GENURILE ŞI SPECIILE LITERARE

Ion Luca Caragiale afirma că „operele omeneşti se înlănţuiesc astfel cu procesele naturii, dar, în acelaşi timp, se opun acesteia. Căci orice operă este un obiect nou în natură, pe care natura singură nu l-a putut produce.[...] Calitatea lor deosebită nu provine din punctul pe care îl ocupă într-o serie omogenă, ci tocmai din faptul că nu aparţin unei serii, nu s-au repetat şi nu sunt repetabile1.” Clasificarea operelor literare în funcţie de genuri provine din tradiţia antică şi este acum acceptată, deşi, de-a lungul timpului a stârnit numeroase controverse. Ca principiu de clasificare a poeziei s-a acceptat, din timpurile lui Aristotel şi Platon, caracterul subiectului vorbitor, aşa cum se regăsesc în schema păstrată în Ars gramatica lui Diomedes (secolul IV): genus dramaticum sau dialogus care conţine enunţurile personajelor create de autor, genus narrativum, enunţul poetului însuşi, şi genus mixtum, opera care îmbină naraţiunea autorului cu enunţurile personajelor2. Pentru prima dată s-a vorbit despre genuri în antichitatea grecească. Dintre primele manifestări ale genurilor s-au diferenţiat, mai întâi, epicul şi liricul. Poezia epică a cunoscut forme expresive în secolul al IX-lea, prin Homer, iar poezia lirică ajunge la maturitate artistică abia în secolul al VII-lea, în timp ce drama este ultima care se desprinde ca gen de sine-stătător, bine definit, la începutul secolului al V-lea. Categoriile de gen şi de specii reprezintă relaţii distincte şi se pot asocia, mai ales că specia ţine de natura operei, de coordonatele ei principale: timpul şi spaţiul, respectiv compoziţia acesteia. Genurile sunt tipuri fundamentale ale reprezentării literare,3 ele nu sunt simple grupări ale operelor literare, ci se definesc ca atitudini care confirmă particularităţile comunicării literare. Epicul pregăteşte şansele atitudinii lirice, prin epic se parcurge calea de la realitatea cunoscută, o lume obiectivă, la aceea a existenţei conştiente a omului4.
1

I. L. Caragiale, Câteva păreri, în Despre literatură, apud Irina Petraş, în Genuri şi specii literare, Bucureşti, Editura Demiurg, 1993, p. 8. 2 Irina Petraş, op. cit., p. 10. 3 Ion Vlad, Descoperirea operei, p. 111-119, apud Irina Petraş, op. cit., p. 18. 4 Ibidem, p. 16.

„familie”. p. . Genul epic este genul redării unor fapte. atunci când naratorul este şi unul dintre personaje. 2. Specii lirice populare: doina. 2. 9. în general. acoperă în linii mari. elegia.Chiar dacă are o structură credincioasă modelului consacrat.1. romanţa. idila. a unui şir de întâmplări la care participă personaje. Acţiunea şi personajele se pot deplasa în spaţii diverse. iar timpul nu este limitat. domeniul cunoscut al poeziei.2. este permeabil la factori diverşi. Alba Iulia. „origine”5. Opera epică are următoarele caracteristici: • • • prezintă un şir de întâmplări la care participă personaje. Genurile literare Când operele literare pot fi grupate după asemănări de structură. scop şi trăsături vorbim despre genuri literare. Elemente de teorie literară cu aplicaţii pe texte. pastelul. operă a situaţiei şi a compoziţiei alerte pare să fi recomandat cinematografului un ritm compoziţional propriu. bocetul. Relatarea se face la persoana a III-a. imnul. meditaţia. sentimente pe care le transmite prin vocea sa interioară. Specii lirice din literatura cultă: oda. Termenul provine din latinescul „genus” şi înseamnă „neam”. satira. Editura Bălgrad. strigătura. iar schiţa. Opera lirică exprimă sentimentele trăite cu intensitate de autor. ideile şi gândurile autorului sunt transmise indirect prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Memorialul sau reportajul literar în contact cu romanul şi povestirea cunosc numeroase modificări.1. Se pot nara fapte petrecute de-a lungul câtorva generaţii sau întâmplări ce se succed în câteva ore. al comunicării de sine. Genul liric este genul confesiunii. dar se poate face şi la persoana I. Creaţii literare aparţinând genului liric întâlnim atât în literatura populară cât şi în cea cultă. 5 Sabina Ciorogar. modul dominant de expunere este naraţiunea.1. 2.1. eul liric.

personajele sunt lăsate să trăiască prin replici.Speciile literare aparţinând genului epic sunt clasificate în funcţie de amploarea acţiunii şi de numărul de personaje. 1993. cu puţine personaje. desfăşurată pe mai multe planuri.3. se pot clar asocia. comedia. Bucureşti. legenda. De aceea trebuie să respecte condiţiile reprezentării. p. Aceste opere trebuie să respecte anumite limite de spaţiu şi timp. povestirea. de părţi în unitatea ireductibilă a operei finite). Genul dramatic cuprinde operele create pentru a fi reprezentate pe scenă. poemul. mai ales că ultima categorie. romanul. Oraţia). iar numărul personajelor şi al tablourilor trebuie adaptat la condiţiile materiale ale scenei. de coordonatele ei principiale: timp şi spaţiu. nuvela. Descoperirea operei. cântece rituale (Pluguşorul. 18. b) în literatura cultă: balada cultă. Speciile literare Categoriile de gen şi de specii reprezintă relaţii distincte. . epopeea. mesajul este transmis atât prin textul propriu-zis cât şi prin indicaţiile scenice. Editura Demiurg. Genuri şi specii literare. parabola. cu un număr mare de personaje. fabula. În funcţie de aceste trăsături. desfăşurată pe un singur plan. drama. Operele dramatice au următoarele caracteristici: • • • • sunt împărţite în acte şi scene. redusă la un singur eveniment.. dar şi complexă. modul dominant de expunere este dialogul. conţinând mai multe evenimente din viaţa personajelor.6 6 Ion Vlad. Acţiunea poate fi simplă. ca ordonare de elemente. Speciile literare ale genului dramatic sunt: tragedia.2. apud Irina Petraş. specia. aparţine unei categorii esenţiale a operei. ţine de natura operei. compoziţia (element ce se concepe ca sistem. basmul. 2. schiţa. 2. speciile genului epic sunt: a) în literatura populară: balada sau cântecul bătrânesc.1.

c) nuvela este o specie a genului epic de dimensiuni mai dezvoltate decât ale schiţei. are două părţi: întâmplarea propriu-zisă şi morala. b) comedia este specia genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri. cu personaje puţine. d) romanul este specia genului epic de dimensiuni ample. conflictul este concentrat. plante sau animale care surprind tipuri umane. cu acţiune simplă. are un final fericit. eroice. surprinzând diferite aspecte ale vieţii sub toate aspectele ei.2.2.2. ceremonialul relatării. desfăşurată pe mai multe planuri. 2. ci din trecut. desfăşurată pe un singur plan. Speciile genului epic a) schiţa este o specie a genului epic în proză de dimensiuni reduse. g) balada este specia genului epic în versuri care relatează fapte şi întâmplări neobişnuite. . iar accentul este pus pe comportamentul personajului principal şi nu pe acţiune. are caracter scenic deoarece personajele sunt puse să dialogheze. cu un număr mare de personaje. conţine mai multe episoade. care narează o succesiune de fapte măreţe. lineară. cu acţiune complexă. modalitatea narativă preferată este evocarea. cu acţiune simplă desfăşurată pe un singur plan. prezintă conflicte puternice (exterioare şi interioare). iar personajele sunt însufleţite de sentimente nobile. f) poemul este specia genului epic în versuri. redă atmosfera vremii şi culoarea locală. iar între narator şi receptor există o relaţie specială. în care este surprins un episod semnificativ din viaţa personajului principal. o convenţie care implică oralitatea. e) fabula este specia genului epic în versuri care are personaje.2. are acţiune simplă şi de scurtă durată.1. Speciile genului dramatic a) drama este specia genului dramatic ce prezintă o întâmplare din istoria reală. personajele sunt puţine şi prezentate în antiteză. caractere. b) povestirea este o specie a genului epic care prezintă o singură întâmplare. dar nu din contemporaneitate.

1996. Formele principale ale comicului sunt: umorul. p. Eroul tragic clasic se caracterizează prin unitate şi consecvenţă. tipuri umane. Ele au fost preluate de literatura latină. de moravuri şi caracter. Comicul rezultă din contrastul dintre frumos si urât. fixitatea caracterelor. dintre vechi şi nou. satira. de nume. Editura Humanitas. dintre esenţa şi aparenţă. Editura Vestala. tragicul provine din conflictul dintre pasiune şi datorie. dintre raţiune şi sentiment . tragicul provine în principal din conflictul dintre erou şi destin. înlocuită. dintre valoare şi nonvaloare.Comicul constă în acţiuni. cea din urmă fiind considerată de Aristotel una dintre dominantele acestui tip de erou. neamestecul tragicului cu comicul. Bucureşti. ironia. Aceste norme au fost criticate de romantici germani şi francezi. de clasicismul francez. situaţii. în ***Concepte operaţionale. Bucureşti. vina tragică. încât purtătorii valorilor pe care le socotim mai preţioase sunt sortiţi suferinţei şi nimicirii”9. însă. 7 Henry Bergson. dintre viu si mecanic7. sarcasmul şi grotescul. iar din punct de vedere al sursei. apud Marian Vasile. 9 Tudor Vianu. . 8 Aristotel. Structura şi normele tragediei clasice erau: unitatea de subiect. c) tragedia este opera dramatică în versuri care prezintă personaje eroice în situaţii conflictuale excepţionale. dintre scop şi mijloace. a devenit nucleul în funcţie de care s-a teoretizat şi s-a dezvoltat genul dramatic în literatura europeană. p. Noţiuni de teoria literaturii. 2005. În ciuda morţii eroului valoarea reprezentată de el triumfă. Bucureşti. p. în *** Concepte operaţionale. identificăm drept principale tipuri de comic: de situaţie. de limbaj. 108. Tragicul este o categorie estetică ce presupune un conflict puternic între o personalitate de excepţie. valoarea respectivă are o dimensiune simbolică şi de aceea odată cu moartea personajului tragic se prăbuşeşte o întreagă ordine a lucrurilor. În Antichitate. Le mequanique plaqué sur le vivant. Poetica. cu una nouă. replici. 20. 20. moravuri care provoacă râsul şi care nu periclitează prin gravitatea lor existenţa celor implicaţi. în măsură să trezească spaima sau mila. purtătoare a unei valori. 2005. Deşi reprezentată de un erou anume. Specia numită tragedie aşa cum a fost înţeleasă de Aristotel8. de Renaşterea italiană. Editura Humanitas. unitatea de loc. Tudor Vianu considera tragică „orice viziune a lumii care presupune o astfel de rânduială a lucrurilor. şi forţe adverse care îi provoacă suferinţa şi nimicirea. mai târziu în clasicismul francez. unitatea de timp.

Elemente de teorie literară cu aplicaţii pe texte. Editura Demiurg. Irina VASILE. Editura Humanitas. Sabina PETRAŞ. 1996. 200. Editura Vestala. 1996. Bucureşti. Editura Bălgrad. 1993. Noţiuni de teoria literaturii. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Marian VLAD. Ion Concepte operaţionale. Genuri şi specii literare. Bucureşti. . Bucureşti. Alba Iulia.BIBLIOGRAFIE XXX CIOROGAR. 2005.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful