- Ce este un arbore ?

- Un arbore este, înainte de toate, un loc de echilibru între o ramură aeriană şi o

rădăcină subterană.
- Astfel, cu cât vrem să ne ridicăm mai mult, cu atât trebuie să avem picioarele
mai bine fixate de pământ. Fiecare arbore ne spune asta ! (Michel Tournier)

Noi nu moştenim pământul de la strămoşii noştii. Noi l-am împrumutat de la

urmaşii noştii ! (percept indian)
2
 INTRODUCERE
Relaţia om-mediu reprezintă o preocupare majoră a lumii de azi.
Revoluţia industrială a avut efecte pozitive semnificative în viaţa oamenilor dar,
în acelaşi timp, aceasta poate fi considerată ca fiind cauza principală a
perturbării echilibrelor specifice care se manifestă în natură.
Azi, aproape întreaga lume se confruntă cu fenomene negative extrem de
grave, unele nemaiîntâlnite pe tot parcursul existenţei omului pe Terra. În
căutare de noi surse de hrană şi energie, omul a intervenit brutal în echilibrul
sensibil al factorilor de mediu, ceea ce a avut drept consecinţă distrugerea
condiţiilor de viaţă ale unor plante şi animale şi, implicit, punerea în pericol a
existenţei acestora sau chiar dispariţia lor.
După secole în care acţiunile omului au neglijat natura, omenirea a reuşit
să înţeleagă că dezvoltarea şi afirmarea personalităţii umane se poate realiza
numai într-un context natural, economic şi social adecvat, în care asigurarea
unui mediu sănătos este esenţială pentru prosperitatea şi calitatea vieţii.
La realizarea acestor condiţii, o contribuţie esenţială pot şi trebuie să o aibă
normele juridice, deoarece dreptul operează cu noţiuni şi termeni clar definiţi,
stabilind conduite obligatorii de urmat pentru toţi cei cărora norma juridică li se
adresează, precum şi sancţiuni în cazul ignorării sau încălcării acestora. Este de
subliniat faptul că definiţia legală din fiecare stat va influenţa conţinutul
dreptului mediului pe teritoriul supus respectivei jurisdicţii. O definiţie mai largă
va crea condiţii pentru desfăşurarea de acţiuni de amploare vizând prezervarea
mediului, pe când o definire îngustă a ceea ce se înţelege prin noţiunea de mediu
va limita posibilităţile de acţiune legală pentru protecţia mediului.
În România, Adunarea Constituantă din 1991 a inclus chiar în legea
fundamentală a statului prevederi de bază care să asigure protecţia mediului1. Aceste
prevederi au fost dezvoltate în legislaţia primară adoptată ulterior, urmărindu-se,
totodată, corelarea cu reglementările în domeniu din Uniunea Europeană. Astfel,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului2
defineşte mediul ca fiind ”ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii
şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Poluarea este definită ca o „degradare a unuia sau a mai multor elemente
sau aspecte ale mediului prin deşeuri nocive, biologice, chimice sau industriale,
prin reziduuri ale produselor fabricate de către om şi printr-o proastă gestionare
a resurselor naturale şi de mediu3”.
Alte ori, poluarea este definită ca „introducerea de către om, direct sau
indirect, de substanţe sau de energie în mediu care determină consecinţe
negative, de natură să pună în pericol sănătatea umană, să distrugă resursele

1
Este vorba de prevderile art.35 referitoare la “Dreptul la mediu sănătos”.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr.1196 din 30.12.1995. A fost aprobată cu modificări prin Legea nr.265/2006.
3
Y. Dupnot şi Armand Colin au definit astfel poluarea în „Dicţionarul de riscuri”, 2003, editat de Departamentul
Afacerilor Umanitare al ONU.

3
biologice şi sistemele ecologice, să aducă atingere bunăstării sau să lezeze
utilizarea legitimă a mediului4”.
În condiţiile vieţii moderne, a dezvoltării tot mai accentuate a industriilor, dar
şi a tehnologiilor, poluarea şi dispariţia unor specii de plante şi animale au început să
devină tot mai acute. Pentru stoparea acestei situaţii, sub egida ONU au fost adoptate
până în prezent 16 convenţii, acorduri şi alte acte juridice cu vocaţie universală în
domeniul protecţiei mediului5, completate apoi cu zeci de protocoale de aplicare.
La iniţiativa unor state sau a unor organizaţii ce sunt preocupate de soarta
mediului, au fost elaborate şi adoptate un număr important de acte internaţionale cu
aplicabilitatea regională. Între acestea, cele mai implicate state în demersurile vizând
combaterea poluării şi prezervarea condiţiilor de mediu sunt ţările din vestul Europei.
Chiar dacă pare surprinzător, adevărul este că, iniţial, nu a fost în logica
Comunităţilor Europene dezvoltarea unei politici de mediu; obiectivele tratatelor
constitutive au fost strict legate de dezvoltarea economică. Abia în 1972 şefii de stat
şi de guvern ai celor 6 state care erau membre ale Comunităţilor Europene au
convenit „să pună în aplicare o politică comunitară de mediu6”.
Măsurile adoptate la nivel comunitar pentru protecţia mediului sunt astfel
obligatorii pentru statele membre, iar cele de natură juridică formează dreptul
comunitar al mediului, cu o eficienţă sporită, fiind aplicate uniform în toate
statele membre ale Uniunii Europene7.
Primele reglementări comunitare au fost adoptate în domeniul
substanţelor chimice periculoase şi al detergenţilor. Ulterior, având şi sprijinul
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instituţiile comunitare au continuat
să adopte reglementări de ordin juridic, formând o latură distinctă a dreptului
comunitar, cunoscută sub denumirea de „acquis comunitar” în domeniul
mediului. Acesta cuprinde astăzi peste 800 de acte normative.
Dreptul comunitar este un drept internaţional, cu avantajul că se impune
statelor fără să mai fie necesară depăşirea etapelor dificile de ratificare.
Directivele au apărut ca instrumentul ideal în această materie, care permite
statelor membre o integrare progresivă, în timp ce regulamentul – ca tip de act
normativ comunitar - este rareori utilizat – adesea în domenii sensibile8.
Dreptul comunitar este, de asemenea, un domeniu bine determinat şi
coerent. Actul Unic European i-a dat un fundament „constituţional”,
introducând în Tratatul asupra Comunităţii Europene un nou titlu - Titlul VII -,
consacrat expres protecţiei mediului, iar Tratatul de la Maastricht l-a confirmat9.
Pe baza evoluţiei realizate, acquis-ul comunitar cuprinde în prezent sute de texte
importante, supuse aceleiaşi logici şi atingând toate domeniile sensibile legate
de protecţia mediului.
Analizarea principalelor elemente ale dreptului comunitar ce vizează
protecţia anumitor factori de mediu – aer, apă, sol şi biodiversitate –, precum şi
evoluţia reglementărilor comunitare, a constituit principalul obiectivul al
4
Definiţia a fost dată în cadrul Recomandării OCDE din 1974.
5
Datele sunt preluate de pe pagina web a ONU referitoare la tratatele internaţionale: http://untreaty.un.org/
6
Pascale Kromarek în lucrarea „Droit communautaire de l'environnement”, editura L’Harmattan, 2006, colecţia
Environnement, pag, 133, articolul „L’ecologie et la loi” .
7
Alexandre Kiss, în lucrarea „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989.
8
Precum în domeniul responsabilităţii de mediu.
9
Chiar dacă nu este vorba despre o Constituţie în sensul îndeobşte cunoscut, după cum arată P. Kromanek, în op.cit.,
tratatele constitutive şi actele de modificare a acestora au o valoare constituţională.

4
prezentei lucrări. Demersul analitic a ţinut seama şi de schimbările ce s-au
produs atât la nivel european cât şi la scară mondială.
Capitolul I PREOCUPĂRI ALE ORGANISMELOR
UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI FACTORILOR DE MEDIU

Secţiunea 1.1.
Factorii de mediu obiect al protecţiei în cadrul UE
Sub presiunea situaţiei de fapt, şi – într-o primă fază - în afara oricărei baze
juridice coerente, Comunităţile Europene s-au văzut obligate să adopte măsuri de
protecţie a mediului şi chiar să-şi formuleze o politică de mediu. Ulterior, situaţia s-a
îmbunătăţit: tratatele constitutive au fost completate cu norme juridice destinate
asigurării protecţiei mediului şi a fost adoptată legislaţia secundară necesară.
Aerul. Problema calităţi aerului este acum o preocupare majoră pentru
mulţi dintre cetăţenii Europei şi pentru instituţiile Uniunii Europeane. Din 1970,
ca urmare a reglementărilor europene, au fost obţinute progrese semnificative în
abordarea poluării aerului cu substanţe toxice.
Uniunea Europeană acţionează pe mai multe nivele pentru reducerea nivelului
de poluarea a aerului: legislaţie, acţiuni la nivel internaţional şi cooperare în
domeniul cercetării. Iniţiativa „Aer curat pentru Europa” a determinat elaborarea
strategiei tematice în cadrul căreia au fost stabilite obiectivele şi măsurile pentru
următoarea fază a politicii europene în domeniul calităţii aerului.
Apa. Apa înseamnă viaţă. Ea este o precondiţie a existenţei şi vieţuirii
oamenilor, plantelor şi animalelor, precum şi o resursă indispensabilă pentru
economie. Totodată, apa joacă un rol fundamental în reglarea sistemului climatic.
La nivel european, consumul zilnic de apă diferă de la o ţară la alta, dar şi
de la o regiune la alta, chiar în interiorul aceleiaşi ţări însă, se poate aprecia că
standardele minimale de consum sunt îndeplinite.
Evoluţiile din punct de vedere calitativ ale apei au determinat creşterea
preocupării Uniunii Europene, fiind adoptate reglementări comunitare, atât în
privinţa apei dulci, de consum sau pentru îmbăiere, cât şi cu privire la cursurile
de apă sau cu privire la modul de utilizare a apei mărilor şi oceanelor. Protecţia
apei este, fără îndoială, unul dintre sectoarele în care legislaţia comunitară s-a
dezvoltat cel mai mult10.
Asigurarea calităţii apei reprezintă o mare miză, iar prevenirea şi
combaterea poluării în acest domeniu, de cele mai multe ori, depăşesc
frontierele naţionale, fiind necesare acţiuni concertate la nivelul Uniunii
Europene. Totodată, inundaţiile catastrofale produse în ultimii ani au demonstrat
necesitatea unor acţiuni comune pentru protecţia comunităţilor umane.
Solul, definit ca stratul de la suprafaţa crustei terestre, format din particule
minerale, materie organică, apă, aer şi organisme vii este un mediu de viaţă
variabil şi extrem de complex.
Solul are rolul de habitat şi platformă a activităţii omului, resursă de
10
Alexandre Kiss, “Droit international de l’environnement”, editura « Pedone », pag.185.

5
materii şi, în acelaşi timp, o bogăţie peisagistică şi o moştenire pentru
generaţiile viitoare. Conştientizarea importanţei acestor funcţiuni socio-
economice şi de mediu au impus, la nivelul Uniunii Europene, protejarea sa faţă
de orice fel de poluare.
Eroziunea solului, pierderea calităţilor organice, creşterea salinităţii
acestuia, alunecările de teren, contaminarea cu substanţe poluante reprezintă tot
atâtea domenii de preocupare la nivelul Uniunii Europene, având în vedere
efectele negative asupra sănătăţii omului, ecosistemelor şi climei.
Biodiversitatea reflectă numărul, varietatea şi variabilitatea organismelor
vii, inclusiv omul. Biodiversitatea include diversitatea genetică a speciilor,
diversitatea speciilor şi a ecosistemelor. Aceasta asigură omenirii o serie de
bunuri şi servicii strict necesare vieţii.
Pierderile de biodiversitate sunt datorate atât unor cauze naturale, dar mai
ales activităţilor umane, care determină între 50 şi 1000 de ori mai multe
pierderi decât cele produse de cauze naturale.
Uniunea Europeană a adoptat reglementări şi a întreprins acţiuni concrete
în domeniul salvării biodiversităţii încă din anii 1970 şi, totodată, a jucat un rol
activ pe scena internaţională.
În prezent, natura şi biodiversitatea reprezintă priorităţi ale celui de al
şaselea Program de acţiune pentru mediu, 2002 – 2012, iar demersurile
întreprinse până acum demonstrează continuitate şi coerenţă11.

Secţiunea 1.2.
Evoluţia reglementărilor referitoare la protecţia factorilor de mediu în
cadrul Uniunii Europene
Iniţial, Tratatul asupra Comunităţii Economice Europene nu avea incluse
între obiectivele sale realizarea protecţiei mediului deoarece, un astfel de demers
a fost considerat o frână în calea dezvoltării economice.

Crearea politicii de mediu a Comunităţilor Europene.

Atunci când fenomenele poluatoare au devenit presante, la nivelul
Comunităţilor Europene s-a manifestat voinţa de a realiza o veritabilă politică
comunitară de mediu, sens în care au fost identificate mijloace juridice care să
permită elaborarea şi punerea ei în aplicare.
La 09.02.1971, Consiliul de miniştri, precum şi guvernele statelor membre ale
Comunităţilor Europene, au căzut de acord, pentru prima dată, asupra ideii conform
căreia politica economică a Comunităţilor nu se poate limita numai la realizarea
creşterii economice. La 22.07.1971, Comisia Europeană a adoptat prima
comunicare cu privire la politica de mediu a Comunităţilor Europene.
Între 19 şi 21.101972, urmare a Conferinţei internaţionale de la Stocholm,
şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Comunităţilor Europene, întruniţi
în cadrul Summit-ului de la Paris, au decis realizarea unei politici comunitare

11
Raphael Romi, „L’Europe et la protection juridique de l’environnement”, Colecţia „Environnement”, pag. 72.

6
de mediu12, (ceea ce s-a materializat abia în 1979). Ulterior, au fost adoptate o
serie de 6 programe de acţiune pentru mediu. Sintetizând, trebuie reţinut că la
începutul anilor 70, au fost recunoscute necesitatea şi legitimitatea unei politici
comunitare în domeniul mediului, iar cu timpul, se va dezvolta progresiv un
drept comunitar al mediului.
În februarie 2000 erau în vigoare 708 acte normative comunitare în domeniul
protecţiei mediului, dintre care 266 de directive, 124 de regulamente şi 318 decizii13.
Tratatul de la Roma şi protecţia mediului la nivel comunitar
Cum Tratatul de la Roma nu conţinea prevederi exprese privitoare la
protecţia mediului, a fost necesară specularea unor prevederi ale sale pentru
realizarea unei apropieri a legislaţiilor de mediu ale statelor membre.
Astfel, art.100 din Tratatul de la Roma repartiza instituţiilor europene
(consiliu, comisie, parlament) sarcina de a realiza o armonizare a dispoziţiilor
naţionale în scopul evitării distorsiunilor în domeniul concurenţei.
În acelaşi timp, art.235 permitea acestor instituţii să intervină când tratatul
nu prevedea atribuţii specifice pentru realizarea obiectivelor înscrise în art.2 al
Tratatului institutiv, precum de „ameliorare constantă a condiţiilor de viaţă şi
de muncă în statele membre”.
Acestea sunt două articole care au furnizat „bazele” de plecare pentru
elaborarea unor corpuri de reguli europene în domeniul protecţiei mediului.
Actul Unic European14 a luat în calcul protecţia mediului şi a furnizat
instituţiilor comunitare baza pentru intervenţia solidă în domeniul protecţie mediului15.
La rândul său, Tratatul de la Maastricht s-a înscris în urmarea logică a
Actului Unic European, cel puţin în ceea ce priveşte politica de mediu.
Actul Unic European; dispoziţiile specifice privitoare la protecţia mediului
Intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic a introdus în Tratatul CEE un
titlu special consacrat protecţiei mediului (titlul VIII). Articolele 130R la 130T
definesc noi atribuţii, ale căror existenţă exclud utilizarea art.235.
Art.130R § 1 a definit obiectivele urmărite de către politica comunitară de
mediu, aceasta vizând: „prezervarea, protejarea, ameliorarea calităţii mediului”,
„contribuirea la protecţia sănătăţii persoanelor” şi, în fine, „asigurarea unei
utilizări prudente şi raţionale a resurselor naturale”.
Articolul 130R § 2 prevede, pe de altă parte, că „exigenţele în materie de
protecţie a mediului sunt componente ale altor politici ale Comunităţii”.
Conform art.130S, toate instrumentele comunitare pot să fie acum
utilizate, utilizând însă regula unanimităţii în privinţa deliberărilor. Aceasta

12
A. Kiss, în op.cit. pag.41, „marele merit al Conferinţei de la Stocholm a fost că a constrâns ţările dezvoltate să ia contact
cu o viziune a ecologiei care depăşeşte propriile preocupări rezultate din poluările provocate dezvoltare necontrolată a
industriilor şi un consum excesiv al resurselor naturale”.
13
Informaţia este preluată de pe site-ul Centrului de informare al Comisiei Europene la Bucureşti: www.infoeuropa.ro.
14
Tratatul a fosta publicat în Jurnalul Oficial al CEE r.C68 din 24.03.1986. Actul unic european a fost semnat, la 17
februarie 1986, de 9 state din cele 12 membre ale Comunităţilor Europene şi, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia,
Danemarca si Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
15
Hans Joachim Glasner, în „L’environnemet comme objet d’une politique communitaire. La pretection de l’environnemet par
des communautés européennes” sub coordonarea lui J. Charpentier, editura Pedone, 1988, pag.1 şi următoarele.

7
reprezenta o slăbiciune a procesului de decizie în materie de drept al mediului16.
Pe de altă parte, art.130T al Actului Unic European dispune că normele
comunitare nu interzic statelor membre să instituie sau să menţină măsuri mai
severe, compatibile cu dispoziţiile europene: „măsurile de protecţie stabilite în
comun nu constituie un obstacol pentru menţinerea şi stabilirea de către fiecare
stat membru, de măsuri de protecţie întărite compatibile cu prezentul Tratat”.

Protecţia mediului în viziunea Tratatului de la Maastricht17

Tratatul de la Maastricht, în noul titlu XVI, consacrat exclusiv mediului, a
enunţat, în primul rând, în primul paragraf al art.130R, obiectivele în domeniul
mediului:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- ocrotirea sănătăţii persoanelor ;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- promovarea, pe plan internaţional, a unor măsuri destinate să facă faţă
problemelor regionale sau planetare de mediu.
În paragraful 2 al aceluiaşi articol se arată că „exigenţele în materie de
protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a altor
politici comunitare”. De asemenea, potrivit textului respectiv, instituţiile
europene vor trebui deci să aibă ca obiectiv realizarea unui nivel de protecţie
ridicat, să acţioneze pentru respectarea principiului „poluatorul plăteşte” şi să
abordeze cu prioritate reducerea poluării la sursă.
În prezent, dreptul comunitar al mediului este încă unul în curs de
definitivare18. Unele dintre noţiunile şi conceptele cu care acesta operează sunt
încă destul de vagi şi pot suferi, în timp, evoluţii în privinţa semnificaţiei lor (de
ex.: noţiuni precum „dezvoltarea durabilă” sau „cele mai bune tehnici
disponibile” capătă noi valenţe şi semnificaţii, în funcţie de dezvoltarea ştiinţei
şi a tehnicii.).

Secţiunea 1.3.
Principiile care stau la baza politicii şi strategiei Uniunii Europene în
domeniul protecţie factorilor de mediu
Odată cu multiplicarea izvoarelor sale, dreptul mediului este astăzi supus unui
număr de principii, care reprezintă valorile morale supreme şi ghiduri de acţiune care
16
Spre exemplu, Directiva 76/464 fixând valorile limită pentru emisiile anumitor substanţe în mediul acvatic a pus
probleme în 1991, valorile limită de emisie şi obiectivele de calitate nu au fost fixate din 1976 decât pentru 14 substanţe
din 129 al căror examen a fost realizat cu prioritate. Comisia Europeană a propus ca determinarea acestor valori şi a
acestor obiective să se facă cu majoritatea calificată, unanimitatea rămânând cerută, în cadrul Consiliului, pentru
determinarea substanţelor reglementate. Parlamentul european a examinat şi a adoptat această propunere a comisiei în
octombrie 1990; Consiliul a acceptat-o în 1991 (sursa: Raportul Vernier făcut Parlamentului European asupra „Aplicării
efective a dreptului european al mediului”, mai 1991).
17
Tratatul de la Maastricht a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht.
Acesta a reprezentat cea mai profundă schimbare de până atunci a tratatelor de înfiinţare a Comunităţii Europene. Acest
tratat a pus bazele Uniunii Europene, fapt pentru care este cunoscut şi sub denumirea de Tratatul privind Uniunea
Europeană.
18
Jacqueline Morand Deviller (profesor la Universitatea Paris – Sorbona), în lucrarea « Droit de l’environnement »,
apărută la « Presses Universitaires de France » în 2003, apreciază că dreptul mediului, (nu doar cel comunitar) „abia a
ieşit din adolescenţă” şi, cu toate că „este imperfect şi nefinalizat” este un „drept al solidarităţii şi reconcilierii”.

8
călăuzesc întreaga activitate de elaborare şi aplicare a măsurilor vizând protecţia
mediului.
În prezent, la nivelul Uniunii Europene, sunt consacrate următoarele principii
ale dreptului mediului:
1. Principiul dezvoltării durabile. Are în vedere utilizarea raţională a
resurselor epuizabile, precum şi a celor regenerabile, într-o manieră care să nu le
compromită. Exploatarea resurselor trebuie să se facă astfel încât să se asigure
randamentul optim sustenabil.
Comisa Bruntland19, în 1987, a definit dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea
care răspunde nevoilor prezente fără să compromită şansele generaţiilor viitoare”.
La nivel comunitar, în anul 2001, la propunerea Comisiei Europene20,
Consiliul European de la Goteborg, a adoptat „Strategia Uniunii Europene pentru
dezvoltare durabilă”, care vizează întărirea coerenţei diferitelor politici, din punct de
vedere al mediului, economic şi social, în scopul ameliorării de o manieră durabilă a
bunăstării şi a condiţiilor de viaţă ale generaţiilor prezente şi viitoare21.
2. Principiul protecţiei, presupune evitarea oricăror activităţi nocive pentru
mediu şi luarea tuturor măsurilor posibile pentru împiedicarea deteriorării mediului.
Principiul presupune o atitudine prevăzătoare şi de protejare a factorilor de mediu în
acţiunile întreprinse.
Punerea în aplicare a acestui principiu se face, de regulă, prin intermediul sau
împreună cu alte măsuri şi principii, cel mai adesea cu principiul precauţiei.
3. Principiul poluatorul-plăteşte, a fost enunţat de către Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare în Europa (OCDE), în cadrul Recomandării C(72) 128 din
26 mai 1972, iar ulterior a fost reluat în cadrul legislaţiei comunitare.
Transpunerea în legislaţia comunitară a acestui principiu s-a realizat prin
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2004/3522 din 21 aprilie 2004,
care are ca obiect stabilirea unui cadru pentru prevenirea şi repararea pagubelor pe
baza unei responsabilităţi de mediu, fondată pe principiul „poluatorul plăteşte”.
Principiul poluatorul-plăteşte are drept consecinţă internalizarea costurilor
poluării (la nivelul întreprinderii poluatoare), prevenirea poluării, precum şi repararea
prejudiciului cauzat de poluare.
Principiul permite impunerea de către autorităţile publice, în sarcina
poluatorului, a taxelor de prevenire şi de depoluare, constituindu-se într-o adevărată
„fiscalitate de mediu”23, formată din diverse taxe, redevenţe şi accize.
Măsura s-a dovedit însă a fi, uneori, o armă cu două tăişuri: pe de o parte,
aceste taxe asigură o serie de venituri necesare desfăşurării unor acţiuni de protecţie a
mediului dar, pe de altă parte, pot induce poluatorului sentimentul că odată achitate
taxele este liber să polueze şi poate polua oricât, pentru că a plătit pentru aceasta.

19
Este vorba Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, condusă de Gro Harlem Bruntland, fost Prim-ministru al Norvegiei,
ale cărei concluzii au determinat convocarea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, de la Rio, din 1992.
20
Propunerea a fost redactată în cadrul comunicării COM(2001) 264, nepublicată în Jurnalul Oficial
21
Catherine Roche, “Droit de l’environnement”, Editura «Gualino » Paris, 2006, pag. 43.
22
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 143 din 30.04.2004, p. 56–75
23
Robert Hertzog, «La fiscalité de l’environnement, notion et état du droit positif en France», apărută la Nisa în 1983.

9
 4. Principiul prevenţiei, adesea numit şi principiul acţiunii preventive sau
principiul corecţiei cu prioritate la sursă este înscris în art.174 al Tratatului de la
Amsterdam.
Aplicarea acestuia trebuie să asigure prevenirea atentatelor asupra mediului.
El trebuie aplicat înaintea întreprinderii unei acţiuni sau a unui demers concret de
natură să afecteze mediul. Atunci când există un risc, chiar potenţial, există
posibilitatea producerii unei pagube, iar aceasta trebuie prevenită.
Principiul s-a materializat în Directiva Consiliului nr. 85/337/CEE din 28
iunie 1985 referitoare la evaluarea impactului asupra mediului a unor proiecte
susceptibile de a avea consecinţe importante asupra mediului24.
Sistemul de evaluare a impactului de mediu a fost completat în anul 2001,
prin Directiva nr.2001/42/CE, din 27 iunie, referitoare la evaluarea consecinţelor
asupra mediului ale unor planuri şi programe25.
5. Principiul precauţiei presupune prevenirea poluării mediului, în loc să se
caute soluţii pentru remedierea ulterioară a situaţiei.
Dacă prevenirea se bazează pe o evaluare a riscurilor în raport de cunoştinţele
existente la un moment dat, principiul precauţiei presupune a se acţiona chiar în lipsa
unei certitudini ştiinţifice.
Fundamentul acestui principiu este că absenţa certitudinii ştiinţifice nu
constituie o piedică pentru a întreprinde măsurile necesare în scopul evitării
atentatelor grave împotriva mediului.
Tratatul asupra Uniunii Europene are o singură referire explicită la principiul
precauţiei, în titlul consacrat protecţiei mediului. (art. 174 - fostul articol 130r -,
alin.2, teza a doua).
6. Principiul participării publicului implică dreptul cetăţenilor, asociaţiilor,
grupurilor şi organizaţiilor de a participa la soluţionarea problemelor de mediu.
Acesta este indisolubil legat de dreptul la informare, care este o condiţie esenţială
pentru aplicarea principiului26.
Principiu a primit o confirmare internaţională cu ocazia Sumitului de la Rio,
fiind înscris ca al 10-lea principiu în cadrul Declaraţiei adoptate cu respectivul prilej.
La nivel comunitar, începând din 14 februarie 2005, a intrat în vigoare
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2003/4/CE din 28 ianuarie
200327, referitoare la accesul publicului la informaţiile în materie de mediu.
7. Principiul integrării are în vedere faptul că realizarea protecţiei
mediului nu se poate face acţionând în mod independent, implementarea
măsurilor de protecţie a mediului trebuind să se facă în mod integrat, prin luarea
în calcul a problemelor de mediu în ansamblul celorlalte politici.
Politica de mediu trebuie să fie o politică integratoare, care să asigure
realizarea unui echilibru între diferitele interese divergente.
La nivel comunitar, în Tratatul asupra Comunităţii Europene, principiul se
regăseşte în prevederile art.6, potrivit cărora „exigenţele protecţiei mediului

24
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 175 din 05.07.1985 p. 40 - 48
25
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L197 din 21.07.2001, p. 30 – 37.
26
Louis Cartou, “L’environnement et besoin d’information” în Revista “Les Petites Affiches” nr.4/1991, pag.499.
27
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 41 din 14.02.2003

10
trebuie să fie integrate în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi
acţiunilor Comunităţii prevăzute în art.3, în special în scopul promovării
dezvoltării durabile”.

Secţiunea 1.4.
Aspecte instituţionale ale protecţiei factorilor de mediu în cadrul Uniunii Europene
Demersurile iniţiate de Uniunea Europeană în direcţia protejării mediului
trebuie să se armonizeze cu cele ce se derulează de pe plan mondial. În acelaşi
timp, trebuie observat că eficienţa măsurilor de protecţie a mediului este
influenţată şi de colaborarea dintre structurile guvernamentale naţionale şi
organizaţiile internaţionale sau regionale specializate în acest domeniu.
O serie de organisme internaţionale au făcut pe deplin dovada
preocupărilor lor majore în direcţia protecţiei mediului:
a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, creat în anul 1972,
este o organizaţie puternică, în care sunt reprezentate toate regiunile
planetei.
b) Comisia de dezvoltare durabilă, organ subsidiar al Naţiunilor
Unite, are sarcina de a întări cooperarea internaţională în domeniul
protecţiei mediului şi de a constata progresele realizate în aplicarea
programului „Agenda 21”.
c) Fondul Mondial de Mediu, înfiinţat în 1994, organism financiar
permanent creat în parteneriat de către Banca Mondială, are ca sarcină
asigurarea finanţării programelor naţionale iniţiate în scopul dezvoltării
durabile.
În afara celor trei, există o serie de instituţii cu vocaţie universală, cele
mai multe dintre acestea având un domeniu de acţiune pentru protecţia mediului
relativ îngust, strict specializat. De exemplu, Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică stabileşte normele de protecţie nucleară, în timp ce
Organizaţia Meteorologică Mondială participă la acţiunile destinate combaterii
deşertificării, iar Organizaţia Maritimă Internaţională este iniţiatoarea a
numeroase convenţii internaţionale ce au ca obiectiv prevenirea poluării marine
sau limitarea efectelor acesteia. De asemenea, în acest context pot fi amintite şi
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).
Acţiunile acestor organizaţii constau în principal în schimbul de
informaţii referitoare la anumite aspecte ale mediului, sau se referă la cercetările
ştiinţifice, precum şi la adoptarea de recomandări sau convenţii.

Instituţiile şi programele europene dedicate protecţiei mediului

Rolul de pionierat revine Consiliului Europei (care chiar dacă nu are
competenţe la nivel comunitar), în 1962 a înfiinţat un Comitet de Experţi
europeni pentru salvarea naturii şi a resurselor naturale, iar în 1964, un Comitet
cu atribuţii în domeniul poluării apelor.

11
 Acţiunile concertate în favoarea protecţiei mediului în Europa au fost
iniţiate şi realizate la nivelul instituţiilor Uniunii Europene, principalele
atribuţii şi competenţe în acest domeniu revenind Comisiei Europene,
Consiliului şi Parlamentului.
O contribuţie majoră la realizarea obiectivului de protecţie a mediului o
are Agenţia Europeană pentru Mediu, instituţie comunitară specializată, precum
şi statele membre ale Uniunii Europene, care asigură realizarea obiectivelor şi
programelor comunitare de mediu.
Direcţia Generală XI este structura Comisiei Europene responsabilă de
politica în domeniul mediului, precum şi cu securitatea nucleară şi protecţia
civilă. Misiunea sa oficială este „protecţia, prezervarea şi îmbunătăţirea
mediului pentru generaţiile prezente şi viitoare şi promovarea unei dezvoltări
durabile”.
Programul Life a fost înfiinţat de către Consiliul Uniunii Europene prin
Regulamentul nr.1973/92 din 21 mai 199228, ca un instrument financiar destinat
să contribuie a punerea în aplicare şi dezvoltarea politicii şi legislaţiei
comunitare în domeniul protecţiei mediului. Programul co-finanţează acţiuni în
favoarea protecţiei mediului în cadrul Uniunii Europene şi în unele terţe ţări.
Programul Life + a fost înfiinţat la 29 septembrie 2004 de Comisia
Europeană, ca o prelungire a aplicării Programului Life după anul 200629, în
scopul raţionalizării finanţării în acest domeniu, pentru perioada 2007 – 2013.
Programul Life+ pune accentul pe măsuri concrete, urmând să fie luate în
calcul întărirea reţelelor specializate în domeniul mediului şi generalizarea
bunelor practici, care vor influenţa conţinutul politicilor aplicate.

Secţiunea 1.5.
Contribuţia organizaţiilor neguvernamentale europene la protejarea
factorilor de mediu
În afara acţiunilor întreprinse de către organismele guvernamentale,
interguvernamentale sau internaţionale, un rol deosebit în realizarea protecţiei
factorilor de mediu îl au organizaţiile neguvernamentale (ONG), care exercită
adesea o acţiune sau o influenţă primordială în domeniu.
Greenpeace, a fost creată în anul 1971, iniţial ca o mişcare de protest
împotriva testelor atomice subterane efectuate de SUA în Nordul peninsulei Alaska.
Ulterior, acţiunile sale au vizat testele franceze în Pacific, protejarea
biodiversităţii, (a balenelor), deversarea de reziduuri în mare, despăduririle şi
deşertificarea, etc.
Pentru Greenpeace banii nu reprezintă o valoare reală, iar pe banerele pe
care le afişează se poate citi: „atunci când ultimul arbore este tăiat, ultimul râu
este otrăvit, ultimul peşte moare, vom descoperi că nu putem mânca bani”.
Organizaţia Fondul Mondial pentru Natură (WWF) este prima
organizaţie mondială, neguvernamentală, al cărei obiectiv este protecţia

28
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 181 din 22 iulie 1992.
29
În acest sens a fost elaborate documentul COM(2004) 621 final.

12
mediului. A fost înfiinţată la 11 septembrie 1961, de un grup de biologi
preocupaţi de distrugerea habitatelor şi vânătoare excesivă.
Uniunea Mondială pentru Natură, creată la 5 octombrie 1948, este o
organizaţie de drept privat elveţiană. Întrucât între membri acesteia se numără şi
guverne, ea nu poate fi inclusă între ONG-urile clasice, al căror caracteristică
esenţială este faptul că sunt compuse din membri ne-statali.
Prietenii Pământului este o organizaţie internaţională fondată în
1971, care leagă între ele ONG-urile naţionale care s-au consacrat protecţiei
mediului, reprezentarea fiind limitată la o singură asociaţie sau fundaţie.
Reţeaua Europeană de Acţiune pentru Climă este parte a reţelei
internaţionale având acelaşi obiectiv, creată în 1989, pentru limitarea la un nivel
sustenabil a schimbărilor climatice determinate de activităţile umane.
Internaţionala Amicilor Naturii este o mişcare fondată la Viena în anul
1895, ce consideră protecţia mediului un obiectiv social. Iniţial milita pentru
petrecere a timpului liber în natură, iar ulterior organizaţia a evoluat în direcţia
unor acţiuni care militează pentru protejarea naturii şi mediului, etc.

Secţiunea 1.6.
Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană
Actul aderării a reprezentat - atât pentru noile state membre, cât şi pentru
vechii membri ai Uniunii - un moment de reînnoire a speranţelor în realizarea la
nivelul continentului european a unui mediu înconjurător sănătos.
Tratatul de aderare a inclus măsuri tranzitorii. Pentru România, în Anexa VII
au fost incluse măsuri provizorii pentru 9 domenii, între care şi protecţia mediului,
respectiv în ceea ce priveşte: calitatea aerului, managementul deşeurilor, calitatea
apei. poluarea industrială şi managementul riscului.
Un studiu realizat în 1998 de Ecotec Research and Consulting ltd30 apreciază că
implementarea directivelor europene este de natură să aducă unele beneficii şi va
reduce presiunile asupra mediului. Valoarea monetară a beneficiilor a fost estimată la
1270 milioane de euro (varianta minimală) şi 9800 milioane euro (varianta optimistă).
În acelaşi timp, autorităţile române trebuie să ţină pasul în privinţa măsurilor
care se adoptă la nivel european pentru creşterea gradului de protecţie a mediului. Să
nu uităm că instituţiile comunitare competente şi Comisia europeană acţionează
permanent pentru îmbunătăţirea nivelului de asigurare a protecţiei factorilor de
mediu.
Viitoarele măsuri de protecţie a mediului, ce vor fi adoptate la nivel
comunitar, nu vor mai putea beneficia de perioade de tranziţie, astfel că România
este obligată să ţină pasul cu celelalte ţări ale Uniunii Europene.

30
ECOTEC este or organizaţie neguvernamentală specializată în analiza perspectivelor de dezvoltare economică şi
socială.

13
Capitolul II PROTECŢIA ATMOSFEREI

Secţiunea 2.1.
Consideraţii generale
În mod paradoxal, în lumea civilizată a secolului 21, în care viaţa devine
din ce în ce mai confortabilă şi mai uşoară, oamenii se simt din ce în ce mai
obosiţi, iar sănătatea le este pusă în pericol la tot pasul datorită aerului poluat de
gaze de la eşapament, cu fum, cu scurgeri de gaze, cu mirosuri, etc.
La aceste aspecte se adaugă efectele pe care poluarea atmosferei le are
asupra plantelor şi animalelor, şi chiar asupra mediului în ansamblul său, prin
distrugerea stratului de ozon.
Atmosfera este învelişul transparent al Pământului, format din aerul care îl
înconjoară ca o pătură, fără o limită superioară precisă. Deşi este cel mai uşor
dintre învelişurile materiale ale planetei şi este un strat gazos, se estimează că
atmosfera cântăreşte circa 5 milioane de miliarde de tone, cea mai mare parte a
acesteia concentrându-se în stratul de până la altitudinea de 10 – 15 km de la sol.
Prin intermediul atmosferei, Pământul este protejat de razele periculoase
ale Soarelui, precum şi de corpurile cereşti care se pot abate asupra lui, datorită
frecării făcându-le să ardă în straturile dense, înainte de a atinge solul.
Din punct de vedere chimic, atmosfera este compusă în principal din azot
şi oxigen, precum şi alte gaze.
În literatura juridică, atmosfera este definită în mod diferit de un autor sau
altul, esenţialul fiind că fiecare include în conţinutul definiţiei masa de aer care
înconjoară Pământul31.
În legislaţia românească, conform Ordonanţei Guvernului nr.243/200032
privind protecţia atmosferei, aceasta este definită ca fiind „masa de aer care
înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon”.
Poluarea atmosferei este rezultatul atât al unor evenimente naturale, cât
şi al acţiunilor omului. Există mai multe definiţii ale poluării atmosferei,
consacrate din punct de vedere juridic. Toate pun în centrul valorilor protejate
omul, care de multe ori, prin activităţile sale, degradează atmosfera într-o
31
Daniela Marinescu, în lucrarea „Tratat de dreptul mediului”, ediţia a 2-a, editura „Universul Juridic”, Bucureşti 2007
defineşte atmosfera ca fiind: „învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă,
având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ constante până la circa 3000 de metri”.
32
Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 633 din 6 decembrie 2000 şi a fost aprobată cu modificări prin
Legea nr. 655/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 773 din 4 decembrie 2001.

14
manieră care pune în pericol, într-un mod inconştient, propria viaţă.
Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 197933 asupra poluării atmosferice
transfrontiere pe distanţe lungi, defineşte poluarea ca fiind introducerea în atmosferă
de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care au o acţiune nocivă
de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi
ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să
păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător,
expresia "poluant atmosferic" fiind înţeleasă în acelaşi sens.
În legislaţia României, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.195/200534 privind protecţia mediului (aprobată prin Legea nr.265/2006), prin
poluare se înţelege „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care
poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.

Secţiunea 2.2.
Cauzele poluării atmosferei, principalele tipuri de poluanţi şi efectele poluării
Degradarea atmosferei poate fi determinată atât de unele procese naturale,
cât şi de activităţile omului.
Există numeroase procese naturale care se pot afla la originea poluării
atmosferei. Este vorba, în principal, de coroziunea eoliană a solurilor, de furtuni
de nisip, de procese biologice vegetale, animale, pedologice şi marine, de
degradarea plantelor în sol şi în mlaştini, de erupţii vulcanice şi chiar de furtuni.
O parte importantă a poluării este, însă, de origine umană. Aceasta este
denumită poluare atmosferică antropogenă.
Spre deosebire de poluarea naturală, care este în general răspândită pe
suprafeţe mari şi în condiţiile unor poluanţi mai puţin concentraţi, sursele
antropogene se caracterizează prin concentraţii ridicate ale poluanţilor şi prin
interferenţa semnificativă a acestora asupra ciclurilor naturale ale materiei
(substanţei şi energiei).
Principalele substanţe cu acţiune nocivă asupra aerului
Poluanţii atmosferei sunt substanţe care se găsesc în mod natural în aer,
dar cantitatea emisă într-un anumit loc depăşeşte valorile normale ale
concentraţiei acesteia (bioxid de carbon, amoniac, bioxid de sulf, etc). Poate fi
vorba însă şi de substanţe inexistente în natură în mod obişnuit, cum ar – de
exemplu – dioxina, dar care sunt introduse în mediul înconjurător ca urmare a
acţiunii umane.
Din punct de vedere al legislaţiei româneşti, (Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 243/2000), poluant este „orice substanţă introdusă direct sau

33
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 8/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.196 din 30 decembrie 2005.

15
indirect de către om în aerul înconjurător, care poate avea efecte dăunătoare
asupra sănătăţii umane sau mediului”35.
Principalele efecte ale poluării atmosferei, cele mai cunoscute, sunt:
smogul fotochimic; creşterea acidităţii atmosferei; reducerea stratului de ozon;
efectul de seră şi schimbările climatice.

Secţiunea 2.3.
Preocupările existente pe plan internaţional în privinţa protecţiei
atmosferei şi principalele documente juridice dedicate protecţiei
atmosferei

Preocupările pentru studierea efectelor poluării şi pentru identificarea

modalităţilor de prevenire a acestora s-au manifestat atât la nivel regional cât şi
internaţional. În prezent, la nivel internaţional, sunt considerate a fi esenţiale
pentru protecţia atmosferei 3 convenţii adoptate sub egida ONU:
a. Convenţia de la Geneva referitoare la poluarea atmosferică trasfrontieră la
mari distanţe (1979);
b.Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon (1985);
c. Convenţia cadru a Naţiunilor Unite cu privire la schimbările climatice
(1992).
Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontieră la mari
distanţe a fost semnată la 13 noiembrie 1979, sub egida Comisiei Economice
pentru Europa a ONU, de 34 de state. Obiectivul acesteia este de a lupta
împotriva poluării aerului şi a transportului poluanţilor atmosferici la mare
distanţă şi, în primul rând, a bioxidului de sulf.
Adoptarea Convenţiei a însemnat constituirea primei grupări de state care
a recunoscut existenţa problemelor de mediu şi de sănătate cauzate poluarea
transfrontieră şi nevoia de soluţii la scară continentală.
Convenţia a intrat în vigoare în anul 1983 şi a fost urmată de o serie de 8
protocoale care stabilesc obiective precise de reducere a emisiilor de poluanţi.
Convenţia a definit expresia „poluare atmosferică pe mari distanţe” ca fiind
„poluarea atmosferică a cărei sursă fizică se găseşte în totalitatea sau parţial într-o
zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat şi care exercită efectele distructive într-o zonă
supusă jurisdicţiei altui stat la o distanţă la care nu este, în general, posibil să se
delimiteze aportul surselor individuale sau al grupurilor de surse de emisie”36.
Actul internaţional a stimulat dezvoltarea schimburilor de informaţii,
cercetarea şi dezvoltarea proceselor industriale, scăderea emisiilor de poluanţi,
precum şi coordonarea politicilor naţionale în domeniu.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 8/1991, publicată în
Monitorul Oficial nr. 18 din 26 ianuarie 199137.
Convenţia de la Viena cu privire la protecţia stratului de ozon a fost adoptată
35
Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 6 decembrie 2000 şi a fost aprobtă
prin Legea nr.655/2001.
36
Definiţia este înscrisă în chiar primul articol al Convenţiei.
37
În traducerea oficială a Convenţiei se foloseşte expresia « pe distanţe lungi ».

16
la 22.03.1985, în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu. Obiectivul
acesteia este transpunerea în practică a măsurilor de cooperare în vederea luptei
împotriva reducerii stratului de ozon, în special datorită clor-flor-carburilor.
Ca şi precedenta, şi această Convenţie este un act internaţional cadru, cu
un conţinut prea puţin constrângător pentru statele membre, dar ale cărei
prevederi contribuie la dezvoltarea cooperării internaţionale în acest domeniu.
Prin intermediul Protocolului de la Montreal, din 16 septembrie 1987, au
fost stabilite statelor părţi la Convenţie veritabile norme cu scopul de a reduce
consumul cloro-flour-carburilor (CFC) pentru a se realiza o reducere cu 50% a
consumului din 1986, înainte de finele anului 1999. Ulterior, mai multe
amendamente ale Protocolului au completat măsurile luate la Montreal, care se
dovediseră insuficiente. Dacă toate angajamentele internaţionale sunt respectate,
refacerea statului de ozon ar putea să se producă către anul 2045 – 205038.
Uniunea Europeană a ratificat Convenţia de la Viena şi Protocolul de la
Montreal, prin Regulamentul nr.594/1991 din 4 martie 1991, cu privire la
substanţele care epuizează stratul de ozon; acesta a fost modificat în 199239, iar
ulterior abrogat şi înlocuit prin Regulamentul 3093/94 din 15.12.1994.
Începând din 1 octombrie 2000 este în vigoare Regulamentul 2037/2000
din 29 iunie 2000, cu privire la substanţele care epuizează stratul de ozon40.
O serie de substanţe (CFC-urile simple şi cele complet halogenate,
tetracolrura de carbon; tricloro-1,1,1,etan; hidro-bromo-fluoro-carburile) au fost
interzise prin regulamentul în cauză. Producerea de bromură de etil a fost redusă
progresiv, iar la 31.12.2004 aceasta să fie stopată. Acelaşi lucru este valabil şi în
privinţa producţiei de CFC a cărei producţii urmează să înceteze după 31 decembrie
2025.
România a aderat la Convenţia de la Viena cu privire la protecţia stratului
de ozon prin Legea nr.84/199341. Prin aceeaşi lege, România a aderat şi la
Protocolul de la Montreal la 16 septembrie 1987 şi, totodată, a acceptat
Amendamentul la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează
stratul de ozon, adoptat la Londra, la 27 - 29 iunie 1990.

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite cu privire la schimbările climatice a

fost adoptată la New York pe 9 mai 1992, sub egida Naţiunilor Unite. Actul
internaţional a intrat în vigoare la 21 martie 1994, şi stabileşte cadrul general al
acţiunilor interguvernamentale de răspuns la provocarea reprezentată de
schimbările climatice.
Obiectivul Convenţiei este: "realizarea stabilizării concentraţiilor de gaze
cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică
periculoasă a sistemului climatic”. Convenţia vizează producţia de gaze cu efect
de seră, altele decât cele avute în vedere de Convenţia de la Viena şi de
Protocolul de la Montreal.
38
Estimarea este menţionată în articolul „Încălzirea bruscă a planetei – Dereglări climatice”, Librio, Le Monde, 2001, pag.22.
39
Modificat prin Regulamentul 3952/92 din 20 decembrie 1992.
40
Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 244 din 29.09.2000
41
Publicată în Monitorul Oficial nr. 292 din 15 decembrie 1993.

17
 Convenţia instituie un regim diferenţiat pentru statele-părţi, în funcţie de
capacitatea şi de responsabilităţile fiecăruia, astfel că statelor industrializate le
revine principala sarcină în lupta contra efectului de seră.
România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 24/199442 manifestându-şi
în mod clar preocuparea faţă de schimbările climatice la nivel mondial.
Convenţia cu privire la schimbările climatice face obiectul unui protocol,
deosebit de important: Protocolul de la Kyoto din 11.12.1997 (intrat în vigoare la 15
februarie 2005). Acesta urmăreşte limitarea emisiilor a 6 gaze cu efect de seră.
Protocolului stabileşte limitele pentru emisiile de gaz cu efect de seră
pentru ţările Parte. În cadrul acestui Protocol, Comunitatea Europeană s-a
angajat să reducă cu 8% emisiile de gaze cu efect de seră, în perioada 2008 –
2012, în raport cu nivelul înregistrat în 1990.
Protocolul conţine două anexe grupând statele dezvoltate în Anexa I şi
cele cu economie în curs de tranziţie în Anexa nr.II.
Statele din Anexa I s-au angajat (prin aderarea sau ratificarea Protocolului) să
nu depăşească – individual sau în comun – cantităţile de gaze emise, care le-au fost
atribuite. Scopul este acela de a reduce emisiile de gaze cu cel puţin 5% faţă de
nivelul anului 1990 (sau 1995, în raport de tipul de gaz), pentru perioada 2008–2012.
Protocolul de la Kyoto, precum şi Acordurile de la Marrakech au
reprezentat cadrul în care s-au identificat trei mecanisme internaţionale, numite
„mecanisme flexibile” sau „mecanismele Kyoto”, esenţiale pentru aplicarea
celor convenite la nivel internaţional:
1. „Mecanismul pentru o dezvoltare curată”43 (Clean Development
Mechanism - CDM) vizează să stimuleze investiţiile în ţările în curs de
dezvoltare, în scopul favorizării transferului de tehnologii „curate” către state ce
nu sunt cuprinse în Anexa I la Convenţia de la Rio (1992), asigurând astfel o
dezvoltare durabilă. Statele trebuie să aprobe aceste proiecte, iar cele din Anexa
I pot astfel utiliza „unităţi certificate de reducere a emisiilor” pentru a-şi
îndeplini angajamentele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
2. „Implementarea în comun” (Joint Implementation - JI), permite statelor
din Anexa I la Convenţia de la Rio să stabilească proiecte vizând reducerea emisiilor
de gaz cu efect de seră într-o altă ţară înscrisă în Anexa I. În acest fel pot fi decontate
„unităţi de reducere a emisiilor” care se iau în calcul la analizarea angajamentelor de
reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră ale investitorului.
3. „Schimbul de drepturi de emisie a gazelor cu efect de seră 44” - este cel mai
cunoscut şi, fără îndoială, cel mai controversat. Acesta trebuie să devină operaţional
începând din anul 2008. Cotele de emisie sunt stabilite pe perioade de 5 ani. Statele
înscrise în Anexa I pot astfel să cumpere din cantităţile atribuite unui alt stat. Fiecare
tranzacţie face să crească, respectiv să scadă cotele de ţară alocate internaţional.
Comunitatea Europeană, ca Parte la Convenţia–cadru a Naţiunilor Unite,
semnatară a Protocolului de la Kyoto, poate participa la sistemul internaţional de
schimb de drepturi de emisie în termenii Protocolului.
42
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 12 mai 1994
43
În traducerea oficială a Protocolului se foloseşte expresia «Mecanism de dezvoltare nepoluantă ».
44
Sistemul este bazat pe prevederile art.17 ale Protocolului de la Kyoto

18
 Încă din luna mai 1999, Comisia Europeană şi-a manifestat preocuparea45
legată riscul neîndeplinirii angajamentelor asumate Protocolului de la Kyoto.
România a ratificat Protocolul prin Legea nr. 3 din 2001. Din păcate, aşa cum
s-a văzut ulterior, această lege a servit şi ca bază a unor interese mercantile46.
Secţiunea 2.4.
Cadrul juridic şi instituţional comunitar privitor la protecţia atmosferei
Reglementările comunitare în domeniul poluării atmosferei sunt destul de
consistente, atât cantitativ, cât şi calitativ. Situaţia se datorează faptului că Uniunea
Europeană este foarte preocupată de unele aspecte concrete ale poluării aerului şi
este foarte angajată în aplicarea unor convenţii internaţionale în această materie.
Reglementările comunitare referitoare la calitatea aerului ambiant
Într-o primă etapă Uniunea Europeană a intervenit în lupta împotriva
poluării atmosferice prin intermediul directivelor care impun pentru mediul
atmosferic din Europa valori limită pentru concentraţia diverşilor poluanţi şi
valori de referinţă mai severe pe care statele membre trebuie să depună eforturi
să le atingă. Este vorba de următoarele 3 directive47:
a. Directiva 80/779 din 15 iulie 1980 modificată prin Directiva 89/427 din 21
iunie 1989 cu privire la valorile limită şi valorile de referinţă pentru calitatea
aerului ale anhidridei sulfuroase şi particulelor în suspensie;
b. Directiva 82/844 din 3 decembrie 1982, modificată prin Directiva 87/416 din 21
iulie 1987 cu privire la valoare limită pentru plumbul conţinut în atmosferă;
c. Directiva 85/203 din 7 martie 1985 cu privire la normele de calitate a aerului
pentru bioxid de sulf.
Valorile limită stabilite de aceste directive nu puteau să fie depăşite, iar
pentru zonele în care era prevăzută o creştere a poluării atmosferice (dezvoltări
urbane şi industriale) statele trebuie să impună valori inferioare celor limită.
Totodată, directivele prevedeau obligaţia statelor a se apropia de valorile de
referinţă, acolo unde concentraţiile măsurate sunt mai ridicate decât aceste valori.
d) Directiva Consiliului nr.92/72/CEE cu privire la poluarea aerului cu
ozon48 din 21 septembrie 1972, are ca obiectiv să asigure statelor membre şi
Comisiei dobândirea unei largi cunoaşteri asupra acestei forme de poluare a
aerului, de a optimiza acţiunile în domeniu şi de a garanta informarea
publicului în cazul depăşirii pragurilor de concentraţie.
Directiva a stabilit 4 tipuri de praguri: de protecţie a sănătăţii; de protecţie a
vegetaţiei; pentru informarea populaţiei; prag de alertă pentru populaţie. În cazul
depăşirii acestor 2 praguri, publicul trebuie să fie informat (prin radio, televizor, etc).
Având în vedere evoluţiile în domeniu, această directivă a fost abrogată la
09.02.2003, ca efect al Directivei 3/2002/CE referitoare la ozonul din aerul ambiant.
e) Directiva cadru 96/62 din 27 septembrie 1996 cu privire la evaluarea
45
COM (999), 230 final din 19.05.1999, „Pregătirea punerii în aplicare a Protocolului de la Kyoto”
46
Aşa cum este cunoscut, cu o grabă demnă de cauze mai nobile, imediat după ratificarea protocolului, România şi-a
vândut cotele parte din dreptul oficial recunoscut la poluare, unor ţări europene dezvoltate, precum Elveţia, Norvegia,
Suedia şi Olanda în contul unor sume ce se ridică la 60 de milioane de dolari SUA.
47
Aceste directive au fost abrogate, la date diferite, prin efectul prevederilor art.9 din Directiva nr.1999/30, prezentată mai jos.
48
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 297 din 13.10.1992, p. 1–7

19
şi gestionarea calităţii aerului ambiant49 prezintă o abordare mai generală,
întrucât s-a dovedit că transpunerea în practică a celor 4 directive „calitatea
aerului”, menţionate anterior, ridică o serie de probleme. Obiectivul general al
Directivei este de a transpune o strategie comună pentru statele membre, fondată
pe o serie de principii legate de definirea obiectivelor privind calitatea aerului,
metode şi criterii comune de evaluare, menţinerea calităţii bune a aerului.
Directiva prevede, pentru 13 poluanţi50, trei niveluri de calitatea a aerului
înconjurător: valoarea limită; valoarea ţintă; pragurile de alertă.
În caz de depăşire a valorilor limită, statele trebuie să stabilească o listă a
zonelor şi aglomerărilor în care nivelul poluării este superior valorilor limită şi
să elaboreze un program de acţiune care să asigure atingerea valorilor limită.
Totodată, Directiva are în vedere informaţia care trebuie furnizată
populaţie, respectiv: locul unde are loc depăşirea limitelor de poluare; natura şi
caracteristicile poluării; originea poluării.
România a realizat alinierea cadrului juridic la cerinţele Directivei Cadru
96/62, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr.543/2004 privind elaborarea şi
punerea în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului51.
Prin Hotărârea Guvernului nr.210/200752, acest fapt a fost menţionat expres în
conţinutul actului normativ.
Directivele fiice privind calitatea aerului
Directiva 1999/30 din 22 aprilie 1999 stabileşte valorile limită pentru anhidrida
sulfuroasă, bioxid de sulf şi oxidul de azot, particulele în suspensie şi pentru plumb.
Obiectivul său este de a stabili valori limită şi, după caz, praguri de alertă pentru
concentraţiile de anhidridă sulfuroasă, bioxid de azot şi alţi oxizi de azot, precum şi
pentru particulele de plumb din aerul ambiant, în vederea evitării, prevenirii sau
reducerii efectelor nocive pentru sănătatea umană şi pentru mediul ambiant.
Directiva 2000/69 din 16 noiembrie 200053 stabileşte valorile limită
pentru benzen şi monoxidul de carbon. Ea vizează completarea dispoziţiilor
referitoare la valorile limită statuate de Directiva 96/62.
Directiva 2002/3/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului, cu privire la
ozonul prezent în aerul înconjurător are ca obiectiv stabilirea de valori ţintă ce
urmează a fi atinse în anul 2010, un prag de alertă şi un prag de informare cu privire
la concentraţiile de ozon în aerul ambiant din statele comunitare.
Directiva 2004/107/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului, din
15.12.2004, referitoare la arsenic, cadmiu, mercur, nichel şi hidrocarburile aromatice
policiclice în aerul ambiant54 reprezintă ultima etapă a procesului de adaptare a
legislaţiei europene la necesităţile concrete, lansat de Directiva cadru nr.96/62/CE.
În România, cerinţele primelor 3 „Directive Fiice” au fost îndeplinite ca
urmare a adoptării Hotărârii Guvernului nr.543/2004 privind elaborarea şi
49
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 296 din 21.11.1996, p. 55–63
50
Este vorba de poluanţii vizaţi de primele 4 directive, cărora li se adaugă benzenul, monoxidul de carbon, hidrocarburile
policiclice aromate; cadmiul, arsenul, nichelul şi mercurul (anexa 1).
51
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 4 mai 2004
52
Publicată în Monitorul Oficial nr. 187 din 19 martie 2007.
53
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 313 din 13.12.2000
54
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 23 din 26.01.2005

20
punerea în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului55.
Prin Hotărârea Guvernului nr.210/200756, s-a menţionat expres realizarea
transpunerii directivelor în legislaţia românească.

Măsurile privitoare la emisia poluanţilor în aer

Controlul emisiile provenite de la surse fixe
De mai bine de 20 de ani Uniunea Europeană a abordat problema
reglementării activităţilor industriale care au ca rezultat emisia unor substanţe
poluante în atmosferă.
Directiva cadru nr. 84/360 din 28 iunie 1984 cu privire la lupta împotriva
poluării atmosferice generată de instalaţiile industriale57 vizează stabilirea unor
măsuri şi proceduri cu scopul de a preveni şi a reduce poluarea atmosferică generată
de instalaţiile industriale din domeniul energetic, producţia şi prelucrarea metalelor,
produse minerale nemetalifere, produse chimice, deşeuri şi reziduuri de hârtie aflate
pe teritoriul Uniunii Europene.
Potrivit directivei, exploatarea instalaţiilor trebuie să fie supuse unei autorizări
prealabile eliberate de către autorităţile competente.
Prin art.20 pct.3 din Directiva Consiliului nr.96/61/CE, Directiva Consiliului
nr.84/360 a fost abrogată cu începere de la data de 1 ianuarie 200758.
Directivele fiice
Directiva Consiliului nr. 88/609 referitoare la limitarea emisiilor în
atmosferă a anumitor poluanţi, proveniţi de la marile instalaţiile de ardere59,
adoptată la 24 noiembrie vizează instalaţiile de ardere a căror putere termică
nominală este egală sau mai mare de 50 de megawaţi, indiferent de tipul de
combustibil utilizat, cu excepţia deşeurilor menajere şi celor toxice sau periculoase.
Directiva impune reducerea progresivă a emisiilor anuale totale şi autorizarea
funcţionării numai cu respectarea valorilor limită de emisie stabilite în anexele III –
VII pentru bioxid de sulf, oxizii de azot şi pulberi în suspensie.
Directiva 99/13 privind reducerea emisiilor de compuşi organici volatili
datorate utilizării solvenţilor organici în anumite activităţi şi instalaţii, vizează
reducerea emisiilor provenite din anumite activităţi şi instalaţii fixe.
Sunt vizate instalaţiile sau activităţile care conduc la emisia unor COV şi al
căror prag de consum anual este superior celui stabilit în anexa II A. Instalaţiile şi
activităţile avute în vedere în acest sens sunt cuprinse în Anexa I a directivei60.
Directiva 94/63 referitoare la emisiile de COV rezultate din stocarea
benzinei şi distribuirea acesteia la staţiile de alimentare, adoptată la 20.12.1994, are
ca obiectiv lupta împotriva emisiilor de COV ce rezultă din stocarea produselor
petroliere şi din distribuirea lor la pompă. Într-o a două etapa, vor fi vizate emisiile
55
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 4 mai 2004
56
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007.
57
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 188 din 16.7.1984, p. 20–25
58
Conform prevederilor art.20 pct.3 din actul normativ menţionat, Directiva nr.84/360/CE se abrogă la 11 ani de la
intrarea în vigoare a noului act normativ.
59
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 336 din 07/12/1988 p. 0001 - 0013
60
Este vorba, cu specificaţiile şi nuanţele indicate în anexa menţionată, de activităţi care se referă la adezivi pentru lacuri,
fabricarea încălţămintei, ambalajelor, vopselurilor, cernelurilor, produse farmaceutice, activitate tipografică, etc.

21
degajate în staţiile de distribuire la alimentarea vehiculelor.
Directiva impune statelor Uniunii Europene să instaleze, treptat, sisteme de
recuperare a vaporilor din rafinării, terminale de distribuire şi mari staţii de alimentare.
Directiva Consiliului nr. 87/217 cu privire la prevenirea şi reducerea
poluării mediului cu azbest se aplică emisiilor provenind de la orice tip de
instalaţii care utilizează mai mult de 100 de kg de azbest brut. A intrat în vigoare
la 31.12.1988 pentru toate instalaţiile noi şi de la 30 iunie 1991 pentru
instalaţiile existente la data adoptării directivei.
În cadrul directivei au fost stabilite valori limită pentru a garanta că
concentraţia de azbest degajată în atmosferă nu depăşeşte 0,1 miligrame/mc de
aer emis.
În România, cerinţele instituite de Directiva 87/217/CEE au fost transpuse în
legislaţia naţională prin Hotărârea Guvernului nr.124/2003 privind prevenirea,
reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest61. Faptul a fost precizat expres prin
Hotărârea Guvernului nr.210/2007 pentru modificarea şi completarea unor acte
normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului62.

Controlul emisiilor provenind de la surse mobile

Este evident că poluarea atmosferică nu provine numai de la surse fixe.
Vehiculele contribuie în mare măsură la această poluare, ceea a determinat
autorităţile europene, încă de la începutul anilor 70, să întreprindă măsuri
referitoare la combustibili, pe de o parte şi la vehiculele înseşi, pe de altă parte63.
Directive referitoare la calitatea carburanţilor
Directiva Consiliului nr.75/716 din 24 noiembrie 1974 privitoare la
armonizarea legislaţiei statelor membre cu privire la conţinutul de sulf al
anumitor combustibili lichizi, limitează conţinutul în compuşi de sulf al gazului
petrolier lichefiat, fie că acesta este utilizat în calitate de combustibil, fie în
calitate de carburant pentru autovehicule.
Cerinţele directivei referitoare la alinierea în privinţa calităţii
carburanţilor a determinat reducerea emisiilor în atmosferă de anhidridă
sulfuroasă.
Directiva Consiliului nr.93/12/CEE din 23 martie 1993 referitoare la
conţinutul în sulf al combustibililor lichizi vizează asigurarea cadrului juridic
pentru lupta contra emisiilor de dioxid de sulf, care contribuie la fenomenul de
acidifiere a atmosferei şi la formarea ploilor acide.
Statele membre trebuie să ia măsuri pentru interzicerea utilizării motorinei
cu un conţinut de sulf ce depăşeşte 0,20%, începând cu 1 iulie 2000 şi 0,1%
începând cu 1 ianuarie 2008.

61
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 20 februarie 2003.
62
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007
63
În acest sens, pot fi prezentate concluziile din comunicarea Comisie Europene „Bilanţul Programului auto-petrol II
COM (2000) 626 final, din 5 octombrie 2000.

22
 În România, cerinţele Directivei au fost transpuse prin Hotărârea Guvernului
nr. 142/2003 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibilii lichizi64.
Având în vedere modificările aduse prin Directiva Parlamentului European şi a
Consiliului nr. 2005/33/CE, din 6 iulie 200565, a fost adoptată Hotărâre Guvernului
nr.470/2007 privind limitarea conţinutului de sulf din combustibilii lichizi66.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2005/33/CE
modifică Directiva 1999/32/CE numai în ceea ce priveşte conţinutul de sulf al
combustibililor folosiţi de navele maritime. Ea a extins aria de aplicabilitate a
Directivei 1999/32/CE la toate tipurile de combustibili utilizaţi de către navele
ce operează în apele teritoriale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Directiva Consiliului nr.85/210 din 20 martie 1985 cu privire la
armonizarea legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte conţinutul de
plumb al benzinei67 a limitat conţinutul de plumb al benzinei şi a promovat
benzina „fără plumb”. Începând de la 1 octombrie 1989 conţinutul în benzen nu
depăşeşte 5% din volumul combustibililor.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.98/70/CE din 13
octombrie 1998 referitoare la calitatea benzinei şi a carburanţilor diesel a
introdus noi cerinţe de mediu în privinţa carburanţilor, în vederea reducerii
emisiilor poluante provenite de la autoturisme.
Cerinţa cea mai importantă a constat în interzicerea comercializării
benzinei cu plumb începând din anul 2000 şi instituirea obligaţiei de a
comercializa carburanţi fără sulf pe teritoriul uniunii Europene.

Directivele referitoare la tehnologia de funcţionare vehiculelor

Poluarea atmosferei realizată de surse mobile poate fi datorată atât
combustibililor utilizaţi, cât şi sistemului de combustie cu care sunt echipate
motoarele. De aceea, o serie de directive comunitare au fost adoptate în scopul
impunerii de norme tehnice pentru vehiculele cu motor cu ardere internă.
Directiva Consiliului nr.70/220 din 20 martie 1970 privitoare la
armonizarea legislaţiei statelor membre în legătură cu măsurile de întreprins
contra poluării aerului prin emisii provenind de la vehiculele cu motor
stabileşte norme limită de emisie pentru vehiculelor cu motor cu benzină sau
motor diesel, destinate să circule pe şosea, având o masă mai mică de 3500 kg şi
o viteză maximă de cel puţin 50 km pe oră.
Directiva Consiliului nr. 88/77 din 3 decembrie 1987 a fost adoptată
pentru armonizarea legislaţiei statelor membre în ceea ce priveşte măsurile de
întreprins împotriva emisiilor de gaze poluante şi de particule poluante
provenind de la motoarele diesel destinate propulsării vehiculelor.
Directiva 2005/55/CE Parlamentului European şi a Consiliului, din 28
septembrie 2005 are şi ea ca obiectiv armonizarea legislaţiilor naţionale ale
statelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte măsurile contra emisiilor de gaze
şi particule poluante provenind de la motoare cu aprindere prin compresie
64
Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 21 februarie 2003.
65
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 191 din 22.07.2005, p. 59–69
66
Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007.
67
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 096 din 03.04.1985 p. 25 - 29

23
destinate propulsării vehiculelor, precum şi emisiilor de gaze poluante provenind
de la motoare cu aprindere prin scânteie, care funcţionează cu gaze naturale sau
cu GPL şi destinate propulsării vehiculelor.
Condiţiile tehnice de armonizare la nivel comunitar au fost fixate prin
Directiva Consiliului nr.97/24 din 17 iunie 199768 cu privire la anumite
elemente caracteristice ale vehiculelor motorizate pe 2 sau 3 roţi.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.1999/94 din 13
decembrie 1999 stabileşte condiţiile cu privire la accesul consumatorilor la
informaţia referitoare la consumul de carburanţi şi emisiile de bioxid de carbon
cu ocazia comercializării vehiculelor noi.
Toate condiţiile tehnice fac obiectul unor controale pe baza Directivei
Consiliului 96/96/CE privitoare armonizarea normelor referitoare la controlul
tehnic al vehiculelor69.

Directive referitoare la instalaţiile de încălzire, ardere sau combustie

Directiva Consiliului nr.78/170 privitoare la performanţa generatoarelor de

căldură70 urmărea economisirea de energie şi nu limitarea poluanţilor atmosferici.
Directiva 78/170 a fost abrogată prin de Directiva Parlamentului şi
Consiliului nr.2005/32/CE, cu privire la stabilirea unor cerinţe în domeniul
concepţiei produselor consumatoare de energie, act ce a avut termen de
transpunere la 11 august 2007.
Directiva Parlamentului şi Consiliului 2005/32/CE, cu privire la
stabilirea unor cerinţe în domeniul concepţiei produselor consumatoare de
energie reprezintă un exemplu de aplicare a principiilor unei politici integrate în
cazul produselor realizate în Uniunea Europeană.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2001/80 din 23
octombrie 2001 cu privire la emisiile în atmosferă a unor poluanţi proveniţi de
la instalaţiile mari de ardere71 are ca obiectiv limitarea emisiilor de poluanţi
care rezultă ca urmare a combustiei realizate în marile instalaţii de ardere,
indiferent de tipul de combustibil folosit şi al căror putere este egală sau mai
mare de 50 de megawaţi.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2002/91
referitoare la performanţa energetică a clădirilor72 a fost adoptată pentru
reducerea cantităţilor de emisii de poluanţi în atmosferă, ca urmare a arderii
combustibililor în vederea încălzirii locuinţelor.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2000/76/CE din 4
decembrie 2000 referitoare la incinerarea deşeurilor73 a fost adoptată pentru a
acoperi unele lacune legislative care se manifestau în acest domeniu.
Directiva are ca obiectiv prevenirea sau limitarea efectelor negative pe
68
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 226 din 18.08.1997, p. 1–454
69
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 46 din 17.02.1997, p. 1–19
70
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 052 din 23/02/1978 p. 0032 - 0033
71
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 309 du 27.11.2001
72
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 001 din 04.01.2003
73
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 332 du 28.12.2000

24
care activitatea de incinerare a deşeurilor le are asupra mediului, motiv pentru
care a stabilit condiţii de exploatare a instalaţiilor de incinerare, precum şi valori
limită de emisie a substanţelor poluante.

Secţiunea 2.5.
Aplicarea Protocolului Kyoto în cadrul Uniunii Europene. Sistemul
european de schimb de cote de emisie a gazelor cu efect de seră
Protocolul de la Kyoto a fost aprobat la nivelul Uniunii Europene prin
Decizia 2002/358/CE a Consiliului Uniunii din 25 aprilie 2002 cu privire la
aprobarea în numele Comunităţii Europene a Protocolului de la Kyoto şi
transpunerea în practică, împreună, a angajamentelor care decurg din acesta74.
Acest act a angajat Comunitatea Europeană şi statele membre în vederea
reducerii emisiilor antropice agregate de gaze cu efect de seră indicate în anexa A la
Protocol cu 8% în cursul perioadei 2008 – 2012, în raport cu nivelul din 1990 75.
Prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.
2004/101/CE din 27 octombrie 2004 s-au reglementat mecanismele de
aplicare a Protocolului de la Kyoto76.
Cu referire specială la modul de aplicare a Protocolului de la Kyoto, la nivel
comunitar a fost adoptată Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
nr.2003/87/CE din 13 octombrie 2003 care stabileşte un sistem de schimb de cote
de emisie de gaz cu efect de seră în cadrul Comunităţii Europene77.
Prin actele comunitare menţionate, Uniunea Europeană a pus în aplicarea
un sistem de schimb de drepturi de emisie a gazelor cu efect de seră, în vederea
reducerii acestora în cadrul Comunităţii de o manieră economică şi eficace.
Pentru respectarea angajamentelor luate în cadrul Protocolului de la Kyoto a
fost adoptată Decizia Parlamentului European şi a Consiliului nr. 280/2004
instituind un mecanism pentru supravegherea emisiilor de gaze cu efect de seră în
cadrul comunităţii şi pentru aplicarea Protocolului de la Kyoto78.
Statele membre şi Uniunea Europeană trebuie creeze, să publice şi pună
în aplicare programe naţionale şi respectiv un program comunitar, în vederea
limitării sau reducerii emisiilor antropice şi pentru intensificarea absorţiei
gazelor cu efect de seră nereglementate de Protocolul de la Montreal.
În fiecare an, Comisia Europeană întocmeşte un inventar comunitar şi
un raport cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră la nivelul Uniunii
Europene.
Pentru punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto, Comisia a adoptat
Regulamentul nr.2216/2004, din 21 decembrie 2004, referitor la sistemul de

74
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 130 din 15.05.2002
75
Informaţii mai ample sunt în secţiunea 2 din documentul a COM (1999) 230 din 19.05.1999: comunicarea Comisiei
către Consiliu şi către Parlamentul european – „Pregătirea punerii în aplicare a Protocolului de la Kyoto”.
76
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 338 din 13.11.2004
77
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 275 din 25.10.2003
78
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 49 din 19.02.2004

25
registre standard şi securizat79, conform Directivei 2003/87/CE a Parlamentului şi a
Consiliului şi conform Deciziei nr.280/2004 a Parlamentului şi a Consiliului.
Regulamentul instituie un sistem de registre, sub formă de baze de date
electronice permiţând să urmărească livrarea, deţinerea, transferul şi anularea
cotelor. Aceste registre garantează în egală măsură accesul cetăţenilor la
informaţie, confidenţialitatea şi respectarea dispoziţiilor Protocolului.
Secţiunea 2.6.
Reflectarea în legislaţia României a politicii Uniunii Europene în domeniul
protecţiei atmosferei
Autorităţile române competente au manifestat o preocupare constantă
pentru protecţia atmosferei80, atât înainte, cât şi după iniţierea demersurilor de
aderare la Uniunea Europeană, precum şi după aderarea la Uniune.
În anul 1993, Ministrul Apelor şi Protecţiei Mediului a emis Ordinul nr.
462 din 1 iulie 1993, prin care au fost aprobate Condiţiile tehnice privind
protecţia atmosferei şi Normele metodologice privind determinarea emisiilor de
poluanţi atmosferici produşi de surse staţionare81.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului a fost destinată o secţiune
specială pentru protecţia atmosferei şi, totodată, a fost stabilit conţinutul
acţiunilor de protecţie a atmosferei.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/200582 - a afectat un capitol
distinct protecţiei atmosferei (cap.10).
Au fost adoptate reglementări speciale pentru protecţia atmosferei:
Ordonanţa de urgenţă nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei83, Strategia
naţională privind protecţia atmosferei, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.
731/200484, precum şi Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei
atmosferei, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 738/200485.
Obiectivele principale ale Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei sunt:
menţinerea calităţii aerului înconjurător; adoptarea măsurilor necesare în scopul
limitării şi eliminarea efectelor negative asupra mediului, inclusiv transfrontier;
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale în domeniu.
România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1999 şi l-a ratificat în
ianuarie 2001, prin Legea nr. 3/2001. Valoarea angajamentului de reducere a
emisiilor de gaze cu efect de seră adoptat de România este de 8% faţă de anul de
bază 1989. Conform Protocolului, România este obligată să creeze un Sistem
Naţional pentru estimarea emisiilor antropice la surse şi reducerea prin
captare, precum şi o Strategie Naţionala pentru schimbări Climatice.
A fost elaborat şi pus în funcţiune Registrul Naţional computerizat,
79
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 386 din 29.12.2004
80
O dovadă o poate reprezenta chiar şi schimbarea denumirii Ministerului Apelor şi Protecţie Mediului în Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor, pentru a pune pe primul plan preocuparea pentru protejarea mediului.
81
Trebuie menţionat că şi înainte de 1989 au existat preocupări pentru stabilirea unor limitări în privinţa poluării
atmosferei. Astfel, poate fi menţionată Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 21 din 19.01.1972 privind aprobarea
programului de măsuri pentru reducerea poluării atmosferei în unităţile economice din bazinul industrial Copşa Mică.
82
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1196 din 30 decembrie 2005
83
Aprobată prin Legea nr.655/2001, Monitorul Oficial nr. 773 din 4 decembrie 2001
84
Publicată în Monitorul Oficial nr. 496 din 2 iunie 2004
85
Publicată în Monitorul Oficial nr. 476 din 27 mai 2004

26
conform Protocolului de la Kyoto şi au fost stabilite cantităţile iniţiale de emisii
de gaze cu efect de seră pe care trebuie să le reducem.
României a făcut uz de „mecanismele flexibile” ale Protocolului, în special a
celor de tipul "Joint Implementation", şi de comercializarea cotelor de emisie.
Programul de guvernare are ca principal obiectiv, în domeniul protecţiei
atmosferei, „îmbunătăţirea calităţii aerului”. În document a fost dedicat un subcapitol
măsurilor de protecţie a atmosferei, precum şi căilor de realizare a acestui obiectiv.
CAPITOLUL III
PROTECŢIA APEI ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE

Apa este un element primordial al vieţii pe Pământ. Circuitul apei în

natură a fost comparat cu circulaţia sângelui în corpul omenesc sau cu seva unui
copac care hrăneşte şi oxigenează toate celulele, dar poate şi dăuna atunci când
ea transportă substanţe poluante86.
Din cauza poluării, azi mai puţin de 1% din apa planetei este destinată
pentru consumul uman. Mai mult de 1,2 miliarde de locuitori nu dispun de nici o
posibilitate de acces la apă potabilă.
Nevoile de apă diferă de la o zonă la alta a Pământului; de ex., în medie,
un locuitor din Madagascar are nevoie zilnic de 5 litri de apă 87, în timp de un
cetăţean european consumă în aceiaşi perioadă circa 500 de litri de apă.
Unele particularităţi ale poluării apelor
Chiar dacă poluarea cea mai spectaculoasă este cea provocată de mareele
negre, sunt şi alte surse de poluare la fel de periculoase, însă mai perfide. În jur
de 40% din poluarea marină este de origine telurică, 30% este datorată poluării
atmosferice, 11% este produsă de mările şi oceanele planetei, 10% este datorată
diverselor deversări în mare, iar circa 8 procente reprezintă alte cauze naturale.88
Gradul şi natura poluării mărilor este influenţat de nivelul de dezvoltare
economică al statelor riverane, de amploarea comunităţilor din zonele costiere,
de traficul maritim, de curenţi, etc.
Poluarea apelor se realizează diferit, în funcţie de sursa de apă pe care o
avem în vedere (de suprafaţă, sau subterane, curgătoare etc.), pentru fiecare
existând surse diferite de poluare.
Secţiunea 3.2.
Protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor la nivel internaţional
Preocuparea pentru cursurile de apă s-a manifestat, iniţial, numai pentru
menţinerea condiţiilor de navigabilitatea a acestora.
Astfel, în literatura de specialitate89 este citată ca una dintre cele mai vechi
reglementări prevederea din Codul Suediei din anul 1734, referitoare la interdicţia
deversării în apele curgătoare a rumeguşului rezultat din prelucrarea lemnului.
Convenţia cu privire la protecţia şi utilizarea cursurilor de apă
86
Daniela Marinescu în Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007.
87
Caterine Roche „Droit de l’environnement”, editura „Gualino”, Paris 2006.
88
Catherine Roche, op.cit., pag.279.
89
Daniela Marinescu, în lucrarea Tratat de dreptul mediului, Editura « Universul Juridic », Bucureşti, 2007.

27
transfrontieră şi a lacurilor internaţionale90 a fost adoptată de către Comisia
economică a Naţiunilor Unite pentru Europa. În 1992 Convenţia a fost semnată
în numele Comunităţilor Europene. Prin Decizia 95/308/CE a Consiliului, din
24 iulie 1995, Convenţia a fost aprobată în numele Comunităţilor Europene91.
Convenţia asigură cadrul pentru elaborarea de politici sau programe în
scopul prevenirii, reducerii gestionarea impactului transfrontieră şi protejării
mediului şi apelor transfrontieră.
România a ratificat Convenţia de la Helsinki la 17 martie 1992, prin
Legea nr.30 din 26 aprilie 199592.
În 1997 a fost adoptată, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite, Convenţia
cu privire la dreptul de a utiliza cursurile de apă în alte scopuri decât navigaţia 93.
Actul nu a intrat însă în vigoare, nefiind ratificată de cel puţin 35 de state, aşa cum se
prevede în conţinutul acestuia94. Convenţia nu a fost semnată Comunităţile Europene
şi nici de cele mai importante state ale Uniunii Europene.
Conform Convenţiei, cursurile de apă internaţionale cuprind atât apele de
suprafaţă cât şi apele subterane, atunci când formează un ansamblu unitar care
se situează pe teritoriul unor state diferite.
Secţiunea 3.3.
Convenţii de referinţă în domeniul protecţiei mărilor şi oceanelor
Dreptul internaţional s-a preocupat la început numai de aspectele privitoare la
delimitarea teritoriilor marine şi mai puţin de protecţia mărilor şi oceanelor împotriva
poluării. Astfel, convenţiile internaţionale din 1958 asupra dreptului mării, semnate
la Geneva, au definit doar principiile de delimitare a teritoriilor statelor suverane,
însă nu au abordat aspecte referitoare la poluarea marină95.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării de la Montego Bay,
din 10 decembrie 1982, abordează de o manieră mai completă problema poluării
marine96. În conţinutul său a fost dedicată o parte specială (partea a XII-,
respectiv art.192 - 237) „protecţiei şi prezervării mediului marin”. Potrivit
prevederilor convenţiei, „statele membre trebuie să ia, singure sau în
colaborare, toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi ţinerea sub
control a poluării mediului marin, indiferent de sursa de poluare”. Aceste
măsuri au în vedere toate sursele de poluare şi trebuie să ţină seama de existenţa
ecosistemelor rare şi de habitatele speciilor ameninţate.
Convenţia de la Montego Bay prevede dreptul statului riveran de a adopta
reglementări privind trecerea inofensivă prin apele sale teritoriale, în special pentru

90
Convenţia a fost adoptată la Helsinki, la 17 martie 1992 şi a intrat în vigoare la 6 octombrie 1996. Convenţia reuneşte
19 state şi Comunităţile Europene.
91
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. L 186 din 05.08.1995, pag 42 – 58.
92
Publicată în Monitorul Oficial nr. 81 din 3 mai 1995.
93
Actul internaţional a fost adoptat de către Adunarea Generală a ONU, la New York, la 21 mai 1997.
94
În aprilie 2002, numai 12 state ratificaseră Convenţia, cu toate că, la data adoptării, 103 state se pronunţaseră în
favoarea acesteia, numai 3 au fost contra, iar 27 s-au abţinut.
95
Este vorba de 4 convenţii referitoare la dreptul mării: convenţia cu privire la delimitarea mării teritoriale şi a zonei
contigue, convenţia asupra apelor marine internaţionale, convenţia asupra pescuitului şi conservarea resurselor biologice
ale mării largului mării şi convenţia asupra platoului continental.
96
Convenţia a fost semnată la Montego Bay, în Jamaica, la 10 decembrie 1982 şi a intrat în vigoare la 16.111994.

28
protecţia mediului, precum şi pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării.
România a ratificat Convenţia de la Montego Bay prin Legea
nr.110/199697, reiterând Declaraţia formulată odată cu semnarea acesteia,
potrivit căreia insulele nelocuite din apele mărilor nu pot influenţa delimitarea
spaţiilor maritime ce aparţin ţărmurilor principale ale statelor riverane.
Convenţiile referitoare la prezervarea mediului marin
În 1954 a fost semnată Convenţia de la Londra pentru prevenirea poluării
mărilor cu hidrocarburi a avut ca obiect reducerea poluării datorate operaţiilor
de curăţare a petrolierelor98. Deversările de hidrocarburi nu erau însă interzise
decât în anumite zone din apropierea ţărmurilor. În anii 1962, 1967 şi 1971 au
fost formulate mai multe amendamente, în scopul întăririi dispoziţiilor aplicabile
în astfel de situaţii. Punctul slab al acesteia era că ea lăsa în grija statelor
definirea şi aplicarea sancţiunilor la regimul stabilit de actul internaţional.
Convenţia a fost înlocuită de Convenţia MARPOL, adoptată tot la Londra, la
2 noiembrie 1973. Din punct de vedere tehnic, noul act internaţional era criticabil
chiar la data adoptării sale, astfel că a fost amendat printr-un protocol din 1978.
Noua convenţie are vocaţie universală şi are ca obiectiv să pună capăt
poluării internaţionale a mediului marin prin deversarea de hidrocarburi.
Convenţia a fost amendată, în funcţie de problemele apărute sau de progresul
tehnologic, în special ca urmare a naufragiului navelor Erika şi Prestige.
Prin Legea nr. 269/200699, România a aderat la Protocolul din 1997
privind amendarea Convenţiei internaţionale din 1973, aşa cum a fost modificată
prin Protocolul din 1978 referitor la aceasta, adoptat prin Actul final al
Conferinţei părţilor la MARPOL 73/78, la Londra la 26 septembrie 1997.
Convenţia cu privire la intervenţia în largul mării în caz de accident
antrenând sau putând antrena poluarea cu hidrocarburi100 a fost adoptată la
29 noiembrie 1969, la Bruxelles. Ea permite statului riveran să intervină în caz
de ameninţare gravă sau iminentă, în scopul remorcării, ancorării sau distrugerii
navei accidentate în largul mării, după consultarea statului pavilionului.
Convenţia internaţională cu privire la pregătirea, răspunsul şi cooperarea
în caz de poluare cu hidrocarburi101, a fost adoptată la Londra la 30 noiembrie 1990.
Ea impune statelor să elaboreze planuri naţionale pentru a fi în măsură să acţioneze
rapid în cazul producerii unei poluări, să vegheze ca navele să aibă la bord planuri de
urgenţă pentru astfel de cazuri şi să colaboreze în astfel de situaţii.
România a ratificat convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr.14/2000102.
Convenţia cu privire la prevenirea poluării mărilor rezultând din
imersiunea deşeurilor, adoptată la Londra la 29 decembrie 1972103 instituie un

97
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 21 noiembrie 1996
98
Convenţia a intrat în vigoare la 16 iulie 1958
99
Publicată în Monitorul Oficial nr. 607 din 13 iulie 2006.
100
Convenţia a intrat în vigoare la 6 mai 1975 şi numără în prezent 77 de state. După adoptate, actul internaţional a fost
amendat printr-un protocol cu privire la substanţele periculoase, la 2 noiembrie 1973.
101
Convenţia a intrat în vigoare la 13 martie 1995.
102
Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 37 din 29 ianuarie 2000.
103
Convenţia a intrat în vigoare la 30 august 1975, iar în prezent numără 82 de state-părţi.

29
sistem de liste prin care clasifică deşeurile în trei categorii. Deşeurile din Lista I sunt
interzise a fi aruncate în mare, cele din Lista II pot fi deversate pe baza unui permis
special, iar deversarea deşeurilor din Lista III este supusă unui permis.
Convenţia cu privire la controlul şi gestionarea apei de balast a navelor,
precum şi a sedimentelor conţine mai multe dispoziţii cu privire la instalaţiile de
recepţie pentru ape de balast din porturi, inspecţia navelor, asistenţa tehnică, etc.
Secţiunea 3.4
Reglementările europene în domeniul protecţiei apei şi a ecosistemelor acvatice
La nivelul Uniunii Europene, 20% din toate apele de suprafaţă sunt grav
ameninţate de poluare. Apele subterane furnizează circa 65% din apa potabilă.
60% din oraşele europene supraexploatează resursele lor de apă subterană. 50%
din zonele umede sunt în pericol din cauza supraexploatării apelor subterane.
Regiunile cu terenuri irigate în sudul Europei se întind pe 20% după 1985104.
Adoptarea de reglementări la nivel comunitar în domeniul apei a demarat
în anul 1970 prin adoptarea unor directive sectoriale. Pornind de la zece
directive principale, au fost adoptate alte câteva zeci ce derivă din primele. În
1996, Consiliul a propus o resistematizare reglementărilor, ceea ce a determinat
adoptarea Directivei Parlamentului European şi al Consiliului nr.2000/60,
instituind un cadru de acţiune comunitar în domeniul apei105.
Directivă reprezintă un ansamblu de texte care uneori sunt lipsite de
coerenţa necesară şi demonstrează că la data adoptării nu exista un punct de
vedere unitar în referitor la politica europeană în domeniul apei.

A – Directivele sectoriale
Directiva nr.75/440, din 16 iunie 1975 privind calitatea cerută apelor de
suprafaţă folosite la producerea de apă destinată consumului alimentar în statele
membre106, intrată în vigoare la 18.06.1975, stabileşte exigenţele de calitate la care
trebuie să răspundă apele dulci de suprafaţă utilizate sau destinate să fie utilizate
producţiei de apă alimentară, după aplicarea unor tratamente adecvate.
Directiva nr.75/440 a fost completată de Directiva nr.79/869 din
9.10.1979, referitoare la metodele de măsurare şi la frecvenţa de prelevare a
eşantioanelor şi de efectuare a analizelor apelor de suprafaţă destinate producerii
de apă pentru consumul uman în statele membre ale Comunităţilor Europene107.
De asemenea, directiva este completată prin Decizia nr.77/795 din
12.12.1977, cu privire la schimbul de informaţii referitoare la calitatea apelor
dulci de suprafaţă108. Această Decizie, ce a intrat în vigoare la 23.12.1991,
prevede punerea în aplicare a unei reţele de staţii de prelevare şi de măsurare,
precum şi schimbul de informaţii între statele membre şi Comisia Europeană.
În unele ţări ale Uniunii Europene se constată totuşi o insuficienţă cronică
în ceea ce priveşte calitatea apei destinată consumului uman. Raportul asupra
104
Datele sunt preluate de pe site-ul oficial al Comisie Europene: http://ec.europa.eu/
105
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 327 din 22.12.2000
106
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 194 din 25 iulie 1975
107
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 271 din 29.10.1979
108
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 377 din 31.12.1991

30
calităţii apei din Franţa, pe anii 2002 – 2003109 menţionează depăşirea normei
comunitare în privinţa nitraţilor, ceea ce a determinat condamnări din partea
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (ca în cauza Guingamp110).

Directiva nr.98/83/CE a Consiliului din 3 noiembrie 1998, referitoare la

calitatea apelor destinate consumului uman111 a înlocuit directiva cu acelaşi
nume din 15 iulie 1980. Ea se referă la apa potabilă, respectiv la apa destinată
direct consumului uman, ca de exemplu apa de la robinet.
Directiva se aplică tuturor categoriilor de apă, brută sau după tratare,
destinată a fi băută, utilizată la prepararea hranei, a alimentelor sau altor utilizări
casnice, ca şi apei utilizate în întreprinderile alimentare pentru fabricarea,
transformarea sau comercializarea de produse destinate consumului uman.
În România, prin Hotărârea Guvernului nr. 100/2002 au fost aprobate
Normele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate
pentru potabilizare, precum şi Normativul privind metodele de măsurare, prelevare şi
analiză a probelor din apele destinate potabilizări112, asigurând astfel alinierea la
cerinţele Directivei nr.75/440, cât şi ale Directivei nr.98/83/CE.
Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România a obţinut unele
derogări de la aplicarea Directivei nr.98/83/CE. Ele se referă la 3 parametri ai apei de
consum uman, iar termenele de exceptare cele mai largi sunt până în anul 2015.
Deversările de substanţele poluante în apele dulci
Cel mai recent act normativ comunitar în această materie este Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2006/11 din 15 februarie 2006,
referitoare la poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase deversate în
mediul acvatic al Comunităţilor Europene113, care a înlocuit Directiva 76/464.
Directiva prevede reguli de protecţie şi de prevenire contra poluării rezultând
din deversările anumitor substanţe în mediul acvatic. Ea se aplică apelor interioare de
suprafaţă, apelor mării teritoriale şi apelor interioare ale litoralului.
Directiva Consiliului nr.80/68/CEE, din 17 decembrie 1979 privind
protecţia apelor subterane contra poluării cauzate de anumite substanţe
periculoase114 are ca obiectiv împiedicarea deversării anumitor substanţe toxice,
persistente şi bio-acumulabile în apele subterane.
La 21 mai 1991 a fost adoptată Directiva Consiliului nr.91/271/CEE
referitoare la apele urbane reziduale115, referitoare la colectarea, tratamentul şi
deversarea apelor urbane reziduale. Obiectivul directivei îl constituie protejarea
mediului contra degradării datorate deversărilor de ape reziduale.
În România, cerinţele privind sistemele de colectare şi tratare a apelor
urbane reziduale nu se aplică până la 31 decembrie 2018, conform prevederilor
109
Raportul este postat pe site-ul: http://www.senat.fr/rap/l02-215-2/l02-215-2.html
110
Este vorba despre cauza C- 266/99
111
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 330 du 5.12.1998, p. 32–54
112
Actul normativ a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 616 din 15 iulie 2005
113
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene din 4 martie 2006.
114
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 20 din 26 ianuarie 1980
115
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 135 din 30.05.1991

31
din Acordul de aderare la Uniunea Europeană.
Directiva Consiliului nr. 91/676 din 12 decembrie 1991 a fost adoptată
în scopul realizării protecţiei apelor contra poluării cu nitraţi proveniţi din
surse agricole116. Statele trebuie să determine zonele vulnerabile, respectiv
teritoriile care alimentează această poluare a apelor cu nitraţi, după care, trebuie
să asigure un nivel general de protecţie contra poluării.
În România, alinierea legislaţiei la prevederile Directivei 91/676/CE s-a prin
Hotărârea Guvernului nr. 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune pentru
protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole117.
Deversările de substanţe poluante în apele marine
Un prim act normativ în acest domeniu este Directiva Consiliului
Uniunii Europene nr.95/21/CE, din 19 iunie 1995, referitoare la aplicarea
pentru navele care fac escală în porturile Comunităţii sau în apele importante
ale statelor comunităţii, a jurisdicţiei naţionale a acestora, a normelor
internaţionale referitoare la securitatea maritimă, la prevenirea poluării şi la
condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul acestora118.
Obiectivul directivei a fost acela de a armoniza condiţiile de aplicare
navelor în cauză a normelor internaţionale referitoare la securitatea maritimă,
prevenirea poluării şi la condiţiile de viaţă şi de muncă la bordul navelor.
La 27 iunie 2002 a fost adoptată Directiva nr.2002/59/CE referitoare la
punerea în funcţiune a unui sistem comunitar de informare şi de urmărire a
traficului navelor, destinat să crească siguranţa şi eficacitatea traficului maritim.
Directiva viza modificarea legislaţiei comunitare referitoare la
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Europene pentru Securitate Maritimă119 şi
punerea în aplicare a unor proceduri de semnalare şi urmărire a navelor.
În ceea ce priveşte petrolierele, a fost adoptat Regulamentul nr.417/2002/CE
al Parlamentului şi Consiliului din 18 februarie 2002 referitor la introducerea
accelerată a prescripţiilor privind obligativitatea corpului dublu sau a unor cerinţe
echivalente de proiectare pentru navele petroliere cu corp simplu 120. Obiectivul
acestui regulament îl constituie grăbirea adoptării de norme legale în scopul reducerii
riscului de poluare accidentală cu hidrocarburi în apele maritime europene, stabilind
un calendar de retragere a navelor simplu-corp.
Pentru asigurarea aplicării în România a Regulamentul nr.417/2002, prin
Ordinul nr.2239/2004121 al ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului au
fost instituite măsuri de creştere a siguranţei navigaţiei în apele naţionale navigabile
şi în porturile româneşti prin introducerea accelerată, pentru navele petroliere, a
obligativităţii corpului dublu.

116
Actul comunitar a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 375 din 31.12.1991 şi a intrat în
vigoare la 19.12.1991
117
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 25 octombrie 2000.
118
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 157 din 07.07.1995.
119
Agenţia Europeană pentru Securitate Maritimă a fost înfiinţată în anul 2002 şi are ca atribuţii să sprijine Comisia
Europeană în elaborarea, revizuirea şi punerea în aplicare în mod eficient a legislaţiei comunitare, precum şi de a asigura
asistenţă de specialitate statelor membre ale Comunităţilor Europene.
120
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L249 din 01/10/2003).
121
Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 49 din 14 ian. 2005.

32
 Pentru situaţiile de deversare voluntară în apa mării a reziduurilor rezultate ca
urmare a spălării vaselor de transport, a fost adoptată Directiva nr. 2000/59/CE din
27 noiembrie 2000 privind instalaţiile portuare de primire a deşeurilor rezultate
din exploatarea navelor şi a reziduurilor rezultate din mărfurile transportate122.

Directiva urmăreşte aceleaşi obiective ca şi Convenţiile de la Bruxelles

din 1969 şi 1971, respectiv reducerea poluării de către nave. Spre deosebire de
convenţie – care are în vedere deversările în largul mării -, directiva se
concentrează asupra trecerii navelor prin porturile Uniunii Europene şi
abordează într-o manieră detaliată responsabilităţile juridice, financiare şi
practice ale diferiţilor operatori.
La 20 decembrie 2000 a fost adoptată Decizia Parlamentului European
şi a Consiliului Uniunii Europene nr.2850/2000/CE referitoare la adoptarea
unui cadru comunitar de cooperare în domeniul poluării marine accidentale
sau intenţionate123. Decizia are în vedere deversările de substanţe nocive în
mediul marin, provenind de la nave, în estuare sau de pe litoral.
În România, aplicarea Deciziei nr.2850/2000 a fost asigurată încă înainte
de a deveni membră a Uniunii Europene, prin Hotărârea Guvernului nr.
1593/2002 fiind aprobat Planul naţional de pregătire, răspuns şi cooperare în caz
de poluare marină cu hidrocarburi124.
Pentru a acoperi unele lacune existente şi pentru a garanta securitatea
maritimă a fost adoptată Directiva 2005/35 din 7 septembrie 2005 referitoare la
poluarea cauzată de nave şi introducerea sancţiuni în caz de infracţiuni 125. Ea
dispune că deversarea de substanţe provenind de la nave, contravenind dreptului
comunitar, constituie o faptă penală şi trebuie aplicate sancţiuni penale sau
administrative dacă persoanele în cauză sunt considerate vinovate de a fi
acţionat intenţionat sau din neglijenţă.
Conform Directivei 2005/35, deversările de hidrocarburi sau de anumite
substanţe lichide nocive provenind de la nave trebuie să fie considerate ca o
infracţiune şi sancţionate în consecinţă.
Pentru definirea regimului sancţiunilor penale aplicabile în cazul
comportamentului incriminat de către Directiva 2005/35/CE, a fost adoptată
Decizia-cadru nr.2005/667/JAI, din 12 iulie 2005, vizând întărirea cadrului
penal pentru sancţionarea poluării cauzate de către nave126.
Potrivit Deciziei-cadru, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să
asigure ca deversările ilegale de substanţe poluante, participarea şi instigarea la
astfel de fapte să fie sancţionate penal. Sancţiunile adresate persoanelor juridice
pot include, în special, amenda, interdicţia permanentă sau temporară de a
exercita o activitate comercială, punerea sub control judiciar.

122
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 din 28.12.2000
123
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 332 du 28.12.2000
124
Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 94 din 14 februarie 2003.
125
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.9.2005 şi a intrat în vigoare la
data publicării.
126
Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 255 du 30.09.2005.

33
 Reglementări privitoare la apele destinate unor utilizări specifice
Europenii sunt foarte preocupaţi de calitatea apei mării, a zonei de coastă,
a râurilor şi lacurilor. Ei au acordat o importanţă majoră calităţii apei, atunci
când analizează condiţiile de mediu în care trăiesc.
Directiva Consiliului nr. 76/160/CEE din 8 decembrie 1975 a
Consiliului, referitoare la calitatea apei de îmbăiere127 este primul act normativ
comunitar în acest domeniu. Directiva vizează protejarea mediului şi a sănătăţii
publice, precum şi informarea cetăţenilor asupra gradului de poluare a acestora.
Aplicarea directivei a avut ca efect o ameliorare importantă a calităţilor
apei de îmbăiere. În 2003, în proporţie de 98,6% apele costiere şi 92,3% din
apele dulci erau conforme cu normele comunitare128.
În România, analiza calităţii apelor de îmbăiere se efectuează în conformitate
cu Hotărârea Guvernului nr. 459/2002 privind aprobarea Normelor de calitate pentru
apa din zonele naturale amenajate pentru îmbăiere129, act normativ adoptat în vederea
alinierii legislaţiei la prevederile Directivei 76/160/EEC.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2006/7/CEE din
15 februarie 2006 cu privire la supravegherea şi clasarea în funcţie de calitate
a apelor de îmbăiere130, aduce noi reguli cu privire la supravegherea, evaluarea
şi gestionarea calităţii apelor de îmbăiere, precum şi cu privire la furnizarea de
informaţii publicului, cu privire la calitatea acestor ape. Ea prevede
monitorizarea regulată a numai doi indicatori microbiologici privitori la
contaminarea fecală cu bacilul E.Coli şi Enterococi intestinali131.
În baza prevederilor directivei, apele de îmbăiere sunt clasificate pe patru
nivele de calitate: insuficientă, suficientă, bună, excelentă.
România a căutat să se alinieze la cerinţele comunitare referitoare la
calitatea apei de îmbăiere înainte de aderarea la Uniunea Europeană. Prin
Hotărârea Guvernului nr.459/2002 au fost aprobate normele de calitate
pentru apa din zonele naturale amenajate pentru îmbăiere.
În scopul protejării populaţiilor piscicole faţă de deversarea de substanţe
poluante în ape, a fost adoptată Directiva Consiliului nr.2006/44/CE din 6
septembrie 2006, referitoare la calitatea apelor dulci care necesită să fie
protejate sau ameliorate pentru a fi apte pentru viaţa peştilor132.
Directiva are ca obiectiv să amelioreze calitatea apelor dulci în care trăiesc sau
pot trăi peşti. În acest scop, prevede o procedură de adaptare la progresele tehnice şi
ştiinţifice a metodelor de analiză a valorii parametrilor imperativi.
România a asigurat alinierea legislaţiei naţionale la prevederile acquis-
ului comunitar privitor la calitatea apelor dulci ce necesită protecţie sau
îmbunătăţire pentru a susţine viaţa piscicolă, înainte de aderare la Uniunea
Europeană, prin Hotărârea Guvernului nr.563/2002.
127
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 31 din 05.02.1976 şi a intrat în vigoare la 08.12.1977.
128
Datele sunt înscrise în cel de al şaselea raport anual cu privire la punerea în aplicare a politicii comunitare în domeniul
mediului – SEC 2005, pag.1055.
129
Publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 27 mai 2002.
130
Directiva a fost publicată în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene nr. L 64 din 04.03.2006.
131
Această simplificare reflectă recunoaşterea faptului că materiile fecale, datorate canalizării şi poluării cu reziduuri
animaliere sunt principala ameninţare a sănătăţii la îmbăiere.
132
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 264 din 25.09.2006 şi a intrat în vigoare la 14.10.2006.

34
 Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2006/113/CE
privitoare la calitatea apelor pentru moluşte vizează asigurarea condiţiilor
propice pentru dezvoltarea moluştelor şi gasteropodelor133. Ea a asigurat
codificarea reglementărilor anterioare în această materie, înlocuind astfel toate actele
comunitare, fără însă a aduce modificări de fond reglementărilor existente anterior.
În România, pentru asigurarea calităţii apelor pentru moluşte, a fost adoptată
Hotărârea Guvernului nr. 467/2006 privind modificarea Normelor Tehnice privind
calitatea apelor pentru moluşte134, aprobate anterior prin Hotărârea Guvernului
201/2002. Astfel, s-a realizat transpunerea cerinţelor Directivei 79/923/CEE.
Directiva-cadru cu privire la apă
Uniunea Europeană a tras învăţăminte necesare din experienţa dobândită
de unele regiuni ale continentului, precum bazinul Renaniei, unde există deja,
prin tradiţie de lungă durată, un sistem de cooperare pentru protecţia apelor.
La 23.10.2000, a fost adoptat cel mai important act normativ comunitar în
domeniu, respectiv Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2000/60
pentru stabilirea unui cadru pentru o politică comunitară în domeniul apei135.
Directiva cadru prevede identificarea apelor europene şi a caracteristicilor
acestora, recenzate pe bază de bazine hidrografice136 şi districte hidrografice137,
precum şi adoptarea de planuri de gestionare şi programe de măsuri specifice
pentru fiecare curs de apă. Bazinele hidrografice care se întind pe teritoriul a mai
mult de un stat vor fi integrate într-un district hidrografic internaţional.
Directiva Cadru prevede atingerea stării bune (ecologică şi chimică) a
apelor până în anul 2015, pentru toate Statele Membre.
Având în vedere starea de facto a râurilor din Europa, Directiva defineşte
o noua categorie de ape, respectiv apele cu regimul puternic modificat antropic.
Directiva ia în considerare pentru prima dată problema aprovizionării cu
apă a populaţiei, domeniu care constituie de acum înainte o problemă de interes
general. Totodată, pune problema recuperării costurilor legate de utilizarea apei.
În acest sens, statele trebuie să ţină cont de principiul poluatorul plăteşte şi să
procedeze la recuperarea costurilor serviciilor de utilizare a apei.
România, în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, s-a
angajat să implementeze Directiva Cadru privind apa (nr.2000/60/EC) în acelaşi
timp cu statele membre ale Uniunii Europene.
În acest sens, ţara noastră cooperează cu celelalte state dunărene pentru
realizarea, până în anul 2009, a Planului de management bazinal al fluviului Dunărea.
Asigurarea transpunerii în legislaţia naţională a Directivei cadru s-a realizat prin
Legea nr. 310/2004, pentru modificarea şi completarea Legea apelor nr. 107/1996.
Instrumentul de implementare al Directivei Cadru este Planul de
Management al Bazinului/ Districtului Hidrografic al Dunării care, pe baza
133
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 376 din 27 decembrie 2006.
134
Publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 18 aprilie 2006.
135
Directiva a fost publicată în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene nr.L 327 din 22.12.2000
136
În sensul Directivei, „bazinul hidrografic” cuprinde zona în care apele curgătoare converg formând un bazin al râului,
fluviului şi eventual lacuri către marea în care ele se varsă printr-o singură gură, estuar sau deltă.
137
„District hidrografic” este zona terestră sau maritimă, compusă din unul sau mai multe bazine hidrografice ca şi din
ape subterane şi costiere asociate, identificate ca principală unitate în scopul gestionării a bazinelor geografice.

35
cunoaşterii stării corpurilor de apă, stabileşte obiectivele ţintă pe o perioada de 6
ani şi propune măsuri pentru atingerea "stării bune" a apelor.
Secţiunea 3.5.
Politica şi strategia României în domeniul protecţiei apei şi a ecosistemelor
acvatice
Pentru satisfacerea cerinţelor de apă pentru populaţie, a celor pentru
agricultura, industrie şi altele, în perioada ultimilor 50 de ani s-au realizat
numeroase şi deosebit de importante lucrări de infrastructură a apelor,
constituite din acumulări pentru regularizarea debitelor cursurilor de apă şi
canale sau galerii pentru devierea de debite, din zone bogate în resurse de apă
înspre cele deficitare.
Chiar şi în contextul politic de dinainte de 1989, a fost adoptată o Lege
specială a apelor (iniţial Legea nr.5/1972, iar apoi Legea nr.8/1974) care, cel
puţin la nivel declarativ, avea ca obiectiv „folosirea raţionalã a apelor şi
protecţia acestora împotriva epuizării şi poluării, precum şi amenajarea
complexa a cursurilor de apă”.
Situaţia apelor a reprezentat un element de preocupare şi pentru guvernele
ce au urmat după 1990, în programul acestora fiind incluse şi obiective din
domeniul gestionării şi prevenirii poluării apelor138.
Adoptarea Directivei cadru nr.2000/60 a constituit un moment de reflecţie
la nivelul factorilor de decizie de la nivel guvernamental şi a determinat
elaborarea urgentă a unui proiect de lege vizând armonizarea cadrului normativ
la prevederile Directivei cadru privind apa. Acesta s-a materializat prin
adoptarea Legii nr.310/2004, în care au fost preluate o serie de noi dispoziţii
conţinute de directiva cadru.
Din păcate, România nu a adoptat încă, nivelul Guvernului sau al
Parlamentului, o Strategie naţională în domeniul resurselor de apă, document care
ar putea previziona, pe termen mediu şi lung, atât necesarul de resurse de apă, cât şi
măsurile de protejarea a acestora, precum şi modul de exploatare durabilă.
Această situaţie este cu atât mai de neînţeles cu cât încă din 1999, actele
normative privitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţii centrale pentru protecţia
mediului au prevăzut că aceasta are ca atribuţie actualizarea şi punerea în aplicare a
Strategiei naţionale şi a Planului naţional pentru gospodărirea resurselor de apă.
Mai mult, în anul 2007, odată cu reorganizarea autorităţii centrale
competentă în domeniul protecţiei mediului, respectiv crearea Ministerului
Mediului şi Dezvoltării Durabile, actul normativ de înfiinţare a stabilit că acest
minister este competent să elaboreze şi să urmărească aplicarea nu numai a
Strategiei în domeniul gospodăririi apelor, dar şi Strategia naţională de
management al riscului la inundaţii.
Chiar dacă la nivelul Ministerului Mediului a fost elaborat şi afişat pe site un
document numit „Strategia şi politica naţională în domeniul gospodăririi apelor”, el
reprezintă decât punctul de vedere al secretarului de stat care coordonează acest
138
Aşa de exemplu, în Programul de guvernare aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr.6/1998 se menţionează
preocuparea Executivului pentru „adoptarea de standarde de mediu înconjurător compatibile cu cele ale Uniunii
Europene, în special în domeniul apei, aerului şi administrării deşeurilor”.

36
domeniu şi nu poate fi considerat strategie naţională, ca act oficial al Guvernului.
Secţiunea 3.6.
Reflectarea în legislaţia României a politicilor europene privind protecţia apei
şi a ecosistemelor acvatice
Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat un obiectiv politic
deosebit de important, dar pentru a cărui realizare au fost necesare eforturi susţinute
în toate domeniile vieţii economico-sociale, în special în cel legislativ.
În cadrul negocierilor de aderare, România şi şi-a asumat unilateral
obligativitatea implementării reglementărilor comunitare în domeniul protecţiei
apei până la data aderării, cu excepţia a 4 directive, pentru care a solicitat şi
obţinut perioade de tranziţie de până la 15 ani139.
În perioada 2001 – 2006 au fost adoptate aproape 100 de acte normative
(legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, precum şi ordine ale miniştrilor),
care au vizat direct sau indirect protecţia apelor.
În vederea realizării obligaţiei pe care o incumbă calitatea de stat membru al
Uniunii Europene, Guvernul a elaborat un proiect de Strategie post-aderare, în
cadrul căreia au fost stabilite principalele obiective pentru perioada 2007 – 2013.
Pentru protecţia apei, strategia are în vedere promovarea unor investiţii
pentru realizarea unor lucrări de protecţie a malurilor râurilor şi de prevenire a
riscurilor de inundaţii. Realităţile şi evenimentele din ultima perioadă
demonstrează că ritmul de lucru în acest domeniu nu este cel corespunzător.
Aactuala Strategie naţională de management al riscului la inundaţii a fost
aprobată înainte de aderarea la Uniunea Europeană, pe baza concluziilor
desprinse din analiza situaţiei create de inundaţiile din vara anului 2005140.
Imperfecţiunile documentului strategic, dar şi lentoarea în aplicarea prevederilor
sale au făcut inundaţiile să se repete atât în anul 2006 cât şi în 2007.
Mai mult, Strategia adoptată în 2005 nu a suferit nici un fel de
îmbunătăţiri nici măcar în anul 2007. Revizuirea strategiei era necesară din cel
puţin 3 motive: experienţa anului 2006, alinierea la standardele comunitare (în
contextul în care România a devenit membră a Uniunii), dar şi faptul că la
nivelul Uniunii a fost adoptată o Directivă a Parlamentului European şi a
Consiliului cu privire la evaluarea şi managementul riscului de inundaţii141.
De asemenea, revizuirea Strategiei de management al riscului la inundaţii
era oportună în contextul schimbărilor instituţionale care au avut loc în primăvara
anului 2007 în privinţa Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile, acesta având
sarcina de a elabora, actualiza şi a urmări aplicarea respectivei strategii142.

139
Este vorba despre:
• Directiva nr.91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane - perioadă de tranziţie până în anul 2022;
• Directiva nr.98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman - perioada de tranziţie până în anul 2022;
• Directiva nr.76/464/EEC privind descărcarea substanţelor periculoase (şi a celor 7 directive fiice) - perioada de
tranziţie până în anul 2015;
• Directiva nr.91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole - perioada
de tranziţie până anul 2014.
140
Strategia a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1854/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 26 ianuarie 2006.
141
Directiva a fost propusă de Comisia Europeană la 18 ianuarie 2006, în scopul de a reduce şi controla riscurile pe care
inundaţiile le produc la adresa sănătăţi umane, a mediului, a patrimoniului cultural şi a activităţii economice.

37
Capitolul IV
PROTECŢIA SOLULUI, SUBSOLULUI ŞI A ECOSISTEMELOR TERESTRE

Secţiunea
4.1. Folosirea raţională, eficientă şi durabilă a solului; politici, strategii şi
reglementări europene
Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. El este format
din particule minerale, materie organică, apă, aer şi microorganisme. Aflat în
zona de întrepătrundere între pământ, apă şi aer, solul este o resursă
neregenerabilă143 având multiple funcţii vitale: producţia de hrană, instrument de
filtrare, habitat, platformă pentru activităţile umane, resursă de materii prime etc.
Solul se degradează rapid în multe locuri pe teritoriul Uniunii Europene,
consecinţă în special de activităţile umane, ca şi a anumitor practici agricole şi
forestiere, activităţi industriale, turism şi dezvoltare urbană.
În prezent, numai nouă state ale Uniunii Europene au legislaţie specifică
în domeniul protecţiei solului, adesea aceasta vizând numai ameninţări foarte
specifice, precum deşertificarea în Grecia, Italia şi Spania, contaminarea chimică
în Olanda, Germania şi Belgia.
Politicile publice ale Uniunii Europene (în domeniul apei, deşeurilor, poluării
chimice, prevenirea poluării industriale, protecţia împotriva poluării cu pesticide şi în
domeniul agriculturii) contribuie într-o măsură insuficientă la protecţia solului.
În anul 2002, Comisia Europeană a prezentat o comunicare intitulată
„Către o strategie tematică pentru protecţia solurilor”, în care a identificat
problemele şi măsurile ce trebuie întreprinse144, iar la 22 septembrie 2006 a
prezentat Strategia special dedicată protecţiei solului.
Strategia are trei componente: o Comunicare a Comisiei Europene către
celelalte instituţii europene, o evaluare de impact şi o propunere de directivă.
Conţinutul propunerii de directivă cere statelor membre să adopte o abordare
sistematică pentru identificarea şi combaterea degradării solului, luarea măsurilor
necesare şi integrarea protecţiei solurilor în alte politici europene. Actul este structurat
pe trei linii: Măsuri de prevenire, Identificarea problemei, Măsuri operaţionale.
Impactul Strategiei asupra altor politici europene, precum cele din domeniul
agricol, al dezvoltării regionale, transporturilor şi cercetării este considerabil.
Comisia, împreună cu statele membre, va trebui ca prin acţiunile
iniţiate şi întreprinse să asigure protecţia solului şi folosirea acestuia în
concordanţă cu prevederile altor politici.
Strategia va avea, de asemenea, un impact asupra politicii europene în
domeniul cercetării. Scopul celui de al şaptelea Program-cadru de cercetare
(2007 – 2013) vizează cercetările în domeniul funcţiilor solului în domeniul
prioritar “Mediu”, în cadrul temei Cooperării.

142
Este vorba de prevederile art.4, pct.8, lit.g) din Hotărârea Guvernului nr.368/2007, publicată în Monitorul Oficial
nr.284 din 27 aprilie 2007.
143
Solul poate fi considerat ca fiind o resursă ne-regeneabilă, deoarece sunt necesari sute de ani pentru a produce câţiva
centimetri de sol.
144
Este vorba despre documentul COM(2002) 179 final.

38
Secţiunea 4.2.
Politica Uniunii Europene în privinţa folosirii substanţelor fito-sanitare
După aproape 50 de ani de utilizare fără un control riguros, pesticidele au
fost puse în evidenţă în toate componentele mediului înconjurător: în sol, în
apele râurilor şi pânza freatică, în aer şi chiar în apa de ploaie.
Evaluarea efectelor toxice potenţiale asupra mediului se face pornind de
la probele de toxicitate asupra speciilor reprezentative ale formelor de viaţă
terestră şi acvatică: păsările, organismele acvatice, albinele şi altele dar şi micro-
organismele din sol, uneori şi plantele terestre.
Studiul evoluţiei şi comportamentului pesticidelor în mediu permite
determinarea riscurilor de transfer şi persistenţa în apele de suprafaţă şi în apele
subterane, aer şi sol. Indicatorul general utilizat este raportul toxicitate/expunere
calculat pentru diferite grupe de animale şi de vegetale.
Pragurile au fost fixate în cadrul Directivei Consiliului nr. 91/414/CEE din
15 iulie 1991 referitoare la punerea pe piaţă a produselor fito-farmaceutice145. Ea
vizează stabilirea de reguli uniforme în domeniul evaluării, autorizării, introducerii în
comerţ şi controlului în interiorul Uniunii Europene a produselor fito-farmaceutice şi
a substanţelor active pe care acestea le conţin.
Actul normativ comunitar autorizează folosirea numai a produselor fito-
farmaceutice ale căror substanţe active figurează în lista din Anexa I şi care nu
prezintă riscuri pentru sănătatea oamenilor sau a animalelor şi nici pentru mediu.
În Anexa II şi Anexa III, directiva prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru înscrierea unei substanţe active în lista de substanţe autorizate, şi
respectiv condiţiile de îndeplinit pentru depunerea unui dosar de autorizare a
unui nou produs fito-farmaceutic.
Prin Regulamentul Consiliului nr. 806/2003146, Directiva 91/414/CEE a fost
modificată, fiind înfiinţat pe lângă Comisia Europeană un comitet permanent
competent în domeniul traseului alimentelor şi în privinţa sănătăţii animalelor.
De asemenea, Directiva a fost modificată prin Regulamentul Parlamentului
European şi al Consiliului nr.396/2005, din 23 februarie 2005, referitor la limitele
maxime aplicabile reziduurilor de pesticide prezente în sau pe produsele alimentare
şi alimentele pentru animale, de origine vegetală şi animală147.
În anul 2006, Comisia Europeană a înaintat Parlamentului European, o
propunere de Regulament cu privire la punerea în circulaţie a produselor fito-
farmaceutice148, al cărui obiectiv este acela de a înlocui directiva printr-un act
comunitar mai eficient din punct de vedere juridic.

România, potrivit Tratatului de aderare, prin derogare de la art.13 alin.1 din

Directiva 91/414/CEE, poate amâna termenele de furnizare a informaţiilor prevăzute
la anexele II şi III la Directiva 91/414/CEE privind produsele de uz fitosanitar
autorizate şi comercializate exclusiv pe teritoriul românesc, până la 31.12.2009.
145
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 230 din 19.8.1991.
146
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 122 din 16.5.2003.
147
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 70 din 16.3.2005.
148
Este vorba de documentul [COM (2006) 388], nepublicat în Jurnalul Oficial.

39
Secţiunea 4.3.
Reglementările europene privitoare la folosirea îngrăşămintelor chimice
Solul este un organism viu, nu doar pământ şi pietre. El este plin de
diverse vieţuitoare, unele vizibile cu ochiul liber, iar altele doar la microscop.
Îngrăşămintele sunt amestecuri de substanţe simple şi/sau compuse, de
natură organică sau minerală, care se aplică în scopul sporirii fertilităţii solului
şi a producţiei vegetale, dar care pot avea şi efecte nocive asupra acestuia.
Prima reglementare în acest domeniu l-a constituit Directiva Consiliului
nr.76/116/CEE din 18 decembrie 1975 referitoare la apropierea legislaţiilor
statelor membre ale Comunităţilor Europene în domeniul îngrăşămintelor149, al
cărui obiectiv a fost acela de uniformizare a regulilor de utilizare a îngrăşămintelor,
prin eliminarea barierelor de ordin tehnic în calea schimburilor de informaţii în
această materie, precum şi a limitărilor existente în calea liberei circulaţii a acestor
produse. Actul normativ comunitar se aplică îngrăşămintelor solide, simple sau
compuse, care respectă regulile tehnice de compoziţie şi de numire prevăzute în
Anexa nr.I a actului comunitar. Îngrăşămintele care răspund acestor prescripţii
tehnice sunt autorizate să poarte menţiunea „îngrăşăminte CEE”.
Directiva Consiliului nr.88/183/CEE150, a extins câmpul de aplicare al
directivei 76/116/CEE la îngrăşămintele lichide, simple sau compuse, specificate
în anexa actului comunitar. De asemenea, ea aduce unele modificări în privinţa
modului de precizare a conţinutului în elemente fertilizante.
Directiva 89/284/CEE151 extinde aria de aplicare a directivei 76/116/CEE şi la
îngrăşămintele conţinând calciu, magneziu, sodiu şi sulf. Totodată, ea aduce unele
precizări cu privire la denumirea îngrăşămintelor, indicaţiile cu privire la conţinutul
de calciu, de magneziu, de sodiu şi de sulf, precum şi toleranţele în aceste cazuri.
Directiva 89/530/CEE152 extinde câmpul de aplicare a directivei 76/116/CEE
la îngrăşămintele solide şi lichide care conţin unul sau mai multe dintre următoarele
elementele următoare: bor, cobalt, cupru, fier, magneziu, molibden şi zinc, precum şi
amestecuri ale acestora conţinând cel puţin două dintre aceste substanţe.
Directiva 97/63/CEE153, urmând transformărilor istorice la nivel Comunitar,
înlocuieşte denumirea de „îngrăşământ CEE” cu aceea de „îngrăşământ CE” pe
etichetele îngrăşămintelor reglementate de către Directiva 76/116/CEE.
Directiva 98/97/CE154 autorizează unele state (Austria, Finlanda şi Suedia) să
interzică între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 comercializarea pe teritoriul lor
a îngrăşămintelor conţinând cadmiu într-o concentraţie superioară celei stabilite la
nivel naţional la data aderării lor la Uniunea Europeană (respectiv la 01.01.1995).
În anul 2003, prin Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului
nr.2003/2003, din 13 octombrie 2003, această directivă a fost abrogată, odată cu
toate actele normative care au modificat-o.

149
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 024 din 30.01.1976.
150
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 83 din 29.3.1988.
151
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 111 din 22.4.1989.
152
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 281, din 30.9.1989.
153
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 335 din 06/12/1997 .
154
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 18 din 23.1.1999.

40
 Regimul actual al îngrăşămintelor în Uniunea Europeană este reglementat de
Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr.2003/2003, din 13.10.
2003155, care a definit condiţiile de punere pe piaţă a îngrăşămintelor, respectiv
condiţiile pentru desemnarea „îngrăşămintelor CE”, precum şi cele de etichetare şi
ambalare. El realizează o simplificare şi o armonizare a legislaţiei în domeniul
îngrăşămintelor, grupându-se totodată, legislaţia în materie într-un singur text.
Regulamentul reia numeroase prevederi ale directivelor anterioare şi
introduce unele dispoziţii cu caracter de noutate; aduce ca inovaţie regulamentul
ca instrument juridic de reglementare, (respectiv renunţarea la directive),
stabilind astfel reguli uniforme la nivelul întregii Uniunii Europene.
În România, în vederea aplicării directe a prevederilor Regulamentului
2003/2003, prin Ordinul nr. 648 din 19 septembrie 2006 al Ministrul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale au fost stabilite condiţiile de autorizare a laboratorului
pentru executarea de analize la îngrăşămintele care circulă pe piaţă 156. Ulterior, prin
Hotărârea Guvernului nr.1261/2007157, având în vedere prevederile art.36 din
Regulament, sau fost instituite noi măsuri privind aplicarea actului normativ
comunitar, în special dispoziţii sancţionatorii pentru nerespectarea cerinţelor acestuia.

Secţiunea 4.4.
Tendinţele europene vizând generalizarea practicării unei agriculturi
ecologice şi a unei alimentaţii sănătoase
Comisia Europeană a fixat elementele strategiei pe care o va aplica în
domeniul protecţiei solurilor în cadrul spaţiului comunitar în cadrul unei
Comunicări adresată Consiliului şi Parlamentului European, precum şi
Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor la 16 aprilie 2002158.
Strategia a enunţat principalele ameninţări la care sunt supuse solurile şi a
prezentat instrumentele avute în vedere la nivelul Uniunii pentru a face faţă acestor
degradări ale solurilor. Totodată, documentul a subliniat inexistenţa a unei politici
comunitare în domeniul protecţiei solurilor, precum şi faptul că politicile comunitare
în alte domenii au o influenţă considerabilă asupra solurilor.
În cadrul Comunicării au fost fixate elementele ce vor jalona strategia
tematică în domeniul protecţiei solurilor, respectiv aplicarea principiului precauţiei,
precum şi de instituirea responsabilităţii în domeniul mediului, o mai bună
integrare a protecţiei solurilor în cadrul celorlalte politici comunitare,
supravegherea solurilor; agricultura biologică, protecţia terenurilor, utilizarea
sigură a pesticidelor, împăduririle şi alte măsuri de natură să asigure protecţia
solurilor.
Din păcate însă, adoptarea unei strategii comunitare în domeniu protecţiei
solurilor, ca document juridic independent, întârzie să apară, asigurarea protecţiei
solurilor fiind realizată prin intermediul politicilor şi strategiilor comunitare adoptate
în domenii ce au tangenţă cu protejarea solurilor.
155
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 304 din 21.11.2003.
156
Ordinul a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 842 din 12 octombrie 2006.
157
Publicată în Monitorul Oficial nr.733 din 30 octombrie 2007.
158
Este vorba despre comunicarea COM(2002) 179 final, nepublicată în Jurnalul Oficial.

41
 Principiile generale ale legislaţiei în domeniul produselor alimentare au fost
statuate prin Regulamentul Parlamentului şi al Consiliului nr. 178/2002 din 28
ianuarie 2002159, cu privire la principiile şi prevederile generale ale legislaţiei în
domeniul alimentar, act comunitar ce a intrat în vigoare la 21 februarie 2002 şi
considerat adesea ca fiind actul normativ-cadru în domeniul alimentar.
Regulamentul a instituit un sistemul de alertă rapidă, destinat notificării
oricărui risc direct sau indirect pentru sănătatea umană ce derivă din produsele
alimentare sau alimentele pentru animale. Acest sistem asociază statele membre,
Comisia care asigură gestionarea şi, cea ce este nou, Autoritatea europeană
pentru securitatea alimentelor – ca membru al reţelei.
Un element foarte important abordat în Regulament îl reprezintă
conceptul de „trasabilitate”, cu privire la produsele alimentare definit ca fiind
„capacitatea de a retrasa traseul unui produs alimentar, al unui aliment pentru
animale, al unui animal producător de produse alimentare sau a unei substanţe
destinată să fie incorporată într-un produs alimentar sau într-un aliment pentru
animale, trecând prin toate etapele producerii, transformării şi distribuirii”.
Urmare acestui regulament, începând de la 1 ianuarie 2005 întreprinderile
din cadrul Uniunii Europene sunt obligate să asigure „trasabilitatea” tuturor
produselor alimentare, pe întreg lanţul alimentar, iar producătorul are
responsabilitatea juridică de a veghea la securitatea produselor alimentare.
Prin Regulamentului nr. 178/2002 s-a înfiinţat Autoritatea
Europeană pentru securitatea alimentelor, instituţie cu personalitate
juridică, cu misiunea de a veghea la aplicarea normelor comunitare.
Autoritatea furnizează avize ştiinţifice şi asistenţă ştiinţifică şi
tehnologică în toate domeniile care au impact asupra securităţii alimentare.
Pot participa în cadrul Autorităţii statele membre ale Uniunii
Europene precum şi ţări ce aplică legislaţia comunitară în domeniul
securităţii alimentare.

Secţiunea 4.5.
Reflectarea în legislaţia României a politicilor europene privind protecţia
solului şi a ecosistemelor terestre
Analiza situaţiei din România realizată de Comisia Europeană în cadrul
Raportului de ţara pe anul 2003 menţiona că ţara "are mari probleme privind
poluarea aerului, apei şi solului, care reclama o scara larga de investitori".
Situaţia evocată avea în vedere şi faptul că reglementările legale şi acţiunile
întreprinse în diferite sectoare ale agriculturii şi exploatării resurselor minerale au
fost, de multe ori, necorelate între ele şi neconcordante cu acquis-ul comunitar.
Exemple în acest sens sunt prevederile şi aplicarea Legilor fondului
funciar, nr.18/1991 Legea îmbunătăţirilor funciare nr. 84/12.07.1996, precum şi
legislaţia secundară acestora.
Pentru prevenirea degradării solurilor prin introducerea pe piaţă a
îngrăşămintelor chimice din producţia internă şi din import a fost adoptată
159
Regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 031 din 01.02.2002.

42
Hotărârea Guvernului nr.716/2001160 şi Ordinul Ministrului Agriculturii, Apelor
şi Protecţie Mediului nr.6/2004 privitor la autorizarea înscrierii în lista specială
RO-ÎNGRĂŞĂMÂNT a îngrăşămintelor autorizate161.
Anul 2007 a reprezentat perioada în care preocuparea pentru protecţia solului
s-a materializat într-un proiect elaborat de către Ministerul Mediului şi Dezvoltării
Durabile. Este vorba despre proiectul de Lege privind utilizarea, conservarea şi
protecţia solului, al cărui obiectiv declarat îl constituie stabilirea cadrului unitar de
măsuri şi acţiuni pentru prevenirea degradării solului, în scopul evitării dereglărilor
funcţiilor lui naturale şi a conservării patrimoniului geologic.
Proiectul prevede acţiuni pentru menţinerea funcţiilor solului, prevenirea,
reducerea riscurilor de degradare şi de contaminare a acestuia, dar şi unele
acţiuni destinate conştientizării şi participării publicului, schimbului de
informaţii şi alinierii la progresul tehnic. Totodată, proiectul vizează stabilirea
unor răspunderi concrete atât pentru persoanele fizice, dar şi pentru persoanele
juridice, în special a celor specializate în domeniul utilizării solului şi a resurselor
sale.
În plan instituţional, se prevede înfiinţarea Administraţiei Naţionale a
Resurselor de Sol, prin reorganizarea oficiilor de studii pedologice şi
agrochimice. Această instituţie ar urma să realizeze – conform proiectului –
controlul şi inspecţia gestionării solurilor.
La elaborarea proiectului de lege a fost avută în vedere şi Strategia
tematică în favoarea protecţiei solurilor162 şi propunerea de directivă (din 22
septembrie 2006) pentru definirea cadrului de protecţia a solurilor, elaborate de
către comisia Europeană, precum şi principiul „poluatorul plăteşte”.

CAPITOLUL V
PROTECŢIA BIODIVERSITĂŢII

Secţiunea 5.1.
Semnificaţia şi importanţa biodiversităţii
Marele om de ştiinţă american Edward O. Wilson, considerat ca fiind
inventatorul noţiunii de biodiversitate, a definit-o ca fiind: „totalitatea tuturor
varietăţilor a tot ce este viu”.
În cursul ultimelor decenii, dezvoltarea tehnologiilor şi identificarea unor
noi resurse au profitat umanităţii. Dar, utilizarea acestora se face adesea în
detrimentul naturii şi a bio-sistemelor, altfel spus, în detrimentul biodiversităţii.
În 1998 a fost adoptată o strategie comunitară în favoarea diversităţii
biologice, urmată în 2001 de planuri de acţiune. Marea parte a statelor membre au
elaborat, (ori au în curs de elaborare) strategii şi/sau planuri de acţiune de acest tip.
160
Publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 14 august 2001.
161
Publicat în Monitorul Oficial nr. 75 din 29 ianuarie 2004.
162
Este vorba de documentul COM(2006)231 final – nepublicat în Jurnalul Oficial.

43
Cu toate că au fost realizate progrese importante, iar rata diminuării
biodiversităţii prezintă primele semne de încetinire, biodiversitatea în cadrul
Uniunii Europene este supusă în special la două ameninţări: utilizarea solurilor
fără conservarea biodiversităţii şi respectiv impactul schimbărilor climatice.
Comisia Europeană are în intenţie lansarea unei dezbateri asupra unei viziuni
pe termen mai lung al viitorului cadru politic şi legislativ, care să aducă clarificări cu
privire la tipul de natură pe care îl vrem în cadrul Uniunii Europene, precum şi cu
privire la rolul Uniunii în prezervarea naturii la scară mondială.
Stadiul biodiversităţii şi tendinţele actuale
Conform unui studiu realizat de The Millennium Ecosystem
Assessment163, ecosistemele au suferit mai mult în Europa decât pe alte
continente din cauza fărâmiţării rezultate din acţiunile oamenilor. După anii
1950, Europa a pierdut 42% dintre mamifere indigene, 43% dintre păsări, 45%
dintre fluturi, 30 % dintre amfibieni, 45% dintre reptile, iar 52% dintre peştii de
apă dulce sunt ameninţaţi cu dispariţia.
Diminuarea biodiversităţii este de asemenea alarmantă la nivel planetar164.
După sfârşitul anilor 1970, o parte a pădurii tropicale umedă, mai întinsă decât
suprafaţa Uniunii Europene, a fost distrusă, în principal pentru lemnul său, produsele
precum uleiul de vegetal, plantaţii de soia sau crescătorii de vite. O parte a pădurii de
o suprafaţă echivalentă cu cea a Franţei a fost distrusă la trei sau la patru ani. Alte
ecosisteme, precum cele din zonele umede, terenurile aride, pădurile temperate,
mangrovele şi recifurile de corali au suferit pierderi proporţionale.
Ratele de dispariţie a speciilor sunt astăzi în jur de 100 de ori mai ridicate
decât cele înregistrate de straturile fosile, iar această tendinţă ar trebui încă să se
accelereze, cea ce ar putea să provoace o nouă „dispariţie masivă”, de o
amploare inedită după dispariţia dinozaurilor.
Presiunile şi principalii factori ce cauzează diminuarea biodiversităţii sunt
bine cunoscuţi. Principalele surse de presiune sunt fragmentarea, degradarea şi
distrugerea habitatelor, ca urmare a schimbărilor efectuate în scopul utilizării solurilor,
construcţiile şi catastrofele, precum şi incendiile. Alte presiuni importante sunt supra-
exploatarea ecosistemelor, difuziunea speciilor alogene şi poluarea.

Secţiunea 5.2.
Actele internaţionale în domeniul protejării biodiversităţii
Primele convenţii internaţionale care se raportează la speciile naturale sunt
relativ vechi şi se raportează, cel mai adesea, la gestionarea optimă, a resurselor
naturale, decât la o veritabilă protecţie. (De exemplu, Convenţia pentru protecţia
păsărilor utile pentru agricultură165, sau Convenţia interimară pentru conservarea

163
The Millennium Ecosystem Assessment este un program internaţional destinat să identifice nevoile decidenţilor şi ale
publicului cu privire la informaţiile ştiinţifice referitoare la consecinţele schimbărilor pentru bunăstarea oamenilor şi
posibilităţile de acţiune pentru a răspunde acestor schimbări. Grupul a fost lansat de către fostul Secretar General al ONU
– Kofi Annan – în iunie 2001 şi a fost completat în martie 2005.
164
Datele au fost comunicate de Secretariatul Convenţiei pentru Diversitatea Biologică, în cadrul documentului intitulat
„Deuxième édition des perspectives mondiales de la diversité biologique” (2006).
165
Convenţia a fost adoptată în anul 1902.

44
focilor din Pacificul de nord166, au o vocaţie utilitaristă decât altruistă.
Dreptul internaţional a luat cu adevărat în considerare protejarea speciilor
ca atare, după anul 1970.
Convenţia CITES- Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii
sălbatice ameninţate cu dispariţia, adoptată la 3 martie 1973, este cea mai
importantă reglementare în acest domeniu. Ea are ca obiectiv protejarea
speciilor în pericol sau ameninţate cu dispariţia şi instaurarea unei colaborări
între statele exportatoare, importatoare şi de tranzit.
Convenţia limitează comerţul cu animale sau plante, pe baza unui sistem
de liste, clasificate în 3 anexe: Anexa I, cuprinde speciile ameninţate de
dispariţie şi al căror comercializare trebuie să rămână cu totul excepţională;
Anexa II, include speciile care ar putea să fie ameninţate cu dispariţia, dacă nu
se adoptă reglementări cu privire la comercializarea acestora; Anexa III,
cuprinde speciile pe care un stat parte doreşte să le protejeze, iar această măsură
necesită o cooperare internaţională167.
Unul dintre punctele slabe ale Convenţiei este posibilitatea lăsată statelor
să facă rezerve cu privire la unele dintre speciile înscrise în anexe168. Un alt
punct delicat este cel privitor la contrabandă; chiar dacă vămile sesizează adesea
situaţii de comerţ cu specii interzise169, nu este totdeauna uşor de recunoscut
aceste specii, adesea mascate sau ascunse170.
Convenţia asupra diversităţii biologice a fost semnată la 5 iunie 1992 cu
prilejul conferinţei de la Rio171. Ea a fost completată cu un Protocol cu privire la
prevenirea riscurilor biotehnologiilor172.
Convenţia asupra biodiversităţii biologice (CDB) este o convenţie cadru
al cărui triplu obiectiv este definit încă din primul articol: „conservarea
diversităţii biologice, utilizarea durabilă a elementelor sale, împărţirea justă şi
echitabilă a avantajelor decurgând din exploatarea resurselor genetice”. Actul nu
conţine dispoziţii puternic constrângătoare pentru state. Ea are meritul de a fi
completată prin convenţii sectoriale mai imperative la adresa statelor.
Convenţia prevede conservarea în situ (în special prin stabilirea de zone
protejate), precum şi o conservare ex situ (prin punerea în funcţiune de instalaţii
de conservare, regenerarea şi reintroducerea speciilor ameninţate, etc).
Pentru realizarea obiectivelor Convenţiei au fost instituite mai multe
organe ale acesteia, astfel: Secretariatul, Centru pentru schimbul de informaţii,
Conferinţa Părţilor. Până în prezent, Conferinţa Părţilor a adoptat numai
166
Adoptată la 9 februarie 1957.
167
Astfel, în Anexa nr.III se pot regăsi balenele, urşi, lupi, şerpi, cactuşi, etc.
168
Articolul XXIII prevede posibilitatea de a formula rezerve cu privire la oricare specie dintr-o anexă, sau cu privire la o
parte dintre animalele şi plantele înscrise în axa III.
169
În anul 2004, în Franţa, conform discursului Ministrului mediului şi ecologiei din 20 decembrie 2005, organele vamale
au oprit de la comercializare 585 de animale vii, 412 bucăţi de fildeş brut sau prelucrat (respectiv 309 kg), 1895 scoici şi
corali şi 2937 de alte specii, din care 120 kg de caviar.
170
Printre numeroasele exemple pot fi prezentate papagalii vopsiţi sau cu creasta rasă, şerpi boa bine hrăniţi la plecare şi
transportaţi în valize, etc.
171
La nivelul Uniunii Europene, Convenţia a fost ratificată în 1993 şi a intrat în vigoare la 29 decembrie 1993. În mai
2005, 188 de state au ratificat sau aprobat această Convenţie.
172
Este vorba despre Protocolul de la Cartagena, adoptat la 29 iunie 2000, intrat în vigoare la 11 septembrie 2003, la care
sunt parte 119 state, inclusiv Comunităţile Europene.

45
Protocolul de la Cartagena cu privire la prevenirea riscurilor biotehnologice173.
Protocolul prevede, de asemenea, o procedură de notificare pentru
organismele destinate utilizării directe în alimentaţia oamenilor sau animalelor
sau să fie transformate.
Convenţia asupra diversităţii biologice a fost ratificată de România prin
Legea nr. 58/1994174, iar Protocolul cu privire la prevenirea riscurilor
biotehnologice, adoptat la Cartagena, prin Legea nr.59/2003175.
Convenţia de la Bonn, cu privire la conservarea speciilor migratoare
aparţinând faunei sălbatice176 are ca obiectiv gestionarea şi protejarea tuturor
speciilor ale căror populaţii sau o parte a acestor populaţii „se deplasează în mod
ciclic şi de o manieră previzibilă peste una sau mai multe jurisdicţii naţionale”.
Convenţia este însoţită de două anexe cuprinzând: Anexa I - speciile aflate în
pericol – cu privire la care prelevarea trebuie să fie interzisă, respectiv Anexa II -
speciile ale căror nivel de protejare nu este suficient, ele putând face obiectul unor
acorduri internaţionale între state, în scopul asigurării protecţiei lor.
România a aderat la actul internaţional prin Legea nr. 13/1998, publicată
în Monitorul Oficial nr. 24 din 26 ianuarie 1998. Comunitatea Europeană a
devenit parte la Convenţie prin Decizia CEE nr.82/461 din 24 iunie 1982.
Convenţia de la Berna, referitoare la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului
natural al Europei, este o convenţie încheiată sub egida Consiliului Europei177.
Actul internaţional are ca obiect conservarea faunei şi a florei sălbatice şi
a habitatelor lor naturale şi în mod special a celor a căror conservare necesită
cooperarea mai multor state.
Convenţia a stabilit un Comitet permanent însărcinat cu urmărirea aplicării
acesteia care în 1989 a hotărât crearea unei reţele de zone de conservare, devenită, în
1996, Reţeaua Emerald (sau reţeaua de Smarald)178. Reţeaua este un demers
complementar Reţelei Natura 2000, instituită la nivelul Comunităţilor Europene,
procesul de inventariere şi conservare devenind unul pan-european179.
Prin Decizia CE nr.82/72 din 3 decembrie 1981, Comunitatea Europeană
a devenit parte la Convenţia de la Berna. România a aderat la Convenţie Berna
prin Legea nr.13/1993180.
Protecţia Habitatelor este asigurată, în principal de Convenţia cu privire
la zonele umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al

173
Protocolul de la Cartagena a fost adoptat la Montreal, la 29 iunie 2000 şi a intrat în vigoare la 11 septembrie 2003.
Acesta reuneşte 119 state, precum şi Comunităţile Europene.
174
Publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 2 august 1994.
175
Publicată în Monitorul Oficial nr. 192 din 26 martie 2003.
176
Convenţia a fost adoptată la Bonn la 23 iunie 1979.
177
Convenţia a fost adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979 şi a intrat în vigoare la 1 iunie 1982. Pentru Comunităţile
Europene, Convenţia a intrat în vigoare la 1 septembrie 1982. În prezent, Convenţia reuneşte 44 de state.
178
Pentru a pune de acord prevederile Convenţiei de la Berna cu cele ale „Directivei Habitate”, nr. 92/43/EEC (adoptată
în 1992), Comitetul Permanent al Convenţiei de la Berna a adoptat în 1996 Rezoluţia nr. 3, prin care a fost stabilită o reţea
(Emerald) care să includă toate Ariile de Interes Special pentru Conservare (ASCI), desemnate prin aplicarea
Recomandării nr. 16. Ideea reţelei de ASCI, cunoscută ca reţeaua Emerald, a fost lansată pentru prima dată în iunie 1989.
179
Sistemul Emerald este un instrument care asigură pregătirea implementării principiilor Reţelei Natura 2000 prin:
colectarea datelor şi managementul la nivel naţional, selectarea şi definirea siturilor, stabilirea limitelor siturilor,
completarea formularelor cu datele necesare, muncă de cercetare, încurajarea participării publicului.
180
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 25 martie 1993.

46
păsărilor acvatice, adoptată în 1971, la Ramsar181.
Flora şi fauna acestor zone au şi rolul de ameliorare a calităţii apei;
vegetaţia specifică ajută la stabilizarea solurilor, iar diversitatea biologică şi
Distrugerea zonelor umede este o practică veche, cauzată în special de
dorinţa de transformare a acestor terenuri „neproductive” în terenuri agricole.
Convenţia defineşte „zonele umede” ca fiind „întinderi de bălţi, mlaştini,
turbării, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa
este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv întinderile
de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m”.
De asemenea, pot fi incluse în această definiţie „zonele de mal sau cele
costiere, adiacente zonelor umede, precum şi insule sau întinderi de apă marină
cu adâncimea mai mare de 6 m la reflux, mai ales dacă aceste zone, insule sau
întinderi de apă au importanţă ca habitat pentru păsările acvatice”.
Deşi pare puţin imprecisă, o definiţie prea strictă ar fi avut consecinţe
contrare, de limitare a acestei protecţii. Definiţia dată permite protejarea, la fel de
bine, a zonelor umede naturale ca şi a celor artificiale (de exemplu bazinele
piscicole).
Părţile la Convenţie trebuie să respecte patru obligaţii principale: să
stabilească şi să includă cel puţin o zonă umedă pe lista zonelor de importanţă
internaţională; utilizarea raţională a zonelor umede; să instituie rezerve naturale în
zonele umede; să se consulte asupra îndeplinirii a obligaţiilor ce le incumbă.
În prezent, sunt membre ale Convenţiei Ramsar 154 de ţări, care au
desemnat 1650 de situri, totalizând circa 150 de milioane de hectare182.

Secţiunea 5.2.
Dreptul comunitar în domeniul protecţiei biodiversităţii
Protejarea speciilor de plante şi animale în cadrul dreptului comunitar se
realizează în special prin intermediul a două directive, (adoptate în 1979 şi 1992),
referitoare la conservarea păsărilor sălbatice şi respectiv la protejarea habitatelor.
În afara acestora, Uniunea Europeană a adoptat, de asemenea, o serie de
reglementări sectoriale. Totodată, a aderat şi este Parte la unele convenţii
internaţionale în domeniul protejării speciilor şi a biodiversităţii. Abordarea
secvenţială a cadrului legal vizând protejarea speciilor şi a celui referitor la protejarea
habitatelor este justificată numai din raţiuni de ordin teoretic, în practică ambele
reglementări vizând protejarea mediului şi conservarea speciilor.
Reglementările europene în domeniul protecţiei faunei sălbatice
Directiva Consiliului nr.79/409/CEE) din 2 aprilie 1979 referitoare la
conservarea păsărilor sălbatice183, se preocupă doar de o parte din ansamblul
181
Convenţia, cunoscută mai ales sub denumirea de „Convenţia asupra zonelor umede” sau Convenţia Ramsar”, a fost
adoptată, sub egida UNESCO, la 2 februarie 1971 la Ramsar, în Iran, şi a intrat în vigoare la 21 decembrie 1975. Convenţia a
fost amendată prin Protocolul de la Paris din 3 decembrie 1982. În prezent, la aceasta sunt parte 145 de state, inclusiv
România, care a aderat prin Legea nr.5/1991, publicată în Monitorul Oficial nr.18/1991. Convenţia prevede expres că la ea
nu pot să adere Comunităţile Europene. Aceasta nu împiedică statele membre ale Comunităţilor să ratifice actul internaţional.
182
Datele au fost preluate de pe site-ul oficial al Convenţiei: http://www.ramsar.org/indexfr.htm.
183
Directiva a fost publicată în Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene nr.L 103 din 25.04.1979.

47
speciilor ameninţate, opţiunea fiind determinată de scăderea numărului acestor
populaţii, în special a celor migratoare. Directiva are ca obiect protejarea,
gestionarea şi reglementarea exploatării speciilor care intră sub incidenţa
acesteia, actul comunitar fiind aplicabil la toate speciile de păsări care trăiesc în
mod natural în sălbăticie184 pe teritoriul statelor membre ale Comunităţilor
Europene, precum şi ouălor, cuiburilor şi habitatelor acestora.
În Anexa I a Directivei sunt incluse speciile care beneficiază de măsuri de
protecţie specială a habitatelor185. Sunt clasificate ca Zone (arii) de Protecţie
Specială teritoriile potrivite, ca număr şi ca suprafaţă, pentru conservarea
acestor specii. Directiva interzice împuşcarea sau capturarea speciilor de păsări
ce intră sub incidenţa acesteia, fiind admisă numai vânătoarea anumitor specii -
cu condiţia ca metodele utilizate să respecte anumite principii de etică.
Trebuie clasificate ca zone speciale de protecţie siturile care sunt cele mai
potrivite, aprecierea bazându-se exclusiv pe criterii ornitologice de specialitate186.
Vânătoarea nu este interzisă pentru speciile din Anexa II a Directivei, „în
funcţie de nivelul populaţiei, de distribuţia geografică a acestora, precum şi de
rata de reproducere în ansamblul teritoriului comunitar”.
În prezent, la nivelul Uniunii au fost constituite 4317 Zone de Protecţie
Specială, reprezentând 8,9% din suprafaţa comunitară.
Directiva 79/409/CEE a fost modificată de mai multe ori, cele mai
importante fiind operate prin Directiva 91/244 din 6 martie 1991, Directiva
94/24/CE din 8 iunie 1994 şi Directiva 97/49/CE din 29 iulie 1997.
În România, aplicarea măsurilor de protecţie stabilite de Directiva
79/409/CEE a fost asigurată – parţial -, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.236/2000 privind la regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice187. Ulterior, ordonanţa a fost amendată.
În anul 2007, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice188.

Regulamentul Consiliului nr.338/97, din 9 decembrie 1996189, a fost

adoptat în scopul asigurării conservării speciilor de faună şi floră sălbatice
ameninţate cu dispariţia, la nivel comunitar. Acesta a înlocuit Regulamentul
nr.3626 din 1982 având acelaşi obiect de reglementare190.
Regulamentul are ca obiectiv realizarea unui control asupra comerţului cu
specii ameninţate, stabilind în acest sens condiţiile de import, export sau

184
Sunt avute în vedere şi speciile sălbatice care au fost reintroduse în mediul lor natural, în cadrul unor programe vizând
creşterea numărului de exemplare.
185
Speciile ameninţate cu dispariţia, considerate drept specii rare, vulnerabile la anumite modificări ale habitatului lor,
necesită o atenţie specială, ţinând cont de specificitatea acestor habitate. Se vor proteja 181 specii de păsări vulnerabile
(Anexa I) + specii noi (EU 15 + 10) în special păsări migratoare.
186
Astfel rezultă din hotărârea Curţii din 18 martie 1999 în cauza nr.C166/97 - Comisia contra Franţei, referitoare la estuarul Senei.
187
Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 4 decembrie 2000.
188
Publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 29 iunie 2007.
189
Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 61 din 03.03.1997.
190
Regulamentul 3626/82 a fost adoptat în vederea uniformizării măsurilor de aplicare a Convenţiei CITES. Pentru unele
specii (precum pisicile sălbatice), Regulamentul a prevăzut reglementări mai stricte decât Convenţia.

48
reexportare a acestora, precum şi de circulaţie în cadrul Uniunii Europene, în
baza Convenţiei CITES.
Regulamentului instituie două documente, respectiv permis de import şi
certificat de reexportare, emise de autoritatea competentă a statului pe teritoriul
căruia se află specimenul ce face obiectul operaţiunii.
Comisia Europeană poate oricând să impună restricţii în privinţa deţinerii
sau deplasării exemplarelor din speciile a căror introducere în cadrul Uniunii
Europene este supusă anumitor restricţii. La 13 iunie 2007, Comisia Europeană
a emis Recomandarea nr.2007/425/CE prin care a fost stabilit un ansamblu de
măsuri pentru aplicarea Regulamentului nr.338/97/CE191, între care: adoptarea
de planuri naţionale de acţiune pentru coordonarea aplicării regulamentului,
stabilirea de sancţiuni severe în caz de infracţiuni la regimul de protecţie stabilit
de actul comunitar, dotarea corespunzătoare a structurilor naţionale competente
în acest domeniu, asigurarea resurselor financiare necesare, etc.
În România, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2007 a asigurat
condiţiile aplicării prevederilor Regulamentului nr.338/97/CE. Competenţa
aparţine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Protecţia habitatelor
În dreptul comunitar, protecţia habitatelor face obiectul Directivei
Consiliului nr.92/43/CEE din 21 mai 1992 cu privire la conservarea
habitatelor naturale precum şi a faunei şi a florei sălbatice192, cunoscută sub
numele de „Directiva Habitate”.
Reglementarea are ca principal scop declarat menţinerea biodiversităţii în
cadrul dezvoltării durabile, iar pentru aceasta directiva urmăreşte conservarea
habitatelor naturale, dar şi a faunei şi florei sălbatice.
Directiva conţine 5 anexe conţinând tipurile de habitate care intră sub
incidenţa acestora, criteriile de selecţionare a speciilor vizate de actul comunitar,
speciile de interes comunitar, speciile care necesită protecţie strictă, precum şi
cele care sunt susceptibile să facă obiectul unor măsuri speciale de management.
Habitatele din Anexa I şi II fac obiectul unei protecţii prin intermediul
Reţelei Natura 2000, în timp ce un sistem de protecţie strictă a speciilor de
animale figurând în Anexa IV va trebui să fie pus în aplicare de către state, a
priori, fără limite geografice.
Pentru tipurile de situri care adăpostesc tipuri de habitate care figurează în
Anexa I şi a habitatelor speciilor ce figurează în Anexa II, protecţia constă în crearea
uni „reţele ecologice europene coerente”, denumită Natura 2000. Aceasta este
constituită din „zone speciale de conservare” şi din „zone de protecţie specializată”,
astfel cum sunt definite în Directiva 79/409/CEE193 (Directiva „Păsări”).
Fiecare stat membru trebuie să contribuie la crearea (reţelei) NATURA
2000 proporţional cu reprezentarea, pe teritoriul sau, a tipurilor de habitate
naturale şi a habitatelor speciilor prevăzute în Anexa II, desemnând situri ca
191
Recomandarea a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 159 din 20.06.2007.
192
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 206 din 22.7.1992, p. 7–50
193
Conform prevederilor art.3 paragraful 1, obiectivele Directivei sunt menţinerea sau, dacă este cazul, restabilirea tipurilor de
habitate naturale şi a habitatelor speciilor într-o stare de conservare favorabilă, pe cuprinsul ariilor lor de răspândire naturală.

49
zone speciale de conservare, având în vedere obiectivele Directivei194.
În mai multe state ale Uniunii Europene au apărut dificultăţi în aplicarea
Directivei „Habitate”. În Franţa, de exemplu, iniţial, s-a considerat că Reţeaua
Natura 2000 determină crearea unor „sanctuare ale naturii”, unde toate activităţile
umane ar fi interzise, inclusiv activităţile cinegetice şi pastorale, ceea ce nu
corespunde realităţii195. În Belgia - stat federal - Directiva „Habitate” a fost
transpusă în mod diferenţiat, în funcţie de regiunile componente ale statului. În
regiunea flamandă, transpunerea directivei a fost omisă, motiv pentru care statul
belgian a fost acţionat în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la 28 august
2001, pentru transpunerea incompletă a directivei şi condamnat ca atare196.
În România, în perioada negocierilor de aderare la Uniunea Europeană s-au
întreprins eforturi pentru instituirea de norme juridice armonizate cu acquis-ul
comunitar, fiind adoptată Ordonanţă de urgenţă nr. 236/2000 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice197.
În anul 2007, pentru deplina compatibilizare cu acquis-ul comunitar de
mediu, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2007198, privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi
faunei sălbatice. În implementarea Directivei 92/43/EEC au fost stabilite 5
regiuni bio-geografice: alpin, continental, panonic, stepă şi Marea Neagră.
Pentru a răspunde obligaţiilor asumate prin Tratatul de aderare, privitoare la
constituirea reţelei Natura 2000, la 24 octombrie 2004, Guvernul a adoptat Hotărârea
nr.1284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte
integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România199.
Proiectele europene vizând protecţia biodiversităţii vor fi influenţate
de decizia din anul 2001 a şefilor de stat şi de guvern ai Uniunii Europene, care
şi-au fixat ca obiectiv să oprească pierderea biodiversităţii până în anul 2010,
apreciind că aceasta reprezintă „o prioritate absolută pentru Uniunea Europeană
şi un obiectiv esenţial pentru umanitate”.
La 22 mai 2006, Comisia Europeană a propus un nou plan comunitar
pentru prezervarea biodiversităţii la nivelul Uniunii Europene, fiind adoptată o
propunere definind o strategie politică de stopare a sărăcirii biodiversităţii până
în 2010. Ea prevede un plan de acţiune comunitară şi responsabilităţi concrete
pentru instituţiile Uniunii Europene şi statele membre.
În cadrul propunerii formulate de Comisie au fost enumerate zece obiective
prioritare, raportat la domenii: habitatele şi speciile importante; măsuri privind zonele
rurale şi mediul marin; ameliorarea contabilităţii dezvoltării regionale cu natura;

194
În martie 2005, la nivelul Uniunii Europene erau inventariate 19.516 situri de importanţă comunitară, cu o suprafaţă de
522.956 km2.
195
Teama a fost amplificată de Hotărârea Regina, din 11.07.1996, pronunţată în cauza C-44/95, prin care, urmare unei cereri introduse pe
cale prejudicială de Camera Lorzilor a Marii Britanii, CJCE a subliniat că aspectele de ordin economic nu pot să fie avute în vedere
concomitent cu considerente majore ale interesului public, pentru a influenţa asupra desemnării sau limitării zonelor de protecţie speciale.
196
Este vorba de Hotărârea CJCE (a şasea cameră) din 5 decembrie 2002, pronunţată ca urmare a acţiunii în carenţă
iniţiată de Comisia Europeană contra Belgiei, pentru netranspunerea corectă şi completă a Directivei 92/43/CE – Cauza
C-324/01, publicată în Culegere de jurisprudenţă pe anul 2002, pag. I-11197..
197
Publicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 4 decembrie 2000 şi aprobată prin Legea nr.462/2001.
198
Publicată în Monitorul Oficial nr. 442 din 29 iunie 2007.
199
Publicată în Monitorul Oficial nr.739 din 31 octombrie 2007.

50
reducerea impactului speciilor alogene cotropitoare; guvernare internaţională eficace;
măsuri în favoarea biodiversităţii în cadrul dezvoltării internaţionale; reducerea
influenţelor negative ale schimbărilor internaţionale; întărirea bazei de cunoaştere.
CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE ADUSE MEDIULUI

Secţiunea 6.1.
Aspecte teoretice cu privire la răspunderea pentru prejudicii cauzate mediului

1. Consideraţii generale
Normele juridice ar fi fără efect în lipsa instituţiei răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este prezentă în toate ramurile dreptului şi sugerează ideea de
sancţiune pentru încălcarea normei de conduită şi/sau de reparare a pagubei generate.
Instituţia răspunderii una vie200, care evoluează odată cu societatea omenească.
În cazul normelor de protecţie a mediului evoluţiile sunt determinate în special de
multiplicarea şi diversificarea riscurilor ecologice.
2. Elementele generale ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului
a) Existenţa unei fapte ce are ca efect un prejudiciu adus mediului. Aceasta
poate consta fie într-o conduită ilicită, fie o faptă legală, dar ale cărei urmări au efecte
prejudiciabile pentru mediu.
Aspectul specific pentru dreptului mediului este că angajarea răspunderii se
face pe temeiul culpei (răspunderea subiectivă), cât şi în afara oricărei culpe, pe
temeiul riscului (răspunderea obiectivă).
Cauzele care înlătură caracterului ilicit al unei fapte din dreptul civil
operează şi în cazul răspunderii subiective din dreptul mediului.
b) Existenţa unui prejudiciu adus mediului, ca efect negativ, cuantificabil, al
daunelor asupra mediului, sănătăţii oamenilor sau bunurilor. Poate fi material sau
moral, direct sau mediat, dar pentru a angaja răspunderea este necesar să fie cert şi
actual. Prejudiciul trebuie să poată fi exprimat valoric (în cifre), cu excepţia cazului
în care putem aplica regula „restitutio in integrum”.
Unele alte cazuri, sunt posibile doar evaluări aproximative, ca de exemplu, în
situaţia distrugerii peisajului, sau în cazul în care gazele de eşapament fac să nu fie
atractivă terasa unei cafenele201.
200
Daniela Marinescu, op.cit. pag.621.
201
În cazul naufragiului suferit de nava „Amoco Cadiz” în zona coastelor Bretaniei, după un proces purtat împotriva
proprietarului navei în SUA, în Hotărârea Curţii internaţionale de justiţie (care se întindea pe 435 de pagini) au fost
acordate despăgubiri, în principal:
- pentru operaţiunile de curăţire efectuate de către agenţii publici însărcinaţi cu astfel de operaţiuni;
- pentru recompensele acordate de către comunele afectate voluntarilor sau militarilor care au luat parte la
operaţiunile de curăţire;
- pentru costurile materialelor şi echipamentelor achiziţionate pentru operaţiunile de curăţire;
- pentru reabilitarea litoralului afectat;
- pentru prejudiciul adus reputaţiei comunelor afectare;
- pentru prejudiciul provocate mediului.
Aceste ultime despăgubiri au stârnit cele mai aprige discuţii deoarece Curtea nu a acceptat să acorde despăgubiri pentru
pierderile de biodiversitate în zona poluată, apreciind că evaluarea acestora ar fi fost foarte complexă, bazată pe speculaţii
şi îşi susţineau concluziile pe un lanţ de prezumţii.

51
 Unii autori202 susţin că dreptul trebuie să ia în calcul şi prejudiciile aduse unor
valori care se află în afara circuitului civil, prejudiciul fiind „convertit” în pagube cu
valoare economică. Pot fi citate situaţiile în care degradările aduse mediului marin au
fost „traduse” în pierderi pentru activităţile de pescuit şi turistice.
c) Trebuie dovedită legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi
prejudiciu. Distanţele în teren şi în timp, ca şi combinarea unor factori poluanţi pot
crea dificultăţi în stabilirea legături de cauzalitate. Este foarte posibil ca adevăratele
efecte, în special apariţia de cancere sau accelerarea evoluţiei acestora, să se
manifeste după abia zeci de ani mai târziu203.
d) Autorul poluării trebuie să fie identificat, în sensul juridic al termenului,
pentru că aplicarea principului „poluatorul plăteşte” ar fi altfel imposibilă. Distanţa
dintre sursa poluării şi locul prejudiciului poate crea dificultăţi în identificarea autorului.
e) Culpa autorului faptei, respectiv caracterul ilicit al faptelor reprezintă o
condiţie pentru răspunderea subiectivă şi constă într-o conduită reprobabilă a
autorului. În cazul răspunderii obiective nu mai subzistă interesul de a se stabili
culpa autorului, elementul subiectiv fiind indiferent pentru existenţa răspunderii.

Secţiunea 6.2.
Răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate mediului
1. Unele particularităţi ale răspunderii statelor
Angajarea răspunderii unui stat pentru prejudicii aduse mediului poate
interveni pentru fapte sau acte ilicite internaţional, precum şi pentru consecinţe
prejudiciale decurgând din activităţi neinterzise de dreptul internaţional204.
În prima situaţie, este vorba de o conduită contrară unei norme internaţionale
care leagă statul - tratat, convenţie sau alt izvor de drept internaţional.
În cea de a doua situaţie, statele sunt responsabile pentru prejudiciile provocate
mediului în cazul unor acte sau fapte licite, dar care au ca efect vătămări aduse
mediului înconjurător. O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul reglementat de
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare (încheiată la Viena în
1963), precum şi de Convenţia din 22 martie 1972 cu privire la responsabilitatea
internaţională pentru pagubele cauzate de obiecte spaţiale. Răspunderea statului
„poluator” rezultă din încălcarea unor principii ale dreptului internaţional, în principal
a celui referitor la egalitatea suverană, precum şi a regulii de drept internaţional ce
interzice abuzul de drept205.
Dreptul statului de a nu suferi pagube prin activităţile desfăşurate sub
controlul altui stat a fost consacrat în jurisdicţia internaţională în afacerea Corfu. În
acest caz, prin Hotărârea din 9 aprilie 1949, Curtea Internaţională de Justiţie a
statuat că „nici un stat nu poate utiliza teritoriul său în scopul realizării unor acte

202
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ediţia a II-a, editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag.675.
203
Aşa de exemplu, accidentul de la Cernobîl, din 26.04.1986, nu a generat în perioada următoare producerii acestuia decât câteva
zeci de decese, însă el poate provoca pe termen lung, direct sau indirect, numeroase alte victime (zeci de milioane de cancere).
204
Beatrice Onica-Jarka şi alţii, Drept internaţional public, Editura All Back, Bucureşti, 2006, pag.166.
205
Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.73.

52
contrare drepturilor altor state”. Această hotărâre a reprezentat un precedent
judiciar care a profitat şi cauzelor având ca obiect poluarea transfrontieră206.
Ulterior, în Declaraţia adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la
mediu, (Stocholm, 1972), principiul 21 menţionează obligaţia cu caracter general
a statelor de a proteja factorii de mediu, oriunde în lume. Umanitatea este astfel
îndreptăţită să acţioneze oriunde în lume, pentru că mediul reprezintă un patrimoniu
comun al omenirii, faţă de care există obligaţia de a asigura condiţii normale de
existenţă şi dezvoltare, pentru generaţiile prezente şi pentru cele viitoare207.
În cazul încălcării unor tratate internaţionale special încheiate pentru a asigura
protecţia mediului, fiecare stat-parte are dreptul de a supraveghea modul de aplicare
a actului, iar dacă constată o încălcare a clauzelor acordului poate să solicite
respectarea actului internaţional, chiar dacă el nu a suferit un prejudiciu direct208.
În cazurile în care activităţile desfăşurate sub autoritatea statelor respectă
anumite standarde şi condiţii stabilite de organizaţii internaţionale special investite cu
competenţă în anumite domenii, standardele în cauză ar putea fi invocate, dar nu ca
reguli de drept ci în calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebuie să
dea dovadă toate statele în privinţa activităţilor de natură a crea un risc grav,
producător de daune transfrontiere209.
În literatura de specialitate dedicată răspunderii statelor, unii autori210 pun în
discuţie şi problema modului în care un stat asigură protecţia cetăţenilor săi
împotriva acţiunilor poluatoare ale unui alt stat. În aceste cazuri, autorităţile statului,
sesizate de cetăţeanul păgubit, ar trebui să formuleze o reclamaţiei internaţională
contra guvernului responsabil de poluare, prin care să fie angajată responsabilitatea
internaţională a acestuia. Procedura, denumită „protecţia diplomatică”, este
consacrată de Curtea permanentă de justiţie internaţională, în cauza Mavrommatis211
(prin Hotărârea din 1924). Totuşi, statul trebuie să acţioneze în apărarea
resortisantului său cu respectarea unor reguli212:
a) faptul celuilalt stat reprezintă o încălcare normei de drept internaţional;
b) protecţia diplomatică poate fi exercitată numai în favoarea propriilor naţionali;
c) epuizarea căilor de recurs interne disponibile împotriva statului căruia i se
pretinde repararea prejudiciului;
d) statul protector trebuie să verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele
particulare nu s-a produs ca urmare a propriei lor conduite ilicite.
Statul reclamant acţionează în virtutea competenţei sale teritoriale, violate prin
acte de poluare care îşi au originea în străinătate, iar nu în baza unei competenţe
206
Chiar dacă problema responsabilităţii statelor pentru prejudiciile aduse mediului s-a pus prima dată în anul 1942 (în
cauza privind topitoria Trail din Canada), aceasta nu s-a soluţionat printr-o hotărâre judecătorească ci printr-un
compromis arbitral. Prin urmare, soluţia nu poate fi considerată un precedent judiciar.
207
Dumitra Popescu, Adrian Năstase. op.cit., pag.367.
208
Ar fi o astfel de situaţie în cazul în care, de exemplu, un stat deversează deşeuri în mare, violând astfel obligaţiile
convenţionale pe care şi le-a asumat.
209
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.380.
210
Alexandre Kiss, „Droit international de l’environnement”, Editura A. Pedone, Paris, 2004, pag.105.
211
Afacerea Mavrommatis a opus Grecia şi Marea Britanie în Palestina. Mavrommatis era un cetăţean grec stabilit în Palestina,
care la acea dată era sub suzeranitate turcă. Mavrommatis, care beneficia de unele concesiuni la data la trecerii teritoriului
Palestinei sub mandat britanic, îşi vedea drepturile ameninţate, astfel că a cerut protecţie Greciei, care a sesizat Curtea
Permanentă Internaţională de Justiţie. Curtea a constatat că nu s-a produs nici un prejudiciu şi a respins reclamaţia Greciei.
212
Beatrice Onica-Jarka şi alţii în op.cit., pag.168.

53
speciale rezultate din relaţia cu proprii săi cetăţeni. Legătura statului cu cetăţeanul este
cetăţenia213.

2. Indemnizarea victimelor poluării internaţionale

În cadrul dreptului intern al mediului, subiect pasiv – victimă a poluării - poate fi
statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată,
căreia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectarii normelor de protecţie a mediului.
În planul relaţiilor internaţionale, subiectul îndreptăţit la reparaţiune este, în
principiu, titularul mediului, adică statul - în cazul în care mediul afectat se află sub
jurisdicţia naţională - sau comunitatea internaţională - în cazul în care mediul afectat
are statutul "patrimoniului comun".
Având în vedere posibilităţile limitate de acţiune pentru tragerea la răspundere
a statelor, pentru persoanele fizice sau juridice care se consideră lezate prin fapte de
natură a prejudicia mediul, se procedează la „transferarea” cauzei din domeniul
dreptului internaţional public în cel al dreptului internaţional privat, astfel că o
problemă internaţională devine una între o persoană şi un stat, fiind supusă normelor
juridice ale dreptului intern, chiar dacă are ca specific existenţa unui element de
extraneitate. Într-o astfel de situaţie trebuie clarificate aspectele privind:
a) Instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cerere: poate fi instanţa de la
domiciliul pârâtului. În favoarea acestei reguli pledează mai multe argumente: faptul
că pârâtul se poate apăra mai bine în faţa unei instanţe naţionale; hotărârea va putea
fi mai uşor pusă în executare în statul a cărui cetăţenie o are pârâtul.
Sunt şi argumente care susţin competenţa instanţei de la domiciliul
reclamantului: victima actului ilegal poluator ar putea utiliza mai uşor procedura
judiciară naţională, în faţa instanţelor naţionale; cunoaşte limba de desfăşurare a
procesului; evaluarea prejudiciului se realizează mai uşor de către autorităţile de la
locul unde acesta s-a produs prin fapta ilicită.
Indiferent de soluţie, trebuie recunoscută egalitatea de tratament şi de acces la
justiţie, devenită un principiu în relaţiile internaţionale, care presupune recunoaşterea
posibilităţii pentru persoana prejudiciată de a se adresa autorităţilor judiciare ale
statului pe teritoriul căruia se află activităţile care stau la originea poluării. Practica
judiciară este în sensul admiterii unor astfel de acţiuni. Debutul a fost în 1957, când
un tribunal german s-a declarat competent să judece solicitările de indemnizare
formulate de un restaurator german pentru pagubele suferite de fumul şi praful emise
de către centrala termică a unei întreprinderi situată pe teritoriul francez214.
De asemenea, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, sesizată pe cale
prejudicială de o instanţă olandeză, s-a pronunţat în sensul că în cazul poluării
transfrontiere ambele jurisdicţii pot fi considerate competente215 (atât instanţele de la
locul producerii prejudiciului cât şi cele de la locul producerii faptei cauzatoare a
prejudiciului).
b) Legea aplicabilă este lex fori, adică legea naţională a instanţei sesizate. În
213
A. Kiss, op. cit., pag. 112.
214
Este vorba de Cauza Poro contra Houilleres du Basin de Lorraine, în Colecţia de hotărâri a Academiei franceze de
drept internaţional din anul 1973, pag. 161.
215
În Cauza 21/76, Curtea de apel din Haga a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe cale prejudicială, să
se pronunţe în cauza „Reinwater c. Minele de potasiu din Alsacia”.

54
virtutea principiului nediscriminării, instanţa trebuie să aplice legea mai favorabilă
părţii lezate, iar aceasta poate fi alta decât lex fori 216. În acest sens există bogată
practică judiciară germană, instanţele din această ţară aplicând o lege străină, dacă
aceasta este mai favorabilă persoanei prejudiciate. În acelaşi sens, instanţele franceze
aplică constant legislaţia franceză, fiind recunoscută ca fiind mai favorabilă.
c) Executarea hotărârilor judecătoreşti în această materie este relativ uşor de
realizat dacă se execută o hotărâre a instanţei din statul unde se doreşte executarea.
Există însă riscul ca organul de executare să nu poată executa conţinutul hotărârii
dintr-un alt stat, iar persoana vătămată să rămână cu o simplă foaie de hârtie.
În interiorul Uniunii Europene executarea hotărârilor judecătoreşti este
rezolvată de art.31 din Convenţia cu privire la competenţa judiciară şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Bruxelles la 27
septembrie 1968. Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat al Uniunii, devenite
executorii, sunt puse în executare într-un alt stat al Uniunii, după ce sunt investite cu
formulă executorie la cererea părţii interesate.

3. Evoluţii în materia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului

Principiul responsabilităţii pentru prejudiciul cauzat mediului este proclamat
de state, dar ele au reţineri în a aplica regulile specifice în această materie 217.
Problema responsabilităţii statelor s-a pus chiar înainte ca mişcările ecologiste să fi
luat amploarea cunoscută în prezent, fără însă ca o instanţă internaţională să fi
pronunţat o hotărâre definitivă asupra fondului problemei218.
O importanţă majoră a avut-o sentinţa arbitrală privitoare la topitoria Trail, în
care chestiunea responsabilităţii de mediu a fost rezolvată printr-un compromis
arbitral, din anul 1941219. Curtea a constatat că nu există reguli de drept internaţional
care să permită unui stat să utilizeze sau să autorizeze folosirea teritoriului său
naţional astfel ca fumul de la uzinele sale să dăuneze teritoriului altui stat sau
proprietăţilor persoanelor particulare care se găsesc acolo.
Instituţia răspunderii statelor pentru prejudiciul cauzat mediului a evoluat lent,
statele preferând să negocieze în fiecare caz modul de soluţionare a diferendelor, fără
a accepta aplicarea normelor juridice internaţionale220. Treptat, problema a pierdut
din importanţă, deoarece s-a produs o „constituţionalizare” a dreptului omului la un
mediu sănătos, fenomen ce a cucerit întreaga Europă, la începutul anilor 70221.
Principiul 22 din Declaraţia de la Stocholm din 1972 nu a adus schimbări
majore, cu toate că acesta prevede că statele trebuie să coopereze pentru dezvoltarea
dreptului internaţional în privinţa responsabilităţii şi indemnizării victimelor poluării
generate de activităţile desfăşurate pe teritoriul lor naţional. Uzând de principiul
216
Alexandre Kiss, „Droit international de l'environnement”, Editura Pedone, Paris, 1989, pag.121.
217
A. Kiss, op. cit. pag. 115.
218
O astfel de situaţie este cea în care, urmare a unei experienţe nucleare americane din 1954 în largul insulei Marshall, au
fost iradiaţi mai mulţi pescari japonezi. Japonia cerut SUA despăgubiri în valoare de 6 milioane de dolari. Guvernul
american a acceptat să plătească 2 milioane, însă fără să admită responsabilitatea sa în această cauză. Era vorba despre o
procedură „graţioasă”, care a evitat să clarifice problema responsabilităţii.
219
Prin acel compromis s-a soluţionat o dispută de durată între Canada şi SUA. Din 1896, de la punerea în funcţiune, topitoria
aflată pe teritoriul Canadei, în localitatea Trail din Columbia britanică, uzina a poluat atmosfera cu anhidridă sulfuroasă.
220
Daniela Marinescu, op.cit, pag.619.
221
Mircea Duţu, Principii şi instituţii fundamentale ale dreptului comunitar al mediului, Editura economică, Bucureşti, 2005, pag.194.

55
"poluatorul - plăteşte", statele au transferat rezolvarea problemelor victimelor din
domeniul dreptului internaţional public în domeniul dreptului internaţional privat222.
Charta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 28
octombrie 1982, pur şi simplu „tace” în privinţa responsabilităţii internaţionale a
statelor pentru prejudiciile cauzate mediului.
O evoluţie favorabilă în domeniul răspunderii internaţionale a statelor s-a
realizat prin înscrierea celui de al 13-lea principiu din Declaraţia de la Rio din 1992,
potrivit căruia statele vor trebui „să coopereze ... pentru dezvoltarea avantajelor
dreptului internaţional privind responsabilitatea şi indemnizarea în caz de efecte
negative constând în prejudicii cauzate mediului în zone situate în afara limitei lor de
jurisdicţie sau care nu se află sub controlul acestora”.
Un moment important în cristalizarea reglementărilor internaţionale în
domeniul răspunderii statelor pentru faptele lor ilicite a reprezentat-o finalizarea şi
prezentarea Adunării Generale a ONU, de către Comisia de Drept Internaţional (CDI)
a ONU, în anul 2001, a proiectului de articole privind răspunderea statelor pentru
fapte internaţionale ilicite223. Proiectul stabileşte condiţiile pentru existenţa faptei
internaţionale ilicite, prevede situaţiile de imputabilitate a faptului ilicit, introduce
obligaţia statelor de a coopera pentru a pune capăt unei încălcării unei obligaţii ce
decurge din normele imperative ale dreptului internaţional, precum şi obligaţia de a
nu recunoaşte ca legală o situaţie creată de o astfel de încălcare. Prin Rezoluţia
nr.56/82 din 12.12.2001, Adunarea Generală a ONU a solicitat CDI să continue să
lucreze pentru finalizarea părţii a doua a activităţii legate de daunele transfrontieră
de mediu, şi anume privind răspunderea („liability”), având în vedere legătura dintre
prevenire şi răspundere.

Secţiunea 6.3.
Reglementări internaţionale referitoare la responsabilitate în caz de poluare a mediului
Primele convenţii internaţionale care au vizat mediul au stabilit doar reguli pentru
punerea sub control a poluării, deoarece reglementările privind responsabilitatea puteau
genera interferenţe asupra suveranităţii naţionale, precum şi în planul dezvoltării
economice a statelor224. Primele de convenţii în materie de responsabilitate au vizat
daunele de origine nucleară, iar ulterior problema poluării cu hidrocarburi.
a) Convenţia asupra responsabilităţii civile, adoptată la Bruxelles la
29.11.1969 numără în prezent 95 de state-părţi, a intrat în vigoare la 19.07.1975 şi a
fost completat cu 3 protocoale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care numai primul a
intrat în vigoare. Ea are ca obiectiv asigurarea unei indemnizaţii pentru victimele
poluării cu hidrocarburi. Pentru stabilirea nivelului indemnizaţiei sunt luate în calcul
cheltuielile făcute cu măsurile de salvare, precum şi pierderile economice directe.
Responsabilitatea prevăzută de această convenţie este obiectivă, care se
222
Adrian Barbu Ilie, op.cit., pag.273.
223
Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 56/83 din 12 decembrie 2001, a exprimat aprecierea pentru activitatea
Comisiei, Comisiei care datează încă din anul 1949 şi care a reuşit să finalizeze proiectul de articole. În prezent, In
prezent, Comisia este în curs de elaborare a unui proiect de articole privind răspunderea organizaţiilor internaţionale.
224
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., pag.368.

56
răsfrânge numai asupra proprietarului navei, fiind limitată între 3 şi 59 de unităţi de
cont, conform tonajului ambarcaţiunii.
b) A doua Convenţie asupra responsabilităţii civile, semnată tot la Bruxelles,
la 18.12.1971, instituie un fond de indemnizaţii pentru pagubele cauzate prin
poluarea cu hidrocarburi. Convenţia a intrat în vigoare la 16.101978 şi a fost
completată cu 3 protocoale (în 1976, 1984 şi 1992), dintre care al doilea nu a intrat în
vigoare.
Convenţia din 1971 se aplică atunci când responsabilitatea proprietarului nu
poate fi pusă în cauză pe baza convenţiei din 1969, situaţie în care intră în joc un aşa
numit fond de compensare, instituit de către convenţie, prin contribuţia celor care au
beneficiat de transporturi navale de hidrocarburi. După accidentul navei „Erika”
nivelul maxim al indemnizaţiei a fost ridicat la 249 milioane de euro, începând cu
data de 1 noiembrie 2003. În acest sens a fost adoptat un protocol care a prevăzut
crearea unui fond de indemnizaţii suplimentar, care se adăuga la cel existent, în
valoare de 671 milioane de euro, suma totală disponibilă fiind de 920 milioane de
euro225. Acest protocol avea să intre în vigoare la 5 martie 2005.
c) La 3 mai 1996 a fost adoptată Convenţia internaţională asupra
răspunderii şi indemnizaţiei pentru pagubele legate de transportul pe mare al
substanţelor nocive şi potenţial periculoase. Convenţia reprezintă un sistem de
responsabilitate similar celui instituit prin Convenţia de la Bruxelles din 1969.
Materialele potenţial periculoase avute în vedere sunt enumerate în Anexa
Convenţiei.
d) La 23 martie 2001 a fost semnată Convenţia internaţională asupra
răspunderii civile pentru pagubele cauzate de către poluarea provenită ca urmare
a navigaţiei. Textul acesteia a fost inspirat din Convenţia din 1969 şi vizează
scurgerile de combustibil din rezervoarele navelor maritime. Actul nu a avut
succesul scontat, în prezent fiind semnată de numai 5 state neputând, astfel, să intre
în vigoare226.

Secţiunea 6.4.
Reglementări comunitare în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului
1. Evoluţii premergătoare adoptării cadrului normativ comunitar
Comunităţile europene şi-au manifestat de la început interesul de a deveni parte
la unele convenţii internaţionale având ca obiect protecţia mediului, precum
Convenţia cu privire la protejarea mediului marin în Marea Baltică, din 1974, sau
în cazul Convenţiei de la Barcelona cu privire la protejarea Mării Mediterane
contra poluării, adoptată în 1976. Ele au aderat la aceste convenţii prin Decizia
nr.77/585/CEE a Consiliului, din 25.07.1977, şi respectiv prin Decizia nr.83/101/CEE
a Consiliului, din 28.021983.
În 1982, pe baza unui Memorandum convenit la Paris, s-a procedat la
încheierea unui acord administrativ între autorităţile administrative ale diferitelor
state cu privire la controlul navelor, prin aplicarea reglementărilor statului pe
teritoriul căruia se află portul. Clauzele acestui acord, ce a fost încheiat în afara

225
Trebuie arătat că în noiembrie 2003 a intrat în vigoare noul nivel maximal al fondului de indemnizaţii, de 249 milioane
de euro, la care se adaugă fondul suplimentar constituit prin protocolul din 1 noiembrie 2003.
226
Datele au fost preluate de pe site-ul Senatului Franţei (http://www.senat.fr/rap/l03-338/l03-3380.html).

57
cadrului comunitar, dar cu susţinerea Comisiei Europene, au fost apreciate ca fiind
un real succes în lupta împotriva poluării.
În anul 1993, Comisia Europeană a publicat o aşa-numită „Carte verde” cu
privire la repararea daunelor ecologice. Ea a fost primită cu mult interes de statele
membre ale Uniunii Europene, de sectorul industrial, precum şi de organizaţiile
neguvernamentale pentru apărarea mediului înconjurător.
În aprilie 1994, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care invită
Comisia să elaboreze „o propunere de directivă cu privire la reglementarea
daunelor ecologice". Prin această rezoluţie, Parlamentul a aplicat pentru prima data
articolul 192, paragraful 2 (fostul articol 138 B, paragraful 2) din Tratatul CE, care îi
oferă posibilitatea să ceară Comisiei Europene să elaboreze proiecte de acte
normative.
La 29 ianuarie 1997 Comisia Europeană a decis să pregătească aşa-numita
„Carte Albă” cu privire la răspunderea pentru daunele aduse mediului înconjurător,
iar în februarie 1999 a fost elaborată Cartea Albă cu privire la răspunderea pentru
daunele ecologice227. Cartea Albă subliniază că înainte chiar de a aplica principiul
„poluatorul-plăteşte" şi pornind de la identificarea unei persoane responsabile pentru
poluare, statele membre trebuie să ia măsurile legislative necesare decontaminării şi
reabilitării locului afectat de dauna ecologică, precum şi pentru înlocuirea resurselor
pierdute. De asemenea, trebuie adoptate garanţii în vederea utilizării corecte şi
eficiente a compensaţiilor băneşti depuse de poluator.
2. Directiva nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la
responsabilitatea de mediu în ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor
cauzate mediului
În cadrul analizei efectuate în „Cartea albă”, elaborarea unei directive a apărut
ca fiind cel mai bun mijloc de impunere a unor reguli comunitare în domeniul
responsabilităţii faţă de mediul înconjurător. A fost astfel adoptată Directiva
nr.2004/35/CE din 21 aprilie 2004 referitoare la responsabilitatea de mediu în
ceea ce priveşte prevenirea şi repararea pagubelor cauzate mediului228, iar
prevederile sale au ţinut seama şi de opiniile exprimate cu ocazia consultării publice
iniţiate cu privire la această problemă.
Directiva are meritul de a fi între primele reglementări adoptate care enumeră
între obiectivele sale principale (încă din art.1), aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte” şi stabileşte un cadru comun privind responsabilitatea, în vederea prevenirii şi
reparării pagubelor cauzate animalelor, plantelor habitatelor naturale şi resurselor de
apă, precum şi a pagubelor cauzate solului229. Potrivit Directivei, operatorul unei
activităţi profesionale care cauzează sau poate cauza un prejudiciu mediului are
obligaţia să întreprindă măsurile de prevenire sau de reparare a eventualelor prejudicii
create.
Răspunderea poluatorului intervine atât în cazul prejudiciilor aduse mediului,
cât şi în situaţia unor ameninţări iminente la adresa mediului, rezultate din activităţi
227
Documentul a fost făcut public la 9 februarie 2000.
228
Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 143 din 30.4.2004, p. 56–75.
229
Michel Prieur denumeşte acest cadru comun ca fiind dessiner un « soclu commun », valabil pentru toate statele
membre.

58
profesionale, dacă se stabileşte o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi activitatea
respectivă.
Directiva instituie un dublu regim de responsabilitate: o responsabilitatea
obiectivă – care nu necesită probarea existenţei unei culpe – în cazul activităţilor
periculoase menţionate în Anexa III a actului comunitar230, precum şi un regim de
responsabilitate bazat pe culpă, pentru alte activităţi, limitat numai la prejudiciile
aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate de către legislaţia comunitară. În acest
din urmă caz, responsabilitatea intervine numai dacă poluatorul a comis o eroare ori
s-a dovedit că a acţionat cu neglijenţă.
Având în vedere multitudinea de situaţii şi de fapte care ar putea cauza
prejudicii factorilor de mediu, directiva nu a definit fapta cauzatoare de prejudicii.
Din economia textului (art.3) rezultă însă că este vorba despre o activitate
profesională.
În ce priveşte problema culpei, Directiva reglementează două situaţii: una este
cea (reglementată în art.3, pct.1, lit.a), referitoare la responsabilitatea pentru
activităţile profesionale enumerate în Anexa III a directivei, (când cel care desfăşoară
astfel de activităţi poate fie tras la răspundere obiectivă, bazată pe risc, chiar dacă el
nu are nici o culpă), iar cel de al doilea regim de responsabilitate (în art.3, pct.1, lit.b)
se aplică tuturor activităţilor profesionale, altele decât cele enumerate în Anexa III,
responsabilitatea putând fi angajată numai dacă acestuia se poate stabili o culpă sau o
neglijenţă.
Actul comunitar conţine (în art.3, pct.3) o prevedere potrivit căreia, „fără a
prejudicia legislaţia naţională aplicabilă, directiva nu conferă particularilor nici un
drept la indemnizare ca urmare a unui prejudiciu adus mediului sau ameninţării cu
un astfel de prejudiciu”, astfel că este exclusă din sfera sa de cuprindere răspunderea
pentru daune aduse sănătăţii, vieţii sau patrimoniului particularilor, acestea urmând a
fi acoperite pe calea dreptului comun, potrivit legislaţiilor naţionale231.
Directiva pune accentul pe prevenire, sens în care, (în art.5) prevede că atunci
când nu s-a produs încă o pagubă mediului, însă există o ameninţare iminentă cu
producerea unei astfel de pagube, autorul activităţilor respective trebuie să ia, fără
întârziere, măsurile de prevenire necesare. În acest sens, statele sunt ţinute (conform
art.5, pct.2 şi 3) să ia măsuri de supraveghere a respectării obligaţiilor şi să-l
determine subiectul pasiv al răspunderii - poluatorul (chiar potenţial) - să ia
măsurile de protecţie adecvate, să informeze autoritatea competentă atunci când, în
pofida măsurilor luate, persistă o ameninţare iminentă de prejudiciere a mediului.
Măsurile reparatorii (prevăzute în art.7), respectiv repararea prejudiciului
cauzat mediului poate lua diferite forme, în funcţie de tipul de pagubă (Anexa II):
Chiar dacă Directiva 2004/35/CE nu conferă calitate procesuală activă
persoanelor fizice şi juridice de drept privat (pentru obţinerea unei indemnizaţii),
totuşi (în art.12) ea le conferă acestora unele drepturi. Astfel, orice persoană fizică
sau juridică lezată sau ale cărei drepturi sunt ameninţate printr-o faptă ce lezează

230
Este vorba, de exemplu, de exploatarea instalaţiilor de fabricare a produselor chimice periculoase, operaţiunile de
gestionare a deşeurilor, transportul terestru sau naval a mărfurilor periculoase, sau a organismelor modificate genetic, etc.
231
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op.cit. pag.53.

59
mediul, ori persoanele care justifică un interes232 într-un proces administrativ privitor
la prejudiciul adus mediului, are dreptul de a informa autoritatea competentă cu
privire la survenirea unui prejudiciu mediu ori la pericolul iminent de producere a
unui asemenea prejudiciu, precum şi de a cere autorităţii competente să intervină
conform prevederilor directivei.
La rândul său, (potrivit art.12, pct.3) autoritatea competentă este obligată să
analizeze observaţiile şi solicitările primite şi să ceară operatorului vizat de sesizare
punctul său de vedere. De asemenea, autoritatea competentă este obligată să
informeze pe autorul sesizării asupra deciziei luate de a acţiona sau nu împotriva
operatorului, indicând şi motivele care au stat la baza luării deciziei (12, pct.4).
Persoanelor care au solicitat acţiunea autorităţii li se recunoaşte posibilitatea
de a iniţia o acţiune în faţa unui tribunal sau a unui organism ad-hoc în vederea
analizării legalităţii deciziilor, acţiunilor sau inacţiunilor autorităţii competente, pe
cale contenciosului administrativ potrivit legislaţiei naţionale (art. 13). Rezultă deci
că, deşi Directiva nu atribuie direct calitate procesuală activă persoanelor fizice şi
juridice de drept privat, le pune la dispoziţie pârghii pentru a influenţa acţiunea
autorităţilor233.
Statele Uniunii Europene au dispus de o perioadă de trei ani pentru a asigura
transpunerea acesteia în dreptul intern, termen care a expirat la 30.04.2007, dată de la
care actul comunitar a intrat în vigoare234. Prin urmare, Directiva nu se aplică în cazul
prejudiciilor cauzate de o emisie de poluanţi sau de un eveniment ce s-a produs
înainte de această dată, chiar dacă efectele acestora se produs şi după data intrării în
vigoare235.
România, spre deosebire de majoritatea statelor Uniunii Europene, a transpus
prevederile Directivei 2004/35/CE prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului236. În
acest sens, Ordonanţa de urgenţă nr.68/2007237 a urmărit instituirea unui cadru juridic
adecvat pentru prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, la un cost
rezonabil pentru societate, prin aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”.
Ordonanţa de urgenţă completează cadrul legislativ naţional stabilit de Codul civil,
respectiv Cartea a III-a, Titlul III, Cap.V - Despre delicte si cvasi-delicte, regelementare ce
reprezintă cadrul general de reglementare al răspunderii civile delictuale.
Elementele constitutive ale răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului,
conform Ordonanţei de urgenţă nr.68/2007 sunt: o faptă cauzatoare de prejudicii;
existenţa unui prejudiciu; legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Lipseşte, aşadar, vinovăţia făptuitorului, iar această lipsă este suplinită de
principiul “poluatorul plăteşte”, ce a fost consacrat în dreptul intern încă din anul

232
Potrivit prevederilor art.12, pct.1, alin.2 din Directivă, statele Uniunii Europene sunt abilitate să stabilească, prin
legislaţia naţională, când există un „interes legitim” care justifică acţiunea, sau când există o „lezare a unui drept”.
233
Milena Tomescu şi Şerban Alexandru Stănescu, op. cit., pag.56.
234
Cu toate acestea, într-o comunicare din 27 aprilie 2007, Comisia Europeană anunţa că numai Italia, Letonia şi Lituania
şi-au îndeplinit obligaţia de transpunere.
235
Concluziile Avocatului General din 8 februarie 2007, în Cauza C-252/05, având ca obiect o cerere prejudicială
formulată de Înalta Curte de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor.
236
În Franţa, de ex., proiectul de lege elaborat de guvern referitor la responsabilitatea de mediu a fost depus la Senat la 7.04.2007,
însă până în prezent acesta nu a mai parcurs nici o etapă din procedura legislativă, cu excepţia numirii unui raportor, la 22 mai 2007.
237
Publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007.

60
1995, anul intrării în vigoare a primei legi post-decembriste privitoare la protecţia
mediului, Legea nr.137/1995238.
Actul normativ a statuat ca regulă generală că regimul răspunderii obiective
(independente de culpă) se aplică numai pentru prejudiciile cauzate mediului de
anumite activităţi, enumerate expres în Anexa nr.3, acestea fiind considerate că
prezintă un risc pentru mediu şi sănatatea oamenilor.
Prin derogare de la regula generală, ordonanţa de urgenţă prevede că pentru
celelalte activităţi care nu sunt incluse în anexa amintită şi care produc prejudicii
speciilor şi habitatelor naturale protejate, se aplică regimul răspunderii subiective,
bazate pe vinovăţia poluatorului.
În consecinţă, trecând peste unele aspecte ale reglementărilor din Ordonanţa
de urgenţă nr.68/2007 pe care le considerăm criticabile (prezentate în Capitolul VII),
este de subliniat că actul normativ a fost adoptat avându-se în vedere caracterul
specific şi special al răspunderii de mediu în raport cu răspunderea civilă delictuală
clasică, subiectivă (bazată pe culpă), fiind necesară consacrarea legală a acestui tip de
răspundere civilă.

CAPITOLUL VII
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Secţiunea 7.1.
Concluzii

La nivelul Uniunii Europene, abordarea problemelor de mediu s-a

realizat într-o manieră evolutivă ce poate fi exprimată concis prin expresia: de
la o notă de subsol, la o competenţă deplină.
În 1981 a fost creată Direcţia Generală Mediu (DG XI) în cadrul Comisiei
Europene, structură care a avut un rol central în dezvoltarea unui sistem
cuprinzător de legislaţie destinată protecţiei mediului.
Decizia din 1985 a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care în
cauza 240/83239, a statuat că protecţia mediului constituie unul dintre
„obiectivele esenţiale ale Uniunii Europene”, a fost primul pas în direcţia
fundamentării unei jurisprudenţe în materie de mediu.
Perioada 1987 – 1997 poate fi considerată ca fiind etapa în care se produce
definitivarea politicii de mediu a Uniunii Europene. Actul Unic European din 1987,
dar şi Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au definitivat priorităţile şi reformulat
principala misiune a Uniunii Europene ca fiind „o dezvoltare echilibrată şi durabilă”.
Uniunea Europeană şi-a asumat, treptat, rolul de coordonator global al
acţiunilor de protecţie a mediului. Uniunea a dobândit treptat statutul de prim autor
238
Principiul a fost preluat şi de actul normativ care a înlocuit Legea nr.135, respectiv Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005
privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr.265/2006.
239
Cauza avea ca obiect o solicitare transmisă pe cale prejudicia adresată Curţii în aplicarea art.177 al Tratatului asupra
Comunităţii Economice Europene de către Tribunalul de mare instanţă din Créteil (Franţa) şi viza obţinerea unei decizii
cu privire la validitatea Direcitvei Consilului nr.75/439 referitoare la eliminarea uleiurilor uzate.

61
în materie de politica a mediului, atât la nivel naţional şi regional sau internaţional şi a
devenit un „exportator” de instrumente destinate formulării şi implementări de
politicilor de mediu.
Totodată, Uniunea europeană este şi un actor independent important, iar
prin susţinerea unor principii de formulare a politicilor de acţiune în favoarea
mediului, precum principiul „poluatorul plăteşte” sau principiul precauţiei, a avut un
impact deosebit asupra celorlalţi actori în lupta împotriva poluării mediului.
În acelaşi timp, politica de mediu a Uniunii Europene şi reglementările
adoptate în cadrul acesteia au reprezentat o sursă de inspiraţie şi un criteriu de
referinţă în elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale în domeniu.
Totuşi, se manifestă încă unele dificultăţi în aplicarea legislaţiei
adoptate. Aşa, de exemplu, în studiul elaborat de către Comisia Europeană în
anul 2004 cu privire la aplicarea legislaţiei comunitare de mediu, se arată că, cu
toate că s-a înregistrat o îmbunătăţire „semnificativă” a situaţiei în această
materie, au fost totuşi înregistrate 336 de noi plângeri, iar Comisia a iniţiat 583
de noi proceduri privind încălcarea de către statele Uniunii a regulilor de mediu,
astfel că acesta rămâne sectorul care are cel mai mare număr de proceduri în
curs privitoare la încălcarea reglementărilor comunitare240.
Pentru România, decizia de aderare la Uniunea Europeană a constituit un
moment de analiză a nivelului la care se realizează protecţia mediului, în
vederea stabilirii obiectivelor concrete vizând armonizarea legislativă cu acquis-
ul comunitar din acest domeniu.
Iniţierea negocierilor de aderare la Uniunea a determinat o revigorare a
demersurilor vizând armonizarea legislativă cu acquis-ul comunitar, astfel că în
unele domenii asemenea măsuri s-au întreprins cu mult înainte ca la nivel
comunitar să se fi luat o decizie privind data aderării.
Acum, pentru România cea mai mare provocare o reprezintă implementarea
acquis-ului comunitar. În etapa negocierilor s-au făcut eforturi importante pentru
armonizarea legislativă cu acquis-ul, însă acum este necesară aplicarea efectivă a
reglementărilor adoptate. De altfel, caracterul efectiv al reglementării este un criteriu
foarte important pe baza căruia Comisia apreciază gradul de respectarea obligaţiilor
asumate în procesul de integrare.

Secţiunea 7.2.
Propuneri de lege ferenda

1. Completarea Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă

Aderarea României la Uniunea Europeană implică şi o extindere a ariei
relaţiilor sociale. Legiuitorul român trebuie acum să aibă în vedere nu numai
relaţiile sociale la nivelul teritoriului naţional, ci şi relaţiile sociale specifice
rezultate din calitatea de stat membru al Uniunii, precum şi influenţele pe care le

240
Datele sunt preluate din cel de al şaselea Raport anual cu privire la punerea în aplicare şi controlul aplicării dreptului
comunitar în materie de mediu, respectiv documentul [SEC(2005) 1055, nepublicat.

62
exercită asupra relaţiilor inter-umane această calitate241.
Iniţierea, promovarea şi adoptarea actelor normative sunt operaţiuni
tehnico-juridice reglementate în legislaţia românească prin norme juridice
speciale – respectiv norme substanţiale şi norme de procedură - grupate în cadrul
Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă242.
Dintre motivele care impun iniţierea unui act normativ, legea menţionează
insuficienţa reglementărilor în vigoare, precum şi existenţa unor neconcordanţe
legislative sau a unui vid legislativ243. De asemenea, legea prevede că „pentru
fiecare proiect de act normativ, motivarea trebuie să cuprindă o menţiune
expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în
materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă este cazul, măsurile viitoare de
armonizare care se impun”.
Trebuie observat însă că legea nu impune în sarcina autorităţilor care au
dreptul de a iniţia proiecte de acte normative obligaţia de a monitoriza evoluţia
acquis-ului comunitar şi de a proceda la iniţierea de acte normative de
transpunere, în scopul armonizării permanente cu legislaţia comunitară.
Sarcina de a iniţia proiecte de acte normative în vederea armonizării
legislaţiei cu acquis-ul comunitar poate fi considerată ca existentă implicit, dar
ea nu este expres menţionată.
Altfel spus, regulile instituite de Legea nr.24/2000 se pot prezenta astfel:
a. Anumitor autorităţi şi instituţii publice li se recunoaşte dreptul de a
iniţia proiecte de acte normative;
b. Nici o prevedere a Legii nr.24/2000 nu instituie o obligaţie în
sarcina unei instituţii specializate, sau a tuturor autorităţilor şi
instituţiilor publice care au dreptul de a iniţia proiecte de acte
normative, să urmărească evoluţiile de la nivelul acquis-ului
comunitar şi să-şi manifeste iniţiativa, prin elaborarea şi promovarea
spre aprobare astfel de proiecte, ori de câte ori este necesar, în scopul
asigurării transpunerii la timp, corect şi complet în legislaţia
românească a reglementărilor comunitare, respectiv a directivelor244.
Directivele prevăd termene precise până la care reglementările comunitare
trebuie transpuse în legislaţia naţională. Netranspunerea lor la timp poate avea drept
consecinţă o acţiune în carenţă, împotriva statului aflat în întârziere. Acţiunea poate
avea consecinţe pecuniare semnificative, indiferent care dintre autorităţile acestuia
este vinovată de producerea respectivei situaţii245. De asemenea, netranspunerea la
timp activează principiul în virtutea căruia un stat membru al Uniunii Europene

241
Aceasta nu înseamnă nicidecum pierderea suveranităţii statului, ci doar a unor drepturi ce intră în compunerea
suveranităţii, astfel că o serie de relaţii sociale trebuie reglementate acum conform unor principii şi reguli general valabile
la nivelul Uniunii Europene, precum şi pentru realizarea unor obiective, stabilite la nivel comunitar.
242
Legea a fost republicată în Monitorul Oficial Nr. 777 din 25 august 2004.
243
Celelalte elemente ale documentelor de motivare prevăzute de în alin.1 al art.30 din lege nu prezintă importanţă din
perspectiva analizei pe care o propunem.
244
Directivele sunt acte normative comunitare de maximă supleţe: ele instituie în sarcina statelor Uniunii Europene cărora
le sunt adresate obligaţia atingerii unui anumit rezultat, lăsând la latitudinea lor să aleagă modalitatea şi instrumentele
naţionale adecvate pentru atingerea obiectivului.
245
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat în mod constant că statul membru este responsabil şi în situaţia în
care carenţa aparţine puterii legislatrive.

63
trebuie să răspundă pentru pierderile şi daunele provocate persoanelor fizice prin
încălcarea legislaţiei Comunitare246.
Autorităţile şi instituţiile statului român competente în diferitele domenii ale
vieţii economico-sociale trebuie să fie permanent preocupate de adoptarea legislaţiei
naţionale destinate transpunerii noilor directive. În acest sens, considerăm că este
necesară completarea prevederilor art.5 al Legii nr.24/2000 privind normele de
tehnică legislativă cu un nou alineat, având următorul conţinut:
„Guvernul şi celelalte autorităţi şi instituţii publice au obligaţia iniţierii,
elaborării, promovării şi aprobării, după caz, conform competenţelor stabilite
de lege, a actelor normative necesare transpunerii în dreptul intern a
directivelor comunitare”.
Textul propus instituie o obligaţie atât pentru guvern cât şi pentru celelalte
instituţii sau autorităţi publice, inclusiv pentru parlament. Obligaţia este diferenţiată,
în raport de competenţele ce le revin fiecăruia, conform legii: guvernul este obligat
să asigure elaborarea proiectelor de lege247, şi să adopte ordonanţe ori hotărârilor.
La rândul lor, ministerele, în funcţie de competenţa ce le este stabilită de
lege, trebuie să iniţieze şi să promoveze spre aprobare un proiect de lege ori,
după caz, să aprobe un ordin care asigură transpunerea unei directive europene.
Din textul propus reiese că şi Parlamentului îi revine obligaţia de a adopta
actele normative destinate transpunerii reglementărilor comunitare.
Realizarea în practică a acestei sarcini nu implică costuri bugetare
suplimentare. Guvernul, ministerele şi autorităţile sau instituţiile publice dispun
atât de compartimente juridice, cât şi de compartimente cu atribuţii pe linia
relaţiilor externe în general şi a afacerilor europene în special.
Textul propus permite să se evidenţieze care dintre autorităţi este responsabilă
de netranspunerea la timp a directivelor europene, în situaţia în care statul român ar fi
acţionat în justiţie, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În ceea ce priveşte modul în care autorităţile pot fi sancţionate într-o asemenea
ipoteză, considerăm că aceasta este diferenţiată în raport de autoritatea în culpă.
Completarea în maniera propusă a Legii nr.24/2000 asigură instituirea,
printr-un act normativ având o forţă juridică superioară, a aceleiaşi obligaţii
legale, permanente, în sarcina tuturor ministerelor şi celorlalte autorităţi şi
instituţii publice. Se creează astfel cadrul juridic necesar pentru îndeplinirea
obligaţiilor ce revin României din calitatea de membru al Uniunii Europene.
2. Întărirea rolului Departamentului pentru Afaceri Europene, din
cadrul aparatului de lucru al Guvernului, pentru asigurarea transpunerii
legislaţiei comunitare în domeniul protecţiei mediului
Departamentul pentru Afaceri Europene a fost înfiinţat prin Ordonanţa de
246
Acest principiu a fost confirmat prin hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 19 noiembrie 1991 în
cauza Andrea Francovich şi Danila Bonifaci şi alţii contra Republicii Italiene.
247
De menţionat că, potrivit Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi
prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă potrivit Constituţiei
României, prin însuşirea proiectelor de lege elaborate de ministere sau de alte autorităţi ale administraţiei publice şi
transmiterea acestora spre dezbatere şi adoptare camerei competente a Parlamentului. Acest demers presupune ca
proiectele de lege iniţiate de către ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice să fie aprobate cu acest titlu (de
proiect) în cadrul Executivului şi numai după aceea sunt transmise spre dezbatere şi aprobare parlamentului.

64
urgenţă a Guvernului nr. 133/2006, ca structură subordonată primului-ministru,
responsabilă cu coordonarea la nivel naţional a afacerilor europene, începând cu
1 ianuarie 2007.
Actul normativ nu prevede însă obligaţia iniţierii unor acţiuni concrete în
competenţa respectivului Departament, astfel încât să se asigure cunoaşterea de
către autorităţile competente române a obligaţiilor ce revin statului pentru
transpunerea acquis-ului comunitar, precum şi iniţierea măsurilor de transpunere
necesare în domeniul protecţiei mediului.
În spatele unor formulări cât se poate de „diplomatice”, Departamentul nu
este obligat să aibă iniţiativă referitor la transpunerea reglementărilor
comunitare, textul actului normativ limitându-se în a utiliza formulări precum:
„asigură coordonarea interministerială”, sau „coordonează procesul de
evaluare a... şi formulează propuneri în vederea accelerării procesului de
transpunere şi implementare”.
Textele menţionate reduc activitatea Departamentului la un rol semi-activ.
Dacă textele ar fi fost redactate de maniera „coordonează, la nivel interministerial
procesul ...” sau „evaluează gradul de compatibilitate a legislaţiei naţionale ...”,
acestea ar fi indus o atitudine pro-activă a Departamentului.
O astfel de manieră, activă, este necesar să fie impusă departamentului din
mai multe motive: statutul de stat membru al Uniunii obligă la asigurarea
aplicabilităţii acquis-ului comunitar; evitarea declanşării unor litigii în faţa
instanţelor comunitare; evitarea situaţiei de „evidenţiat” ca restanţier în
transpunerea reglementărilor comunitare.
Pentru evitarea unor astfel de situaţii, propunem completarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 133/2006 astfel:
Art.3, alin.1, lit.e) se modifică şi va avea următorul cuprins:
“c) iniţiază şi coordonează măsurile destinate transpunerii în legislaţia
românească a directivelor comunitare şi a deciziilor-cadru; ministerele şi
celelalte instituţii publice sunt obligate, potrivit competenţelor stabilite de lege,
să coopereze pentru asigurarea transpunerii legislaţiei comunitare”.
Trebuie menţionat că, pentru a se ajunge la rezultatele aşteptate în
domeniul armonizării legislaţiei europene, este necesar să se intensifice
eforturile de transpunere de îndată ce, la nivel comunitar, se realizează un acord
politic cu privire la reformă, respectiv chiar înainte ca textul final al directivei să
fie publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Departamentul pentru Afaceri Europene „monitorizează participarea
reprezentanţilor României la comitetele şi grupurile de lucru ale Consiliului şi
Comisiei”, astfel că sunt cunoscute din timp toate iniţiativele de la nivel
comunitar, iar sarcina ce rezultată din modificarea propusă poate fi realizată.
Mai mult, întrucât în domeniul protecţiei mediului efectele măsurilor adoptate
la nivel legislativ pot fi percepute abia după o perioadă de timp destul de îndelungată,
este cu atât mai necesar ca iniţierea măsurilor de transpunere a acquis-ului comunitar
din acest domeniu să se realizeze cu maximă promptitudine.
3. Îmbunătăţirea sistemului naţional privind răspunderea pentru

65
prejudiciile aduse mediului
Aşa cum am arătat, Directiva 2004/35/CE a avut ca termen de transpunere în
dreptul intern data de 30 aprilie 2007. Prevederile actului comunitar au fost transpuse
în legislaţia internă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.68/2007248.
Analiza conţinutului ordonanţei, comparativ cu prevederile directivei,
evidenţiază însă, pe lângă faptul că transpunerea în dreptul intern a avut loc după
termenul stabilit de directivă, o serie de carenţe ale legislaţiei naţionale.
Între acestea pot fi enumerate unele a căror remediere o considerăm drept
o necesitate, respectiv: tipurile de instrumente de garanţie ce sunt impuse
operatorilor pentru asigurarea protecţiei mediului; rolul ONG-urilor,
completarea legislaţiei referitoare la administraţia publică locală cu prevederi
relative la obligaţiile ce le revin din transpunerea Directivei 2004/35/CE.
a) În aceea ce priveşte aşa numitele „instrumente financiare” la care se
referă titlul secţiunii 1 din capitolul 4 al ordonanţei de urgenţă, trebuie menţionat, în
primul rând, faptul că titlul în cauză nu este în concordanţă cu conţinutul normativ
ce urmează imediat după acesta şi nici cu prevederile directivei. Atât art.14 al
directivei, cât şi art.33 din Ordonanţă reglementează „garanţia financiară” şi nu
„instrumente financiare”. Aceasta face necesar ca pe parcursul procedurilor
parlamentare de aprobare a ordonanţei de urgenţă nr.68/207 titlul respectiv să fie
schimbat în „garanţii financiare”, pentru a fi în concordanţă cu directiva pe care o
transpune.
În al doilea rând, considerăm că, în contradicţie cu prevederile
constituţionale, Ordonanţa de urgenţă nr.68/2007 prevede (în art.33) că definirea
formelor de garanţie financiară, inclusiv pentru cazurile de insolvenţă se vor
stabilit prin hotărâre a Guvernului. Or, se impune prevederea în actul de
transpunere a instrumentelor de garanţie financiară ce sunt avute în vedere
pentru asigurarea aplicării Directivei comunitare.
Folosirea instrumentelor de garanţie financiară are drept consecinţă unele
limitări ale exercitării unor drepturi fundamentale statuate de Constituţia României;
iar o astfel de măsură, potrivit art.53 din Legea fundamentală a statului român, se pot
institui numai prin lege, ca act adoptat de Parlament, singura autoritate legiuitoare a
ţării. (Cum Constituţia prevede în art.115 procedura delegării legislative, ordonanţele
Guvernului sunt acte normative având aceeaşi forţă juridică precum legea).
- Pentru depăşirea impasului este necesară completarea Ordonanţei
de urgenţă nr.68/2007 astfel ca instrumentele de garanţie financiară ce pot fi
folosite pentru repararea prejudiciilor aduse mediului să fie expres menţionate în
conţinutul acesteia. Considerăm că garanţia financiară ar putea să fie constituită
în mai multe modalităţi alternative sau complementare, atât în ce priveşte
formele şi valoarea acesteia, cât şi în privinţa faptelor cauzatoare de prejudicii
care ar urma să fie acoperite.
În al treilea rând, considerăm că este necesară modificarea Ordonanţei de
urgenţă nr.68/2007 în sensul eliminării perioadei de 12 luni, prevăzută de art.33
pentru stabilirea formelor de garanţie financiară. Aceasta pentru cş Directiva 2004/35

248
Publicată în Monitorul Oficial nr. 446 din 29 iunie 2007.

66
este în vigoare de la 30 aprilie 2007, iar art.33 din Ordonanţa de urgenţă nr.
68/2007 tinde să facă inaplicabil actul comunitar până la 29 iunie 2008.
Mai mult, eliminarea prevederilor menţionate ale actului de transpunere
se impune cu necesitate, pentru că sunt în vădită concordanţă cu dispoziţiile
art.19 din Directiva 2004/35/CE. Potrivit acestora, „statele membre pun în
aplicare actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se
conforma prezentei directive până la 30 aprilie 2007.
b) Ordonanţa de urgenţă nr.68/2007 ignoră rolul ONG-urilor având ca
obiect de activitate protecţia mediului, precum şi al persoanelor proprietare a
terenului, în aplicarea măsurilor de reparare a prejudiciilor aduse mediului, în
pofida unor cerinţe exprese în acest sens, înscrise în Directiva 2004/35/CE.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.7, alin.4 din directivă, la determinarea
măsurilor de reparare a prejudiciilor aduse mediului, „autoritatea competentă invită
persoanele menţionate la articolul 12 alin. (1) şi, în orice caz, persoanele pe terenul
cărora ar trebui să se aplice măsurile de reparare să îşi prezinte observaţiile de
care aceasta va ţine seama”. Este vorba despre persoanele fizice sau persoanele
juridice afectate sau susceptibile de a fi afectate de prejudiciul adus mediului sau
care au un interes suficient în ceea ce priveşte luarea deciziilor în domeniul mediului
privind prejudiciul, ori cele care invocă o atingere a unui drept.
Este adevărat că, potrivit art.12, din directivă, este dreptul statelor membre să
stabilească în care cazuri există "interes suficient" sau "atingere a unui drept". Însă,
acelaşi articol din directivă prevede expres că interesul oricărei organizaţii
neguvernamentale care activează în domeniul protecţiei mediului, îndeplinind
condiţiile cerute de legislaţia internă, este considerat ca fiind unul suficient pentru a
obliga autorităţile să o invite să-şi prezinte observaţiile în vederea determinării
măsurilor de reparare a prejudiciilor aduse mediului. De asemenea, acelaşi articol din
directivă prevede în mod expres că „astfel de organizaţii sunt considerate ca
beneficiare ale unor drepturi susceptibile de a face obiectul unei atingeri”
Prin urmare, pentru transpunerea corectă şi deplină a Directivei 2004/35/CE
se impune cu necesitate completarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.68/2007 cu prevederi referitoare la implicarea ONG în elaborarea
măsurilor de reparare a prejudiciilor cauzate mediului.
c) Implicaţiile pe care le are Directiva 2004/35/CE în activitatea autorităţilor
administraţiei publice locale, impun completarea Legii nr.215/2001 privind
administraţia publică locală. Aceste autorităţi au calitatea de operatori,
reglementată de directivă deoarece gestionează numeroase activităţi în domeniul
serviciilor publice, ce au legătură cu mediul şi protecţia acestuia 249 şi pentru care se
poate angaja răspunderea operatorului (potrivit art.3 alin1, lit.a şi art.6-8).
Pe de altă parte, angajarea răspunderii operatorului poate fi angajată şi în cazul
prejudiciilor aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate prin exercitarea uneia
dintre activităţile profesionale. Cum definiţia dată activităţilor profesionale este

249
Conform art.1 al directivei, „operator" înseamnă orice persoană fizică sau juridică, privată sau publică, care desfăşoară
sau controlează o activitate profesională sau, în cazul în care legislaţia internă prevede acest lucru, căreia i s-a încredinţat o
putere economică însemnată asupra funcţionării tehnice a unei astfel de activităţi, inclusiv titularul unui permis sau al unei
autorizaţii pentru o astfel de activitate sau persoana care înregistrează sau notifică o astfel de activitate.

67
foarte largă, majoritatea activităţilor exercitate de către autorităţile administraţiei
publice locale sunt susceptibile de a fi vizate de aplicarea Directivei 2004/35/CE. În
acest sens, pot fi avute în vedere gestionarea infrastructurii activităţilor sportive,
administrarea unor clădiri, lucrările rutiere sau de amenajare a teritoriului, etc.
De aceea, considerăm că autorităţile administraţiei publice locale cărora le
revin sarcini în domeniul gestionării unor activităţi susceptibile să polueze mediul
trebuie să îşi constituie garanţii pentru a se asigura în cazul unor astfel de riscuri.
În acest sens, propunem completarea art.36 alin4, lit.f) din Legea
nr.215/2001, republicată, după cum urmează:
„f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile... pentru serviciile furnizate
cetăţenilor şi poartă răspunderea de mediu, conform legii, în calitate de operator al
acestor servicii”.
În fine, considerăm că este oportun să se analizeze dacă autorităţile
administraţiei publice locale ar putea avea un rol mai important în aplicarea
Directivei 2004/35/CE, în calitate de autorităţi competente. Aceasta deoarece,
noţiunea de „autoritate competentă” nu este definită în cadrul directivei, astfel că
fiecare stat membru al Uniunii Europene, în cadrul procesului de transpunere a
actului comunitar, poate să stabilească autorităţile competente să îndeplinească
sarcinile pe care directiva le prevede.

68
SINTEZĂ
Lucrarea „Protecţia factorilor de mediu în cadrul Uniunii Europene” ne
creează impresia că avem de a face cu abordarea aspectelor ce ţin de domeniul
ecologiei - ca ştiinţă care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme şi
mediul lor de viaţă. Însă, toate aspectele analizate în cadrul acesteia sunt
abordate din punct de vedere juridic.
Lucrarea este dezvoltată pe 340 de pagini şi structurată pe 8 capitole,
fiecăruia dintre factorii de mediu (aer, apă, sol, biodiversitate) fiindu-i destinat
câte un capitol distinct. De asemenea, lucrarea conţine un capitol special destinat
prezentării concluziilor rezultate în urma demersului analitic, precum şi
propunerilor „de lege ferenda” considerate oportune în vederea îmbunătăţirii sau
perfecţionării reglementărilor legale actuale.
Pentru argumentarea unora dintre concluziile şi susţinerile prezentate au
fost inserate 10 grafice ilustrând evoluţiile unor parametri. Totodată, în 10 anexe
au fost prezentate detalii legate de parametrii emisiilor de poluanţi în ţările
Uniunii Europene, precum şi cu privire la evoluţiile în cea ce priveşte
transpunerea directivelor comunitare.
Introducera a fost elaborată pentru „punerea în temă” asupra principalelor
aspecte ce fac obiectul demersului. Totodată, au fost prezentate definiţiile unor
termeni de specialitate utilizate în literatura juridică şi respectiv în actele normative.
Primul capitol a fost destinat analizării preocupărilor manifestate de
organismele Uniunii Europene în domeniul protecţiei factorilor de mediu. Au
fost astfel prezentate condiţiile în care a luat fiinţă politica de mediu la nivel
comunitar, precum şi evoluţiile cadrului juridic comunitar de la o notă de subsol
la o competenţă deplină. În cadrul aceluiaşi capitol au fost prezentate principiile
care stau la baza politicii comunitare de mediu, s-a analizat semnificaţia lor,
precumşi imperativele ce rezultată din acestea.
În context, au fost prezentate unele aspecte instituţionale, atât la nivelul
structurilor organizatorice comunitare, cât şi al unor organisme
neguvernamentale care au ca principal obiectiv asigurarea protejării mediului.
În Capitolul II am abordat aspecte legate de poluarea atmosferei şi
măsurile urgente ce se impun pentru reducerea fermă a acestui fenomen. În acest
context, acţiunile şi măsurile întreprinse la nivel european au fost prezentate
avându-se în vedere şi cadrul internaţional în care acestea se desfăşoară.
De aceea, în economia lucrării, au primit o întindere relativ mare
prezentarea Protocolului de la Kyoto şi consecinţele acestuia – în general - pe
plan internaţional şi, în special la nivel european.
Capitolul III a fost dedicat analizării cadrului juridic de acţiune pentru
prevenirea şi combaterea poluării apelor, a surselor specifice de poluare a
acestora, precum şi a influenţelor pe care acestea le suportă din partea surselor

69
de poluare specifice altor factori de mediu.
A fost abordată situaţia cursurilor de apă, a lacurilor internaţionale, precum şi
a mărilor şi oceanelor, atât din perspectiva Directivei-cadru privitoare la apă, precum
şi din punct de vedere al reglementărilor sectoriale în această materie.
În Capitolul IV au fost abordate problemele referitoare la folosirea
raţională, eficientă şi durabilă a solului, la nivelul Uniunii Europene. Totodată,
au fost analizate aspectele juridice privitoare la folosirea, la nivel comunitar, a
substanţelor fito-sanitare, precum şi altor substanţe şi îngrăşăminte chimice.
Nu în ultimul rând, în acelaşi capitol au fost prezentate consecinţele de
ordin juridic generate de tendinţele europene actuale vizând generalizarea
practicării unei agriculturi ecologice şi a unei alimentaţii sănătoase. Totodată, a
fost prezentat modul în care se reflectă în legislaţia românească politicile
europene privitoare la protecţia solului şi a ecosistemelor terestre.
Capitolul V este dedicat reglementărilor comunitare în domeniul
prezervării biodiversităţii. Abordarea acestora s-a făcut ţinându-se seama şi de
contextul internaţional, respectiv de existenţa unor convenţii internaţionale ce au
ca obiect protecţia anumitor specii de floră şi faună sălbatică.
Totodată, analiza cadrului juridic a avut în vedere sistemul dual de asigurare a
protecţiei biodiversităţii, respectiv asigurarea mijloacelor juridice de protecţie a
habitatelor, pe de o parte, şi a speciilor de floră şi faună, pe de altă parte.
În Capitolul VI au fost prezentate aspectele juridice privitoare la
răspunderea juridică a statelor pentru prejudiciile aduse mediului.
În acest sens, au fost prezentate principalele acte internaţionale în materia
răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului, particularităţile răspunderii
internaţionale a statelor, precum şi modul de angajare a răspunderii statelor la
nivel comunitar.
Capitolul VII este dedicat concluziilor şi propunerilor „de lege ferenda”.
Principala concluzie ce se desprinde este aceea că abordarea problemelor
juridice ale protecţiei mediului, la nivel comunitar, s-a realizat într-o manieră
evolutivă.
Analiza a evidenţiat, totodată, că Uniunea Europeană, prin perfecţionarea
continuă a cadrului juridic în materie, a devenit un exportator de instrumente
(inclusiv juridice) destinate formulării şi implementării de politici în domeniul
protecţiei mediului.
Propunerile „de lege ferenda” au în vedere perfecţionarea legislaţiei
româneşti pentru a răspunde cu operativitatea impusă de reglementările
comunitare în domeniul transpunerii directivelor din domeniul protecţiei
mediului.
De asemenea, propunerile vizează perfecţionarea cadrului legal destinat
întăririi rolului unor organisme guvernamentale în ceea ce priveşte mobilizarea
autorităţilor naţionale competente în domeniul alinierii legislaţiei româneşti cu
prevederile acquis-ului comunitar.
În acelaşi timp, propunerile „de lege ferenda” vizează îmbunătăţirea
sistemului naţional privitor la răspunderea în materie de prejudicii aduse
mediului. Propunerile au în vedere atât perfecţionarea cadrului legislativ, cât şi a
70
celui instituţional, inclusiv prin luarea în considerare a experienţei dobândite în
acest domeniu de alte state europene.

Contribuţii personale

Lucrarea a fost elaborată într-o manieră relativ tehnică, pornind de la

aspectele generale ale subiectului abordat, continuând cu evidenţierea unor
reglementări internaţionale relevante în domeniu şi apoi cu prezentarea celor
mai importante componente ale cadrului juridic comunitar.
Contribuţiile personale constau, în principal, în:

1. Identificarea riguroasă a reglementărilor comunitare aplicabile în

domeniul protecţiei mediului, raportat la fiecare dintre factorii de
mediu avuţi în vedere: aer, apă, sol, aer, biodiversitate.
2. Analizarea sistematică şi cronologică a evoluţiei principalelor
componente ale cadrului juridic comunitar din domeniul protecţiei
factorilor de mediu, pe capitole destinate fiecăruia dintre aceştia.
3. Relevarea interferenţelor între actele internaţionale şi reglementările
comunitare dedicate protecţiei factorilor de mediu.
4. Prezentarea situaţiei transpunerii în legislaţia naţională a
prevederilor acquis-ului comunitar de mediu, respectiv a actelor
normative naţionale care au asigurat alinierea la acquis-ul comunitar
(înainte de aderarea la Uniunea Europeană).
5. Prezentarea experienţei altor state ale Uniunii Europene în
domeniul transpunerii directivelor de mediu, precum şi a unor cauze ce
au fost deduse spre soluţionare Curţii de Justiţiei a Comunităţilor
Europene.
6. Analiza critică a unor demersuri întreprinse de autorităţile române
în vederea transpunerii reglementărilor comunitare în domeniul
protecţiei mediului şi în special în privinţa alinierii la acquis-ul
aplicabil în materia schimbului de cote de emisie a gazelor cu efect de
seră.
7. Evidenţierea necesităţii perfecţionării legislaţiei naţionale în vederea
armonizării cu prevederile cadrului juridic comunitar, precum şi a
nevoii de completare a reglementărilor legale în domeniul
responsabilităţii statului pentru prejudiciile aduse mediului.
Apreciem că, prin conţinutul său, lucrarea poate constitui un instrument
util pentru funcţionarii români care au ca principală sarcină urmărirea
implementării acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului.

71