Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
-studiu de caz-
Cartea Judecatorilor
Cartea intutulata Judecatori este cuprinsa in continuarea cartii “Iosua”, fiind cea
de-a doua dintre cartile istorice ale Vechiului Testament. Titlul de “Judecatori” isi are
numele de la barbatii ridicati de Dumnezeu pentru a conduce si povatui pe israeliti
la anumite perioade de timp, denumirea ebraica fiind de “sofetim”(judecatori).
Insa textul masoretic nu desemneaza pe nici unul din protagonistii cartii cu titlul
de judecator (shofetz), termenul fiind folosit doar ca verb (jPoïv.. -“a judecat”)
Sophet este numit doar Domnul in cap 11:27 ¹ .
Cartea Judecatorilor se refera la perioada de aproximativ. 400 de ani ², dupa
intrarea poporului lui Israel- condus de Iosua- in Canaan, pana la instaurarea regalitaii
sub Saul. Intervalul se distinge prin tulburarile si luptele prin care planul sfant al
Domnului-in care credinta monoteista in Dumnezeul lui Israel trebuia sa prevaleze in fata
idolatriilor canaanite- se impleteste cu luptele istorice de aparare si desavarsire a
cuceririlor teritoriale desfasurate de Israel. “Într-o scrisoare trimisă revistei „Prodromos”
(1967), filosoful Martin Heidegger descrie această luptă eternă dintre bine şi rău,
simbolizată în imaginea pustiului care ameninţă cetatea, mereu gata să o înăbuşe “³
“ Dar fiii lui Israel au facut iarasi rele inaintea ochilor Domnului.... El i-a dat in
mainile...atunci au strigat fiii lui Israel catre Domnul..”
___________________
1. The Interpreter’s Dictionary of the Bible, ed VIII-a, Abingdon, Nashville, 1980. Cartea “Judges”, p677.
2. majoritatea cercetatorilor moderni afirma ca perioada Jud. se desfasoara de-a lungul sec XII-X iHr.
3. http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la-judecatori-1/
In afara de Abimelec nici un alt judecator nu lasa mostenire titlul sau, care de
asemenea nu era rezervat nici unuia dintre triburile israelite. De altfel, cea mai mare parte
a naratiunii este alcatuita din episoade mai mult sau mai putin independente. Stapanirea
judecatorilor era intrerupta in intervalele de pace, mai lungi sau mai scurte.Se afirma
astazi ca stapanirea lor era adesea paralela1.
Cartea Judecătorilor ne informează asupra unei perioade din istoria lui Israel
despre care nu avem date din nici o altă sursă. Rabinii consideră că autorul cărţii este
profetul Samuel. Cercetatorii moderni susţin că povestirile au fost redactate treptat şi
adunate la un loc abia în vremea monarhiei. După unii, varianta definitivă a cărţii este
datata după distrugerea Ierusalimului din 586 î. Hr2. . In oricare caz, cartea este
recunoscuta atat de traditia iudaica cat si de cea crestina( vezi Fapte 13,20; Evrei 11. 32;
Ps. 82,10;105,34; 97, 8-9).
11:29-31 29 Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul
Gaaladului si al lui Manase, apoi a ajuns pana la Mitpa Gaaladului si de la Mitpa
Gaaladului a plecat asupra Amonitilor. 30 In acel timp a facut Ieftae fagaduinta
Domnului si a zis: << De vei da pe Amoniti in mainile mele, 31 Cand ma voi intoarce
biruitor de la amoniti, oricine va iesi din portile casei mele in intampinarea mea va fi
afierosit Domnului si-l voi aduce ardere de tot>>.
Odata ce Duhul Domnului este peste Ieftae, armata condusa de el poarta o lupta
care trece prin douazeci de cetati, amonitii sunt infranti iar victoria este una rasunatoare.
Intoarcerea lui Ieftae de la lupta marcheaza al doilea moment de interes major
pentru tema noastra: din fata casei sale acesta este intampinat de unicul sau copil, fiica sa.
Aducand-si aminte de fagaduinta facuta, Ieftae jeleste sfasiidu-si hainele, si ii spune fiicei
sale ca a fagaduit-o Domnului. Fara a se impotrivi, ea ii cere tatalui un ragaz de doua luni
pentru a merge cu prietenele sale in munti ca sa isi planga fecioria. Dupa aceasta vreme,
Iftae isi implineste fagaduinta, iar momentul ramane in pomenirea femeilor din Israel,
scriindu-se ca in fiecare an acestea isi re-aminteau jertfa fiicei lui Ieftae, plangand-o timp
de patru zile.
11:34-40 34 Dupa aceea a venit Ieftae in Mitpa la casa sa si iata ca fiica sa i-a iesit in
intampinare cu timpane si jocuri; aceasta era singurul lui copil, caci el nu mai avea nici
baieti, nici fete. 35 Si cand a vazut-o el, si-a sfasiiat haina si a zis: <<Ah, fiica mea! Tu
m-ai rapus si esti dintre cei ce-mi tulbura biruinta. Eu mi-am deschis gura inaintea
Domnului si nu ma voi putea lepada!>>. 36 Iar ea a zis catre el:<< Tatal meu, daca tu ti-
ai deschis gura pentru mine inaintea Domnului, fa cu mine ceea ce a rostit gura ta, de
vreme ce Domnul a savarsit prin tine razbunarea impotriva Amonitilor, vrajmasii tai!>>
37
Apoi a zis iarasi catre tatal sau: << Iata numai ce sa-mi faci: Lasa-ma doua luni, sa
ma duc sa ma sui pe munte si sa-mi plang fecioria cu prietenele mele!>> 38 Atunci el a
zis: <<Du-te!>> Si a lasat-o doua luni. Si s-a dus cu prietenele sale si si-a plans
fecioria in munti. 39 Apoi dupa trecerea celor doua luni ea s-a intors la tatal sau si acesta
a facut cu ea cum fagaduise; si ea n-a cunoscut barbat. 40 Si s-a facut obicei in Israel, ca
in fiecare an fiicele lui Israel sa mearga sa planga pe fata lui Ieftae Gaaladiteanul patru
zile pe an.
Din capitolul 12 aflam despre a doua lupta pe care razboinicul judecator Ieftae o
poarta cu efraimitii, precum si faptul ca acesta a fost judecator in Israel timp de sase ani.
Pentru o mai ampla intelegere a temei lucrarii, in cele ce urmeaza voi incerca o
scurta incursiune in lumea religioasa a israelitilor si a popoarelor vecine, o analiza a
sacrificiilor si a simboliticii lor religioase, voi face cateva precizari legate de
reglementarile privind sacrificiile rituale in Vechiul Testament, precum si o abordare –pe
care o consider nu de mai putina importanta- a ratiunilor psihologice ce ar fi mijlocit atat
efectuarea juramantului lui Ieftae cat si implinirea lui.
Ne vor interesa desigur, afirmatiile si argumentele celor ce au atins acest subiect
inainte; vom vedea ca acestia s-au distins in genere in doua categorii, care pe de o parte
afirma sensul propriu (istoric) al jertfei facute de Ieftae, pe de alta un sens figurat. Ne
vom ocupa de ambele perspective, urmand ca in final sa ne orientam si din perspectiva
metodei tipice de interptretare a Scripturii, in lumina istoriei teologizate a Sf Maxim
Marturisitorul. Nu imi propun ca prin aceasta lucrare sa incerc sa ofer o solutie definitiva
sau sa emit o concluzie hotarata in ce priveste subiectul din tema, ci o elaborare coerenta,
sintetetica si pe cat se poate cuprinzatoare, a elementelor ce ar putea calauzi mai bine
citititorul spre o intelegere obiectiva a problemei in cauza.
Principala problema cu care se confruntau judecatorii lui Israel isi avea obarsia in
sincretismul religios ce luase contur in toate triburile israelite odata ce s-a savarsit
contactul cu mediul canaanit 1. Pentru aceasta, Domnul ii dadea in mainile ne-
credinciosilor. Caracterul profund religios al actiunilor militare ale judecatorilor este
marturisit de faptul ca oricare deznodamant era atribuit lui Iahve.
In contextul nou al vietii in teritoriul Canaanului, iahvismul are de suferit:
„evreii vor intra sub influenta caananitilor, incontestabil superiori in ceea ce priveste
civilizatia materiala si cultura. Aceasta influenta se va face simtita si pe plan religios, cu
toata superioritatea evreilor din acest punct de vedere. Religia canaanitilor, cu sarbatorile
ei zgomotoase, insotite de muzica si dans, cu sacrificii spectaculoase si cu prostitutia
sacra, i-a atras pe evrei. S-a ajuns astfel la un sincretism religios, la o religie populara, in
cadrul careia evreii adorau divinitatile canaanite alaturi de Dumnezeul parintilor lor.”2
Exemplul judecatorului Ghedeon este indeosebi graitor in acest caz; in curtea casei sale,
tatal lui ridicase un jertfelnic zeului Baal, langa un copac inchinat zeitei Astarte, iar
Ghedeon indeplineste porunca Domnului de a-l darama, noaptea, de teama oamenilor din
cetate ( Jud. 6, 25-27)3.
Dar cine erau acesti zei canaanti, si ce fel de slujire pretindeau?
1
“canaaniti” este o denumire generica data de Vechiul Testament tuturor populatiilor semite din Palestina
dinaintea sosirii evreilor.
2
Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 1997
3
Astarte este mentionata aici in traducerea CNS, ea apare si in textul masoretic si KJV
Enil –dupa numele semit Bel (Baal= domn)- era zeul pamantului si al oamenilor.
Se considera ca locuieste pe muntii inalti, care fac legatura intre (zeul)Pamant si
(zeul)Cer. Ca stapan al oamenilor, hotara soarta lor si ceasul mortii
Istar, numita in Vechiul Testament Astarte, era cea mai populara zeita a
panteonului babilonian. Era o zeitate complexa, care coborase in lumea subterana a
mortilor, motiv pentru care putea desface vraji si putea aduce iertarea de pacate. Este a
treia zeita din marea triada cosmica babiloniana: Sin (Luna), Shamash (Soarele), Iştar
(Venus). Ea avea mai multe atributii, dintre care cele mai importante erau acelea de zeita
a fecunditatii si a razboiului. Primea un cult orgiastic la templu, prin prostituarea
preoteselor. Preotii, in timpul ceremoniilor sacre, putrau un vesmant lung, de obicei de
culoare rosie, pentru a inspaimanta pe demoni(sic).
Prostituarea cu caracter religios isi are radacinile in practicile magic-oculte menite
sa asigure sporirea fertilitatii prin mijloace vrajitoresti la nivel demonistic. In acest
context, divinitatea este venerata ca forta vitala misterioasa in natura si reprezinta o forma
caracteristica de veneratie a societatilor arhaice de tip agricol. Acest tip de sacrificiu era
important in Babilonia, unde era stipulat chiar in lege- in codul lui Hammurabi( 178-
182,187).1 La randu-i , lui Hammurabi ii vor fi fost dictate cele 282 de paragrafe ale legii
de catre zeul solar Samas, fiul lui Sin, zeu al lunii . Demn de remarcat, in comparatie cu
religia iudaica, in gandirea si mitologia babiloniana lumina se naste din intuneric si ziua
din noapte, astfel ziua se socotea de la apusul soarelui. Probabil pentru ca Sin, ca zeu al
lunii, stabilea impartirea timpului in zile, luni, si ani.;tot el da si lua coroana regilor.
Preotii , impartiti in categorii, se ocupau de muzica sacra, astrologie si
interpretare a viselor, precum si de vrajitorie si mantica, care la asiro-babilonieni s-a
bucurat de cea mai mare poularitate intre populatiile orientului antic.
In privinta sacrifiicilor rituale aduze zeilor, un element intalnit atat la iudei cat si
la canaaniti este acela ca animalul sacrificat trebuia sa fie de parte barbateasca si fara
meteahna. De asemenea asiro-babilonienii nu erau o populatie fara frica de zei, ei
cunoscand sentimentul pacatului si a nevoii de impacare, in corespondentele particulare
fiind intalnita des formula „ma rog in toate zilele”. 2
Acum incepem sa intelegem contextul vietii iudeilor veniti din exod in Canaan;
imi pare important de remarcat „disparitia” din peisaj al Chivotului Legii, care asigura in
perioada exodului prezenta puternica si infricosatoare a Insusi Domnului. Este chivotul
care il ucide pe loc pe cel nevrednic pentru o simpla privire(I Reg, 6, 19) si
binecuvinteaza pe cei vrednici. Pe langa acestea, chivotul din Cortul Sfant in vremea
exodului servea si ca centralizare a cultului, lucru ce in vremea judecatorilor nu se
intampla, ca si cum –indraznesc sa spun- israelitii erau pusi la incercare. De aceea, in
aceasta perioada jertfele sunt aduse in locuri devenite sacre; acum sanctuarele incep sa
semene cu modelele canaanite.
Daca asa stau lucrurile in perioada pseudo-anarhica a judecatorilor, nici
monarhia nu reuseste sa se curete de influenta zeilor straini. In vremea lui Solomon, dupa
o lunga si glorioasa domnie, apostazia patrunde in curtea regala; inima regelui este
1
Walter Bichrodot- Old Testament Library, “Theology of the Old Testament (vol 1), p133
2
Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 1997,p 7
„smintita de femei” (III Reg. 11,3) si acesta acepta cultele sotiilor sale straine, construind
sanctuare pt Moloh si Astarte(III Reg, 11, 5), astfel incurajand idolatria in popor.
Mai mult, influenta feniciana asupra iudeilor este indicata si in versetul 35, cap
32 a cartii lui Ieremia, pe care, pentru continutul ei -poate inedit pentru unii-o voi reda in
intregime:
Au facut locuri inalte lui Baal in valea fiilor lui Hinom, ca sa treaca prin
foc pe fii si fiicele lor in cinstea lui Moloh, ceea ce Eu nu le-am poruncit, nici prin minte
nu Mi-a trecut ca ei vor face aceasta uraciune, ducand in pacat pe Iuda”
9
Cand vei intra tu in pamantul ce ti-l da Domnul Dumnezeul tau, sa nu te
deprinzi a face uraciunile pe care le fac popoarele acestea. 10 Sa nu se gaseasca la tine
de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc,nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor,
sau fermecator, 11 nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici cei ce graiesc
cu mortii. 12 Caci uraciune este inintea Domnului tot cel ce face acestea si pentru aceasta
uraciune ii izgoneste Domnul Dumnezeul tau de la fata ta. 13 Iar tu fara prihana sa fii
inaintea Domnului Dumnezeului tau;
Deut 18, 9-13
Chiar si acceptand varianta redactarii tarzii a Deut. si Lev. nu am gasit nici o urma
in istoria iudaica unde imolarea sa fie practicata in cadrul cultului; precum am aratat si in
capitolul anterior, jertfa umana in Israel apare ori din cauza coruperii religioase, ori din
motive extra-ordinare, ori spre divina pedepsire a poporului.
Epoca profetilor va insemna si pentru sacrificii o reforma. Practicarea strict
formala, uneori amestecata cu obiceiuri pagane, ii va face pe profeti sa graiasca impotriva
superficialitatii iudeilor fata de jertfa. Este momentul in care se aminteste necesitatea
accentuata de a porni jertfa din plan interior: „ Ascultarea este mai buna decat jertfa si
supunerea mai buna decat grasimea berbecilor” (I Reg. 15:22). Isaia 1, 11-17 vorbeste
despre dezgustul pe care Domnul il are pentru jerfele pur exterioare, chemand poporul la
dreptate.
Spre deosebire de alte religii, conceptia iudaica despre sacrificii nu se identifica
si cu ideea de religie. Sacrificiile nu sunt considerate ca un scop in ele insele, ci ca un
mijloc simbolic spre o anumita tinta, anume a dobandirii sfinteniei. 1
Am vazut mai sus maniera sacra in care Iahve „taie” legamantul cu Israel prin
Avraam. Important de adaugat e ca legamantul se petrece sub semnul supunerii si
credintei lu Avraam. Exista deci o stransa legatura intre supunerea credincioasa si
legamantul lui Dumnezeu. Iar daca Domnul face un legamant cu omul si se angajeaza pe
Sine sa-l duca la capat, oare cu cat mai mult este omul dator sa implineasca ceea ce ii
fagaduieste lui Dumnezeu? Aici este ratiunea prevederilor veterotestamentare cu privire
la legamant. Daca in cazul fagaduintelor intre oameni poruncile nu sunt foarte rigide, ci
exista alternative de scapare, in cazul fagaduintelor facute lui Dumnezeu, Num. 30,3
avertizeaza pe cel ce fagaduieste ca a pus „legatura asupra sufletului sau”, si este dator
sa-si implineasca juruinta pana la ultima litera rostita:
Pr Ioan Usca ne spune2: Făgăduinţele nu erau obligatorii în Israel, dar, odată făcute,
trebuiau duse la îndeplinire. Făgăduinţa este, de obicei, condiţionată, având caracterul
unui contract între om şi Dumnezeu; primul exemplu de acest fel ni-l oferă Iacob
(Facerea 28, 20-22)
Mai cu seama important este ceea ce gasim in Levitic, cap. 27, care se ocupa in
special de ceea ce omul va afierosi Domnului. Aici ni se da de inteles ca orice a promis
un om cu juramant Domnului, este lucru ce se sfinteste, iar fagaduinta nu poate fi calcata.
28
Toate cele afierosite, pe care omul cu juramant le da Domnului
din ale sale,- fie om, fie dobitoc, fie tarina din mosia sa,-nici nu se
rascumpara, nici nu se vand. Tot ce este afierosit cu juramant
este sfintenie mare a Domnului.
29
Orice om afierosit cu juramant nu se rascumpara,
ci trebuie sa se dea mortii.
2
Pr Ioan Usca, “Comentarii la Judecatori”: http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la-
judecatori-1/
Analiza pe text a ratiunilor legamantului si a savarsirii jertfei de catre Ieftae
1
Pr Ioan Usca, “Comentarii la Judecatori”: http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-la-
judecatori-1/
11 Şi Iefta a pornit cu bătrînii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui, şi l-a
aşezat căpetenie, şi Iefta a spus din nou înaintea Domnului, la Miţpa, toate cuvintele pe
cari le rostise. (CNS)
Din acest moment, viata lui Ieftae sufera o schimbare surprinzatoare, fata de
contextul in care se aflase cu putin timp in urma. Gaaladitii il primesc ca un conducator,
dar si asteptarile sunt pe masura. Urmeaza schimbul de solii diplomatice intre regele
Amonitilor si Ieftae(11, 16-26), de care am pomenit mai sus, unde vedem un Ieftae ferm
pe pozitia sa, desavasit in cunoasterea trecutului poporului sau si in arta diplomatiei.
Momentul cand Ieftae porneste in drum la lupta este momentul in care acesta
rosteste un juramant de care nu se va putea dez-lega mai tarziu.
29
Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul
Galaadului si de la Mitpa Galaadului a plecat asupra Amonitilor. 30 In acel timp a facut
Ieftae fagaduinta Domnului si a zis:” De vei da pe Amoniti in mainile mele, 31 Cand ma
voi intoarce biruitor de la Amoniti, oricine va iesi din portile casei mele in intampinarea
mea va fi afierosit Domnului si-l voi aduce ardere de tot.”
De ce ar face Ieftae acest legamant pe drum, asa cum specifica Biblia, si nu in alt
moment?
Nu de putine ori in vietile oamenilor acestia isi ascund emotiile prin contrariul lor. In
spatele fermitatii pe care o arata Ieftae in dialogul cu regele Amonitilor rezida cu
siguranta o presiune imensa. Pentru Ieftae era uluitor sa priveasca la cat de repede drumul
vietii sale cunoscuse o asemenea schimbare de macaz. El se afla intr-un moment crucial
al timpului sau in lume. De altfel, drumul pe care acesta porneste spre batalia vietii sale,
prin tinutul copilariei, prilejuieste si o recapitulare a drumului vietii traite pana acum,
drum ce se opreste si avanseaza literalmente cu fiecare pas al sau, spre un viitor despre
care nu poate stii cu siguranta decat ca va aduce cu sine o lupta si sange. Apoi, reflectand
la acest drum si lasandu-se coplesit de importanta pasilor pe care ii face, Ieftae avea sa se
teama de eventualitatea unui deznodamant nefericit...
Experienta unei astfel de tensiuni este familiara pentru cei mai multi dintre noi.
Acest sentiment angoasant de nesiguranta poate fi prilej de pocainta, dar si de ispita. Este
poate si un moment de indoiala in cazul acesta. In filmul testament al regizorului ortodox
Andrei Tarkovski intalnim o situatie asemanatoare. In pragul unei catastrofe atomice
planetare, Alexander ii fagaduieste lui Dumnezeu sa-I jertfeasca tot ce are mai scump:
familia ,copilul pe care il iubeste, propriul suflet-pentru mantuirea lumii. Ca obiect al
ofrandei, el alege casa.. Casa, care simbolizeaza salasul sufletului, este oferita prada
flacarilor1.
1
Elena Dulgheru- “Tarkovski- Filmul ca rugaciune”,p 96
Omul, recunoscandu-si neputinta, este dispus sa ofere, intr-o forma sau alta, tot ce
are mai de pret in schimbul ajutorului divin. Ca si in cazul lui Alexander, si in situatia lui
Ieftae se asteptau lucruri mari de la Dumnezeu, ceea ce determina ca si cel in postura de a
fi ajutorat sa ofere ceva de mare pret Domnului. Aceasta este o ratiune tipic umana, care
uneori are un substrat de mita. Pentru Ieftae nu existase o aparitie clara, divina , cum
vedem ca se intampla in cazul lui Ghedeon (Jud. 6,11),care sa il aleaga judecator in
Israel, insa credinta il asigura de prezenta si ocrotirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, in
acel moment al drumului, tradat de emotii, Ieftae simte nevoia sa fagaduiasca Domnului
un „cadou”,daca va da pe Amoniti in mainile sale.
Odata ce are loc victoria, Ieftae trebuie sa fi trait un sentiment de usurare
eliberatoare, victoria impotriva amonitilor avand pentru el si o semnificatie la nivel
personal. Sarbatorirea victoriei si felicitarile pe care acesta le va fi primit poate ca nici nu
i-au dat vreme sa isi aduca aminte de fagaduinta facuta, pana in momentul in care ajuns
in sat -unde este evident ca se sarbatoreste- o va vedea pe fiica sa iesind din fata casei
sale, in intampinare , “cu timpane si jocuri”(11:34). Din nou, arta naratorului este
deosebita: el ne-a redat in cateva cuvinte intocmai momentele chie ale povestirii, lasand
ca dincolo de ele sa fie descoperite fragmentele neesentiale pentru textul sau, pe care
altfel ni-l infatiseaza ca un martor sump la vorba.
Acelasi stil este pastrat de autor si in continuare; pentru el, lucrurile par clare si
simple. Ieftae este luat prin surprindere de aparitia fiicei sale, iar primele vorbe pe care le
spune sunt surprinzatoare pentru cineva care nu cunoaste situatia in care Ieftae se afla.
„Ah, fiica mea! Tu m-ai rapus si esti dintre cei ce-mi tulbura biruinta.”(11:35)
Lumea lui Ieftae sufera inca o schimbare brusca; sarbatoarea se transforma in jale,Ieftae
isi sfasie hainele si trebuie sa-i spuna fiicei sale ca s-a jurat Domnului pentru ea.
Foarte important de remarcat aici mi se par doua lucruri: intai, reactia fiicei sale nu
numai ca ne este prezentata ca fiind una de supunere imediata, ci ea chiar aproba
deznodamantul la care are sa fie supusa. In al doilea rand, raspunsul ei este formulat
intocmai in concordanta cu porunca pentu fagaduinte din Num.30.3.
Omul care va face fagaduinta Domnului sau se va jura cu juramant, punand legatura
asupra sufletului sau sa nu-si calce cuvantul, ci sa indeplineasca toate cate au iesit din
gura lui.” - Num. 30,3
36
Iar ea a zis catre el:<< Tatal meu, daca tu ti-ai deschis gura pentru mine inaintea
Domnului, fa cu mine ceea ce a rostit gura ta, de vreme ce Domnul a savarsit prin tine
razbunarea impotriva Amonitilor, vrajmasii tai!>> (Jud 11:36)
Ea isi roaga tatal sa-i ingaduie un ragaz de doua luni in care sa meraga in munti cu
prietenele sale pentru a-si plange fecioria. Ieftae se invoieste, iar dupa ce se implinesc
cele doua luni autorul ne scrie ca a facut cu ea dupa cum fagaduise, iar fiica sa trece la
Domnul ca fecioara. Acest eveniment dureros va ramane cu siguranta in amintirea
localnicilor Galaadului, care vor pomeni jertfa fiicei lui Ieftae in fiecare an(11:40)
Deznodamantul jertfirii fiicei lui Ieftae este prezentat intr-un con de umbra, desi la
prima vedere lasa in mod clar de inteles ca aceasta a fost adusa ardere de tot. Nu ne
putem apropia prea mult de acest subiect fara sa ne gandim la iconomia Domnului pentru
fiecare suflet in parte, si nu putem stii cu precizie de ce i se intampla cuiva un lucru
anume. Insa povestirea aceasta ramane in ochii celor ce nu participa direct la ea ca o pilda
despre chibzuinta, neputinta omeneasca, fagaduinta si credinta.
Dintre cei care de-a lungul vremii s-au apropiat de subiectul jertfirii fiicei lui Ieftae,
cei mai vechi dintre ei nu si-au pus problema ca aceasta sa nu se fii intamplat. Dintre ei
mentionam pe Iosif Flaviu (Antichităţi, V, 7, 10), Talmudul, Origen, Sfântul Efrem
(Sirul), Sfântul Ioan (Gură de Aur), Sfântul Ambrozie (al Milanului), Fericitul Ieronim şi
Fericitul Augustin, Toma de Aquino, iar dintre cei noi: Vigoroux, Hummelauer, Zapletal,
Lagrange, Hetzenauer. . Jertfirea în sens impropriu o susţin iudeul R. I. Kimchi (sec.
XII), Nicolau Lyranul (sec. XIV), Ubaldi, Cornelly, van Hoonecker, Szchokke şi alţii. 1.
Sustinatorii sensului figurat al jertfei afirma ca aceasta a constat in consacrarea fecioriei
fiicei lui Ieftae pentru a servi la templu. In cele ce urmeaza ne vom ocupa de argumentele
celor doua parti.
Sustinatorii sensului improriu si-au bazat in unele cazuri argumentul pe baza
laudelor din(I Regi 12, 11; Evrei 11, 32), pe care le-au socotit incompatibile dacă Ieftae
ar fi săvârşit o (astfel de) nelegiuire. Insa epistola catre evrei isi intemeiaza laudele pe
credinta ce a mijlocit succesul judecatorilor si nu pe un act savarsit in alt context.
32. Si ce voi mai zice ? Caci timpul nu-mi va ajunge, ca sa vorbesc de Ghedeon, de
Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel si de prooroci,
33. Care prin credinta au biruit imparatii, au facut dreptate, au dobandit fagaduintele,
au astupat gurile leilor, (Ev. 11, 32-33)
1
Studiul Vechiului Testament, EIMBOR, 1985,p 173-174
un animal care sa-i iasa in intampinare. Chiar si in acest caz, acest argument nu exclude
jertfa fiicei.
O alta polemica s-a ivit din interpretarea versetului 29:
29
Atunci a fost peste Ieftae Duhul Domnului si a strabatut Ieftae pamantul Gaaladului si
al lui Manase, apoi a ajuns pana la Mitpa Gaaladului si de la Mitpa Gaaladului a plecat
asupra Amonitilor.
S-a pus intrebarea daca juramantul a fost facut „in duh” si daca Duhul Domnului ar
fi ingaduit savarsirea jertfei. Cum aratam in prima parte a referatului, autorul afirma acest
lucru in mai multe cazuri in cartea Judecatorilor, dar de fiecare data este urmat de o
actiune ce urmareste scopul eliberararii poporului din pericol strain, si nu o decizie libera
sau personala a celui in cauza. Trebuie sa tinem cont ca inainte de a fi judecator sau ales
al Domnului si Ieftae a fost inainte de toate un om, cu libertate de decizie, ca oricare altul.
Chiar si aflandu-se in Duh, el poate hotari liber. Mai cu seama , nu putem ca oameni sa
cerem socoteala Duhului Domnului.
In literatura rabinica Ieftae este comentat cu ironie din pricina fagaduintei
nesabuite. Rabinii pun accentul pe faptul ca acesta putea evita jertfirea conform Lev. 27
1-8, contribuind cu o suma de bani la templu, desi acest fragment din Levitic pare a fi o
adaugire ulterioare timpului judecatorilor, mai ales pentru ca versetele din care am citat
mai inainte (27, 28-29) contrazic intru totul aceasta poibilitate. In aceeasi nota rabinica se
incadreaza si istoricul Iosif Flaviu.
Vechiul Testament nu emite atat pretentiile unei cronici istorice a poprului israelit,
cat ale unei istorii teologizate, unde fiecare actiune are loc in prezenta Domnului.In
epistola I catre Corinteni a Sf Apostol Pavel acesta scrie despre doua nivele de intelegere
umana, unul „trupesc” si altul spiritual. Acelasi lucru se poate spune si despre scrieirile
Scripturii, anume ca un singur text poate avea atat un sens literal, cat si unul duhovnicesc,
tainic.Valoarea pedagogica a Vechiului Testament sta mai ales in caracterul tipologic al
acestuia. Duhul Sfant a dat Vechiului Testament un sens profetic sau figurativ, care
rezulta fie din relatarea insasi, fie din maniera de a relata.Typos , derivat dintr-un verb
grecesc, inseamna : a taia, a sculpta, a imprima. Typos este o schita gravata in piatra, un
model dupa care se executa o opera de arta, un chip abia conturat, schitat, care apoi
devine obiectul de arta terminat, desavarsit de mana sculptorului, anume antitipul.
Tertullian vorbind despre raportul dintre tip si antitip ne spune: „Niciodata
umbra nu exista inaintea corpurilor, nici copia nu precede originalul”1, asemeni mitului
pesterii lui Platon. Tipologia nu este o exegeza a textelor biblice, ci ea este o interpretare
teologica a realitatilor veterotestamentare, in interdependenta cu sensurile literale.
1
Pr asistent Vasile Mihoc- Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10, 1-11, MO.......P274
In Vechiul Testament, anumite evenimente, obiecte ,fiinte si persoane, in afara de
semnificatia lor proprie, prefigureaza o realitate superioara, divina. Prefiguratia este acest
raport de analogie care exista, in cadrul planului de mantuire a lumii, intre doua categorii
de lucruri1.” Lucrurile Vechiului Testament sunt umbra, cele ale Noului Testament sunt
chip, iar cele viitoare sunt adevar”, va spune Sf Maxim Marturisitorul.
Un distih mnemotehnic din evul mediu (sec. 13), care îi aparţine lui Augustin de
Danemarca, spunea:
Şi interpretarea ebraică are la bază patru sensuri, numite după iniţiale – ַּפְרֵּדסpardes
(„paradis”):
„Ieftae închipuieşte persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Aceluia. Căci
precum Ieftae era născut dintr-o desfrânată şi a fost alungat dintre ai lui, iar ieşind a
luptat şi a biruit pe duşmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din
familia sa, care-l va întâmpina la întoarcere, la fel şi Domnul, născându-Se după trup
din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că S-a făcut semănătorul
propriului Său trup, alungat fiind de cei ce socoteau a fi Iudei şi biruind în războiul cel
pentru noi, a adus trupul Său propriu lui Dumnezeu şi Tatăl lui. Fiindcă Ieftae se
tălmăceşte deschizătura lui Dumnezeu „3
1
Pr asistent Vasile Mihoc- Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10, 1-11, MO.......P275
2
Alexandru Mihaila- Introducere in studiul Vechiului Testament, v. 3.0, p 25
3
Calinic Botosaneanu- “Biblia in Filocalie”, ed. Trinitas 1995
Bibliografie:
Biblia -EIMBOR 1975- din care au fost extrase citatele biblice ale referatului
-de la Blaj 1795
-CNS
-KJV
5.The Interpreter’s Dictionary of the Bible, editia a VIII-a, Abingdon, Nashville, 1980,
Judges
6. Pr Ioan Usca, Comentarii la Judecatori, http://ivanuska.wordpress.com/2009/01/24/comentarii-
la- judecatori-1/
7.Old Testament Library, Theology of the Old Testament vol I, Walther Bichrdot
11. Tarkovski, Filmul ca rugaciune- Elena Dulgheru, ed. Arca Invierii, editia a IIIa ,2004
12. Valoarea religios morala a jertfelor in Vechiul Testament, MO, XXIX, 1977, nr 10-12
13. Sensul tipic al Vechiului Testament dupa I Cor. 10,1-11 Vasile Mihoc, MA,
XXI(1976), nr 4-6
14. Vicentiu Pal, “Teme din istoria religiilor pentru invatamantul liceal”, 1997