentul de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul
popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici
pagane legate de vechile religii ale naturii.

6
 Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat

prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a
fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii
religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil
propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam
pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane.
Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin
energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si
enumeratia ies imediat in evidenta:
“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce
gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui
Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are
urechi de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu
moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga
celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga
celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga
celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu
slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga
tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor,
saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a
giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se
pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de
plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea,
dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.”
Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din
cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul
devine un simbol al vietii pacatoase:
“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea
fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame
cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu
mai vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea
si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru
mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului
satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte
lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu
durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se
asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai
ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec.

7
Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i
iaste mentea intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..”

Mitropolitul Moldovei Dosoftei

Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra

culturala din secolul al XVII-lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei,
Dosoftei. “Acest Dosofteiu mitropolitul – scrie Ion Neculce – nu era om
prost de felul lui; era neam de mazil (dupa o alta redactie a operei lui
Neculce : “Fecior de negutator”). Prea invatat ; multe limbi stia: elineste,
latineste, slovineste si alte. Adanc din carti stia; si deplin calugar, si
cucernic, si bland, ca un miel; in tara noastra pre aceste vremuri nu se afla
om ca acesta” 1.
Iar un copist rus al unui manuscris slavonesc a lui Dosoftei spune:
:Traducatorul acestei carti sfinte, preasfintitul Dosoftei, mitropolit ortodox al
Sucevei – multi care l-au cunoscut vorbesc bine despre el”2.
Patriarhul Moscovei, Ioachim, intr-o scrisoare din 16 decembrie 1679, il
compara pe Dosoftei, ca intelepciune, cu Moise, si ca iubire de adevar cu
Solomon3. Se poate spune, fara exagerare, ca mitropolitul Dosoftei a fost una
din cele mai laminate fete bisericesti ale ortodoxismului, care joaca un rol
insemnat nu numai la romani, ci si in viata cultural-bisericeasca a Ucrainei si
a Rusiei muscovite.
Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul
mitropolit al Moldovei se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov,
Papara, de origine macedoromana, care a stat mult timp in Moldova si
ulterior a trecut in Polonia orientala. Acolo, acesta familie a jucat un rol
insemnat in viata publica, fiind primita in randurile nobilimii poloneze4.
Originea macedoromana a lui Dosoftei se confirma si prin unele
macedoromanisme semnalate in opera lui de profesorul D. Gazdaru 5. Anul
nasterii mitropolitului Dosoftei nu se cunoaste, dar, dupa unele date
indirecte, el s-ar fi nascut in anul 1624. Cunostiintele mari ale mitropolitului
Moldovei si preocuparile lui intelectuale ne fac sa presupunem ca el nu a
1
M. Kogalniceanu, Cronicele Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1872, p.233
2
St. Ciobanu, Kiev, 1915.
3
Ibidem, p.59.
4
St. Ciobanu, Contributii privitoare la originea si moartea mitropolitului Moldovei Dosoftei, Bucuresti,
1920.
5
D. Gazdaru, Contributii privitoare la originea, influenta si limba mitropolitului Moldovei Dosofteim, Iasi,
1927

8
fost un auto-didact, ci a urmat o scoala superioara bine organizata, asa cum
era scoala “fraternitatii” ortodoxe din Lvov, unde se predau limbile latina,
greaca, poloneza si slava bisericeasca si unde existau si catedre de retorica si
poezia.
Familia Papara, din care se tragea Dosoftei, era sprijinitoarea acestei scoli si,
deci, viitorul mitropolit al Moldovei isi facea studiile la acesta scoala. Dupa
terminarea studiilor, Dosoftei trece in Moldova, unde il gasim prin anul
1649 in calitate de calugar modest la manastirea Pobrata( Probota). In anul
1658, el devine episcope al Husilo, iar in anul urmator trece in aceasi calitate
la Roman. In anul 1671, pe timpul domniei lui Duca Voda, ocupa scaunul de
miropolit al Moldovei, pe care-l detine – cu o mica intrerupere din motive
politice _ pana in anul 1686. In acest din urma an, regale Poloniei, Jan
Sobieski, facu o incursiune militara in Moldova, ocupa Iasul si-l lua pe
mitropolitul Dosoftei in Polonia. Aici mitropolitul Dosoftei a fost nevoit sa
stea la castelul Stryj si la manastirea Zolkiev pana in anul 1693, cand moare,
la 13 decembrie, si este inmormantat la aceasta din urma manastire.
Mitropolitul Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a
Moldovei, dandu-I acestei vieti un impuls nou. Prin reinfiintarea tipografiei,
prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei este
continuatorul direct a operei culturale din epoca lui Vasile Lupu. Si
activitatea lui se desfasoara in directia trasata de inaintasii sai, in legatura cu
miscarea culturala provocata de catre mitropolitul Petru Movila.
Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut
lumina tiparului este Psaltirea in versuri, care apare in anul 1673, intr-un
orasel polonez, Uniev. Se vede ca mitropolitul Dosoftei, in anii lui de sedere
la manastirea Probota si de pastorie la Husi si Roman, se ocupa intens de
traducerea si de alcatuirea cartilor pe care le scoate intre anii 1673 si 1686.
Psaltirea in versuri a necesitat o munca indelungata. El face la inceput
“talcovania acestii sfinte carti…, carea iaste plina de ruga si plina de tainele
ceale mare a lui Dumnezeu. Pentru aceia cu multa truda si vreame
indelungata”, el, cum “a putut mai frumos” , a trades aceasta carte din
slavoneste.
Aceasta traducere cu textul ei slav, care se deosebeste ca limba de limba
traducerilor romanesti de atunci, a vazut lumina tiparului in anul 1680.
Textul tradus in proza a fost “tocmit” in “versuri” , “in cinci ani foarte cu
usardie multa”. Crescut in mediul cultural al Poloniei, unde poezia inca in
secolul al XVI-lea ajunge la o mare perfectiune sub pana poetului umanist
Jan Kochanowski (1530-1584), mitropolitul Dosoftei are o deosebita atractie
pentru versificatie. Astfel, in toate tipariturile sale el publica niste stihuri la
luminatul “gherb” a Tarii Moldovei. Iar in precuvantarea lui din Psaltirea in

9
versuri Dosoftei ne da un fel de tratat de versificatie, prima lucrare in acest
ge in limba romaneasca. In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in
anul 1683, Dosoftei tipareste o lunga Cronologie a Tarii Moldovei , scrisa in
versuri silabice, compusa din 136 de randuri. Are si niste versuri dedicate
patriarhului Moscovei, Ioachim.
Ceea ce este mai interesant, este faptul ca mitropolitul Dosoftei a scris si
niste versuri asupra silabelor, in limba poloneza, pe care le publica in
aceleasi Parimii si care n-au fost retiparite pana acum in literatura noastra 6.
Faptul acesta denota ca mitropolitul Dosoftei cunostea bine limba poloneza.
Operele talentatului poet Jan Kochanowski se bucurau la polonezi de o
deosebita popularitate. Intre aceste opere, psaltirea vesificata este
considerate ca opera de cea mai mare valoare7. “Nimeni – spune un istoric al
literaturii poloneze – pana la Mickiewicz n-a stiut sa exprime toate nuantele
variate ale sensibilitatii sufletului omenesc, asa cum ele sun exprimate la
Kochanoswki”8. De fapt prin psaltirea lui versificata se creeaza limba
poetica poloneza.
Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura
noastra veche este foarte mare. Cu toate defectele de limba si de forma,
Psaltirea a avut o circulatie mare ; ca dovada ca a fost citita, este faptul ca
unul din psalmii versificati, in spcial acei scrisi in ritmul cantecelor
poporului nostrum, au patruns in literature noastra populara sub forma de
cantece de stea. Asa este recunoscut psalmul 46, care incepe astfel:

“Limbile sa salte
Cu cantece ‘nalte
Sa strige ‘n tarie
Glas de bucurie…”

Psaltirea in versuri a lui Dosoftei a fost cea dintai opera mare versificata in
romaneste si, date fiind calitatile ei poetice si popularitatea operei lui David,
psalmii transpusi in versuri inspira increderea in vigoarea limbii romanesti,
care de atunci inainte devine capabila de a imprima in melodia cuvantului
toata gama sensibilitatii sufletului romanului. Citez un mic fragment din
Psaltirea lui Dosoftei:

6
St. Ciobanu, Versuri poloneze necunoscute in opera mitropolitului Moldovei Dosoftei, extras din
Melanges Drouher, 1940.
7
Ignacy Chrzanowski, Historja literatury niepodlegtej Polski, varsovia, 1920, p.194.
8
Ibidem, p.195.

10
 “Catre tine am nadejde
Doamne, candu-s in primejdie
Si sa nu-mi vie stideala
Preste veaci sminteala,
Sa ma scoti din greutate.
Si te pleaca de m-asculta,
Se ma scoti din grija multa,
Sa-mi hii domn si sprejeneala
Si stanca despre navala…”

La sfarsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile lui Miron Costin

privitoare la originea neamului romanesc.
Terminand observatiile noastre cu privire la activitatea mitropolitului
Dosoftei, constatam rivna lui fara de seaman pentru raspandirea cartii
romanesti. Sub el nu apare nici o carte slavoneasca, cu toate ca el cunostea
bine limba slava. Toate cartile publicate sub pastoria lui sunt rezultatul
muncii lui, toate sunt traduse sau alcatuite de el. Limba scrierilor lui insa n-
are cursivitatea si frumusetea limbii lu Varlaam sau a cronicarilor nostri.
Intr-un studio mai vechi s-a remarcat ca in opera lui dosoftei ar fi marturisiri
din care ar reiesi ca el a invatat romaneste mai tarziu 9. Probabil ca limba
romaneasca el a invatat-o mai tarziu. Este limba carturarului erudit, adeseori
greoaie, lipsita de claritatea graiului, desi, alaturi de numeroasele
slavonisme, si el intrebuinteaza cuvinte populare, chiar provincialisme.
Este necesar sa mentionam ca neobositul carturar al Moldovei, in ultimii
ani vietii sale petrecuti in Polonia, desfasoara o activitate mare pe terenul
culturii religioase din Moscova si Ucraina.
Reforma bisericeasca, introdusa in Rusia de catre patriarhul Moscovei,
Nikon, a dus la framantari mari cu caracter religios, care nu se termina nici
pe la sfarsitul sec. al XVII-lea. In lupta darza ce se da pe chestiuni de dogme
religioase si rituale intre doua partide – acea latina si cea greceasca, la care a
fost chemat sa-si puna cuvantul si Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei isi
da contributia sa pretioasa. El traduce din greceste si slavoneste opera lui
Simeon de thesalonic, „despre erezii” , pe care o traduce si Nicolae Milescu,
si o trimite in manuscris patriarhului Moscovei, Ioachim, si mitropolitului
Kievului, Varlaam Iasinski.
9
Manuscris in Biblioteca Acad. Rom., nr. 2602.

11
 Grigore Ureche

Primul cronicar care isi imbraca opera in limba romaneasca si, in acelasi
timp, ne da si un nou tip de cronica este Grigore Ureche. Din datele sarace s-
au pastrat cu cprivire la viata lui, aflam ca el e fiul boierului moldovean
Nestor Ureche, care, pe la sfarsitul secolului al XVI-lea, ocupa in Moldova
postul de mare vornic al Tarii de Jos. El ridica manastirea Secu, pe care o
inzestreaza cu danii mari. Din motive politice, Nestor Ureche este nevoit sa
pribegeasca in Polonia, unde a stat mai mult timp (anii 1592-1595, 1612-
1615).
Nu se cunoaste cu preciziune data nasterii lui Grigore Ureche. Se crede ca
el s-a nascut in jurul anului 1590 si, deci, el petrece o parte din copilarie si
din anii de scolaritate in Polonia. Miron Costin, in Descrierea Tarii
Moldovei si Munteniei, scrisa in limba poloneza, afirma ca “Ureche [a fost]
mare vornic in Tara de Jos a Moldovei. El a invatat in scolile libere (de
<<arte literare>>) sub coroana polona.
Se stie ca Grigore Ureche a folosit pe langa limba slava bisericeasca,
limba polona si latina la alcatuirea cronicii sale. Reintors in tara, tanarul
boier 10moldovean cu studii serioase ocupa treptat mai multe dregatorii. De
la simplu boier in anul 1628, sub Miron Barnovschi, el ajunge sub Vasile
Lupu pana la inalta dregatorie de mare vornic al Tarii de Jos. Moare in prima
jumatate a anului 1647.
Grigore Ureche a lasat o singura opera, care, in forma in care s-a pastrat
are urmatorul titlu: Carte ce se cheama letopiset, ce intr-insa spune cursul
anilor si descalecarea Tarii Moldovei si viata domnilor. Aceasta opera insa
n-a mai ajuns pana la noi in original si nici in copii mai aproape de original,
ci intr-o redactie amplificata cu interpolari, ce mai veche din anul 1670,
facute de catre Simeon Dascalul.
Baxandu-se pe o informatie gresita data de catre Dimitrie Cantemir, in
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor (Bucuresti, 1901, p.144), cum
ca “Ureche au trait si au scris pre vremile lui Aron Voda Tiranul, a caruia
domnie si sfarsitul istoriei sale face”, B. P. Hadseu crede ca “autorul cronicii
fu anume Nistor Ureche”. Aceasta teorie a fost imbratisata si de catre Aron
Densusianu, in Istoria limbei si literaturei romane.

10
P.P.Panaitescu, op. cit., p.10.

12
 Traditia a pastrat insa si o alta parere, si anume ca letopisetul atribuit lui
Grigore Ureche apartine lui Simeon Dascalul. In Predoslovia letopisetului
scris din indemnul lui Teodosie Dubau in anul 1694, se arata ca “izvodul am
luat de pre un letopiset a lui Simeon Dascalul, carele si Simeon l-au izvodit
de pre un izvod a lui Ureche vornicul”.

Miron Costin – Viata Lumii

Miron Costin (1633-1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche,

este un carturar de tip renascentist, cu o insemnata cultura, cu lecturi din
scrierile antice, din "Iliada" lui Homer si "Eneida" lui Vergiliu. Este in
acelasi timp un istoric lucid, cu o vasta informatie in domeniu, framantat sa
nu se piarda in negura anilor faptele insemnate ale neamului, pe care
incearca sa le recupereze in scrierile sale cele mai importante, "Letopisetul
Tarii Moldovei" si "De neamul moldovenilor". Fiu al lui Ioan Costin,
mare postelnic si hatman in Moldova, devenit nobil polonez cu blazon,
Miron Costin isi petrece primii douazeci de ani ai vietii in Polonia, urmand
colegiul de la Bar, cu trei clase de gramatica si doua de umanioare in limba
latina, si dobandind temeinice cunostinte istorice si lingvistice. Revenit in
tara, Miron Costin urca trepte insemnate pe scara sociala si politica: este
sluger sub Gheorghe Stefan in 1657, apoi paharnic, parcalab in 1659, mare
comis in 1664, mare vornic de Tara de Sus in 1667, sub Ilias
Alexandru, si mare vornic in Tara de Jos, in 1669, sub Gheorghe Duca.
in timp ul domniei lui Constantin Cantemir, tatal marelui carturar Dimitrie
Cantemir, Miron Costin este staroste de Putna, in aceasta dregatorie starpind
toti talharii din tinutul respectiv. in 1691, Miron Costin este executat din
porunca lui Constantin Cantemir, fiind banuit pe nedrept de complot
impotriva domniei, impreuna cu fratele sau Velicico. Dupa executia lui
Velicico, un vataf de aprozi este trimis la Barbosi, unde Miron Costin tocmai
isi inmormantase sotia. A fost decapitat in apropiere de Roman, in
decembrie 1681, la 58 de ani, nereusind sa-1 induplece pe calau sa-i permita
sa se dezvinovateasca in fata domnitorului.
Poemul filozofic "Viata lumii" a fost scris intre 1671 si 1673, avand o
tema cunoscuta inca din antichitate, "desertaciunea desertaciunilor si
toate sunt desarte" sau fortuna Iabilis (soarta schimbatoare), foarte
raspandita in literatura Evului Mediu. Poemul debuteaza cu ideea vietii ca o
ata subtire: "A lumii cantu cu jale viiata,/ Cu griji si primejdii, cum ieste si
ata,/ Prea subtire...

13
Versurile de mai sus seamana cu "Psalmii" lui David 39 si 90. Ca si in
"Ecleziastul", Miron Costin urmareste temperarea pornirii umane spre
glorie, atragand atentia asupra instabilitatii norocului. Marile figuri ale
trecutului sunt enumerate ca monumente ale trecerii inexorabile a timpului:
"Ubi Plato, ubi Porphirius,/ Ubi Tullius aut Vergilius?". "Viata lumii" are
drept concluzie o privire moralista asupra conditiei umane: pentru a fi fericit,
omul trebuie sa faca pe pamant numai fapte bune. Dintre cronicarii
moldoveni, Miron Costin este scriitorul cu gradul cel mai mare de
complexitate, prin eruditie, orizont cultural, valoarea si amploarea
documentarii, tendinta de integrare a evenimentelor din istoria Moldovei in
cele ale istoriei europene, viziunea moralista, uneori polemica si virulenta,
asupra destinului uman si al popoarelor, nu in ultimul rand prin rafinamentul
stilistic, rezultat din modul in care utilizeaza toate artificiile literare ale
epocii.

Predoslovia lui Miron Costin, "voroava la cetitoriu", se mai cheama

"stihoslovie", un fel de introducere despre poezie, despre ritm, corespondent,
in aprecierea carturarului moldovean, al grecescului rithmos: "in toate
tarile, iubite cetitoriule, se afla acest feliu de scrisoare, care elineste ritmos
se chiama, iara sloveneste stihoslovie si cu acest chip de scrisoare au scris
multi lucrurile si laudile imparatilor, a crailor, a domnilor...". ii recunoastem
astfel, lui Miron Costin, prima incercare teoretica asupra definirii poeziei,
scriitorul mentionand ca, in afara de proza, de cronica, in spatiul romanesc,
specia literara frecvent exersata pe atunci, exista si alt gen literar, in versuri,
in care s-au scris mari opere ale lumii, de catre scriitori faimosi: "Asa au
scris vestit istoric Omir razboaiele Troadii cu Ahileus, asa Verghilie
incepatura imparatiei Ramului... Cu aceasta pilda scrisu-t-am si eu aceasta
mica carte, a cariia numile ieste Viiata lumii, aratandu-ti pre scurtu cum este
lunecoasa si putina viiata noastra si supusa pururea primejdiilor si
primenelilor. Nu sa pofteasca vreo lauda dintr-aceasta putina osteneala, ci
mai multu sa vaza ca poate si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce
se cheama stihuri...".
Arta poetilor nu mai este "dezlegata", ca proza, nesupusa nici unei conventii
compozitionale, ci este supusa rigorilor prozodice, "legata", ca o modalitate
de lucru dominanta a compunerilor savante: "Stihu ieste, nu ca alta scrisoare
dezlegata, ci ieste legata de silave cu numar, silava este impreunarea a doao
slove, cum ieste: ba, va, ga, da. Deci, de aceste silave stihurile ceste ce scriu
intr-aceasta cartulie au 13 silave, iara sa pot si in 9 si in sapte a face si santu
si intr-alte chipuri stihuri la alte limbi, cum ieste elineasca sau latineasca...".
Tema baroca a lumii schimbatoare este descrisa de cronicarul moldovean in

14
imagini elocvente: "A lumii cantu cu jale viiata./ Cu grije si primejdii cum
iaste si ata:/ Prea subtire si-n scurta vreme traitoare." Comparatia lumii cu
ata ilustreaza tema fortuna Iabilis, a sortii schimbatoare, lipsita de
stabilitate. Imaginea unei lumi eterne, linistite este inselatoare: "O, lume
hicleana, lume inselatoare!/ Trec zilile ca umbra, ca umbra de vara,/ Cele ce
trecu nu mai vin, nici sa-ntorcu iara./ Trece veacul desfranatul trec anii cu
roata,/ Fug vremile ca umbra si nici o poarta/ A le opri nu poate. Trec toate
pravalite/ Lucrurile lumii, si mai multe cumplite./ Si ca apa in cursul sau
cum nu sa opreste,/ Asa cursul al lumii nu sa conteneste./ Fum si umbra
suntu toate, visuri si parere./ Ce nu petrece lumea si ce nu-i in cadere?/
Spuma marii si nor suptu ceriu trecatoriu,/ Ce e in lume sa nu aiba nume
muritoriu?".
Lumea se defineste, in felul acesta, ca un spatiu baroc, in care actiunea
legilor firii este predestinata: "Zice David prorocul: «Viiata iaste floare,/ Nu
traieste, ce indata ieste trecatoare»", omul insusi marturisindu-si propria sa
neputinta in fata sortii: "«Viiarme santu eu si nu om», tot acela striga."
Poetul, ca un martor imaginar al vremurilor apuse, are viziunea descendentei
negative a lumii, a destramarii universale. Lucrurile se "pravalesc" catre cel
"nepravalit, nestramutat", chiar astrele fiind supuse aceluiasi determinism
demolator: "Si voi, lumini de aur, soarile si luna,/ intuneca-veti lumini, veti
da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoaba,/ Va asteapta groaznica
trambita si doba." Esenta lumii se afla in lucrurile schimbatoare, lipsite de
puterea proprie de a se sustine: "Nu-i nimica sa stea in veci, toate trece
lumea", iar lucrurile sunt "nestatatoare", "niste spume". Ruga adresata lui
Dumnezeu releva credinta in puterea suprema a universului si in teoria
pangonica: "Tu, parinte al tuturor, doamne si imparate,/ Sangur nu mai
covarseste vremi nemasurate. / Celelalte cu vreme toate sa se petreaca./
Sangur ai dat vremilor toate sa petreaca./ Suptu vreme stam, cu vreme ne
mutam viiata,/ Umblam dupa a lumii inselatoare fata."
Faptele si evenimentele umane se inscriu pe o panta a destramarii, caci peste
toate se asaza pecetea entropiei temporale: "Vremea lumii sotie si norocul
alta,/ El a sui, el a surpa, iarasi gata." Zeita Fortuna, ca stapana a destinelor,
este raspunzatoare de ridicarea si coborarea lor neincetata: "Norocului i-au
pus nume cei batrani din lume;/ Elu-i cela ce pre multi cu amar sa afume./ El
sue, el coboara, el viata rumpe." Omul este supus in permanenta timpului,
clipei schimbatoare: "Norocul la un loc nu sta, intr-un ceas schimba pasul."
Vremea este responsabila si de trecerea anilor si a imparatiilor, de ruinarea
perpetua a eforturilor umane, tema fortuna labilis asociindu-se cu motivul
biblic ubi sunt: "Vremea incepe tarile, vremea le sfarsaste./ indelungate
imparatii vremea primeneste./ Vremea petrece toate; nici o imparatie/ Sa stea

15
in veci nu o lasa, nici o avutie/ A trai nu poate. Unde-s cei din lume/ Mari
imparati si vestiti? Acu de-abiia un nume/ Le-au ramas de poveste. Ei suntu
cu primejdii/ Trecuti. Cine ai lumii sa lase nadejdii?/ Unde-s ai lumii
imparati, unde iaste Xerxes/ Alixandru Machidon, unde-i Ataxers,/ Avgust,
Pompeiu si Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toti i-a stinsu vreme, ca pre niste
spume."
in poemul "Viiata lumii" Miron Costin concentreaza teme literare de mare
raspandire si rasunet, reluate mai tarziu de poetii romantici romani si
indeosebi de Mihai Eminescu in motivul ruinelor si in marea poezie a
destramarii domului universal al lumilor.

Viata lumii
Miron Costin

A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa,

Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:
Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.
Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.
Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
Zice David prorocul: "Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea".
"Viiarme sântu eu şi nu om", tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.

16
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.
În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.
Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.
Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţiia sa, vremea, toate le surpe.
Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.
Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe

17
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
"Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească". Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,

18
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.

Antim Ivireanul

Cel mai de seamă ierarh al Ţării Româneşti, deopotrivă pastor şi învăţător, a

fost şi rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deşi n-a fost român de neam,
prin harul cuvintelor şi al vieţii lui, Mitropolitul Antim a fost iubit şi preţuit
de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “.
Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din
iunie 1992, prin care strălucitul între ierarhi, Antim Ivireanul , a fost
confirmat (oficial ) în rândul sfinţilor, ca Ierarh – Martir , prăznuit la 27
septembrie.
Originar din Iviria, pe numele de botez Andrei, tânărul este luat rob de turci
şi adus la Constantinopol. Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică
unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile
greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1960, binecredinciosul voievod
Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, unde devine ucenic
tipograf la fostul episcop Mitrofan al Huşilor. Intră în cinul monahal şi este
hirotonit preot, între anii 1691 - 1694 preluând şi conducerea tipografiei
domneşti din Bucureşti , unde tipăreşte trei cărţi. După 1696 este egumen la
mănăstirea Snagov unde, până în 1701, tipăreşte alte 15 cărţi dintre care 5 în
româneşte, iar una bilingvă ”Liturghierul greco-arab” (1701), prima ediţie în
limba arabă, pentru credincioşii din Antiohia. Revine apoi în Bucureşti,
vreme de 4 ani, continuând să tipărească alte 15 cărţi în special de cult.
Pentru viaţa sa înalt duhovnicească oglindită şi activitatea sa culturală,
a fost ales episcop al Râmnicului la 16 martie 1705, întemeind şi aici o
tipografie , unde în 3 ani, scoate la lumină 9 cărţi între care 3 în româneşte

19
şi 3 în ediţie bilingvă slavo-română. Scrie “Tomul bucuriei”,(1706) contra
catolicilor şi Liturghierul cu Molitvelnicul (1706), primele ediţii româneşti
din Muntenia. Potrivit recomandării testamentare a mitropolitului Teodosie (
+27 ian. 1708) care păstorise credincioşii din Ţara Românească timp de 40
de ani, la 22 februarie 1708, episcopul Antim este înscăunat mitropolit, de
faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. Tipăreşte la Târgovişte ,
într-o nouă tipografie, 18 cărţi (11 în româneşte), introducând în cult limba
poporului şi desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab ( tipicul) şi
Şerban Cantacuzino ( textele biblice ). Erau deja tipărite în româneşte, deci,
Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Catavasierul ,
Ceaslovul (1715). Rămân totuşi netraduse Mineiele, Triodul şi Penticostarul.
În 1715 mută tipografia în Bucureşti, în noua mănăstire, ctitoria sa, cu
hramul “Tuturor sfinţilor”. În total, Sfântul Antim a tipărit 63 de cărţi, 39 cu
mâna sa, 21 în româneşte, 4 fiind scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt
ilustrate cu miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe
deosebită. Între cărţile de folos sufletesc puse la îndemâna credincioşilor se
numără şi “ Didahiile” ( predicile) sale, precum şi “ Învăţăturile creştineşti”
(1700).
De asemenea, preocupat de grija românilor din Transilvania, Sfântul Antim,
în 1699, trimite un ucenic la Alba Iulia să tipărească unele lucrări şi cărţi de
cult ortodoxe. Chiar după dureroasa dezbinare din 1701, Mitropolitul Antim
trimite scrisori de îmbărbătare către românii din Şcheii Braşovului,
îndemnându-i să rămână statornici în dreapta credinţă, hirotonindu-le preoţi
şi diaconi.
Înflăcărat patriot şi luptător împotriva asupririi turceşti, ca şi voievodul şi
susţinătorul său Constantin Brâncoveanu, Mitropolitul Antim este arestat, în
primăvara anului 1716; forţat să-şi de-a demisia şi refuzând-o, Mitropolitul
Antim este caterisit, pe nedrept, de Patriarhia ecumenică, urmând să fie
închis pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. Pe drum,
însă, ostaşii turci l-au omorât, aruncându-i trupul în apele râului Tungisa,
lângă Adrianopol. Abia după 250 de ani (1966), Patriarhia ecumenică a
anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Mucenic
Antim.

Predoslovie la cuvantul de invatatura in duminica florilor

O ,cat sunt de minunate semnele bucuriei,ce arata astazi Ierusalimului,la

intrarea domnului Hristos!Ca un pre biruitoriu il priimeste.Toata cetatea

20
iase intru intampinarea lui.Norodul si multimea,toata randuiala i sa inchina
cu cucerie si toata varsta il cinsteste cu laude.Unii astern hainele lor pre
pamant ca sa treaca si altii cu frunzele copacilor ii impodobesc calea.Altii
merg inainte cu stalpari si altii ii urma cu ramuri.Altii il slavesc ca pre un
fiiu a lui David:” Osana,fiiul lui David” si altii il propovaduiesc imparat lui
Israil:”Blagoscovit cel ce vine in numele domnului,imparatul lui Israil”.
Si pentru ca sa fie bucuriia mai cu mult minunata pana si pruncii cei
far’ de raotate,cu ramuri in maini si cu laude striga:” Osana,celui dintru
inaltime”.
Dara oare de unde atatea glasuri veselitoare?De unde atatea mariri?
Din ce pricina atata bucurie la norod si atata cinste mantuitoriului
Hristos?Ne-o spune,fetzii miei,evanghelistul Ioan la Evanghelia de
astazi,zicand:”Pentru aceeia il si intampina pre el norodul ca auzise ca au
facut el acest semn!Inviiarea cea trupeasca a lui lazar au dat pricina
norodului sa faca catra Hristos o priiminta neobiciunita ca aceasta,sa
alerge intru inampinarea lui cu stalpari,sa-l mareasca cu
laude:”Osana,fiiul lui David”.
Si gandul cel de taina a acestii invieri imi da mie pricina sa fac
astazi,inaintea dragostei voastre,aceasta vorba.Insa voiu sa va arat cui sa
inchipuiaste acest Lazar si a cata mila are trebuinta pentru ca sa
inviiaze,cele ce zace ca Lazar mort de 4 zile in groapa.Ce asculti cu
dragoste,de pohtiti sa va folositi sufleteste.”

Despre graiul moldovenilor

Scriitorii au felurite pareri despre izvorul graiului moldovenesc. Multi

dintre acestia socotesc ca el ar fi graiul latinesc stalcit, fara amestecul altor
graiuri. Altii socotesc ca el s-ar trage din graiul italienesc. Noi vrem sa
infatisam aici temeiurile amandurora partilor, pentru ca cititorul sa poata
vedea cat mai degraba adevarul. Cei ce zic ca graiul latinesc ar fi muma cea
dreapta si adevarata a graiului moldovenesc se sprijina pe temeiuri, si cea
mai buna dovada este ca in graiul moldovesnesc se mai gasesc multe vorbe
latinesti, care in graiul latinesc nu se afla deloc; dar substantivele si vorbele
ce au intrat in graiul italienesc de la goti, vandali si logobarzi nu se afla in
graiul moldovenesc.
Ca sa limpezim mai bine acest lucru, vrem sa dam cateva pilde:
Latineste Italieneste Moldoveneste
Incipio Commincio Incep
Albus Bianco Alb

21
 Civitas Citta Cetate
Dominus Signore Domn
Mensa Tavola Masa
Verbum Parola Vorba
Caput Testa Cap
Venation Caccia Vinat
Moldovenii folosesc, ce e drept, verba auxiliaria, dar acestea nu sunt
italienesti, ci ale lor.
La fel stau lucrurile si cu articolele, caci in nici una din partile vorbirii nu
este graiul moldovenesc mai deosebit de cel italienesc decat tocmai in
aceasta. Italianul isi pune articolul inaintea numelui. Moldoveanul dupa
nume. Precum l’ huomo, la moglie, pe moldoveneste, omul muierea.
Italianul are numai un articulum masculini generic, la singular,il , la
plural, gli sau i, la feminine singularis, la, la plural, le; moldovenii au insa la
singulari masculino doua articole ul si le, pe unul il adauga la cuvintele care
se termina intr-o consoana; ca omul, homo, calul, equus, scaunul, scamnum,
vasul, vas, sarpele, serpens, cainele, canis etc. La plural ei pun la sfarsitul
cuvintelor care insemneaza finite vii articolul ii; precum caii, oamenii, equii,
homines; lucrurile neinsufletite se sfarsesc insa la plural cu ele, ca: scaunele,
vasele s.a.m.d. De asemenea moldovenii au doua articulos faeminini
generic:
e si a, ca: muiere, gaina, mulier,gallina. Cuvintele care se termina cu e
primesc la plural ile, ca: muiere-muierile, iar cele ce se termina in e au la
plural ele, ca: gaina-gainile.
Se poate insa banui mai degraba ca acele vorbe care se potrivesc mai
mult cu graiul italienesc decat cu graiul cel vechi al romanilor s-au strecurat
in graiul nostrum din legaturile negutatoresti indelungate pe care moldovenii
le-au avut cu genovezii, pe vremea cand acestia stapaneau tarmurile Marii
Negre.
Osebit mai trebuie sa ia aminte ca in graiul moldovenesc se gasesc vorbe
ramase pesemne din graiul cel vechi al dacilor, fiindca ele nu se cunosc nici
in graiul latinesc si nici in graiurile noroadelor megiese.
Graiul moldovenesc are, alminteri ca si celelalte graiuri, rostirile lui
felurite. Cea mai buna rostire este la Iasi, in mijlocul Moldovei, fiindca
oamenii din partile acestea sunt mult mai invatati,din pricina ca acolo se afla
curtea domneasca.
Se tin pas cu pas de graiul si scrierea moldoveneasca si recunosc, in
chipul acesta,de fapt ca graiul moldovenesc este mai curat decat al lor, cu
toate ca vrajmasia dintre moldoveni si valahi ii impiedica sa o spuna.
“Este lucru de mirare, spune el, ca graiul moldovenesc are mai multe
vorbe latinesti decat graiul latinesc, cu toate ca italianul locuieste astazi

22
acolo unde a locuit altadata romanul. Poate ca totusi nu este chiar asa de
mirare, caci italienii si-au alcatuit un grai la multa vreme dupa
aceea.”( Covatius ).

Despre literele moldovenilor

Inainte de soborul bisericesc de la Florenta, moldovenii foloseau litere

latinesti, dupa pilda tuturor celorlalte neamuri al caror grai se trage din cel
roman. Dar fiindca literele slavonesti nu ajungeau pentru scrierea tuturor
vorbelor pe care graiul moldovenesc le-a luat parte din graiul latinesc si
parte din graiurile neamurilor invecinate, atunci a trebuit sa fie nascocite
cateva litere noi; de accea graiul moldovenesc a avut apoi un numar atat de
mare de litere cum nu are nici un alt grai europenesc. Astazi numarul
literelor, impreuna cu cateva semen prozodice si de scriere, se ridica la 47.
Literele mari ale moldovenilor sunt la fel cu acelea ale grecilor si
slavilor, caci amandoua felurile de litere, ca acelea din care am infatisat
cateva chiar acuma in fata ochilor cititorului, le folosesc moldovenii in
scrisorile lor si in catastife, dup ace au lepadat pe cele latinesti; in schimb in
cartile de slujba bisericeasca , in scrisorile domnesti in socotelile vistieriei si
in alte scrisori ale curtii domnesti nu s-au folosit,vreme de 200 de ani, alte
litere decat cele slavonesti. De aceea si fiii boierilor nu invatatu alta limba
decat cea slavoneasca, dar in care nu puteau invata alte stiinte. De aceea dup
ace invatau sa citeasca ei trebuiau sa invete pe de rost cartea de rugaciuni a
bisericii Rasaritului, ohtoihul, si psalmii lui David. Dupa aceea li se lamurea
Evanghelia, Faptele apostolilordi cele cinci carti ale lui Moise, rareori insa si
celelalte carti ale Vechiului Testament, pentru ca sa poata intelege cat de cat
ce sta scris in Biblie.
Vasile Albanezu a oranduit ca, in cinstea bisericii patriarhalicesti in
mitropolie sa fie un cor alcatuit din psalti greci si jumatate in slavoneste,
obicei care se tine si astazi.
Din vremea aceea multi moldoveni au inceput sa invete literature
greceasca, latineasca si italieneasca.

Literatura apocrifa

23
 Literatura religioasa formeaza fondul invataturilor crestinesti. Ea se
raspandeste cu binecuvantarea bisericii oficiale; este literature recunoscuta
de catre autoritatile bisericesti. Paralel cu ea a existat o intreaga literatura
asa-zisa “apocrifa”, carti interzise de biserica, dar totusi erau citite de catre
carturari. Vom vorbi, mai departe, despre continutul acestei literature, despre
influenta ei asupra vietii spirituale a poporului nostrum. Aici mentionam
numai ca aceasta literature se naste si se dezvolta in aceeasi epoca bizantina
(si inainte), o data cu cartile sfinte. In primele veacuri ale crestinismului
cartile apocrife insemnau carti cu continut adanc, misterios, cu adevaruri
profunde, neintelese de toti. In acest sens se numea “carte apocrifa” si
Apocalipsul.
Dar, o data cu stabilirea dogmelor si cu aparitia ereziilor, cartile apocrife
sunt luate drept carti primejdioase credintei, de care se folosesc ereticii, spre
deosebire de cartile canonice aprobate de catre biserica
Apocrifele se strecoara adeseori chiar in cartile liturgice, cum este, de
exemplu, Trebnicul lui Petru Movila, trades si in romaneste de catre
Vartolomei Mazareanu([ms.] nr. 2986[B.A.R.]) si in care gasim, dupa cum
semnaleaza istoricii literaturii rusesti (Vladimir Perez), si o rugaciune pentru
“femeia care naste”. In multe carti de rugaciune se gasesc si niste rugaciuni
si canoane ale lui popa Eremie si popa Bogomil, personaje care au formulat
invataturile ereziei bogomilice in Bulgaria.
Apocrifele au o influenta mare si asupra iconografiei. De exemplu: Buna-
Vestire a Maicii Domnului, dupa Evanghelie, se face in casa, unde Maica
Domnului este surprinsa de catre arhanghel citind o carte. In unele icoane
acest episode infatiseaza la o fantana,unde vine arhanghelul sub chipul unui
tanar frumos, episode zugravit dupa Protoevanghelia lui Iacov, opera
apocrifa.
Originea apocrifelor se gaseste in Orient, si anume in Asia Mica, Egipt si
Grecia. In legatura cu evenimentele si personajele descries in Vechiul si
Noul Testament, circulau o sumedenie de versiuni orale, povestiri si legende,
care adeseori erau in contrazicere cu Scriptura. Cu alte cuvinte, apocrifele
fac parte din epopeea vechiului crestinism. In secolele al II-lea si al III-lea
d.Hr. apar si versiuni scrise: cateva Evanghelii ( vreo 13 ) sau
pseudoevanghelii, epistole false ale apostolilor, povestiri despre Maica
Domnului, precum so legende despre unii sfinti (sfantul Gheorghe, sfantul
Teodor Tiron). Pe de alta parte , in compozita Bibliei sunt si carti care au
fost contestate (Istoria lui Tobie, Ezdra, Iudit). Naratiunile Orientului se
impletesc cu povestirile despre personajele biblice, despre Adam si Eva,
Moisei, Solomon, David etc. Continutul acestor apocrife era din cel mai

24
fantastice. Apocrifele se raspandesc in literature greaca, de unde trec in
Apus.
Carti apocrife se gasesc si in literaturilor slave ortodoxe, cele mai vechi
datand de prin secolul al XI-lea (Izbornik Svajatoslava). Cel mai complet
index dateaza din secolul al XIV-lea si se gaseste intr-un Nomocanon. In
unele din aceste register intra si carti profane, ca Gromovnicul, Lunicul. Un
asemenea registru de carti, adevarate si false, trades din slavoneste in secolul
al XVII-lea, se gaseste si in limba romaneasca, dupa cum ama mentionat
mai inainte.

25
 LITERATURA RELIGIOASA LA SFARSITUL
SECOLUL AL XVII-LEA

Dupa domnia stralucita a celor doi voievozi din Moldova si din

Muntenia,a lui Vasile Lupu si Matei Basarab,in Tarile Romanesti urmeaza o
perioada de depresiune politica,de nesiguranta si neliniste,care nu putea sa
favorizeze o miscare culturala sustinuta de conducatorii destinelor acestor
tari.Nu se mai tipografiaza carti.Cu toate acestea,miscarea culturala pornita
cu atata avant in Moldova si Muntenia,precum si in Ardeal,nu putea fi
oprita.Ea se dezvolta repede si in aceeasi directie.Se fac numeroase traduceri
de carti religioase,opera care este incununata de Biblia lui Serban
Cantacuzino de la 1688.Se traduc o serie de apocrife si povestiri
profane,care imbogatesc literatura noastra.Pe langa numeroasele cronografe
ce se traduc din slavoneste si greceste,apar minunatele cronici
romanesti,punandu-se baze serioase istoriografiei noastre nationale.In
acelasi timp,se fac incercari de a se scrie versuri romanesti.
In aceste manifestari ale culturii noastre se vad adeseori inceputuri
serioase ale literaturii noastre originale.Contactul oamenilor de cultura cu
Apusul,fie prin intermediul Poloniei,fie direct,a dus la o ridicare a nivelului
cultural.Apar carturari cu cunostinte de limbile clasice,oameni bine initiati in
cultura Apusului.Personalitati ca Nicolae Milescu Spataru,ca Stolnicul
Constantin Cantacuzino,ca Miron Costin,ca mitropolitul Dosoftei puteau
face cinste oricarei natiuni apusene.Aceluiasi contact cu Apusul [i] se
datoreste si dezvoltarea constiintei nationale.Chestiunea originii latine a
romanilor,a unitatii lor de neam nu mai apare ca ceva vag si neprecis.La
scriitorii nostri bisericesti,dar mai ales in scrierile cronicarilor nostri,ideea
latinitatii si unitatii de neam apare cu totul in alta lumina.Sa ne aducem
aminte de indignarea cercurilor noastre intelectuale de atunci,pe care o
provoaca teoriile straine cu privire la originea romanilor,indignare ce-si
gaseste expresiunea in replica data lui Simeon Dascalul de catre Miron
Costin.
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea ,miscarea culturala
pornita sub Vasile Lupu si Matei Basarab continua a se dezvolta in aceeasi
directie pe care pornise.

26
 Din numeroasele traduceri ce s-au facut in aceasta perioada,o buna
parte se traduc din limba ucraineana.Legaturile dintre romanii din Principate
si populatia ortodoxa din Polonia nu inceteaza.Aceste legaturi se
accentueaza sub pastoria mitropolitului Munteniei,Varlaam,si Dosoftei in
Moldova.Prin anul 1666-1667,Varlaam,egumen la o manastire din
Vlasca,face o calatorie la Moscova,oprindu-se in centrele culturale ale
Ucrainei,unde traditia culturala inaugurata de catre Petre Movila era inca
vie.Devenit episcop al Rimnicului,iar mai tarziu mitropolit al tarii,sub
auspiciile lui se tipareste cea dintai carte in tipografia din Bucuresti,pe atunci
capitala a Tarii Romanesti.Este vorba de Cheia intelesului aparuta
in anul 1678.
Din prefata acestei carti aflam despre imprejurarile in care s-a
intocmit “cu multa usardie” tipografia,cum s-au adus “dascali de tipografie”
si cum,gasind ca tiparitura poate fi “de folos mare bisericii tarii noastre
rumanesti “ si “ spre folosul sufletului neamului”,a “tocmit dascali invatati”
pentru a traduce cartea.
Traducere se face ca pe opera lui Ioannikie Galeatovski,scriitor
ucrainean dina doua jumatate a secolului al XVII-lea.Absolvent al
Colegiului lui Petru Movila,mai tarziu professor si rector la aceeasi
scoala,Ioannikie Galeatovski este cel mai talentat si mai prodigios scriitor
din pleiada carturarilor iesiti din scoala Petru Movila.
Intre numeroasele lui scrieri se remarca Cheia intelesului ,o colectie
de predici la duminecile si sarbatorile anului,insotita de un manual de
“omiletica”.Din 64 de “cazanii” din cartea lui Galeotovski,aparuta la Lvov
in anul 1665( a treia editie),Varlaam tipareste numai 18 predici.Plecarea lui
de la conducerea treburilor Mitropoliei nu i-a dat putinta sa-si termine
tiparirea cartii,pe care a avut-o tradusa,cu mici exceptii,in intregime, in afara
de manualul de “omiletica” sau de “retorica bisericeasca”.
In Biblioteca Academiei Romane se mai pastreaza in manuscris o
colectie de cazanii,compusa din 12 bucati,iar alte doua cazanii necunoscute
intra in compozitia Chiriacodromionului-colectie de cazanii aparuta la Alba-
Iulia in anul 1699.Traducatorii Cheiei intelesului se gasesc si in unele
manuscrise romanesti.Popularitatea cartii,tradusa din initiativa mitropolitului
Munteniei,Varlaam,se explica prin faptul ca predicile lui Galeotovski sunt
bogate in citatiuni din Sfanta Scriptura,din Vietile sfintilor,din autori laici si
bisericesti din apusul Europei si din Orient,precum si dintr-un material bogat
de lectura,in special de legende despre Maica Domnului.limba
traducerii,simpla dar plina de armonie,adeseori depaseste ca frumusete
originalul.Materialul din predici este rinduit dupa o anumita metoda si pus in
legatura logica,asa cum prescriau manualele de retorica latino-

27
poloneza.Versiuni din legendele despre Maica Domnului din cartea Varlaam
patrund si in literatura romana populara.
O alta opera a lui Ioannikie Galeatovski,care se traduce in
romaneste,este colectia lui de legende despre Maica Domnului numita Cerul
nou.Cartea apare in forma ei definitiva la Kiev in anul 1665,cu stema tarii
Moldovei,care era si blazonul familiei Movilestilor,si cu o dedicatie Anei
Potocki,sora lui Petru Movila,fapt care denota legaturile pe care le avea
Galeatovski din Ucraina,Rusia si chiar in Moldova.S-au pastrat mai multe
manuscrise romanesti,incepand cu sfarsitul secolului al XVII-lea.Se pare ca
traducerea s-a facut in Muntenia de catre traducatorii Cheii intelesului.11
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea se face o noua
traducere in Moldova,atribuita lui Toma Stamati.Alaturi de Mantuirea
pacatosilor, o colectie de legende despre Maica Domnului,de origine
greceasca,care se raspandeste la noi prin secolele al XVII-lea si al XVIII-lea
in traduceri direct din greceste sau din slava, Cerul nou a avut o mare
influenta asupra legendelor noastre populare despre Maica Domnului.
Tot in Galeatovski se traduce in limba romaneasca Convorbirea de
la Belaia Tercov (Biserica Alba),opera pe care Galeatovski o tiparese in
limba poloneza in anul 1676.Autorul publica o discutie pe care el a avut-o
cu un iezuit pe chestiunea primatului papal(Relatata de I. Minea).
In literatura noastra din secolele XVII-lea si al XVIII-lea se
raspindesc colectii de vieti ale sfintilor si de invataturi numite patericuri.In
literatura bizantina apar scrieri adunate de catre calugari despre viata celor
mai insemnati pustnici si,in genere,calugari,insotite adeseori cu date istorice
cu privire la manastirea unde-si petreceau viata sfintii parinti.In felul acesta
se alcatuieste petricul de Egipt,patericul de Sinai ,de Ierusalim sau
Palestina,de Roma.Dupa modelul acestor patericuri,in secolul XVIII-lea se
pun bazele unui pateric al manastirii Pecerska din Kiev,care isi capata
redactia definitiva abia in secolul al XVII-lea.
In anul 1661 apare prima editie a Patericului de la Pecerska,la
tipografia manastirii din Kiev,tiparita sub ingrijirea eruditului arhimandrit
Inokentie Ghizel.
Istoricii literaturii rusesti au stabilit ca aceste opere hagiografice
imita modelele bizantine nu numai in privinta manierei de a scrie,ci si in ce
priveste continutul.Vietile sfintilor sunt opere literare in care elementele
carturaresti sunt intretesute cu motive luate din realitate sau din elemente
fantastice.Ele formeaza un material de lectrua extrem de atragator si,in
acelasi timp,au un caracter moral-religios.

11
St. Ciobanu,Din legaturile culturale romano-ucrainene din secolul al XVII-lea,Bucuresti,1938.

28
 Probabil ca d epe editia din anul 1661( sau poate de pe aceea din anul
1678) se face o traducere romana,care circula in mai multe copii din secolul
al XVIII-lea.Cel mai vechi manuscris se pare ca dateaza din anul 1699 .El a
apartinut manastirii Hurez si a fost scris si talmacit de catre” Alexandru
invatator,care a fost pe atunci in sfinta episcopie a Rimnicului”, in zilele lui
Constantin Voda.
Dintr-o notita de la sfarsitul cartii se vede ca autorul ar fi fost
supus polonez,adica ucrainean: „Hrunc librum-cetim in aceasta notita-scripsi
ego servus Domini D.Alexandrus.Preceptor.Polonus.Anno 1699”.Acelasi
text il gasim in manuscrisul nr 568,scris de catre „pisarul Silvestru
ieromonah ot Sinaia”, din anul 1705,precum si in nr.3541 [fost] a[l]
manastirii Tiganesti,in nr.2953,scris la manastirea Risca de catre
ieroshimonahul Ioan;in nr.1388,scris in anul 1784,de catre Constantin,
„dascal slovenesc”.
Am semnalat numai cateva manuscrise pe care le-am putut
identifica.Ele dovedesc ca Patericul de la Pecerska a avut o raspindire mare
in literatura noastra veche.
In ce priveste continutul Patericului,el se rezuma la povestiri
despre zidirea manastirii pecerska,la descrierea vietii intemeietorilor
ei,Antonie si Teodosie,si la bibliografia amanuntita a mai multor calugari,cu
locuri comune,cu fel de fel de minuni si cu intamplari putin
verosimile.Stilulacestei scrieri este inflorit.Opera e patrunsa de un spirit
patriotic.Autorul traducerii( de fapt au fost doua traduceri, dupa cum se
poate constata din examinareatextelor traducerii)a avut grija sa traduca
aceasta opera cuvant cu cuvant,dupa cum se poate constata din confruntarea
textelor din manuscrise cu un exemplar ce se gasete in Biblioteca Academiei
Romane al Patericului,tiparitit in anul 1678.Iata cum se traduce aceasta
scriere:
„Al doilea mare lumina tot al cerului Rusiei,al sfintei Iavre Pecerska,cea
facatoare de minuni vreadnica datorie a vedea pre preacuviosul(zic)
purtatoriu de Dumnezeu parintele nostru Teodosie,care ca o lumina din soare
cel cu raze luminate,ale preacuviosului Antonie.”
Inainte de traducerea Patericului de la Pcerska,in tarile noastre se face
traducerea patericului grecesc.Din manuscrisele pe care le-am putut
cerceta,rezulta ca in literatura noastra veche au circulat trei redactii,si
anume:
1)Patericul pe alfavit( Biblioteca Academiei Romane,nr.1429)
2)o redactie prezentata printr-un grup de manuscrise cu continut
identic( Biblioteca Academiei Romane,nr.480,scris de logofatul

29
 Mitrea;nr.1429,scris de Radu lagafatul,poate Radu Greceanu,cu data de la
1686,traducere reprodusa si in manuscrisele nr.1422 si 1565)
3)o redactie prezentata prin doua manuascrise din secolul al XVII-lea,si
anume:nr.68,scris in Moldova,si altul,nr.1287,purtand data de 1685,cu
semnatura ieromonahului Manasie,precum si manuscrisele sub cota
1505,din secolul al XVIII-lea,si nr.146.
Continutul si caracterul patericurilor de origine greceasca se deosebesc de
ale patericului rusesc;in ele predomina elementul moral-religios,dupa cum se
poate vedea in titlurile cartilor:Pentru milostenie,Pentru rugaciune,Pentru
vin.Din viata paintilor se dau numai episoade scurte.Redactiile patrunse in
limba romaneasca se deosebesc prin rinduirea materialului de povestire si
prin continut.Traducerea,chiar acea facuta de Radu logofatul,este din
slavoneste,dupa cum se poate constata din structura limbii si notele
slavonesti.
O redactie cu totul aparte formeaza un manuscris( nr.2513)din anul 1689
intitulat: Pateric sau otecinic,vietile si petreacerile sfintilor sihastri si alte
invataturi sufletesti foarte de folos din proloagele ceala moschicesti si di
printr-alte sfinte carti adunate.Autorul traducerii se foloseste probabil de
bucati imprumutate din Prologul rusesc,aparut in Moscova in anii 1642 si in
164312 si de invataturi dintr-un pateric grecesc.
In secolul urmator se face traducerea Patericului lui Grigore
Dialogul,papa Romei .Unele din aceste patericuri traduse in romaneste se
copiaza in secolul al XVIII-lea13.
De pe o tiparitura ucraineana din anul 162514,aparuta la Kiev,se face si
traducerea Comentariului la Apocalips a lui Andrei,espiscop de Cezareea
Capadociei,si se raspandeste in literatura noastra veche.In unele manuscrise
care s-au pastrat,se arata ca opera s-a tradus „ de pe elinie pre slovenesc
dialect...de cuviosul preot Lavrentie Zizanie” (carturar ucrainean din prima
jumatate a secolului al XVIII-lea,care figureaza in editia Apocalipsului de la
Kiev), „ iar acum,in zilele prea luminatului domn Io[a]n Constantin Basarab
voievod...de pre slovenie asezata,in anul de la zidirea lumii 7212,iar de la H-
s 1704”.
In Predoslovie catra cetitor se arata ca lucrarea a fost tradusa de catre
episcopul Buzaului,Damaschin15.Este vorba de cunoscutul carturar muntean
de pe la sfarsitul secolului al XVII-lea si de prima jumatate a secolului al

12
I.Karataev ,op.cit.,p 493 si 500.
13
Manuscrise in Biblioteca Acad. Romane.,nr.1903,2002,2136,2520,2987,2954.
14
I.Karataev,op.cit.,p. 380.
15
Manuscrise in Biblioteca Acad. Rom., nr. 3721.

30
XVIII-lea, care traduce si Apocalipsul16.Traducerea lui Damaschin s-a copiat
de mai multe ori17.
In anu 1676 se traduc in romaneste Invataturile avvei Dorothei .Sunt
invataturi destinate vietii calugaresti.Dupa cum se poate constata din unele
notite slavonesti18,traducerea s-a facut din slavoneste,desigur de pe cartea pe
care o scoate Petru Movila in tipografia manastirii Pecerska din Kiev, in anul
162819.
Dintr-o nota de la sfarsitul cartii aflam ca Invataturile lui Dorothei au fost
„scrise” ( probabil copiate) de catre ieromonahul „ Vasile,proegumen de
sfinta manastire ot Dolgago Polea”(Cimpulung).”Si am scris-cetim la urma-
in zilele crestinului domnu nostru Io[a]n Duca voievod si preasfintiutl
arhiepiscop si mitropolit chir Varlaam Zemle Vlasscoi,m-ta iul. V leat
7184”. Cartea se copiaza20, iar in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea ea
este tradusa din nou de catre Vartolomei Mazareanu.
O raspandire destul de mare are cartea intitulata Dioptra sau Oglinda,o
traducere din slavoneste,aparuta la Vilno,in anii 1612 si 1646.Cel mai vechi
maniscris romanesc dateaza din anul 1688.Sunt si copii mai tarzii( nr.1917).
In secolulu al XVII-lea,se mai trduce din slavoneste Oglinda bogosloviei,
care s-a pastrat din copii din secolulu al XVIII-lea 21.In manuscrisul nr
1388(alaturi de un pateric)din anul 1784,se spune ca „Oglinda
bogosloviei(este) scpasa de pre limba sloveneasca in limba rumaneasca de
oarecare arhimandrit si scrisa acuma a saptea oara in sfinta episcopie a
Rimnicului.”
In manuscrisul nr. 2045,se arata ca aceasta opera ara apartine scriitorului
bisericesc rus Nil Sorski(secolul XV-XVI),afirmatie fara nici un
temei,intrucat intre scrierile lui nu se gaseste o asemenea opera.In schimb ,in
secolulu al XVIII-lea gasim o serie de copii din invataturile acetice ale
acestui mistic rus,opere ce erau gustate mult de catre calugarii nostri 22.S-a[u]
mai pastrat in amnuscris un Molitvelnic scris de catre popa Patru in anul
168823,alte molitvelnice din secolul al XVII-lea 24,un Minei(Sinaxar),cu data
de la 1675,un alt Minei din acelasi secol(nr 4247,nr.4602),o Alfavita pentru
eretici din 1682, un rand de carti pentru serviciul divin, Slujebnic, din 1692
16
Al. Lapedatu, Damaschin episcopul si dascalul, extras din Convorbiri literare, XXX,Bucuresti, 1906.
17
Manuscrise in Biblioteca Acad. Rom., nr. 3721,3520,1323,3071,599,2582,2134,2489.
18
Manuscris in Biblioteca Acad. Rom., nr. 3562.
19
I. Karataev, op. cit. , p.399.
20
Manuscris in Bibiloteca Acad. Rom.,nr.3607.
21
Manuscris in Biblioteca Acad. Rom., nr.2045,4413,1453,1388.
22
Manuscris in Biblioteca Acad. Rom.,nr. 1620,3463,3554,2216.
23
Manuscris in Biblioteca Acad. Rom.,nr.4216.
24
Manuscrise din Biblioteca Acad. Rom.,nr.4641,4642.

31
(nr.1838),Rinduiala schimniceasca din 1695(nr. 2196),un Penticostar din
1969(ne. 5026).
In aceasta epoca se traduc numeroase vieti ale sfintilor, in afara de cele
care fac parte din patericuri si mineie,si se raspandesc prin manuscrise si
prin Vietile sfintilor ale mitropolitului Dosoftei.
Printre acestea se remarca Viata lui Nifon de Gavriil Protul,pastrata in
manuscrise din a doua jumatate a secolului XVII-lea(anii 1682,1691,
manuscrisele[nr.]464,2462).Este biografia lui Nifon,patriarhul
Constantinopolului,care,sub forma lui Radu Voda,pierzandu-si scaunul
patriarhal,chemat de catre domnitor,vine in Muntenia.El contribuie prin
experienta si cunostinele lui mari de organizare a bisericii
Ungrovlahiei.Dupa ce pleaca din tara,el moare (1508).Pe la sfarsitul domniei
lui Neagoe Basarab,Gavriil Potul,un contemporan al lui Nifon,grec care a
trecut si prin Tara Romaneasca,scrie o bibliografie a sus-numitului
patriarh,iar in prima jumatate a secolului XVII-lea lucrarea se traduce in
romaneste.De pe aceasta traducere,care nu s-a pastrat,s-au facut copiile de
mai tarziu25.
Biografia contine si elemente din viata contemporana a Munteniei.
Pe la sfrasitul secolului XVII-lea se traduc in romaneste din limba
ucraineana si unele scrieri istorice.
In istoria vietii cultural-religioase a popoarelor crestine,traducerea Bibliei
este considerata ca un eveniment de cea mai mare importanta.Am remarcat
in alta parte ca traducerea unor carti din Biblie in limba romaneasca a
inceput o data cu ivirea celor dintai teste romanesti: Evanghelia,Faptele
apostolilor si Psaltirea,care se traduc la noi in secolul al XV-lea.
In secolul al XVI-lea , se traduc si se tiparesc la Orastie de catre fiul lui
Coresi,Serban,primele doua carti din Vechiul Testament: Facerea si
Exodul,sub denumirea de Palia(1582).
Un fragment din cartea a treia a Vechiului Testament,Leviticul,din secolul
al XVI-lea,gasit de catre B.P.Hasdeu la Belgrad,se pare ca a fost o traducere
independenta de cea de la Orastie.S-a dovedit ca Palia de la Orastie, a carei
traducere si tiparie se datoresc propagandei calvine,a avut ca prototip un text
dintr-o Palie ungureasca ,aparuta in anul 1551.
In prefata Paliei lui Serban Coresi gasim o afirmatie extrem de
pretioasa,si anume: facand o enumerare( incompleta) a cartilor din Vechiul
Testament,se sublinieaza ca din aceste carti „nu-s multe care n-au iesit in
limba romaneasca”,fapt care ne indreptateste sa tragem concluzia ca pe la
sfrasitul secolului al XVI-lea ,mai multe carti din Vechiul Testament sunt
25
N.Popescu, Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, in Anal. Acad. Rom.,seria II,tomul
XXXVI,bucuresti,1913-1914,p.731-799.

32
traduse in limba romaneasca.Timpul insa nu ne-a pastrat aceste traduceri in
original;posibil ca ele au intrat,modificate ca limba,in traducerile din secolul
al XVII-lea.
Aceleasi carti principale din Biblie ,care s etraduc la inceputul literaturii
noastre religioase,figureaza si in manuscrise din secolul al XVII-lea.
Din prima jumatate a secolului al XVII-lea s-au pastrat doua manuscrise
slavo-romanesti cu Faptele apostolilor.Din secolele al XVI-lea si al XVII-
lea avem si doua Psaltiri slavo-romane26.Sunt psaltiri „didactice”,care se
intrebuintau in scoli pentru
Pregatirea clericilor.Asemenea psaltiri „didactice” aveau o mare raspandire
la slavii de rasarit.La Moscova apar mai multe Psaltiri pentru scoala(in anii
1629,1631,1632,1634,1638,1640).
In biserica rusa,pentru a deveni cineva preot,era suficient sa ceteasca bine
Psaltirea,Evanghelia si Faptele apostolilor.Iata de ce in literatura noastra
apar in limbile slavo-romana Evanghelii,cum este acea tiparita in anul 158027
si cea din manuscrisul Academiei Romane din anul 1677(nr. 497),apar si
mai multe Psaltiri,inclusiv cele doua de mai sus ,precum Fapte ale
apostolilor.
In Praxiul slavo-roman din anul 1652 (manuscris nr.69),se dau indicatii
precise cu privire la scopul textelor slavo-romane;pe o foaie din acest
manuscris cetim:” Acest izvod de Praxiu iaste a sfintei manastiri
Besericanilor si s-au adus aici in Episcopie ,la Roman,la scoala pentru treba
invataturii...”
Cele dintai traduceri romanesti se datoresc nu unei propagande straine ci
necesitatea simtita de stramosii nostri de a cunoaste sensul Sfintei
Scripturi ,de a studia limba slava intrebuintata in biserica.
La poparele ortodoxe existau si Psaltiri comentate,in care se dadea
explicatia psalmilor.La manastirea Bistrita (din Moldova),a fost copiata in
anul 1697 o asemenea Psaltire,care,dupa cum se vede in Predoslovie,a fost
scrisa de catre egumenul Stefan.
Textul Psaltirii este scris in limbile slava si romana,iar comentariile sunt
date in romaneste.
In Biblioteca Academiei Romane se mai gasesc exemplare din manuscrise
cu Psaltirea comentata.
In afara de Evangheliile invatatoare despre care s-a vorbit,s-au mai pastrat
texte de evanghelii din secolul al XVII-lea,cum este Evanghelia tiparita la

26
Manuscrise in Biblioteca Acad. Rom. ,nr.3465 si nr 4818.
27
I.Bianu si N. Hodos, ibliografia[romaneasca veche],vol.I , p.80[31].

33
Bucuresti in anul 1680 si cum sunt cele doua din manuscrisele Academiei
Romane(nr.4872,nr.1327).
La traducerea Bibliei iau parte greci de origine ,ca Ghermanoisis si poate
si Dosithei,iar pe de alta parte romani,cunoscatori ai limbii grecesti,printre
care si fratii Serban,Radu Greceanu ,cunoscatori buni ai limbii grecesti si
carturari harnici din a doua jumatate a secolului XVII-lea.
Textele Evangheliilor noastre din secolele al XVI-lea si al XVII-
lea,pornesc de la textul celei dintai traduceri care s-a pastrat in
Evangheliarul lui Coresi de la anul 1561.Se modifica pe ici-pe colo limba,
potrivit locului si timpului copierii,
Nu era nevoie,deci,de o traducere noua a mai multor carti din Biblie ,cand
carturarii nostri aveau la indemana intregul Testament Nou tiparit in anul
1648 si unele carti din Vechiul Testament.
Biblia lui Serban n-a fost o traducere noua,ci o editie corectata a vechilor
texte ale Sfintei Scripturi.
In ce priveste Vechiul Testament ,se poate constata ca textul Paliei de la
Orastie,desigur prin scrieri intermediare,a fost cunoscut editorilor Bibliei de
la 1688.Colationam cate doua fragmente din aceste carti:

Biblia de la 1688,f. 1v. Palia de la Orastie de la 1582,f.

2v.

„Si sa savirsira ceriul si pamantul si toata „Asa se sfirsi ceriul si pamantul cu

toata po-
podoaba lor.Si savarsi Dumnezeu a sea- doaba a lor.Si umplu Dumnezeu in a
sasea zi
sea zi faptele lui care le-au facut si odih- lucru sau cel facut si se odihni in a
saptea zi
ni Dumnezau a saptea zi de toate faptele de toate lucrurile ce era facut.Si
bagoslovi a
lui care au facut.Si bagoslovi Dumnezau saptea zi si sfinti ea cace ca in aceia
era odih-
zioa a saptea si o sfinti pre ea ca pentru nit de toate lucrurile sale,de
Dumnezeu rodi si
intr-insa inceta de toate faptele lui,care facu asa furi ceriul si pamantul cind
facura-se
incepu Dumnezau a face.Aceasta e car- in zi cind facu Dumnezeu ceriul si
pamantul si
tea facerii ceriului si a pamantului,cind toti pomii in camp cace mai iute nu
era pre
s-au facut,in care zi au facut domnul pamant si toata iarba cimpului ce mai
inte nu
Dumnezau ceriul si pamantul.Si toata era crescuta...”
Verdeata cimpului mai inainte decit a
Rasari pre pamint...”

34
 Biblia de la 1688,Exodul,f. 41 Palia de la
Orastie,Exodul(nepaginata)

„Si raspunse Moisi si zise:dara de nu „Raspunzind Moisi zise:nu vor creade

mie,ci-
ma vor creade,nici vor asculta glasul ne vor asculta glasul mieu,ce vor zice
aceas-
mieu pentru ca vor zice cum nu-ti s-au ivit ta :Domnul nu se-au ivit tie.Si zise
Domnul lui:
Domnul,ce voiau zice catre ei.Si zise lui ce-ti iaste in mina ta.Raspunse
Moisi:toiag,si
Domnul ,ce iaste aceia den mina ta?Si zise arunca-l pre pamant.Si-l
arunca.Si fu
Zie:toiag.Si zise arunce pre el pre pamant sarpe.Si Moisi fugi denainte-i;ce
Domnul zise
Si se facu sarpe.Si fugi Moisi de la dinsul. lui tinde mina ta si prinde coada
lui.Tindese-o
Si zise domnul catre Moisi:intinde mina de- drept aceia si o prinse in mina lui fu
toiag...”
L apuca de coada.Si intinzind mina,il apuca
De coada.Si se facu toiag in mina lui...”

Desigur ca intre aceste texte sunt si deosebiri.Observam insa ca pina si

vocabularul este acelasi.Sa nu uitam ca intre ele este mai bine de un secol.
Autorul[trducerii] Vechiului Testament ,pe care il numeste Biblia ,se
foloseste de o traducere mai veche a lui Nicolae Milescu Spatarul,traducere
ce i s-a parut facuta in pripa si insuficienta,si a dat un nou text indreptat,in
special ,dupa Biblia tiparita de catre Constantin de Ostrog ,in anul 1581.
Nicolae Milescu Spatarul traduce Vechiul Testament din limba greceasca
in anii1661-1664,cind Milescu se gasea la Constantinopol in calitate de
reprezentant diplomatic(„capuchehaia’)al domnitorului Munteniei,Grigorie
Ghica(1650-1664)28.
Originalul traducerii Spatarului Milescu Nicolae nu s-a pastrat;avem doar
textul corectat din manuscrisul Academiei Romane nr. 4389,la care dovada
se adauga si alte marturii,cum este acea a mitropolitului
Moldovei.Gheorghe(1723),care aminteste despre „Nicolae
Gramaticul,fratele lui Postolache Miclescul...carele au talmacit Biblia din
limba elineasca...carele pre acel izvod au dat in tipografie crestinul Serban
Voda Cantacuzino,domnul muntenesc”29.
Cit priveste textele din cartile care existau ,ele probabil au fost indreptate
dupa originalele grecesti.Dupa cum se vede ,Milescu traduce si verifica
28
P.P.Panaitescu,Nicolas Spathar Milescu,in Melanges de l’Ecole Roumaine en France ,tome
IV,1925,p.47,50-52, 169.
29
V.Draghiceanu, O noua stire despre Biblia lui Nicolae Milescu ,in Convorbiri
literare,XLIX,Bucuresti,1915,p.1074.

35
textul Vechiului Testament dupa Biblia greceasca tiparita la Frankfurt ,in
anul 1597.Dar tot in aceasta precuvintare aflam ca Milescu Spatarul tine
socoteala intr-o masura mare si de Biblia slavoneasca tiparita la Ostrog in
anul 1581.
Autorii Bibliei in anul 1688 se folosesc de textul Vechiului Testament din
manuscrisul nr 4389.
Foarte evidenta este legatura textului Noului Testament din Biblia de la
1688 cu textele din Noul Testament aparute chiar inainte.Asa ,de
exemplu,textul Evanghelieidin Biblia de la 1688,este aproape identic cu
textele Evangheliiilor din secolul al XVII-lea.
Textele din ultimele doua manuscrise si din Noul Testament de la Alba-
Iulia,deriva din traducerea veche a carei copie o gasim in Codicele
Voronetean.
Rezumand cele spuse despre Biblia lui Serban Cantacuzino ,constatam ca
partea care cuprinde Vechiul Testament reproduce textul traducerii lui
Milescu Spatarul.
In Noul Testament ,Biblia lui Serban Cantacuzino reproduce textul
consacrat de vremuri al Evangheliei,cu foarte mici indreptari,si Faptele
apostolilor.
Tiparirea Bibliei in limba romaneasca constituie unul din cele mai
insemnate evenimente din viata spirituala a poporului romanesc.Fratii
Greceanu au stiut sa imprime textului Vechiului Testament al moldoveanului
Nicolae Milescu vigoarea si energia graiului muntenesc,au stiut sa
rotunjeasca fraza din vechile traduceri.
In ultimul patrar al secolului al XVII-lea,cartea romaneasca capata o
mare raspindire prin ajutorul tiparului.Apar carti in diferite regiuni locuite de
romani,uneori din initiativa particulara a ierarhilor romani.Cartea
slavoneasca nu mai este cautata.In anul 1697,la tipografia din Snagov apare
o Gramatica slavoneasca ,tiparita de catre Antim Ivireanul,in aceasta epoca
nu se tipareste nici o carte slavoneasca;gasim numai vreo cinci carti slavo-
romane(Psaltirea romano-slava a lui Dosoftei din
1680;Liturghia,Bucuresti,1680;Tirod,Buzau,1697;Mineiul,Buzau,1698;Moli
tvelnic,Buzau,1699).In schimb,in Tarile Romanesti se publica cateva carti
grecesti.
Cateva din tipariturile mai insemnate din aceasta epoca,tiparite la
tipografia din Bucuresti: Un Apostol , „orinduit” dupa „tipicul” grecesc

36
 Invataturile lui Neagoe Basarab

Literatura noastra veche din epoca slavonismului se poate mandri cu o

opera literara exceptionala, ca stil, ca spirit si continut. Este vorba de opera
unuia din cei mai cucernici si cei mai invatati domnitori ai Munteniei, de
Invataturile lui Neagoe Basarab. Aceasta lucrare, de dimensiuni relativ
mari, este o completare la stirile pe care ni le da istoria cu privire la
stralucita domnie a voievodului muntean la inceputul secolului al XVI-lea, la
personalitatea lui inzestrata cu inalte calitati sufletesti, la mediul moral si
cultural al epocii. In aceasta opera se proiecteaza idealurile vietii de atunci,
inaltator si inviorator ; aici gasim crampeie din viata curtilor noastre
domnesti, aici apare figura smerita, dar barbateasca si plina de intelepciune
batraneasca a lui Neagoe Basarab.
Istoricul textului Invataturilor lui Neagoe Basarab este urmatorul. In anul
1843 se publica, dupa un manuscris socotit ca fiind din anul 1654, textul
acestei opera, intitulat : Invataturile bunului si credinciosului domn al Tarii
Romanesti, Neagoe Basarab, catre fiul sau Theodosie voievod (Bucuresti).
Textul a fost “indreptat”, sau, mai bine zis, modernizat pana la oarecare
masura de catre Ioan, “eclisiarhul Curtii”, care a ingrijit tiparirea cartii.
Manuscrisul de la 1654, de pe care sa facut editia din 1843, era considerat ca
pierdut. In ultima vreme insa el a fost redescoperit in Biblioteca Centrala de
la Blaj, datarea lui din 1654 dovedindu-se a fi o eroare.30 S-au mai gasit copii
ale acestei opera, cu mult mai noi insa decat cea pierduta de catre Hasdeu
( care a publicat fragmente din Invataturi in Arhiva istorica a Romaniei,
vol.I, 1865), de catre Gaster si cele doua manuscrise semnalate de catre N.
Iorga publica editia de mai sus (Valenii de Munte).
La inceput s-a crezut ca Invataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise in
romaneste. Xenopol si Russo presupuneau ca textul Invataturilor a fost scris
in greceste. Majoritattea istoricilor literaturii au inclinat spre parerea la care
ulterior a aderat si Russo ca Invataturile lui Neagoe Basarab au fost scrise
totusi in limba slava, din care ele au fost traduse mai tarziu in romaneste.
Aceasta parere isi gaseste sprijin in faptul ca profesorul rus Lavrov a
30
Vasile Grecu, Manuscrisul din “1654” pretins pierdut al Invataturilor lui Neagoe Basarab, in Convorbiri
Literare, LXXII, 1939, nr.10, 11, 12, p. 1851-1865.

37
descoperit in anul 1896, in Biblioteca Nationala din Sofia, niste fragmente
slavonesti vechi, pe care le-a publicat in anul 190431.
O cercetare mai atenta a textului romanesc, cu toate ca el – vadit – a fost
“innoit”, ar da argumente noi in sprijinul acestei teze. Stilul in care este
scrisa opera lui Neagoe, pe alocurarea constructiei frazei (exemplu, “obidele
trupului sunt spasire sufletului”, p.142), cuvinte luate de-a dreptul din textul
slav: “libov” – p.135, “pohvala” – p.201, :dosadi” – p.257, “bdenie” – p.210
etc.32, dovedesc ca textul romanesc care s-a pastrat a fost tradus din limba
slava. La aceste stiri cu privire la istoria textului mai adaugam ca profesorul
de la Universitatea din Atena, Sp. Lambros, precum si profesorul Russo au
descoperit cate o versiune greceasca la Muntele Athos 33, fapt care dovedeste
ca originalul slav a avut ca model izvoare bizantine.

Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie

PILDĂ PENTRU CEIA CE FAC MILOSTENIE, ŞI PENTRU VIAŢA

LUMII ACEŞTIA. DIN CARTEA LUI VARLAAM

Cuvântul al şaptelea:
Fraţilor şi feţii miei, să pricépeţi închipuirea pildei aceştiia. Era o cetate într-
o lature de loc, care o am auzit de nişte oameni foarte înţelepţi. Şi avea
oroşanii acei cetăţi obicéi aşa, încă din vremi de dămult: cându îşi punea
împărat, ei lua un om neştiut şi strein, care nu ştiia nimic cum iaste obicéiul
acei cetăţi, şi pre acela rădica şi-l punea împărat. Deacii el, deaca să sătura
de toate bunătăţile şi să îndulcea în toate biruinţele şi-şi făcea toată voia şi
pohtele lui până într-un an, şi începea de-acii înainte a fi făr' de grijă şi tot să
ospăta şi să îmbăta şi să veselea făr’ de grijă, şi gândea că va să împărăţească
multă vréme tot aşa, deci, făcând el tot aşa şi gândindu lucruri ca acéstea,
numai ce să sculară cetăţenii şi-l dezbrăcară de hainele céle împărăteşti şi-l
scoaseră din cetate gol şi-l trimiseră la zatocenie, care era departe, într-un
ostrov. Şi acolo n-avea nici bucate, nici haine, nici nimic, ce lăcuia tot în
flămânzie şi în golătate, mai multă decât nădéjdea ce avea el cându era
împărat, de bucurie. Şi toată nădéjdea lui i să schimbă în maré grijă şi

31
P. Lavrov, St. Petersburg, 1904.
32
Citate dupa textul editat de N. Iorga, Valenii de Munte, 1910.
33
D. Russo, Studii si critice, Bucuresti, 1910, p. 5.

38
scârbă. Aşa făcând cetăţénii acéia, precum le era obiceaiul, odată puseră
împărat pre un bărbat foarte înţelept şi socotit. Şi avea cugete roditoare şi
gânduri, şi nu să apucă numaidecât de bogăţiia care era înnaintea lui, nici era
făr’ de grijă. Ci tot socotea şi cugeta de scoaterea celoralalţi, cum fură scoşi
şi goniţi pentru negrija lor, şi gândea cum va face să-şi tocmească lucrurile
sale bine. Deci aşa socotindu şi iscodindu, auzi de un svetnic înţeleptu, şi-i
spuse toate obiceiurile acelor cetăţéni, şi-i spuse şi acel loc de izgoană şi de
lipsă, şi cum să va întări, şi aşa toate le învăţa să şi le tocmească, făr’ de
sminteală. Deacii, deaca auzi aşa şi pricepu că după acea vréme puţină va să
să trimiţă şi el într-acel ostrov, lăsă acea împărăţie necredincioasă şi streină
streinilor şi dăşchise avuţiile sale, pre carele avea atunce putére neapărată, şi
luo avuţie multă şi o déde la nişte slugi credincioase ale sale şi o trimise într-
acel ostrov unde vrea să fie şi el gonit. Şi până a să umplea anul acela, el îşi
făcu multe curţi şi case frumoase şi fântâni de apă şi pomi frumoşi şi cu
miros bun. Iar cându fu să să umple anul acela, el văzu mestecarea în
oamenii cetăţii acéia, că vrea să-l scoaţă, şi grăbi mai naintea gonirii sale şi
să mută în ostrovul acela, unde trimisése avuţiia sa mai denainte vréme şi-şi
gătise case şi împărăţie vécinică. Iar împărăţiia cea streină, el o lăsă
streinilor.
Aşijderea şi voi, feţii miei, nu fiţi ca acei împăraţi nebuni mai denainte, carii
nu-şi gătiră lăcaşuri într-acel ostrov, ci să déderă numai spre beţii şi spre
ospéţe şi spre alte lucruri care nu le era de folos, iar de numele lui
Dumnezeu nu grija, nici milostenie nu făcea, şi puţinea vréme să sfârşi zilele
lor, şi fură închişi în temniţile iadului. Iar voi, feţii miei, râvniţi acelui
împărat înţeleptu care-ţi trimesese bogăţiia sa mai nainte întracel ostrov şi
faceţi milostenie şi săracilor şi lipsiţilor, ca să aflaţi şi voi avuţiia voastră în
cer, unde veţi să lăcuiţi în véci, ca acolo iaste împărăţia cea vécinică şi
bucuriia cea netrecătoare.
O, iubiţii miei fii, că de aceasta bună şi credincioasă mărturie am pre sveti
Ioan Zlatoust. Că zice: „Mari lucru iaste de cei ce fac milostenie. Că
milosteniia să va lăuda la judecată şi milosteniia iaste lăudată, ca când ar eşi
un împărat cu oştile sale şi să pue o proşcă în vârful unui prăjini nalte, şi să
zică să săgéte oştile într-acea proşcă. Deacii oştile toate s-ar nevoi, care pre
care s-ar întréce să lovească semnul, ca să ia dar şi să aibă cinste de la
împăratul. Aşijderea şi cei ce fac milostenie săracilor şi mişăilor şi văduvelor
de carei n-au nimeni nici o grijă. Că aşa sunt şi oftările lor, şi mergu ca
săgeţile în urechile domnului Hristos Savaoth; deci numai un cuvânt de ale
acestora de va întra în urechile Domnului Savaoth, deacii toate păcatele
voastre să vor curăţi“. Însă, feţii miei, milostenie să cade să să facă cu
curăţie, cu postu, cu smerenie, cu răbdare, cu ţinére şi cu cinstea témerii lui

39
Dumnezeu, carea iaste mai întâi de toate, cum şi Ioan Léstvicinicul grăiaşte
zicând: „Orice om va face milostenie fără lucruri ca acéstea, acela să
închipuiaşte unui om ce ar face o livade frumoasă şi să pue de tot feliul de
pomet într-însa, iar apă să nu fie. Deacii, de ce folos îi iaste?“ Pentracéia,
fraţii miei, înţelégeţi şi vă aduceţi aminte, cum am zice, să împreunaţi
milostenia cu curăţiia, cu postul, cu ruga, cu oprirea cu alte bunătăţi curate,
ca să vă fie livadea şi grădina frumoasă şi bună şi desăvârşită, cu izvoară de
apă, şi într-acéia să lăcuiţi cu Hristos în vécii vécilor.
Veniţi, fraţilor şi feţii miei, veniţi şi vă apropiaţi cătră Domnul nostru Iisus
Hristos şi vă rugaţi lui în toate zilele şi în toate nopţile şi în toate ceasurile,
ca să vă izbăvească pre voi şi sufletele voastre din focul ce va să fie şi de
cugetele céle réle şi ficléne ale sataniei. Că hicleanul satana multe
meşteşuguri are şi ştie, şi în multe chipuri muncéşte să dăsparţă zidirea lui
Dumnezeu de la luminata faţa lui. Socotiţi şi vedeţi câte meşterşuguri are
satana de réle în inima sa. Că Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după
podoaba sa, adecă pre Adam, şi-l puse în raiu şi-i déde hrana cea bună a
raiului şi cu mirosélele lui céle frumoase, şi-l făcu să fie moşnean raiului. Şi
fu Adam zidit şi făcut de mâinile lui Dumnezeu, iar nu din păcate ca noi, şi-i
déde duhul său cel sfântu şi fu viu şi-i déde şi învăţătură bună. Iar pizmaşul
şi duşmanul nostru satana, cu hicleşugul său acel rău, cum scoase pre Adam
den raiu şi cu sfatul lui călcă porunca şi învăţătura lui Dumnezeu. Ce însă,
măcar deşi greşi, iar nu căzu în oceainie, ci şăzu împotriva1 raiului şi plânse
cu umilinţă şi cu lacrăme calde şi cu glas de amărăciune zise: „Miluiaşte-mă,
Doamne, pre mine cel căzut şi care m-am lipsit de hrana şi de bucuriia
raiului“. Deacii Dumnezeu cel bun, cu mila sa cea bună, să milostivi şi-l
priimi iarăşi. Încă mai socotiţi şi aceasta, feţii miei, şi vedeţi, fraţilor, că şi
din cei 12 ucenici ai lui Hristos, carii şădea în toate zilele şi în tot ceasul
întru învăţăturile céle bune şi nespuse ale lui Dumnezeu şi era toţi dinpreună
cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi dintr-aceştea încă nu putu răbda pizmaşul
şi vrăjmaşul nostru satana, ce cu meşteşugul lui cel mult şi hiclean şi cu
gândul lui cel rău şi cu înşălăciunea lui înşălă pre Iuda cel nebun şi făr’ de
minte den Iscariot. Şi-l priimi făcătoriul cel făr’ de lége Iuda şi nu vru să
priceapă lucrurile lui Dumnezeu, ci să împrieteni cu satana şi de bună voe a
sa luo muncile céle cumplite şi tartarul cel rece şi întunérecul cel osebit. Şi
iarăşi, pre cei 40 de mucenici, fiind diavolul cu ranele sale céle réle, nu putu
răbda, ci şi dintraceştea încă luo unul şi-l pierdu. Iar Dumnezeu cel viu nu
vru să lase să să umple gândul lui cel rău şi hiclean, ce grăbi şi tocmi altul
din făptura sa, şi-l sculă în locul celui căzut, şi fură cuvintele lui Dumnezeu
deplin. Şi fură adevărat 40 de mucenici încununaţi cu cununi, iar socoteala şi
chibzuiala hicleanului diavol fu stricată şi sfărâmată. Pentr-acéia, fraţilor şi

40
feţii miei, fugiţi şi iar fugiţi de cugetele céle réle şi hicléne ale satanii, cum
fugi şi Lot de Sodoma şi de Gomora, aşa fugiţi şi voi ziua şi noaptea şi în tot
ceasul şi vă curăţiţi minţile şi vă le trezviţi. Şi să nu vă lăudaţi că veţi birui şi
veţi sfărâma pre pizmaşul nostru, pre satana, şi-l veţi zdrobi suptu picioaréle
voastre cu postul şi cu ruga şi cu milosteniia sau cu înţelepciunea voastră. Că
satana iaste o fiară zvăpăiată şi cumplită, şi iaste mai de mult încă decât
Adam, şi cu înşălăciunea lui scoase pre Adam din hrana raiului şi pre alţii
pre mulţi den zidirea lui Dumnezeu, carii era îngăduitori lui Dumnezeu şi
vorbiia cu Hristos. Iar alţii făcea milostenii, şi făcea şi lucruri hicléne; pentr-
acéia fură lipsiţi de împărăţiia ceriului. Şi de atuncea câte răutăţi au făcut
pân acum, şi într-această vréme tot face, şi de acum înainte totdeauna
muncéşte să facă rău făpturii şi zidirii lui Dumnezeu până în sfârşitul lui.
Ce, iată, fraţilor şi feţii miei, că vă învăţ cu ce veţi putea zdrobi capul satanii.
Că i-l veţi zdrobi cu acéstea: cu inimă curată şi cu minte întreagă, cum
grăiaşte şi prorocul, de zice: „Începătura înţelepciuni-i frica lui Dumnezeu“.
Că frica lui Dumnezeu iaste mumă tuturor bunătăţilor, frica lui Dumnezeu
curăţéşte mintea şi o înalţă către Dumnezeu, şi de la Dumnezeu să pogoară
mila şi mila întăréşte pre om şi întărirea lui Dumnezeu iaste rădicina
bucuriei şi din rădăcina dumneziirii să naşte postul. Postul naşte ruga, rugă
naşte smerenie, smereniia naşte curăţie, curăţiia naşte milostenie, iar mila lui
Dumnezeu va sfărâma şi va zdrobi capul satanii.
Şi încă şi pre pământ iaste periciune păcatelor, şi în ceriu tuturor sufletelor
îndreptare; pentru că toate scripturile laudă hrana şi mirosul cel frumos al
raiului, cătră care toată pohtirea lui Dumnezeu pohtéşte să ajungă. Drept
acéia nu vă întindeţi minţile şi cugetele într-alte părţi, ci vă nădăjduiţi
minţile numai pre cuvintele lui Dumnezeu, cum zice prorocul: „Pune-ţi grija
ta pre Dumnezeu şi acela te va hrăni“. Şi aceasta să ştiţi, o iubitorii de
Htistos creştini, că eu robul lui Dumnezeu, măcar de sunt şi mai păcătos
decât toţi oamenii, ce însă cât am putut pricépe, despre oarecare parte, n-am
putut afla alt raiu mai bun şi mai dulce decât faţa Domnului nostru Iisus
Hristos. Că acela, fraţilor şi feţii miei, iaste raiul şi acela iaste domn, acela
iaste veseliia şi bucuriia tuturor bucuriilor şi acolo, la dânsul, sunt multe şi
neîncetate glasuri şi cântece îngereşti şi acolo iaste lumina lumii cei
netrecătoare, carea păcătosul om nu poate cu mintea să o socotească, nici cu
limba să o spue, câte bunătăţi au gătit acolo Dumnezeu celor ce-l iubescu.
Deci, iubiţii miei, unde va omul să cérce altă milă sau să să îndulcească cu
cugetul de alt raiu sau să afle altă bucurie, fără numai luminata faţa lui
Dumnezeu? Că nu iaste omului altă milă mai mare decât să moştenéze cu
faţa lui Dumnezeu. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, vă păziţi să nu cumva să
vă lipsiţi de această faţă bună şi dulce a acestuia, că de vă veţi dăspărţi şi veţi

41
rămânea săraci de faţa cea bună a Dumnezeului celui viu, décii câtă jale şi
muncă şi foc cumplit va fi atunci omului aceluia ce să va dăspărţi di dânsa.
Aşijderea iar ne aduce aminte şi ne spune Scriptura şi de înfricoşatul şi
adâncul iad şi de muncile céle cumplite şi de tartarul cel réce şi gheena
focului cea nestinsă şi de întunérecul cel osebit şi viermii cei neadormiţi şi
scrâşnirea dinţilor şi de alte munci multe, réle, cumplite şi amară. Care
muncile şi răutăţile lui nimeni nu le poate spune care au făcut Dumnezeu
vrăjmaşului nostru diavolului. Şi acolo lăcuiescu toţi cei ce vor sluji rélei şi
spurcatei voiei lui. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, ştim şi noi şi cunoaştem
acéle munci réle şi amară. Ci deaca ne vom dăspărţi şi ne vom lipsi de faţa
Domnului nostru Iisus Hristos, deacii ce văpae şi foc iute vom aştepta atunci
sau ce judecător vom mai aştepta să ne judece, că nu ne vor mai trebui alţi
mozaviri, nici alte mărturii mincinoase să ne mărturisească lucrurile céle
réle, care iaste grozav şi urât şi a le grăi omul şi a le auzi. Că noi înşine ne
vom osândi şi ne vom judeca şi vom vădi viaţa noastră, care o am vieţuit rău
şi vom fi daţi tuturor muncilor celor réle şi amară. Drept acéia, iubiţii miei,
păziţi-vă şi vă feriţi trupurile şi sufletele curate şi nespurcate de toate
spurcăciunile şi de toate lacrimile ce nu să cad nici să cuvin, şi de mozaviriia
hicleanului, ca să vă îndulciţi de Domnul şi să fiţi jertvă priimită şi plăcută
lui Dumnezeu şi nevinovată. Că lumea aceasta va tréce şi cu toate pohtele ei,
că zice şi Dumnezeu: „Păziţi-vă, să nu să îngreuiaze inimile voastre cu
mâncări peste sătul şi cu beţii şi cu grijile lumii aceştiia“. Că iaste scris, că
are puşcării den care nimeni nu va putea scăpa să fugă, şi încuitori vécinice;
că nimeni nu va putea scăpa din mâinile lui céle dumnezeieşti. Într-alt loc,
iar zice: „Nu vă feriţi a face bine celui ce-i trebuiaşte facerea de bine, că în
toată vrémea are mâna voastră ajutor“. Şi iar zice: „Înprumutaţi pre
Dumnezeu pe pământ, deaca vă iaste voia să luaţi plată cerească?, cum am
zice viaţa cea de veci. Pentr-acéia, fraţilor şi feţii miei, căci şădeţi şi vă
leneviţi cu lucrurile aceştii lumi înşălătoare şi pentru ce priimiţi bucurie în
inimile voastre şi vă daţi trupurile lenii? Au doară nu ştiţi că vom să ne
trécem ca o umbră? Dar ce vă foloséşte bucuriia şi veseliia, care o aveţi
pururea în inimile voastre? Dar nu ştiţi, o, fraţilor şi feţii miei, că 3 lucruri
stau totdeauna înaintea ochilor noştri şi veţi să le cercetaţi şi să le ispitiţi şi
cu trupurile şi cu sufletele voastre? Iar voi niciodată nu vă aduceţi aminte de
frica şi de grija lor.
Dar nu ştiţi care sunt acéste 3 lucruri mari? Lucrul cel dintâi iaste ceasul
morţii, când să desparte sufletul de trup, ca cum s-ar dăspărţi un priiaten de
alt priiaten al lui drag şi foarte iubit. Deci atunce câtă frică şi cutremur, cu
jale şi cu plângere, va fi într-acel ceas înfricoşat, care nu poate omul să spue,
nici să-şi aducă aminte, câte lacrăme şi suspini şi plângeri cu umilinţă vor

42
trebui atuncea den toată inima, căci că trupul va mérge în pământ, după cum
au poruncit Dumnezeu şi au zis: „Din pământ eşti şi iarăşi într-acelaşi
pământ te vei întoarce“, iar sufletul va mérge să să ispitească.
Al doilea lucru sunt vămile céle înfricoşate, unde stau vrăjmaşii şi înşălătorii
noştri, carii totdeauna ne învaţă să facem rău, ca să ne dăspărţim de faţa lui
Dumnezeu; iar noi n-am gândit niciodată că vor să stea înaintea noastră toate
lucrurile noastre aiavea, unde sunt, cumpenile céle drepte şi nefăţarnice.
Şi îngerii lui Dumnezeu încă vor sta cu frică, pre carii noi pânacum încă nu
i-am văzut, nici i-am cunoscut. O, vai de noi, fraţii miei, ce răspunsu vom da
atuncea înaintea lui, când nici un lucru bun n-am făcut, ca să ne fie ajutoriu
înaintea sfinţilor lui îngeri!
Al treilea lucru iaste mai mare şi mai înfricoşat, unde va şădea împăratul pre
scaunul său în ceriuri şi-i vor sluji mii de mii de întunérece de îngeri, iar
sufletul omului celui păcătos va sta înaintea lui legat cu lanţuri de hier. Şi
împăratul acela iaste drept şi nefăţarnic şi nu judecă pre mită, ce judecă pre
fieştecine după lucrurile şi faptele sale. Deacii, deaca să vor sfârşi şi să vor
umplea acéstea 3 lucruri, numai ce va aştepta sufletul omului răspunsu de la
atotţiitoriul Dumnezeu, să să trimită şi să încorunéze în raiu, sau să fie
osândit şi întărit cu legături de hier şi aruncat în focul cel de veci şi în
adâncurile iadului céle mai den fundu. O, iubiţii miei, atuncea când vom fi
osândiţi de la faţa Domnului nostru Iisus Hristos, ce ne vor ajuta lacrămile şi
plânsul cel cu suspini, când ne vor sfărâma vrăjmaşii noştri sufletele şi ne le
vor dărăpăna făr’ de milă?
Vedeţi, iubiţii miei fraţi şi fii, câte nevoi şi frici şi griji şi patime au sufletele
omeneşti până vor întra întru bucuriia Dumnezeului lor. Dreptu acéia, în tot
ceasul să aveţi frica lui Dumnezeu în inimile voastre şi să iubiţi poruncile lui
şi să faceţi voia lui, ca să moşteniţi cu Hristos întru cămara lui cea cerească
şi să fiţi părtaşi hranei raiului, în bucurie netrecătoare, şi în vécii vécilor,
amin.

Inexistenta literaturii religioase

Ceea ce,dintr-un explicabil bovarism,istoricii au numit pana acum „literatura

religioasa” nu are nici o legatura cu creatiunea oricat de minima,asa cum e
cazul cu poemele biblice si hagiografice franceze (Patimile,Viata sfantului
Leger) sau cu germanicul Heliant.
Aceasta asa zisa literatura nu cuprinde altceva decat carti trebuitoare
preotului in slujba sa,traduse in romaneste.Pentru istoria bisericii nationale si
a tiparului,pentru istoria culturii intr-un cuvant,ea e desigur foarte

43
importanta.Cu mult mai tarziu, vor aparea,ca niste medievalitati
intarziate,fantazarile epico-lirice in jurul miturilor crestine. Deocamdata in
secolele XVII si XVIII „operele” religioase sunt „Psaltirea”,ca parte
preferata din Vechiul Testament,cele patru evanghelii
(Tetraevangheler,Evanghelie, Evangheliar) Faptele Apostolilor
(Apostol,Praxiu),toate acestea adunate cateodata in Biblie.Apoi vin
Cazaniile,ce sunt un soi de predici pe marginea temei liturgice a zilei
respective.
Libertatea oratorica este indepartata,intru-cat aceste omelii fixe,facand parte
dintr-un ritual sunt extrageri si compilatii.Dupa aceea vin cartile trebuitoare
preotului in amanuntele cultului :Liturgiile si Molitvenicele.La acestea se
adauga „Vietile sfintilor”, ”Patricele”,in fine opere dogmatice si
didactice,cartile de rugaciune si alte asemenea. Interesul global al acestor
carti este doar in directia formarii limbii literare.
Dorind sa ilustreze in lumea ortodoxa si sa imparta carti sfinte la toti cei
ascultand cuvantul Domnului in limba slavona, Matei Basarab trimisese un
calugar la Kiev cu scrisoare pentru mitropolitul de origine romana Petru
Movila,sa cumpere tiparnita.Fura aduse din Rusia-Mica cinci feluri de
litera,iar tipografii importati odata cu uneltele fura asezati la
Campulung.Astfel in locul tiparului de provenienta venetiana incepu sa intre
in functiune letera mai urata a ucrainenilor.Intaia carte,scoasa in 1635,e un
„Molitvenic” slavon cu o epigrama slavona la stema tarii de Udrsite Nasturel
si cu un mesaj al domnului insusi catre lumea ortodoxa.Au urmat doua
spaltiri slavone,duoa care,in 1640, aparuta la Govora,unde se mutase
tipografia, „Pravila”, talmacita dupa un nomcanon slav de Mihail
Moxalie,Udril(Udriste) Nasturel, „ot Feresti” isi transporta aici versurile din
„Molitvenic”.
Vasile Lupu,in Moldova, nu mai putin ambitios,intemeiase tot cu ajutorul lui
Petru Movila o tipograife in Manastirea Trei Ierarhi..Intaia opera iesita din
aceste teascuri de care avem cunostinta indirect (caci s-a pierdut) este
„Decretul sinodal” al patriarhului Partenie,venit la Iasi sa prezideze consiliul
anticalvin,Textul era grecesc si a aparut in 1642.La 1643 iesi „Carte
romaneasca de invatatura”,care este o culegere de cazanii talmacite de
mitropolitul Varlaam.
De acum inainte tipografii din cele doua tari scot fara incetare carti
romanesti.Punctul culminant in aceste serii il formeaza „Biblia” de la
Bucuresti, a lui Serban Cantacuzino, din 1688,care este pentru limba romana
ceea ce este pentru cea germana „Biblia” lui Martin Luther.34
34
George Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in present,Editura Minerva,Bucuresti-
1982,Epoca veche secolele XVI-XVIII “Literatura “ religioasa,pag 9-10.

44
 Sursele imaginatiei medievale

Cartile populare au putut imprumuta unele lucruri din folclor,dupa cum au

putut la fel de bine sa dea folclorului altele.Cele mai vechi, cunoscute cu
siguranta din secolul XVI daca nu si dinainte, sunt scrierile cu caracter
religios, apocrife ori nu.Dat fiind locul pe care l-au ocupat in cultura a trei
secole si jumatate si amploarea raspandirii lor,cartile populare merita
indiscutabil un capitol intr-o istorie literara.O parere oarecum ciudata are
G.Calinescu .Scriind capitolul din Istoria lui,el incheie astfel : „Insa un lucru
ramane clar: traducerile acestea sunt un simplu fond cultural care n-a avut
nici o urmare literara” (1982,p.46).Adica,nici un mare scriitor n-a iesit din
lectura lor,nici un Dante din viziunile escatologice ale legendelor
religioase,nici un Rousseau din florilegiile morale,nici un Swift din
romanele satirice.Pusa problema asa este inselatoare.La data respectiva era
greu,daca nu imposibil,sa avem scriitori ca acestia.Dar influenta cartilor
populare asupra literaturii culte,asa cum putea ea sa arate intre 1640 si
1830,de la Varlaam la Cipariu,este considerabila si se produce la mai multe
nivele.S-a spus de obicei ca ele n-au fost receptate decat tarziu ca fictiuni
literare,contand ca vieti de sfinti si de eroi,exemplare,nu frumoase,sau ca
indrumare utile de morala crestina,cerute la nevoile cultului,si aceasta pana
catre finele secolului XVIII, cand a putut interveni elementul de desfatare
estetica, permitand lectura lor ca opere de imaginatie.Dupa parera mea,cele
doua planuri sunt greu de disociat , in primul rand, pentru ca insasi
imaginatia medievalilor difera de a noastra.Ca sa nu mai spun ca oamenii
simpli continua uneori a le citi si astazi cu aceeasi emotie naiva ca si cei de
odinioara.Fapt este ca nici o alta opera din secolele XVI-XVIII nu pare sa fi
satisfacut aceasta imaginatie mai copios decat teribilele legende cu
descinderea Maicii Domnului in iad,insotita de patru sute de ingeri,carea
aveau in frunte pe Arhanghelul Mihail,sau decat vietile minunate si
ingrozitoare ale atator sfinti si martiri.Dovada ca pictura murala din biserici
a imprumutat din viziunile apocaliptice zeci de scene si ca nu numai
Varlaam sau Dosoftei,dar Ureche si Neculce au fost atrasi de povestile cu
sfinti sau cu sihastri care sar in ajutorul domnitorilor (ca Sf. Procopie si
Daniil Sihastru in ajutorul lui Stefan cel Mare).Intreg acest fanatic infantil
(Sfanta Vineri e salvata de niste nori care o acopera la momentul oportun,sau
de viforele care rostogolesc peste dusmanii ei stancile ca si cum ar fi frunze
ea poate tine in maini,fara sa se arda, apa clocotita cu care il orbeste pe
Imparatul cel Rau) sau induiosator (Sfantul Alexie se metamorfozeaza intr-

45
un cersetor pe care abia il recunosc proprii parinti) a lasat urme nesterse in
primele noastre opere culte,la scriitori impregnati de duh religios ca si
Varlaam (care le-a repovestit) ca si la savanti ca Dimitrie Cantemir.E
limpede,de asemenea, ca desi criticata de spiritele „stiintifice” ale vremii ca
o scorneala,a fost o lectura de capatai pentru multi si pentru multa vreme35.

Traditii

Poporul roman era, in trecut, foarte credincios, numeroase sarbatori

traditionale, de multe ori pagane, isi aveau un corespondent in cele
religioase.
Sarbatorile religioase erau in trecut motive de a nu lucra, pentru a se
capta astfel bunavointa unui sfant de a carui manie sau razbunare se temea
persoana respectiva.
I. A. Candrea in cartea „Calendarul Babelor” scrie ca mai ales la tara se
tineau 96 de sarbatori cu date fixe, 34 sarbatori cu date mobile, cele 52 de
duminici din an, 12 vineri din post plus martea si joia din Postul Pastelui.
Totalul zilelor in care nu se lucra deloc sau se lucra partial era de 196,
ramanand astfel 169 de zile integral lucratoare.
In Maramures, obiceiurile de la marile sarbatori de peste an,
Craciunul si Pastele sunt si ele comune cu cele din restul tarii. De Craciun,
copiii umbla in grupuri pe la casele oamenilor pentru a-i colinda si a primi
dulciuri, fructe si bani.
In noaptea de Paste, la biserica, se sfintesc cozonacii facuti in diferite
forme, numiti in Bucovina „Babele”. Un obicei care se practica numai in
Bucovina in noaptea de Inviere este acela ca fetele se duc in clopotnita si
spala limba clopotului cu apa neinceputa. Apa neanceputa inseamna ca dupa
ce apa a fost scoasa de la fantana, cel care o transporta nu vorbeste pana
cand va fi folosita la spalatul clopotului.
Cu aceasta apa se spala apoi fetele in zorii zilei de Paste ca sa fie frumoase
tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la
biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.
In Bucovina, in trecut, feciorii isi alegeau un crai dintre cei mai
harnici pentru a le judeca si pedepsi toate greselile facute de-a lungul anului.
35
Istoria Critica a literaturii romane,Nicolae Manolescu
(Editura Minerva,Bucuresti -1990,pg 84-85)

46
Ce gasiti vinovati erau purtati in jurul bisericii si la fiecare latura erau loviti
cu vergele de lemn la talpi pentru a nu mai repeta greselile in anul viitor.
Craciunul (25 decembrie): pana in secolul XIX romanii au sarbatorit Anul
Nou in ziua de Craciun. Pentru ca aceasta avea o importanta atat de mare,
Biserica a suprapus acestei date sarbatoarea Nasterii Domnului. Aceasta se
sarbatorea pe 6 ianuarie, aceasta data fiind doar o Nastere spirituala prin
botez.

TAINA BOTEZULUI

Botezul crestin a fost simbolizat prin botezul Sfintului Ioan Botezatorul,

numit si botezul pocaintei. Acesta se savirsea de Sfintul Ioan in pustiul
Iordanului asupra evreilor care se caiau de pacatele facut. El se indeplinea
prin scufundare in apa, dar nu era asemanator cu botezul crestin, ci era o
pregatire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de
pacate (Marcu I, 4), dar o curatire externa in vederea uneia interne; el nu era
sacramental, nu exista odata cu savirsirea lui o actiune interna a Duhului
Sfint si o renastere duhovniceasca. Asemanator botezului Sfintului Ioan era
si botezul savirsit de Apostolii Mintuitorului (Ioan IV, 1-2).
Insusi botezul Mintuitorului Hristos primit de la Sfintul Ioan Botezatorul in
riul Iordan nu este botezat crestin. Totusi el este inceputul botezului ca taina,
pregatirea lui, caci prin Botezul Domnului s-a botezat intreaga umanitate,
atunci incorporata in El, s-a aratat intreaga Sfinta Treime, s-au sfintit apele,
s-a introdus energia curata a harului.
Necesitatea botezului ca taina se impune din faptul ca toti oamenii au
pacatuit prin Adam. <<Toti (oamenii) s-au abatut impreuna netrebnici s-au
facut. Nu este cine sa faca binele, nici macar unul nu este>> (Romani III,
12). Sau mai precis: <<De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in
lume si prin pacat moarte, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acesta in
care toti au pacatuit>> (Romani V, 12).
Deci, pentru ca Domnul Hristos ne-a rascumparat prin jertfa Sa de coruptia
pacatului trebuie ca fiecare om personal sa se reintegreze in opera
restauratoare a lui Iisus prin Taiana Botezului. De altfel si Mintuitorul ii
arata necesitatea absoluta: <<De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu
va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu>> (Ioan III, 5). Sau in alt loc:
<<Cel care va crede si va fi botezat se va mintui; iar cel ce nu va crede va fi

47
osindit>> (Marcu XVI, 16).
Botezul se efectueaza prin treita scufundare in apa sfintita intru asemanarea
mortii si invierii Domnului Hristos. Prin cufundare murim sau omorim
pacatul din noi, iar prin scoatere, inviem la o viata noua. <<Au nu stiti ca toti
cititi in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat? Deci,
ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a
inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea
vietii>> (Romani VI, 3-4).

Casatoria
Petitul
Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prietenii lui
(uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa
miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea
ragazul de a se pregati in a-si intampina oaspetii. In ziua stabilita purcedeau
spre casa fetei, iar la intrare acestia aveau o mica cuvantare, care difera de la
zona la zona. Urmeaza apoi momentele cand tatal feciorului sta de vorba cu
parintii miresei, discutand diferite aspecte ale viitoarei familii. Uneori
hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o formalitate sau o
ocazie de a petrece niste clipe minunate. De multe ori urma o mica petrecere,
mai ales daca se stabilea ca nunta va vea loc.

Fedelesul
Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de dinaintea nuntii, la
care participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti invitati. La inceputul
petrecerii, tineri lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta,
din materiale puse la dispozitie de miri. Petrecerea nu presupune prea multa
mancare (cozonaci) ci mai degraba bautura si dans.

Bradul
In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prieteni apropiati impodobesc doi
brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt purtati de tineri
necasatoriti pana la casa nasului, unde, unul este legat in fata portii. Apoi,
alaiul isi continua drumul catre casa miresei, loc in care ramane cel de-al
doilea brad. Bradul este simbolul vigorii si al tineretii; impodobirea lui
simbolizeaza viata "imbelsugata" a viitoarei familii.

48
Udatul
Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre
rasarit,numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si
flacaul poarta un ulcior (sau o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar
tesut in casa, pina la fintina. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare
data, impreuna cu mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc,
inmuiat in apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la
flacai si spor la neveste. Flacaul poate fi altul decit purtatorul bradului si va
pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut udatul. Intorsi de la apa,
nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe la fiecare si ii prinde in piept
floarea de nunta. Aceleasi flori sau cocarde le vor primi nuntasii mirelui,
nasii, alti invitati la biserica.

Barbieritul mirelui
Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un prieten apropiat
al mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod simbolic pe ginere.
Asezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie sa-l lase pe lautar
sa-i ia banii. Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului
pentru nunta. Obiceiul se pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica,
ultima dintr-un lung sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri
sale ca barbat.

Imbracatul miresei
Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta mireasa sa se
imbrace, pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege voalul si coronita. Se
desfasoara in acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea
fetei pentru nunta. In vechime la acest ritual puteau lua parte mai multa lume
din partea miresei. Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai
bune haine, se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau
cantece cu tema despartirii.

Hora miresei
Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra
mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.

Ruperea turtei
Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse ornamente,
comestibile sau nu, diferite impletituri si alte forme. In mod simbolic, turta
este rupta deasupra capului miresei si este data spre consum (invitatilor). Se

49
spune ca aduce noroc celor care mananca din ea. Obiceiul se pastreaza din
vremea Romei antice.

Furatul miresei
Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii. Astfel se explica
pastrarea acestui obicei a le carei origini sunt neclare. Se presupune ca
mirele nu trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti
profita de neatentia mirelui si fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau
sa o rascumpere. In unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe
jos, ea trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca
mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul, daca a fost
furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati. De multe ori, spre hazul
invitatilor mirele este pus sa indeplineasca anumite sarcini.

Aruncatul buchetului Mireasa se intoarce cu spatele la grupul de fete

tinere, nemaritate, si arunca la intamplare buchetul. Fata care-l prinde este
cea care se va marita prima. Alte traditii spun ca se va marita in acelasi an.

Scosul valului
Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune
o esarfa (batic), simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta.
Voalul miresei se pune pe capul unei fete necastorite.

Moartea
Mitologia românească

Crestinarea timpurie in epoca de formare a poporului roman a impiedicat

formarea unei mitologii unitare, aceste credinte vechi transformandu-se in
superstitii de obicei asociate raului, sau devin sfinti, in unele cazuri. În
mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea,
nunta şi înmormântarea (moartea). După moarte, sufletul se desparte de trup
şi se integrează cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un
întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care
probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte
nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de
spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa". Cu toate că
moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub
alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic.

50
Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este
alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o
condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este
amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în
cazul morţilor tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi. Aceştia nu şi-au încheiat
ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor
chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi
devin moroi pentru a-şi bântui mamele. În cazul tinerilor nelumiţi există un
ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi
cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului. Iată ce spune
Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviæ cu privire la credinţa
românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om
Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să
moară sau să piară în război...” De aceea, de cele mai multe ori, se vârau în
primejdii nebuneşte. Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele
scandinave: divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om.
Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în
plus. Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

Religia creştină

Dante şi Virgiliu în Iad; pictură de William-Adolphe Bouguereau (1825-

1905). Iadul este locul unde oamenii suferă după moarte pentru păcatele
săvârşite în timpul vieţii

În tradiţia biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit
moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a
trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat
("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19). Moartea nu este
considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci exista posibilitatea invierii, si
este asociata cu "somnul" (Iov -- 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata
de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se
menţionează clar că sufletul(omul)poate fi nemuritor, mesajul Noului
Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii,
diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru
muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui
Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16). În religia
creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau

51
 Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,rascumparati prin sangele lui
Iisus Hristos şi moartea definitiva fara speranta invierii. Unele culte cred in
existenta Iadului (Infernului) unde merg păcătoşii pentru chinuri vesnice.
Soarta omului este stabilită după judecata facuta de Fiul, dupa faptele de
fidelitate crestina care le-a facut cand era in viata.

Icoana coborarea de pe cruce

Concepţia icoanei şi unele elemente legate de de compoziţie şi execuţie sunt tributare picturii
veneto-cretane care a exercitat în epocă o puternică influenţă asupra picturii sud-dunărene. Autorul
anonim al icoanei, care a lucrat la comanda Doamnei Miliţa, se dovedeşte a fi un bun cunoscător al
picturii contemporane.Icoana este unică sub raportul compoziţiei, modul de tratare al Coborârii de
pe cruce apropiindu-se, în mare măsură, de o Pieta occidentală:Crucea Răstignirii şi simbolurile
Patimilor formează axul de simetrie al compoziţiei. În faţa crucii, în prim-plan, Fecioara Maria
drapată într-un maforion roşu-vişiniu ţine în braţe pe Iisus mort, coborât de pe cruce; chipul şI
gestul Fecioarei exprimă o durere fără margini. Este însoţită de Sf. Ioan Theologul şI de Maria
Magdalena, care îngenunchiată, îmbrăţişează picioarele lui Iisus Hristos. În stânga, în plan secund,

52
de mai mici dimensiuni faţă de personajele sacre, Miliţa Doamna, îndoliată ţine în braţe pe fiul său
mort, pe Teodosie, purtând veşminte de curte şi coroană aurie. Această compoziţie singulară la noi
este marcată de o notă de îndrăzneală evidenţiată de paralelismul între durerea divină şI durerea
pământească a unei mame, care se roagă Fecioarei să primească sufletul fiului ei. Unele trăsături
specifice legate de tipologia chipurilor şi modelarea acestora cu treceri bruşte de la umbră la lumină
constituie trăsături stilistice caracteristice picturii veneto-cretane. Icoana se înscrie în grupul
"icoanelor de familie" ale lui Neagoe Basarab şi a avut, probabil, o destinaţie privată.

Anexa I : Mitropolitul Dosoftei

53
Anexa II : Mitropolitul Varlaam si Cazania

54
Concluzie:

55
 Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai
existenta, da si conceptia celor care au scris in
aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe
pamant este hotarat de Dumnezeu, dupa cum
marturiseste si Miron Costin: Orice nevointa pune
omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l
clati nime nu poate.
Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a
umanitatii, fiind nu numai motivul evolutiei dar
totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost
posibil prin credinta si prin cultura diferitelor
popoare in diferite momente ale istoriei.

Bibliografie:

56
1. Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, Editura
ART, Adrian Costache, Florin Ionita, M.N. Lascar, Adrian Savoiu.
2. Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, Editura
ART, Mircea Martin, Elisabeta Lasconi Rosca, Carmen Ligia
Radulescu, Rodica Zane.
3. internet
4. Blaga Lucian, “Opere”, Editura Minerva, Bucuresti, 1985,
5. Calinescu George,Istoria Literaturii romane de la origini pana in
present.Editura Minerva,Bucuresti-1982,Epoca veche secolele
XVI-XVII “Literatura religioasa”,pag.9-10
6. Manolescu Nicolae, Istoria critica a literaturii romane,Editura
Minerva,Bucuresti 1900,pag 84-85
7. Ciobanu Stefan, Istoria literaturii romane vechi,Editura Eminescu,
Bucuresti, 1989
8. Antim Ivireanul,Didahiile,Editura Minerva,Bucuresti 1985,pag 111
9. Geneza identitatii nationale la romanii ardeleni,Editura
Humanitas,pag 331-362
10.Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei ,Editura
Minerva,Bucuresti-1981,pag 250-257.

57