Portofoliu

Limba şi Literatura
Română

Chirvase Andreea
Cls. a X-a D
Basmul românesc
- structură şi semnificaţii-

George Călinescu, în studiul “Estetica basmului”, consideră că această

specie literară nu este decât o oglindire a realităţii, o transpunere în
fantastic a realului, având un caracter alegoric. De asemenea, consideră că
„basmul este un gen vast, depăşind cu mult românul, fiind mitologie, etică,
ştiinţă, observare morală, oglindire a vieţii în moduri fabuloase”.
Personajele - oameni, dar şi fiinţe himerice - sunt personaje simbolice,
reprezentând binele şi răul în diverse situaţii. Conflictul dintre bine şi rău se
încheie, de obicei, prin triumful binelui asupra răului.
La fel ca în “Povestea lui Harap-Alb”, eroul primeşte ajutor din partea unor
fiinţe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice şi se confruntă cu
antagonistul. Harap - Alb are trăsături omeneşti, el fiind puternic umanizat şi
principala sa calitate fiind bunătatea, nicidecum puterile supranaturale. În
procesul său de formare se pot distinge trei etape: mai întâi el este tânărul
lipsit de curaj, cel mai mic dintre fii craiului, “boboc în trebi d-aiste”,
“luminat crăişor”, cum este numit prin antifrază de Sfânta Duminică. Drumul
său iniţiatic reprezintă o serie de simboluri: podul, care reprezintă trecerea
spre o nouă treaptă a fiinţei, fântâna, cu o dublă conotaţie - reprezintă
capcana şi totodată loc de regăsire a sinelui - simbolizează botezul fiului de
împărat, când capătă numele oximoronic cu valoare simbolică şi pădurea -
labirint, loc de iniţiere ce nu poate lipsi din experienţa de maturizare a nici
unui tânăr.
Acţiunea este structurată pe episoade, în situaţia iniţială fiind prezentată
starea de echilibru - craiul are trei feciori, Verde - Împărat are trei fete, -
stare care va fi deranjată prin sosirea ”cartii” lui Verde - Împărat, care îi
cere fratelui său să îi trimită unul din fii pentru a-i lăsa împărăţia. Acţiunea
de recuperare a echilibrului începe când fiii mai mari ai craiului pornesc spre
împărăţia lui Verde - Împărat, dar în cele din urmă doar mezinul reuşeşte să
treacă de proba tatălui lor, cu ajutorul Sfintei Duminici. În final, restabilirea
echilibrului are loc prin dezvăluirea identităţii lui Harap - Alb şi prin primirea
răsplăţii, adică statutul de împărat şi căsătoria cu fata Împăratului Roş.
 În concluzie, basmul “Povestea lui Harap – Alb”, prin structura şi
semnificaţiile sale, reprezintă o operă complexă, demnă de scriitorul
humuleştean Ion Creangă.

Basmul cult
– argumentare -

Basmul este specia literară a genului epic, de mare întindere în

proză sau în versuri, în care întâmplările reale se împletesc cu cele imaginare
iar binele triumfă asupra răului.
George Călinescu afirmă în “Estetica basmului” că „basmul este un gen
vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observare
morală, oglindire a vieţii în moduri fabuloase”. Acelaşi lucru îl putem spune
despre “Povestea lui Harap-Alb”, basmul cult al lui Ion Creangă.
Opera se încadrează perfect în structura epică a basmului cult, având
elemente din cadrul basmului popular. Aceasta conţine o formulă iniţială:
“Amu cică era odata”, o formulă mediană: “Ca cuvântul din poveste, înainte
mult mai estea” şi formulă finală: ”Şi a ţinut veselia ani intregi”.
La nivel structural, basmul lui Creangă respectă tiparul narativ al celor
populare stabilit de Vladimir Propp în studiul “Morfologia basmului”: situaţia
iniţială de echilibru, care este anunţată prin existenţa celor doi fraţi, craiul
şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt; dezechilibrul care
coincide absenţei unui moştenitor al tronului lui Verde Împărat, care are
numai fete; călătoria mezinului se face în scopul refacerii echilibrului, ceea
ce reprezintă finalul fericit.
Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria
întreprinsă de Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării
eroului pentru viaţă. Scriitorul respectă structura şi tipologia basmului
popular, dar aducând totuşi unele modificări,creând o comunicare mai directă
cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor.
Personajul principal nu mai are calităţi excepţionale, ca în basmul
popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza, ci
are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte, dându-ne astfel seama
de autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul. Deşi aparţine tipologiei
voinicului din poveste, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Se
pune accent pe latura umană, el fiind indecis în faţa deciziilor sau fiind
copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate
excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. Titlul basmului
evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o
identitate reală , cea de fiu de crai şi una aparentă, cea de slugă a Spânului.
De asemenea, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru - alb”,
armonizarea defectelor şi a calităţilor umane.
Fabulosul este introdus prin intermediul unor caractere fantastice -
Gerilă, Setila, Flămânzilă, Ochila, Păsări-Lăţi-Lungila. Ei sunt simboluri ce
reprezintă idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele, dar şi
renunţarea la convenţii, căci dincolo de fizicul înspăimântător se află o
bunătate uimitoare.
Referitor la specificul artei literare, scriitorul individualizează cu
ajutorul detaliilor şi dramatizează acţiunea prin dialog.
La nivel fantastic, personajele sunt umanizate, nu numai prin
comportament şi mentalitate ci şi prin limbajul ce permite o localizare.
Personajele devin astfel nişte ţărani care vorbesc în grai moldovenesc.
Altă dominantă a scrisului său o reprezintă optimismul. Pentru a obţine
o veselie contagioasă, Creangă apelează la o variată gamă de mijloace
artistice: exprimarea poznaşă,: “Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”,
ironia realizată prin folosirea diminutivelor: “buzişoare”, “băuturică”,
zeflemisirea: “Tare mi- eşti drag !… Te- aş baga în sân, dar nu- ncapi de
urechi”, caracterizările pitoreşti, prezentarea unor oameni şi scene comice,
utilizarea unor porecle şi apelative caricaturale: “Buzilă ”, “mangosiţi”,
“farfariţi” sau a unor vorbe de duh: “Dă- i cu cinstea să peară ruşinea”.
Parcurgerea drumul maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni
convenţionale, momente ale subiectului: o situaţie iniţială de echilibru
(expoziţiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul
iniţial (intriga), apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie,
refacerea echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul).
Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, învierea este
realizată de farmazoană, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul
reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata împăratului Roş şi
împărăţia. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă
maturizarea eroului.
Improvizând pe marginea schemei tradiţionale a basmului, Ion
Creangă realizează prin Povestea lui Harap-Alb o operă care se
individualizează prin dramatizarea naraţiunii prin dialog, prin ritmul alert al
spunerii, prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa asupra aspectului
particular, prin nuanţarea mişcărilor şi a vieţii interioare ce fac personajele
sale inconfundabile.

Caracterizarea personajelor

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu

numeroase personaje simbolice, cu acţiuni
ce implica fabulosul şi care înfăţişează
parcurgerea drumului initiatic de către
erou, Harap - Alb.
Titlul basmului este un oximoron, deoarece
cuvântul “harap” înseamnă “negru”, având
aşadar sensul de “rob” şi marcând statutul
de “rob-alb” al mezinului. Harap – Alb
primeşte statutul de slugă atunci când
Spânul îl păcăleşte să între în fântână: "Fiul
craiului […] se potriveşte Spânului şi se bagă
în fântână, fără să-l trăsnească prin minte
ce i se poate întâmpla".
De asemenea, contrastul cromatic “negru –
alb” evidenţiază dualitatea personajului, armonizându-se calităţile şi
defectele acestuia. Acesta nu mai are calităţi excepţionale, nu mai are
capacitatea de a se metamorfoza, ca în basmul popular, ci este puternic
umanizat. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană. Harap-Alb este
gata să se lase stăpânit de frică şi este copleşit de rolul asumat, dar se
distinge printr-o calitate care îl impune ca erou exemplar: bunătatea.
Este caracterizat direct, din perspectiva naratorului, care îi consideră
„boboc în felul său la trebi de aieste” şi din perspectiva altor personaje –
Sfânta Duminică şi Spânul, care au opinii diferite. Sfânta Duminică îi
apreciază milostenia şi cuminţenia: „Vedea-te-aş împărat, luminate crăişor”
- , în timp ce Spânul îl dispreţuieşte: „slugă vicleană ce-mi eşti”.
Portretul său se conturează treptat prin mijloacele indirecte de
caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din limbaj, fapte sau
acţiuni. Dacă portretul fizic este aproape absent, fiind amintită doar
calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat,
prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate
( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ), ajungând în final, de statutul de
slugă la cel de stăpân absolut.
Lui Harap-Alb îi este opus Spânul, simbol al răului, întruchipând
inumanul. El întruchipează individul perfid, deprins a obţine avantaje şi
bogăţie prin înşelăciune. Personajul este conturat atât prin caracterizarea
directă făcută de narator sau de celelalte personaje, cât şi prin
caracterizare indirectă, comportamentul său şi relaţiile cu ceilaiţi compunând
un portret înfricoşător. Portretul fizic se reduce la o singură trăsătură,
exprimată direct, "un om spân". Văzându-se ajuns urmaş la tronul
împărătesc, Spânul devine arogant, dispreţuitor şi lăudăros, toate meritele
lui Harap-Alb şi le însuşeste el, pentru ca ştie să fie stăpân adevărat şi să-şi
strunească slugile, astfel că acestea să îndeplinească întocmai toate
poruncile, oricât ar fi de greu de dus la bun sfârşit: "Nu ştiţi dumneavoastră
ce poamă-a dracului e Harap-Alb aista. Până l-am dat pe brazdă, mi-am stupit
sufletul cu dânsul. Numai eu îţi vin de hac. Vorba ceea: frica păzeşte
bostănăria. Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb cât îi
lumea şi pământul".
Falsificându-şi un statul social, la care altfel n-ar fi avut acces, el
este, prin naştere, un om rău, fără o condiţie socială bună. Schimbându-şi
înfăţişarea, Spânul reuşeşte să-l determine pe fiul de crai să-l primească în
slujba sa, în ciuda sfatului primit de la tatăl său. Îşi construieşte un plan de
supunere a stăpânului său şi prin viclenie şi persuasiune, reuşeşte să îl
subordoneze. Impostorul se comportă ca un adevărat tiran, înjosindu-l pe
erou în orice fel. Pentru fetele împăratului, Spânul este rău şi neomeos, iar
sluga lui, Harap-Alb are o înfăţişare mult mai plăcută. Neîndurător, îl supune
pe Harap Alb unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat
şi pedepsit, în numele dreptăţii şi al demnităţii, aspiraţii etern umane. Spânul
se caracterizează şi prin antiteză cu Harap-Alb, scriitorul construind un
caracter răzbunător, viclean, care sfârşeşte rău, fiindcă nimic nu rămâne
nepedepsit din ceea ce înseamnă încălcarea firescului, a legilor nescrise.
Maturizat de experienţele dramatice, după ce trece de toate probele
la care a fost supus, eroul devine împărat. Cu alte cuvinte, depăşeşte
obstacolele oricărui proces de maturizare şi astfel Povestea lui Harap-Alb
devine un „roman de formare” cu subiect fabulos, ilustrând, de fapt,
povestea destinului uman.
 Garabet Ibrăileanu
- reprezentarea artistică a lumii humuleştene –

Garabet Ibrăileanu, prin teza sa – “basmul este o reprezentare

artistică a lumii contemporane scriitorului” - ne face să analizăm textul lui
Creangă dintr-o altă perspectivă, pentru a înţelege toate semnificaţiile
operei, prin prisma calităţilor şi defectelor morale.
Ion Creangă personifică defectele lumii în care a trăit cu ajutorul
personajelor himerice, Gerilă, Flămânzilă, Setila, Ochila şi Păsări-Lăţi-
Lungilă. Fiecare din aceştia reprezintă o trăsătură umană hiperbolizată
exhaustiv, într-o manieră caricaturală şi totodată greutăţile cu care se
confruntau ţăranii moldoveni din acele vremuri (frigul, foametea).
Ei reprezintă ţăranii obişnuiţi, care se tachinează, sunt mereu veseli,
ironici, sunt cinstiţi, loiali, întotdeauna gata să înfrunte greutăţile vieţii.
Trăsăturile lor pantagruelice sunt, ca în cazul eroilor lui Rabelais, un reflex al
dragostei de viaţă, al bucuriei de a trăi, grotescul lor neavând tonalitatea
terifiantă a monştrilor din basm. Putem descoperi o notă carnavelească,
grotească, ce aminteşte de măştile populare, ca o proiecţie a dorinţei
străvechi de a stăpâni natura. Aceşti uriaşi simbolizează puterile care omul
şi le-a dorit dintotdeauna : să descopere, să vadă şi să atingă totul, să
mănânce şi să bea pe săturate. În rest, se hârjonesc şi se ceartă, precum
copiii de ţărani din “Amintiri din Copilarie”.
De asemenea, omul spân şi omul roş sunt cei care reprezintă în lumea
humuleşteană temerile societăţii. Se ştie că omul spân este chel, şi îl putem
astfel compara cu tătarii, cei care cotropeau ţara şi distrugeau tot ce le
ieşea în cale.
În concluzie, sub aceste personaje, care la prima vedere par doar
simple ajutoare ale protagonistului, se ascunde realitatea din timpurile în
care a trăit Ion Creangă, fapt care este observat şi bine evidenţiat de
Garabet Ibrăileanu.
 Ion Creangă
- biografie -

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion

Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales
datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie. Are o opera vasta,
din care putem mentiona:
Poveşti : Punguţa cu doi bani (1875)
Capra cu trei iezi (1875) Soacra cu trei nurori (1875)
Dănilă Prepeleac (1876) Povestiri :
Fata babei şi fata moşneagului Acul şi barosul (1874)
(1877) Cinci pâini"' (1883)
Făt Frumos, fiul iepei (1877) Inul şi cămeşa (1874)
Povestea lui Harap-Alb (1877) Ion Roată şi Cuza-Vodă (1882)
Ivan Turbincă (1878) Moş Ion Roată şi Unirea (1880)
Povestea lui Ionică cel prost (1877) Păcală (1880)
Povestea lui Stan-Păţitul (1877) Prostia omenească (1874)
Povestea porcului (1876) Ursul păcălit de vulpe (1880)
Povestea poveştilor (1877-1878) Nuvele :
Povestea unui om leneş (1878) Moş Nichifor Coţcariul (1877)
Popa Duhul (1879)
Romane autobiografice
Amintiri din copilărie (1879).
Critică
• George Călinescu
“Viaţa lui Ion Creangă” (1938)
“Ion Creangă” (Viaţa şi opera), Prefaţa de Eugen Simion, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1966
“Ion Creangă” (Viaţa şi opera), Editura Minerva, Bucureşti,
1972.
• Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
• Mircea Mot, Ion Creangă şi impactul cu cititorul, Editura Paralela 45
• Dan Grădinaru, Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002
Bibliografie
 ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creangă

 www.referat.ro

 www.ioncreanga.eu
Hanu Ancuţei
Mihail Sadoveanu
 Mihail Sadoveanu
- biografie –

1880 - Pe data de 5 noiembrie, se naşte la Pascani, înregistrat pentru început

sub numele mamei sale.
1887 - Mihail Sadoveanu este în clasa I la şcoala primară din satul Vatra
Pascani. În povestirea "Domnu Trandafir" este evocată figura celui care l-a
învăţat "ortografia şi istoria".
1897 - În săptămânalul "Dracu" din Bucureşti, apare schiţa “Domnişoara M
din Fălticeni”, semnată cu pseudonimul Mihai din Paşcani.
1904 - Primeşte un post de copist la Casa Şcoalelor, în Bucureşti. În acest an
se produce o primă mare cristalizare a acumulărilor sadoveniene: apariţia
succesivă a patru volume de proză: “Povestiri”, “Şoimii”, “Dureri înăbuşite”,
“Crâşma lui moş Precu”.
1908 - Îi apar volumele: “Duduia Margareta”, “O istorie de demult”, “Oameni
şi locuri”.
1915 - Apare romanul “Neamul Şoimăreştilor”, marcând o nouă etapă
scriitoricească.
1918 - După încetarea războiului mondial, Sadoveanu se va stabili la Iaşi, în
fosta casă a lui Kogălniceanu din Copou , unde va concepe peste 30 de titluri
din opera sa.
1925 - Apare romanul “Venea o moară pe Siret”.
1926 - Ţara de dincolo de negură” şi “Dumbrava minunata”.
1934, 1935, 1942 – “Viaţa lui Ştefan cel Mare”, “Ucenicia lui Ionuţ”, “Oamenii
Măriei Sale”.
1961 - Bolnav de câţiva ani, aproape orb şi marcat de dureri familiale, se
stinge din viaţă la 19 octombrie.
 Povestirea – specie complexă

Povestirea - specia genului epic, de dimensiuni mai reduse decât nuvela

şi mai întinsă decât schiţa, care se limitează la nararea unui singur fapt epic
şi având un număr redus de personaje. Povestirea este o naraţiune
subiectivizată, adică relatarea este doar un mesager al întâmplării. În
povestire, accentul cade pe situaţia narată şi mai puţin pe personaje, de
aceea subiectul este mai puţin riguros decât în cazul schiţei şi al nuvelei, iar
acţiunea este mai destinsă, mai puţin tensionată decât în nuvelă.
În “Hanu Ancuţei”, Sadoveanu foloseşte povestirea în ramă, deoarece
în cadrul firului narativ intervin istorisiri relatate de către unul din cei care
au poposit la han pentru odihnă sau petrecere. Povestitorii sunt participanţi
sau martori ai evenimentelor narate şi mai rar doar mesageri ai întâmplărilor
relatate. Timpul narativ este plasat într-un timp al trecutului, într-un timp
mitic românesc, posibile oricând în cadrul spiritualităţii şi credinţei
străvechi. Povestirile au un mare grad de subiectivism, ilustrând implicarea
afectivă a naratorilor , iar spaţiul acţiunii este un topos: hanul sau
împrejurimile acestuia.
Tehnica este preluată din literatura orientală, din “1001 de nopti”,
cultivată în literatura europeană de Boccaccio în “Decameronul” sau de
Geoffrey Chaucher în “Povestiri din Canterburry”.
Ceremonialul spunerii implică încadrarea povestitorului, declanşarea
relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei
prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate)
şi cel al discursului (al momentului narării).
“Hanu Ancuţei” rămâne o capodoperă a litaraturii române şi a prozei lui
Mihail Sadoveanu, lectură ciclului fiind un manual de înţelegere a speciei şi
confirmând încadrarea autorului în familia povestitorilor din literatura
romană alături de Neculce, Negruzzi sau Creangă.
 Hanu Ancuţei
- dimensiune mitică şi arhetipală –

Mihail Sadoveanu e un autor croit parcă înadins pentru o interpretare

inspirată de critică arhetipală. Aura mitică a eroilor săi sare în ochi, aburul
legendei pluteşte peste întâmplările relatate de el, chiar atunci când
povesteşte nişte simple isprăvi vânătoreşti. Scriitorul nu ascunde această,
dimpotrivă, ţine să o ştim şi ne-o aduce la cunoştinţă adeseori.
Scriitorul evocă istoria unui popor, dându-i dimensiuni mitice,
individualizând-o. El este în primul rând un povestitor, iar povestirea căpăta
rezonanţe de poem sau baladă, păstrând accente de revoltă şi un profund
sentiment de nemulţumire, generat de nevoia de libertate. În acest sens,
descoperim tendinţa de retragere într-un timp din trecut, mitic şi de
rezistenţă în faţa civilizaţiei.
Personajele sunt de un timp şi spaţiu mitic, pare că nimeni şi nimic nu
se schimbă indiferent de cât timp trece şi trăsăturile lor se transmit la
urmaşi iar această permanentă asemănare extrem de tulburătoare dă
senzaţia de arhetip. În viziunea lui Sadoveanu natura e neschimbată şi
trăsăturile fundamentale ale oameniilor rămân la fel de-a lungul vremii. El
crează arhetipuri, oameni nemuritori, ce nu se lasă schimbaţi, exprimând
astfel permanenţa sufletului moldovenesc.
Fie că sunt naratori personaj sau naratori martor, discursul narativ va
fi întotdeauna prezent, îmbinându-se cu diegeză, predominanad fiecare în
funcţie de povestitor. La fel se distinge şi reacţia ascultătorilor ţinând cont
de acelaşi criteriu, şi anume tipul naratorului. Un alt aspect ce poate fi
comentat este felul în care aceştia îşi aleg istorisirile, rămânând ca apoi să
fie stabilite procedeele narative de care aceştia s-au folosit. De asemenea
putem observa în fiecare capitol o scurtă caracterizare a celui ce vine în
lumina focului pentru a-şi face cunoscută întâmplarea.
Hanul, focul şi timpul sunt suprapersonajele ce trimit către poveste.
Hanul este topos central în lumea sadoveniană , fiind locul unde se adună
“toate poveştile care se aud din om în om”. Fiecare dintre povestitorii de la
han , relatează poveşti din tinereţea lor, poveşti care au avut loc la han.
Acestea îi dau un caracter mitic, evidenţiindu-i vechimea şi continuitatea.
Timpul se transformă în spaţiu, iar spaţiul hanului, fiind mitic cum e şi timpul,
se caracterizează prin repetare. Are de asemenea o dublă natură, reală şi
mitică; ziua porţile se deschid spre drumuri şi existenţe umane, iar noaptea
se închid, definind un spaţiu întors asupra lui însuşi, ca un tărâm al
imaginaţiei.
“Sadoveanu nu scrie despre o lume , el creează o lume [...] transferă
mâncarea băutura , petrecerea întru poveste- cu ceremonialul lor cu tot-
asupra unei lumi compuse în fapt din oameni simpli “lucrători cu
braţele.”(Nicolae Manolescu)
Vinul şi focul sunt de asemenea elemente care fac parte din ceremonialul
povestirii în “Hanu Ancuţei”. Vinul, care este băutura vieţii şi a nemuririi are
un rol foarte important în iniţierea naratorilor. El ,,dezleagă limba” şi crează
atmosfera degajată. În antichitatea greacă, vinul era supranumit ,,sângele lui
Dionisos”, de aceea în “Hanu Ancuţei” are o semnificaţie aparte, putând fi
considerat un continuator al povestirilor, totodată readucând trecutul în
actualitate. Este o componentă a ritualului:,, aşteptând pe Ancuţa ,cu oale
nouă şi vin proaspăt, au prins a ne apropia unii de alţii”, deoarece nici ,, apa pe
care o scoate moş Zaharia Fântânarul, la lumină cu mare meşteşug nu-i aşa
de gustoasă ca vinul”.
Pe lângă vin, focul este tot un simbol al iubirii, al pasiunii şi al dorinţei.
Hanul Ancuţei focul are tot un rol de iniţiere în povestire: ,,Pe lângă porţi, pe
care le cunoşti, avem popas la focul acesta lume bună care cearcă vinul nou.
Am tăiat pui graşi - am scos din cuptor azi pâne proaspătă”. De asemenea,
focul luminează minţile povestitorilor, el fiind o legătură dintre trecut şi
prezent; totodată simbolizează şi continuitatea prezentă în ‘Hanu Ancuţei”.
Astfel , cele nouă povestiri se dovedesc a fi puternic corelate,
constituind o operă unică în literatura română, fiind puternic marcată de
dimensiunea mitică prin personajele sale , dar mai ales suprapersonajele:
hanul, focul şi toposul.
 Cealaltă Ancuţă
- povestire complexă -

În “Cealalta Ancuţă” este prezentată de Ienache Coropcarul - martor

al întâmplării şi personaj împotriva voinţei sale - o altă poveste de dragoste,
cea dintre răzeşul Todiriţă Catană şi duduca Varvara, sora vornicului Bobeică.
Prezenţa sa la momentele cheie ale întâmplării reprezintă un motiv
pentru care Ienache accentuează faptele ce s-au petrecut. El păstrează
tema iubirii pentru ca trecerea să nu fie prea bruscă. Toate acestea ar putea
constitui raţionamenul pentru care a ales această întâmplare. În acest capitol
apare pentru prima oară ca procedeu narativ naratorul necreditabil,cauza
plasării coropcarului în jurul lui Todiriţă Catană în momentele cele mai
importante fiind pusă pe seama omisiunii de informaţii. Prezentare este cea
care predomină în acest caz, dialogul este prezent numai în fragmentul în
care Ienache şi Toderita merg pe acelaşi drum. “Cealalta Ancuţă” este
constituită dintr-o povestire amplă; capitolul, spre deosebire de toate
celelalte, nu conţine caracterizarea naratorului.
Deschiderea spaţiului narativ începe cu prezentarea oamenilor de
altădată, când “coropcarii erau îmbrăţişaţi prin sate ca nişte prietini buni”,
iar când ”te miluia un boier, nu-ţi dădea un crăiţar, ci un ban de aur. S-a
întâmplat ca eu să fiu tânăr, să trăiesc pe-atuncea şi să mă bucur altfel de
viaţă. Hălăduiam fără grijă şi eram cu chimirul bine captusit”.
Povestirea lui începe cu intriga erotică, în care personajul principal este
Todiriţă Catană, răzeş "nebun şi nemernic", îndrăgostit de duducă Varvara,
Personajului-martor îi apare ca “ om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în
spate. Avea mustăţi bălai şi ochi negri şi se uita fudul în juru-i." Todirita
fusese prins după "muncă şi bătălie" de oamenii stăpânirii, fiind bătut "peste
fălci cum se cuvine". Pentru îndrăzneala sa şi datorită modului în care a
evadat din turnul Goliei, Catană este văzut de oameni ca un "zălud".
Deşi acţiunea este tensionată, naratorul alcătuieşte şi alte portrete
semnificative: "Ancuţa de altădată era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-
acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două făclii mititele. Răzăşul s-a
uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe o laiţă pistoalele şi iataganul...".
Ancuţa de altădată este o variantă a Ancuţei din timpul poveştilor de la han,
o copie perfectă, iar apropierea lor conexează cele două praguri temporale
ale povestirii, timpul istoriei şi timpul naraţiunii. Întâmplările iau o
întorsătură fulgerătoare: Costea Căruntu, şeful arnăuţilor, doreşte să-l
prindă pe Todiriţă Catană şi poposeşte pentru scurt timp la han, prilej pentru
un alt festin: "Şi-ntr-un sfert de ceas, cât au mai stat acolo oamenii
stăpânirii, lelea Ancuţa m-a coborât cu dansa în pivniţă ş-am scos amândoi la
lună cofe cu vin." Jupân Costea Căruntu se dovedeşte a fi o persoană credulă
şi cade în cursa întinsă de cealaltă Ancuţa, care îl sfătuieşte să treacă apa
Moldovei pe un pod umblător pe la Timisesti. Fiind prea mulţi, trec cu podul
mai întâi fata şi arnăutul, restul rămânând pe celălalt mal, Todirita Catană
având destul timp să se lupte cu arnăuţii şi să fugă cu duduca Varvara.
Abia dimineaţă misterul este dezlegat: "Am găsit într-o şaică pe
moşneag legat. Şi-n cealaltă şaică pe jupân Costea, strâns în funii până la
sânge, cu căluş de răşină-n gură. Când l-am slobozit din funii şi i-am dat afară
căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-a stupit în
prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat."
În concluzie, opera literară "Cealaltă Ancuţă" este o povestire
complexă, puternic marcată de jovialitate, iubire, în care miticul se răsfrânge
prin prezenţa legendarului han şi a personajelor sale.
 Cealaltă Ancuţă
- caracterizarea personajelor –

Narator în “Cealalta Ancuţă” este meşterul Ienache coropcarul. El îi

introduce pe ascultători într-un timp specific povestirii: “întunecimea
înserării” lângă “focul aţipit în blăniţa-i de spuză”.
Acesta povesteşte o întâmplare la care a fost martor şi apoi
participant fără voie: evadarea lui Todirita Catană, care, cu ajutorul Ancuţei
o răpeşte pe duducă Varvara, sora vornicului Bobeică.
Todiriţă Catană este un personaj impresionant în primul rând prin
forţa şi vitejia sa, aşa cum spune bătrânul arnăut: " Aista-i un zălud care a
făcut slujbă şi-n oastea nemţască, - şi i-a spăriat şi pe nemţi. Şi s-a oştit şi-n
războaie adevărate şi are pe el crestături de gloanţe şi de sabie. Calul fuge în
goană şi el stă în picioare în şa. Ridică sacul de orz în mâna dreaptă. Bate ca
un berbec cu capul, şi pe cine-l păleşte îl dă jos fără suflare”.
Povestitorul este foarte puţin interesat de psihicul personajului;
aflăm despre el că e cutezător şi fără patimă: "Pentru o dragoste pot să dau
şi tinereţile mele." Autorul îl cunoste pe Todirita într-un târg , acesta fiind
prizonierul unor ostaşi care se temeau oarecum de el, deoarece “Câţi ţigani şi
slujbaşi boiereşti îl ajungeau, pe toţi îi stâlcea şi-i dobora”. Datorită
ajutorului primit de la Ancuţa, scapă de oamenii legii, reuşeşte să plece cu
duducă Varvara şi îl pedepseşte pe Costea: “Cand l-am slobozit din funii îşi i-
am dat afară căluşul, a început a se prăvăli într-o parte şi-ntr-alta tehui şi şi-
a stupit în prund dinţii de dinainte amestecaţi cu sânge închegat.”
Diferenţa dintre scriitor şi narator este vizibilă în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de faptele relatate şi faţă de eroul povestirii. Coropcarul
dezaprobă faptele lui Todiriţă Catană (pe care îl ajută numai de frică) şi este
un apărător al ordinii stabilite , dar în ciuda atitudinii , din întrega povestire
se deduce o puternică simpatie faţă de erou , un mesaj de revoltă împotriva a
tot ceea ce îndrăgeşte libera afirmare a fiinţei umane , a sentimentelor care
nu cunosc bariere sociale.
 O alta figură importantă este Ancuţa: "Ancuţa de altădată era muiere
frumoasă, ca şi aceasta de-acum. Căta la el cu ochii mari şi-i luceau în ei două
făclii mititele. Răzăşul s-a uitat lung la dânsa, apoi şi-a lepădat pe o laiţă
pistoalele şi iataganul...". Ancuţa de altădată este o variantă a Ancuţei din
timpul poveştilor de la han, o copie perfectă, iar apropierea lor conexează
cele două praguri temporale ale povestirii, timpul istoriei şi timpul naraţiunii.
Figura Ancuţei de altă dată capătă un nimb magic. Cât se săvârşeşte planul
pus la cale de ea, femeia rămâne tăcută, nemişcată pe malul apei. Ascultă cu
încordare şi-i „sticleşte luna-n ochi". Pânda aceasta, când hangiţa pare să
cheme în ajutor puteri suprafireşti, îi trezeşte ,,frică" povestitorului.
În concluzie, personajele lui Sadoveanu sunt personaje complexe, care
au luat naştere datorită acţiunii care concură la formarea portretelor
acestora şi a talentului sadovenian.
Critică

• N. Manolescu - Arca lui Noe, Eseu asupra romanului

românesc;
• M. Tomus - Mihail Sadoveanu. Universul artistic şi
concepţia fundamentală a operei;
• Ion Vlad - Romanul românesc contemporan;
• Perpessicius - Menţiuni critice;
• Al. Philippide - Despre stilul lui Mihail Sadoveanu,
în omagiul lui Mihail Sadoveanu.
Bibliografie
 www.mihailsadoveanu.eu

 www.ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Sadoveanu

 www.referat.ro

 www.scribd.com