Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Obiect și problematică
Ruralitatea și științele sociale
Între științele sociale, sociologia rurală este o disciplină relativ nouă. Abia acum, la
început de veac și de mileniu, ea va deveni centenară. Însă interesul pentru lumea
rurală, cu diversitatea ei umană și culturală, este mult mai vechi, el datând din perioada
umanismului târziu și a iluminismului. Un reper în acest sens este Descriptio Moldaviae
(1714) a lui Dimitrie Cantemir, elaborată la comanda Academiei din Berlin, prin
intermediul lui Leibniz. Astfel de lucrări descriptiv-etnografice sunt numeroase în întreg
spațiul european, alcătuind veritabile biblioteci etnografice, născute din fascinația pentru
realitățile rurale, sociale, mitologice și folclorice.
Dacă încercăm o panoramare a modului în care ruralul a fost reprezentat în
cercetări științifice, vom observa mai întâi conturarea, la sfârșitul secolului XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, a unei filosofii sociale ce conținea reflecții asupra ruralului.
Din aceste reflecții se vor naște apoi problematizări ce vor face din lumea țărănească,
prin doctrina liberală, o chestiune politică. Din liberalism, problema țărănească a migrat
în filosofiile sociale și ideologiile socialiste care, în diversitatea lor, au dus această
filozofie socială spre reflecția sociologică.
În contextul sociologiei românești, trebuie să menționăm existența unei legături,
mai bine zis a unei relații de profunzime între Dimitrie Cantemir și H.H. Stahl. Acesta din
urmă, sociolog al satelor devălmașe, cum vom vedea, a recunoscut, măcar din punct de
vedere documentar, geneza sociologiei lui rurale în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie
Cantemir (Stahl, 1946), ceea ce dovedește o filiație paradigmatică între abordările mai
vechi și mai noi asupra lumii rurale. În acest context, trebuie să dezvăluim însă că secolul
al XIX-lea se va apropia de rural și în alt chip decât pe calea filosofiei sociale, și anume –
prin etnografie și etnologie.
S-a manifestat atunci un veritabil entuziasm pentru cercetarea culturii și a
civilizațiilor sătești, concretizat într-un corpus de sinteze descriptive ce uimesc și astăzi
prin calitatea observației, dar mai ales prin cantitatea informațiilor clasate, uneori fără
rigoare, în fluxul observației ingenue și neselective.
În general, autorii acestor sinteze etnografice și etnologice au fost istorici și
filologi, dar și juriști sau medici, care au practicat ca pe un hobby cercetările de teren în
comunitățile tradiționale. În urma acestor cercetări s-au constituit biblioteci întregi cu
studii etnologice și etnografice, au apărut muzeele etnografice, precum și asociații și
societăți ale etnografilor și etnologilor.
Spiritul harnic și întreprinzător al acestor ,,diletanți’’ – în sensul nobil al cuvântului
– nu va rămâne însă fără un efect mai durabil în lumea culturii și a spiritului. Dimpotrivă,
spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, aceste informații etnografice și
etnologice, trecute prin filtrul reflecției savante a etnologilor sau a antropologilor de
bibliotecă, vor genera sinteze memorabile, semnate de Marcel Mauss, Lucien Lévy-Bruhl,
James Georges Frazer sau Ernst Cassirer.
Și secolul al XIX-lea românesc abundă în culegeri etnografice și etnologice, unele
chiar realizate prin ,,chestionar” (Hasdeu, 1885; Densușianu, 1895). În prima jumătate a
secolului XX, aceste culegeri se vor insera sintetic în scrierile lui Dimitrie Drăghicescu,
Lucian Blaga și Mircea Eliade. Putem sublinia, astfel, o sincronizare a lumii academice
românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX cu
spiritul și modalitățile de exprimare ale științelor sociale europene, în abordarea lumii
rurale.
O altă intervenție în cercetarea ruralității, ce datează tot din secolul al XIX-lea,
aparține agronomilor. Ei cercetează atât structura proprietății, pe categorii sociale, cât și
exploatația agricolă și rezultatele acesteia. Unii dintre ei s-au atașat chiar de grupurile
politice agrariene, fără a face însă politică militantă, ci numai activitate științifică de
cunoaștere reală a economiei țărănești. E important să reținem că acești agronomi nu au
neglijat problemele sociale, dimpotrivă, au oferit analize pertinente, mai ales cu caracter
regional, privitoare la situația socială a țărănimii. Rezultatul acestei deschideri spre social
a fost conturarea, în prima jumătate a secolului XX, în cadrul mediilor academice
europene, a agronomiei sociale, o disciplină care, atașată după al doilea război mondial
de sociologia rurală și economia agrară, pune în mișcare una dintre cele mai importante
tendințe în analiza interdisciplinară a ruralității, cu efecte importante în dezvoltarea
rurală regională.
Sociologia clasică, aceea din prima jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentată
mai ales de Max Weber, Georg Simmel și Ferdinand Tönnies, conține în sintezele sale și
referințe la lumea și comunitățile rurale. ,,Sociologiile generale’’ din secolul XX
moștenesc în structura lor reflexivă referințele la lumea rurală prezente în sociologia
clasică. Faptul e confirmat, spre exemplu, și prin aceea că, într-un interesant eseu asupra
,,sociologiei generale” (în fapt asupra societății umane, privită sub semnul schimbărilor),
se menționează, într-o viziune macrosocială, că activitatea umană numită agricultură a
avut, într-o vreme îndepărtată, trei ,,leagăne”: cultura grâului în lumea euro-
mediteraneană, cultura porumbului în geografia americană și cultura orezului în spațiul
est-asiatic (Chirot, 1996).
E limpede deci că, atât pentru modernitate, cât și pentru postmodernitate, ruralul
reprezintă un domeniu privilegiat al științelor sociale, evident, alături de complementarul
său geografic și organizațional, urbanul, la care se raportează explicit și implicit, într-o
diversitate de diferențe și asocieri.
A. Mediul natural
Subdiviziuni, cosmografie, climat, morfologie, produse naturale, flora și fauna.
Clasificarea mediului natural: munte, deal, câmpie.
B. Peisajul rural
I. Peisajul agrar
1. Tipuri 2. Parcelarea
1.1. Tufișuri, desișuri, crânguri 2.1. Parcelat
1.2. Openfield (câmp deschis) 2.2.
Comasat
1.3. Intermediar (mixt)
1. Tipuri 2. Inventar
1.1. Grupate 2.1. Construcții
agricole
1.2. Dispersate 2.2. Construcții
pentru locuit
III. Comunicații
1. Căi 3. Trafic
1.1. Rețele rutiere
1.2. Căi ferate
2. Mijloace
2.1. Telefoane
2.2. Parcul automobilelor private
2.3. Transportul în comun
C. Arealuri
I. Sistemul de cultură
1. Mijloace de producție
1.1. Mijloace materiale
1.1.1. Pământul
- suprafața
- împărțirea
- accesul
1.1.2. Construcții pentru exploatație (grajduri, cotețe, fânațe)
1.1.3. Baza materială
- tractoare
- mașini
- unelte
1.1.4. Produse preparate
- fertilizarea
- semințele
- tratamentele
- îngrășămintele naturale
1.2. Șeptelul
1.2.1. Bovine
1.2.2. Ovine
1.2.3. Cai
1.2.4. Iepuri
1.2.5. Păsări de curte
1.3. Munca
1.3.1. Statutul și modul de remunerare
a. Mâna de lucru
- familială
- salariată
- cu bucata, în acord
- sezonieră
- zilieră
- lunară
b. Întrajutorarea
1.3.2. Calificarea
a. Conducerea
- director
- specialist
- șef de cultură
- administrator
b. Executarea
- funcționar salariat
- lucrător calificat
- fără specializare
- specialist (tractorist, văcar)
2. Munci și zile
2.1. Sarcini
2.1.1. Îngrijirea animalelor
2.1.2. Îngrijirea pământului
2.1.3. Lucrări de întreținere
2.1.4. Prelucrări
2.1.5. Vânzări
2.1.6. Cumpărări
2.1.7. Contabilitate
2.1.8. Informații
2.2. Practici culturale
2.2.1. Rotație
2.2.2. Asolament
2.3. Utilizarea timpului
2.3.1. Cotidian
2.3.2. Calendaristic
3. Economia agricolă
3.1. Producție
3.1.1. Brută
a. vegetală
b. animală
3.1.2. Prelucrată
a. vegetală
b. animală
3.1.3. Finală
a. vegetală
b. animală
3.2. Orientare
3.2.1. Autoconsumație
3.2.2. Piață
a. troc
b. vânzare
2. Repere istorice
Origine și profil
Sociologia rurală a avut privilegiul de a-și fi conturat domeniul complex și novator
chiar la începuturile sociologiei moderne, în mediul fertil, empiric și pragmatic al școlii
sociologice de la Chicago, școală căreia i se datorează, de asemenea, și nașterea
sociologiei urbane. Cel care a contribuit în mod substanțial la geneza sociologiei rurale,
în școala sociologică menționată, a fost William Isaac Thomas (1863-1947). Specializat și
în America, și în Europa, Thomas, după ce a debutat cu lucrarea Sex and Society (1907),
s-a atașat timp mai îndelungat de studierea comunității imigranților polonezi din
metropola americană, care avea probleme ,,vizibile” (dezorganizare familială,
criminalitate).
Thomas și-a început cercetarea prin anchete orale, cu scopul de a cunoaște mediul
social de acasă, din Polonia, al imigranților. Într-o dimineață, când se afla pe o stradă în
cartierul polonez din West Side, sociologul a avut o surpriză. De sus, de la o fereastră,
cineva a aruncat un sac, de carte, firesc, Thomas s-a ferit. A căutat apoi în sacul lângă el
și a descoperit un pachet de scrisori. O tânără poloneză îi scria tatălui ei. Întâmplarea nu
a rămas fără efect în desfășurarea ulterioară a anchetei sale. Sociologul a dat un anunț
într-un jurnal de limbă poloneză și a obținut 754 de scrisori ale imigranților polonezi și ale
familiilor rămase în Polonia. Ceva mai târziu, în 1913, Thomas a făcut o călătorie în
Polonia. La oficiul imigranților l-a cunoscut pe Florian Znaniecki (1882-1956), un filosof cu
doctoratul la Universitatea din Cracovia. Sociologul american a obținut, cu acel prilej,
colaborarea specialistului polonez și, astfel, ei vor elabora împreună lucrarea The Polish
Peasant in Europe and America, ,,o sinteză revoluționară care rămâne una clasică în
istoria științelor umane” (Markiewicz-Lagneau, 1982, p. 173).
Țăranul polonez în Europa și America (vol. I-V, 1918-1920) conține documente și
analize împărțite pe unități tematice: familia țărănească, căsătoria, sistemul claselor în
societatea poloneză, mediul social, viața economică, atitudini religioase și magice,
interese teoretice și estetice. Lucrarea a fixat câteva dimensiuni ale profilului sociologiei
rurale: sociologia rurală este o știință empirică, iar sociologul rural este un specialist de
teren. El anchetează direct și prin observație participativă realitatea comunităților rurale.
Comunitățile rurale sunt identificate prin componente sociale, istorice, economice,
organizaționale și culturale.
Într-un plan mai general, această lucrare de început a sociologiei rurale are și o
contribuție teoretică de excepție pentru sociologia modernă:
,,Sub raport teoretic, Țăranul polonez depășește considerabil biologismul,
tentația reducției biologizante sau naturalizante a faptelor sociale de care
Thomas a fost ispitit în primele sale scrieri. Studiul este în întregime ghidat
de efortul observării faptelor sociale, într-o asemenea măsură încât evită
explicațiile biologizante și pe cele psihologizante, în încercarea obiectivării
pozitive a acțiunilor umane, sesizând factorii obiectivi și factorii subiectivi ai
acțiunilor – dimensiunile date, obiective și subiective, ale acțiunilor umane.
O noțiune centrală a acestui punct de vedere, deja introdus de Thomas în
Țăranul polonez, dar dezvoltat în scrierile sale ulterioare, e definirea
situației, adică ceea ce Robert K. Merton numea mai târziu «teorema lui
Thomas», pe care o apropie de conceptul său: self fulfilling prophecy.
Această «teoremă a lui Thomas» se enunță în maniera următoare: «Atunci
când oamenii definesc situațiile ca fiind reale, ele sunt reale prin
consecințele lor»” (Simon, 1991, p. 463).
În limbajul sociologiei rurale moderne, categoriile lui Tönnies mai sunt receptate și
astfel: Gemeinschaft reprezintă o comunitate primară, agro-rurală, întemeiată pe
familie, pe religie și obiceiuri, pe autoconsum și cultură orală. Gesellschaft reprezintă
o ,,societate evoluată, industrial-urbană, întemeiată pe stat, pe autonomia morală a
individului și pe lege, pe comerț și pe cultură scrisă” (Barberis, 1965, p. 13).
O paradigmă axiologică
Organizarea sociologiei
Componentele paradigmei axiologice a sistemului sociologic gustian nu au rămas
doar elemente abstracte ale acestui sistem, ci au fost convertite în acțiune și organizare
științifică, cu orientare certă spre reforma realității sociale.
Această orientare spre intervenție în social a sociologiei a fost organizată la trei
niveluri: instituțional, metodologic și practic. Încă din 1918 sociologul a înființat la Iași
„Asociația pentru studiu și reformă socială” pe care, în 1921, la București, a transformat-
o în „Institutul Social Român”, acesta fiind, la rândul lui, transformat în „Institutul de
Cercetări Sociale al României”, cu filialele regionale: Banat-Crișana, Transilvania,
Moldova, Dobrogea și Oltenia. Aceste instituții, cu funcție economică și financiară în
organizarea sociologiei, s-au constituit în structuri active, prin cercetări de teren ce au
făcut din câteva comunități rurale veritabile laboratoare vii de cercetare socială. Acest
fapt a fost cu putință datorită celui de-al doilea nivel al organizării sociologiei – nivelul
metodologic. Aici, Gusti a pornit de la o redefinire a sociologiei ca „o știință de fapte și de
observație a lor” (Gusti, 1965, p. 128) și de la o identificare a „realității sociale” cu
socialul, definit sub orizont categorial și axiologic: „Socialul este mai întâi produsul unui
concurs de împrejurări spațiale, temporal, vitale și sufletești, care formează cadrele
cosmologic, istoric, biologic și psihologic și apoi activitatea socială înseamnă manifestări
(categorii) economice, spirituale, politice și juridice.” (Gusti, 1969, p. 116). Cadrele le-a
împărțit în cadre „extra-sociale” (cosmologic și biologic) și „sociale” (istoric și psihologic),
iar manifestările sunt „constitutive” (economice și spirituale) și „ordonatoare” (politice și
juridice).
Această distribuire a cadrelor și a manifestărilor se circumscrie unei „table” a
categoriilor, unei structuri organizaționale, în conformitate cu realitatea și structura
socialului. Asupra acestor categorii, structurate sistemic, va acționa al treilea nivel,
pragmatic, al organizării sociologiei, cel în care regăsim acțiunea sistemului științelor
asupra „cadrelor” și „manifestărilor”. Cadrele și manifestările vor fi astfel investigate de
specialiști în științe adecvate: un geolog, un geograf, un agrochimist, un botanist, un
zoolog și un sociolog vor alcătui o echipă pentru a investiga cadrul cosmologic. Un
demograf, un antropolog, un igienist și un medic – pentru a investiga cadrul biologic. Un
paleograf, un istoric, un istoric social – pentru a investiga cadrul istoric. Un psiholog și un
psiholog social – pentru a investiga cadrul psihic. Un economist social, un economist
agrar, un economist silvic și un specialist în industria casnică – pentru a investiga
manifestările economice. Un sociolog al religiei, un sociolog al artei, un sociolog al
cunoașterii, un sociolog al magiei, „un sociolog pentru obiceiuri și ceremonii, un
folclorist literar, un folclorist muzical și un lingvist” (Gusti, 1965, p. 129) – pentru a
cerceta manifestările spirituale. Un etician, un istoric al dreptului, un civilist, un
criminolog – pentru cercetarea manifestărilor moral-juridice. Un jurist administrativ, un
sociolog politic – pentru a cerceta manifestările administrativ-politice.
Această structură a cercetării și investigării cadrelor și a manifestărilor a fost
numită de Gusti „metodă colectivă”, cu precizarea: „monografia sociologică, prin
caracterul ei de muncă colectivă, respectă diviziunea muncii și rosturile specializării, dar
în același timp unifică toate eforturile acestea științifice și le redă sensul lor adevărat, de
urmărire a adevărului cât mai conform cu realitatea socială globală” (Gusti, 1965, p.
140).
În special metodologia monografiei sociologice conturată de sociolog din
perspectiva expusă mai sus a dus, în chip firesc, la formularea unei legi, numită de Gusti
legea paralelismului sociologic: „nici cadrele, nici manifestările sociale, nici ele în raport
unele cu altele nu pot fi reduse unele la altele, ci toate există și acționează deodată sau,
cu un termen tehnic, paralel. Am crezut chiar că e nevoie să formulăm acest adevăr ca
un principiu sau ca o lege, pe care am numit-o legea paralelismului sociologic. E vorba de
un întreit paralelism. În primul rând, un paralelism între manifestări: acestea nu pot fi
reduse una la alta, cum fac de pildă marxiștii, prin reducerea manifestărilor spirituale,
juridice, politice la cele economice, căci de fapt toate există deodată și se determină
reciproc, fiind părțile componente ale întregului social, ale societății ca totalitate. În al
doilea rând, un paralelism între cadre: după cum am remarcat, cadrele nu condiționează
separat viața socială, ci toate în același timp. De aceea, în explicarea vieții sociale,
trebuie să se țină seama de toate cadrele și să se socotească deci ca parțiale sau
neîndestulătoare toate încercările de a lămuri societatea printr-un singur cadru, oricare
ar fi el. În sfârșit, în al treilea rând, un paralelism între cadre și manifestări, care decurge
din primele două. O societatea reală va fi condiționată întotdeauna de toate patru
cadrele și va depune toate patru manifestările, dar cadrele nu pot fi reduse la
manifestări, nici manifestările la cadre, pentru că ele reprezintă funcțiuni deosebite, chiar
dacă nu pot exista decât împreună (Gusti, 1940, II, pp. 20-21).
Pentru a întări legea paralelismului sociologic, Dimitrie Gusti va relua descrierea
socialului, de această dată nu numai prin „manifestări”, ci și prin unități sociale, relații
sociale, procese și tendințe sociale, pe care le va structura după cum urmează:
- manifestările economice: agricultură, silvicultură, pomicultură, sericultură,
apicultură, creșterea vitelor, meserii, întreprinderi industriale, comerciale,
gospodăria țărănească și bugetul.
- Manifestări spirituale: religioase, artistice (muzică, literatură, arhitectură,
sculptură, pictură, arte decorative), morale și ideologice (concepțiile țărănești
despre lume și viață).
- Manifestări juridice: statistică penală, în materie civilă, succesiuni, obiceiuri
juridice locale, adaptări locale ale dreptului pozitiv.
- Manifestări politice: organizații de partid, concepții politice, partide locale,
administrația comună și legăturile cu centrul.
- unități sociale: familia, neamul, vecinătățile, cartierele, gospodăria, moara,
stâna, cârciuma, șezătorile, cercurile simpatetice, primăria, școala, biserica.
- relațiile sociale: între vecini, între prieteni și dușmani, între vârste, între sexe,
„relații de bună-cuviință”.
- procese sociale: orășenizare, individualizare, socializare, centralizare,
diferențiere.
- tendinţe sociale: dezvoltare, decădere (Gusti, 1940, II, p. 24).
Aceste ultime identificări ale socialului de către Dimitrie Gusti, dincolo de cadre și
manifestări, adică dincolo de sociologia monografică, înfăţişează, dacă mai este necesar,
vocaţia sistemică a gândirii sociologice a lui Dimitrie Gusti.
Sociologul a gândit și exprimat în momente diferite „teoria cadrelor și
manifestărilor”, prin reflecții repetate asupra socialului. Cea dintâi teorie a acestora a
fost concepută ca direcţionare a cercetărilor sociologice, în vremea înfiinţării „Institutului
Social Român”, iar următoarele reprezintă o corectură a celor dintâi, după campaniile
monografice. Aşa s-a născut „legea paralelismului sociologic” şi configuraţia de mai sus,
din 1940, care a abandonat „cadrele” şi, alături de manifestări, a aşezat: unităţi, relaţii,
procese şi tendinţe.
Aici a fost oferit un nou proiect de organizare a cercetării sociologice, pe care însă
nici Dimitrie Gusti, nici discipolii săi nu l-au mai pus în practică.
Campanii monografice
Cercetările de teren, cele care urmau să aplice metodologia cadrelor și a
manifestărilor în comunitățile rurale, în a căror realitate, o dată cunoscută urma să fie
implantată reforma socială, numite „campanii monografice”, au debutat timid, cu puțini
specialiști, în comparație cu specialitățile fixate de Dimitrie Gusti pentru „cadre” și
manifestări”. La Goicea Mare, comunitate în care aceste campanii au debutat, au
participat, între 20 și 24 aprilie 1925, 11 „specialiști”. Cei mai mulți erau studenți ai
profesorului Gusti. Acțiunea, deși a jalonat numai dificultățile cercetării monografice, e
socotită de Mircea Vulcănescu drept deschizătoare de epocă: „Această expediție de zece
zile a «Argonauților» monografiei în căutarea «lânei de aur» a realității românești
deschidea o epocă. Cercetările echipelor arheologice ale lui Pârvan, care luptau să
reconstituie, după rămășițele păstrate în pământul adânc și neprefăcut al vechii Dacii,
chipul vieții sociale și sufletești a strămoșilor noștri, vor fi întotdeauna întovărășite, de
acum, de cercetările echipelor monografice ale prietenului său, luptând să reconstituie,
după observațiile făcute direct asupra așezărilor, portului, credințelor, obiceiurilor,
îndeletnicirilor, nădejdilor și ostenelilor oamenilor de la țară, chipul autentic al românului
de azi” (Vulcănescu, 1998, p. 81).
În 1926, între 11 și 26 iulie, tot 11 specialiști participă la cercetarea de la Rușețul
Brăilei, socotită și ea asemenea celei dintâi, drept etapă „de pregătire a monografiei
sociologice” (Apolzan, 1945, p. 15), mai ales că satul Rușețu nu era decât o
„«dejugătoare», adică un popas nestatornic al unei adunături întâmplătoare de oameni,
fără tradiție și fără nădejde de viitor” (Stahl, 1981, p. 41).
După aceste tatonări, Dimitrie Gusti și-a găsit doi colaboratori de excepție, pe
Mircea Vulcănescu, omul formulărilor logice și comprehensive, și pe Henri H. Stahl,
acesta din urmă fiind organizatorul de vocație al următoarelor campanii și autorul unei
opere sociologice concurente celei a magistrului său.
Henri H. Stahl va alege, pentru campania din perioada 15 iulie-16 august,
comunitatea Nerej, din legendara Țară a Vrancei. În Nerej se vor întâlni 41 de specialiști,
alături de organizator și profesor fiind prezenți: Traian Herseni, Constantin Brăiloiu, Ion
Diaconu, antropologul Francisc Rainer, Xenia Costa-Foru, precum și alții. La Nerej s-a
lucrat febril, pe fișe, prin anchete, prin anchete, prin analize în „sala luminoasă” (o sală
de clasă special amenajată). Performanța campaniei de la Nerej s-a finalizat în
monumentala monografie Nerej – un village d’une région archaïque (1939), care va face
cunoscută în lumea specialiștilor occidentali școala sociologică de la București.
Elaborarea monografiei s-a făcut după tipic, adică după teoria cadrelor și a
manifestărilor. S-a lucrat și s-a redactat în echipe. La cadrul cosmologic – Henri H. Stahl,
Victor Tufescu, I. Vintilescu și Gh. Cristea. La cadrul biologic – H. Stahl, dr. Francisc
Rainer, Florea Florescu, I. Ghibulcuteanu, dr. D. C. Georgescu. În redactare, aceste două
cadre, cosmologic și biologic, conțin date de geografie fizică și geografie umană (cadrul
cosmologic), de demografie, antropologie fizică, spițe de neam, habitat și alimentație
(cadrul biologic). Cadrele istoric și psihic au fost în întregime cercetate de către Henri H.
Stahl. În redactare, el consemnează formele de viață răzeșești, organizarea obștilor
vrâncene și aspecte ale luptelor sociale din Vrancea.
Manifestările economice – exploatația agricolă a terenurilor, creșterea oilor,
exploatația pădurii, industrie diversă, industrie, comerț - au fost cercetate și redactate de
Traian Herseni, P. Stănculescu, dr. L. Bejan, dr. A. Muțiu, dr. I. Oțel, D. Simionescu.
Manifestările etice, juridic-administrative au fost cercetate și redactate de Henri H. Stahl
și Gh. Serafim. Există apoi capitole precum: „Unități sociale” (cercetat și redactat de
Xenia Costa-Foru, I. Nicolescu, Henri H. Stahl și I. Filip), „Țiganii”, „Procese și tendințe
sociale” (cercetate și redactate de C. Șerbu și Gh. Serafim). Manifestările spirituale -
școala, biserica, teologia populară, știința populară, arhitectura populară, literatura
populară, ceremonii și cutume – au fost cercetate și redactate de: Constantin Brăiloiu,
Valer Butură, Henri H. Stahl, G. Serafim, I. Mocanu, I. Găneț, preot I. Teodorescu, Gh.
Tința, I. Vintilescu, P. Stănculescu, Gh. Cristea, I. C. Cazan.
Campania monografică de la Nerej, dincolo de faptul că a realizat cea mai
completă monografie scrisă a unei comunități rurale ce a fost cercetată de echipele
gustiene, a însemnat și altceva, în sensul mai larg al afirmării și dezvoltării sociologiei
rurale.
În primul rând, Henri H. Stahl – coordonatorul monografiei – pune în circulație o
metodologie de cercetare a ruralului, pe care, în spiritul cercetării istorice și sociologice a
școlii „Analelor”, a numit-o „arheologie socială”, pe temeiul că „o societate trecută a
lăsat moștenire unei societăți următoare, nu numai tradiții orale și obiceiuri, ci, la fel de
firesc, a lăsat și structuri sociale” (H. Stahl, 1939, XIII). Așa cum a explicat mai târziu prin
această „arheologie socială”, H. Stahl a încercat să lege prezentul de trecut, identificând,
în Nerej, elemente de organizare teritorială ce puneau în valoare o astfel de continuitate:
„La Nerej am avut curajul de a generaliza primele mele concluzii, crezând că, dacă
„arheologia socială” îmi permitea să reconstitui istoria socială a unui petic de loc, cum
era „țarina Nerejului”, același procedeu putea duce la înțelegerea „crăpării” moșiilor
sătești în delnițe umblătoare pe bătrâni” (Stahl, 1981, p. 79). Prin această arheologie
socială, Stahl nu a descoperit numai o legătură între structurile teritoriale prezente și
cele trecute, ci obștile vrâncene, prin organizarea lor, l-au pus în situația de a construi o
paradigmă sociologică originală, aceea a satelor devălmașe, a căror problematică o vom
trata separat, ceva mai încolo.
Deocamdată să mai reținem că și Traian Herseni și-a descoperit aici vocația de a
cerceta terenul și a obținut elemente pentru ceea ce el a numit „sociologie pastorală”.
Xenia Costa-Foru datorează companiei de la Nerej conturarea preocupărilor sale
sociologice în sociologia familiei. Mai mult, aceste cercetări i-au dat ocazia să ofere una
dintre cele mai plastice definiții ale metodei monografice: „Monografia sociologică este o
metodă prin care sociologia își strânge sistematic date concrete în vederea
raționamentelor sale” (Costa-Foru, 1945, p. 26). Mai trebuie reținut faptul că prezența la
Nerej a lui Constantin Brăiloiu a însemnat conturarea unei direcții a cercetărilor rurale din
cadrul școlii monografice, circumscrise etnologiei și antropologiei culturale.
După Țara Vrancei, cu Nerej și Năruja, a urmat în campaniile monografice
Bucovina, cu satul Fundu-Moldovei, în care, în perioada 10 iulie-10 august 1928, au fost
prezenți 60 de specialiști. Campania n-a fost de nivelul celei din Nerej. Sintezele
cercetării s-au constituit doar în câteva studii publicate în Arhiva pentru reformă socială
și în Sociologia românească. Reținem însă portrete oferite de Mircea Vulcănescu câtorva
participanți de excepție: „Era acolo dl profesor Rainer, cu asistenții săi de la Institutul de
Anatomie și Embriologie din București, pasionatul cercetător al «omului» și al «formei lui
vii», om de vastă cultură, adânc gânditor, ingenios născocitor de metode. Era profesorul
Brăiloiu, secretarul general al Societății Compozitorilor Români, minunatul cunoscător al
ariilor de răspândire a cântecului românesc, pe atunci la începuturile «Arhivei» sale. Era
– eu îl întâlnisem la lucru întâia oară, căci întâlnirea în treacăt în curtea Bibliotecii
Naționale din Paris nu-mi lăsase nici o amintire clară – H. H. Stahl, arheologul trecutului
nostru nescris, păstrat numai în obiceiuri, zicători, măsurători și curele de moșie, pe
atunci îndrăgostit de Vrancea, care știa să facă să vorbească munții, apele, codrii și
casele, dezvăluind înțelesuri nebănuite lucrurilor celor mai obișnuite. Era Traian Herseni,
conștiincios, neobosit, puțin timid, pe atunci proaspăt licențiat în filozofie” (Vulcănescu,
1998, p. 82).
În perioada 13 iulie-16 august 1929, cu reveniri în 1932 și 1933, echipele
monografice au anchetat satul Drăguș și alte localități din „Țara Oltului”. Campania
sociologică din Drăguș „a atins punctul culminant. Prin numărul mare de cercetători (89)
grupați în echipe după sistemul profesorului Gusti, prin următoarele reveniri la teren,
individuale și colective, pentru completarea observațiilor și culegerea de nou material,
prin forțele concentrate aici pentru cercetarea vieții sociale sub toate aspectele și
adâncirea tuturor problemelor, monografia Drăgușului era menită a fi completă.
Rezultatele nu dovedesc aceasta decât fragmentar, întrucât ea nu a ajuns să vadă
lumina tiparului, dar studiile apărute până acum (1945) pot fi date ca model de cercetare
științifică” (Apolzan, 1945, p. 16).
Comunitatea din Drăguș n-a beneficiat de o monografie în genul Nerejului, dar
problemele sintetizate au consistență și diversitate. În Arhiva pentru reformă socială și în
Sociologia românească au semnat studii despre Drăguș: C.D. Amzăr, Constantin Brăiloiu,
Mac Constantinescu, N. Cornățeanu, Traian Herseni, H. H. Stahl, Gh. Adrian Negrea,
Xenia Costa-Foru, D. C. Georgescu, Ion I. Ionică, I. Measnicov, Gh. Focșa, Romulus
Cotariu, Al. Bărbat, Ilarion Cocișiu, Maria Popescu-Spineni, V. Caramelea, Athanasie
Georgescu. Au fost surprinse aspecte economice (mișcarea cooperatistă, bugete
țărănești, alimentația populației, inventarul gospodăriilor), demografice, sociale și
juridice, precum și dimensiuni ale culturii țărănești: șezătoarea, bocetul, ceata
colindătorilor, rudenia spirituală prin nășie, civilizația etnografică.
Monografia Drăgușului purta numele Drăguș - un sat din Țara Oltului și l-a avut
coordonator pe Traian Herseni. Nu a apărut într-o sinteză unitară, precum Nerejul lui
Henri H. Stahl, ci au fost tipărite câteva fascicule (broșuri) de către Institutul Social
Român: Credințe și rituri magice, de Ștefania Cristescu Golopenția, Reprezentarea
cerului, de Ion I. Ionică, Structura economică a satului, de Al. Bărbat, Unități sociale de
Traian Herseni, Tipul antropologic, de dr. Fr. Rainer, Demografia și igiena populației, de
dr. D. C. Georgescu, Împodobirea porților, interioarele caselor, opinii despre frumos, de
Al. Dima.
La Drăguș s-a realizat și un film documentar, aflat astăzi la Institutul de etnografie
și folclor „Constantin Brăiloiu” din București. Nu trebuie uitate, pentru cercetarea rurală,
nici sintezele etnologice: Dealul Mohului (1943), de Ion I. Ionică și Forme străvechi de
cultură poporană (1977), de Traian Herseni.
Mai ales pentru monografiști, cercetările de la Drăguș, cu spectrul lor divers și bine
receptat în lumea științifică, au însemnat înscrierea monografismului drept „curent
cultural”. În ceea ce privește domeniul sociologiei rurale, prin marea expoziție de la Paris
aceste cercetări au primit o consacrare „mondială” (Stahl, 1981, p. 129).
În 1930, între 29 mai și 1 august, 67 de monografiști s-au aflat la Runcu (Gorj),
într-o campanie deja de rutină. Ei au realizat sinteze și studii despre determinări
geofizice, aspecte specifice ale industriei țărănești (morăritul) și ale vieții de familie.
Important de reținut este faptul că în echipele de la Runcu a fost prezent geograful Ion
Conea, cel care va realiza mai târziu fără participarea echipelor gustiene, monografia
Clopotiva – un sat din Țara Hațegului (1940).
În 1931, monografiștii s-au aflat în Basarabia, la Cornova (Orhei). Acolo, Xenia
Costa-Foru – preocupată în continuare de sociologia familiei - a descoperit o stratificare
socială specifică. Cornovanii erau împărțiți după sistemul castelor în: „boieni”, „dvareni”,
„mazîli”, „mesceani”, „țărani”, „grăjdeni”. Acest sistem nu permitea, spre exemplu, ca o
„dvareancă” să fie văzută în compania „țăranilor” „la petreceri”, „la țintirim”, „la Paștele
Blajinilor”, „la joc”. Nu se putea căsători cu un „țăran”, decât cu prețul de-a fi socotită o
„proastă” (Costa-Foru, 1945, p. 79). De asemenea, un fenomen specific era și acela că,
„în satul Cornova, practica descântecului era atât de răspândită, încât mai fiecare sătean
era și un practician al magiei” (Stahl, 1981, p. 54).
În 1935 și în 1936, 46, respectiv 50 de monografiști s-au aflat în Țara Năsăudului,
la Șant. Aici, pe lângă realizarea unui film, s-a făcut o investigație completă asupra
ocupațiilor și culturii țărănești, după cum confirmă studiile din Sociologia românească
(1936, p. 2). Un element important pentru campania de la Șant a fost și acela că printre
monografiști s-au aflat „mai mulți savanți străini” (Apolzan, 1945, pp. 16-17).
În 1939, între 15 iulie și 6 septembrie, 23 de monografiști au cercetat plasa
argeșeană Dâmbovnic. Au participat Anton Golopenția, Mihai Pop, Athanasie Georgescu,
N. Economu, Al. T. Stoianovici, Miron Constantinescu, Gh. Reteganul și Ovidiu Bârlea.
Studiile rezultate au pus accente pe probleme demografice și ocupaționale. Dar cel mai
important fapt pentru această campanie îl reprezintă întregirea școlii sociologice de la
București cu Anton Golopenția, cel despre care s-a scris: „Îl socotesc și astăzi ca pe cel
mai dotat sociolog din câți au luat parte la campaniile noastre monografice. Golopenția
era (…) o sinteză a mai multora dintre noi, filosof tot atât cât Mircea Vulcănescu, erudit și
profesor tot atât cât Traian Herseni, investigator deopotrivă ca mine și organizator tot
atât de abil ca și Octavian Neamțu” (Stahl, 1981, p. 82). De fapt, tot lui Anton
Golopenția i s-a datorat și ultima campanie organizată, în stil monografic, de către școala
sociologică gustiană. Este vorba de campania de la Hodac (Câmpia Transilvaniei), din
perioada 9-13 iulie 1945. Cercetarea a avut în vedere efectele războiului asupra
conviețuirii româno-maghiare, precum și cercetarea culturii țărănești. Nimic nu s-a
finalizat din această cercetare. O rememorare târzie ne menționează că „în anii tulburi
de după 1948 tot materialul și întreaga arhivă a oficiului de studii al Institutului Central
de statistică, din care făceau parte toți membrii echipei, s-au pierdut sau au fost
distruse” (Dragoslavele, 1993, p. 1).
Reflecția epistemologică
George Em. Marica (1904-1982), prin Încercare de definiție a satului (1942), Satul
ardelean (1942), Fenomenul tradiției (1944), dar mai ales prin Satul ca structură psihică
și socială (1948, curs litografiat), are profilul unui sociolog rural „de bibliotecă”. Sursele
lui de elaborare au fost Max Weber și Sorokin, în spiritul cărora a oferit o perspectivă
livrescă asupra comunităților rurale. Adept al paradigmei „tipului ideal” din sociologia
weberiană, el va căuta în sintezele sale „satul esențial”, un concept derivat din celebra
formulă weberiană (Vedinaș, 1993).
În spiritul viziunii holiste, pentru George Em. Marica satul reprezintă o „totalitate”,
o formație socială cu o viață proprie, relativ independentă de indivizii care o alcătuiesc,
aceștia comportându-se, pe o anumită latură, ca un tot, cu o veritabilă „conștiință de
«noi»” (Marica, 1997, p. 144).
Dacă definiția de mai sus e integrată de sociolog „genului proxim”, la nivelul
„diferenței specifice” satul se manifestă prin factorul geografic, factorul etnic, ocupația și
determinanții sociali: populație redusă, mobilitate slabă, sedentarism. Satul funcționează
după tradiție, obiceiuri, reguli sociale comunitare.
În Satul ca structură psihică și socială, George Em. Marica a înfățișat cu erudiție
școlile sociologiei rurale reprezentative. Sunt menționați, astfel, Pitirim Sorokin, pentru
sociologia americană sau sociologul rus Ceaianov care, prin Natura economiei țărănești
și regimul agricol, a influențat o direcție a „agronomiei sociale”, în cadrul cercetărilor
rurale mondiale.
„Satul esențial”, adică acea comunitate rurală ideală constituită din componentele
specifice ale numeroaselor comunități rurale, e pus în valoare de către George Em.
Marica, printr-o analiză comparativă a ruralului cu urbanul, în funcție de: morfologia
așezării, geografie și structură, mediu biologic, aspectul fizic uman, psihologia
mentalităților și a comportamentului.
Satul este unitar, omogen și nestructurat, în timp ce orașul este complex, eterogen
și structurat. Locuința citadinilor „e un adăpost de dormit”, în timp ce țăranul „e tot
timpul acasă” (Marica, 1948, p. 63). Satul este influențat de ritmul anotimpurilor. Aici,
natura e umanizată, iar ca rezultat, țăranul e mai spontan în sociabilitate decât
orășeanul, mentalitatea țărănească e mai „irațională”, „mai metafizică” (Marica, 1948, p.
70). Mediul țăranului este natural, al orășeanului e artificial. În rural există omogenitate,
în oraș e varietate. De asemenea, instinctele „au în general un rol mai mare la țărani,
decât la orășeni” (Marica, 1948, p. 93). În plan comportamental, țăranul e mai voluntar,
mai emotiv, mai sentimental, mai afectuos decât orășeanul. Memoria la țărani e concretă
și globală, pe când la orășeni e analitică și discriminatorie. Creația urbană e realistă, cea
rurală e mitologizantă. Mentalitatea „țărănească e mai aproape de cea primitivă, decât
de cea civilizată” (Marica, 1948, p. 109).
Țăranul e extravertit, citadinul e introvertit. Cel dintâi e static, al doilea e dinamic.
Există conformism rural și anticonformism urban. Sub aspect economic, țăranul are
activitate complexă, el „face de toate”, pe când orășeanul e specializat. La sat,
stratificarea socială e mai redusă. Familia rurală e mai stabilă decât cea urbană. Țăranii
sunt mai uniți între ei decât orășenii. Relațiile dintre săteni sunt „mai personale”, pe
când între orășeni acestea sunt „mai impersonale” (Marica, 1948, p. 375).
Discursul sociologic al lui George Em. Marica e unul obiectiv și lucid, echilibrat și
atent la atitudinea științifică, sociologică față de comunitățile rurale. El a respins elogiul
pur, etnografic și culturalist al satelor și, în judecăți cumpătate, a sesizat disoluția satului
tradițional. „Zilele satului autentic sunt numărate. Urbanizarea lui face pretutindeni
progrese. Se poate spune că el este o formațiune socială ce aparține trecutului”. El este
unitate „premodernă” a societăților umane (Marica, 1997, p. 171).
Limitată la discurs teoretic și livresc, sociologia „satului esențial” a lui George Em.
Marica rămâne o pledoarie pentru bun-gust și pentru ținută academică în analiza
sociologică a comunităților rurale.
3. Comunitățile rurale
Unități teritoriale și grupuri umane
Analize locale
Ceea ce în mod obișnuit numim teren arabil, fânațe, pășuni, păduri sau, în termeni
juridici, „proprietate funciară”, țăranul de pretutindeni numește „pământ”. Și, așa cum a
dezvăluit R. Redfield, există o „mistică a pământului”, deoarece toate civilizațiile agrare
„au atribuit o valoare eminentă pământului, pentru că niciodată n-a fost considerat ca
fiind un bun comparabil cu altul, pământul fiind un dar al lui Dumnezeu sau o incarnație
a grupului și neavând decât un echivalent: femeia. Toate simbolurile sexuale atașate
pământului întăresc analogia” (Mendras, 1984, p. 77).
Și, într-adevăr, fermierul american, latifundiarul și peonul din America Latină,
„kulakul” rus și nobilul (conte, baron) european, reprezentanții castelor hinduse și
băștinașii nomazi ai Africii sau ai Australiei și, evident, boierul sau țăranul valahi și-au
identificat existența cu pământul, cu ritmurile lui. Dintotdeauna, războaiele au avut ca
pretext extinderea teritoriilor, cu alte cuvinte, ele s-au desfășurat pentru pământ. Și
astăzi „pământul” reprezintă un centru al economiei mondiale. Produsele lui, obținute
prin exploatații industrializate sau cu mijloace tradiționale, asigură hrana cotidiană a
miliardelor de locuitori ai Terrei.
Proprietatea funciară din atâtea spații geografice diferite se diferențiază prin
evoluție și structură de la un continent la altul, de la o regiune climaterică la altă regiune
climaterică, de la o țară la alta, ba chiar și în interiorul unei comunități statale.
Până în timpurile moderne, ne referim la a doua jumătate a secolului al XIX-lea și
la secolul XX, evoluțiile proprietății funciare s-au manifestat lent și foarte diferit.
Industrializarea și reformele agrare din Europa secolului al XIX-lea, până la reforme
agrare mai recente, precum cele din unele țări ale Americii Latine, din Orientul Apropiat
sau din Africa, au fost momentele de schimbare și de transformare a structurii
proprietății funciare.
Pentru o interpretare obiectivă a momentelor de schimbare și de transformare a
structurii proprietății funciare și, implicit, ale economiei rurale, este necesar să dezvăluim
mai întâi componentele dominante ale celor care în sociologie se numesc societăți
preindustriale, societăți industriale și societăți postindustriale, evident la nivelul tipologiei
ideale.
Geneza acestei tipologizări, cu referință la macrosocial, se situează temporal în
jurul anilor ’60, când sociologia, deja modernă, a supus analizei sociologice realitatea
economică și socială a „societăților industriale”. Sigur, problematica societăților
industriale era ceva mai veche. Modelul fusese identificat ca viitor al umanității de către
August Comte, pentru a fi apoi vehiculat în utopiile sociale și politice din secolul al XIX-
lea.
Reflecția sociologică asupra „societăților industriale” a fost productivă după ce
aceste societăți s-au constituit și, în bună parte, realitatea lor contrazicea atât unele
sociologii clasice, cât și unele ideologii politice. În general, această reflecție sociologică
asupra „societăților industriale” coincide cu o critică a marxismului sociologic și a
ideologiilor politice inspirate de teoria sociologică a „conflictului social”. Una dintre
sintezele cele mai importante asupra „societăților industriale”, Class and Class Conflict in
Industrial Societies (1957, 1959), aparținând lui Ralph Dahrendorf, a formulat critici
temeinice la adresa marxismului. Sociologul german preciza astfel, pe de o parte,
existența a trei idei „juste” ale lui Marx:
- plasarea conflictului în centrul schimbării sociale;
- conflictele sociale sunt opoziții de interese;
- analizarea societății pentru a măsura funcționarea ei.
Pe de altă parte, el sublinia existența a trei idei „false” ale lui Marx:
- reducerea conflictului social la lupta de clasă;
- conflictele sociale nu sfârșesc necesarmente în revoluție;
- instrumentarea criteriului clasei sociale în legătură cu „mijloacele de
producție”, pe temeiul antinomiei: proprietate - nonproprietate (Tripier, 1991,
p. 78).
În istoria umanității, societatea industrială apare, de fapt, sub o formă diferită de
cea a conflictului social. Și vom vedea cum anume, după ce vom preciza că, recurgând la
îndepărtarea deosebirilor ideologice, în celebrele sale lecții asupra „societății industriale”
cu privire la diferența și apropierea dintre sistemul capitalist și cel „socialist”, Raymond
Aron va conchide următoarele: „lumea sovietică și lumea occidentală sunt faptele unei
singure realități: civilizația industrială”. Într-o altă formulare a sociologului menționat,
cele două „lumi” sunt modalități ale aceluiași tip social: „societatea industrială
progresivă” (Aron, 1962, 50). Dahrendorf, atent la acest elogiu nediferențiat al
„societăților industriale”, pune în joc o distincție între „revoluția socială”, identificată de
el cu „revoluția industrială”, și „revoluția politică”, identificată cu „revoluția franceză”.
Apoi precizează: „Totuși, revoluția industrială din Anglia s-a produs mult după revoluția
politică din 1688, în vreme ce revoluția politică din Franța nu a eliberat sub nici un
aspect forțe economice puternice. Dimpotrivă, ea a blocat decenii întregi procesul de
dezvoltare economică modernă din Franța” (Dahrendorf, 1996, p. 13). El va recunoaște
revoluției politice aducerea în prim-plan a fundamentelor societății civile: drepturile
omului și ale cetățeanului, în context subliniind că revoluția socială, adică „revoluția
industrială”, a fost una a „ofertei”, pe când revoluția politică a fost una a „îndreptățirilor”
(Dahrendorf, 1996, p. 22). În cele din urmă, Dahrendorf a respins supoziția lui Raymond
Aron, conform căreia socialismul nu ar fi decât o altă societate industrială, susținând că:
„socialismul nu este o altă societate industrială, ci o metodă de introducere a procesului
de dezvoltare. Socialismul este un fenomen al țărilor în curs de dezvoltare” (Dahrendorf,
1996, p. 142).
În acest context al analizelor sociologice asupra „societăților industriale” se
lansează și formularea „societate postindustrială”, prin Daniel Bell, pe care sociologul
francez Alain Touraine o numește „societatea programată” (Touraine, 1969, pp. 7-38).
În ordinea care ne interesează pe noi, aceea de a fixa structurile și evoluțiile
proprietății funciare și ale economiei agrare într-o perspectivă a analizei socio9logice
asupra macrosocialului, reținem în continuare principiile și dimensiunile societăților
preindustriale, industriale și postindustriale, în viziunea unui sociolog rural (Mendras,
1989, pp. 127-140). Pentru Henri Mendras, autorul memorabilei lucrări La fin des
paysans (1964), cele trei tipuri de societăți se înfățișează prin caracteristicile pe care le
vom prezenta în continuare:
1. Societățile preindustriale se definesc prin:
- nediferențierea dintre familie și întreprindere, nedisocierea producției de
consum;
- existența unor structuri sociale variate (sex, vârstă, înrudire), care organizează
ocupațiile și relațiile interumane; aceste ocupații (păstorit, cules, agricultură cu
plug și tracțiune animală) sunt o moștenire culturală, ele fiind practicate în același
fel și în aceleași condiții din tată-n fiu;
- în societățile preindustriale nu există capital în definiție industrială;
- în modul de gospodărire a bunurilor nu există calcul economic, ci o axiologie
bazată pe valori tradiționale;
- comunitățile societăților preindustriale sunt organizate și funcționează pe un
teritoriu dat; structura economică în aceste comunități este exploatația familială.
Suprafața
Anul Arabil Pășuni Fânațe Vii Livezi
agricolă
1950 10.949,5 8.252,8 816,3 1.516,5 200,5 163,4
1955 9.213,5 7.157,5 524,8 1.213,3 191,2 126,5
1956 8.781,7 6.704,7 546,9 1.203,2 199,4 127,5
1975 7.008,1 5.043,9 469,7 1.179,5 191,4 123,6
1958 6.188,6 4.361,2 404,6 1.107,8 196,0 119,0
1959 3.967,1 2.554,9 313,2 826,0 169,8 103,2
1960 2.630,6 1.543,9 227,9 640,5 129,3 90,0
1961 2.256,2 1.290,5 183,1 604,4 94,4 83,8
1962 885,7 343,2 116,8 381,2 7,4 37,1
1963 872,0 330,8 110,6 387,8 6,8 36,0
1964 1.210,5 440,2 179,6 530,0 8,6 52,1
Sursa: Anuarul Statistic al RPR 1965
„I. Exista o categorie de țărani codași, 2.460.000, adică 74,9%, care aveau pământ
sub 5 hectare, în total 5.535.000 hectare. Categoria aceasta se subîmparte în
codași propriu-ziși, care au între 2 și 5 hectare și duc o viață strâmtorată, apoi în
țărani săraci, care au până la 2 hectare și sunt obligați să recurgă la muncă și
meserii anexe, și muncitori agricoli (pălmași), care n-au decât munca brațelor
pentru a se întreține. Proletariatul rural este în continuă creștere. O parte dintre
muncitorii agricoli au o casă, ogradă și grădină în vatra satului, dar o altă parte nu
au nici atât.
II. Țăranii mijlocași, care aveau între 5 și 20 de hectare, erau în număr de 74.000
de gospodării (22,6%), posedând 6.315.000 ha (32% din suprafața arabilă).
III. Țăranii chiaburi și orășenii proprietari de ferme având între 20 și 100 hectare
sunt în număr de 68.800 de gospodării (2,1%), posedând 2.430 ha (12,2% din
suprafața arabilă).
Clase de
Nr. profesiuni și
Total Bărbați Femei
crt. profesiuni
individuale
Total general 35.535 16.995 18.510
I. Exploatația
32.836 15.540 17.293
solului
1 Proprietari agricoli 7 6 1
Agricultori pe
2 6.674 5.210 1.461
pământ propriu
3 Agricultori arendași 30 22 8
4 Agricultori dijmași 772 592 180
Proprietari și
5 exploatatori de 2 2
mașini agricole
Grădinari
6 1 1
(zarzavagii) patroni
Agenți de cultura
7 4 4
tutunului
Crescători de
8 5 4 1
animale
Administratori,
9 supraveghetori de 13 13
moșie, agronomi
Brigadieri silvici și
10 3 3
pădurari
11 Agenți veterinari 1 1
Muncitori agricoli
12 571 218 353
cu ziua
Argați (muncitori
13 144 144
agricoli)
14 Păzitori de vite 29 23 6
Muncitori în
15 8 5 3
exploatarea solului
Personal de
serviciu la instituții
16 1 1
sau exploatații
agricole
17 Personal domestic 135 20 115
(în exploatația
solului)
Muncitori agricoli
18 auxiliari, membri ai 12.724 3.510 9.214
familiei
19 Întreținuți 11.712 5.761 5.951
II. Industrie
transformare 566 292 274
meserii
Funcționari
administrativi la
20 4 4
întreprinderi
industriale
Fierari, potcovari,
21 35 35
patroni
Alți meseriași
22 2 2
patroni în metal
23 Fierari lucrători 9 9
Alți lucrători în
24 12 12
metal
25 Ucenici mecanici 1 1
Tâmplari, dulgheri
26 23 23
lucrători
Industria primitivă
27 4 3 1
a lemnului – patroni
Tâmplari, dulgheri
28 11 11
patroni
29 Ucenici lemnari 3 3
30 Zidari patroni 2 2
31 Zidari lucrători 2 2
Cărămidari
32 2 2
lucrători
Frânghieri și
33 2 2
plăpumari patroni
Țesători lucrători în
34 9 - 9
fabrici de stofe
Lucrători
nespecializați în
35 21 3 18
fabrici de stofe și
pânzeturi
36 Cizmari patroni 11 11
37 Pieptănari patroni 10 9 1
38 Cojocari patroni 2 2
Croitori, croitorese,
39 23 7 16
țesătoare patroni
Țesători, țesătoare
40 7 7
(covoare) patroni
41 Cizmari lucrători 5 5
42 Croitori lucrători 1 1
Ucenici confecțiuni
43 (cizmari, croitori 2 2
etc.)
44 Măcelari patroni 1 1
45 Morari patroni 10 10 -
46 Brutari patroni 2 2 -
Lăptari producători
47 1 - 1
patroni
48 Morari lucrători 3 3 -
49 Brutari lucrători 3 3 -
Mecanici angajați la
50 5 5 -
morărit
51 Lucrători tipografi 1 1 -
52 Ucenici tipografi 5 5 -
Alți lucrători în
53 întreprinderi 2 2 -
industriale
Personal de
54 serviciu în 5 5 -
întreprinderi
Personal domestic
55 în întreprinderi 5 2 3
industriale
Membrii familiei
56 auxiliari 12 2 10
(pieptănari)
Membrii familiei
57 9 5 4
auxiliari în industrie
58 Întreținuți 300 99 201
III. Credit,
comerț, 818 453 365
transport
Funcționari
administrativi în
59 2 2 -
instituții de credit,
comerț, transport
Contabili și
60 contabili 6 6 -
cooperatiști
61 Băcani 17 16 1
62 Cârciumari 23 23 -
Negustori de
63 diferite articole 13 12 1
manufacturiere
64 Alți negustori 8 8 -
Funcționari
comerciali
65 12 12 -
(vânzători de
prăvălie)
66 Băieți de prăvălie 1 1 -
67 Ingineri 2 2 -
Funcționari
68 11 10 1
administrativi CFR
Conducători de
69 5 5 -
tren
70 Cantonieri, picheri 4 2 2
Mecanici de
71 9 9 -
locomotivă
Fochiști de
72 locomotive și 33 32 1
ungători de mașini
73 Manevranți acari 10 10 -
Lucrători
74 specializați în 11 11 -
metal
Ucenici
75 1 1 -
nespecializați CFR
Lucrători
76 nespecializați și 28 28 -
hamali
Personal de
serviciu în
77 6 6 -
întreprinderi și
instituții
Șoferi de piață pe
78 3 3 -
cont propriu
79 Șoferi angajați 4 4 -
80 Căruțași patroni 3 3 -
Sursa: Golopenția, Anton; Pop, Mihai, „Dâmbovnicul, o plasă din județul Argeș”, în
Sociologie Românească, IV, nr. 7-12, pp. 413-444
În aproximativ aceeași perioadă, 1930-1940, când ocupațiile din plasa
Dâmbovnic, județul Argeș, se înfățișau în structura de mai sus, populația activă
din arealul Munților Apuseni era structurată ocupațional după cum urmează.
Dintr-un total de 205.676 locuitori, din care 107.254 bărbați și 98.422 femei,
ocupațiile erau distribuite astfel: 115.275 agricultori, din care 52.590 bărbați și
62.685 femei. Muncitorii cu ziua (tăietori de lemne, servitori) erau 47.981, din
care 17.470 bărbați și 30.511 femei. Ciubarari erau: 1.819, din care 1.586 bărbați
și 233 femei. Șindrilari erau 631, din care 628 bărbați și 3 femei. Cercuitori erau
811 (bărbați). Bărdași erau 1.657 (bărbați). Rotari erau 218 (bărbați). Spătari
erau 884, din care 389 bărbați și 495 femei. Holoangări erau 1.535, din care
1.532 bărbați și 3 femei. Lingurari erau 134, din care 115 bărbați și 19 femei.
Tâmplari erau 288 (bărbați). Cizmari erau 392, din care 391 bărbați și o femeie.
Cojocari (pieptănari) era 308, din care 237 bărbați și 71 femei. Fauri (fierari) erau
430 (bărbați). Dubălari (pielari) erau 73, din care 71 bărbați și două femei. Băieși
în mine erau 6.502, din care 6.488 bărbați și 14 femei. Spălători de aur erau 145,
din care 103 bărbați și 42 femei. Olari erau 415, din care 323 bărbați și 92 femei.
Lucrători în fabrică erau 1.237, din care 1.200 bărbați și 37 femei. Lucrători la
cherestea erau 1.737, din care 669 bărbați și 68 femei. În serviciile particulare
erau 427, din care 349 bărbați și 78 femei. În serviciile publice erau 1.334, din
care 1.135 bărbați și 199 femei. Comercianți erau 821, din care 655 bărbați și
166 femei. Geamgii erau 996 (bărbați). Alte ocupații: 1.930, din care 1.780
bărbați și 150 femei (Ciomac, Popa-Neacșa, 1936, pp. 204-205).
O stratificare ocupațională a funcționat în comunitățile rurale și în perioada
„cooperativelor agricole” socialiste, în cadrul cărora cercetările sociologice au
identificat „mai multe grupe socioprofesionale în rândurile cooperatorilor: grupa
de conducători la diferite niveluri ale organizației; grupa celor ocupați în activități
administrative; grupa crescândă a celor cu calificări și activități tehnice și
mecanice; grupa celor ocupați în activități agricole; grupa cooperatorilor cu
activitate constantă de-a lungul întregului an și cu câștiguri corespunzătoare
(îndeosebi cei din ramura zootehnică); grupa cooperatorilor pensionari” (Cernea,
1974, p. 161).
Cercetările sociologice ale acelor ani mai înfățișează evoluția populației
active din societatea românească, din care putem reține că, în intervalul 1956-
1966, numărul țăranilor cooperatori a crescut de la 797 mii în 1956, la 4.737 de
mii în 1966, iar cel al țăranilor individuali a scăzut de la 6.152 de mii în 1956, la
700 de mii în 1966. Numărul „meseriașilor” a crescut de la 288 de mii în 1956, la
311 de mii în 1966 (Neamțu, 1976, p. 83).
Pe parcursul anilor 1948-1989, în comunitățile rurale românești, datorită
transformărilor economice, legate pe de o parte de industrializarea urbană și apoi
de mecanizarea agriculturii, dar și de migrația populației din rural în urban,
structura ocupațională a locuitorilor comunităților rurale a cunoscut schimbări
esențiale. În anchete de teren recente (Vedinaș, 1999), am putut astfel identifica,
după declarația respondenților la chestionar, următoarele ocupații: agricultori,
muncitori, pensionari, casnice, șomeri, patroni. Avem deci de a face cu o
stratificare ocupațională specifică societății industriale, ceea ce înseamnă că, în
perioada 1948-1989, în comunitățile rurale românești a avut loc o schimbare
structurală a ocupațiilor, de la cele specifice societății tradiționale, la cele
specifice societății industriale.
Status-urile în comunitățile rurale, adică pozițiile sociale ale indivizilor, se
manifestă într-o structurare relativ simplă. Putem distinge astfel o elită locală
alcătuită din primar și preot, profesori și medici, agronomi și veterinari, după ei
urmând grupul funcționarilor locali: agent veterinar, agent fiscal, agent agricol,
poștaș, asistenți medicali, consilieri locali și, în sfârșit, ceilalți locuitori ai
comunității, care pot fi agricultori, muncitori, pensionari, șomeri. În general
aceștia, atât cei din elita locală, cât și cei din grupul funcționarilor, își asumă și
roluri de fermieri și patroni, de intermediari între comunitatea locală și societatea
înglobantă.
În familia și gospodăria țărănești se distinge ca status în primul rând „capul
de familie”, iar acesta poate fi agricultor, dar și „cântăreț la biserică”, membru în
consiliul local sau vânător emerit (Mendras, 1989, p. 75).
În cadrul familiei țărănești, atât în societatea tradițională, cât și în
societatea industrială, rolurile se constituie diferit pentru bărbat și femeie.
Bărbatul execută lucrările agricole, muncile câmpului mai grele (arat, cosit), în
timp ce femeia „isprăvește” pe lângă casă: hrănirea animalelor, hrănirea familiei,
toate activitățile domestice, între care se distinge creșterea copiilor.
Din punctul de vedere al status-urilor și al rolurilor, comunitățile rurale sunt
grupuri umane omogene, cu disparități minore între elită și „masă”, cu roluri
limitate, structurate tradițional pe diferențe de sex și vârstă.
Direc 197 198 199 199 199 199 199 199 199 199 199
ția 3 9 0 1 2 3 4 5 6 7 8
U⇒U 21,9 19,2 18,2 20,2 24,3 25,5 25,6 26,1 27,4 25,0 26,0
U⇒R 10,8 6,5 3,5 10,1 13,7 14,6 18,4 20,8 23,4 26,8 28,4
R⇒U 42,5 55,4 69,8 50,3 39,2 35,0 30,5 25,1 24,7 22,6 22,0
R⇒R 24,8 18,9 8,5 19,4 22,8 25,0 25,5 28,0 24,5 25,6 23,6
Total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100