De la istorismul „DACIEI LITERARE”

la cel al patruzecioptiştilor
Caduc Aliona, profesoară de
Limbă şi Literatură Română,
Liceul Teoretic nr.2 Briceni
Revista “Dacia literară”, apărută la Iaşi în 1840 este o continuare în
condiţii noi a contribuţiei ziarelor “Curierul românesc” al lui Ion
Heliade-Rădulescu şi “Albina românească” a lui Gheorghe Asachi la
dezvoltarea literaturii române.
M. Kogălniceanu, personalitate cu care se identifică în cel mai înalt
grad spiritul paşoptist, în “Întroducţia” cu care se deschide “Dacia
literară”, îşi propune să continue, pe o treaptă mai înaltă activitatea
predecesorilor săi, evitîndu-le erorile (provincialismul, fărîmiţarea
interesului prin diversitatea de profil). Pe temeliile romantismului de tip
iluminist al publicaţiilor anterioare, ea ilustra curentul numit de Garabet
Ibrăileanu “poporan şi istoric”. Cu toate că şi pînă la 1840 scriitorii
români îşi alegeau teme din istoria patriei şi le tratau prin prisma
intereselor naţionale, “Dacia literară” a dat o amploare curentului
naţional în literatura română, sporindu-i considerabil puterea de evocare
a istoriei poporului şi cea de influenţă asupra vieţii lui.
Însuşi titlul revistei manifestă o poziţie naţională, al cărei ţel
mărturisit, norocos formulat, este “realizaţia dorinţei ca românii să aibă o
limbă şi o literatură comună pentru toţi”. În afară de producţiile originale
ale redactorilor, revista îşi propune reproducerea celor mai bune scrieri
din presa românească, pentru ca să devină “un repertoriu general al
literaturii româneşti , în carele ca într-o oglindă se vor vedea scriitorii
moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile
sale, cu limba sa, cu chipul său”. “ Dacia literară” combate mai departe
“dorul imitaţiei... manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional”. Prin imitaţie, Kogălniceanu înţelege traducerile, pe atunci
proliferante, împotriva cărora anunţă o prigoană necruţătoare. Propune ca
subiecte de literatură originală faptele eroice din istoria trecutului,
frumuseţile ţării şi obiceiurile noastre.
“Istoria are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt
destul de mari, obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi de poetice,
pentru

-1-
ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta
trebuinşă să ne împrumutăm de la alte naţii”.
M. Kogălniceanu îndreptăţeşte formele noi ale civilizaţiei, tehnica
industrială, legile reformatoare şi îmbunătăţirile materiale, în folosul
claselor sociale inferioare. “Spre deosebire de popoarele mari care-şi
reazemă progresul pe continuitate, respectînd trecutul şi legînd “lanţul
timpurilor”, noi am procedat cu uşurătate. Aşa predicînd ura a tot ce
este pămîntesc, am împrumutat de la străini numai superficilităţi, haina
din afară, litera, iar nu spiritul, sau spre a vorbi după stilul vechi, slova,
iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-avem nimic
pregătit pentru viitor, decît corupţia moravurilor. O naţie însă nu poate
decît prin ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul;
căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sînul nostru,
reformînd şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile
timpului de faţă”.
Deci una din operaţiile definitorii ale literaturii de la 1848 va fi
relevarea în operele literare a trecutului istoric, evocarea unor momente
din istoria patriei, figuri de domnitori şi eroi legendari. Primul scriitor
“epic de seamă al literaturii noastre”, după afirmaţia lui Al. Piru este,
C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională,
fiind alături, în acţiunile culturale şi literare de V. Alexandri, M.
Kogălniceanu, Al. Russo. Nuvela istorică a lui C. Negruzzi “Alexandru
Lăpuşneanul”, cu titlul „Scene istorice din cronicile Moldaviei -
Alexandru Lăpuşneanul”, apare în revista “Dacia literară”, în 1840, fiind
prima nuvelă istorică românească, dar şi o ilustrare a direcţiilor tematice
deschise de “Întroducţia” lui M. Kogălniceanu pentru înnoirea literaturii.
Nuvela prezintă un episod din istoria Moldovei, în fragmente simetrice,
cu o gradaţie dramatică şi o maximă concentrare - cei cinci ani ai celei
de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569).
Păstrînd liniile generale ale cronicii lui Gheorghe Ureche, Negruzzi
a operat unele modificări-amplificarea acţiunii, personaje care se
integrează firesc în opera, creînd o imagine plauzibilă şi semnificativă a
Evului Mediu românesc.
Toate acţiunile lui Alexandru Lăpuşneanul sînt puse în slujba
menţinerii şi creşterii autorităţii domnitorului, în interesul ţării, împotriva
marii boerimi feudale frămîntate de intrigi şi de lupte pentru domnie.
Compoziţia nuvelei este riguroasă şi coeerentă, episoadele se
grupează în patru capitole ce au concentrarea actelor unei piese de teatru
şi un motto semnificativ ce rezumă subiectul. “Dacă voi nu mă vreţi, eu

-2-
vă vreau”, reprezentînd cuvintele domnitorului hotărît să recapete tronul
Moldovei, un răspuns sugestiv la sfatul boierilor de a renunţa la intenţia
sa, “ Ai să dai samă Doamnă” este replica văduvei unui boier ucis de
Lăpuşneanul, ameninţare directă pentru doamna Ruxanda, soţia
domnitorului, “Capul lui Moţoc vrem”, devine răspunsul mulţimii
asuprite, apăsate de sărăcie şi biruri, venită la curte pentru a cere
înţelegere şi dreptate; “ De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” –
cuvintele de ameninţare ale lui Lăpuşneanul, aflat după o criză mistică în
care ceruse să fie călugărit.
Prin reconstruirea istorică, prezentarea unui erou de excepţie,
utilizarea antitezei, nuvela aparţine romantismului. Sobrietatea stilului,
obiectivitatea relatării, concizia sînt trăsături clasiciste ale nuvelei.
Ridicîndu-se peste stilul cronicăresc, Negruzzi reţine numai atmosfera
scrisului arhaic, culoarea locală.
Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică
“Alexandru Lăpuşneanul”, care ar fi devenit o scriere celebră ca şi
“Hamlet” , dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale, afirma G. Călinescu.
Un alt reprezentat al paşotismului ale cărui idei se găsesc în
germene în programul “Daciei literare” este Alecu Russo. Scriitorul le
înlesnea mai bine în limba franceză, în care şi-a redactat direct “Cîntarea
României”. Ca nici unul dintre contemporanii săi, Russo e pătruns de un
sentiment adînc de caritate pentru acel trecut care se spulberă şi pe care
se iluzionează a-l crede mai bun, prin acea uniformitate a tradiţiilor,
indiferent de poziţiile sociale.
În majoritatea versetelor din poemul liric autorul reconstituie
inspirat momente cruciale din istoria poporului nostru de la cucerirea
Daciei de către romani şi pînă în preajma revoluţiei din 1848. Această
evocare se dezvăluie prin intermediul a două antiteze - între frumuseţile,
bogăţiile ţării şi suferinţele ei nesfîrşite, între eroismul, bărbăţia
strămoşilor şi “moleşirea” ce s-a cuibărit în “lăcaşul voinicilor”.
Poemul e un imn emoţionant, în care vibrează muzica dorului şi
speranţa unui adevărat patriot. Al. Russo înţelegea prea bine că lumea
celor răi îmbibaţi de frică şi ură anevoie poate fi schimbată, dar flacăra
speranţei continuă să ardă în sufletul acestui mare patriot: “Sîntem pribeji
în coliba părinţească... şi străini pe pămîntul răscumpărat cu sîngele
nostru... Dar în cîmpie creşte şi pe deal iarăţi creşte o floare pentru
popoarele chinuite... Nădejdea”.
Prin opera sa Al. Russo a proslăvit viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare,
-3-
bunătatea şi înţelepciunea oamenilor de altă dată, şi-a amintit de
frumuseţea meleagului nostru edenic şi de pierderea unor bogăţii
fabuloase, de aceea nu se poate trece cu vederea, sensibilitatea sa
deschisă piesajului şi amintirilor, generozitatea inimii şi nobilul
entuziasm adus în serviciul ideilor de naţionalitate şi de progres.
Personalitatea lui Nicolae Bălcescu este recunoscută de către M.
Kogălniceanu şi de Heliade Rădulescu ca fiind un adevărat istoric prin
scrierea “Puterea armată la români” (1844), opera capitală fiind
“Istoria românilor sub Mihai-vodă Viteazul”ce se construeşte pe
admiraţia pentru eroul cu dimensiuni de semizeu şi în cadrul de epopee,
cultul unităţii naţionale, duhul pe care l-ar fi purtat Mihai printre popoare,
solicitudinea pentru clasele de jos, care singură i-a lipsit domnitorului,
rămas astfel fără sprijinul fundamental, trebuitor întru împlinirea
“visărilor sale” duhul religios, încarnat de voievodul pus în centrul
cruciadei. Marile pasiuni dominante ale lui Bălcescu îşi găsesc
corespondente strînse în figura lui Mihai, care a fost exponentul lor
eminent, cu excepţia celei democratice.
Opera în intenţia lui Bălcescu era menită a fi un îndreptar de
politică socială şi naţională, prin avertizările asupra îndatoririlor
guvernanţilor faţă de ţărănime şi prin apăsarea asupra sensului misiunii
noastre istorice. Autorul dispune de cunoştinţe adîncite şi demonstrează
ambiţia de a face din istorie nu o înşirare de fapte, ci studiul situaţiei unui
popor. Bălcescu impune prin frumuseţea sa morală, în care pasiunea
nobilă pentru ridicarea şi unitatea neamului se sfinţeşte prin abstragerea
pînă la jertfă de la tot ce face preţul vieţii.
Pe linia “Daciei literare”, în împlinirea vocaţiei sale de poet
naţional, V. Alecsandri compune “Deşteptarea României” , imnul
revoluţiei ieşene, pentru care Mihail Struza întinde o capcană
revoluţionarilor, iar după Congresul de la Paris compune “Hora Unirii”
(1856), cîntată în teatru de toată lumea, deşi interzisă oficial. În unele
însemnări V. Alecsandri relevă calităţile tradiţionale ale poporului,
respectul pentru bătrîneţe , simţul de naţionalitate şi iubire de patrie.
Notele explicative, date de poet denotă un interes şi pentru datinile
populare, prin bucăţile de text ce-i aparţin în întregime, intercalate dintr-
un motiv sau altul (”Dragoş”, compusă de mine în stilul cîntecelor
bătrîneşti, am găsit de cuviinţă a o cuprinde în colecţia poeziilor
populare, fiindcă ea aminteşte una din legendele cele mai interesante a
Moldovii. “Hora Unirei”... fiindcă e cîntată în toate unghiurile

-4-
pămîntului românesc şi a ajuns a fi chiar Marseileeza Unirii Românilor”.
Mai tîrziu vor apărea şi alte opere ,,Dumbrava Roşie”, “Dan,
căpitan de plai”, opera dramatică ,,Despot Vodă” prin care V. Alecsandri
va fi considerat superior contemporanilor săi. Acestea vor contesta
maturitatea tehnică a poetului, neatinsa mlădiere, plasticitatea tuturoror
intenţiilor autorului.
După 1840, trecutul devine o sursă de inspiraţie pentru majoritatea
scriitorilor.
Putem concluziona că direcţiile ,,Daciei literare” vor fi preluate de
alte reviste ale timpului ,,Propăşirea”, ,,România literară” avînd
programul mereu pe linia ,,Daciei literare” vor reveni forţele literare de
cel mai strălucit prestigiu din epocă şi determinînd liniile de forţă ale
dezvoltării ulterioare ale literaturii noastre, începînd cu "Epoca Marilor
Clasici” şi pînă în contemporaneitate.
Fără a fi pronunţat termenii de europenizare sau de universalizare a
literaturii române, avînd drept criteriu major de măsurare originalitatea,
precedîndu-l pe T. Maiorescu, Kogălniceanu pledează pentru depăşirea
aerului prea local al literaturii române şi pentru intrarea ei în circuitul ei
de valori.

Bibliografie
1. Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini pînă
în prezent. Ed. a II. Bucureşti, 1981.
2. Călinescu George. Istoria literaturii române. Chişinău, 1993.
3. Ciocanu Ion. Literatura română. Chişinău,2003.
4. Cioculescu Şerban, Streinu Vladimir, Vianu Tudor. Istoria
literaturii române moderne. Bucureşti, 1971.

-5-