DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiintifice şi a revoluţiei informaţionale încheierea,

reglementarea sau realizarea în aceeaşi ţară a tuturor bunurilor şi serviciilor necesare
traiului cotidian este tehnic imposibilă şi economic nerentabilă. Este raţiunea pentru care
statele lumii se văd determinate obiectiv să participe la circuitul mondial de valori
materiale şi spirituale. Această participare nu este haotică, ea este direcţionată,
reglementată de anumite reguli juridice, de anumite norme de drept.
Revine între altele DCI sarcina de a disciplina, de a reglementa relaţiile care se
stabilesc în acest proces de schimb mondial de valori materiale şi spirituale. Acest proces
are 2 componente: - comerţ mondial cu bunuri şi servicii
- activitate de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională
Cele 2 componente se reunesc într-un concept mai larg, acela de comerţ
internaţional (care nu înseamnă numai comercializare, cum comerţul intern nu se
reduce la comercializare). In această sferă a comerţului mondial în sensul cel mai
cuprinzător se stabilesc relaţii între state suverane şi egale în drepturi, între state pe de o
parte şi comercianţi (persoane fizice sau juridice) din alte state pe de altă parte sau în
sfârşit între comercianţi (persoane fizice sau juridice) din diferitele state.
DCI, într-o primă abordare, în condiţiile în care nu există pe plan mondial o
definiţie sintetică a acestei discipline, poate fi considerat ca reprezentând totalitatea
normelor juridice ce reglementează raporturile ce se stabilesc în sfera comerţului
mondial în sensul cel mai cuprinzător al acestuia între state suverane şi egale în
drepturi, între state şi comercianţi (persoane fizice sau juridice) din alte state sau
între comercianţi din diferitele state.
DCI aşa cum s-a conturat el în doctrina internaţională, iar ca instrumente
interstatale în actul final al Conferinţei de la Helsinki pentru Cooperare şi Securitate în
Europa (1992-1993) se precizează caracterul interdisciplinar şi pluridisciplinar al
DCI. Este primul şi singurul instrument interstatal care abordează şi problematica DCI.
Din această perspectivă DCI reprezintă o aşezare la confluenţa sistemelor
naţionale de drept cu dreptul internaţional public şi cuprinde norme de drept naţional
(intern) şi norme de drept internaţional care reglementează raporturile înfăţişate. Cât
priveşte componenta naţională, DCI va cuprinde toate normele de drept intern ale
statelor lumii care pentru fiecare stat în parte organizează şi reglementează comerţul
exterior al respectivelor state, iar în ce priveşte componenta de drept internaţional public
DCI va cuprinde acele norme de drept internaţional public care reglementează
participarea statului la raporturile comerciale sau participarea statelor.
Ca totalitate de norme juridice în condiţii diferite DCI materie interdisciplinară şi
pluridisciplinară nu se prezintă ca un conglomerat de norme juridice, ca o juxtapunere
mecanică de asemenea reguli obligatorii de conduită ci ca o materie juridică de sine
stătătoare definită printr-un obiect propriu de reglementare şi prin metode specifice de
reglementare. Cât priveşte obiectul de reglementare, acesta este dat de un fenomen
obiectiv al relaţiilor sociale, respectiv de raportul juridic care se stabileşte în sfera
comerţului mondial.
Ca expresie a caracterului de sine stătător al materiei, raportul juridic de comerţ
internaţional se particularizează faţă de alte raporturi juridice. Această particularizare
este dată de prezenţa concomitentă a 2 trăsături: comercialitatea şi internaţionalitatea.

1
 Comercialitatea este o trăsătură definită de fiecare sistem naţional de drept în
parte. Din acest punct de vedere se reţin 2 criterii esenţiale de definire a comercialităţii:
- subiectiv care caracterizează sistemul de drept german şi de influenţă germanică.
Potrivit acestui sistem de drept sunt considerate ca fiind comerciale raporturile
juridice încheiate de comercianţi respectiv societăţi comerciale şi persoane fizice
ce au înmatriculată în Registrul Comerţului o firmă.
- obiectiv care porneşte de la natura intrinsecă, obiectivă a actelor şi faptelor
juridice considerate. Sistemele de drept care reţin acest criteriu de calificare a
raporturilor comerciale procedează de regulă la o enumerare în lege a actelor şi
faptelor juridice pe care le califică drept comerciale. Este situaţia sistemelor de
drept de inspiraţie romanistă (care provin din dreptul roman: dreptul francez,
român).
Întrucât viaţa economică este mult mai rapidă prin raportare la fenomenul juridic,
această enumerare poate fi exhaustistă. De exemplu în Codul comercial se vorbeşte de
contractul de cărăuşie şi de transportul naval, dar nu există nici o referire la transportul
feroviar sau aerian, sau despre contractele de leasing. Este raţiunea pentru care
doctrinarii au stabilit criteriile care permit calificarea unui act sau fapt juridic, aunui
raport juridic sau raport comercial. Aceste criterii sunt:
- interpunerea în schimb
- activitatea organizată sub formă de întreprindere
- acte şi fapte juridice grefate pe primele două ca accesorii - fidejusiune
Aşadar, comercialitatea se defineşte în sistemele naţionale de drept.
Internaţionalitatea constă în prezenţa în structura raportului juridic considerat a
unui element străin, internaţional, de extraneitate, de asemenea intensitate încât face
pasibilă supunerea raportului juridic considerat, concomitent, la cel puţin două sisteme
de drept diferite.
Datorită faptului că acest element de extraneitate atrage problema aplicării unei
legi străine, numită şi problema conflictului de legi s-a încercat definirea elementului de
extraneitate în primul rând în legea naţională. Astfel, din economia dreptului român
rezultă că sunt considerate ca raporturi internaţionale raporturile încheiate între parteneri
având sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii străine, deci raporturile juridice
încheiate cu străinătatea sau raporturile încheiate pe pieţe străine (locul încheierii). Codul
comercial român în vigoare spune că nu sunt considerate ca având caracter internaţional
acele raporturi care se încheie şi se consumă pe aceleaşi teritoriu.
Elementul de extraneitate în optica legislaţiilor naţionale trebuie să fie atât de
puternic încât să atragă aplicarea concomitentă a cel puţin două legi din două state
diferite deoarece această problemă a conflictului de legi este de natură să creeze
incertitudine pentru comercianţi (ei ocupându-se de comerţ, nu de drept).
Prin instrumentele interstatale care se ocupă de reglementarea unor materii
comerciale s-a evidenţiat preocuparea pentru definirea unitară, uniformă a elementului
de extraneitate.
Astfel în convenţiile internaţionale în materie de transporturi internaţionale:
- Convenţia de la Varşovia din 1929 modificată prin Protocolul de la Haga din
1955 şi a fost renegociată prin Convenţia de la Montreal din 1996 privind transportul
internaţional aerian de mărfuri, călători şi bagaje. Prin aceste convenţii s-a definit şi
elementul de internaţionalitate şi se consideră ca fiind internaţional un contract de
transport aerian dacă locul de încărcare/îmbarcare şi locul de descărcare/debarcare se

2
găsesc pe teritorii statale deosebite sau dacă aflându-se pe acelaşi teritoriu nava
survolează un teritoriu terţ cu escală.
- în materie de vânzare internaţională de mărfuri Convenţia de la Viena din 1980
consideră o vânzare având caracter internaţional dacă la momentul încheierii contractului
vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii statale
deosebite.
Raportul juridic caracterizat concomitent prin comercialitate şi internaţionalitate
este un raport juridic de comerţ internaţional.
Al doilea element definitoriu, particularizant pentru o disciplină juridică este
metoda de reglementare.
DCI are o metodă de reglementare proprie, specifică. Aceasta este metoda
dreptului uniform şi are o metodă împrumutată din dreptul internaţional privat, aceasta
fiind metoda conflictuală. Cât priveşte metoda dreptului uniform aceasta are în vedere
efortul sporit al comunităţii internaţionale pentru elaborarea de instrumente interstatale
care să cuprindă norme de drept material reglementând domenii ale comerţului
internaţional.
Exemple:
- Convenţiile de la Geneva 1930-1931 privind legea uniformă aplicabilă cambiei,
biletului la ordin şi cecului;
- Convenţia de la New York 1988 privind cambia şi biletul la ordin internaţionale;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de factoring;
- Convenţia de la Ottawa 1988 privind contractul internaţional de leasing financiar;
- Convenţia de la Haga 1978 privind legea aplicabilă intermedierii;
- Convenţia de la New York 1958 privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrare străine;
- Convenţia de la Washington 1965 privind soluţionarea litigiilor născute în
legătură cu investiţiile străine între un stat şi un investitor străin;
- Convenţia de la Seul 1985 privind agenţia multilaterală de garantare a investiţiilor
străine;
- Convenţia de la Haga 1986 privind legea aplicabilă vânzării internaţionale.
Pe calea acestor convenţii se realizează un drept uniform şi uneori chiar un drept
unificat în materia unora dintre raporturile de comerţ internaţional.
Metoda conflictuală este împrumutată din dreptul internaţional privat.

Departajarea dintre DCI şi alte materii juridice conexe

 DCI şi dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public este un sistem de drept care coexistă cu sistemele
naţionale de drept şi care reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate de state şi care
reglementează în esenţă raporturile de luptă şi colaborare dintre state suverane şi egale în
drepturi.
Dreptul internaţional public este un drept coordonator în sensul că norma de drept
este elaborată de chiar subiectul căruia i se aplică (norma este elaborată de stat şi se
aplică statelor). Dreptul internaţional public are ca subiect de drept originar, tipic statul
suveran şi are ca subiecte de drept atipice, derivate organizaţiile interstatale dacă şi în
măsura în care statele membre i-au conferit calitate de subiect de drept.

3
 Sfera de reglementare a DCI este concomitent mai largă şi mai restrânsă decât
aceea a dreptul internaţional public:
- este mai largă pentru că pe lângă raporturile de comerţ internaţional dintre state,
DCI reglementează şi raporturi la care participă persoane fizice sau juridice
(comercianţii), adică alte subiecte decât cele ale dreptului internaţional public;
- este mai restrânsă pentru că din totalitatea raporturilor juridice interstatale
(culturale, militare, politice) DCI reglementează numai raporturile interstatale care se
leagă în sfera comerţului mondial în sensul cel mai larg al acestuia.
Punctele de interferenţă sunt statul ca subiect comun de drept şi izvoarele
internaţionale de reglementare.

 DCI şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat este o ramură a fiecărui sistem naţional de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice civile în sens
larg având un element de extraneitate (căsătoria între străini, adopţia între străini).
Norma juridică de drept internaţional privat nu este o normă de drept material, nu
soluţionează un raport juridic, ea este este o normă de drept conflictual numită şi
normă colizională pentru că indică numai care este legea străină aplicabilă. Această
specificitate face ca norma de drept conflictual să fie o normă de trimitere.
Norma de drept conflictual este norma care datorită punctului de legătură (datorită
elementului de extraneitate) indică legea străină normal competentă.
Pentru a se putea stabili care este legea străină normal competentă, cel care este
chemat să soluţioneze raportul juridic forul de jurisdicţie trebuie să procedeze mai întâi
la calificare, la încadrarea juridică a situaţiei de fapt cu care se confruntă. Această
calificare se face întotdeauna potrivit legii forului şi este diferită de la un sistem de drept
la altul.