1.

Obiect și problematică
Ruralitatea și științele sociale

Între științele sociale, sociologia rurală este o disciplină relativ nouă. Abia acum, la
început de veac și de mileniu, ea va deveni centenară. Însă interesul pentru lumea
rurală, cu diversitatea ei umană și culturală, este mult mai vechi, el datând din perioada
umanismului târziu și a iluminismului. Un reper în acest sens este Descriptio Moldaviae
(1714) a lui Dimitrie Cantemir, elaborată la comanda Academiei din Berlin, prin
intermediul lui Leibniz. Astfel de lucrări descriptiv-etnografice sunt numeroase în întreg
spațiul european, alcătuind veritabile biblioteci etnografice, născute din fascinația pentru
realitățile rurale, sociale, mitologice și folclorice.
Dacă încercăm o panoramare a modului în care ruralul a fost reprezentat în
cercetări științifice, vom observa mai întâi conturarea, la sfârșitul secolului XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, a unei filosofii sociale ce conținea reflecții asupra ruralului.
Din aceste reflecții se vor naște apoi problematizări ce vor face din lumea țărănească,
prin doctrina liberală, o chestiune politică. Din liberalism, problema țărănească a migrat
în filosofiile sociale și ideologiile socialiste care, în diversitatea lor, au dus această
filozofie socială spre reflecția sociologică.
În contextul sociologiei românești, trebuie să menționăm existența unei legături,
mai bine zis a unei relații de profunzime între Dimitrie Cantemir și H.H. Stahl. Acesta din
urmă, sociolog al satelor devălmașe, cum vom vedea, a recunoscut, măcar din punct de
vedere documentar, geneza sociologiei lui rurale în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie
Cantemir (Stahl, 1946), ceea ce dovedește o filiație paradigmatică între abordările mai
vechi și mai noi asupra lumii rurale. În acest context, trebuie să dezvăluim însă că secolul
al XIX-lea se va apropia de rural și în alt chip decât pe calea filosofiei sociale, și anume –
prin etnografie și etnologie.
S-a manifestat atunci un veritabil entuziasm pentru cercetarea culturii și a
civilizațiilor sătești, concretizat într-un corpus de sinteze descriptive ce uimesc și astăzi
prin calitatea observației, dar mai ales prin cantitatea informațiilor clasate, uneori fără
rigoare, în fluxul observației ingenue și neselective.
În general, autorii acestor sinteze etnografice și etnologice au fost istorici și
filologi, dar și juriști sau medici, care au practicat ca pe un hobby cercetările de teren în
comunitățile tradiționale. În urma acestor cercetări s-au constituit biblioteci întregi cu
studii etnologice și etnografice, au apărut muzeele etnografice, precum și asociații și
societăți ale etnografilor și etnologilor.
Spiritul harnic și întreprinzător al acestor ,,diletanți’’ – în sensul nobil al cuvântului
– nu va rămâne însă fără un efect mai durabil în lumea culturii și a spiritului. Dimpotrivă,
spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, aceste informații etnografice și
etnologice, trecute prin filtrul reflecției savante a etnologilor sau a antropologilor de
bibliotecă, vor genera sinteze memorabile, semnate de Marcel Mauss, Lucien Lévy-Bruhl,
James Georges Frazer sau Ernst Cassirer.
Și secolul al XIX-lea românesc abundă în culegeri etnografice și etnologice, unele
chiar realizate prin ,,chestionar” (Hasdeu, 1885; Densușianu, 1895). În prima jumătate a
secolului XX, aceste culegeri se vor insera sintetic în scrierile lui Dimitrie Drăghicescu,
Lucian Blaga și Mircea Eliade. Putem sublinia, astfel, o sincronizare a lumii academice
românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX cu
spiritul și modalitățile de exprimare ale științelor sociale europene, în abordarea lumii
rurale.
O altă intervenție în cercetarea ruralității, ce datează tot din secolul al XIX-lea,
aparține agronomilor. Ei cercetează atât structura proprietății, pe categorii sociale, cât și
exploatația agricolă și rezultatele acesteia. Unii dintre ei s-au atașat chiar de grupurile
politice agrariene, fără a face însă politică militantă, ci numai activitate științifică de
cunoaștere reală a economiei țărănești. E important să reținem că acești agronomi nu au
neglijat problemele sociale, dimpotrivă, au oferit analize pertinente, mai ales cu caracter
regional, privitoare la situația socială a țărănimii. Rezultatul acestei deschideri spre social
a fost conturarea, în prima jumătate a secolului XX, în cadrul mediilor academice
europene, a agronomiei sociale, o disciplină care, atașată după al doilea război mondial
de sociologia rurală și economia agrară, pune în mișcare una dintre cele mai importante
tendințe în analiza interdisciplinară a ruralității, cu efecte importante în dezvoltarea
rurală regională.
Sociologia clasică, aceea din prima jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentată
mai ales de Max Weber, Georg Simmel și Ferdinand Tönnies, conține în sintezele sale și
referințe la lumea și comunitățile rurale. ,,Sociologiile generale’’ din secolul XX
moștenesc în structura lor reflexivă referințele la lumea rurală prezente în sociologia
clasică. Faptul e confirmat, spre exemplu, și prin aceea că, într-un interesant eseu asupra
,,sociologiei generale” (în fapt asupra societății umane, privită sub semnul schimbărilor),
se menționează, într-o viziune macrosocială, că activitatea umană numită agricultură a
avut, într-o vreme îndepărtată, trei ,,leagăne”: cultura grâului în lumea euro-
mediteraneană, cultura porumbului în geografia americană și cultura orezului în spațiul
est-asiatic (Chirot, 1996).
E limpede deci că, atât pentru modernitate, cât și pentru postmodernitate, ruralul
reprezintă un domeniu privilegiat al științelor sociale, evident, alături de complementarul
său geografic și organizațional, urbanul, la care se raportează explicit și implicit, într-o
diversitate de diferențe și asocieri.

Sociologia rurală. Definiție. Limbaj. Discurs

Sociologia rurală are, în istoria sociologiei și în manifestarea diferitelor școli

sociologice, o situație aparte. Împreună cu sociologia urbană, ea alcătuiește ceea ce s-a
numit ,,sociologia comunităților teritoriale” (Aluaș, 1998) și se diferențiază de sociologiile
de ramură (sociologia religiei, sociologia educației, sociologia culturii, sociologia
industrial, sociologia comunicării, sociologia medicinei etc.), pentru că nu reprezintă o
disciplină specializată într-un domeniu al socialului și umanului (religia, educația, cultura,
industria, comunicarea, medicina etc.), ci este sociologia însăși, proiectată teoretic,
metodologic și empiric asupra comunităților rurale, cu totalitatea dimensiunilor lor
sociale și economice, organizaționale și structural, ca și cum comunitățile rurale ar
reprezenta umanitatea însăși.
Prin urmare, perspective sociologiei rurale este una holistă, de cercetare și
înțelegere a comunităților rurale, ca totalități umane cu specific local și regional. Alături
de această dimensiune holistă, sociologia rurală are și un caracter interdisciplinar,
întrucât ,,reinterpretează din punct de vedere sociologic datele referitoare la mediul rural
prezentate de geografia socială, istoria socială, etnografie, antropologie, demografie,
medicină socială etc. și, pe de altă parte, prin cercetări proprii determină aspectele
rurale ale problemelor” (Neamțu, 1969, p. 9) de care sunt preocupate științele
menționate mai sus, precum și altele.
Atât dimensiunea holistă a sociologiei rurale, cât și perspectiva interdisciplinară
determină structura limbajului și retorica discursului sociologiei rurale. Există în limbajul
sociologiei rurale o terminologiei specifică corpusului semiotic al sociologiei generale,
care îi conferă acesteia calități teoretice și reflexive, uneori generatoare de definiții
pentru unele legi sociale sau paradigme. Într-un chip mai special însă, limbajul
(terminologia) sociologiei rurale are o anumită diversitate, ilustrată, spre exemplu, de
clasificarea lexicului utilizat de ruraliștii francezi în Centrul de Analiză Documentară
pentru Africa Neagră. S-a conturat astfel un ,,vocabular al sociologiei rurale” (Jollivet,
Gauléjac, 1965, pp. 116-125) concretizat, în primul rând, într-un câmp lexical
,,sociologico-etnologic”. Este vorba de o organizare lexicală pentru observarea
fenomenelor umane în general, fenomene materiale și instituționale, individuale sau
colective, fără insistență asupra aspectelor particulare. Se găsesc aici probleme
specializate din antropologia culturală, sociologia familiei, sociologia educației, sociologia
religiei, sociologia muncii.
În al doilea rând, e confirmat faptul că sociologia rurală operează cu termeni care
în dicționar sunt organizați în capitole unice: ,,economie”, ,,activități”, ,,muncă”,
,,proprietate”, ,,artă”, ,,cunoaștere”, ,,lingvistică”, ,,categorii mentale”.
În al treilea rând, sociologia rurală utilizează o serie de termeni precum:
,,educație”, ,,drept”, ,,politică”, ,,religie”, ,,informație”, ,,loisir”, care primesc în discursul
acesteia o dimensiune specifică.
În acest context al dezvăluirii dimensiunilor specifice ale unor termeni în discursul
sociologiei rurale s-a precizat că termenul ,,geografie” înglobează aici ceea ce uzual
numim ,,ecologie”, o parte importantă a ,,morfologiei sociale”. În același domeniu
,,geografic”, partea care se numește ,,natură și tehnică” e compusă din ,,mediu” și
,,spațiu”. ,,Mediu” a devenit, pentru sociologia rurală, ,,mediu natural”, în opoziție cu
spațiul, care a devenit ,,peisaj rural”. ,,Mediu natural” împreună cu ,,peisaj rural” se
constituie în ,,arii geografice”. De asemenea, domeniul ,,economic” își circumscrie pentru
rural termeni precum: ,,sistem de producție”, ,,capital de exploatație”, ,,sectoare de
activitate”.

Configurația tematică a terminologiei sociologiei rurale

A. Mediul natural
Subdiviziuni, cosmografie, climat, morfologie, produse naturale, flora și fauna.
Clasificarea mediului natural: munte, deal, câmpie.

B. Peisajul rural
I. Peisajul agrar

1. Tipuri 2. Parcelarea
1.1. Tufișuri, desișuri, crânguri 2.1. Parcelat
1.2. Openfield (câmp deschis) 2.2.
Comasat
1.3. Intermediar (mixt)

3. Utilizarea teritoriului agricol

3.1. Valorizarea
3.1.1. Drenare, irigare, defrișare
3.1.2. Pârloage
3.2. Principalele producții
3.2.1. Creșterea animalelor
3.2.2. Cereale
3.2.3. Pomicultura
 II. Habitatul

1. Tipuri 2. Inventar
1.1. Grupate 2.1. Construcții
agricole
1.2. Dispersate 2.2. Construcții
pentru locuit

3. Echipamente colective 4. Servicii

3.1. Aducțiuni de apă 4.1. Comerciale
3.2. Electricitate 4.2. Artizanale
3.3. Canalizare 4.3. Profesii
liberale

III. Comunicații

1. Căi 3. Trafic
1.1. Rețele rutiere
1.2. Căi ferate

2. Mijloace
2.1. Telefoane
2.2. Parcul automobilelor private
2.3. Transportul în comun

C. Arealuri

Este un termen important pentru cercetarea ,,societăților locale”, în sensul

stabilirii ariei căsătoriilor, sistemului de producție, precum și caracteristicilor unui sat, ale
unei regiuni mici, ale unei regiuni mari, ale unei națiuni.

I. Sistemul de cultură

1. Mijloace de producție
1.1. Mijloace materiale
1.1.1. Pământul
- suprafața
- împărțirea
- accesul
1.1.2. Construcții pentru exploatație (grajduri, cotețe, fânațe)
1.1.3. Baza materială
- tractoare
- mașini
- unelte
1.1.4. Produse preparate
- fertilizarea
- semințele
- tratamentele
- îngrășămintele naturale
1.2. Șeptelul
1.2.1. Bovine
 1.2.2. Ovine
1.2.3. Cai
1.2.4. Iepuri
1.2.5. Păsări de curte
1.3. Munca
1.3.1. Statutul și modul de remunerare
a. Mâna de lucru
- familială
- salariată
- cu bucata, în acord
- sezonieră
- zilieră
- lunară
b. Întrajutorarea
1.3.2. Calificarea
a. Conducerea
- director
- specialist
- șef de cultură
- administrator
b. Executarea
- funcționar salariat
- lucrător calificat
- fără specializare
- specialist (tractorist, văcar)

2. Munci și zile
2.1. Sarcini
2.1.1. Îngrijirea animalelor
2.1.2. Îngrijirea pământului
2.1.3. Lucrări de întreținere
2.1.4. Prelucrări
2.1.5. Vânzări
2.1.6. Cumpărări
2.1.7. Contabilitate
2.1.8. Informații
2.2. Practici culturale
2.2.1. Rotație
2.2.2. Asolament
2.3. Utilizarea timpului
2.3.1. Cotidian
2.3.2. Calendaristic
3. Economia agricolă
3.1. Producție
3.1.1. Brută
a. vegetală
b. animală
3.1.2. Prelucrată
a. vegetală
b. animală
3.1.3. Finală
 a. vegetală
b. animală
3.2. Orientare
3.2.1. Autoconsumație
3.2.2. Piață
a. troc
b. vânzare

II. Activități neagricole

1. Circuite
1.1. Neintegrate (cooperație, comerț sau artizanat)
1.2. Integrate (industrii agricole)
2. Schimburile
2.1. Tipuri
2.1.1. Economie contractuală (dispoziții contractuale)
2.1.2. Tranzacții sau contract (rapoarte de piață)
2.2. Valori

Configurația terminologiei sociologiei rurale, conturată la un bilanț al sociologiei

rurale franceze, mai conține, pe același model schematic, referințe la terminologia
,,grupurilor sociale” : organizate (politice, tehnice, profesionale, ,,de loisir”); informale
(clase de vârstă, ,,găști” de tineri, ,,clientele”, ,,clici”, ,,sex”); ecologice (fondate pe o
relație spațială: comunitățile, grupurile de vecinătate); categorii sociale (viața internă și
externă a grupurilor); grupuri domestice (familia). Se mai adaugă terminologia
,,înrudirii”, a ,,vieții cotidiene” și terminologia ,,evenimentelor”: nașterea (rituri și
practici, natalitatea în sens demografic); căsătoria (aria căsătoriilor, regulile selecției,
rituri și practici); decesul (rituri și practici); sărbătorile familiale (Jollivet, Gauléjac, 1965,
pp. 123-125).
Așa cum apare înfățișat în aceste configurații, limbajul sociologiei rurale, pe lângă
faptul că poate fi considerat instrument de cercetare, definește și sfera temelor
predilecte ale sociologiei rurale, teme care au aspecte particulare: geografice,
agronomice, economice, sociologice și etnologice.
Discursul sociologiei rurale nu se limitează însă numai la dimensiunile desfășurate
în ceea ce deja am numit un bilanț al sociologiei rurale franceze, ci el tinde să-și
accentueze, mai ales în studiile recente de sociologie rurală, dimensiunile economice și
agronomice. Prin acestea s-a conturat, în ultimele decenii, sociologia agriculturii, ca
ramură a sociologiei rurale. De asemenea, ruraliștii și-au făcut o preocupare din
cercetarea și interpretarea universului restrâns și complex al fermei rurale. Astfel,
sociologia rurală își asumă și discursul sociologiei dezvoltării și al intervenției sociologiei
în proiectele de dezvoltare locală și regională.
Pe parcursul paginilor ce urmează, unele aspecte ale sociologiei rurale, abia atinse
aici, vor fi prezentate pe de o parte exhaustiv, cu deschiderile ei universaliste, iar pe de
altă parte, prin exemplificarea – cu analize și date din societatea românească – a temelor
predilecte ale sociologiei rurale: comunitățile, economia, cultura, stratificarea și
mobilitatea, schimbarea și dezvoltarea.

2. Repere istorice

Origine și profil
 Sociologia rurală a avut privilegiul de a-și fi conturat domeniul complex și novator
chiar la începuturile sociologiei moderne, în mediul fertil, empiric și pragmatic al școlii
sociologice de la Chicago, școală căreia i se datorează, de asemenea, și nașterea
sociologiei urbane. Cel care a contribuit în mod substanțial la geneza sociologiei rurale,
în școala sociologică menționată, a fost William Isaac Thomas (1863-1947). Specializat și
în America, și în Europa, Thomas, după ce a debutat cu lucrarea Sex and Society (1907),
s-a atașat timp mai îndelungat de studierea comunității imigranților polonezi din
metropola americană, care avea probleme ,,vizibile” (dezorganizare familială,
criminalitate).
Thomas și-a început cercetarea prin anchete orale, cu scopul de a cunoaște mediul
social de acasă, din Polonia, al imigranților. Într-o dimineață, când se afla pe o stradă în
cartierul polonez din West Side, sociologul a avut o surpriză. De sus, de la o fereastră,
cineva a aruncat un sac, de carte, firesc, Thomas s-a ferit. A căutat apoi în sacul lângă el
și a descoperit un pachet de scrisori. O tânără poloneză îi scria tatălui ei. Întâmplarea nu
a rămas fără efect în desfășurarea ulterioară a anchetei sale. Sociologul a dat un anunț
într-un jurnal de limbă poloneză și a obținut 754 de scrisori ale imigranților polonezi și ale
familiilor rămase în Polonia. Ceva mai târziu, în 1913, Thomas a făcut o călătorie în
Polonia. La oficiul imigranților l-a cunoscut pe Florian Znaniecki (1882-1956), un filosof cu
doctoratul la Universitatea din Cracovia. Sociologul american a obținut, cu acel prilej,
colaborarea specialistului polonez și, astfel, ei vor elabora împreună lucrarea The Polish
Peasant in Europe and America, ,,o sinteză revoluționară care rămâne una clasică în
istoria științelor umane” (Markiewicz-Lagneau, 1982, p. 173).
Țăranul polonez în Europa și America (vol. I-V, 1918-1920) conține documente și
analize împărțite pe unități tematice: familia țărănească, căsătoria, sistemul claselor în
societatea poloneză, mediul social, viața economică, atitudini religioase și magice,
interese teoretice și estetice. Lucrarea a fixat câteva dimensiuni ale profilului sociologiei
rurale: sociologia rurală este o știință empirică, iar sociologul rural este un specialist de
teren. El anchetează direct și prin observație participativă realitatea comunităților rurale.
Comunitățile rurale sunt identificate prin componente sociale, istorice, economice,
organizaționale și culturale.
Într-un plan mai general, această lucrare de început a sociologiei rurale are și o
contribuție teoretică de excepție pentru sociologia modernă:
,,Sub raport teoretic, Țăranul polonez depășește considerabil biologismul,
tentația reducției biologizante sau naturalizante a faptelor sociale de care
Thomas a fost ispitit în primele sale scrieri. Studiul este în întregime ghidat
de efortul observării faptelor sociale, într-o asemenea măsură încât evită
explicațiile biologizante și pe cele psihologizante, în încercarea obiectivării
pozitive a acțiunilor umane, sesizând factorii obiectivi și factorii subiectivi ai
acțiunilor – dimensiunile date, obiective și subiective, ale acțiunilor umane.
O noțiune centrală a acestui punct de vedere, deja introdus de Thomas în
Țăranul polonez, dar dezvoltat în scrierile sale ulterioare, e definirea
situației, adică ceea ce Robert K. Merton numea mai târziu «teorema lui
Thomas», pe care o apropie de conceptul său: self fulfilling prophecy.
Această «teoremă a lui Thomas» se enunță în maniera următoare: «Atunci
când oamenii definesc situațiile ca fiind reale, ele sunt reale prin
consecințele lor»” (Simon, 1991, p. 463).

În linia weberiană a tipurilor ideale, menționăm că Thomas a dezvăluit în lucrarea

sa trei personalități ideal-tipice: filistinul sau conformismul, boemul sau caracterul
deschis la orice fel de influență și creativul – adept al schimbării și al implicării în
activitatea productivă (Simon, 1991, p. 463).
 În sintezele de istorie a sociologiei rurale (Michel, 1986), lucrarea Țăranul polonez
în Europa și America nu este receptată numai ca o realizare a școlii sociologice de la
Chicago, ci este menționată și ca o contribuție a sociologiei poloneze la performanțele
cercetării rurale, într-un context în care și școala sociologică de la București e
consemnată ca o performanță a sociologiei rurale europene.

Principii rural-urbane. Comunitate și societate

În sociologia americană, nu numai în școala sociologică de la Chicago, abordarea

socialului nu a avut în vedere numai fenomenul rural, ci și cel urban. Realitățile rurale și
urbane se vor întâlni, astfel într-o analiză de excepție, Principles of Rural-Urban
Sociology, semnată de Pitirim Sorokin și Zimmerman. În centrul acestor ,,principii” se află
criterii de diferențiere între rural și urban, criterii ce au fost sintetizate astfel:
- criteriul ocupațional (ocupațiile agricole în comunitățile rurale și ocupațiile non-
agricole în mediul urban);
- criteriul relațional (în comunitățile rurale, relația cu mediul este nemijlocită și
continuă; în comunitățile urbane această relație este caracterizată prin distanță
și izolare);
- criteriul demografic (densitate și mărime: densitatea populației e mai mică în
comunitățile rurale și mai mare în comunitățile urbane);
- criteriul omogenității (comunitatea rurală e mai omogenă, comunitatea urbană
e mai diferențiată);
- criteriul stratificării (stratificare mai redusă în comunitățile rurale și mai
accentuată în comunitățile urbane);
- criteriul componenței (populație autohtonă dominantă în comunitățile rurale și
populație neautohtonă dominantă în comunitățile urbane);
- criteriul interacțiunii (interacțiune nemijlocită – face to face – în comunitățile
rurale și ,,anonimă” în comunitățile urbane) (Aluaș, 1998, pp. 16-17).
Aceste principii de diferențiere între rural și urban nu sunt departe de viziunea,
întemeiată pe aceeași dihotomie (rural-urban) din Gemeinschaft und Gesellschaft (1887)
a lui F. Tönnies, un sociolog ce a pus în valoare ,,raționalismul Kantian” într-o analiză a
problemei fundamentale a vieții sociale, problemă numită de el kulturformen. Analiza a
generat o teorie a comunității (Gemeinschaft) și o teorie a societății (Gesellschaft),
reprezentabile în următoarea structurare categorială:
CATEGORIA COMUNITATEA SOCIETATEA
I. Motivația acțiunii Voința esențială Voința arbitrară
II. Identitatea socială Eul Persoana
III. Autoritatea simbolică Stăpânirea Averea
IV. Fundamentul economic Pământul Banul
V. Ordinea socială Dreptul familiei Dreptul obligațiilor
VI. Termenul relațiilor inter- Concordia Convenția
individuale
VII. Autoritatea legislativă Obiceiul, tradiția Structura politică
VIII. Comunicarea socială Religia Opinia publică

În limbajul sociologiei rurale moderne, categoriile lui Tönnies mai sunt receptate și
astfel: Gemeinschaft reprezintă o comunitate primară, agro-rurală, întemeiată pe
familie, pe religie și obiceiuri, pe autoconsum și cultură orală. Gesellschaft reprezintă
o ,,societate evoluată, industrial-urbană, întemeiată pe stat, pe autonomia morală a
individului și pe lege, pe comerț și pe cultură scrisă” (Barberis, 1965, p. 13).

Descoperirea sociologică a ruralului

 La începutul secolului XX, în mediile intelectuale românești satul era privit prin
două dimensiuni idilice: sămănătorismul și poporanismul. Cel dintâi țâșnise impetuos și
dominator din spiritul lui Nicolae Iorga, iar cel de-al doilea a venit prin C. Stere din
narodnicismul rus, o variantă locală a socialismului.
Un eveniment de mari proporții, confruntarea tragică dintre stat și țărănime,
răscoala din 1907, rupe fragila viziune patriarhală din sămănătorism și poporanism,
schimbând perspectiva. În acest context, a apărut Neoiobăgia lui Constantin
Dobrogeanu-Gherea, primul studiu românesc de sociologie rurală, o veritabilă
descoperire sociologică a ruralului.
Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), pe numele lui adevărat Mihail Nikitici
Cass (Solomon Katz), a întrunit, în biografia lui intelectuală, componente specifice pentru
itinerariul multor socialiști ruși. La început a fost ,,nihilist”, apoi ,,narodnicist”, mai
apoi ,,socialist”, iar în cele din urmă, venit în România, a ajuns ,,social-democrat”, linie
ideatică pe care și-o va revendica întreaga viață și Henri H. Stahl, fapt expresiv pentru
spiritul critic și nu dogmatic din sociologia rurală a celor doi, adepți, în fapt, a ceea ce, de
obicei, se numește marxismul ortodox.
În Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare (1910)
descoperim astfel, în linia marxismului ortodox, o sociologie critică atât asupra realităților
sociale rurale din acea vreme, cât și asupra structurilor politice și administrative contrare
unei emancipări țărănești.
Datorită acestui fapt, Neoiobăgia nu este doar o lucrare de sociologie rurală, ci
matricea ei disciplinară acoperă și sociologia istoriei, în paradigma conflictualistă a luptei
de clasă. E aici o deformare a istoriei specifică marxismului, pentru care istoria
reprezintă o evoluție de stadii: primitivism, sclavagism, feudalism, capitalism și
socialism. Acest evoluționism uniliniar își are sursele în antropologia lui Lewis Morgan, în
sociologia stadială a lui Herbert Spencer, în concepția evoluționistă despre originea
speciilor – prin lupta pentru viețuire și supraviețuire – a lui Charles Darwin și în dialectica
progresivă a lui Hegel. Originalitatea marxismului, dincolo de acest eclectism, constă în
aceea că, prin Lenin și Stalin, prin dictatură ideologică și prin militarism a fost impus
acest evoluționism uniliniar ca singură realitate a dezvoltării istoriei. În Neoiobăgia lui C.
Dobrogeanu-Gherea această teorie a istoriei se regăsește prin acceptarea unui
,,comunism primitiv”, care ar fi supraviețuit din ,,comuna patriarhală”.
Aici ne întâlnim cu ipoteza – niciodată verificată – cu ajutorul căreia marxiștii de
pretutindeni au justificat comunismul și colectivismul socialist printr-o așa-numită
organizare socială a ,,comunismului primitiv”, pe care socialismul ideologic și dictatorial
năzuia să-l implementeze în societățile umane, prin ceea ce ei au numit ,,societatea fără
clase”. În fapt, dicteul ideologic marxist ,,comunism primitiv” nu era altceva decât
transferarea simbolică dintr-un timp modern (secolul al XIX-lea) a conceptului de
,,comunism” spre timpuri primordiale, spre o presupusă ,,comună primitivă”, pentru a
argumenta ,,construirea socialismului și a comunismului”, ca și cum socialismul și
comunismul ar fi stat la baza ,,construcției” umanității.
Astăzi știm, datorită unor cercetări exhaustive, etnologice, antropologice și
sociologice, că societățile primare, organizate simplu la amerindieni, aborigenii
australieni și băștinașii africani, nu au nimic de-a face cu ceea ce marxiștii au numit
,,comuna primitivă” și ,,comunism primitiv”. Mai mult, în 1949, în Social structure,
analizând 250 de societăți, G. Murdock a constatat distribuirea acestora în: ,,62 de
societăți «cu sclavi», 133 de societăți în care nu se găsește acest tip de clasă socială, iar
în celelalte 55 de societăți nu se știe nimic despre clasa sclaviilor” (Lemel, 1991, p. 17).
Prin urmare, evoluționismul marxist al stadiilor progresului social, în care intra și
sclavigismul, nu poate fi generalizat pentru totalitatea societăților umane. Societățile ,,cu
sclavi” reprezintă un segment din această totalitate, un segment mai mic decât cel al
societăților fără sclavi, ceea ce înseamnă că teoria marxistă, prin ideologia ei clasică, a
deformat realitățile primare și ulterioare ale comunităților umane. În fapt, în aceste
organizări clasiale și a-clasiale ale comunităților umane ne întâlnim cu un asincronism
organizațional, altfel spus cu diferențe, diversități și identități specifice în organizarea
comunităților umane.
Istoria înțeleasă ca luptă de clasă și schimbarea socială datorată luptei dintre clase
au un singur moment european expresiv: revoluția franceză de la 1789, o confruntare
violentă între clase. Gherea a surprins în felul următor această luptă: ,,Pe de o parte –
burghezimea mare, mânând în luptă burghezimea mică, de asemenea și pe meseriași,
proletariatul orășenesc; pe de altă parte – castele monarhico-birocratice, curtenii și clasa
feudală, cu armata lor și cu partea cea mai întunecată și mai abrutizată a țărănimii.
Burghezia a învins” (Gherea, 1910, 24).
Revoluția franceză a înlocuit monarhia cu republica și a lansat principiile
drepturilor cetățenești: libertate, fraternitate, egalitate, proprietate, vot universal,
libertate de expresie. Aceste principii, care marchează modernitatea politică a Europei,
vor genera două direcții în politica europeană: mișcările pașoptiste și cercurile socialiste.
Organizațional, mișcările pașoptiste se vor transforma în grupări liberale (burgheze) ce
vor funcționa politic în asincronie cu grupările conservatoare (nobiliare), punând bazele
democrațiilor moderne. Mișcările socialiste, prin paradigma lor conflictualistă, se vor
răzvrăti atât împotriva burgheziei, cât și împotriva nobilimii, iar în cele din urmă,
dictatorial și totalitar, se vor răzvrăti împotriva democrației, pe care o vor anihila, pentru
multă vreme, în numeroase țări ale lumii.
Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a înscris bine în această răzvrătire a socialiștilor.
Astfel, Neoiobăgia a ,,tunat și a fulgerat” împotriva ,,capitalismului burghez” și a
,,feudalismului iobagist”, exprimându-și năzuința spre trecerea ,,în stăpânirea națiunii a
capitalului productiv – a tuturor instrumentelor de producere, pământ, mine, fabrici,
uzine” (Gherea, 1910, p. 184). Gherea a anticipat astfel ,,naționalizarea” proprietăților
industriale românești din 1948 și ,,colectivizarea forțată” din 1962.
În această previziune, Gherea se afla pe linia socialismului marxist, cel care a
eliminat dintre principiile revoluției franceze, din ideologia sa, principiul proprietății.
Gherea a fost, astfel, avant la lettre, troțkist, leninist, stalinist în implementarea utopiei
socialiste, prin desființarea proprietății private în societatea românească.
Dincolo însă de înscrierea Neoiobăgiei în această ideologie a socialismului –
ideologie respinsă de socialiștii francezi și de alți socialiști europeni -, în paginile ei
subzistă reflecții sociologice asupra lumii rurale românești ce merită apreciate. Astfel,
Gherea a făcut o distincție între ,,gospodăria naturală” (țărănească) și ,,gospodăria
bănească” (capitalistă), și numește România de atunci, de la începutul veacului trecut,
drept ,,țară eminamente agricolă”. Formularea aceasta va face o carieră deosebită în
teoriile sociale interbelice, inclusiv în neoliberalism.
În reflecțiile sale asupra structurii economice agrare din societatea românească
contemporană lui, Gherea releva faptul că țăranul avea o situație mai bună în
,,gospodăria naturală”, decât în ,,gospodăria bănească”: ,,În adevăr, cât timp au fost în
gospodărie naturală și boierii își încasau redevențele în natură, exploatarea era limitată.
Boierul lua din produsele țăranului numai cât îi trebuia pentru satisfacerea nevoilor lui și
ale curții sale. Cu o cantitate mai mare n-ar fi avut ce face. Când însă vine noua formă de
gospodărie bănească, iar grâul devenit marfă se vinde pe bani, nu mai există limită
pentru exploatare, afară numai de limita impusă de însăși natura puterilor iobagului”
(Gherea, 1910, p. 33).
Pentru Gherea, în gospodăria naturală țăranul este iobag, iar în gospodăria
bănească este neoiobag. Economia domenială boierească nu mai funcționa după principii
tradiționale, pe baza schimbului natural de produse, ci funcționa pe principiile acumulării
capitaliste, care au schimbat relațiile dintre țăran și proprietar. Boierul ori devine el
însușii capitalist agrar, în beneficiu propriu, ori se lasă înlocuit de arendaș, tipul social
specific capitalismului agrar în societatea românească.
În acest context al schimbării, al trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria
bănească, Gherea numește ,,arendășia” o ,,gospodărie prădalnică” și menționează că,
între cauzele răscoalei din 1907, alături de acest aspect prădalnic al economiei agrare
capitaliste incipiente, se afla și Legea rurală din 1864, dar mai ales Legea tocmelilor din
1866, precum și propaganda și agitația antisemită dirijate de puterea politică centrală a
acelui moment. Această propagandă antisemită a puterii politice era o manipulare,
pentru că, din cei 3051 de arendași identificați chiar în 1907 pe criterii etnice, 2054 erau
români, 553 erau evrei, 261 greci și 183 alte naționalități, ,,adică 67,3% arendași români,
32,7% arendași străini” (Scraba, 1907, p. 33). O manipulare spre antisemitism a maselor
țărănești n-a avut o bază reală, dacă nu cumva Gherea însuși a manipulat. Răscoala a
avut drept cauză comportamentul prădalnic al tuturor arendașilor, indiferent de etnie.
Aceștia dictau ,,primarilor contractele (pe baza Legii tocmelilor – n.n.), iar sătenii le
iscăleau, fără să le citească” (Scraba, 1907, p. 33).
Gherea a mai pus în relief condițiile sociale ale țăranului român din societatea
românească ,,eminamente agrară” a începutului de veac XX. El remarca, astfel, lipsa de
drepturi electorale ale țărănimii, absența unei clase mijlocii în satele românești,
diferențierea dintre țărani și muncitori și necesitatea unei ,,industrii însemnate”, care să
sprijine ,,agricultura intensivă” (Gherea, 1910, p.485).
Aceste opinii se înscriu într-un socialism democratic, de pe poziția căruia Gherea a
criticat autocrația claselor dominante din societatea românească a vremii sale: ,,Este
deci evident că niciodată clasele noastre dominante nu vor da sufragiul universal. Și,
tocmai de aceea, social – democrația și democrația burgheză cea sinceră și adevărată,
având tot interesul în înlocuirea, nu în menținerea regimului neoiobăgist, trebuie să lupte
cu toată energia pentru dobândirea votului universal” (Gherea, 1910, p. 170).
E importantă această dimensiune democratică din marxismul lui C. Dobrogeanu-
Gherea și el se explică prin aceea că situația socială a țărănimii române, pe care o
caracterizează drept ,,neoiobăgie”, i-a conturat pledoaria pentru emanciparea socială și
democrată a acestei categorii sociale. Din perspectiva acestui militantism democrat,
Gherea a criticat poporanismul, clientelismul politic, liberal și conservator, precum și
clasa birocratică și legislația cvasisocialistă de după 1907. În sensul cel mai nobil al
social-democrației – deformată în societatea românească de socialismul dictatorial și încă
neregăsită de grupurile politice ce se numesc azi social-democrate -, C. Dobrogeanu-
Gherea a susținut cauza țărănimii române remarcând faptul că ,,la noi, o clasă
țărănească mijlocie, ca atare, aproape nu există. Ea ar fi putut să se formeze din vechii
răzeși mai înțoliți, dar și aceștia dispar mereu în condițiile atât de grele și absurde ale
regimului nostru agrar” (Gherea, 1910, p. 201).
Gherea a numit acest regim agrar ,,neoiobăgie” și l-a surprins în dubla condiție a
țăranului român de la începutul ceacului trecut, cea și de proprietar, și de iobag:
,,Țăranul nostru însă nu e proletar, ci, după cum am văzut, e întru câtva proprietar de
pământ și, chiar proletarizat, e proprietarul instrumentelor de muncă. Legat de satul lui,
de moșia boierului, el contractează în niște condiții care n-au nimic a face cu legea
cererei și a ofertei sau a liberei concurențe. Munca lui nu e prefăcută într-o marfă, care
să se vândă pe piață ca orice marfă, căci el își lucrează propriul său pământ ca
proprietar, iar pe pământul boieresc lucrează în parte ca fermier și în bună parte ca serv,
iobag” (Gherea, 1910, pp. 336-337).
Aceste elemente de social-democrație din reflecțiile lui Gherea asupra societății
rurale românești n-au convenit marxiștilor extremiști din perioada interbelică, drept
pentru care un anume S. Timov redactează Anti-neoiobăgia (1928), în care etichetează
Neoiobăgia lui Gherea ca ,,nemarxistă” sau chiar ,,antimarxistă” (Larionescu, 1996, p.
146).
Cum am văzut, Gherea a făcut și concesii utopiei socialiste. Probabil a crezut în
egalitarismul social, cum au crezut mulți socialiști europeni până la dezmeticirile de după
al doilea război mondial, când socialismul și social-democrațiile occidentale s-au separat
de utopia socialistă, ce a dus la dictatură în societățile din estul Europei. Într-un astfel de
context, meritul lui Gherea este real, întrucât, dirijat de realitățile țărănimii române și de
utopia socialistă în care mai credea, el a gândit și libertate, și emancipare economică
pentru această categorie socială. Astfel, Neoiobăgia poate fi socotită o lucrare care a
descoperit din punct de vedere sociologic ruralitatea românească.

O paradigmă axiologică

O sociologie rurală românească, cu direcții și performanțe specifice, se va contura

în operele sociologice ale lui Dimitrie Gusti și ale discipolilor săi, cum vom dezvălui în
cele ce urmează. Pentru a porni însă din miezul sociologiei lui Dimitrie Gusti, e necesar
să actualizăm o parte uitată din sistemul sociologic gustian.
În general, comentariile și interpretările la opera sociologică a lui Dimitrie Gusti –
identificată cu școala sociologică de la București – s-au axat, încă de la primele exegeze
ale lui Henri H. Stahl, Traian Herseni și Mircea Vulcănescu (discipoli direcți ai lui Dimitrie
Gusti), pe metoda monografică și pe campaniile de cercetare empirică. În opinia noastră,
sociologia gustiană nu este însă reductibilă numai la monografism ori la ,,sociologia
națiunii”, și una, și alta dintre aceste dimensiuni fiind oricând predispuse unor atitudini
critice necesare. În fapt, atât monografismul, cât și ,,știința națiunii” au fost criticate
argumentat. Mai întâi, monografismul a primit o replică din partea sociologiei sistematice
a lui Petre Andrei: ,,Cercetările monografice se opresc la o simplă redactare fotografică a
unei realități, fără a o încadra în principii generale de sociologie sau într-un anumit tip de
societate existentă” (Andrei, 1978, p. 250). Apoi, în problema ,,sociologiei națiunii”,
perspectiva actuală este aceea a ,,despărțirii de Gusti” (Larionescu, 1996, p. 49), în
sensul cel mai bun al cuvântului. De fapt, ceea ce a năzuit Gusti prin așa-zisa ,,sociologie
a națiunii” se înscrie în mod cert sub semnul unei utopii, dacă luăm în considerare chiar
mărturia unuia dintre discipolii săi: ,,Făcând de-a rândul monografia sociologică a satelor,
orașelor, regiunilor și provinciilor românești, s-ar putea ajunge la o adevărată știință a
Națiunii, pe care s-ar putea apoi întemeia o acțiune de reformă socială, socotită absolut
necesară” (Voinea, Stahl, 1947, p. 306). O sociologie ,,de-a rândul” e utopie, nu știință.
În fapt, e nevoie să ne întoarcem la opera teoretică a lui Dimitrie Gusti, aceea care
este sociologie sistematică și are o axiologie specifică, mărturisită chiar de Gusti:

,,Pe scurt, sistemul nostru de sociologie afirmă:

1. Societatea se compune din unități sociale, adică din grupuri de oameni legați
între ei printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
2. Esența societății este voința socială.
3. Voința socială depune ca manifestări de viață o activitate economică și una
spirituală, reglementate de o activitate juridică și de o activitate politică.
4. Voința socială este condiționată de manifestările ei cosmice, biologice, psihice și
istorice.
5. Schimbările suferite de societate în decursul timpului prin activitățile ei și sub
înrâurirea factorilor condiționați le numim procese sociale.
6. Începuturile de dezvoltare, pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și
deci le putem prevedea cu oarecare precizie, se numesc tendințe sociale. Față de
 realitatea socială astfel concepută, putem avea trei atitudini științifice care fac cu
putință constituirea a trei ramuri de științe sociale: sociologia, etica și politica,
discipline care formează, împreună cu științele sociale particulare (economia
politică, dreptul etc.), sistemul științelor sociale” (Gusti, 1940, I, p. 19).

Principiile enunțate, ce pot reprezenta esența sistemului sociologic gustian, ne

comunică mai întâi temeiurile filosofice ale sociologiei gustiene, concentrate, de fapt, în
jurul ,,voinței sociale”, un concept active în filosofiile neokantiene de la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului XX, inclusive în sociologia despre ,,comunitate” și
,,societate” a lui Tönnies, de la care, probabil, Dimitrie Gusti l-a preluat.
Conceptul de voință socială nu e pur filosofic, ci are puternice conotații
psihologice, cu orientare spre pragmatism. Reținem, în acest sens, studiul gustian
Egoism și altruism (1904), ce încerca, printr-o nouă lectură a sociologiei clasice, să
descopere motivația sociologică a „voinței practice”. Sociologul nu a ales între altruism și
egoism, nu a categorisit indivizii cu astfel de embleme, ci a formulat, simplu, că, din
punct de vedere psihologic, individul nu este nici egoist, nici altruist, ci „voința
individuală” e „dependentă de alte voințe” (Gusti, 1969, p. 81). Miza sociologului se află
în „voințele colective”, aflate în „acțiune reciprocă”. Aceste „voințe colective” sunt:
seminții, familii, națiuni, state, comunități culturale. În fiecare dintre aceste „„voințe
colective” există interacțiune:
„O voință colectivă deplin conștientă implică necesitatea interacțiunii reciproce a unor
voințe individuale autonome, care se întregesc una pe alta și, în parte, se luptă una cu
alta” (Gusti, 1969, p. 82). Ne aflăm aici în esența sociologiei lui Georg Simmel din
Grundfragen der Soziologie – Individuum und Gesellschaft (1917), în care acesta a
teoretizat „acțiunea reciprocă” (Wechselwirkung) ca esență a „societății” (Gesellschaft).
Spre „acțiunile reciproce” ale voințelor se îndreaptă sociologia, ca știință a
„realității sociale”, etica, înțeleasă ca judecare a realității sociale în raport cu idealul
social și politica, aceasta studiind mijloacele de realizare a idealului social. Voința socială
se află, prin interacțiunile conținute, între „realitatea socială” și „idealul social”, toate
circumscrise ca paradigmă axiologică a sistemului sociologic gustian.
Așadar, este vorba de o triadă axiologică: „realitate”, „voință” și „ideal”, în care
voința este acțiune spre „reformă socială”, iar aceasta, reforma socială, are „două
rădăcini adânci: una în realitate, alta în ideal” (Gusti, 1970, p. 21). Din acest motiv,
reforma socială a căutat o „scientia militans” (știința luptătoare), știință care, pentru
Dimitrie Gusti, a fost sociologia monografică, ale cărei coordonate metodologice au fost
descoperite de sociolog în prima valoare a triadei menționate, în realitatea socială.
Această realitate socială are ca elemente constitutive categoriile sufletești și economice,
iar ca elemente funcționale – categoriile politice și juridice. „Reforma socială se bazează
pe mlădierea celor dintâi categorii și pe elasticitatea celor din urmă” (Gusti, 1970, p. 21).
Reținem termenul „categorii”, de certă descendență filosofică, prin care Gusti a
identificat realitatea socială. În spiritul comentariului de până aici asupra sistemului
sociologic gustian, aceste categorii sunt de fapt valori – economice și sufletești, politice și
juridice – pe care, prin metoda monografică, Gusti a dorit să le măsoare în social, întărind
încă o dată dimensiunea axiologică a sistemului său sociologic, întemeiat de fapt pe un
sistem al unor valori identificate sub semnul categorialului.

Organizarea sociologiei
 Componentele paradigmei axiologice a sistemului sociologic gustian nu au rămas
doar elemente abstracte ale acestui sistem, ci au fost convertite în acțiune și organizare
științifică, cu orientare certă spre reforma realității sociale.
Această orientare spre intervenție în social a sociologiei a fost organizată la trei
niveluri: instituțional, metodologic și practic. Încă din 1918 sociologul a înființat la Iași
„Asociația pentru studiu și reformă socială” pe care, în 1921, la București, a transformat-
o în „Institutul Social Român”, acesta fiind, la rândul lui, transformat în „Institutul de
Cercetări Sociale al României”, cu filialele regionale: Banat-Crișana, Transilvania,
Moldova, Dobrogea și Oltenia. Aceste instituții, cu funcție economică și financiară în
organizarea sociologiei, s-au constituit în structuri active, prin cercetări de teren ce au
făcut din câteva comunități rurale veritabile laboratoare vii de cercetare socială. Acest
fapt a fost cu putință datorită celui de-al doilea nivel al organizării sociologiei – nivelul
metodologic. Aici, Gusti a pornit de la o redefinire a sociologiei ca „o știință de fapte și de
observație a lor” (Gusti, 1965, p. 128) și de la o identificare a „realității sociale” cu
socialul, definit sub orizont categorial și axiologic: „Socialul este mai întâi produsul unui
concurs de împrejurări spațiale, temporal, vitale și sufletești, care formează cadrele
cosmologic, istoric, biologic și psihologic și apoi activitatea socială înseamnă manifestări
(categorii) economice, spirituale, politice și juridice.” (Gusti, 1969, p. 116). Cadrele le-a
împărțit în cadre „extra-sociale” (cosmologic și biologic) și „sociale” (istoric și psihologic),
iar manifestările sunt „constitutive” (economice și spirituale) și „ordonatoare” (politice și
juridice).
Această distribuire a cadrelor și a manifestărilor se circumscrie unei „table” a
categoriilor, unei structuri organizaționale, în conformitate cu realitatea și structura
socialului. Asupra acestor categorii, structurate sistemic, va acționa al treilea nivel,
pragmatic, al organizării sociologiei, cel în care regăsim acțiunea sistemului științelor
asupra „cadrelor” și „manifestărilor”. Cadrele și manifestările vor fi astfel investigate de
specialiști în științe adecvate: un geolog, un geograf, un agrochimist, un botanist, un
zoolog și un sociolog vor alcătui o echipă pentru a investiga cadrul cosmologic. Un
demograf, un antropolog, un igienist și un medic – pentru a investiga cadrul biologic. Un
paleograf, un istoric, un istoric social – pentru a investiga cadrul istoric. Un psiholog și un
psiholog social – pentru a investiga cadrul psihic. Un economist social, un economist
agrar, un economist silvic și un specialist în industria casnică – pentru a investiga
manifestările economice. Un sociolog al religiei, un sociolog al artei, un sociolog al
cunoașterii, un sociolog al magiei, „un sociolog pentru obiceiuri și ceremonii, un
folclorist literar, un folclorist muzical și un lingvist” (Gusti, 1965, p. 129) – pentru a
cerceta manifestările spirituale. Un etician, un istoric al dreptului, un civilist, un
criminolog – pentru cercetarea manifestărilor moral-juridice. Un jurist administrativ, un
sociolog politic – pentru a cerceta manifestările administrativ-politice.
Această structură a cercetării și investigării cadrelor și a manifestărilor a fost
numită de Gusti „metodă colectivă”, cu precizarea: „monografia sociologică, prin
caracterul ei de muncă colectivă, respectă diviziunea muncii și rosturile specializării, dar
în același timp unifică toate eforturile acestea științifice și le redă sensul lor adevărat, de
urmărire a adevărului cât mai conform cu realitatea socială globală” (Gusti, 1965, p.
140).
În special metodologia monografiei sociologice conturată de sociolog din
perspectiva expusă mai sus a dus, în chip firesc, la formularea unei legi, numită de Gusti
legea paralelismului sociologic: „nici cadrele, nici manifestările sociale, nici ele în raport
unele cu altele nu pot fi reduse unele la altele, ci toate există și acționează deodată sau,
cu un termen tehnic, paralel. Am crezut chiar că e nevoie să formulăm acest adevăr ca
un principiu sau ca o lege, pe care am numit-o legea paralelismului sociologic. E vorba de
un întreit paralelism. În primul rând, un paralelism între manifestări: acestea nu pot fi
reduse una la alta, cum fac de pildă marxiștii, prin reducerea manifestărilor spirituale,
juridice, politice la cele economice, căci de fapt toate există deodată și se determină
reciproc, fiind părțile componente ale întregului social, ale societății ca totalitate. În al
doilea rând, un paralelism între cadre: după cum am remarcat, cadrele nu condiționează
separat viața socială, ci toate în același timp. De aceea, în explicarea vieții sociale,
trebuie să se țină seama de toate cadrele și să se socotească deci ca parțiale sau
neîndestulătoare toate încercările de a lămuri societatea printr-un singur cadru, oricare
ar fi el. În sfârșit, în al treilea rând, un paralelism între cadre și manifestări, care decurge
din primele două. O societatea reală va fi condiționată întotdeauna de toate patru
cadrele și va depune toate patru manifestările, dar cadrele nu pot fi reduse la
manifestări, nici manifestările la cadre, pentru că ele reprezintă funcțiuni deosebite, chiar
dacă nu pot exista decât împreună (Gusti, 1940, II, pp. 20-21).
Pentru a întări legea paralelismului sociologic, Dimitrie Gusti va relua descrierea
socialului, de această dată nu numai prin „manifestări”, ci și prin unități sociale, relații
sociale, procese și tendințe sociale, pe care le va structura după cum urmează:
- manifestările economice: agricultură, silvicultură, pomicultură, sericultură,
apicultură, creșterea vitelor, meserii, întreprinderi industriale, comerciale,
gospodăria țărănească și bugetul.
- Manifestări spirituale: religioase, artistice (muzică, literatură, arhitectură,
sculptură, pictură, arte decorative), morale și ideologice (concepțiile țărănești
despre lume și viață).
- Manifestări juridice: statistică penală, în materie civilă, succesiuni, obiceiuri
juridice locale, adaptări locale ale dreptului pozitiv.
- Manifestări politice: organizații de partid, concepții politice, partide locale,
administrația comună și legăturile cu centrul.
- unități sociale: familia, neamul, vecinătățile, cartierele, gospodăria, moara,
stâna, cârciuma, șezătorile, cercurile simpatetice, primăria, școala, biserica.
- relațiile sociale: între vecini, între prieteni și dușmani, între vârste, între sexe,
„relații de bună-cuviință”.
- procese sociale: orășenizare, individualizare, socializare, centralizare,
diferențiere.
- tendinţe sociale: dezvoltare, decădere (Gusti, 1940, II, p. 24).

Aceste ultime identificări ale socialului de către Dimitrie Gusti, dincolo de cadre și
manifestări, adică dincolo de sociologia monografică, înfăţişează, dacă mai este necesar,
vocaţia sistemică a gândirii sociologice a lui Dimitrie Gusti.
Sociologul a gândit și exprimat în momente diferite „teoria cadrelor și
manifestărilor”, prin reflecții repetate asupra socialului. Cea dintâi teorie a acestora a
fost concepută ca direcţionare a cercetărilor sociologice, în vremea înfiinţării „Institutului
Social Român”, iar următoarele reprezintă o corectură a celor dintâi, după campaniile
monografice. Aşa s-a născut „legea paralelismului sociologic” şi configuraţia de mai sus,
din 1940, care a abandonat „cadrele” şi, alături de manifestări, a aşezat: unităţi, relaţii,
procese şi tendinţe.
Aici a fost oferit un nou proiect de organizare a cercetării sociologice, pe care însă
nici Dimitrie Gusti, nici discipolii săi nu l-au mai pus în practică.

Campanii monografice
 Cercetările de teren, cele care urmau să aplice metodologia cadrelor și a
manifestărilor în comunitățile rurale, în a căror realitate, o dată cunoscută urma să fie
implantată reforma socială, numite „campanii monografice”, au debutat timid, cu puțini
specialiști, în comparație cu specialitățile fixate de Dimitrie Gusti pentru „cadre” și
manifestări”. La Goicea Mare, comunitate în care aceste campanii au debutat, au
participat, între 20 și 24 aprilie 1925, 11 „specialiști”. Cei mai mulți erau studenți ai
profesorului Gusti. Acțiunea, deși a jalonat numai dificultățile cercetării monografice, e
socotită de Mircea Vulcănescu drept deschizătoare de epocă: „Această expediție de zece
zile a «Argonauților» monografiei în căutarea «lânei de aur» a realității românești
deschidea o epocă. Cercetările echipelor arheologice ale lui Pârvan, care luptau să
reconstituie, după rămășițele păstrate în pământul adânc și neprefăcut al vechii Dacii,
chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri, vor fi întotdeauna întovărășite, de
acum, de cercetările echipelor monografice ale prietenului său, luptând să reconstituie,
după observațiile făcute direct asupra așezărilor, portului, credințelor, obiceiurilor,
îndeletnicirilor, nădejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară, chipul autentic al românului
de azi” (Vulcănescu, 1998, p. 81).
În 1926, între 11 și 26 iulie, tot 11 specialiști participă la cercetarea de la Rușețul
Brăilei, socotită și ea asemenea celei dintâi, drept etapă „de pregătire a monografiei
sociologice” (Apolzan, 1945, p. 15), mai ales că satul Rușețu nu era decât o
„«dejugătoare», adică un popas nestatornic al unei adunături întâmplătoare de oameni,
fără tradiție și fără nădejde de viitor” (Stahl, 1981, p. 41).
După aceste tatonări, Dimitrie Gusti și-a găsit doi colaboratori de excepție, pe
Mircea Vulcănescu, omul formulărilor logice și comprehensive, și pe Henri H. Stahl,
acesta din urmă fiind organizatorul de vocație al următoarelor campanii și autorul unei
opere sociologice concurente celei a magistrului său.
Henri H. Stahl va alege, pentru campania din perioada 15 iulie-16 august,
comunitatea Nerej, din legendara Țară a Vrancei. În Nerej se vor întâlni 41 de specialiști,
alături de organizator și profesor fiind prezenți: Traian Herseni, Constantin Brăiloiu, Ion
Diaconu, antropologul Francisc Rainer, Xenia Costa-Foru, precum și alții. La Nerej s-a
lucrat febril, pe fișe, prin anchete, prin anchete, prin analize în „sala luminoasă” (o sală
de clasă special amenajată). Performanța campaniei de la Nerej s-a finalizat în
monumentala monografie Nerej – un village d’une région archaïque (1939), care va face
cunoscută în lumea specialiștilor occidentali școala sociologică de la București.
Elaborarea monografiei s-a făcut după tipic, adică după teoria cadrelor și a
manifestărilor. S-a lucrat și s-a redactat în echipe. La cadrul cosmologic – Henri H. Stahl,
Victor Tufescu, I. Vintilescu și Gh. Cristea. La cadrul biologic – H. Stahl, dr. Francisc
Rainer, Florea Florescu, I. Ghibulcuteanu, dr. D. C. Georgescu. În redactare, aceste două
cadre, cosmologic și biologic, conțin date de geografie fizică și geografie umană (cadrul
cosmologic), de demografie, antropologie fizică, spițe de neam, habitat și alimentație
(cadrul biologic). Cadrele istoric și psihic au fost în întregime cercetate de către Henri H.
Stahl. În redactare, el consemnează formele de viață răzeșești, organizarea obștilor
vrâncene și aspecte ale luptelor sociale din Vrancea.
Manifestările economice – exploatația agricolă a terenurilor, creșterea oilor,
exploatația pădurii, industrie diversă, industrie, comerț - au fost cercetate și redactate de
Traian Herseni, P. Stănculescu, dr. L. Bejan, dr. A. Muțiu, dr. I. Oțel, D. Simionescu.
Manifestările etice, juridic-administrative au fost cercetate și redactate de Henri H. Stahl
și Gh. Serafim. Există apoi capitole precum: „Unități sociale” (cercetat și redactat de
Xenia Costa-Foru, I. Nicolescu, Henri H. Stahl și I. Filip), „Țiganii”, „Procese și tendințe
sociale” (cercetate și redactate de C. Șerbu și Gh. Serafim). Manifestările spirituale -
școala, biserica, teologia populară, știința populară, arhitectura populară, literatura
populară, ceremonii și cutume – au fost cercetate și redactate de: Constantin Brăiloiu,
Valer Butură, Henri H. Stahl, G. Serafim, I. Mocanu, I. Găneț, preot I. Teodorescu, Gh.
Tința, I. Vintilescu, P. Stănculescu, Gh. Cristea, I. C. Cazan.
Campania monografică de la Nerej, dincolo de faptul că a realizat cea mai
completă monografie scrisă a unei comunități rurale ce a fost cercetată de echipele
gustiene, a însemnat și altceva, în sensul mai larg al afirmării și dezvoltării sociologiei
rurale.
În primul rând, Henri H. Stahl – coordonatorul monografiei – pune în circulație o
metodologie de cercetare a ruralului, pe care, în spiritul cercetării istorice și sociologice a
școlii „Analelor”, a numit-o „arheologie socială”, pe temeiul că „o societate trecută a
lăsat moștenire unei societăți următoare, nu numai tradiții orale și obiceiuri, ci, la fel de
firesc, a lăsat și structuri sociale” (H. Stahl, 1939, XIII). Așa cum a explicat mai târziu prin
această „arheologie socială”, H. Stahl a încercat să lege prezentul de trecut, identificând,
în Nerej, elemente de organizare teritorială ce puneau în valoare o astfel de continuitate:
„La Nerej am avut curajul de a generaliza primele mele concluzii, crezând că, dacă
„arheologia socială” îmi permitea să reconstitui istoria socială a unui petic de loc, cum
era „țarina Nerejului”, același procedeu putea duce la înțelegerea „crăpării” moșiilor
sătești în delnițe umblătoare pe bătrâni” (Stahl, 1981, p. 79). Prin această arheologie
socială, Stahl nu a descoperit numai o legătură între structurile teritoriale prezente și
cele trecute, ci obștile vrâncene, prin organizarea lor, l-au pus în situația de a construi o
paradigmă sociologică originală, aceea a satelor devălmașe, a căror problematică o vom
trata separat, ceva mai încolo.
Deocamdată să mai reținem că și Traian Herseni și-a descoperit aici vocația de a
cerceta terenul și a obținut elemente pentru ceea ce el a numit „sociologie pastorală”.
Xenia Costa-Foru datorează companiei de la Nerej conturarea preocupărilor sale
sociologice în sociologia familiei. Mai mult, aceste cercetări i-au dat ocazia să ofere una
dintre cele mai plastice definiții ale metodei monografice: „Monografia sociologică este o
metodă prin care sociologia își strânge sistematic date concrete în vederea
raționamentelor sale” (Costa-Foru, 1945, p. 26). Mai trebuie reținut faptul că prezența la
Nerej a lui Constantin Brăiloiu a însemnat conturarea unei direcții a cercetărilor rurale din
cadrul școlii monografice, circumscrise etnologiei și antropologiei culturale.
După Țara Vrancei, cu Nerej și Năruja, a urmat în campaniile monografice
Bucovina, cu satul Fundu-Moldovei, în care, în perioada 10 iulie-10 august 1928, au fost
prezenți 60 de specialiști. Campania n-a fost de nivelul celei din Nerej. Sintezele
cercetării s-au constituit doar în câteva studii publicate în Arhiva pentru reformă socială
și în Sociologia românească. Reținem însă portrete oferite de Mircea Vulcănescu câtorva
participanți de excepție: „Era acolo dl profesor Rainer, cu asistenții săi de la Institutul de
Anatomie și Embriologie din București, pasionatul cercetător al «omului» și al «formei lui
vii», om de vastă cultură, adânc gânditor, ingenios născocitor de metode. Era profesorul
Brăiloiu, secretarul general al Societății Compozitorilor Români, minunatul cunoscător al
ariilor de răspândire a cântecului românesc, pe atunci la începuturile «Arhivei» sale. Era
– eu îl întâlnisem la lucru întâia oară, căci întâlnirea în treacăt în curtea Bibliotecii
Naționale din Paris nu-mi lăsase nici o amintire clară – H. H. Stahl, arheologul trecutului
nostru nescris, păstrat numai în obiceiuri, zicători, măsurători și curele de moșie, pe
atunci îndrăgostit de Vrancea, care știa să facă să vorbească munții, apele, codrii și
casele, dezvăluind înțelesuri nebănuite lucrurilor celor mai obișnuite. Era Traian Herseni,
conștiincios, neobosit, puțin timid, pe atunci proaspăt licențiat în filozofie” (Vulcănescu,
1998, p. 82).
În perioada 13 iulie-16 august 1929, cu reveniri în 1932 și 1933, echipele
monografice au anchetat satul Drăguș și alte localități din „Țara Oltului”. Campania
sociologică din Drăguș „a atins punctul culminant. Prin numărul mare de cercetători (89)
grupați în echipe după sistemul profesorului Gusti, prin următoarele reveniri la teren,
individuale și colective, pentru completarea observațiilor și culegerea de nou material,
prin forțele concentrate aici pentru cercetarea vieții sociale sub toate aspectele și
adâncirea tuturor problemelor, monografia Drăgușului era menită a fi completă.
Rezultatele nu dovedesc aceasta decât fragmentar, întrucât ea nu a ajuns să vadă
lumina tiparului, dar studiile apărute până acum (1945) pot fi date ca model de cercetare
științifică” (Apolzan, 1945, p. 16).
Comunitatea din Drăguș n-a beneficiat de o monografie în genul Nerejului, dar
problemele sintetizate au consistență și diversitate. În Arhiva pentru reformă socială și în
Sociologia românească au semnat studii despre Drăguș: C.D. Amzăr, Constantin Brăiloiu,
Mac Constantinescu, N. Cornățeanu, Traian Herseni, H. H. Stahl, Gh. Adrian Negrea,
Xenia Costa-Foru, D. C. Georgescu, Ion I. Ionică, I. Measnicov, Gh. Focșa, Romulus
Cotariu, Al. Bărbat, Ilarion Cocișiu, Maria Popescu-Spineni, V. Caramelea, Athanasie
Georgescu. Au fost surprinse aspecte economice (mișcarea cooperatistă, bugete
țărănești, alimentația populației, inventarul gospodăriilor), demografice, sociale și
juridice, precum și dimensiuni ale culturii țărănești: șezătoarea, bocetul, ceata
colindătorilor, rudenia spirituală prin nășie, civilizația etnografică.
Monografia Drăgușului purta numele Drăguș - un sat din Țara Oltului și l-a avut
coordonator pe Traian Herseni. Nu a apărut într-o sinteză unitară, precum Nerejul lui
Henri H. Stahl, ci au fost tipărite câteva fascicule (broșuri) de către Institutul Social
Român: Credințe și rituri magice, de Ștefania Cristescu Golopenția, Reprezentarea
cerului, de Ion I. Ionică, Structura economică a satului, de Al. Bărbat, Unități sociale de
Traian Herseni, Tipul antropologic, de dr. Fr. Rainer, Demografia și igiena populației, de
dr. D. C. Georgescu, Împodobirea porților, interioarele caselor, opinii despre frumos, de
Al. Dima.
La Drăguș s-a realizat și un film documentar, aflat astăzi la Institutul de etnografie
și folclor „Constantin Brăiloiu” din București. Nu trebuie uitate, pentru cercetarea rurală,
nici sintezele etnologice: Dealul Mohului (1943), de Ion I. Ionică și Forme străvechi de
cultură poporană (1977), de Traian Herseni.
Mai ales pentru monografiști, cercetările de la Drăguș, cu spectrul lor divers și bine
receptat în lumea științifică, au însemnat înscrierea monografismului drept „curent
cultural”. În ceea ce privește domeniul sociologiei rurale, prin marea expoziție de la Paris
aceste cercetări au primit o consacrare „mondială” (Stahl, 1981, p. 129).
În 1930, între 29 mai și 1 august, 67 de monografiști s-au aflat la Runcu (Gorj),
într-o campanie deja de rutină. Ei au realizat sinteze și studii despre determinări
geofizice, aspecte specifice ale industriei țărănești (morăritul) și ale vieții de familie.
Important de reținut este faptul că în echipele de la Runcu a fost prezent geograful Ion
Conea, cel care va realiza mai târziu fără participarea echipelor gustiene, monografia
Clopotiva – un sat din Țara Hațegului (1940).
În 1931, monografiștii s-au aflat în Basarabia, la Cornova (Orhei). Acolo, Xenia
Costa-Foru – preocupată în continuare de sociologia familiei - a descoperit o stratificare
socială specifică. Cornovanii erau împărțiți după sistemul castelor în: „boieni”, „dvareni”,
„mazîli”, „mesceani”, „țărani”, „grăjdeni”. Acest sistem nu permitea, spre exemplu, ca o
„dvareancă” să fie văzută în compania „țăranilor” „la petreceri”, „la țintirim”, „la Paștele
Blajinilor”, „la joc”. Nu se putea căsători cu un „țăran”, decât cu prețul de-a fi socotită o
„proastă” (Costa-Foru, 1945, p. 79). De asemenea, un fenomen specific era și acela că,
„în satul Cornova, practica descântecului era atât de răspândită, încât mai fiecare sătean
era și un practician al magiei” (Stahl, 1981, p. 54).
În 1935 și în 1936, 46, respectiv 50 de monografiști s-au aflat în Țara Năsăudului,
la Șant. Aici, pe lângă realizarea unui film, s-a făcut o investigație completă asupra
ocupațiilor și culturii țărănești, după cum confirmă studiile din Sociologia românească
(1936, p. 2). Un element important pentru campania de la Șant a fost și acela că printre
monografiști s-au aflat „mai mulți savanți străini” (Apolzan, 1945, pp. 16-17).
În 1939, între 15 iulie și 6 septembrie, 23 de monografiști au cercetat plasa
argeșeană Dâmbovnic. Au participat Anton Golopenția, Mihai Pop, Athanasie Georgescu,
N. Economu, Al. T. Stoianovici, Miron Constantinescu, Gh. Reteganul și Ovidiu Bârlea.
Studiile rezultate au pus accente pe probleme demografice și ocupaționale. Dar cel mai
important fapt pentru această campanie îl reprezintă întregirea școlii sociologice de la
București cu Anton Golopenția, cel despre care s-a scris: „Îl socotesc și astăzi ca pe cel
mai dotat sociolog din câți au luat parte la campaniile noastre monografice. Golopenția
era (…) o sinteză a mai multora dintre noi, filosof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit și
profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă ca mine și organizator tot
atât de abil ca și Octavian Neamțu” (Stahl, 1981, p. 82). De fapt, tot lui Anton
Golopenția i s-a datorat și ultima campanie organizată, în stil monografic, de către școala
sociologică gustiană. Este vorba de campania de la Hodac (Câmpia Transilvaniei), din
perioada 9-13 iulie 1945. Cercetarea a avut în vedere efectele războiului asupra
conviețuirii româno-maghiare, precum și cercetarea culturii țărănești. Nimic nu s-a
finalizat din această cercetare. O rememorare târzie ne menționează că „în anii tulburi
de după 1948 tot materialul și întreaga arhivă a oficiului de studii al Institutului Central
de statistică, din care făceau parte toți membrii echipei, s-au pierdut sau au fost
distruse” (Dragoslavele, 1993, p. 1).

Pragmatism și ideal social

Tot ceea ce am prezentat în capitolul anterior a avut un aspect de pionierat și

entuziasm pentru sociologia rurală românească. După cum s-a putut vedea, finalizările,
în sinteze complete, nu au fost realizate decât prin monografia Nerejului. Celelalte
campanii s-au concretizat în studii risipite nu numai în Arhiva pentru reformă socială și în
Sociologia românească, ci și în altele, specializate în valorificarea culturii țărănești.
În mod cert, campaniile monografice au fost acțiuni științifice, pentru a da un
contur obiectiv reformei sociale în comunitățile rurale. Materialul documentar, precum și
sintezele rezultate, au dezvăluit starea reală a comunităților rurale, de aceea, după
această perioadă numită de „stabilire a metodelor” (Neamțu, 1970, p. 11), a urmat cea
de a doua perioadă, a implicării sociologiei monografice în reforma socială.
Teza principală a ceea ce instituțiile sociologiei monografice au organizat în anii
1934-1936, a fost aceea a conturării unor idealuri sociale pentru comunitățile rurale.
Dimitrie Gusti și discipolii au organizat, începând din 1934, „echipele regale studențești”,
alcătuite din studenți în medicină, medicină veterinară și agronomie, care au lucrat
efectiv la „ridicarea” satelor (Neamțu, 1939, p. 31), prin idealul social însumat pentru
Gusti în: cultura sănătății, cultura muncii, cultura minții, cultura sufletului. Această nouă
acțiune a școlii gustiene a fost una de natură pragmatică. Echipele studențești – 12
echipe în 1934, 25 echipe în 1935, 47 echipe în 1936 – au activat în comunități rurale
pentru cultura sănătății, au oferit consultații sătenilor, au făcut injecții, intervenții
operatorii și au transmis cunoștințe de educație fizică. Apoi, pentru idealul social numit
de Dimitrie Gusti cultura muncii, tinerii specialiști ai echipelor au participat, prin
demonstrații practice, la educația sanitar-veterinară, construirea de grajduri model,
însămânțări, folosirea uneltelor agricole noi, plantări și altoiri de pomi, grădinărit, acțiuni
pentru construcții de drumuri, șanțuri, fântâni asanate, poduri, secări de mlaștini. Pentru
cultura minții s-au organizat școli țărănești, conferințe, șezători, iar pentru cultura
sufletului s-au îngrijit biserici, cimitire, au fost cununați concubinii, s-au împărțit icoane,
s-au realizat împăciuiri locale. Au fost ridicate cămine culturale în care au funcționat
„școli țărănești” și au fost organizate expoziții.
 De la centru, acțiunile de teren ale „echipelor studențești” erau coordonate prin
Fundația Culturală Regală, care a reușit să impună „Legea Serviciului Social” – o lege a
doctrinei lui Dimitrie Gusti pentru emanciparea satelor. Această lege, „despre care
președintele Roosevelt afirma că este «cea mai înaintată din lume», făcea din Căminul
Cultural un veritabil «parlament al satului», funcție unificatoare a vieții obștești…”
(Marinescu, 1995, p. 150).
Această a doua parte a activităților sociale ale școlii monografice de la București –
care i-a avut în prim-plan pe Iacob Mihăilă (cultura sănătății), Octavian Neamțu și Harry
Brauner – s-a concretizat prin munca voluntară a „echipelor studențești” în diferite
comunități rurale. Astfel s-a contribuit la emanciparea și dezvoltarea satelor, mai ales
prin „școlile țărănești” organizate pe centre rurale și orientate spre educația agronomică
a sătenilor. De asemenea, o altă realizare a fost punerea în acțiune a „căminelor
culturale”, prin legea sus-menționată, dar și printr-o publicație centrală numită chiar
Căminul cultural, care era activă încă din 1947 și consemna activitatea „școlilor”
serviciului social.
Toate acestea au fost niște „începuturi” pragmatice pentru idealuri culturale și
sociale moderne, pentru ieșirea satului românesc, dacă nu din „primitivism”, cel puțin
dintr-un „tradiționalism” secular dominat de analfabetism și subdezvoltare.
De fapt, atât campaniile monografice, cât și acțiunile pragmatice („echipe
studențești”, „școli țărănești”, „cămine culturale”) au însemnat „cât o revoluție
spirituală” (Neamțu, 1936, p. 9), prin aceea că au îndreptat un segment important din
lumea științifică românească spre problemele concrete ale comunităților rurale, într-o
vreme în care „conlucrarea” socială și spirituală cu țărănimea era „străină clasei noastre
culte, păturii intelectuale mature și chiar tineretului” (Neamțu, 1936, p. 21).
Prin opera individuală, discipolii lui Dimitrie Gusti (Henri H. Stahl, Mircea
Vulcănescu, Traian Herseni, Anton Golopenția, Ion Conea, Octavian Neamțu, pentru a-i
menționa doar pe cei reprezentativi) au întregit profilul complex al școlii sociologice de la
București. Care, pe lângă faptul că a fundamentat direcții ale sociologiei rurale, unele cu
ecou „mondial”, s-a situat în planul mai larg al culturii românești și europene într-o
matrice ce punea problema dezvăluirii „echilibrului social” în „unitățile sociale”, adică în
„formele concrete ale asocierii omenești” (Gusti, 1940, II, p. 33).

Teoria satelor devălmașe

Henri H. Stahl (1901-1991) reprezintă pentru sociologia rurală, românească și

europeană, o personalitate aparte. Deși a redactat lucrări în spiritul sociologiei gustiene,
și-a alcătuit o operă sociologică în afara sistemului teoriei „cadrelor” și a
„manifestărilor”. Este vorba de seria de lucrări ce au ca problematică „satul devălmaș”,
pe care l-a descoperit în Țara Vrancei, în timpul campaniei monografice de la Nerej.
De la început trebuie să precizăm că teoria „satelor devălmașe” a lui Stahl s-a
întemeiat pe acte, pe mărturii orale, pe organizarea terenului, iar valoarea acestor
descoperiri, mai ales a documentelor scrise, depășea ca interes spațiul rural românesc:
„Ba actele Vrancei erau încă mai valoroase, dat fiind că sunt singurele documente scrise,
nu numai din România, ci și din lume, în care se putea vedea cum, pe la mijlocul veacului
trecut (al XIX-lea – n.n.), o «devălmășie de ocol», cuprinzând totalitatea munților
vrânceni, fusese împărțită pe sate, fixându-se abia atunci, atât de târziu, hotarele
sătești” (Stahl, 1981, p. 82). Alături de analiza documentelor scrise, nu numai din
Vrancea, ci și din Muntenia și Oltenia, Henri H. Stahl a practicat și „observația
participativă”, prin reveniri de lungă durată în Vrancea, cu nelipsitul carnet pentru notițe,
în care fiecare observație era trecută cu minuțiozitate. Stahl definește chiar și metoda
monografică în termenii aspri și îndrăzneți ai observației participative care, pentru el, a
însemnat „trecerea din casă în casă, iscodirea și cotrobăirea în același timp înduioșată și
neobrăzată a vieții întregi a oamenilor, cu păcate tăinuite și trufii pe te miri ce” (Stahl,
1981, p. 49).
Această teorie a „satului devălmaș” – probabil cel mai important corpus teoretic al
școlii monografice – o regăsim exprimată în lucrările lui Henri. H. Stahl: Sociologia satului
devălmaș (1946) și Contribuții la studiul satelor devălmașe (1958-1959), care punctează,
cu sincope, polemici și compromisuri, însușii destinul sociologiei rurale românești de
după 1948. În varianta ei definitivă Sate devălmașe, I, II, III (1998), teoria „satului
devălmaș”, susținută, cum am subliniat deja, prin „arheologie socială”, „observație
participativă”, dar și prin analiza documentelor istorice, ni se înfățișează ca o paradigmă
viabilă cu privire la geneza și evoluția comunităților rurale. Discursul este unul constant
analitic și riguros științific, argumentat cu o erudiție necesară.
În mod cert, putem spune fără a greși că Sate devălmașe reprezintă o capodoperă
a școlii monografice de la București și una dintre cele mai importante lucrări, în ordine
științifică și culturală, despre comunitățile rurale de la noi și de pretutindeni.
Pentru Henri H. Stahl, temeiul elaborării acestei sinteze a fost îmbinarea cercetării
sociologice cu cercetarea istorică. Finalizarea a depășit însă acest temei, prin aceea că,
în paginile celor trei volume din Sate devălmașe, alături de demersul sociologic și de cel
al istoriei sociale, regăsim constant deschideri spre documentarea etnologică și spre
economia agrară, toate alcătuind o sinteză ce poate fi comparată cu Gândirea sălbatică a
lui Claude Lévi-Strauss și cu alte lucrări care analizează dintr-o perspectivă coerentă și
comprehensivă domenii mari ale realității sociale.
Sinteza Sate devălmașe a lui Henri H. Stahl are ca problematică principală evoluția
„vechii noastre organizări sociale”, o temă deopotrivă sociologică și istorică. Pentru
autor, satele devălmașe descoperite în Vrancea reprezentau „forme de foarte înaintată
disoluție a unor «comune primitive»” (Stahl, 1998, p. 5). Geneza acestei convingeri a lui
Henri H. Stahl se află în antropologia culturală clasică, aceea a lui Lewis Morgan, și mai
puțin în marxismul ideologic care a făcut din „comuna primitivă” o marotă a luptei de
clasă. Mai mult, Stahl a polemizat cu acest marxism ideologic și cu istoriografia noastră
„proletcultistă”, împotriva căreia a susținut inexistența unei „perioade sclavagiste” în
istoria comunităților românești. Deci putem spune că năzuința lui Stahl de a reconstitui
forme de organizare socială „străvechi” îmbracă structura unui demers științific autentic,
în care, deși funcționează o nostalgie a „originilor”, argumentele sociologului se vor
concentra pe relațiile obiective dintre structurile teritoriale și cele sociale. În linia
cercetărilor lui Marc Bloch, Stahl dezvăluie aceste relații astfel: „Structura teritorială
capătă și un caracter de document istoric, dat fiind că între straturile teritoriale și
structurile sociale există întotdeauna un anumit decalaj. Organizarea teritorială are o
putere de dăinuire cu mult mai mare decât aceea a structurilor sociale” (Stahl, 1998, p.
78). Altfel spus, în structurile teritoriale „supraviețuiesc” elemente ale vechilor structuri
sociale care pot fi reconstituite prin „arheologie socială”.
În Țara Vrancei, Henri H. Stahl a descoperit aceste supraviețuiri de organizare
socială pe care o va numi a „satelor devălmașe”. În anii campaniei de la Nerej, descrisă
de noi într-un capitol precedent, Vrancea i s-a înfățișat sociologului ca „o insulă de
organizare socială străveche, rămasă în forme tradiționale de viață, grație poziției sale
geografice și regimului ei favorizat de autonomie locală. Pe vremuri, afirmă bătrânii
vrânceni, toată zona munților era fără hotare, «devălmașă pe toată Vrancea», fiecare sat
având voie să meargă să taie lemne, să pască vite sau să defrișeze din orice munte ar fi
voit” (Stahl, 1998, p. 133).
Această folosință „în comun” a pădurilor și terenurilor este baza teritorială a
satului devălmaș. Momentul de investigație – începând cu anul 1927 – n-a surprins
devălmășia pură, ci un stadiu de disoluție a acesteia, fapt pentru care autorul a introdus
o distincție între „sate arhaice” și „sate evoluate”, pe care le-a mai numit „sate libere” și
„sate aservite”. „Satul devălmaș” nu se află nici în „satul evoluat”, în care s-au produs
diferențieri de avere și scindarea cetelor, nici în „satele aservite”, supuse „dreptului
seniorial”, ci „în satul arhaic”, pe care sociologul l-a definit astfel: „Satul arhaic este un
sat cu o obște democratic egalitară, colorată gerontocratic și cu o populație omogenă
alcătuită exclusive din băștinași, formând o singură «ceată» închisă nebăștinașilor,
folosind trupul de moșie în «devălmășie absolută», prin «stăpâniri locurești» și,
excepțional, «pe suma de stânjeni», pe baza unei economii natural, dominată de
«folosirea» prin muncă directă a pământului, în tehnicile primitive ale defrișărilor și
desțelenirilor permanente” (Stahl, II, 1998, P. 13).
Cea mai mare parte a discursului din Sate devălmașe are în vedere această
realitate a „satului străvechi”, iar Henri H. Stahl reconstituie, cu o acribie demnă de un
scolastic veritabil, toate componentele sociale și istorice, juridice și organizaționale,
economice și spirituale ale acestui tip de sat. Modul de stabilire a hotarelor, felul în care
era organizată economia pastorală, relația dintre satele devălmașe și stat, dintre obști și
clasa boierească sunt fapte și realități cărora autorul le-a acordat o mare importanță.
Documente mai vechi și mai noi, realități sociale, nu numai din satele vrâncene, dar și
din ținutul Câmpulung ori din Țara Oltului, sunt restituite într-o panoramă complex, cu
deschideri atât spre sociologia istoriei, cât și spre economia pastoral și agrară sau spre
etnologie. Prin toate acestea, sinteza Sate devălmașe reprezintă o structură polifonică, în
care reflecția și documentul, mărturia orală și informația livrescă dau contur unei
capodopere.
În dimensiunea sociologiei istoriei, Henri H. Stahl polemizează cu istoriografia
evenimențială tradițională, în special aceea reprezentată de Nicolae Iorga, dar și cu
istoricii contemporani lui, cărora de fapt le va și oferi, pe baza concepției sale
sociologice, lămurirea unor „probleme confuze” din istoria românească.
În reconstituirea tehnicilor pastorale, Henri H. Stahl a făcut o veritabilă risipă de
erudiție, pentru a ne înfățișa existența socială din satele agropastorale cât mai expresiv.
Numeroase probleme sociale, precum stratificarea social, organizarea casei și
curții boierești, organizarea obștii și a „obștii obștilor”, conflictele dintre boieri și țărani,
rolul unor documente juridice, funcționarea sistemului clăcii, dau lucrării Sate devălmașe
însemnele obiectivității și ale reflecției științifice autentice asupra complexității realității
din comunitățile rurale.
Documente etnologice, cele legate de originea mitică a Țării Vrancei, precum și
analiza înrudirii, inclusiv a „rudeniei spirituale prin nășie”, dau consistență teoriei satelor
devălmașe, dar mai ales dezvăluie, real și fecund, interdisciplinaritatea sociologiei rurale,
în analiza realităților sociale și istorice, economice, culturale și juridice ale comunităților
rurale.
Teoria „satelor devălmașe” stă în centrul unei opere sociologice și culturale de
excepție, ce depășește sfera sociologiei rurale și face din Henri H. Stahl un autor
reprezentativ în spațiul mai larg al gândirii sociale. Rămânând însă la sfera sociologiei
rurale, e important de reținut că teoria „satului devălmaș” confirmă și realități ale
comunităților rurale din diverse spații europene. De aceea putem afirma că ea reprezintă
un suport teoretic viabil pentru structurile organizaționale, economice, juridice și
culturale din satele europene străvechi, sate pe care devălmășia vrânceană le reprezintă
exemplar.

Reflecția epistemologică

Octavian Neamțu (1910-1976), venit în grupul sociologilor gustieni în 1931, ca

bibliotecar al seminarului de sociologie și ca membru al Institutului Social Român,
participant în echipele de la Cornova (1931) și de la Drăguș (1932 și 1933), a fost cel
care a precizat că, pentru școala monografică, „sociologia este un domeniu autonom al
cercetării, parte integrantă și integratoare a sistemului științelor sociale, efectuată de
profesioniști, instituționalizați în instituții și institute specializate pentru cercetarea
sociologică” (Neamțu, 1970, p. 9).
Definiția aceasta este axată pe cunoașterea sociologică, pe rolul epistemologic al
reflecției sociologice, calea certă și obiectivă spre acțiunea socială profesionalizată și
instituționalizată.
Din această perspectivă, a sociologiei ca reflecție epistemologică, ca demers și
acțiune cognitivă, fiecare reprezentant al școlii monografice, dincolo de structura
personală a operei, accentuează, în funcție de propria experiență, dimensiunea
epistemologică din discursul sociologic. Să reținem în acest sens chiar o definiție a
monografiei sociologice: „Monografia sociologică este o metodă prin care sociologia își
strânge sistematic date concrete în vederea raționamentelor sale” (Costa-Foru, 1945, p.
26).
O pledoarie asemănătoare ne oferă și Traian Herseni, când precizează:
„Cercetările monografice sunt menite să adâncească și cunoașterea istorică a țării, în
sensul acesta nou sociologic” (Herseni, 1939-1940, p. 395).
Reflecția epistemologică implică un anumit mod de a filosofa asupra ruralului, prin
care, inevitabil, reprezentanții școlii monografice se disting de filosofiile tradiționaliste,
acestea înscriindu-se, printr-o viziune poematico-filosofică, de perspectivă metafizică, în
registrul speculativ al reflecției epistemologice asupra realităților rurale.
Sinteza Sate devălmașe, pe care am consemnat-o anterior, are o certă dimensiune
epistemologică, de reflecție științifică documentată istoric și argumentată social, asupra
istoriei sociale a comunităților rurale românești.
Fără să se situeze în direcția de gândire a lui Henri H. Stahl, deschisă, cum am
văzut, sociologiei istoriei, economiei agrare și etnologiei, Mircea Vulcănescu ne oferă o
filozofie obiectivă a ruralului, în limitele configurării lui tradiționaliste din perioada
campaniilor monografice. Aici, e nevoie de o precizare. În timp, ce filosofiile de orizont
speculativ erau ele însele tradiționaliste, în cazul filosofiei sociale a lui Vulcănescu, satul
este tradiționalist, filosoful optând, în dezvăluirea esenței acestuia, pentru un raționalism
comprehensiv. Pentru Vulcănescu, satul era o „lume-microcosmic – care își are legile ei
proprii de formare, la fel ca astrele, și tot atât de statornice și ele, născute din trecutul
lui, din rosturile lui spirituale, economice, bine destinate, din soarta care leagă oamenii
împreună și-i înfrățește cu firea care-i înconjoară și din substanța căreia trăiesc”
(Vulcănescu, 1997, pp. 31-32).
Reflecția epistemologică a filosofului reține apoi înțelesul familiei rurale. Aceasta
este „comunitate de sânge”, „comunitate de muncă” și „comunitate de soartă”. Nucelul
acestei comunități este gospodăria țărănească alcătuită din:
„1. Casa de locuit;
2. curtea și acareturile;
3. grădina sau livada împrejmuite laolaltă cu un gard de lemn” (Vulcănescu, 1997,
p. 34).
În gospodăria țărănească, cu funcțiile ei economice, diviziunea muncii se face
„după vârstă, rol și sex: bărbatul cu munca câmpului, iar femeia cu gospodăria, cu
industria casnică, cu îngrijirea vitelor, cu copiii și cu ajutorul bărbatului la câmp, când
poate. În această gospodărie, care este deci, în felul ei, un tot închis, își duce țăranul
viața lui din leagăn la mormânt (Vulcănescu, 1997, p. 35).
Reținem dimensiunea economică a raționamentelor lui Mircea Vulcănescu, în
legătură cu familia și gospodăria țărănească, cu organizarea pe roluri bine structurate a
activităților economice. În sfera aceleiași specificități economice se înscriu și
considerațiile despre Goicea Mare: „Sub raport economic, satul (Goicea Mare – n.n.) se
găsește în perioada de dezagregare a regimului de producție domestic și de trecere la
regimul de producție capitalist, mic-burghez, cauzele acestor transformări părând a fi
datorate în general circulației intense a oamenilor și bunurilor, mai ales de la război
încoace” (Vulcănescu, 1997, p. 70).
Din aceeași perspectivă, a reflecțiilor asupra realităților economice, filosoful
sociolog afirmă despre localitatea Runcu: „se mai întâmplă că satul Runcu nu este nici un
sat autarhic, cum era Drăgușul – așezat la limita pieței, în afara economiei de schimb,
dependent numai de varietățile producției de ordin climatologic și de munca
gospodarilor. Runcu este, dimpotrivă, un sat dependent de economia generală a Țării
Românești și legăturile lui economice stau în legătură directă nu atât cu regiunea
Gorjului, cât cu câteva piețe speciale industriale (centre) ale economiei românești:
regiunea bazinului carbonifer al Petroșanilor, regiunea industrială a Prahovei (Câmpina),
porturile mari dunărene și maritime (Constanța)” (Vulcănescu, 1997, p. 106).
Din aceste reflecții deducem diferențieri de natură economică între Goicea Mare și
Runcu, pe de o parte, și Drăguș, pe de altă parte. În primele două, realitatea economică
este mai evoluată spre capitalism, în comparație cu economia închisă (autarhică) a
Drăgușului, afirmată doar în limitele schimburilor locale de produse. Dacă menținem
diferențierea făcută de Stahl între „sate arhaice” și „sate evoluate”, atunci Drăgușul, în
comparație cu Goicea Mare și Runcu, este un „sat arhaic”, la rândul lui mai evoluat însă
decât satele Vrancei.
În contextul mai larg al direcțiilor din școala monografică, trebuie să reținem că,
pentru Mircea Vulcănescu, scopul cercetării monografice era chiar identificarea structurii
economice a unei comunități rurale: „Scopul unei monografii sociale, așa cum o
înțelegem noi, este ca, pe lângă materialul descriptiv și pe baza acestui material – a
cărui adunare rămâne prima și, cantitativ, cea mai importantă operație -, să se poată
ajunge la anumite concluzii sociologice. În speță, la caracterizarea structurii economice a
satului de care e vorba” (Vulcănescu, 1997, p. 100).
Reflecțiile epistemologice ale lui Mircea Vulcănescu nu converg însă numai spre
accentuarea cunoașterii realității economice dintr-o comunitate rurală, ci se orientează și
spre o sociologie a istoriei, în care lămurește, în spirit propriu, raporturile dintre
țărănime, burghezie și proletariat, într-o vădită atitudine critică față de cei care încercau
să proiecteze – fie din partea ideologiilor de dreapta, fie din partea celor de stânga –
conflictul dintre proletariat și burghezie în stratificările sociale din mediul rural: „Punctul
nostru de vedere – se exprimă limpede sociologul și filosoful Mircea Vulcănescu – este că,
conflictul dintre proletariat și burghezie e în afară de țărănime” (Vulcănescu, 1997, p.
101). El recunoaște că burghezia și proletariatul sunt „două realități sociale
complementare, antagoniste”. Țărănimea este însă, în același timp, și burghezie, și
proletariat. Aceasta „este stăpâna nemijlocită a mijloacelor ei de producție: pământul și
gospodăria (ca burghezia), pe care însă îl muncește cu propriile puteri (ca proletarii), cu
brațele de muncă ale familiei” (Vulcănescu, 1997, p. 102).
În cele din urmă, demersul lui Mircea Vulcănescu este spre un înțeles politic al
realităților sociale din comunitățile rurale. Avem de-a face, prin urmare, și cu o sociologie
politică, orientată în special spre țărănimea mijlocie, văzută drept o categorie socială ce
poate susține un partid politic: „Țărănimea, în esența ei specifică – vorbesc deci de
țărănimea mijlocie, de proprietarii mici, care își muncesc singuri pământul, singura care
dezvoltă în acest punct o formă proprie de viață socială; pentru că nici fruntașii de la
sate, nici codașii nu mai aparțin efectiv țărănimii; fruntașii cu mai mult pământ decât pot
munci singuri, pentru că au depășit-o, devenind adevărați burghezi la sate -, țărănimea
efectivă zic, ajunsă la cârma statului printr-un partid care pretinde că o reprezintă, nu
poate fi interesată de antagonismul social dintre burghezie și proletariat altfel decât în
sensul unei încercări de atenuare a conflictului dintre cele două clase, cu scopul de a
păstra nevătămată forma ei specifică de viață țărănească. Țărănimea mijlocie nu poate fi
nici «remorca» burgheziei, nici a proletariatului. Poate fi cel mult un arbitru între
acestea” (Vulcănescu, 1997, p. 110).
Iată deci cum o reflecție epistemologică conturată mai întâi în jurul unității
economice rurale – familia și gospodăria – dezvoltă argumentat nevoia unei politici ce se
bazează pe clasa mijlocie rurală, datorită condiției ei reale de proprietar și producător în
același timp.
Această pledoarie pentru o politică întemeiată pe realitatea claselor mijlocii îl situa
pe Mircea Vulcănescu dincolo de ideologiile adverse ale vremii, fapt confirmat și de
diferențierile pe care le face între țărănime și capitalism, pe baza teoriei „ofelimității” a
lui Vilfredo Pareto, adică a teoriei utilității economice. Pe baza acestei teorii, profitul
gospodăriei țărănești este diferit de cel capitalist, el se supune unor reguli diferite de
cele ale capitalizării: „Țărănimea neplătind nici rentă, nici salarii, nici amortismente,
noțiunea de venit net nu mai are sensul său capitalist”. Venitul țărănesc e „venit pe
unitate de muncă exprimată în unități naturale” (Vulcănescu, 1997, p. 112). De
asemenea, prețul pământului e dependent de densitatea populației și de „nevoile
fiecărei gospodării”. Datorită acestor situații reale, gospodăria țărănească nu se poate
integra ca unitate independentă în economia de piață. O astfel de integrare, era de
părere Mircea Vulcănescu, „nu se poate face decât prin «cooperație», care trebuie să-i
pună pe țărani în stăpânirea căilor ce duc la piața mondială, prin împătritul sistem al
cooperativelor de vânzare în comun, al celor de aprovizionare, al celor de credit și al
celor de industrializare a produselor gospodăriei.
E aici o funcțiune specifică a cooperației, din țările cu structură agrară
țărănească”. (Vulcănescu, 1997, p. 113).
Această opțiune a lui Mircea Vulcănescu pentru trecerea gospodăriei țărănești de
la sistemul economiei individuale la cel cooperatist, pentru intrarea economiei țărănești
în relații de tip capitalist, reprezintă poate cea mai modernă opțiune pentru dezvoltarea
agriculturii din cadrul școlii sociologiei monografice. El afirmă, pentru economia
țărănească, implicarea organizată în modernizarea economică și schimbarea tipului de
relații și acțiuni sociale specifice satului tradițional.
De fapt, concepția lui Mircea Vulcănescu despre comunitățile rurale cercetate de
Dimitrie Gusti poartă însemnele reformei sociale pe baze economice. În timp ce, spre
exemplu, alte opțiuni din cadrul școlii monografice sunt descriptiv-geografice sau
etnologice, tocmai pentru faptul că dominanta unor astfel de cercetări nu a fost
întotdeauna aproape de mesajul reformei sociale din proiectul sociologiei monografice,
mesaj de care – inclusiv prin opțiunea pentru cooperație – Mircea Vulcănescu a fost de
multe ori cel mai aproape, în spiritul nevoii de acțiune socială lansat de Dimitrie Gusti
prin școala sa sociologică.

Paradigma „satului esențial”

George Em. Marica (1904-1982), prin Încercare de definiție a satului (1942), Satul
ardelean (1942), Fenomenul tradiției (1944), dar mai ales prin Satul ca structură psihică
și socială (1948, curs litografiat), are profilul unui sociolog rural „de bibliotecă”. Sursele
lui de elaborare au fost Max Weber și Sorokin, în spiritul cărora a oferit o perspectivă
livrescă asupra comunităților rurale. Adept al paradigmei „tipului ideal” din sociologia
weberiană, el va căuta în sintezele sale „satul esențial”, un concept derivat din celebra
formulă weberiană (Vedinaș, 1993).
În spiritul viziunii holiste, pentru George Em. Marica satul reprezintă o „totalitate”,
o formație socială cu o viață proprie, relativ independentă de indivizii care o alcătuiesc,
aceștia comportându-se, pe o anumită latură, ca un tot, cu o veritabilă „conștiință de
«noi»” (Marica, 1997, p. 144).
Dacă definiția de mai sus e integrată de sociolog „genului proxim”, la nivelul
„diferenței specifice” satul se manifestă prin factorul geografic, factorul etnic, ocupația și
determinanții sociali: populație redusă, mobilitate slabă, sedentarism. Satul funcționează
după tradiție, obiceiuri, reguli sociale comunitare.
În Satul ca structură psihică și socială, George Em. Marica a înfățișat cu erudiție
școlile sociologiei rurale reprezentative. Sunt menționați, astfel, Pitirim Sorokin, pentru
sociologia americană sau sociologul rus Ceaianov care, prin Natura economiei țărănești
și regimul agricol, a influențat o direcție a „agronomiei sociale”, în cadrul cercetărilor
rurale mondiale.
„Satul esențial”, adică acea comunitate rurală ideală constituită din componentele
specifice ale numeroaselor comunități rurale, e pus în valoare de către George Em.
Marica, printr-o analiză comparativă a ruralului cu urbanul, în funcție de: morfologia
așezării, geografie și structură, mediu biologic, aspectul fizic uman, psihologia
mentalităților și a comportamentului.
Satul este unitar, omogen și nestructurat, în timp ce orașul este complex, eterogen
și structurat. Locuința citadinilor „e un adăpost de dormit”, în timp ce țăranul „e tot
timpul acasă” (Marica, 1948, p. 63). Satul este influențat de ritmul anotimpurilor. Aici,
natura e umanizată, iar ca rezultat, țăranul e mai spontan în sociabilitate decât
orășeanul, mentalitatea țărănească e mai „irațională”, „mai metafizică” (Marica, 1948, p.
70). Mediul țăranului este natural, al orășeanului e artificial. În rural există omogenitate,
în oraș e varietate. De asemenea, instinctele „au în general un rol mai mare la țărani,
decât la orășeni” (Marica, 1948, p. 93). În plan comportamental, țăranul e mai voluntar,
mai emotiv, mai sentimental, mai afectuos decât orășeanul. Memoria la țărani e concretă
și globală, pe când la orășeni e analitică și discriminatorie. Creația urbană e realistă, cea
rurală e mitologizantă. Mentalitatea „țărănească e mai aproape de cea primitivă, decât
de cea civilizată” (Marica, 1948, p. 109).
Țăranul e extravertit, citadinul e introvertit. Cel dintâi e static, al doilea e dinamic.
Există conformism rural și anticonformism urban. Sub aspect economic, țăranul are
activitate complexă, el „face de toate”, pe când orășeanul e specializat. La sat,
stratificarea socială e mai redusă. Familia rurală e mai stabilă decât cea urbană. Țăranii
sunt mai uniți între ei decât orășenii. Relațiile dintre săteni sunt „mai personale”, pe
când între orășeni acestea sunt „mai impersonale” (Marica, 1948, p. 375).
Discursul sociologic al lui George Em. Marica e unul obiectiv și lucid, echilibrat și
atent la atitudinea științifică, sociologică față de comunitățile rurale. El a respins elogiul
pur, etnografic și culturalist al satelor și, în judecăți cumpătate, a sesizat disoluția satului
tradițional. „Zilele satului autentic sunt numărate. Urbanizarea lui face pretutindeni
progrese. Se poate spune că el este o formațiune socială ce aparține trecutului”. El este
unitate „premodernă” a societăților umane (Marica, 1997, p. 171).
Limitată la discurs teoretic și livresc, sociologia „satului esențial” a lui George Em.
Marica rămâne o pledoarie pentru bun-gust și pentru ținută academică în analiza
sociologică a comunităților rurale.

De la monografia locală, la monografia regională

În perioada 1946-1965, sociologia, împreună cu alte discipline „burgheze”, a fost

pusă sub obroc, atât în sistemul de învățământ, cât și în cel academic. În intervalul 1965-
1968, discipolii lui Dimitrie Gusti – Henri H. Stahl, Traian Herseni, Octavian Neamțu, Paul
Sterian – marginalizați și întemnițați, redevin oameni liberi și, în condițiile cenzurii și ale
limitării reflecției sociologice la dimensiunea ei marxistă, se manifestă ca sociologi. Se
vor face cercetări de teren, din care vor rezulta monografia satului Belinț, de H. H. Stahl
și Mihail Cernea, și monografia satului Buciumi, coordonată de Octavian Neamțu și Ovidiu
Bădina. Se vor realiza și monografiile urbanizării: zona Brașov, zona Slatina și zona Iași.
Dincolo de faptul că aceste monografii locale au fost redactate printr-un compromis, unul
realizat între știință și ideologie, ele au meritul de a fi redescoperit metodologia cercetării
monografice, îmbogățită față de modelul gustian printr-o sincronizare la metodologii
viabile, moderne.
Cercetarea sociologică de la Buciumi (Sălaj) a avut loc în octombrie 1968 și a fost
percepută drept o „observație provocată și dirijată” (Neamțu, 1970, p. 93). Aceasta s-a
finalizat cu monografia Buciumi – un sat din Țara de sub Munte, semnată în calitate de
coordonatori de către Ovidiu Bădina, Dumitru Dumitriu și Octavian Neamțu. Dintre
monografiștii gustieni, au redactat capitole Roman Cresiu și Paul Sterian.
Deși discursul monografiei debutează cu o incursiune istoriografică, conținutul ei
este preponderent sociologic, nelipsind din el perspectiva etnografică de elogiu a
„civilizației lemnului”. E analizată structura populației, pe grupe de vârstă și sex. Viața
economică e înfățișată prin modul de utilizare a teritoriului, prin activitatea colectivelor
de lucru, prin producția agricolă și prin opinii critice față de „viața cooperatistă”. Profilul
gospodăriei țărănești e conturat prin identificarea „ocupațiilor” în familia țărănească
(„colectiviști”, „salariați”, „inactivi”), prin aspectul tradițional și modern al locuinței
țărănești, prin structura veniturilor și cheltuielilor gospodăriei. Mobilitatea socială e
analizată prin date demografice, dinamica migrației, migrația teritorială, navetismul,
mobilitate potențială, integrare și orientare profesională. În sens strict sociologic, e pusă
în joc dihotomia lui Tönnies dintre Gemeinschaft (comunitate) și Gesellschaft (societate),
precum și diferențieri între „status” și „rol”. O perspectivă psihosocială, ce a evidențiat
aptitudini, abilități, tipul de personalitate, flexibilitate spirituală, atenție concentrată,
spiritul de observație, inteligența tehnică, dexteritatea manuală, întregește o monografie
sociologică locală în care spiritul metodologic al sociologiei domină inflexiunile
ideologice, ocolite cu eleganță de grupul sociologilor care au fost convinși că, prin
monografia Buciumi, au realizat o acțiune complexă, empirică și teoretică de „inginerie
socială” (Bădina, 1970, p. 377).
În aceeași toamnă a anului 1968 când a avut loc cercetarea monografică de la
Buciumi, un grup de specialiști de la Universitatea „Babeș-Bolyai” (I. Venczel – discipol al
lui Dimitrie Gusti -, George Em. Marica, Ion Aluaș, Maria Demeter, Ion Cuceu, Traian
Rotariu și Petru Iluț) cercetează tot din perspectivă monografică, satul Gârbou de pe
Valea Someșului. Din motive pe care nu e cazul să le invocăm aici, cercetarea de la
Gârbou nu s-a concretizat într-o monografie, precum cea de la Buciumi, ci numai în
câteva studii publicate în reviste de specialitate. Cert este că, prin experimentele
Buciumi și Gârbou, monografia sociologică renăștea în sociologia românească, fără a se
mai constitui însă într-o mișcare științifică și culturală, cum pot fi socotite cercetările
monografice interbelice din perioada 1925-1946.
Ion Aluaș (1927-1994), profesor și sociolog la Universitatea „Babeș - Bolyai” din
Cluj-Napoca și participant atât la cercetarea de la Buciumi, cât și la Gârbou (pe care a
inițiat-o), organizează și coordonează după 1970, în spiritul monografiei sociologice și
prin sincronizare cu metodologia sociologiei rurale franceze, cercetările sociologice
regionale „Țara Oașului” și „Munții Apuseni”.
Cercetarea de teren în Țara Oașului are loc între anii 1974-1976, cu specialiști din
diferite domenii și grupuri studențești. Profilul investigației a fost interdisciplinar, după
cum se înfățișează tematica cercetării. Aceasta însuma: istoricul zonei cercetate, cadrul
geografic, flora și fauna, cadrul biomedical, cadrul demografic, economia agrară,
economia industrială, nivelul de trai, familia și relațiile de rudenie, sistemul social al
comunităților rurale, aspecte de psihologie individuală și socială, mobilitate și integrare
socială, comunicarea în sfera deciziei, conținutul și sfera activităților social-politice, viața
juridică rurală, limba și cultura tradițională, mass-media, viața religioasă, concepția
științifică despre lume, viața morală, literatura și școala.

3. Comunitățile rurale
Unități teritoriale și grupuri umane

Atât în lumea europeană industrializată și modernizată, cât și în pampasurile

Americii Latine, în regiunile tropicale ale Africii, în pământurile sterpe ale Orientului
Mijlociu ori în Nordul înghețat, umanitatea este organizată, de milenii, pe trepte de
dezvoltare, în unități teritoriale în care se află grupuri umane mai mari sau mai mici, în
condiții de viețuire mai aproape de natură ori dominate de componente artificiale și
confortabile. Într-o distincție simplă, aceste unități teritoriale și grupări umane sunt
organizate în comunități rurale și comunități urbane.
Clasificate descrescător, după întindere și număr de locuitori, aceste unități
teritoriale și grupuri umane sunt: metropola, orașul, satul, și cătunul, fiecare cu propriul
teritoriu și cu o umanitate specifică, care produce și reproduce, într-o dinamică și o
dezvoltare ce accentuează diferențe, activități moștenite și dobândite. Cătunul și satul
sunt comunitățile rurale specifice. Ele sunt unități teritoriale organizate pe un spațiu mai
întins sau mai restrâns, ce cuprinde o „vatră” (centru) străbătută de un drum principal,
pe care sunt înșirate liniar, de o parte și de alta, gospodării și grădini. În jurul vetrei și al
drumului principal, sunt dispuse radial, în funcție de structura terenului, drumuri
secundare („ulițe”), cu aceeași structură liniară a așezării gospodăriilor și grădinilor. În
vatra satului se află biserica și școala, primăria, poșta, dispensarul, căminul cultural,
unități comerciale. O comunitate rurală are un teritoriu agrar (pentru cultura cerealelor),
fânațe, pășune comună și pădure, separate de cele mai multe ori prin semne de hotar de
teritoriile cu aceeași destinație ale comunităților rurale vecine. Mai multe cătune
alcătuiesc un sat, iar mai multe sate alcătuiesc o unitate administrativă: comuna. În satul
desemnat drept centru comunal se află primăria, consiliul local, poșta, dispensarul
medical, dispensarul veterinar, poliția, unitățile CEC, biblioteca, organizațiile locale ale
grupurilor politice. Satele care nu sunt centru de comună au în „vatră” școala, biserica și,
în cele mai multe cazuri, un cămin cultural.
România rurală este organizată în 2686 de comune, care se distribuie pe județe în
felul următor: Alba – 67 comune, Arad – 67 comune, Argeș - 93 comune, Bacău – 79
comune, Bihor – 86 comune, Bistrițe-Năsăud – 53 comune, Botoșani – 68 comune, Brașov
– 43 comune, Brăila – 39 comune, Buzău – 81 comune, Caraș-Severin – 69 comune,
Călărași – 48 comune, Cluj – 74 comune, Constanța – 52 comune, Covasna – 33 comune,
Dâmbovița – 76 comune, Dolj – 94 comune, Galați – 56 comune, Giurgiu – 46 comune,
Gorj – 63 comune, Harghita – 49 comune, Hunedoara – 56 comune, Ialomița – 49
comune, Iași – 85 comune, Maramureș 61 comune, Mehedinți – 59 comune, Mureș - 90
comune, Neamț - 70 comune, Olt – 80 comune, Prahova – 86 comune, Satu Mare – 56
comune, Sălaj – 54 comune, Sibiu – 53 comune, Suceava – 90 comune, Teleorman – 83
comune, Timiș - 76 comune, Tulcea – 43 comune, Vaslui – 71 comune, Vâlcea – 78
comune, Vrancea – 59 comune, Sectorul Agricol Ilfov – 38 comune (Județele și orașele
României în cifre și fapte, București, 1994).
În medie, o comunitate rurală (un sat) este populată cu aproximativ 800 de
locuitori. Există însă comunități rurale cu peste 10.000 de locuitori, iar altele cu 100-200
de locuitori sau chiar sub 100 de locuitori. Densitatea medie este de 5,5/100 km 2. În zona
de deal avem 8-9 comunități pe 100 km 2, iar în zona montană, pe aceeași suprafață sunt
așezate 3 comunități. Mărimea medie a unei comune este de 3.800 de locuitori. Sunt
predominante comunele ce au între 2.000 și 5.000 de locuitori (63% din total). În zonele
de câmpie, în satul de reședință se concentrează 50% din locuitorii comunei (Neagu,
Stanciu, 1996, pp. 20-21).
Satul reprezintă pe de o parte o unitate teritorială ce conține rețeaua de
gospodării, peisajul specific de câmpie, de munte și de deal, o rețea hidrografică, mai
mult sau mai puțin bogată, o rețea mai simplă sau mai complexă de drumuri și cărări, ce
asigură comunicarea între gospodării, între gospodării și terenurile arabile, pășuni și
păduri. Pe de altă parte, satul însumează o populație omogenă organizată pe familii,
neamuri și vecinătăți, cu trăsături comune: toți membrii comunității se cunosc între ei, au
aceeași religie, aceeași mentalitate, aceeași cultură (orală), aceleași ocupații. Neamul
reprezintă un sistem de înrudire mai complex decât familia. El cuprinde grupuri de familii
(frați, unchi, mătuși, cu familiile lor) care recunosc, în general pe linie paternă, un
„bătrân comun”. În unele cazuri, acești bătrâni au întemeiat așezări, cătune și sate; de
cele mai multe ori însă, un astfel de bătrân a întemeiat un grup de gospodării, într-un
sector teritorial al satului. Cătunele – grupuri de gospodării agrar-pastorale fără vatră,
fără școală și biserică și unitate teritorială constitutivă a unui sat – au fost de regulă
fondate de un astfel de „bătrân”. Să dăm însă câteva exemple. Localitatea Ciucea –
centru administrativ al comunei cu același nume (jud. Cluj) – are în componența ei
următoarele cătune: Șdera, Calea Lată, Ciucea Deal, Sub Coastă, Piscoiești, Rulești,
Negești, Bolbești, Surducănești, Peste Vale, Măngești, Hodești. În această împărțire,
distingem și cătune cu „bătrâni” fondatori (Hodești, Bolbești), dar și cu denominații
teritoriale (Calea Lată, Peste Vale). Dar sunt și comunități care utilizează, pentru
denumirea unor grupuri de așezări cu un „bătrân comun”, termeni geografici, precum în
satul Crairît din Câmpia Transilvaniei, al cărui teritoriu organizat pe neamuri se numește
„Vale Caldă”, locuit de neamul Feneșanilor, și „Valea Înghețată”, locuit de neamul
Pintilie. (Vedinaș, 2000, p. 13).
Prin urmare, comunitățile rurale au în denumirea lor atât însemnele unui neam ce
descinde de nume de „bătrâni” și denumiri geografice în identitatea unei comunități –
semn al unității în comunitatea rurală dintre teritoriu și grup uman – este un fenomen
general și amestecat, o exemplificare în acest sens fiind următoarele nume de așezări –
cu identități umane și teritoriale – din Câmpia Brăilei: „Boldovinești”, Nazîru, Gurguieți,
Scorțaru-Nou, Cazașu, Lacu-Sărat, Scorțaru-Vechi, Muftiu, Silistraru, Ciucea, Osmanu,
Chișcani, Tichilești, Gropeni, Plopu, Ianca, Perișoru, Valea Cînepii, Nisipurile, Filipești,
Făurei, Surdila-Găiseanca, Surdila-Greci, Strîmbu, Rușețu, Jugureanu, Cireșu, Ulmu,
Dudeasca, Zăvoaia, Viziru, Tufești, Ibis, Stanca, Stăncuța, Pîrlita, Cioara, Radu-Vodă,
Cioara-Doicești, Lacul-Rezii, Tătaru, Colțea, Ciocile, Chichinețu, Berteștii de Jos și Berteștii
de Sus” (Radu, Furtună, 1996, p. 81).
Vecinătatea este, alături de neam, al doilea sistem de relații important și
definitoriu pentru comunitățile rurale. Să reținem mai întâi faptul că Max Weber a
considerat vecinătatea „fundamentul originar al unei așezări” (Rambaud, 1974, p. 146) și
apoi că vecinătatea „este chiar o organizare socială larg răspândită în Europa
occidentală: englezii o cunosc sub numele de neighborhood; germanii sub acela de
Nachbarschaft; regăsim vecinătățile la sașii transilvăneni, care le-au adus din regiunile
lor de origine. Francezii din apropierea Pirineilor folosesc numele de bésiau, înrudit cu
acela de besii, „vecini”; italienii vorbesc de vicinaze; spaniolii, portughezii, norvegienii și
alții, cunosc de asemenea vecinătățile, care se organizează diferit, după regiuni” (Stahl,
1998, XXII).
În fapt, vecinătatea reprezintă o proximitate geografică, în care se află o rețea
restrânsă de gospodării (3, 4, 5, 10), legate sau nu printr-un sistem de înrudire. Membrii
acestor gospodării își spun „vecini” („ce mai faci vecine?”, „mă duc până la vecinu’ ”) și
întrețin relații de întrajutorare, de la micile schimburi de produse între gospodine, până la
participarea grupului de vecini la ridicarea unei case, a unui grajd, chiar la munci
agricole. Sistemul de întrajutorare dintre vecini depășește anumite diferențieri de poziție
socială și funcționează și astăzi, chiar dacă mentalitatea ruralilor s-a schimbat.
Există vecinătăți care funcționează organizațional după coduri scrise, cu un lider
numit „tată de vecinătate”, mai ales în arealul săsesc al comunitățile rurale din
Transilvania (Bodiu, 1998), și o vecinătate ce se manifestă prin reguli nescrise. În satul
tradițional, sistemul vecinătăților a funcționat, după reguli nescrise, în cazul „clăcilor” și
al „șezătorilor”. În satele moderne, actuale, întrajutorarea între vecini se manifestă încă
în organizarea botezurilor, nunților și înmormântărilor.
La nivelul grupurilor umane, în comunitățile rurale mai există diferențieri pe vârstă
și gen (în bisericile rurale grupurile de tineri stau separat de cele ale bătrânilor; tot
separat sunt așezați în biserică bărbații și femeile), fapt ce conturează un tradiționalism
specific. Regăsim și azi acest tradiționalism la nivelul activităților diferite pe care bărbații
și femeile le practică în cadrul gospodăriei țărănești.
În gospodăria țărănească actuală, bărbatul e șofer și tractorist, e agricultor și,
după caz, salariat, în timp ce femeia e casnică, întreține gospodăria și crește copiii, fiind
supusă bărbatului.
Atât pe temeiul acestui model tradițional de distribuire a rolurilor, cât și prin
funcția ei economică, gospodăria rurală alcătuită din membrii familiei, casă și
dependințe, animale și unelte casnice, proprietate funciară și utilaje, reprezintă unitatea
esențială, umană și economică, în comunitățile rurale, care trebuie înțelese ca sumă a
tuturor acestor unități esențiale.

Clasificarea așezărilor și gospodăria țărănească

Înainte de a identifica structura și funcția gospodăriei țărănești în comunitățile

rurale, e necesar să ne oprim și să reținem câteva clasificări ale comunităților rurale, în
funcție de diferite criterii.
Cea mai răspândită clasificare a localităților rurale o reprezintă cea pe criterii
geografice. În această clasificare este importantă situarea în teren a gospodăriilor
țărănești. Astfel, V. Mihăilescu (1934) a fixat, în funcție de modul de răspândire a
gospodăriilor, trei tipuri de așezări:
- așezări de tip adunat (în zonele de câmpie);
- așezări de tip răsfirat (în zonele de deal);
- așezări de tip risipit (în zonele de munte).
Această clasificare geografică, preluată uneori și de economiști sau agronomi, a
fost extinsă
de către Romulus Vuia (1945), introducând alături de regulile geografice și criterii
„geometrice”. Tipologia aceasta este astfel mai bogată și însumează:
- satul cu case izolate;
- satul răsfirat;
- satul de vale;
- satul îngrămădit;
- satul de-a lungul drumului;
- satul dreptunghiular;
- satul compact adunat;
- satul circular;
- satul radial.
La perspectiva geografică, Valer Butură (1978) a adăugat și criterii de natură
economică. Mai întâi, a reluat clasificarea făcută de V. Mihăilescu:
- sate adunate;
- sate răsfirate;
 - sate risipite.
A clasificat apoi satele, din punctul de vedere al economiei tradiționale, în:
- așezări agrare, în care ocupația principală este agricultura;
- așezări pastorale, în care ocupația principală este creșterea animalelor;
- așezări mixte, în care ocupațiile sunt și agrare, și pastorale.
Alături de această clasificare, ce ține mai mult de organizarea tradițională a
comunităților rurale, Butură a propus o clasificare în care intră și aspectul industrializării.
În această ordine, comunitățile rurale sunt:
- așezări rurale, dominate de tradiție și ocupațiile tradiționale;
- așezări industriale, în care activitățile industriale au o prezență efectivă,
datorită vecinătății cu așezări urbane;
- așezări mixte, în care coexistă activități tradiționale rurale, cu activități
industriale (Butură, 1978).
În sociologia „satelor devălmașe” am văzut că Henri H. Stahl a identificat „sate
arhaice” și sate evoluate”, precum și „sate libere” și „sate aservite”. Pe acestea din
urmă le-a mai clasificat în:
- sate birnice –„care au un singur stăpân al pământului”;
- sate fiscale – al căror proprietar era statul sau instituția voievodală;
- sate episcopale – stăpânite de unități administrative eclesiastice: episcopiile;
- sate mănăstirești – comunități aflate în administrația mănăstirilor (Stahl, 1998).
În cadrul sociologiei monografice, identificarea comunităților rurale s-a făcut atât
pe criterii geografice, cât și pe criterii ocupaționale.
În perspectivă geografică, din punctul de vedere al structurii așezărilor rurale,
acestea sunt:
- sate neregulate (pe munți și coline);
- sate lungi (pe malurile râurilor);
- sate ramificate (în depresiuni);
- sate adunate (la șes) (Conea, 1942; Golopenția, 1939).
Clasificările de până aici generalizează situații reale și construiesc o tipologie
ideală, cu nuanțe fenomenologice, întrucât realitatea specifică a satelor ca atare este
pusă între „paranteze”, după modelul gândirii fenomenologice.
Am menționat mai sus faptul că, în cadrul sociologiei școlii monografice, în
identificarea și circumscrierea specifică a comunităților rurale s-a întrebuințat și criteriul
„ocupațional”. Aici, nimic nu mai este pus între „paranteze”, ci comunitățile rurale apar,
empiric și descriptiv, în diversitatea lor. Astfel, Șepreuș, o comunitate rurală din șesul
Tisei, era un „sat de agricultori”, Perieți din Ialomița era „sat de muncitori agricoli”,
Stoienești din Tutova era „un sat cu moșie boierească”, Varcmuz din Basarabia era „un
sat de baltă”, Chirileni din Bălți era „un sat de plugari”, Slobozia Pruncului din Bucovina
era „un sat de mici agricultori”, Bârsești din Vrancea era „un sat de răzești”, Căianul Mic
din Munții Someșului era „un sat de voștinari”, Mocod din Ținutul Năsăudului era „un sat
de cultivatori de ceapă și meșteșugari ambulanți”, Bucșoaia din Bucovina era „un sat de
muncitori forestieri și industriali”, Bogați din Dâmbovița era „un sat de negustori de
fructe și emigranți la oraș”, iar Târnova din Caraș era „un sat de plugari” (Golopenția,
Georgescu, 1941).
George Em. Marica a oferit și el o clasificare a satelor, din perspectivă
demografică, economică, geografică și istorică:
- din punctul de vedere al structurii populației, comunitățile rurale sunt:
omogene și neomogene;
- din punct de vedere al dezvoltării economice, comunitățile rurale sunt: autarhe
și specializate;
- din punct de vedere geografic, comunitățile rurale sunt: izolate și neizolate;
 - din punct de vedere istoric, comunitățile rurale sunt: vechi și noi (Marica,
1997).
Aceste clasificări mai pot fi întregite cu cel puțin două perspective:
- din punctul de vedere al activităților economice și al gradului de industrializare,
comunitățile rurale sunt: agropastorale, agroindustriale și, evident, mixte.
- din punctul de vedere al urbanizării – criteriu important în paradigma
dezvoltării -, comunitățile sunt: comunități neurbane sau tradiționale,
comunități semiurbane și comunități urbanizate.
Am văzut că majoritatea clasificărilor de mai sus se bazează fie pe organizarea
teritorială a gospodăriilor țărănești într-o comunitate rurală, fie pe funcția economică a
acelorași gospodării. Prin urmare, în context sunt necesare o descriere și o definire a
gospodăriei țărănești care, așa cum am precizat deja, este unitatea esențială în cadrul
comunităților rurale, întrucât în componența ei intră: familia, locuința, grajdul, anexele,
uneltele, animalele și un teritoriu limitat ce asigură funcționarea tuturor componentelor
ei. Toate acestea alcătuiesc un întreg, un tot, cu un mod de viață participativ, nu
individualist, mod de viață ce înseamnă conviețuirea, în același loc și în același timp, a
tuturor componentelor, sub autoritatea tradițională a unui cap de familie: bătrânul,
bunicul, tatăl sau, în anumite cazuri, bătrâna, bunica, mama.
În teren, am putut identifica patru tipuri de gospodării rurale: gospodăria
tradițională, gospodăria rezidențială, gospodăria modernă și gospodăria „primitivă”, pe
care le definim, după cum urmează:
1. gospodăria tradițională – este acea gospodărie ce deține casă și grajd
tradiționale, cal și căruță, plug și grapă, sapă, furcă, greblă, teren arabil, fânațe,
una-două vaci, oi, porci, găini. Nu vinde produsele agricole, ci tot ceea ce produce
este pentru consumul familial. Practică o agricultură de subzistență.
2. gospodăria rezidențială – este acea gospodărie ce deține casă și grajd
tradiționale, dar nu și cal, căruță, vaci, oi; deține însă teren agricol sau fânațe. Este
activă doar în perioada aprilie-octombrie, când familiile, cu domiciliu stabil în
mediul urban, revin în rural, cresc porci și găini, cultivă grădina de zarzavat,
reînnoiesc contracte de arendare sau asociere. Producția agricolă este vândută.
3. gospodăria modernă – este gospodăria ce posedă casă și grajd, unelte
tradiționale, dar și unelte mecanizate: tractor, disc, semănătoare mecanică,
prășitoare, secerătoare. Pe lângă terenul arabil propriu și pe lângă fânațe, ce nu
depășesc împreună trei-patru hectare, acest tip de gospodărie deține teren în
arendă sau capul familiei este șeful unei asociații familiale. Pe lângă oi, porci,
găini, deține vaci de lapte (cinci-șase). Producția agricolă este vândută – cu
excepția celei reținute pentru consum – uneori direct, fără intermediar, la
întreprinderile de industrie alimentară.
4. gospodăria „primitivă” – este acea gospodărie care nu posedă decât casă de
locuit, fără grajd, fără teren arabil și fânațe, fără oi și vaci, fără unelte mecanizate.
Membrii familiei unei astfel de gospodării sunt în general zilieri, salariați temporari,
uneori la distanțe mai mari față de comunitatea de reședință.
Funcția principală a gospodăriei țărănești este cea economică, în care familia este
proprietară, producătoare și consumatoare.

Analize locale

Comunitățile rurale sunt de o varietate exemplară și de o diversitate

reprezentativă, inclusiv din perspectiva analizei sociologice locale. În cercetările de
sociologie rurală, varietatea și diversitatea sunt dublate și de perspectiva auctorială, care
le poate conferi o dimensiune sociologică
Originală. Este și cazul monografiei Bericht aus einem chinesischer Dorf (1969), de Jan
Myrdal, fiul celebrului sociolog și economist politic Gunar Myrdal, laureat al premiului
Nobel în 1974.
Avem de-a face, în cazul acestei „relatări dintr-un sat chinezesc”, cu o monografie
a satului chinezesc Liu Ling din provincia Shensi.
Autorul a optat pentru o metodă calitativă: interviul. Myrdal a intervievat
intelectuali și țărani, bărbați și femei, bătrâni și tineri, politicieni și „dizidenți”, iar
monografia reprezintă „corpus„-ul acestor interviuri. Sociologul propunea o temă, iar cel
intervievat o „relata” în chip propriu, fără să mai fie întrerupt. Aceste relatări sunt
întregite de impresiile sociologului, precum și de „părerile” altor săteni despre cel
intervievat. Datele statistice completează această viziune „dialogată” asupra unei
comunități rurale asiatice care, de fapt, se prezintă pe sine, prin actorii ei esențiali, care
opinează despre: accesul la putere, cooperativa din Liu Ling, munca în brigadă, „miliția”
populară, școală și partid. Discursul e obiectiv și păstrează elegant neutralitatea
axiologică. Sătenii din Liu Ling se înfățișează așa cum sunt, iar „relatarea” primește tăria
și comprehensiunea unui document științific.
Tot o analiză locală este și Social change in spanish village (1971), de Joseph
Aceves, în care descoperim o viziune pragmatică asupra unei comunități rurale spaniole.
Dimensiunea pragmatică rezultă din faptul că autorul pune în joc dinamicul concept
sociologic de „schimbări sociale”. În fond, nu este vorba despre o monografie locală a
unei singure comunități rurale, precum în cazul prezentat mai sus. Chiar dacă discursul
are în centru localitatea El Pinar, autorul are în vedere cele nouă sate ce alcătuiesc o
„comunidad”, o formă de organizare specifică vechii Castilii, cu drepturi și reguli proprii
asupra unei proprietăți „comune”. Acest sistem organizațional, ce ne evocă într-un
anumit fel organizările „devălmașe” răzeșești, a fost funcțional o perioadă. Regalitatea
însăși a respectat acest sistem, întrucât sistemul avea o bază juridică și economică:
reglementarea prin acte și organe guvernamentale a conservării naturii și a utilizării
terenului. Astăzi, „comunidad” mai funcționează simbolic, cu centrul în El Pinar și cu
reprezentanți și din celelalte comunități. Autorul urmărește reguli, legi, conflicte, face în
cele din urmă sociologie juridică, urmărind clar schimbările legislative și funcțiile lor în
organizarea socială a unei comunități de comunități, cum am putea numi „comunidad”.
Bogată în analize locale de dată recentă este sociologia rurală franceză care, prin
grupul sociologilor rurali ai Centrului Național de Cercetări Științifice, a realizat
numeroase analize și cercetări locale, dintre cele mai semnificative. În contextul de față,
prezentăm cercetările a patru sisteme sătești (Mendras, Forsé, 1983). Avem astfel un sat
„feudal”, Mogii, ce deține o mie de hectare de pământ cultivat, din care 900 sunt
proprietatea a trei familii de „castelani”, iar 100 sunt repartizate în numeroase parcele
mici, aparținând familiilor rurale din comunitate. Fiecare proprietate de 300 hectare este
împărțită în „moșii” de 10 hectare, la familii de arendași, care le cultivă din generație și-l
numesc pe proprietar „stăpân”. După 1945, fiecare proprietar a grupat cele 30 de moșii
în zece ferme de 30 hectare, suprafață optimă pentru utilizarea capacității unui tractor.
Întreaga comunitate recunoaște autoritatea morală a preotului, iar această
unanimitate religioasă „e dublată de o unanimitate politică”. „Primarul ales este
întotdeauna, din tată în fiu, un castelan din aceeași familie; el alcătuiește listele de
candidați, care sunt întotdeauna aleși fără contestație. El guvernează ca un rege în
consiliul său” (Mendras, Forsé, 1983, p. 42).
În comunitate se duce o politică pentru natalitate și împotriva exodului, iar
elementele esențiale care definesc comunitatea sunt: omogenitatea ideologică
tradițională și adaptarea la exigențele tehnologice moderne (fermă și tractor) și la
regulile economiei de piață.
 Ne este prezentată și o comunitate „capitalistă” din Beauce (Eure-et-Loir), a cărei
populație prezintă trei categorii bine diferențiate: fermieri, proprietari exploatanți și
salariați agricoli. Fermierii sunt mici proprietari stabiliți la Paris, care își cultivă terenurile
cu ajutorul salariaților agricoli. Proprietarii exploatanți sunt localnici și dispun de 80-100
hectare de teren, pe care îl cultivă cu membrii familiei, fără a apela la salariații agricoli.
Acești proprietari sunt „supraviețuitori” ai țărănimii locale din Beauce. „Rudele lor se află
în toată regiunea, își fac vizite și se căsătoresc între veri” (Mendras, Forsé, 1983, p. 93).
Salariații agricoli sezonieri, în special bretoni, dar și câțiva polonezi, sau portughezi.
Comunitatea răsfrânge, în microsocial, structura societății franceze: burghezie, clasă
mijlocie și proletariat.
Localnicii se disting prin individualism și diferențieri sociale, din acest motiv
alegerea primarului fiind mereu dificilă. Au o societate a „vânătorilor”, care-și apără
terenurile contra parizienilor, au un sindicat agricol puternic care acționează uneori ca un
grup de presiune, având în vedere că prețurile produselor agricole le stabilește
comunitatea europeană la Bruxelles.
Jura, al treilea sistem sătesc analizat, e o „comunitate țărănească montană” ai
cărei membri posedă în comun pădurea și pășunea. Comunitatea are și „lăptărie”, care
funcționează în sistem „cooperatist”, pe baza unei tradiții locale atestată încă din secolul
al XIV-lea. Toți membrii comunității sunt practicanți ai aceleiași religii. Originari din afara
comunității sunt doar preotul, institutorul și brânzarul. Consilierii sunt aleși din „clasa
mijlocie”, alcătuită din familii înrudite. Membrii comunității nu sunt încă foarte bine
obișnuiți cu Codul Civil, au reguli și moravuri proprii. S-au adaptat însă la economia de
piață, pentru care produc brânză și cherestea.
Ultimul sistem rural francez pe care îl prezentăm în aceste rezumate este Aveyron,
o comunitate organizată pe „case”. Adică, mai multe cătune cu parohii proprii s-au
organizat într-o federație a „caselor”, cu sistem ierarhizat. Comunitatea este condusă de
„șefii” marilor „case”, ca într-o mică „rotondă”, care conduce comunitatea. Rotonda
recunoaște doar biserica drept instituție superioară. Singurele obligații admise față de
stat sunt serviciul militar și votul.
Aceste analize locale, la care se mai pot adăuga și altele, confirmă diversitatea și
originalitatea comunităților rurale, oriunde s-ar afla ele pe Pământ.

4. Economia. Proprietatea și exploatația

Viziunea macrosocială. Tipologii societale

Ceea ce în mod obișnuit numim teren arabil, fânațe, pășuni, păduri sau, în termeni
juridici, „proprietate funciară”, țăranul de pretutindeni numește „pământ”. Și, așa cum a
dezvăluit R. Redfield, există o „mistică a pământului”, deoarece toate civilizațiile agrare
„au atribuit o valoare eminentă pământului, pentru că niciodată n-a fost considerat ca
fiind un bun comparabil cu altul, pământul fiind un dar al lui Dumnezeu sau o incarnație
a grupului și neavând decât un echivalent: femeia. Toate simbolurile sexuale atașate
pământului întăresc analogia” (Mendras, 1984, p. 77).
Și, într-adevăr, fermierul american, latifundiarul și peonul din America Latină,
„kulakul” rus și nobilul (conte, baron) european, reprezentanții castelor hinduse și
băștinașii nomazi ai Africii sau ai Australiei și, evident, boierul sau țăranul valahi și-au
identificat existența cu pământul, cu ritmurile lui. Dintotdeauna, războaiele au avut ca
pretext extinderea teritoriilor, cu alte cuvinte, ele s-au desfășurat pentru pământ. Și
astăzi „pământul” reprezintă un centru al economiei mondiale. Produsele lui, obținute
prin exploatații industrializate sau cu mijloace tradiționale, asigură hrana cotidiană a
miliardelor de locuitori ai Terrei.
Proprietatea funciară din atâtea spații geografice diferite se diferențiază prin
evoluție și structură de la un continent la altul, de la o regiune climaterică la altă regiune
climaterică, de la o țară la alta, ba chiar și în interiorul unei comunități statale.
Până în timpurile moderne, ne referim la a doua jumătate a secolului al XIX-lea și
la secolul XX, evoluțiile proprietății funciare s-au manifestat lent și foarte diferit.
Industrializarea și reformele agrare din Europa secolului al XIX-lea, până la reforme
agrare mai recente, precum cele din unele țări ale Americii Latine, din Orientul Apropiat
sau din Africa, au fost momentele de schimbare și de transformare a structurii
proprietății funciare.
Pentru o interpretare obiectivă a momentelor de schimbare și de transformare a
structurii proprietății funciare și, implicit, ale economiei rurale, este necesar să dezvăluim
mai întâi componentele dominante ale celor care în sociologie se numesc societăți
preindustriale, societăți industriale și societăți postindustriale, evident la nivelul tipologiei
ideale.
Geneza acestei tipologizări, cu referință la macrosocial, se situează temporal în
jurul anilor ’60, când sociologia, deja modernă, a supus analizei sociologice realitatea
economică și socială a „societăților industriale”. Sigur, problematica societăților
industriale era ceva mai veche. Modelul fusese identificat ca viitor al umanității de către
August Comte, pentru a fi apoi vehiculat în utopiile sociale și politice din secolul al XIX-
lea.
Reflecția sociologică asupra „societăților industriale” a fost productivă după ce
aceste societăți s-au constituit și, în bună parte, realitatea lor contrazicea atât unele
sociologii clasice, cât și unele ideologii politice. În general, această reflecție sociologică
asupra „societăților industriale” coincide cu o critică a marxismului sociologic și a
ideologiilor politice inspirate de teoria sociologică a „conflictului social”. Una dintre
sintezele cele mai importante asupra „societăților industriale”, Class and Class Conflict in
Industrial Societies (1957, 1959), aparținând lui Ralph Dahrendorf, a formulat critici
temeinice la adresa marxismului. Sociologul german preciza astfel, pe de o parte,
existența a trei idei „juste” ale lui Marx:
- plasarea conflictului în centrul schimbării sociale;
- conflictele sociale sunt opoziții de interese;
- analizarea societății pentru a măsura funcționarea ei.
Pe de altă parte, el sublinia existența a trei idei „false” ale lui Marx:
- reducerea conflictului social la lupta de clasă;
- conflictele sociale nu sfârșesc necesarmente în revoluție;
- instrumentarea criteriului clasei sociale în legătură cu „mijloacele de
producție”, pe temeiul antinomiei: proprietate - nonproprietate (Tripier, 1991,
p. 78).
În istoria umanității, societatea industrială apare, de fapt, sub o formă diferită de
cea a conflictului social. Și vom vedea cum anume, după ce vom preciza că, recurgând la
îndepărtarea deosebirilor ideologice, în celebrele sale lecții asupra „societății industriale”
cu privire la diferența și apropierea dintre sistemul capitalist și cel „socialist”, Raymond
Aron va conchide următoarele: „lumea sovietică și lumea occidentală sunt faptele unei
singure realități: civilizația industrială”. Într-o altă formulare a sociologului menționat,
cele două „lumi” sunt modalități ale aceluiași tip social: „societatea industrială
progresivă” (Aron, 1962, 50). Dahrendorf, atent la acest elogiu nediferențiat al
„societăților industriale”, pune în joc o distincție între „revoluția socială”, identificată de
el cu „revoluția industrială”, și „revoluția politică”, identificată cu „revoluția franceză”.
Apoi precizează: „Totuși, revoluția industrială din Anglia s-a produs mult după revoluția
politică din 1688, în vreme ce revoluția politică din Franța nu a eliberat sub nici un
aspect forțe economice puternice. Dimpotrivă, ea a blocat decenii întregi procesul de
dezvoltare economică modernă din Franța” (Dahrendorf, 1996, p. 13). El va recunoaște
revoluției politice aducerea în prim-plan a fundamentelor societății civile: drepturile
omului și ale cetățeanului, în context subliniind că revoluția socială, adică „revoluția
industrială”, a fost una a „ofertei”, pe când revoluția politică a fost una a „îndreptățirilor”
(Dahrendorf, 1996, p. 22). În cele din urmă, Dahrendorf a respins supoziția lui Raymond
Aron, conform căreia socialismul nu ar fi decât o altă societate industrială, susținând că:
„socialismul nu este o altă societate industrială, ci o metodă de introducere a procesului
de dezvoltare. Socialismul este un fenomen al țărilor în curs de dezvoltare” (Dahrendorf,
1996, p. 142).
În acest context al analizelor sociologice asupra „societăților industriale” se
lansează și formularea „societate postindustrială”, prin Daniel Bell, pe care sociologul
francez Alain Touraine o numește „societatea programată” (Touraine, 1969, pp. 7-38).
În ordinea care ne interesează pe noi, aceea de a fixa structurile și evoluțiile
proprietății funciare și ale economiei agrare într-o perspectivă a analizei socio9logice
asupra macrosocialului, reținem în continuare principiile și dimensiunile societăților
preindustriale, industriale și postindustriale, în viziunea unui sociolog rural (Mendras,
1989, pp. 127-140). Pentru Henri Mendras, autorul memorabilei lucrări La fin des
paysans (1964), cele trei tipuri de societăți se înfățișează prin caracteristicile pe care le
vom prezenta în continuare:
1. Societățile preindustriale se definesc prin:
- nediferențierea dintre familie și întreprindere, nedisocierea producției de
consum;
- existența unor structuri sociale variate (sex, vârstă, înrudire), care organizează
ocupațiile și relațiile interumane; aceste ocupații (păstorit, cules, agricultură cu
plug și tracțiune animală) sunt o moștenire culturală, ele fiind practicate în același
fel și în aceleași condiții din tată-n fiu;
- în societățile preindustriale nu există capital în definiție industrială;
- în modul de gospodărire a bunurilor nu există calcul economic, ci o axiologie
bazată pe valori tradiționale;
- comunitățile societăților preindustriale sunt organizate și funcționează pe un
teritoriu dat; structura economică în aceste comunități este exploatația familială.

2. Societățile industriale se definesc prin:

- întreprinderea este separată de familie, producția e distinctă față de consum, cei
ce execută produsul industrial se deosebesc de cei care îl utilizează;
- în interiorul întreprinderii există o diviziune și organizare a muncii generate de
exigențe tehnologice; inovațiile tehnologice se repercutează asupra muncii și
structurii aceleiași întreprinderi.
- temeiul întreprinderii este acumularea de capital, iar obiectivul structural al
acesteia este creșterea capitalului;
- creșterea capitalului se realizează prin calcul economic, acesta fiind elementul
care prezidează gestiunea întreprinderii;
- întreprinderea, prin necesarul de forță de muncă, dezvoltă o piață a muncii.

3. Societățile postindustriale se definesc prin:

- trecerea de la economia de bunuri la economia furnizoare de servicii;
- competențele tehnice și caracteristicile informaționale sunt predominante în
acțiunea economică și socială;
 - inovația și dezvoltarea își au originea în programele și proiectele științei
teoretice, în cercetarea științifică;
- puterea de decizie aparține celor care controlează știința teoretică (Mendras,
1989, pp. 127-140).
Această viziune nu este, după opinia noastră, suficient de limpede pentru a defini
macrosocialul în contextul reflecției sociologice actuale. De aceea, propunem o tipologie
mai suplă, mai plastică, una ce are în vedere și viziunea lui Daniel Bell din The Coming of
Post-Industrial Society (1973), precum și aceea a lui Ralph Dahrendorf din Conflictul
Social Modern (1996).
În tipologia noastră, pe care o vom schița mai jos, păstrăm conceptul „societăți
industriale”, dar renunțăm la formulările: „preindustrial” și „postindustrial”. În loc de
„societăți preindustriale”, noi preferăm conceptul de „societăți tradiționale”, sugerat de
„societățile agrare” ale lui Bell. Pentru „societăți postindustriale” vom utiliza noțiunea
„societăți informaționale”, prezentă atât la Bell, cât și la Dahrendorf (Dahrendorf, 1996,
p. 199). Opțiunea noastră se întemeiază pe realitatea confirmată de exemplul românesc,
că, în anumite țări ale lumii, avem de-a face cu o întâlnire dintre tradițional și
informațional, fără ca „societatea industrială” să fi atins punctul ei de maximă
dezvoltare. Asupra exemplului românesc vom reveni. Deocamdată însă să definim
tipologiile societale propuse:
- „societățile tradiționale” sunt dominate de activitățile sectorului economic
primar: agricultură și industrie extractivă. Tehnicile de bază sunt rudimentare,
se operează cu unelte simple din lemn și fier. Cultura societăților tradiționale
este orală și magică, iar elitele societăților tradiționale au cultivat
enciclopedismul și spiritul speculativ, încât științele fundamentale din aceste
societăți s-au constituit în jurul filosofiei și teologiei.
- „societățile industriale” sunt dominate de activitățile sectorului economic
secundar: activități industriale, pe specializări metalurgice, chimice,
electronice. În societățile industriale, economia agrară s-a modernizat prin
tehnologii mecanice, prin industria îngrășămintelor chimice sau prin
prelucrarea alimentelor în industrii alimentare. Elitele societăților industriale
sunt formate din specialiști în științe exacte: fizică, matematică, biologie,
genetică, cibernetică. Asistăm la un declin al filosofiei și al științelor umanistice
clasice.
- „societățile informaționale” sunt dominate de activitățile sectorului economic
terțiar (serviciile) și ale sectorului cuaternar (cercetarea științifică). La nivelul
elitelor domină informatica și informatizarea, științele comunicării, fenomenul
mediatic, conexiunile globale și procesul hibridizării dintre științe, dintre ramuri
ale științelor. Se află în ofensivă științe umanistice precum: lingvistica,
economia, antropologia, psihologia, sociologia și politologia, cu diversitatea
ramurilor lor, în care actorul principal este expertul cât mai specializat. Pentru
economia comunităților rurale, „societatea informațională” oferă „agricultura
durabilă”, „agricultura ecologică” și activități alternative: turism și agroturism.

Evoluția proprietății funciare

Termenul „evoluție”, din formularea de mai sus, nu presupune căutarea unui

„început” al proprietății funciare, ci doar subliniază situarea în timp a celei mai
importante valori pentru comunitățile rurale. Această situație are un anumit profil pentru
societățile tradiționale și un alt profil pentru societățile industriale.
 În societățile tradiționale, proprietatea funciară – în fapt, proprietatea
reprezentativă pentru aceste societăți – era distribuită fie după reguli cutumiare,
moștenire din generație în generație, de obicei nescrise, fie prin decizii ale autorităților
legitime (împărați, regi, principi). Întreaga Europă rurală din perioada societăților
tradiționale avea distribuită proprietatea funciară prin edicte, diplome, acte ale acestor
autorități ce acționau în numele unui drept divin, pe baza căruia împărații și regii aveau
dreptul să dea și să ia o proprietate funciară, după bunul lor plac.
Perioada medievală a istoriei europene, care a consfințit un atare mod de
distribuire a proprietății funciare, are biblioteci întregi de documente ce configurează
structura acestei proprietăți pe ierarhii locale și în funcție de relația dintre „proprietar” și
autoritatea legitimă. În acest context, să-i spunem al proprietarului domenial, existau
două tipuri de drept asupra terenului agricol. Era dreptul legal – bazat pe documente – al
proprietarului (lord, conte, baron, boier) de a stăpâni un teritoriu mai mult sau mai puțin
întins, totuși limitat, în funcție de poziția acestuia în ierarhia socială. Cantitatea de teren
ce-i revenea unui proprietar era determinată tocmai de această poziție, consacrată prin
tradiție de familie, prin merite militare și diplomatice. Alături de acest drept al
proprietarului, exista și un drept de folosință de care beneficia familia și gospodăria
țărănească așezată pe o astfel de proprietate.
În fapt, în Europa rurală existau trei tipuri de proprietate funciară domenială:
domeniile regale sau statale, domeniile instituțiilor eclesiastice (episcopii, mănăstiri,
biserici) și domenii senioriale. „Această Europă rustică și agrară din jurul secolului al X-
lea se poate caracteriza, pe scurt, astfel: economia de castel, economia domenială”
(Mendras, Forsé, 1991, p. 14). Domeniul acesta s-a putut naște din villa romană, ce era
cultivată de sclavi. Într-un anumit moment, ce nu poate fi precizat, cu siguranță însă
înainte de secolul al X-lea, stăpânul și-a „așezat” sclavii, în sensul că le-a dat o parte de
teren pentru a-l lucra și a se hrăni, cu condiția să rămână sub oblăduirea lui. Chiar și
înaintea acestui moment, patrimoniul funciar era alcătuit din ager (ogor, teren arabil),
saltus (pășune) și silva (pădure), fapt ce constituia baza „mecanismelor dezvoltării
societăților agrare” (Mendras, Forsé, 1991, p. 15).
Dinamica de dezvoltare și poziția autorităților legitime au menținut această
structură domenială a proprietății funciare. S-au schimbat proprietarii domeniilor, între
aceștia intrând și orășeni, dar structura și dimensiunile proprietății au rămas aceleași
timp de mai multe veacuri. Abia apariția capitalului comercial și primele manifestări de
capital industrial vor acționa asupra regimului agrar domenial. A avut loc un proces de
„distrugere și creație” (Madgearu, 1999, p. 12), proces care va schimba însușii înțelesul
proprietății funciare. Sub acest regim agrar, țăranul avea o situație neclară din punctul
de vedere al proprietății, în sensul că nu deținea decât un drept de „folosință”, iar
stăpânul îl socotea chiar și pe el „proprietate” a sa. Nici seniorul nu era însă proprietar, în
sensul modern al termenului, ci domeniul stăpânit era garantat de relația dintre senior și
autoritatea centrală.
Dezvoltarea capitalului comercial și a capitalului industrial, cum am precizat deja,
dar mai ales economia bazată pe bani și pe schimb, a făcut posibilă instituirea
proprietății private asupra terenurilor agrare. Efectul economiei capitalului a fost acela al
schimbării regimului proprietății, din regim senioral, în regim antreprenorial. Seniorul, din
proprietar „cu voia lui Dumnezeu”, a devenit proprietar „cu propria sa voință”. Actorul
social s-a transformat din „senior” în „burghez”, iar lucrătorul pământului a fost
proletarizat. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost generate, prin defrișări, o
creștere a domeniilor agrare și o generalizare a economiei cu profil. Vechiul regim agrar,
seniorial, a fost abandonat și înlocuit cu noul regim, al capitalului. Procesul acesta s-a
desfășurat diferit în anumite părți ale Europei. În Anglia, înlocuirea a fost „graduală și
pașnică”, ea străbătând „trei secole, trecând prin transformări succesive, însă în aceeași
direcție: despărțirea producătorului agricol de instrumentul său de producție – pământul
- și crearea exploatării agricole mari” (Madgearu, 1999, p. 14).
În Europa continentală, abandonarea vechiului regim agrar s-a datorat revoluției
franceze din 4 august 1789, care a declanșat un conflict între regalitate și burghezia
liberală și care, pe termen lung, a însemnat desființarea drepturilor senioriale și
afirmarea emancipării țărănești. Sub presiunea revoltelor locale, dar și prin legi liberale,
a fost creată proprietatea țărănească. În Franța, procesul are loc între 1789 și 1815. În
Prusia a început în 1807 și s-a încheiat în 1870. În Bavaria, fenomenul emancipării a fost
mai încet. Început în 1878, „lichidarea financiară a operațiunilor a durat până la 1914”
(Madgearu, 1999, p. 16). Europa Centrală și de Est va cunoaște aceste procese după
revoluțiile de la 1848. Însă problema stabilirii noului sens al proprietății se declanșează
ceva mai devreme, din inițiativă seniorială. Este și cazul Țărilor Române, Moldova și
Valahia, care, în urma păcii de la Adrianopol (1829), au putut face comerț și au stabilit
legături economice cu Occidentul. Pentru a face însă comerț cu cereale, boierii valahi
trebuiau să fie proprietari, în sensul noului regim agrar european. Așa s-a născut
Regulamentul organic (1831), o constituție patronată de experți ruși și inteligența
boierească locală. Prin acest document s-a consfințit legal dreptul de proprietate al
boierilor asupra propriilor lor domenii. „Regulamentul recunoștea, pentru prima dată, în
stăpânii de moșie niște adevărați proprietari, grevați totuși cu dreptul de folosință al
sătenilor pe 2/3 din suprafața moșiei” (Lovinescu, 1925, II, p. 57).
Regulamentul organic a stabilit următoarele tipuri de proprietari:
- marea boierime, care avea în proprietate mai mult de cinci sate;
- boierimea mijlocie, care era proprietară a unu-cinci sate;
- mica boierime, care deținea ca proprietate un sat sau un sfert de sat;
- răzeșii și moșnenii, care aveau în proprietate teritorii mai mici de un sfert de
sat (Palaghiță, p. 1996).
Țăranii așezați pe domeniile boierești și mănăstirești aveau în folosință terenuri în
următoarea structură:
- țăranul fruntaș avea în folosință cinci fălci și 30 de prăjini;
- țăranul mijlocaș avea în folosință trei fălci și 70 de prăjini;
- țăranul codaș avea în folosință două fălci și 30 de prăjini.
Același Regulament organic fixa și obligațiile anuale ale țăranilor față de
proprietar:
- țăranul fruntaș avea obligația să lucreze pentru boier, în timpul unui an, 8 zile
cu carul cu patru boi, 11 zile cu carul cu doi boi și 37 de zile cu palmele;
- țăranul mijlocaș avea obligația să lucreze pentru boier, în timpul unui an, 21 de
zile cu carul cu doi boi și 37 de zile cu palmele;
- țăranul codaș sau pălmaș avea obligația să lucreze pentru boier, în timpul unui
an, 6 zile cu carul cu doi boi și 54 de zile cu palmele (Corfu, 1982).
Un locuitor al unui sat nu se putea muta în alt sat decât în ultimul an al unei
perioade de șapte ani, după ce a anunțat acest fapt cu un an mai devreme și a achitat
îndatoririle față de boier pe un an înainte.
Regulamentul organic, prin acordarea de proprietate boierului, a produs o
schimbare în regimul proprietății, domeniul a devenit proprietate privată, iar economia
domenială, prin comerțul cu cereale, a dezvoltat capital comercial. Acesta este sensul
pozitiv al schimbării aduse, în plan juridic și economic, de prima constituție modernă din
Țările Române. Sensul negativ al acestei schimbări este acela că țăranii au fost supuși
unor corvoade pe care vechiul regim agrar nu le practicase. Până la Regulamentul
organic, relația dintre țărani și boieri era una patriarhală, se baza pe o economie de
subzistență și nu pe producerea de capital. Codul Calimachi, la începutul secolului al
XVIII-lea, îi numea pe boieri „oblăduitori”, iar pe țărani „oblăduiți”, fapt ce implica o
armonie creștină între stăpâni și supus. Regulamentul organic modifică această relație,
din creștină ea devenind capitalistă. Nu mai este o relație dintre „boier” și „țăran”, ci o
relație dintre „proprietar” și „lucrător”, în care primul este privilegiat, iar al doilea își
aservește o parte a muncii pentru profitul celui dintâi. Această situație a făcut ca
participarea grupurilor țărănești la mișcările pașoptiste din Moldova și Țara Românească
să fie reprezentativă și să se manifeste împotriva Regulamentul organic. În revoluția
munteană, acestuia i s-a dat foc. Prin participarea la revoltă țăranii au dorit, de fapt, să
devină proprietari, precum stăpânii lor.
Mișcările pașoptiste n-au avut însă un efect imediat, deși ele au pus acut problema
emancipării prin împroprietărire a țăranilor. Abia în 1863 regimul deja constituțional și
parlamentar din țările Române izbutește, și prin autoritatea lui Cuza Vodă, secularizarea
domeniilor mănăstirești. Iar structura proprietății funciare se înfățișa la acea dată astfel:
din suprafața arabilă a țării, de 19.905.208 hectare, boierimea deținea 7,210,291
hectare, statul avea 1.894.917 hectare, iar răzeșii și moșnenii – 800.000 hectare. (Corfu,
1970).
O schimbare mai importantă în evoluția proprietății funciare aduce Legea rurală
din 24 august 1864. În urma acesteia a avut loc o împroprietărire limitată a țăranilor, prin
cedarea de către marii proprietari a unei părți din domeniu. „Clăcașii” au fost
împroprietăriți și din domeniile statului.
Din totalul celor împroprietăriți, fruntașii au primit, pe domeniile statului,
proprietăți în proporție de 36,01%, iar pe moșiile particulare – în proporție de 63,99%.
Dintre mijlocași, 33,14% au fost împroprietăriți pe domeniile statului, iar 66,86% - pe
moșiile particulare. Dintre pălmași, 31,48% au primit pământ pe domeniile statului, iar
68,52% au primit pe moșiile particulare. Au fost clăcași care au primit doar loc de casă și
de grădină, 27,86% dintre aceștia pe domeniile statului, iar 72,14% - pe moșiile
particulare. (Creangă, 1907, p. 28). Nu au fost împroprietăriți însurățeii și văduvele. În
hectare, fruntașii au primit 413.201,8 ha, mijlocașii au primit 882.737,3 ha, pălmașii au
primit 384.708,2 ha. Pentru locuri de casă și grădină s-au dat 85.610,9 ha.
Structura proprietății funciare private primește o altă înfățișare. Ea nu a mai fost
numită boierească, ci și țărănească. Cei dintâi dețineau 70% din proprietatea privată
funciară, iar 30% din această proprietate era a țăranilor fruntași, mijlocași și pălmași.
Prin Legea rurală de la 1864 n-a avut loc însă o schimbare radicală a structurii
proprietății în favoarea țăranilor. La recensământul din 1905 din Vechiul Regat (Moldova,
Muntenia și Oltenia) au fost identificate 300.000 (23,86% din total) de familii fără
pământ, 425.400 (33,68%) cu terenuri între jumătate de hectar și trei hectare și 361.163
(25,5% din total) de familii cu trei-cinci hectare. Existau 150.000 de salariați agricoli.
Munca în dijmă era dominantă, „în acest sistem cultivându-se peste 61% din terenurile
marii proprietăți” (Șandru, 1996, p. 6).
Schimbarea radicală în structura proprietății funciare s-a datorat, în societatea
românească, Reformei agrare din 1921. Aceasta s-a aplicat prin legi speciale pentru
Transilvania și Banat, pentru Basarabia și Bucovina, pentru Vechiul Regat. Marea
boierime a cedat o treime din proprietatea domenială. Au fost împărțite 6.008.089
hectare la 1.383.353 de țărani. În urma aplicării acestor legi ale Reformei agrare din
1921, structura proprietății funciare se schimbă fundamental. Până atunci, proprietatea
funciară a fost, în cea mai mare parte a ei (70%, cum am remarcat), în mâinile marilor
proprietari. După Reforma agrară din 1921, proprietatea țărănească a devenit
„predominantă” (Șandru, 1996, XI).
A existat și după acest moment o evoluție, în sensul că, în special proprietatea
țărănească și mijlocie, prin sistemul specific de moștenire – împărțirea între frați și surori
– s-a fărâmițat.
La recensământul din 1930 distribuirea proprietății funciare se înfățișa astfel:
 Nr. Mărimea Numărul Suprafața % Tipul proprietății
crt. exploatației gospodăriil totală
or
1 0-1 ha 610.000 320.000 1,6 Exploatație
țărănească mică
2 1-3 ha 1.100.000 2.200.000 11,1 Exploatație
țărănească mică
3 3-5 ha 750.000 3.015.000 15,3 Exploatație
țărănească mică
4 5-6 ha 560.000 3.995.000 20,0 Exploatație
țărănească
mijlocie
5 10-20 ha 180.000 2.360.000 12,0 Exploatație
țărănească
mijlocie
6 20-50 ha 55.000 1.535.000 7,8 Exploatație
țărănească
mijlocie
7 50-100 ha 12.800 895.000 4,5 Exploatație
țărănească mare
8 100-200 ha 5.500 780.000 3,9 Exploatație
domenială mică
9 200-500 ha 4.000 1.315.000 6,7 Exploatație
domenială
mijlocie
10 Peste 500 ha 2.700 3.375.000 17,1 Exploatație
domenială mare
Total 3.280.000 19.750.000 100,0

În 1945, regimul proprietății agrare din societatea românească a trecut printr-o

nouă schimbare. Legea nr. 187 din 23 martie 1945 a expropriat toate proprietățile ce
depășeau 50 de hectare, încât putem spune că a avut loc desființarea domeniilor mici,
mijlocii și mari, precum și proprietatea țărănească mare; cea între 50-100 de hectare. Au
fost împroprietăriți țăranii săraci, fără pământ, văduvele soldaților. Nu întreg pământul
expropriat de la marii proprietari a fost împărțit țăranilor. Aceștia au primit loturi mici, de
0,50 -1 ha, după cum atestă documentele de epocă (Vedinaș, 1996, pp. 11-12). Cea mai
mare parte dintre terenurile expropriate au trecut în folosința statului și au fost utilizate
pentru înființarea primelor gospodării colective și a întreprinderilor agricole de stat.
Prin urmare, reforma agrară din 1945 aduce în prim-plan o strategie de lungă
durată pentru desființarea proprietății funciare private. Punctul final al acestei strategii a
fost colectivizarea forțată din 1962, care a desființat proprietatea țărănească mijlocie și
mică. S-a înființat așa-numita „proprietate colectivă” asupra terenurilor agricole,
uneltelor și animalelor de tracțiune. Gospodăria țărănească cu două brațe de muncă a
primit un lot de 0,30 ha, iar gospodăria cu un braț de muncă a primit un lot de 0,15 ha. În
proprietate colectivă au fost trecute: tractoare și batoze, căruțe, pluguri, grape, boi și cai.
Proprietatea funciară a fost distribuită astfel în două tipuri de folosință, unul
utilizat prin Gospodăriile Agricole de Stat, devenite Întreprinderi Agricole de Stat, și altul
„colectivist”, prin Cooperativele Agricole de Producție. Au existat și zone necolectivizate
– cele montane – în care s-a păstrat proprietatea privată asupra fondului funciar.
Acest regim de structurare a proprietății funciare, în aceste tipuri, s-a impus
treptat începând cu 1950 și s-a stabilizat după 1962, în structuri ce s-au păstrat până în
1990. Prezentăm mai jos câteva tabele edificatoare, care reprezintă desființarea
graduală a proprietății private și înființarea „în ritm susținut” a tipurilor etatizat și
colectivist de folosință a fondului funciar.

EVOLUȚIA PROPRIETĂȚII PRIVATE ÎN INTERVALUL 1950-1964

(în mii ha)

Suprafața
Anul Arabil Pășuni Fânațe Vii Livezi
agricolă
1950 10.949,5 8.252,8 816,3 1.516,5 200,5 163,4
1955 9.213,5 7.157,5 524,8 1.213,3 191,2 126,5
1956 8.781,7 6.704,7 546,9 1.203,2 199,4 127,5
1975 7.008,1 5.043,9 469,7 1.179,5 191,4 123,6
1958 6.188,6 4.361,2 404,6 1.107,8 196,0 119,0
1959 3.967,1 2.554,9 313,2 826,0 169,8 103,2
1960 2.630,6 1.543,9 227,9 640,5 129,3 90,0
1961 2.256,2 1.290,5 183,1 604,4 94,4 83,8
1962 885,7 343,2 116,8 381,2 7,4 37,1
1963 872,0 330,8 110,6 387,8 6,8 36,0
1964 1.210,5 440,2 179,6 530,0 8,6 52,1
Sursa: Anuarul Statistic al RPR 1965

În legătură cu aceste evoluții, trebuie specificat că, în intervalul 1962-1964, au

existat proprietari care au refuzat categoric înscrierea terenurilor lor în folosință
colectivă. Drept urmare, acești „nelămuriți” au fost șterși dintre membrii colectiviști și
așezați în rândul proprietarilor individuali.
EVOLUȚIA PROPRIETĂȚII FUNCIARE ÎN FOLOSINȚĂ ETATIZATĂ ÎN INTERVALUL 1950-1964
(în mii ha)
Anul Numărul unităților Suprafața în mii ha Suprafața arabilă
1950 363 753,2 549,8
1951 331 846,1 630,4
1952 301 853,7 656,8
1953 269 863,1 660,8
1954 266 881,5 887,6
1955 265 881,6 694,0
1956 323 978,5 762,0
1957 377 1.168,4 906,4
1958 487 1.328,0 1.018,3
1959 525 1.632,3 1.267,3
1960 560 1.720,1 1.340,9
1961 587 1.742,9 1.359,0
1962 597 1.769,6 1.376,9
1963 637 1.925,2 1.510,0
1964 683 2.020,7 1.585,0
Sursa: Anuarul Statistic al RPR 1965

EVOLUȚIA PROPRIETĂȚII FUNCIARE ÎN FOLOSINȚĂ COLECTIVĂ ÎN INTERVALUL 1950-1964

(în mii ha)

Anul Numărul unităților Suprafața în mii ha Suprafața arabilă

1950 1.027 288,9 262,5
1951 1.089 301,5 274,4
1952 1.795 713,4 663,7
1953 1.997 802,0 725,0
 1954 2.070 866,8 761,8
1955 2.152 905,8 792,8
1956 2.580 1.067,1 937,7
1957 2.885 1.581,9 1.410,0
1958 3.028 1.892,1 1.707,2
1959 3.828 2.998,1 2.684,7
1960 4.887 4.508,2 4.099,6
1961 6.424 5.973,3 5.277,9
1962 5.398 9.084,7 7.677,7
1963 4.870 8.999,5 7.482,5
1964 4.716 8.859,8 7.400,4
Sursa: Anuarul Statistic al RPR 1965

În contextul evoluției proprietății funciare în societatea românească, cifrele au

rămas la nivelul anului 1964 până la aplicarea Legii fondului funciar 18/1991. Această
lege a desființat dreptul de folosință colectivă a fondului funciar și a procedat la
reconstituirea proprietății private, în limitele a 10 hectare, pentru o poziție privată. În
urma aplicării acestei legi, proprietatea funciară a fost repartizată în următoarele tipuri
de proprietate:
- proprietatea privată individuală;
- proprietatea privată asociată, pe acțiuni;
- proprietatea privată a statului;
- proprietatea privată publică (Lazăr, 1996, p. 13).
Din datele Ministerului Agriculturii și Alimentației (31 decembrie 1996), reținem că
sectorul privat al fondului funciar era distribuit în gospodării individuale – 72%, asociații
legale (societăți agricole) – 15% și asociații familiale – 12%. Numărul gospodăriilor
individuale, în urma aplicării legii nr. 18/1991, era de 3,9 milioane, cu o suprafață medie
de 2,3 ha teren agricol (Vincze, 1999, p. 219).
O nouă lege funciară (Legea 1/2000) redistribuie proprietatea privată asupra
pământului în limitele a 50 ha teren arabil și 30 ha de pădure, fapt ce va schimba
configurația gospodăriilor individuale, unele dintre ele devenind astfel unități economice
capabile să iasă sub incidența economiei de subzistență.

Exploatația agricolă în schimbări

Economia agrară poate fi tipizată, la nivel global, în economie agricolă, care

presupune executarea unor lucrări manuale și mecanizate pentru cultivarea cerealelor și
creșterea animalelor, și în economie agricolă industrială, care presupune producerea
industrială a utilajelor agricole (tractor, plug, semănătoare, secerătoare, motocositoare,
sapă mecanică), a îngrășămintelor chimice și prelucrarea industrială a produselor
agricole, în cadrul industriei morăritului și panificației, industriei laptelui, industriei cărnii
și a produselor alimentare.
În paginile de față ne interesează doar economia agricolă care, la rândul ei, are
două tipuri de manifestare: economia agricolă de subzistență și economia agricolă de
piață. Economia agricolă de subzistență reprezintă acel tip de activitate agrară (cultura
terenurilor și creșterea animalelor)care produce anual cereale, carne și alte produse
alimentare, numai pentru consumul necesar hrănirii unei familii nucleale (tată, mamă,
fii). Ea se mai numește și exploatație familială. Economia agricolă de piață este cea care
produce atât pentru consumul familial, cât și pentru plasarea spre vânzare a produselor
agricole (grâu, porumb, lapte, lână, ouă, carne de porc și de vită etc.), în scopul obținerii
de capital financiar. Acesta e investit în agricultură sau în afara ei. În societățile
tradiționale predomină economia agricolă de subzistență, iar în societățile industriale și
în societățile informaționale predomină economia agricolă de piață. Economia agricolă de
subzistență poate fi numită astfel economie țărănească, iar economia agricolă de piață –
economie antreprenorială. Acestea sunt cele două forme de manifestare ale exploatației
agricole. În majoritatea statelor lumii, cele două tipuri de economie agrară coexistă. Am
folosit termenul „majoritatea”, întrucât în lume mai există comunități, cum sunt cele
amazoniene din Brazilia, dar și altele, din alte părți ale lumii, care nu practică agricultura,
ci doar culesul și vânătoarea.
În societățile tradiționale, precum cea a Europei rurale, economia agrară de
subzistență a cunoscut două sisteme organizaționale: organizarea economică domenială
și organizarea economică familială, aflate veacuri de-a rândul într-o constantă
interacțiune. Am văzut, în capitolul precedent, că timp îndelungat proprietatea funciară
nu a avut un statut privat. Cultivarea pământurilor și creșterea animalelor, precum și
întrebuințarea produselor, se desfășurau anual în circuitul închis al economiei de
subzistență. Pământul era cultivat și pe marile domenii numai pentru a asigura hrana și
traiul curții senioriale, comunităților mănăstirești, curții regale și familiilor țărănești.
Indiferent dacă aceste familii erau „libere” sau „aservite”, ele produceau valori
alimentare numai cât consumau. Terenul arabil era astfel limitat, pășunile de asemenea,
în funcție de numărul celor care trebuiau să fie hrăniți. Spațiul rural european, de la
Marea Mediterană la Marea Nordului, din insulele Marii Britanii până în Siberia, era
dominat de terenuri împădurite, inclusiv în marile câmpii.
Economia agrară de subzistență, specifică societăților tradiționale europene, era
dominată de figuri carismatice precum: Lordul englez, seniorul francez, panul polonez,
groful maghiar și boierul valah. Aceștia, prin poziția lor socială, erau doar profitori ai
economiei de subzistență, economie susținută de familia țărănească. Această familie
țărănească avea condiția de truditor supus, într-o societate ierarhizată, indiferent că
respectiva societate era „engleză”, „franceză”, „spaniolă”, germană”, „rusească”,
„românească” etc. În fapt, familia țărănească, cu toate componentele ei valorice și
acționale, a fost temeiul real al economiei agrare de subzistență, pe care a pus-o în
mișcare ciclic, într-o organizare specifică, în care mâna și unealta, credința și ignoranța
au conviețuit perpetuu, până în timpurile moderne, chiar cele ale „societății
informaționale”.
Sistemul economic domenial din societățile tradiționale a fost inegalitar și a
generat teorii și ideologii sociale ale conflictului, motivate mai ales prin criterii
economice, juridice și de drept cetățenesc. Inegalitățile s-au accentuat o dată cu
disoluția societăților tradiționale, bazate pe ierarhia privilegiilor și pe o legitimitate atât
tradițională, cât și carismatică, pentru a utiliza limbajul lui Max Weber.
Să urmărim însă un exemplar, cel al unui domeniu din Transilvania: domeniul
Șimleului (Prodan, 1986, p. 156). Acesta era alcătuit la 1658 din două târguri, Șimleu și
Crasna, și 33 de sate. Satele erau organizate în voievodatul Pecei, voievodatul Marin,
voievodatul Sub Meses și voievodatul Sub Rez. Exploatația și producția agricolă erau
axate pe cultura grâului, ovăzului, creșterea animalelor, grădinăritul, cultura viței-de-vie
și vânătoarea. În cadrul domeniului, în calitate de supuși ai cetății Șimleului activau: 495
de iobagi la vite, 255 de plugari pentru 8 boi, 165 de slujitori pedeștri, adică însoțitori ai
plugarului sau participanți la activități auxiliare plugăritului, 14 văduve, 22 de soldați
libertini călare, 36 de drabanți în serviciul cetății, patru voievozi și șpani, 11 biriși (argați)
din iobagi plătiți, 4 juzi maieri și administratori, 4 maieri și măierițe văduve, 5 păstori de
vite, 6 porcari, 10 juzi și vicejuzi, 4 străji pentru cetate, 1 măcelar, 2 juzi ai treierișului, 4
paznici de pădure, 4 nobili armaliști scutiți, 29 de nobili armaliști fără scutire de moșie.
Alături de această structură bine ierarhizată a actorilor domeniului, cetatea
Șimleului mai dispunea de următoarea structură a populației:
 Persoane Fii Fugiți Pustii
Târgul 168 142 3 22
Șimleului
Târgul Crasna 111 165 6 100
Voievodatele 1.871 1.217 59 462
În cetate mai erau „țiganii (22) cu 33 fii plus 2 ai fiilor căsătoriți” (Prodan, 1987, p. 49).

Cultura pământului se făcea cu plugul tras de boi și prin activități manuale.

Repartizarea boilor de tracțiune era inegală. Existau iobagi ce lucrau cu 16-17 boi, 20-29
de boi. În voievodatul Marin din menționatul domeniu al Șimleului, iobagul Ion Șandor,
spre exemplu, avea 18 boi, 2 cai, 23 de oi, 5 vaci, 23 de porci, 6 stupi. Terenul primit în
lucru de către iobag era în funcție de numărul boilor și al cailor. Aceștia din urmă se
foloseau la călărie, la căruță și „mai rar la agricultură” (Prodan, 1986, p. 378). În funcție
de numărul de boi și animale, un iobag avea în folosință 8-10 jugere, 17-19 jugere de
teren arabil și fânațe.
Terenul cultivat și folosit de către o familie de iobagi era distribuit astfel: o parte
era cultivată folosința iobagului și două părți erau lucrate în folosul autorității domeniului.
Alături de această convenție, iobagii mai dădeau autorității domeniale și alte produse.
Astfel, în același domeniu al Șimleului, cei 781 de supuși au dat spre „cens” – dare
obligatorie - și următoarele produse pentru autoritatea domenială:
Tertine 105 Căprioar 9 Gâște 49 Miere 54
e
Oi cu 9 Iepuri 44 Găini 709 Unt 82
miel
Miel 34 Purcei 60 Ouă 1.210 Corui 4

În funcție de teren, pe diferitele domenii se cultivau grâu de toamnă, ovăz, mei,

hrișcă, mazăre, cânepă, secară. Porumbul se cultiva numai în grădină. De fapt,
„grădinăritul” era o ocupație reprezentativă în economia domenială, alături de cultura
cerealelor și creșterea animalelor. În domeniul Făgărașului, în 1680 s-au cultivat: 200 de
straturi de pătrunjel, 150 de straturi de morcovi, 300 de straturi de ceapă, 60 de straturi
de ai (usturoi) și 60 de straturi de ceapă măruntă. Economia domenială cuprindea și
industrie meșteșugărească pentru încălțăminte, oale, linguri de lemn, sticlărie. Domeniul
avea mori și-și producea pâinea în cuptor tradițional.
Grâul era „temelia” acestei economii domeniale. Era o „economie complexă,
alimentându-se singură, tinzând spre autoîndestulare” (Prodan, 1987, p. 233). Termenul
„autoîndestulare” din limbajul istoricului confirmă sublinierea noastră anterioară, aceea
că economia domenială din societatea tradițională era una de subzistență. Producea atât
cât consuma, iar producția cerealelor nu creștea prin „productivitate”, ci prin extinderea
pământului de cultură (Prodan, 1987, p. 261).
Așa cum apare înfățișată mai sus, economia domenială în societatea tradițională a
funcționat în circuit închis, după regulile unei societăți restrânse la o ierarhie acceptată,
la un sistem de schimburi naturale, având loc o coabitare tolerantă sau conflictuală între
actorii producerii bunurilor economiei domeniale: „iobagi”, „birnici”, „vecini”, „clăcași” –
pentru a ne referi numai la societatea tradițională din Transilvania, Moldova și Țara
Românească -, ei înșiși beneficiari parțiali ai travaliului lor. Beneficiarii celei mai mari
părți din producția agricolă a domeniului erau: nobilii, voievozii, principii, episcopiile și
mănăstirile.
Înlăuntrul sistemului economic domenial funcționa o exploatație de tip familial. Pe
un domeniu, în raport cu întinderea lui, existau mai multe exploatații de acest tip,
întrucât în componența unui domeniu intrau între 3 și 5 comunități rurale. În cazul
domeniilor unor cetăți și mănăstiri, numărul comunităților putea fi mai mare. Această
exploatație familială, cum am subliniat deja, era și a rămas fundamentul economiei
agreare, atât în societatea tradițională, cât și în societățile industriale, precum și în
societățile informaționale. Ea s-a emancipat o dată cu schimbarea regimului proprietății,
în procesul îndelung al trecerii de la societățile tradiționale la societățile industriale.
Pentru emanciparea exploatațiilor familiale s-a dat chiar o luptă, după ce sistemul
economic domenial, din structura lui închisă, proprie economiei de subzistență, s-a
deschis spre economia de piață și a optat pentru profit.
Înainte însă de a fi avut loc această luptă pentru emancipare a exploatației agrare
familiale, adică a familiilor și a gospodăriilor țărănești, în cadrul sistemului economiei
domeniale a intervenit o schimbare. Economia domenială a fost aceea care a trecut de la
economie de subzistență, la economia de piață, la comerțul cu produsele agricole. Prin
aceasta s-a instituit capitalul comercial, prima dimensiune importantă a economiei
capitalului și punctul de sprijin economic pentru capitalul financiar și industrial. Cum a
fost cu putință schimbarea, trecerea de la economia agrară de subzistență la economia
agrară comercială? Faptul s-a datorat unui fenomen economic și social numit „revoluția
agrară”. Fără această revoluție nu ar fi fost cu putință ieșirea economiei agrare din
sistemul închis domenial și intrarea în sistemul deschis al capitalului și al profitului.
După epoca „marilor defrișări”, secolul al XI-lea și al XIII-lea, când obținerea
producției agricole era posibilă numai prin extinderea terenului cultivat – fapt realizabil
doar prin defrișarea pădurilor -, secolele al XIV-lea și al XV-lea se caracterizează în
economia agrară europeană prin parcelările individuale, fapt ce a făcut cu putință
apariția unor inovații în economia agrară, cum ar fi asolamentul și sistemul rotației
trienale. Pe lângă respectivele inovații, ce țin de tehnica agricolă, faptul istoric al
apariției și expansiunii coloniale a avut un rol important în nașterea capitalismului
comercial. Marile ferme domeniale nu mai produc, astfel, doar pentru propria
consumație, ci și pentru vânzare. Cultura grâului, destinată comerțului, s-a aflat în
expansiune; în secolul al XVII-lea se dezvoltă extensiv cultura trifoiului și cultura napilor,
adică cultura plantelor furajere. Are loc „difuziunea spectaculară, în secolul al XVIII-lea, a
culturii cartofilor, care constituie marea inovație din această perioadă și ale cărei
consecințe economice au fost considerabile” (Verhust, 1990, p. 169). În același secol al
XVIII-lea apare noul plug, în sud-estul Brabantului, un plug cu un singur element de fier,
care se răspândește apoi în întreaga Europă.
Toate aceste inovații (care au însemnat și alternanța cultură-pășune, pășunatul
permanent, introducerea furajelor selecționate, utilizarea îngrășămintelor naturale)
poartă numele, în lucrări clasice asupra Europei rurale, de „revoluție rurală”. Temporal,
această revoluție e fixată între 1720 și 1850, anul 1720 însemnând utilizarea pășunilor
umede pentru furajele de primăvară, iar anul 1850 marcând o altă „revoluție agrară”,
prin noi mașini, noi tipuri de îngrășăminte, noi metode de irigație. De fapt, această „altă
revoluție agrară” a fost primul efect al revoluției industriale asupra economiei agrare.
Două probleme trebuie lămurite aici, pentru a înțelege trecerea agriculturii de la
economia de subzistență la economia de piață. Și anume problema inovațiilor și înțelesul
celor două „revoluții economice”: revoluția agrară și revoluția industrială. Inovațiile nu s-
au născut în cadrul societăților tradiționale: „Țăranii inventează mici perfecțiuni, dar nu
pot concepe o veritabilă invenție tehnică” (Mendras, Forsé, 1989, p. 34). Spre exemplu,
hamul calului –„una dintre marile inovații tehnice din istoria umanității” (Mendras, Forsé,
1989, p. 71) – pătrunde în Europa, în secolul al XI-lea, din China. Alte inovații au venit din
America împreună cu porumbul, cartoful, tabacul. Cultura trifoiului, cu rolul ei în rotația
culturilor, a venit în Europa din Anglia insulară. Plugul cu un element de fier, pe care deja
l-am menționat, este o inovație meșteșugărească, introdus ca element tehnic în
agricultură tot din exteriorul societăților țărănești. Aceste inovații, cu difuzare lentă și în
cele din urmă cu distribuire generalizată și cu efect schimbător în structura economică a
societăților tradiționale, s-au răspândit prin ceea ce s-a numit „rețeaua agricultorilor
luminați” (Mendras, Forsé, 1989, p. 34). Inovațiile au generat revoluțiile economice
agrară și industrială, diferite în fapt și în act de revoluțiile politice.
O bogată literatură sociologică s-a preocupat și se preocupă încă de problema
revoluției politice, încât s-a conturat și o „sociologie a revoluțiilor”. Din perspectiva
acesteia, primesc atributul de „revoluții”: revoluția franceză de la 1789, revoluțiile
pașoptiste est-europene, „comuna din Paris” din 1871, revoluția rusă de la 1905,
revoluția bolșevică din 1917, revoluția spaniolă din 1936, revoluția maghiară din 1956,
revoluția algeriană din 1962, revoluțiile din Europa Centrală și de Est din 1989, toate
purtătoare de schimbări politice, care nu au adus însă schimbări economice imediate.
Spre exemplu, revoluția franceză n-a condus imediat la o dezvoltare economică,
„revoluția industrială”, cea care a adus schimbări, a venit mai târziu, în veacul al XIX-lea.
De asemenea, „revoluția bolșevică”, deși Rusia sovietică a ajuns o societate industrială,
a impus revoluția industrială prin teroare și militarism ideologic. Prin urmare, putem
vorbi despre o serie a revoluțiilor economice – revoluția agrară, revoluția industrială,
revoluția informațională, acestea acționând în matricea dezvoltării economice, fiind
producătoare ale succesului economic - și o serie a revoluțiilor politice – acestea
neducând imediat și eficient la schimbări economice, dimpotrivă, conducând la faliment
economic. Este cazul revoluției sovietice, care a reușit să impună societatea industrială,
dar apoi a stopat dezvoltarea și a condus la schimbarea regimului politic și la adoptarea
altor strategii economice după evenimentele anului 1989.
Prin urmare, trecerea în lumea rurală de la economia de subzistență la economia
de piață nu se datorează revoluțiilor și schimbărilor politice, ci schimbărilor economice,
schimbări împlinite mai întâi prin ceea ce am numit „revoluția agrară” și apoi prin
„revoluția industrială”, prin care inovațiile industriale au creat agricultura modernă,
performantă și concurențială.
În fapt, în societatea tradițională, aceea a regimurilor agrare, prin revoluția agrară
s-a acumulat capital comercial, capital financiar și apoi capital industrial, încât e destul
de limpede că există o conexiune între revoluția agrară și revoluția industrială.
Conexiunea nu funcționează însă între revoluția politică și cea industrială.
În anumite spații geografice, revoluția industrială nici n-a avut loc deplin, chiar
dacă revoluțiile politice s-au manifestat. Ba chiar, acolo unde revoluțiile politice de tip
european nu s-au manifestat, precum în cazul societății americane, dezvoltarea
economică a fost mai eficientă, iar „revoluția industrială” a pus temeiurile „revoluției
informaționale”. În esență, mitul revoluțiilor politice e unul european. Importarea acestui
mit în țări din Asia, Africa și America Latină nu a însemnat scoaterea acestora din
subdezvoltare, ci numai triumful temporar al unui militarism ideologic, de care revoluțiile
economice organice nu au nevoie. Evident că nici revoluțiile economice nu vor anula
economia de subzistență, dar, creând șansa economiei antreprenoriale, au oferit o
alternativă a dezvoltării, în sens modern și eficient.

Economie țărănească și economie antreprenorială

Distincţia dintre economia ţărănească şi economia antreprenorială, pe care am

dezvăluit-o în capitolul anterior, are nevoie de un demers comprehensiv, întrucât cele
două tipuri de economie rurală coexistă în aceleași comunități rurale, în unități sociale
mai mari, precum în statele ori regiunile agrare occidentale. De fapt, economia
țărănească se bazează pe sistemul economic familial, în care în prim-plan se află țăranul
și familia sa, stăpâni ai unei gospodării și ai unei proprietăți care le asigură modul de
viață, după ritmul anotimpurilor. Producția agricolă care se obține anual se și consumă
anual. Economia antreprenorială îi are în prim-plan pe fermier, pe crescătorul de
animale, pe un arendaș ori pe un grup de asociați care obțin o producție ce depășește
nevoile de consum și este orientată spre piață și profit. Formulată în termeni bipolari,
deosebirea dintre economia țărănească și cea antreprenorială este aceea că în economia
țărănească actorul principal este „țăranul”, iar în economia antreprenorială este
„agricultorul”. Să precizăm înțelesul acestor termeni. În primul rând, țăranul nu este
numai agricultor și crescător de vite, el este și plugar (cel care-și ară singur pământul),
este și cărăuș (duce singur gunoiul în „țarină”, merge la pădure, taie lemne și le aduce
acasă, își duce cu aceeași căruță purceii și vițeii la târg, își transportă recolta din câmp,
grâul și porumbul la moară). De asemenea, el este și „văcar” (își crește singur animalele,
ajutat doar de membrii familiei). Pe lângă aceste ocupații mai practică și industrie mică și
chiar meșteșuguri, cum e cel de „tâmplar” (cel care face uși și ferestre, dar și roți de car,
osii, celelalte componente ale căruței). El poate fi și fierar, când prelucrează fier cu
foalele, pune potcoave la caii lui și ai vecinilor, precum și fierăria necesară la căruță și
plug. Așadar, țăranul desfășura mai multe activități pentru gospodăria și proprietatea lui
în societatea tradițională. El își făcea iarna căruță și vara sanie, altfel spus, în perioada
de iarnă pregătea uneltele pentru activitățile de arat, semănat, cărat lemne, recoltat din
primăvară și până-n toamnă. Din acest tip de activități – care însemnau, după străvechea
expresie a lui Hesiod, „munci și zile”, adică un continuum de activități, fără program
temporal în afara celui al zilelor și nopților și al anotimpurilor – nu rezulta un succes
economic, ci doar înlocuirea animalelor îmbătrânite, cumpărarea de puțin pământ pentru
creșterea patrimoniului funciar familial, procurarea de haine și produse alimentare ce nu
se obțineau din exploatația familială. Progresul economic se observa atunci când o
familie își făcea casă nouă, șură nouă, grajd nou. Intervenția „revoluției industriale”, pe
lângă faptul că a făcut cu putință economia antreprenorială în agricultură, a schimbat
doar unele aspecte ale gospodăriei și economiei țărănești. Uneltele moderne, mecanice
au luat locul uneltelor tradiționale. În case, ca obiecte de prosperitate, au apărut radioul,
frigiderul și televizorul, iar în curte tractorul, automobilul și uneori camionul. Acestea însă
n-au adus succes economic mai mare decât boii și plugul de altădată, întrucât concepția
și organizarea economică au rămas tot țărănești. Dezvoltarea gospodăriilor țărănești a
venit din activități alternative, din sprijinul celor plecați la oraș, din funcții politice și
administrative în perioada sistemului colectivist. În fapt, economia țărănească, atât cea
din societățile tradiționale, cât și din societățile industriale, se circumscrie unei dialectici
circulare, a revenirii, a producției ciclice suficiente pentru a trăi încă un an, de la grâul
vechi, până la grâul cel nou, cu același travaliu cotidian, repetabil din generație în
generație, după ritmurile nașterii, căsătoriei și ale morții. Aceasta este esența economiei
țărănești, o economie de subzistență care, prin structură și concepție, a primit cu multă
greutate noul, inovația. Să urmărim în acest sens etapele receptării de către comunitățile
rurale franceze a tractorului. Înainte de 1950, această unealtă a revoluției industriale era
considerată de țăranii francezi drept „simbol al marii exploatații”. Între 1950 și 1954 se
naște nevoia latentă de a folosi tractorul. Între 1954 și 1956 are loc extinderea „utilizării
tractorului”. După 1956, tractorul e „simbol al agriculturii moderne”. În grila psihosocială,
aceste etape se înfățișează astfel:

Faze Mentalități Sancționați

I. Tractorul – simbol al Supunerea la Nonconformiștii, adică
marii exploatații tradiționalism progresiștii
II. Descoperirea
Zdruncinarea Progresiștii, prin
posibilității utilizării
tradiționalismului tradiționaliști
tractorului
III. Răspândirea utilizării Definirea noilor tehnici și Tradiționaliștii, prin
tractorului valori progresiști
 Respingerea
IV. Tractorul – simbol al tradiționalismului. Nonconformiștii, adică
agriculturii moderne Acceptarea noilor tehnici tradiționaliștii
și valori
(Lanneau, 1967, pp. 325-347)

În agricultura românească, tractorul a fost un simbol al „colectivizării” și abia

acum începe să fie simbolul economiei antreprenoriale, al fermei moderne, al societăților
și al „patronilor” arendași, în fapt simbolul agriculturii moderne, pentru care actorul
principal este „antreprenorul agricultor”, adică cel care administrează pământ de la 10
hectare în sus, are cunoștințe asupra obținerii semințelor de calitate, știe să-și plaseze în
condițiile economiei de piață, supraprodusul agricol: lapte, carne, cereal, plante tehnice
(sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, in, tutun, soia etc.). El are și un cont în bancă ori
utilizează împrumuturile financiare pentru investiții. Are tractorist, îngrijitori de animale –
ca salariați agricoli - și zilieri – pentru activități manuale.
Economia antreprenorială a transformat țăranul într-un mic capitalist, un
întreprinzător ce face calcule economice, mizează pe profit și pe concurență. În
economia agrară americană și în cea a țărilor europene dezvoltate antreprenorul rural
este fie numai agricultor, fie numai crescător de animale, fermele fiind orientate spre
producția de lapte sau producția de carne. Fermele agricole mici, mijlocii și mari au
efectiv o organizare după sistemul întreprinderii industriale, în care relația dintre
proprietar și lucrător este aceea dintre patron și salariat, de unde și apariția în societățile
industriale a sindicalismului agrar, precum cel din unele țări ale Americii Latine. Există și
un sindicalism al fermierilor ce apără interesele acestora față de stat și comunități
economice multinaționale, cum este cazul sindicatelor agrare din Comunitatea
Europeană.
Fermele agricole în care funcționează economia antreprenorială diferă în funcție
de țări și regiuni agrare. În Grecia predomină ferma mică de până la 10 hectare (53%), în
Comunitatea Europeană ferme mari sunt socotite cele de peste 20 de hectare. În Marea
Britanie, Danemarca și Franța, acest tip de ferme sunt în proporție de 50%. În SUA ferma
medie este de 200 de hectare, iar în Canada – 224 hectare. În SUA funcționează și așa
numitele ferme „hobby”, susținute cu venituri din alte resurse. În Japonia, dimensiunea
medie a unei „ferme” este de 1,24 hectare (Vincze, 1991).
Economia antreprenorială există și în țările industrializate. În Africa funcționează
un regim economic tradițional. Economie domenială, pe latifundii, există în America
Latină, cu „stăpâni” și peoni”. O economie antreprenorială asociată funcționează eficient
în comunitățile rurale franceze, precum și în „Kibbutz-urile” din Israel. Conform Planului
Marshall din 1968 al Pieței Comune, fermele viabile pentru ceea ce noi numim economie
antreprenorială sunt cele ce au între 60 și 100 hectare, „care permit utilizarea eficientă a
tehnologiilor moderne” (Vincze, 1991, p. 148). La nivel mondial predomină însă
economia micii proprietăți, adică ceea ce noi numim economie țărănească de
subzistență. Prezența economiei antreprenoriale și a fermelor agricole mari e
dependentă de raportul dintre populație și teritoriu, în sensul că fermele mari (inclusiv
asociate) sunt posibile numai acolo unde există teritoriu rural mult și populație rurală
puțină. În regiunile și comunitățile în care teritoriul rural se împarte la o populație rurală
numeroasă, agricultura aparține exploatației familiale și economiei țărănești.
Organizarea economiei agrare în sistem antreprenorial implică însă legislații adecvate,
mai ales cele legate de organizarea asociației, arendare și nu în ultimul rând de o
legiferare specifică, în sprijinul agricultorilor, a creditului agricol.
 5. Stratificare și mobilitate sociale

Stratificarea clasială în paradigme

Stratificarea clasială, mai ales în mentalitatea intelectuală din estul european, e

legată de ideologia socialismului real, care în perioada lui stalinistă și-a făcut din „lupta
de clasă” un principiu violent al „construcției socialiste”. Vom reveni asupra acestei
probleme, în capitolul referitor la schimbările sociale. Deocamdată reținem că din opera
lui Marx – teoretician împreună cu Engels al socialismului științific – s-au desprins două
curente de opinie referitoare la stratificarea clasială. Unul ideologic, cu consecințele lui
dramatice, pentru care fondatorul marxismului este nu o dată învinuit. Alături de acest
curent ideologic, opera lui Marx a generat și o teorie sociologică a stratificării clasiale,
numită paradigma conflictualistă, care are reprezentanți contemporani precum Ralf
Dahrendorf, un sociolog al „conflictului social modern”. Pentru acesta, conflictul dintre
clasele sociale, prezent în marxism, nu mai este valabil, modernitatea înlocuind conflictul
dintre clase, prin cel dintre „grupurile politice”. „În fiecare democrație modernă,
conflictul dintre diferite grupuri își găsește expresia în partidele politice, care reprezintă
în esență o traducere democratică a luptei de clasă...La scară mondială, generalizarea
poate să fie făcută în așa fel încât partidele se sprijină ori pe clasele de jos, ori pe cele de
mijloc și cele de sus”. (Dahrendorf, 1996, p. 146).
Această propoziție, a unuia dintre cei mai autorizați critici ai marxismului și ai
marxismului ideologic, vine să confirme baza reală – clasele sociale – a paradigmei
conflictualiste și ne dă șansa să citim în scrierile lui Marx o față adevărată a stratificării
sociale și a reflecției teoretice asupra acesteia. Evident că există o stratificare socială
inclusă de Marx în „manifestul partidului comunist” – manifest al partidului unic -, dar aici
ea este utilizată ideologic atât de Marx, cât și de urmașii lui, dictatorii și ideologii
socialismului real. Nu aceasta ne interesează însă. Din punctul de vedere al demersului
de față, cel al conturării paradigmelor stratificării sociale, reținem din scrierile lui Marx
Revoluția și contrarevoluția în Germania și Luptele de clasă în Franța. Importanța acestor
lucrări, în ordinea în care ne interesează, constă în aceea că ne oferă două metode
diferite ale stratificării sociale din două societăți europene: societatea germană și
societatea franceză.
În societatea germană, autorul Capitalului a identificat următoarele clase sociale:
nobilimea feudală, burghezia (bürgeri), mica burghezie (meseriași din orașe și târguri și
târguri), țărănimea mare și mijlocie, mica țărănime liberă, țărănimea fără pământ (șerbi,
iobagi), muncitori agricoli și muncitori industriali. În societatea franceză, clasele
desemnate erau: burghezia financiară, clasa țărănească, clasa proletară,
lumpenproletariatul. Izbitor este faptul că stratificarea socială din societatea germană e
diferită de cea din societatea franceză. În societatea germană nu exista „proletarul”,
tipul uman care a fost pentru secolul XX ceea ce reprezintă „hippy” și „punkiștii” pentru
a doua jumătate a aceluiași secol. „Proletarul” nu era muncitorul agricol și nici
muncitorul industrial, ci un fel de boem, de „liber-cugetător” desprins din mediile
muncitorești și intrat în mediile intelectuale, în care se purta ca un „semidoct” revoltat
(Raymond Aron, 1964, p. 43).
În proiectul său politic, prin formula „Proletari din toate țările, uniți-vă”, Marx a
modificat înțelesul social real al „proletarului” și, prin minciună ideologică, a atribuit
„muncitorilor” calificativul de proletar. Urmașii lui, ideologi și dictatori, au continuat
această mistificare, care treptat s-a transformat într-o mentalitate colectivă, încât
muncitorul însuși s-a crezut un proletar și un revoluționar.
Astăzi putem să înlăturăm cortina mistificărilor și violențelor clasiale și să
observăm în textele lui Marx despre stratificarea socială un demers comprehensiv pe
care, totuși, filosoful „semidocților” l-a cultivat. În fapt, în stratificările identificate mai
sus în societățile germană și franceză din prima jumătate a secolului al XIX-lea, există
clar exprimată o diferențiere socială prin clase sociale, diferențiere pe care o putem numi
un asincronism structural. O diferență există nu numai între clasele sociale, ci chiar între
stratificarea socială din societatea germană și cea franceză. Această diferență între
stratificări, de la o societate la alta, abandonată de ideologul Marx, comunică un
asincronism cu sens paradigmatic. Adică, societățile franceză și germană s-au înscris
într-o diacronie proprie în ceea ce privește constituirea stratificării, dar, în momentul în
care această diacronie e privită din perspectivă sincronică – adică ambele tipuri de
sincronizare sunt analizate simultan -, stratificarea din societatea franceză se află în
asincronie cu stratificarea din societatea germană. Altfel spus, diacroniile – evoluțiile
particulare -, privite din perspectivă sincronică, dezvăluie un asincronism social, înțeles
ca diferență a identităților societale. Acest asincronism e confirmat de sinteza lui G.
Murdock, Social structure (1949), la care am mai făcut referință. El a demonstrat că
stratificarea clasială nu este un fenomen general, ci e prezentă numai în anumite
societăți, iar faptul că există societăți cu stratificări clasiale și stratificări a-clasiale
argumentează existența clară și obiectivă a asincronismului social, înțeles, cum am
specificat deja, ca diferență a identităților societale. G. Murdock a analizat 250 de
societăți și a constatat că ele se distribuie în 62 de societăți „cu sclavi”, 133 de societăți
în care nu există acest tip de clasă socială, iar în 55 de societăți nu se știe nimic despre
clasa sclavilor (Lemel, 1991, p. 17). În analiza stratificării celor 250 de societăți, G.
Murdock a identificat următoarele moduri (modele) de stratificare:
a. 32 de societăți sunt organizate pe caste ereditare și endogame. Ierarhia acestor
societăți conține o stratificare cu caste și sclavi;
b. în 39 de societăți, organizarea social se bazează pe principiul ereditar. Există o
aristocrație cu privilegii moștenite, dar există și „partium”, adică o aristocrație
înnobilată;
c. în 15 societăți, clasele sociale sunt organizate, în mod direct, pe criteriul
bogăției;
d. în 26 de societăți, cu bogătași, nu există o clasă socială formală (Lemel, 1991, p.
17).
Pe baza acestei analize, G. Murdock a făcut, cum deja am menționat, o distincție
între societăți clasiale și societăți a-clasiale. Atât analiza, cât și concluzia ei confirmă,
prin existența societăților a-clasiale, relevanța în realitatea socială, la nivel micro- și
macro-social, a asincronismului, a diferenței ce exprimă diversitatea. În fapt,
asincronismul social este o simultaneitate a diferențelor la diverse niveluri ale socialului,
iar stratificarea socială reprezintă un astfel de nivel. Asincronismul, exprimat și prin
diferența dintre societăți clasiale și societăți a-clasiale, dezvăluie erorile paradigmei
conflictualiste, în special a marxismului și a ideologiilor derivate din el care, în mod fals,
au generalizat existența claselor sociale pentru toate societățile lumii.
Dacă în paradigma conflictualistă, stratificarea socială ocupă o poziție centrală, în
sociologia weberiană, fundamentată pe paradigma tipului ideal, stratificarea clasială e
doar o componentă a stratificării. Astfel, alături de stratificarea clasială, întemeiată pe
ordinea economică a existenței sociale, pentru Weber există și o stratificare prin
„onoare” și „prestigiu” (prin status) și o alta modelată politic de către existența
partidelor politice. Dintr-o dată, stratificarea clasială apare limitată și, într-un fel,
nuanțată, întrucât pentru Weber, pe lângă „clasele avute” – cele care posedă bunuri
economice -, există și „clase achizitoare” (bancheri, negustori, profesii liberale), care
oferă servicii. Această ofertă de servicii „este evaluată de piață, iar aceste clase sunt cu
atât mai puternice, cu cât cererea este mai mare”. Muncitorul „nu deține nici un monopol
asupra ofertei de servicii” și, prin urmare, nu poate controla economic piața acestei
oferte (Boudon, 1997, p. 138).
O paradigmă modernă cu privire la stratificarea clasială a fost pusă în circulație de
către Pierre Bourdieu, prin accesul pus pe capitalul cultural și simbolic al indivizilor și
grupurilor sociale concentrat în „habitus”. Acesta reprezintă „sisteme de dispoziții
durabile și transpozabile, structuri structurate predispuse să funcționeze ca structuri
structurante, ca principii generatoare și organizatoare de practici și de reprezentări care
pot fi obiectiv adaptate la ținta lor, fără a fi supuse avizării conștiente a finalității și
măiestriei exprese a operațiilor necesare pentru a le atinge, obiectiv „reglate” și
„regularizate”, fără a fi produsul supunerii la aceste reguli și fiind în întregime
orchestrații colective, fără a fi produsul acțiunii organizate a unui șef de orchestră”
(Bourdieu, 1980, pp. 88-89).
Această orchestrație fără șef de orchestră este o omogenizare obiectivă „care
conferă regularitatea, unitatea și sistematicitatea practicilor în absența organizării
spontane sau impuse de proiectele individuale, sau se condamnă la artificialismul naiv ce
recunoaște alt principiu unificator decât concertația conștientă”. „Concertația” aceasta e
habitus-ul, o lege imanentă în sens leibnizian. Datorită acestei imanențe – ceva ce există
„în sine” – sociologia „tratează ca identici toți indivizii biologici care, fiind produsul
acelorași condiții obiective, sunt dotați cu aceleași habitus-uri: clasa condițiilor de
existență și de condiționări identice sau asemănătoare, clasa socială (în sine) este
inseparabil o clasă de indivizi biologici dotați cu același habitus, ca sistem de dispoziții
comune la toate produsele acelorași condiționări” (Bourdieu, 1980, p. 100).
Habitus-ul ca imanență, ca lege în sine, este extras de către sociologul francez din
comparația reflexivă a condiționărilor claselor sociale și „imanența”, „în sinele” din
filosofia lui Leibniz și Kant. Corelația aceasta argumentează profunzimea paradigmei lui
Bourdieu cu privire la clasele sociale ce se manifestă prin „habitus”, prin cultură și
educație.
Într-un mod subtil și printr-o filosofie grațioasă prin claritatea ei, habitus-urile
claselor sociale, în viziunea lui Bourdieu, au fost înfățișate în tabelul din pagina
următoare.
Comprehensiunea este dimensiunea esențială a acestor „distincții”, care dau
stratificării clasiale o simbolistică bogată și nuanțată mai ales în diferențieri și are asupra
socialului o viziune ce ține de profunzimi, încât reperele paradigmei habitus-ului, în
definirea claselor sociale, sunt durabile și exemplare. Ele reprezentă o veritabilă
consubstanțialitate între temeiurile filosofice ale reflecției sociologice și realitatea socială
analizată.

Burghezia Mica burghezie Clasa populară

distinsă pretențioasă Modestă
satisfăcută îngustă Stângace
amplă în spirit și gesturi imitatoare Greoaie
generoasă meschină Timidă
nobilă mică Stânjenită
bogată zgârcită Neîndemânatică
largă în idei hapsână Săracă
liberală formalistă, severă Modestă
dezinvoltă rigidă Naturală
siguranță de sine reținută Directă în vorbire
deschisă crispată solidară
scrupuloasă
(Coster, 1992, p. 205).

Stratificări clasiale în ruralul românesc

În societățile tradiționale, cele în care s-a practicat economia domenială,

stratificarea clasială reprezintă o realitate, atât la nivelul proprietății, prestigiului
și puterii, cât și la cel al inegalităților sociale. Aceasta nu s-a manifestat numai
prin diferența dintre boieri și clăcași, ci chiar în sânul clăcașilor, al celor care
lucrau pentru boieri, a funcționat o stratificare socială, evident pe categorii
sociale, dar ca expresie a inegalităților sociale.
În societatea românească tradițională, stratificarea clasială s-a manifestat
diferit. Pentru Moldova și Țara Românească a existat aceeași ierarhie a lumii
rurale, în timp ce în Transilvania stratificarea a avut alți actori. Sigur că nu avem
cercetări de istorie socială suficiente care să ofere o radiografie exhaustică
asupra stratificării clasiale în Moldova, Țara Românească și Transilvania. Cele
care există înfățișează fragmentar situațiile, de aceea suntem obligați să
prezentăm această stratificare în mod la fel de fragmentar, după autori și studii.
Spre exemplu, în Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir menționează boierimea,
târgoveții și răzeșii. În documente anterioare, precum Codul Calimachi, se afirmă
că societatea este compusă din „oblăduitori” (boierii) și „oblăduiți” (țăranii), ceea
ce este relevant pentru mentalitatea patriarhală a vremii, când nu se iviseră
tensiuni și conflicte între boieri și țărani, cum s-a întâmplat după aplicarea
Regulamentului Organic, în primele decenii din veacul al XIX-lea și în special în
1848, când țărănimea i-a susținut pe revoluționari, tocmai din cauza conflictelor
generate de menționatul „regulament”.
În toată perioada societății tradiționale, stratificarea socială era exprimată
în categorii distincte pentru boieri (aristocrația rurală) și pentru țărani (clasa
populară). Spre exemplu, în veacul al XV-lea, în Țara Românească și Moldova
existau marea boierime (marii proprietari funciari, membri în divanul țării și
stăpâni de domenii și sate) și mica boierime: logofeți, pitari, cneji și voievozi
legali, în jurul cărora gravitau „slugile domnești”, o sumă întreagă de slujbași de
mâna a doua și a treia, cu atribuții precise în funcționarea gospodăriei și casei
boierești (Rosetti, 1907, p. 40).
În Țara Românească, în cadrul boierimii, existau o clasă superioară (marele
ban al Craiovei, marele vornic al Țării de Sus, marele logofăt, marele spătar,
marele vizitiu, marele postelnic, vel-clucerul, vel-paharnicul, vel-stolnicul, vel-
comisul), o clasă mijlocie (vel-serdar, vel-medelnicer, vel-pitar, vel-armaș, vel-
portar, vel-șătrar, vornicul Târgoviștei, vel-clucer, ispravnici) și o clasă inferioară
(al doilea logofăt, al doilea vistier, al doilea postelnic, doisprezece postelnici, alți
logofeți și grămătici, patru spătărași și următorii zapcii: căpitanul dorobanților,
vătaful aprozilor, vătaful păhărniceilor, vătaful visteriei, căpitanul lefegiilor,
polcovnicul, al doilea armaș, al doilea portar, baș-buluc-bașa) (Bilciurescu, 1903,
pp. 41-42).
 Dincolo de diferențierea dintre „superior”, „mijlociu” și „inferior” ,
observăm în această stratificare o structură organizațională a funcțiilor
administrative pe care se bazau statele societății tradiționale. Avem de-a face cu
o ierarhie socială riguroasă și închisă, orientată puternic spre cultivarea
bunăstării clasei boierești superioare și a controlului social, mai ales prin „clasa
inferioară” a aceleiași boierimi. Boierimea domina, astfel, structura statului în
societatea tradițională.
În rândul țărănimii, stratificarea socială, pentru societatea tradițională,
cuprindea: „țărănimea liberă”, „țărănimea așezată” și „țărănimea aservită”
(Ilincioiu, 1982). În categoria țărănimii libere intrau „moșnenii” din Țara
Românească, „răzeșii” din Moldova, precum și „nemeșii” din Transilvania, o
țărănime locală ce a obținut mici domenii prin celebrele „diplome” puse în
circulație de autoritatea imperială de la Viena, după 1699. Țărănimea „așezată”
se compunea din „oameni de moșie”, „oameni slobozi” în Moldova și Țara
Românească și „iobagi” în Transilvania. Țărănimea „aservită” era compusă din
„rumâni” și „vecini” ce puteau fi vânduți o dată cu moșia.
După aplicarea Regulamentului Organic, țăranii „așezați” și „aserviți” vor
purta numele de „clăcași”, iar clăcașii erau stratificați în: clăcaș fruntaș, cel care
avea patru boi și o vacă, șapte prăjini de teren pentru casă, trei pogoane de
arătură, două pogoane și jumătate de pășune, trei pogoane de fânațe; el
dispunea în total de 8 pogoane (= 4 hectare) și 19 prăjini (1 prăjină – 180-210
metri pătrați); clăcaș mijlocaș, cel care avea doi boi și o vacă, șapte prăjini pentru
loc de casă, curte și grădină, trei pogoane de arătură, un pogon și jumătate de
pășune, 19 prăjini de fânațe; el avea în total 6 pogoane (= 3 hectare) și 14
prăjini; clăcașul codaș, cel care avea o vacă, șapte prăjini pentru loc de casă, trei
pogoane de arătură, 12 prăjini (1/12 pogon) pentru pășune, 15 prăjini pentru
fânațe; el avea în total 4 pogoane (= 2 hectare) și 10 prăjini.
Clăcașul avea obligația să execute pentru proprietar: 12 zile de clacă, 4
primăvara, 4 vara și 4 toamna. Fruntașii și mijlocașii executau claca prin lucrări
cu plugul, boii și căruța, iar codașii, „cu mâinile” (Corfus, 1982, p. 23). În
Transilvania, locuitorii comunităților rurale au rămas numiți constant „iobagi”,
stratificați însă și ei, ceva mai nuanțat decât „clăcașii” din Țara Românească și
Moldova. Iobagii erau și ei „fruntași” , cu un lot de 14 hectare, „mijlocași”, cu un
lot de 7 hectare, și „codași”, cu un lot de 3,5 hectare pentru arătură și fânațe. Mai
existau „jelerii” („zilierii”), cu loturi mici și foarte mici, care erau stratificați în felul
următor: „grădinașul, cel ce avea casă și grădină, „căsașul” sau „colibașul”, cel
ce avea numai casă și colibă, și „chiriașul”, locuitorul rural fără casă.
În secolul al XIX-lea, în lumea rurală românească, datorită apariției
capitalului în forma lui comercială și financiară, se constituie categoria socială a
arendașilor, administratori de moșie care, după ce preiau funcțiile sociale și
simbolice ale boierimii, se constituie într-o clasă proprie. Astfel, la începutul
secolului XX, arendașii dominau economic și organizațional o bună parte a lumii
satelor. În 1907, în vechiul regat, din „cele 5.212 proprietăți, numai 2.336 sunt
cultivate de proprietari, iar restul sunt arendate la 3.051 arendași, dintre care
2.054 sunt români, 553 evrei, 261 greci și 83 de alte naționalități…” (G.D. Scraba,
1907, p. 33).
 În perioada interbelică, pe baza datelor recensământului din 1930, România
rurală se manifesta prin următoarea stratificare socială:

„I. Exista o categorie de țărani codași, 2.460.000, adică 74,9%, care aveau pământ
sub 5 hectare, în total 5.535.000 hectare. Categoria aceasta se subîmparte în
codași propriu-ziși, care au între 2 și 5 hectare și duc o viață strâmtorată, apoi în
țărani săraci, care au până la 2 hectare și sunt obligați să recurgă la muncă și
meserii anexe, și muncitori agricoli (pălmași), care n-au decât munca brațelor
pentru a se întreține. Proletariatul rural este în continuă creștere. O parte dintre
muncitorii agricoli au o casă, ogradă și grădină în vatra satului, dar o altă parte nu
au nici atât.

II. Țăranii mijlocași, care aveau între 5 și 20 de hectare, erau în număr de 74.000
de gospodării (22,6%), posedând 6.315.000 ha (32% din suprafața arabilă).

III. Țăranii chiaburi și orășenii proprietari de ferme având între 20 și 100 hectare
sunt în număr de 68.800 de gospodării (2,1%), posedând 2.430 ha (12,2% din
suprafața arabilă).

IV. Moșierii, cu un număr de 12.200 de proprietăți (0,4%), posedând 6.315.000 ha

(32 % din suprafața arabilă).” (Golopenția, 1939, 25).

O schimbare în stratificarea socială a lumii rurale românești a intervenit

după reforma agrară din 1945, când marile domenii au fost „naționalizate”.
Dispar astfel „moșierii”, iar registrele agricole comunale introduse după 1950
înfățișau următoarele categorii sociale: „chiaburii”, cu proprietăți de la 5 hectare
în sus, până la 50 de hectare, „țăranii mijlocași”, cu proprietăți între 2 și 5
hectare și „țăranii săraci”, cu proprietăți sub 2 hectare sau fără proprietate.
Colectivizarea și organizarea birocratică a activităților economice din
„cooperativele agricole” au conturat o stratificare socială specifică: nomenclatura
rurală (cadre cu funcții politice, cadre cu funcții administrative), salariații agricoli
(mici funcționari și lucrători în sectorul zootehnic, creșterea oilor, creșterea
vacilor) și zilierii, acei locuitori ai satelor deposedați de proprietate în urma
colectivizării, având în folosință un lot ajutător de 0,30 ha și lucrând zilnic la CAP
pentru „norme” pe baza cărora își păstrau lotul și primeau contra cost, la sfârșitul
anului, grâu și porumb. Mai exista și categoria navetiștilor, care erau de fapt și
„zilieri” la CAP, după-amiază și duminica, dar erau și muncitori încadrați în
întreprinderi industriale, din vecinătatea localității lor de reședință.
Ocupațiile. Status și rol

Atât în societatea tradițională, cât și în cele industrială și informațională,

locuitorii comunităților rurale au avut și au încă două tipuri de ocupații: primare
(agricultura, creșterea animalelor, pomicultura, viticultura) și secundare
(vânătoarea, pescuitul, albinăritul, exploatația pădurii, mineritul țărănesc,
cărăușia, meșteșugurile tradiționale), acestea din urmă identificabile astăzi într-
un număr din ce în ce mai mic de comunități.
Într-o familie țărănească se practicau constant și ocupații primare, și
ocupații secundare. Erau însă și ocupații specializate, în fiecare comunitate
țărănească existând, pe lângă „plugari” (agricultori) și „păstori” (crescători de
animale), rotari, fierari, cojocari, morari, olari, opincari. Societatea industrială a
impus în comunitățile rurale ocupații noi: șoferi și tractoriști, mici meseriași
artizanali.
Pentru a avea o reprezentare cât mai obiectivă a structurii ocupaționale
într-un grup de comunități rurale, prezentăm mai jos „distribuirea populației din
plasa Dâmbovnic, județul Argeș, pe clase de profesiuni și profesiuni individuale,
după sex, la recensământul din 1930:

Clase de
Nr. profesiuni și
Total Bărbați Femei
crt. profesiuni
individuale
Total general 35.535 16.995 18.510
I. Exploatația
32.836 15.540 17.293
solului
1 Proprietari agricoli 7 6 1
Agricultori pe
2 6.674 5.210 1.461
pământ propriu
3 Agricultori arendași 30 22 8
4 Agricultori dijmași 772 592 180
Proprietari și
5 exploatatori de 2 2
mașini agricole
Grădinari
6 1 1
(zarzavagii) patroni
Agenți de cultura
7 4 4
tutunului
Crescători de
8 5 4 1
animale
Administratori,
9 supraveghetori de 13 13
moșie, agronomi
Brigadieri silvici și
10 3 3
pădurari
11 Agenți veterinari 1 1
Muncitori agricoli
12 571 218 353
cu ziua
Argați (muncitori
13 144 144
agricoli)
14 Păzitori de vite 29 23 6
Muncitori în
15 8 5 3
exploatarea solului
Personal de
serviciu la instituții
16 1 1
sau exploatații
agricole
17 Personal domestic 135 20 115
 (în exploatația
solului)
Muncitori agricoli
18 auxiliari, membri ai 12.724 3.510 9.214
familiei
19 Întreținuți 11.712 5.761 5.951
II. Industrie
transformare 566 292 274
meserii
Funcționari
administrativi la
20 4 4
întreprinderi
industriale
Fierari, potcovari,
21 35 35
patroni
Alți meseriași
22 2 2
patroni în metal
23 Fierari lucrători 9 9
Alți lucrători în
24 12 12
metal
25 Ucenici mecanici 1 1
Tâmplari, dulgheri
26 23 23
lucrători
Industria primitivă
27 4 3 1
a lemnului – patroni
Tâmplari, dulgheri
28 11 11
patroni
29 Ucenici lemnari 3 3
30 Zidari patroni 2 2
31 Zidari lucrători 2 2
Cărămidari
32 2 2
lucrători
Frânghieri și
33 2 2
plăpumari patroni
Țesători lucrători în
34 9 - 9
fabrici de stofe
Lucrători
nespecializați în
35 21 3 18
fabrici de stofe și
pânzeturi
36 Cizmari patroni 11 11
37 Pieptănari patroni 10 9 1
38 Cojocari patroni 2 2
Croitori, croitorese,
39 23 7 16
țesătoare patroni
Țesători, țesătoare
40 7 7
(covoare) patroni
41 Cizmari lucrători 5 5
42 Croitori lucrători 1 1
 Ucenici confecțiuni
43 (cizmari, croitori 2 2
etc.)
44 Măcelari patroni 1 1
45 Morari patroni 10 10 -
46 Brutari patroni 2 2 -
Lăptari producători
47 1 - 1
patroni
48 Morari lucrători 3 3 -
49 Brutari lucrători 3 3 -
Mecanici angajați la
50 5 5 -
morărit
51 Lucrători tipografi 1 1 -
52 Ucenici tipografi 5 5 -
Alți lucrători în
53 întreprinderi 2 2 -
industriale
Personal de
54 serviciu în 5 5 -
întreprinderi
Personal domestic
55 în întreprinderi 5 2 3
industriale
Membrii familiei
56 auxiliari 12 2 10
(pieptănari)
Membrii familiei
57 9 5 4
auxiliari în industrie
58 Întreținuți 300 99 201
III. Credit,
comerț, 818 453 365
transport
Funcționari
administrativi în
59 2 2 -
instituții de credit,
comerț, transport
Contabili și
60 contabili 6 6 -
cooperatiști
61 Băcani 17 16 1
62 Cârciumari 23 23 -
Negustori de
63 diferite articole 13 12 1
manufacturiere
64 Alți negustori 8 8 -
Funcționari
comerciali
65 12 12 -
(vânzători de
prăvălie)
 66 Băieți de prăvălie 1 1 -
67 Ingineri 2 2 -
Funcționari
68 11 10 1
administrativi CFR
Conducători de
69 5 5 -
tren
70 Cantonieri, picheri 4 2 2
Mecanici de
71 9 9 -
locomotivă
Fochiști de
72 locomotive și 33 32 1
ungători de mașini
73 Manevranți acari 10 10 -
Lucrători
74 specializați în 11 11 -
metal
Ucenici
75 1 1 -
nespecializați CFR
Lucrători
76 nespecializați și 28 28 -
hamali
Personal de
serviciu în
77 6 6 -
întreprinderi și
instituții
Șoferi de piață pe
78 3 3 -
cont propriu
79 Șoferi angajați 4 4 -
80 Căruțași patroni 3 3 -
Sursa: Golopenția, Anton; Pop, Mihai, „Dâmbovnicul, o plasă din județul Argeș”, în
Sociologie Românească, IV, nr. 7-12, pp. 413-444
În aproximativ aceeași perioadă, 1930-1940, când ocupațiile din plasa
Dâmbovnic, județul Argeș, se înfățișau în structura de mai sus, populația activă
din arealul Munților Apuseni era structurată ocupațional după cum urmează.
Dintr-un total de 205.676 locuitori, din care 107.254 bărbați și 98.422 femei,
ocupațiile erau distribuite astfel: 115.275 agricultori, din care 52.590 bărbați și
62.685 femei. Muncitorii cu ziua (tăietori de lemne, servitori) erau 47.981, din
care 17.470 bărbați și 30.511 femei. Ciubarari erau: 1.819, din care 1.586 bărbați
și 233 femei. Șindrilari erau 631, din care 628 bărbați și 3 femei. Cercuitori erau
811 (bărbați). Bărdași erau 1.657 (bărbați). Rotari erau 218 (bărbați). Spătari
erau 884, din care 389 bărbați și 495 femei. Holoangări erau 1.535, din care
1.532 bărbați și 3 femei. Lingurari erau 134, din care 115 bărbați și 19 femei.
Tâmplari erau 288 (bărbați). Cizmari erau 392, din care 391 bărbați și o femeie.
Cojocari (pieptănari) era 308, din care 237 bărbați și 71 femei. Fauri (fierari) erau
430 (bărbați). Dubălari (pielari) erau 73, din care 71 bărbați și două femei. Băieși
în mine erau 6.502, din care 6.488 bărbați și 14 femei. Spălători de aur erau 145,
din care 103 bărbați și 42 femei. Olari erau 415, din care 323 bărbați și 92 femei.
Lucrători în fabrică erau 1.237, din care 1.200 bărbați și 37 femei. Lucrători la
cherestea erau 1.737, din care 669 bărbați și 68 femei. În serviciile particulare
erau 427, din care 349 bărbați și 78 femei. În serviciile publice erau 1.334, din
care 1.135 bărbați și 199 femei. Comercianți erau 821, din care 655 bărbați și
166 femei. Geamgii erau 996 (bărbați). Alte ocupații: 1.930, din care 1.780
bărbați și 150 femei (Ciomac, Popa-Neacșa, 1936, pp. 204-205).
O stratificare ocupațională a funcționat în comunitățile rurale și în perioada
„cooperativelor agricole” socialiste, în cadrul cărora cercetările sociologice au
identificat „mai multe grupe socioprofesionale în rândurile cooperatorilor: grupa
de conducători la diferite niveluri ale organizației; grupa celor ocupați în activități
administrative; grupa crescândă a celor cu calificări și activități tehnice și
mecanice; grupa celor ocupați în activități agricole; grupa cooperatorilor cu
activitate constantă de-a lungul întregului an și cu câștiguri corespunzătoare
(îndeosebi cei din ramura zootehnică); grupa cooperatorilor pensionari” (Cernea,
1974, p. 161).
Cercetările sociologice ale acelor ani mai înfățișează evoluția populației
active din societatea românească, din care putem reține că, în intervalul 1956-
1966, numărul țăranilor cooperatori a crescut de la 797 mii în 1956, la 4.737 de
mii în 1966, iar cel al țăranilor individuali a scăzut de la 6.152 de mii în 1956, la
700 de mii în 1966. Numărul „meseriașilor” a crescut de la 288 de mii în 1956, la
311 de mii în 1966 (Neamțu, 1976, p. 83).
Pe parcursul anilor 1948-1989, în comunitățile rurale românești, datorită
transformărilor economice, legate pe de o parte de industrializarea urbană și apoi
de mecanizarea agriculturii, dar și de migrația populației din rural în urban,
structura ocupațională a locuitorilor comunităților rurale a cunoscut schimbări
esențiale. În anchete de teren recente (Vedinaș, 1999), am putut astfel identifica,
după declarația respondenților la chestionar, următoarele ocupații: agricultori,
muncitori, pensionari, casnice, șomeri, patroni. Avem deci de a face cu o
stratificare ocupațională specifică societății industriale, ceea ce înseamnă că, în
perioada 1948-1989, în comunitățile rurale românești a avut loc o schimbare
structurală a ocupațiilor, de la cele specifice societății tradiționale, la cele
specifice societății industriale.
Status-urile în comunitățile rurale, adică pozițiile sociale ale indivizilor, se
manifestă într-o structurare relativ simplă. Putem distinge astfel o elită locală
alcătuită din primar și preot, profesori și medici, agronomi și veterinari, după ei
urmând grupul funcționarilor locali: agent veterinar, agent fiscal, agent agricol,
poștaș, asistenți medicali, consilieri locali și, în sfârșit, ceilalți locuitori ai
comunității, care pot fi agricultori, muncitori, pensionari, șomeri. În general
aceștia, atât cei din elita locală, cât și cei din grupul funcționarilor, își asumă și
roluri de fermieri și patroni, de intermediari între comunitatea locală și societatea
înglobantă.
În familia și gospodăria țărănești se distinge ca status în primul rând „capul
de familie”, iar acesta poate fi agricultor, dar și „cântăreț la biserică”, membru în
consiliul local sau vânător emerit (Mendras, 1989, p. 75).
În cadrul familiei țărănești, atât în societatea tradițională, cât și în
societatea industrială, rolurile se constituie diferit pentru bărbat și femeie.
Bărbatul execută lucrările agricole, muncile câmpului mai grele (arat, cosit), în
timp ce femeia „isprăvește” pe lângă casă: hrănirea animalelor, hrănirea familiei,
toate activitățile domestice, între care se distinge creșterea copiilor.
Din punctul de vedere al status-urilor și al rolurilor, comunitățile rurale sunt
grupuri umane omogene, cu disparități minore între elită și „masă”, cu roluri
limitate, structurate tradițional pe diferențe de sex și vârstă.

Comunitățile rurale și mobilitatea socială. Transhumanță și roire

În mod convențional, se distinge între o mobilitate teritorială, când indivizi

și grupuri își schimbă habitatul, spațiul geografic de rezistență (locuire) și o
mobilitate profesională, adică schimbarea sectorului de activitate economică, prin
învățarea altei meserii. Există apoi o mobilitate naturală, generată de ciclurile
existenței: naștere, moarte, căsătorie, și o mobilitate socială ce reprezintă
schimbarea status-ului social (Barberis, 1965, p. 53).
În cercetări recente, mobilitatea (migrația) este numită un fenomen social
total”, acest concept fiind folosit aici pentru a sublinia că migrația este unul dintre
cele mai complexe fenomene sociale, atât prin evantaiul larg de factori ce
concurează la producerea sa, cât și prin consecințele nenumărate pe care le
generează. Acest fenomen ilustrează și o interferență a științelor sociale,
„precum sociologia, demografia, geografia umană, economia, științele juridice
etc.” (Rotariu, Mezei, 1999, p. 5).
Nu vom intra în detaliile mai complexe ale definirii, identificării cauzelor și
efectelor mobilității sociale – acestea fiind obiective asumate de sociologia generală -, ci
doar vom circumscrie fenomenul mobilității sociale (al migrației), drept un fapt social ce
implică comunitățile rurale, atât în societatea tradițională, cât și în cea industrială.
Specificăm doar că mobilitatea (migrația) socială se manifestă diferit în societățile
tradiționale, față de societățile industriale. Pentru societățile industriale acest fapt (și
fenomen) social reprezintă o parte structurală, esențială, fiind generat de industrializare,
cu multiplii săi vectori de schimbare și modernizare.
Mobilitatea socială cunoaște câteva sensuri: rural-rural, rural-urban și urban-rural.
Pentru societatea tradițională, sensul mobilității (migrației) era rural-rural și se manifesta
prin „transhumanță” și „roire”. Transhumanța ține de ceea ce s-ar putea numi migrația
în cadrul activității economice de creștere a animalelor, în special a oilor. Mai ales spațiul
balcanic e renumit prin practicarea transhumanței, printr-o mișcare sezonieră a turmelor
de oieri între Munții Pindului și Câmpia Română, între Munții Carpați și aceeași Câmpie
Română. Există mărturii că oierii transhumanți din spațiul balcanic au ajuns să-și pască
oile în Munții Tatrei și în Munții Caucaz. Într-o istorie socială a comunităților pastorale
carpatice au fost identificate aproximativ 150 de sate transilvane care practicau
transhumanța. Numiți, după timpuri și locuri, „ungureni”, „mărgineni”, „țuțuieni”,
„bârsani”, „moroieni” sau „mocani” (Corfus, 1982, p. 373), oierii transilvăneni își coborau
până în veacul XX oile de la munte la șes pe drumuri ale oilor”, cum este cel care
coboară și azi, din arealul sibian pe valea Luncavățului spre șesurile oltene. Și în Munții
Apuseni se practică, chiar și azi, o transhumanță cu oi, vite și boi, de la satele din Țara
Moților la „mutaturile” din munte. E vorba despre moții din comunitățile rurale din jurul
orașului Câmpeni care, după reforma agrară din 1921, au primit „munte” – adică loc de
pășunat pe platouri înalte de la izvoarele Someșului Mic. Proprietarii de boi, oi și vite se
„mută” astfel, în perioada mai-august, la „muntele” lor, unde au locuințe și adăposturi
pentru animale, unde trăiesc și practică o economie pastorală tradițională, prin migrație
sezonieră, cum poate fi numită, în termeni sociologici, transhumanța.
Un alt fenomen al migrației din perioada societății tradiționale este cel al „roirii”,
adică al strămutării unei părți a populației dintr-un „sat-matcă” într-un alt loc, pentru a
alcătui un „sat-roi”. Cauza principală a roirii a constituit-o aglomerarea demografică, iar
fenomenul roirii este identificat astfel: „Când românii se înmulțesc într-un sat și situația
locală nu le mai permite să-și facă noi așezări, atunci o parte dintre ei se duc mai
departe și înființează alt sat” (Stahl, 1998, pp. 202-210). Cercetări de istorie socială au
identificat fenomene de roire în Țara Vrancei, în Munții Apuseni, dar și peste munți, din
Transilvania în Moldova și din Transilvania în Oltenia. În aceste roiri, alcătuitorii satului
„roi” strămutau o cultură și o mentalitate, ce pot fi identificate și la generațiile care au
format grupul fondator. Astfel, în Câmpia Bărăganului, în secolul XX, au fost identificate
„urme” ale comportamentului „mocănesc”, datorate „mocanilor” roiți în secolul al XIX-
lea de la „munte” la „câmpie” (Radu, Furtună, 1996, p. 67). Tot pentru perioada
societății tradiționale, trebuie să menționăm o migrație „planificată”, prin reforma agrară
din 1921, a unor grupuri reprezentative aparținând unor comunități din Munții Apuseni, în
Câmpia Aradului, Câmpia Bihorului și Câmpia Sătmarului. Este vorba aici despre o
migrație teritorială, realizată pentru a îmbunătăți modul de viață al locuitorilor
comunităților montane. Inițiativa nu a avut însă efecte scontate imediate: „Din precauție,
muntenii nu s-au avântat dintr-o dată la lotul de colonizare. Cu spiritul lor speculative, au
încercat întâi să vadă calitatea pământului, clima, condițiile de lucru și șansele pentru
viitor. Ani de-a rândul ei au fost fie simpli părtași cu alți localnici pe loturile date
provizoriu, fie numai exploatatori vremelnici, fără a arăta aptitudini deosebite de
colonist” (Ciomac, Popa-Necșa, 1936, pp. 227-228).
Atât transhumanța, cât și roirea, ca fenomene specifice „mișcării populației” din
societatea tradițională, nu au adus schimbări majore pentru actorii ce le-au practicat, ele
manifestându-se în limitele aceluiași comportament social și ale acelorași tipuri de
activități economice tradiționale, de aceea ele nici nu au avut amploare și efecte
structurale, precum mobilitatea (migrația) generată de industrializare, modernizare și
urbanizare.

Exodul sau migrația

Începuturile industrializării și așezarea diferitelor comunități naționale în

procesele și structurile societății industriale au dat mobilității teritoriale
dimensiuni specifice. Astfel, fluxul migratoriu dinspre urban spre rural, flux
dominant pentru industrializare și societatea industrială, primește valori maxime
și e numit fie migrație rural-urbană, fie exod rural. Termenul „migrație” îl găsim
prezent în studii care relevă mobilitatea teritorială zonală sau regională, dar și în
cercetări care profilează problematica în analiza schimbării generațiilor. În unele
cercetări, termenul „migrație” este identificat cu cel de „mobilitate socială”
(Andorka, 1972). „Exodul rural” se referă la mobilitatea teritorială ca fenomen
macrosocial și e specific mai degrabă perioadei 1960-1970 din dezvoltarea
sociologiei rurale, când a avut loc de fapt o întâlnire fecundă între realitatea
migrației teritoriale masive dinspre sat spre oraș și reflecția sociologică
diversificată asupra acelei mari migrări, care, mintal și cultural, a creat o analogie
cu exodul biblic.
 În fapt, exodul rural exprimă acea uriașă schimbare socială prin care o
societate a trecut „de la modelul primar de activitate (agricultură), la modelul
secundar (industrie) sau terțiar (servicii), adică de la forme de organizare foarte
simple, la forme de organizare complicate, de la norme de comportament
instinctiv la norme raționale” (Barberis, 1965, p. 71).
Fenomenul este cu adevărat complex și are diferite perioade pentru
diferitele comunități naționale și s-a manifestat în mai multe etape. În societatea
franceză, spre exemplu, au fost identificate următoarele etape ale exodului rural:
1. etapa 1800-1850, când exodul dinspre rural spre urban a fost generat de
progresul societății agrare și de „prima industrializare”;
2. etapa 1850-1914, perioadă în care are loc al doilea val al exodului
dinspre rural spre urban în societatea franceză, exod generat de „perioada
industrializării maxime”;
3. etapa 1914-1939, al treilea moment al exodului rural francez, a fost
determinată nu atât de industrializare, cât de factori demografici:
natalitate, mortalitate;
4. ultima etapă a exodului rural francez, după 1945, s-a manifestat din
cauza dificultății vieții în sat” (Mendras, 1962, p. 41).
Dincolo de diversele cauze (industrializare, factori demografici, calitatea
vieții), aceste patru valuri ale exodului dinspre rural spre urban în societatea
franceză au însemnat o „mișcare ce a condus țăranii către centrele industrializate
și a avut loc trecerea de la o civilizație țărănească tradițională la o civilizație
industrială, tehnică și urbanizată” (Mendras, 1962, pp. 7, 30).
Pentru societatea românească, etapele exodului rural se înfățișează în felul
următor:
1. etapa 1951-1953, când a avut loc un exod rural generat de
industrializarea rapidă;
2. etapa 1954-1962, al doilea val al exodului rural, determinat de
cooperativizarea agriculturii;
3. etapa 1963-1971, când exodul de la sat la oraș a avut motivații în
reorganizarea administrativă și economică a teritoriului;
4. etapa 1971-1978, un ultim val al exodului rural din societatea
românească, susținut de dezvoltarea industrială (Sandu, 1984, p. 119).

De fapt, această ultimă etapă a exodului rural din societatea românească,

etapă continuată și după 1978, a adus o schimbare a structurii populației, în
favoarea populației urbane. Astfel, dacă la recensământul din 5 ianuarie 1977,
populația urbană era de 44%, iar cea rurală de 56%, la recensământul din 7
ianuarie 1992, populația urbană era de 54%, iar cea rurală de 46%, marcându-se
astfel efectul ultimului val al exodului rural din societatea românească care, din
„eminamente rurală”, a devenit, cel puțin statistic, majoritar urbană.
Așa după cum se poate vedea, etapele exodului rural în societatea
românească s-au desfășurat pe intervale mici de timp, într-un veritabil proces de
ardere. Un efect pervers al acestei mișcări rapide de generații succesive de rurali
înspre oraș este acela că modernizarea și urbanizarea nu i-au asimilat pe rurali,
încât fenomenul exodului de la sat la oraș în societatea românească a condus
numai parțial la urbanizare și modernizare, exodul generând și fenomenul deloc
neglijabil al „ruralizării orașelor” (Aluaș, 1998, pp. 20-26).
Cercetările mobilității sociale, dinspre rural spre urban nu au numai
deschideri spre complexul fenomen al schimbărilor structurale, pe care îl
surprinde exodul rural, ci sunt axate și pe analize zonale, regionale, bazate pe
eșantionare și interpretări specifice metodologiei sociologice moderne. În general,
sunt analizate: mobilitatea profesională, mobilitatea intergenerațională, în funcție
de vârstă și sex, urmărindu-se de cele mai multe ori raportul dintre profesia
părinților și profesia fiilor, diferențierea dintre ocupațiile feminine și masculine.
Acest tip de cercetări, deși sunt și de sociologie rurală, se deschid profitabil spre
sociologia familiei, sociologia educației, sociologia industrială și sociologia muncii.
Există și cercetări, să le zicem specioase, realizate prin prelucrarea
statistică a datelor. Din aceste studii rezultă, în general, o imagine complexă și
detaliată a fenomenului mobilității sociale moderne, precum în următorul tabel al
fluxurilor de migrații pe medii:

Direc 197 198 199 199 199 199 199 199 199 199 199
ția 3 9 0 1 2 3 4 5 6 7 8
U⇒U 21,9 19,2 18,2 20,2 24,3 25,5 25,6 26,1 27,4 25,0 26,0

U⇒R 10,8 6,5 3,5 10,1 13,7 14,6 18,4 20,8 23,4 26,8 28,4

R⇒U 42,5 55,4 69,8 50,3 39,2 35,0 30,5 25,1 24,7 22,6 22,0

R⇒R 24,8 18,9 8,5 19,4 22,8 25,0 25,5 28,0 24,5 25,6 23,6

Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

Sursa: Rotariu, Traian; Mezei, Elemer, Sociologie românească, III, 1999.

Din modul în care am abordat, până în acest moment, problema mobilității

sociale moderne, în context rural-urban, se creează impresia că avem de-a face
doar cu un fenomen macrosocial, care ține de industrializare, urbanizare și
modernizare. Exodul rural reprezintă însă și o năzuință individuală. Astfel, în
termenii selecției antropologice a medicului rus Paul Jakobi, „orice talent, orice
natură activă, tot ceea ce se ridică deasupra locului comun, tot ceea ce iese din
vulgaritate, încearcă în mod necesar să-și facă cale în viață, să-și extindă propriul
orizont și în final să iasă din viața săracă, monotonă și adormită a satului. Toți
oamenii, nu numai cei mai dotați cu talent și capacități, ci și cei cu inițiativă,
merg de la țară la oraș” (Barberis, 1965, pp. 73-74).
Atât aspectele macrosociale ale migrației sau exodului rural, cât și
motivația existențială a indivizilor, dezvăluie adevărul deja subliniat, anume că
cea mai importantă schimbare din istoria umanității, din toate timpurile și din
toate spațiile a fost trecerea de la sat la oraș, realitate care implică abordarea, în
continuarea demersului nostru, a problematicii schimbării sociale, fenomen
economic și social cu rădăcini în dialectica rural-urban, în dezvoltarea societăților
umane.