Sunteți pe pagina 1din 17

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA


CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

DREPTURILE MINORILOR
ŞI ALE VICTIMELOR
VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

MINISTERUL PUBLIC

_______ Nr. 1/2007


CUPRINS

„DREPTURILE MINORILOR ŞI ALE VICTIMELOR


VIOLENŢEI ÎN FAMILIE” Nr.1/2007

STUDII, COMENTARII, OPINII

Bilanţul Ministerului Public în domeniul


justiţiei pentru minori la finele programului
CRISTINA Phare, proiect de înfrăţire instituţională RO
NICOARĂ
5
03/IB/JH-09 „Sprijin pentru îmbunătăţirea
justiţiei pentru minori în România” .

CARMEN NECULA Răspunderea penală a minorilor şi regimul


sancţionator în legislaţia altor ţări.
13
DAN MÂNZALĂ

Proxenetism. Trafic de persoane. Trafic de


STELUŢA LILI
minori. Asemănări. Deosebiri. Dificultăţi în 81
OPREA
administrarea probatoriilor.

OCTAVIAN
VIRGILIU OJOG Violenţa în familie. 95

MĂDĂLINA Cadrul legal de protecţie a drepturilor


TEODORESCU copiilor. 97
Instituţii şi servicii implicate în lucrul cu
VIORICA ŢORŢOLEA minorul – victimă sau infractor. Colaborarea 105
cu alte sisteme europene.

Evidenţa deplasărilor în străinătate a


copiilor români însoţiţi şi neînsoţiţi.
CRISTINA
NICOARĂ Asigurarea măsurilor de protecţie socială a 115
acestora – neconcordanţe ce impun modificări
legislative –
Modificări legislative referitoare la
VERONICA GAL procedura în cauzele cu infractori minori
cuprinse în Legea nr. 356/2006 şi în O.U.G. 129
nr. 60/2006.

RUXANDRA RĂŞCANU

GHEORGHE
Dinamica utilizării în exces a alcoolului şi
BURLACU
drogurilor la tineri; Cauze şi factori de risc.
133
ŞTEFAN BURLACU

Protecţia şi promovarea drepturilor


copilului, în ceea ce priveşte stabilirea
persoanei căreia îi revine competenţa de
exercitare a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti
ADRINELA DUŢĂ 141
pe durata instituirii faţă de minor a măsurilor
speciale a plasamentului reglementat de art. 58
rap. la art. 55 şi 56 din Legea nr. 272/2004.

Noua legislaţie pentru minori. Unele


ION AURELIAN aspecte teoretice şi practice legate de
CRISTIAN
145
aplicarea Legii nr.197/2000.

Minorul victimă in procesul penal. Tactica


MARIANA audierii persoanei/părţii vătămate minore şi
DUMITRACHE
149
psihologia acesteia.

Analiza şi evidenţa cazurilor de încălcare a


DANIELA BRIŢA drepturilor minorilor în soluţiile pronunţate de 163
instanţe şi parchete în cursul anului 2006.

PRACTICĂ JUDICIARĂ
Justiţia pentru minori
Cauze cu minori în materie penală.
DANA TITIAN Practică judiciară. 223
- suportarea de către stat a cheltuielilor judiciare indiferent de
soluţia dată de către organele judiciare.
- introducerea şi a altor măsuri de siguranţă de genul: obligarea
la consiliere psihologică, înscrierea la cursuri în domenii care privesc viaţa
familială.
- reglementarea modului de executare şi revocare a măsurii de
siguranţă, cu luarea în seamă a exercitării celorlalte drepturi părinteşti ale
condamnatului.
- înfiinţarea unui centru de cazare pentru acei condamnaţi faţă de
care s-a luat şi măsura de siguranţă prevăzută de art.118 C.p.
MARIANA DUMITRACHE
Prim procuror Parchetul de pe
lângă Judecătoria Buzău

Minorul victimă in procesul penal


Tactica audierii persoanei/părţii vătămate minore
şi psihologia acesteia

Secţiunea 1
Consideraţii privind calitatea procesuală a persoanei/
părţii vătămate minore şi psihologia acesteia

Subiect pasiv special al infracţiunii este persoana fizică sau


juridică titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracţiunea şi
care a suportat răul cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Statul este subiectul
pasiv general şi titularul acţiunii penale pe care o exercită în numele
societăţii, garantând astfel ocrotirea persoanei vătămate care-şi păstrează
anumite drepturi procesuale.
În aceste condiţii statul este titularul acţiunii penale cu excepţia
situaţiilor în care legea prevede că acţiune a penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (exemplu abandon de familie,
abuz de încredere).
Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,
morală, sau materială dacă participă în procesul penal se numeşte parte
vătămată (art. 24 alin. 1 C pr. pen).
Potrivit dispoziţiilor art. 76 C pr. pen. organele judiciare au
obligaţia să cheme persoana vătămată prin infracţiune şi să o întrebe dacă se
constituie parte vătămată ori parte civilă.
Partea vătămată, cu unele excepţii, nu poate fi ascultată ca
martor. Potrivit dispoziţiilor art. 75 C pr. pen., declaraţiile tuturor părţilor
pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu alte
probe existente în cauză.
Prejudiciul material şi /sau moral produs prin infracţiune poate fi
recuperat de partea vătămată prin exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal, în calitate de parte civilă (art. 24 C pr. pen.).
Datorită lipsei capacităţii de exerciţiu sau capacităţii de exerciţiu
149
restrânse, minorii îşi exercită drepturile civile alăturate acţiunii penale prin
intermediul reprezentanţilor lor legali.
O derogare de la acest principiu o constituie cea instituită în art.
17 C pr. pen. potrivit căreia ori de câte ori minorul nu promovează sau omite
a promova acţiunea civilă, procurorul este obligat să promoveze şi să susţină
interesele civile ale copilului.
Dincolo de cadrul procesual referitor la poziţia persoanei, părţii
vătămate, investigarea criminalistică este interesată de declaraţiile părţii
vătămate ca mijloc de probă prin care se pot clarifica multe fapte şi
împrejurări ale cauzei penale.
Legea stabileşte în sarcina organelor judiciare obligaţia de a
chema spre a fi ascultate persoanele care au suferit o vătămare fizică, morală
sau materială prin infracţiunea comisă; acestora -li se aduce la cunoştinţă
dreptul de a participa ca parte vătămată sau ca parte civilă în procesul penal
şi momentul până la care îşi pot formula pretenţiile civile.
Este obligatorie ascultarea persoanei vătămate asupra
împrejurărilor în care s-a comis-fapta, sub sancţiunea prevăzută de art. 197
C pr. pen.
În prezent, în Codul de procedură penală şi Codul penal nu
există o reglementare specifică pentru tratarea procedurală a victimelor
minore a diverselor acte antisociale. Nu există reglementată o modalitate
procedurală distinctă de audiere a minorilor victimă şi nici nu există
instituţii apte să le ocrotească, în mod specific, interesele ce sunt tratate în
mod egal cu nevoile adulţilor. În schimb, există o serie întreagă de fapte ce
sunt incriminate ca infracţiuni şi care au ca subiect pasiv minorul: actul
sexual cu un minor (art. 198 C pen.), seducţia (art. 199 C pen.), perversiunea
sexuală (art. 201 alin. 3 C pen.), corupţia sexuală (art.202 C.pen.), rele
tratamente aplicate minorului (art. 306 C pen.), nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului (art. 307 C pen.).
Cât priveşte rolul victimelor minore în declanşarea procesului
penal acestea au la dispoziţie aceleaşi mijloace de sesizare ca şi persoanele
adulte. Specificitatea în ceea ce-i priveşte pe minori rezidă în inexistenţa
capacităţii de exerciţiu până la vârsta de 14 ani sau restrânsă (între 14 şi 18
ani). În cazul în care minorul nu are capacitate de exerciţiu îşi exercită
dreptul de a sesiza comiterea unei fapte penale prin reprezentanţii legali sau
cu acordul acestora când capacitatea de exerciţiu este restrânsă.
În situaţia în care faţă de unele infracţiuni acţiunea penală se
150
pune în mişcare eminamente la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
iniţierea demersului din oficiu reprezintă o derogare de la regula generală.
În situaţia în care infracţiunile prevăzute de art. 180 al.l C pen.,
art. 180 alin.21 C pen., art. 181 alin.1 C pen. se săvârşesc în cadrul
intrafamilial legea prevede că acţiunea penală se poate pune în mişcare şi
din oficiu; persoana vătămată minoră prin intermediul sau cu acordul
reprezentantului legal poate să stingă procesul prin retragerea plângerii sau
împăcarea cu inculpatul.

Secţiunea a 2-a
Tactica audierii persoanei şi părţii vătămate minore
în faza de urmărire penală

Psihologia minorului parte vătămată.


Prin chiar natura lor, copiii sunt deosebit de vulnerabili, ca
victime a infracţiunilor, ei sunt mai mici şi mai slabi fizic, mai puţin
dezvoltaţi intelectual şi emoţional, mai naivi.
Dacă sunt victimizaţi, ei sunt mai puţin capabili sa-şi articuleze
experienţele şi sentimentele în "limbajul puterii" mai puţin capabili să se
apere singuri şi, în general depind de adulţii care constituie cercul lor de
familie şi prieteni.
Copilul victimizat, ca sursă de informaţie pentru autorităţile
judiciare este extrem de greu de tratat. Mărturiile copiilor nu pot fi tratate ca
veridice decât în limite foarte restrânse.
Abordarea părţilor sub aspectul ascultării lor trebuie să ţină
seama de caracteristicile fiziologice, psihice şi fizice dar mai ales de cele
procesuale astfel persoana care a suferit urmările unei fapte penale are
tendinţa naturală, subiectivă, de a exagera, uneori până la extreme
activitatea infracţională căreia i-a căzut victimă; pe de o parte datorită urii
pe care o simte faţă de cel care i-a produs o vătămare într-un drept subiectiv
al său şi pe de altă parte, aprecierii că propria-i persoană reprezintă un pion
extrem de important în drama judiciară. Această tendinţă se manifestă mai
pregnant la persoanele vătămate minore.
Victima minoră agravează şi amplifică faptele pentru a primi
ocrotire într-un mediu mai prielnic decât cel de provenienţă sau ascunde de
teamă, de ruşine.
Copilul este o victimă ideală. Forţa fizică este redusă; prin teama
151
lui conştientă sau nu de adulţi ce-l pot vătăma devine anxios iar sentimentul
său de inferioritate îl paralizează în asemenea manieră încât nici nu încearcă
să se apere de agresori. Din această perspectivă, copilul devine pentru cel ce
încearcă să-i intervieveze în cadru procesual un partenere extrem de dificil
de discuţie iar organul judiciar trebuie să încerce prin modalitatea de
abordare să şi-l apropie pentru a nu reverbera în mod inutil în conştientul
sau subconştientul copilului trauma pe care acesta a suferit-o.
Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni
pot fi clasificate de asemenea manieră încât investigatorul să aibă în vedere
traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri.
Astfel victimele abuzurilor fizice şi emoţionale petrecute în
cadru intrafamilial sunt în general apatice stăpânite de frică cu o mare
instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă.
Victimele infracţiunilor privind viaţa sexuală sunt în general
afectate pe plan fizic dar mai ales psihic pe termen lung contactul cu ele
făcându-se cu mare greutate datorită faptului că-şi pierd încrederea în orice
adult pe care-l substituie agresorului său. Ei sunt ruşinaţi, se
autoculpabilizează însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive
şi chiar suicidale. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată,
sexualitatea invazivă la vârste foarte fragede având efectul distorsionării
relaţiilor normale dintre adulţi şi ei. Victimele celorlalte acte antisociale ce
pot compărea în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate
nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi
copii fiind uşor abordabili. Aceste trăsături psihologice este necesar a fi
cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura
interviul ţinând seama de aceste caracteristici.
Audierea minorilor victimă trebuie să fie făcută în principiu de o
echipă pluridisciplinară formată din poliţist, procuror, psiholog şi asistent
social.
Faptul că, în prezent un copil trebuie să compară în mod
succesiv în faţa mai multor persoane pe care nu le cunoaşte, adulte, ce
lucrează în instituţii impozante, austere, nu-l face decât să-i streseze
suplimentar şi să-i adâncească suferinţele psihice. Adeseori copiii sunt
trataţi în mod egal cu adulţii fiind nevoiţi să răspundă la întrebări directe,
uneori delicate acest lucru datorându-se rutinei, neimplicării efective în
drama judiciară.
Ideal ar. fi ca minorul să fie audiat de cât mai puţine dăţi. În
152
prezent acesta este ascultat cu ocazia sesizării iniţiale de familie sau de
persoanele ce-l au în grijă, apoi de poliţistul care înregistrează plângerea, de
procuror; în faţa instanţei de judecată - în faza de cercetare judecătorească,
poate fi ulterior audiat în faza de control judiciar (în apel) şi în faţa instanţei
de recurs. Pot urma discuţiile cu psihologul terapeut şi impactul cu presa
care în genere mediatizează astfel de cazuri. În toate aceste etape procesuale
minorul întâlneşte spaţii deschise austere intrând în contat cu persoane faţă
de care pot resimţi senzaţii de jenă, ruşine. Audierea minorului o singură
dată de o echipă de specialişti, înregistrarea declaraţiei cu mijloace audio -
video ar scurta la maximum numărul audieri lor şi ar manifesta sensibilitate
faţă de victimele minore.
În acelaşi sens s-ar impune crearea unor săli de aşteptare propice
detensionării copilului afectat aflat într-o situaţie specială crearea unor spaţii
afectate exclusiv audierii acestor persoane dotarea acestor spaţii cu mijloace
audio-video discret amplasate, eliminarea pe cât posibil a contactului
copilului cu alte persoane care populează în mod obişnuit secţiile de poliţie
sau unităţile de parchet. Experienţa unor legislaţii străine (engleze, franceze)
ar putea fi însuşită.
Audierea persoanei vătămate minore.
Audierea persoanei vătămate presupune cunoaşterea psihologiei
acestei categorii de persoane.
Primul moment al formării declaraţiei victimei îl reprezintă
recepţia ca rezultantă psihologică a percepţiei senzoriale.
De asemenea trebuie să se ţină seama de faptul că persoana
vătămată, mai ales atunci când este minor, este mult mai impresionată de
ceea ce a văzut sau auzit ori simţit decât orice altă persoană care este
audiată. Aceste aspecte vor fi avute în vedere atât cu ocazia audierii dar şi
cu ocazia interpretării declaraţiei.
În vederea ascultării propriu - zise a părţi vătămate aceasta
trebuie pregătită anterior, indiferent de gradul de dificultate al cauzei şi care
trebuie îndreptată în direcţii tipice.
Victima va fi familiarizată cu atmosfera în care va avea loc
audierea, care trebuie să fie o atmosferă sobră, rară factori stresanţi care pot
distrage atenţie persoanei vătămate, convingerea acesteia că organul judiciar
este bine informat şi în consecinţă că nu poate fi indus în eroare, precum şi
comportamentul calm şi încurajator al anchetatorului sunt obligatorii.
Anchetatorului îi este contraindicată o atitudine de răceală, sfidare au
153
aroganţă.
Regulile tactice ale ascultării vor fi aceleaşi ca la ascultarea
martorului: Părţii vătămate i se va cere mai întâi să declare tot ceea ce
cunoaşte în legătură cu fapta, va fi lăsat să relateze liber cele ştiute,
ascultarea fiind tăcută cu calm şi răbdare rară a fi întreruptă evitându-se
orice gest, reacţie, mină sau expresie mai ales ironică prin care se aprobă sau
resping declaraţiile părţii vătămate. În timpul relatărilor anchetatorul îşi va
nota aspectele semnificative, eventualele contraziceri ori neclarităţi.
Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care
persoana vătămată relatează mai puţin decât a perceput în mod real fapt ce
s-ar putea datora unei recepţii distorsionate memorare incomplet redare
irelevantă atitudini de rea credinţă. întrebările de precizare vizează aspecte
la care persoana vătămată s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele
detalieri.
Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei,
reamintirea prin asociaţia de idei. întrebările de control destinate verificării
unor afirmaţii au utilitate deoarece permit verificarea poziţiei de fidelitate
sau de nesinceritate pe care o adoptă persoana vătămată.
Întrebările trebuie să fie clare, precise, concise şi exprimate într-
o formă accesibilă persoanei vătămate, potrivit vârstei, experienţei,
pregătirii şi inteligenţei lui, vor viza strict faptele percepute de către
persoana vătămată şi nu punctul de vedere referitor la natura acestora sau la
problemele de drept. întrebările nu vor conţine elemente de intimidare, de
punere în dificultate iar tonul pe care sunt adresate nu trebuie să sugereze
răspunsurile.
Ascultarea trebuie făcută cu atenţie şi seriozitate. Trebuie evitate
gesturile de enervare, expresii ori gesturi de aprobare ori dezaprobare; se vor
observa cu atenţie dar fără ostentaţie modul în care reacţionează persoana
vătămată la întrebări sau indicii ce arată nesinceritatea.
Declaraţia persoanei vătămate trebuie evaluată mai ales când
este vorba de minori. În acest sens se va compara această declaraţie cu cele
de martor, de învinuit, confruntări constatări sau expertize, reconstituiri, etc.
Evaluarea declaraţiei persoanei vătămate este o operaţiune de analiză, de
cântărire a declaraţiilor în contextul întregului probatoriu făcându-se o
comparaţie a faptelor stabilite prin intermediul persoanei vătămate şi a
celorlalte probe administrate.
Regulile tactice de ascultare a minorilor diferă în funcţie de
154
parametrii psihologiei ai acestora de vârsta la care sunt ascultaţi. Potrivit
opiniilor exprimate în literatura de specialitate principalele cicluri de
dezvoltare a copilului şi minorului sunt:
- perioada de la 1 la 3 ani care în cazul anchetei judiciare nu
prezintă interes;
- perioada preşcolară (de la 3 la 6 ani) este caracterizată prin
percepţia inegală a însuşirii bunurilor, oamenilor şi fenomenelor cu grad
mare de sugestibilitate, instabilitate emoţională. Ascultarea unei persoane
din această categorie este bine a se face în prezenţa unui psiholog specializat
în psihologie infantilă, a unor persoane în care are deplină încredere (părinţi,
fraţi mai mari), în locuri în care este cât de cât familiarizat. De bază este
relatarea spontană a copilului, iar întrebările vor fi formulate pe un ton bând,
directe, scurte, precise şi într-un limbaj accesibil acestuia;
- perioada de la 6 la 10 ani. Minorul începe să facă distincţie
între adevăr şi minciună. Are o sugestibilitate mai redusă. Se constată o
tendinţă de exagerare pentru a-şi da importanţă; relatarea sa trebuie pusă sub
semnul întrebării întrucât poate fi influenţat apriori de persoane în care
acesta are încredere (părinţi rude). Întrebările ce se vor formula acestei
categorii de minori trebuie de asemenea să fie clare. Relatarea liberă a
minorului este procedeul tactic cel mai indicat.
Pe cât posibil minorul nu va fi întrerupt evitându-se toate
asocierile pe care copilul le-ar putea face în mod inconştient (exemplu: "om
urât" egal "om rău"); de preferat este ca minorul să fie audiat în prezenţa
reprezentanţilor, ocrotitorilor legal cu excepţia infracţiunilor în care aceştia
sunt autori. Limbajul folosit pentru identificarea altei situaţii de agresiune
sexuală sau a actelor cu caracter sexual trebuie să fie pe cât posibil decent
denumirea organelor sexuale sau a actelor cu caracter sexual trebuie să fie
pe înţelesul minorului.
Se va ţine seama de sentimentul de pudoare, de ruşine şi de
autovictimizare a copilului ce va fi tentat să relateze extrem de lapidar
faptele cărora le-a căzut victimă. Se pot folosi păpuşile anatomice, iar
noţiunile cu caracter sexual trebuie să-i fie induse minorului într-o manieră
cât mai accesibilă toate acestea petrecându-se într-un mediu securizat.
- categoria de vârstă de la 10 la 14 ani (perioada şcolară mijlocie
prepuberă şi puberă). În această perioadă minorul suferă numeroase
modificări biologice care se reflectă pregnant în plan psihic. Memoria se
dezvoltă apar componentele logice, tendinţele de interpretare, apare
155
capacitatea de abstractizare şi generalizare, scade sugestibilitatea în
detrimentul afectivităţii iar excitabilitatea cunoaşte o dezvoltare fără
precedent datorită pubertăţii, a modificărilor organice.
Paralel cu dezvoltarea discernământului, a sentimentelor morale
pot apărea defecte de voinţă, de educaţie. Agresivitatea, faptele
senzaţionale, tendinţa de a brava, influenţabilitatea sunt caracteristici
definitorii ale acestei etape. În această etapă minorii relatează cu multă
uşurinţă evenimentele traumatizante informaţiile dobândite de-a lungul
percepţiei lor cognitive fiindu-le suficiente pentru a putea releva atitudini
sau fapte privitoare la ce li s-a întâmplat.
- categoria de vârstă de la 14 la 18 ani (perioada adolescenţei).
Potenţialul de recepţie, fixare şi redare se dezvoltă foarte mult iar
reproducerea celor percepute se realizează prin filtrul propriei personalităţi
şi datorită faptului că memorarea logică devine forma principală de reţinere;
influenţabilitatea şi sugestibilitatea scad foarte mult. Această perioadă este
marcată de încercarea minorului de a-şi găsi un loc în comunitate, în grupul
social din care face parte. În această perioadă influenţa anturajului apropiat
are o pondere de 85% faţă de restul care revine familiei sau şcolii. Este o
perioadă. caracterizată prin sensibilitate. şi profunzime. Practic singurul
aspect care-l diferenţiază pe adolescent de adult este lipsa de experienţă de
viaţă iar anchetatorul trebuie să-şi modeleze interviul în funcţie de perioada
şcolarizării, familia şi mediul din care provine, sexul, grupul social din care
face parte, eventuale infirmităţi fizice sau psihice, evaluările psihologice.
Ascultarea minorului trebuie să parcurgă aceleaşi etape practice
ca şi ale majorului:
- pregătirea ascultării;
- identificarea persoanei;
- ascultarea propriu-zisă, respectiv relatarea liberă urmată de
întrebări şi răspunsuri;
Organul judiciar trebuie să aibă în vedere că procesul de formare
al declaraţiilor este asemănător adulţilor (percepţie, decodare, memorare,
reactivare) însă va fi marcat de următorii factori: sugestibilitate ridicată,
lipsa experienţei de viaţă, nivel scăzut de cunoştinţe, subiectivitate reflectată
mai ales în tendinţele de exagerare.
Pregătirea ascultării presupune cunoaşterea cât mai completă a
minorului prin obţinerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi,
eventual psihologi sau asistenţi sociali, cu privire la dezvoltarea intelectuală,
156
comportament, situaţia la învăţătură, pasiuni, cerc de prieteni.
Apoi este necesară alegerea persoanei care să-i asiste pe copii la
audiere în funcţie de specificul infracţiunii sau vârstei dar şi în funcţie de
eventualele legături sau interese în cauza cercetată ale acesteia. Trebuie ales
locul de ascultare care să confere siguranţă emoţională cu un mobilier cât
mai simplu şi un interior ambiental cât mai puţin solemn.
Potrivit experienţei suedeze se apreciază că cel mai potrivit ar fi
ca interviul cu copilul victimă să fie neîntrerupt, într-o cameră izolată fonic
iar uşa să fie prevăzută cu sistem de avertizare acustic. Mijloacele de
înregistrare audio-video nu trebuie să fie aşezate ostentativ. Audierea trebuie
să aibă loc la scurt timp după ce victima minoră s-a prezentat la sediul
unităţii.
Investigarea şi urmărirea cazurilor de victimizare a copiilor este
un proces dificil care necesită de cele mai multe ori lucru în echipă
interdisciplinară. Scopul investigării este de a-i aduna toate faptele-care au
legătură între ele şi de a determina adevărul. Pe parcursul anchetei,
investigatorul trebuie să aibă următoarele obiective: să depăşească
impulsurile personale sau ale celor din jur de a nu avea încredere; să
întărească mărturia victimei; să minimizeze trauma copilului; să
demonstreze cazul dincolo de orice îndoială.

Secţiunea a 3-a
Tactica audierii părţii vătămate minore
în faza procesuală a cercetării judecătoreşti

Instrumentarea cauzelor cu victime minore în cursul cercetării


judecătoreşti.
Din punct de vedre juridic, victima este parte în procesul penal,
pe baza declaraţiilor pe care aceasta el dă declanşându-se de cele mai multe
ori urmărirea penală sau, în anumite cazuri cercetarea judecătorească
(plângere a prealabilă). Psihologii consideră că, în anumite situaţii, victima
este persoana care oferă cele mai puţine garanţii de veridicitate în
declaraţiile sale, chiar şi în cazul celei mai bune credinţe. Acest fapt se
datorează momentului săvârşirii infracţiunii, victima fiind supusă unor stări
emotive deosebit de puternice, ceea ce face ca perceperea actului şi
întipărirea lui în memorie să se facă în condiţiile unei reduse posibilităţi de
activitate corticală conştientă şi controlată.
157
Aşa fiind, la audierea victimei minore, se va ţine seama de
caracteristicile de vârstă, de personalitate ale minorului. În aceste condiţii ar
trebui să se aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii şi nu
de psihologia minorului în general. Formularea, ordinea întrebărilor adresate
este esenţială.
Pentru a-şi învinge teama sau pentru a uita eventuala lecţie
învăţata, audierea minorului trebuie să se facă pe un ton blând, familiar, mai
întâi asupra unor chestiuni generale.
Urmărind a învinge blocajele psihice - a le preveni sau elimina
dacă au apărut discuţia cu minorul trebuie să fie adaptată la posibilităţile
intelectuale ale acestuia, folosindu-se termeni pe care-i înţelege. Trecerea la
obiectul audierii se va face în mod treptat lăsându-l pe minor să declare tot
ce ştie, evitând pe cât posibil orice intervenţie.
Folosirea cunoştinţelor unui psiholog sau asistent social este
utilă pentru pregătirea minorului în vederea audierii acestuia.
Minorul trebuie asigurat şi încurajat că declaraţia sa în care
spune adevărul este foarte importantă pentru mersul justiţiei, nu neapărat
pentru a pedepsi pe cineva ci pentru a se afla adevărul; că tot ce-şi aminteşte
este important.
Aceste elemente conduc la realizarea contactului psihologic
între judecător şi minorul victimă, asigurându-se realizarea unei atmosfere
de dialog deschis, a unui climat de siguranţă şi încredere prin înlăturarea
tuturor elementelor ce ar putea influenţa defavorabil pe minor.
În situaţia în care audierea victimei urmează să se poarte asupra
unor fapte şi împrejurări de natură să pună minorul într-o situaţie
stânjenitoare, umilitoare, stare accentuată de prezenţa publicului din sala de
judecată, instanţa poate declara şedinţă secretă, în temeiul dispoziţiei art.
290 C proc. pen.
Audierea victimei minore în şedinţă secretă rezidă din
dispoziţiile art. 22 din Legea nr.272/2004 potrivit căruia "copilul are dreptul
la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale,
fiind interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a
copilului sau dreptul acestuia la viaţa intimă, privată şi familială".
Studiile psihologice au dovedit însă că, deşi foarte valoroase
declaraţiile victimei trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi
responsabilitate deoarece independente de voinţa acestora, pot denatura
faptele.
158
La aprecierea declaraţiei victimei, judecătorul trebuia să ţină
seama de modul în care minorul a păstrat în memorie evenimentul
traumatizant, de modul în care a perceput evenimentul, de modul în care
poate să îşi amintească evenimentul traumatizant, de modul în care poate să-
l exprime, de modul în care vrea sau în care este interesată sa exprime
evenimentul traumatizant. Caracteristic fazei de judecată a procesului penal
este faptul că între victimă şi magistraţi se stabileşte cu ocazia audierii
nemijlocite de către judecător o legătură mediată prin intermediul avocatului
acesta din urmă fiind cel care va afla doleanţele victimei şi le va prezenta
instanţei. Din punct de vedere psihologic victima poate să colaboreze cu
avocatul şi instanţa de judecată sau poate să manifeste reticenţă în legătură
cu posibilitatea şi disponibilitatea instanţei de a rezolva situaţia.
Şi necesitatea reparării prejudiciilor cauzate prin infracţiune
determină o perspectivă psihologică asupra categoriilor de prejudicii de
natură morală datorată traumei psihice suportate.
S-au identificat 1:
- prejudicii constând în dureri fizice sau psihice;
- prejudiciul estetic (sluţirea victimei);
- prejudiciul de agrement (compensaţii aduse la modul de viaţă
ce se datorează alterării integrităţii sale funcţional-fiziologice);
- prejudiciul juvenil (prejudiciul moral suferit de un tânăr ce-şi
vede reduse speranţele de viaţă);
Nu întotdeauna la formele procesului penal victima are
satisfacţia acoperirii prejudiciului produs, acest fapt datorându-se mai
multor factori (starea materială a infractorului, posibilitatea dovedirii
prejudiciului produs).
Prin adoptarea Legii nr.211/2004 această chestiune are într-o
anumită măsură o rezolvare.
Cazuistica relevă că infracţiunile în care minorii apar cel mai
frecvent ca victime sunt cele privitoare la viaţa sexuală, la integritatea fizică
şi morală a minorilor precum şi cel privitoare la libertatea persoanei.
Calitatea persoanelor implicate în cercetarea si judecarea
cauzelor cu minori
În cauzele penale pentru stabilirea adevărului contează nu numai
pregătirea profesională pe care o are poliţistul sau magistratul, predominant

1
Tudorel Butoi, Victimologie - curs universitar. Editura Pinguin Book, 2004, pag. 121
159
natură juridică, ci şi anumite caracteristici psihologice ale personalităţi sale
care conjugate cu cele ale altor persoane implicate în scenariul judiciar,
facilitează derularea acţiunii judiciare.
Persoanele implicate în cercetarea şi judecarea cauzelor - cu
minori fie ei victime sau infractori - deosebit de complexe datorită
exigenţele legale, morale şi de competenţă, cer profesioniştilor implicaţi
cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legale, armonizarea într-o
sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul lor
deontologic dar şi valorificarea maximă a potenţialului psihologic.
Cunoştinţele de psihologie devin obligatorii pentru persoana
însărcinată cu derularea anchetei judiciare, ştiut fiind că mai ales în cazul
persoanelor imature şi labile emoţional, cum sunt de regulă minorii, fără
experienţă în raport cu situaţiile de acest gen, este necesară crearea unui
climat de siguranţă şi încredere reciprocă a unui dialog deschis, degajat în
care aceştia să-şi înţeleagă statutul în faţa autorităţilor şi obligaţiile ce le
revin.
Mai mult de atât persoana care instrumentează cauzele cu minori
este necesar să se pregătească continuu şi în domeniul ştiinţelor conexe:
psihologia dezvoltării, victimologie, sociologie.
Pe de altă parte, profesioniştii implicaţi trebuie să aibă o
concepţie clară despre lume şi viaţă, despre societate şi legile ce o
guvernează. Ei trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau, şi ale cui sunt
valorile şi interesele pe care le apără.
Gândirea profesionistului trebuie să se caracterizeze prin
claritate, profunzime, rigoare, mobilitate şi coerenţă şi să se bazeze pe un
dezvoltat spirit critic. Să sesizeze amănuntele contradictorii, neplauzibile,
inadvertenţele, să deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de
nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare pentru
că numai în acest fel va putea fundamenta o soluţie judiciară.
În activitatea de stabilire pe bază de probe a stării de fapt,
poliţistul sau magistratul operează reversibil şi recursiv, acesta stochează
informaţiile şi menţine continuitatea fluxului informaţional.
Memoria nu cuprinde numai - informaţia pur cantitativă despre
relatările celui intervievat ci şi evaluări le, interpretările acestei informaţii
prin prisma criteriilor socioculturale, etice, estetice, filosofice proprii.
Integritatea senzorială constituie comportamentul profesional
echilibrat pe fondul psiho - fiziologic general pozitiv, respectiv imaginaţia
160
pentru înţelegerea unor situaţii, fapte sau împrejurări care-i sunt doar
sugerate pe parcursul relatării, o mare stabilitate şi o bună concentrare.
Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a
personalităţii anchetatorului şi stă la baza unor calităţi necesare în reuşita
activităţii anchetatorului, relativ tact, răbdare, toleranţă, disponibilitate de a
asculta, disponibilitate empatică, stăpânire de sine, toate acestea conferind
un fond psihologic general pozitiv.
Incompatibile cu rolul de anchetator sunt aroganţa, vanitatea,
dezgustul, plictiseala, suspicionarea anumitor categorii ca fiind infractori
(rromi recidivişti).
Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă,
nervoasă, iritată sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică
la alte, ori preocupat de propriile-i probleme, şansele de a-şi atinge scopul
sunt foarte reduse.

161