2010

EUROLAND –
TRECUT,
PREZENT ŞI
VIITOR

Olescu Isabella Cristiana (Sima)

Anul I, FR, Specializarea “Economie şi afaceri
internaţionale”
5/21/2010
 CUPRINS:

I. MONEDA UNICĂ A UNIUNII EUROPENE ....................................................... pag.2

I.1. Euro – proiect şi realitate ..................................................................................... pag.2
I.2. Avantajele şi costurile trecerii la moneda unică .................................................. pag.7
II. PROVOCĂRILE ACTUALE ALE EUROZONE ............................................... pag.9
II.1. Criza din Zona Euro şi viitorul extinderii Euroland ........................................... pag.9
II.2. Permanenta luptă dintre Euro şi Dolar ............................................................... pag.11
III. MONEDĂ MONDIALĂ LA ORIZONT? ………………………………........... pag.13
III.1. Propunerea SUA – stoparea deprecierii dolarului ............................................. pag.14
III.2. Propunerea Rusiei – moneda unei lumi unite .................................................... pag.14
III.3. Propunerea Chinei – un coş pag.15
valutar ...................................................................
III.4. Propunerea BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China) .......................................... pag.15
CONCLUZII ................................................................................................................ pag.1
6
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... pag.1
7

2
 I. MONEDA UNICĂ A UNIUNII EUROPENE

I.1. Euro – proiect şi realitate

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (UEM) este o înţelegere între naţiunile

europene participante cu scopul de a împărtăşi o monedă unică, euro, şi o politică economică
unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală. Actualmente, sunt 27 State Membre cu
nivele de integrare variate în UEM. Şaisprezece State Membre au adoptat moneda euro:
Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta,
Olanda, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Spania. Alte trei State Membre, Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia, îşi cântăresc planul în privinţa adoptãrii monedei euro. Alte opt State
Membre, Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în
stagii diferite ale adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în
următorii zece ani.1
La izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, majoritatea monedelor din ţările
industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în
sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizările câtorva
monede europene au condus politicienii europeni la căutarea unei soluţii de redresare a acestui
dezechlibru printr-o integrare economică între naţiunile europene.
Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate încă din 1969 cu
Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice
Europene (CEE). Aceasta a fost urmată mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi
de guvern în Haga pentru a planifica crearea unei Uniuni Economice şi Monetare. Procesul a
fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a
Preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi după criza petrolului din 1972.
Între timp, CEE a crescut incluzând în prezent, aşa cum s-a arătat mai sus, şaisprezece state,
multe dintre ele fiind ezitante să renunţe la propriile monede naţionale.
Actualmente, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care
corespund fazelor istorice ale dezvoltării UEM.
Faza I
La începutul deceniului al şaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale şi a
lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de
evenimente de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre.
Din acest considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit
obiectivele şi etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, uniunea monetară avea
drept scop „convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea
fluctuaţiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţii şi cursurilor valutare şi
completa liberalizare a fluxurilor de capital.”2
Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită
conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la
bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de înfiinţare a unei instituţii monetare comune
şi de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar.
În 1979 Sistemul European Monetar (SEM) a fost stabilit pentru a crea o legătură între
monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. A creat Mecanismul
1
http://www.eu4journalists.eu/index.php/dossiers/
2
Werner P, B.H. Ansiaux, G, Broourwers, B. Chappier, and others, Report to the Council and the
Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin II,
1970, citat în Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, ed. Luceafărul, Bucureşti, 2002, pag. 162.

3
European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat
Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a
valorii de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor
monedelor participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a fost
apreciată în acord cu mărimea economiilor Statelor Membre.
În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a crescut mult mai apropiată de cea a
vecinilor, dând formă la ceea ce mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul
internaţional în Piaţa Unică Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb –
în ciuda stabilităţii relative introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe
care le-a adus aceasta. Crearea monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică,
şi astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în atenţia forului.
Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în
februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între
Statele Membre ale UE şi să stabilească scopul pieţei comune europe. În 1989, au fost schiţate
planuri pentru a realiza UEM în 3 stadii. Deşi procesele stadiului I au început cu SEM în
1979, prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de schimb au fost
înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga CEE. În 1992, cele trei faze
prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la
Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei comune.
În fapt, aceasta a transformat CEE în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de
membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente.
Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993.
Mai târziu în acelaşi an, al doilea criteriu a fost creat de Consililul European la Copenhaga, şi
anume prin crearea „Criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale
Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidată,
mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost, de asemenea, clarificate şi de legislaţia UE şi
prin decizii ale sistemului judiciar european, de-a lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu cel al unei ţări candidate care înainte
de aderarea la UE trebuie să întrunească Criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes
schimbarea numelui ECU în „Euro”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o
perioadă tranzitorie între introducerea euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.
În a doua fază a UEM, Institutul Monetar European (IME) a fost stabilit ca un
predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din
Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II,
care ar succeda Sistemului Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul
următor Consiliul European de la Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda
euro în 1999 şi astfel Banca Centrală Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii
monetare a Uniunii Europene şi supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor
Centrale – bănci naţionale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale
Europene, de a emite monedă şi de a asista ţările euro iniţiale în realizarea criteriului de
convergenţă.
A doua fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a
aderat intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta
euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizicã, cu ratele de schimb ale
monezilor pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998.
Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat
în acelaşi mod cu originalul ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca
Centrală Europeană a început implementarea unei politici monetare unice, cu asistenţa
4
Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru, şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la
Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat
că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie
2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia.
A fost folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate
sigure cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut
în conturile bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească
„Criteriile de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht 3. Criteriile includeau cinci
cerinţe:
• Valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;
• Ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor
mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;
• Inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi
mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);
• Datoria de stat trebuie să fie sub 60% din Produsul Intern Brut (sau să fie apropiat
acestei ţinte);
• Deficitele bugetare să fie sub 3%.
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde
de bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monezi au
fost bătute utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursa din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au
câştigat, promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o
astfel de schimbare masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi
nefondate. Automatele bancare au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul
nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva zile.
A treia fază a dezvoltării UEM poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a
aderat la ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la
Zona Euro.
Numele euro a fost adoptat oficial pe 16 decembrie 1995, iar moneda însăşi a intrat pe
pieţele internaţionale pe 1 ianuarie 1999, înlocuind aşa-numita unitate monetară europeană
(ECU), iar apoi, pe 1 ianuarie 2002 a fost introdusă în circulaţie, înlocuind în cele din urmă
monedele naţionale din Zona euro.
Un euro este divizat în 100 de cenţi, numiţi şi centime în ţările vorbitoare de limbi
romanice sau leptó (λεπτό) în Grecia.
În prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia şi Spania. Aceste ţări sunt numite frecvent "Zona euro" sau "Euroland".
Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican folosesc de asemenea euro, deşi nu sunt în
mod oficial membri euro, nici măcar membri ai UE. (Au folosit înainte monede care au fost
înlocuite prin euro.) Dintre acestea, Monaco, San Marino şi Vatican şi-au creat propriile
monede, cu propriile simboluri naţionale pe spate. Andorra foloseşte monede franceze şi
spaniole, de vreme ce au folosit francul francez şi peseta spaniolă ca şi monede ale sale.
Aceste ţări folosesc euro datorită unor înţelegeri cu statele membre UE (Italia în cazul
principatului San Marino şi oraşului Vatican, Franţa în cazul principatului Monaco), aprobate
de către Consiliul Uniunii Europene.

3
În opinia unor analişti, criteriile de convergenţă au fost inventate mai degrabă din considerente de natură
politică decât economică, pentru a conferi statutul de uniune monetară clubului select care este Uniunea
Europeană.

5
 Muntenegru şi Kosovo, care au folosit marca germană drept monedă a lor, au adoptat
de asemenea euro, deşi, spre deosebire de cele trei state de mai sus, nu au intrat în nici o
înţelegere legală în mod explicit cu UE care să le permită acest lucru.
Alte locuri în care se foloseşte moneda euro sunt Teritoriile Franceze de peste mări:
Guiana Franceză, Réunion, Sfântul Pierre şi Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sfântul
Bartolomeu, Sfântul Martin, Mayotte, şi nelocuitele insule Clipperton şi Teritoriile Australe şi
Antarctice Franceze; Regiunile autonome portugheze Azore şi Madeira şi Insulele Canare.
Ţările care au avut moneda naţională fixă în raport cu marca germană, ex. Bulgaria şi
Estonia, şi-au fixat şi ele ratele de schimb în raport cu euro.
Din 2 februarie 2002, litasul lituanian (LTL) a intrat în ERM II, rata de schimb fiindu-
i fixată în raport cu euro în locul dolarului american.
Danemarca şi Regatul Unit au obţinut o derogare, nefiind obligate să adopte moneda
Euro şi beneficiind de aşa-numita clauză „opt-out”4. Suedia nu are nicio derogare în acest
sens, dar, totuşi, a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut niciun efort spre
a îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut un referendum
pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii votând împotriva
adoptării euro, cu 56,1% voturi contra şi 41,8% voturi pentru. Această decizie a fost luată
pentru o perioadă de minimum cinci ani.
În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut loc pe 28 septembrie
2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării.
Realizarea monedei euro a necesitat ani de planuri şi pregătiri pentru a se găsi un
echilibru în aspectul estetic, dimensiunile practice şi elementele de securitate. Din acest
process au rezultat şapte bancnote şi opt monede care au fost puse în circulaţie în ianuarie
2002.
Toate monedele au o faţă comună (1, 2 şi 5 eurocenţi : Europa în lume ; 10, 20 şi 50
eurocenţi : Europa ca alianţă de State ; 1 şi 2 euro : Europa fără frontiere) şi o faţă specifică
ţării de către care este emisă moneda (chiar şi pentru Monaco, San Marino şi Vatican care şi-
au realizat propriile monede). Toate bancnotele sunt realizate după o machetă comună pentru
toată zona euro. Evident, toate monedele sunt utilizabile în toate ţările membre, de exemplu o
monedă cu portretul lui Juan Carlos are valoare circulatorie nu doar în Spania, ci şi în
Finlanda, în Irlanda etc.
Data finală de valabilitate a monedelor naţionale variază de la un stat la altul. Prima
monedă care a dispărut a fost Deutsche Mark (marca germană), pe 31 decembrie 2001 într-un
minut, ultimele monede dispărând pe 28 februarie 2002, data la care toate monedele ar fi
trebuit să-şi înceteze valoarea legală în statele respective. Totuşi băncile centrale ale statelor
din zona euro vor continua să accepte bancnotele şi monedele vechilor devize (de exemplu
până în 2012 în Franţa pentru bancnote).
Simbolul monedei europene, €, provine de la iniţiala continentului european, iar cele 2
bare paralele reprezintă stabilitate şi siguranţă.
În afara monedelor de circulaţie, au fost emise, pentru scopuri numismatice, monede
cu valoarea nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 euro, 25 euro, 50 euro,
100 euro şi 200 euro.
De asemenea, fiecare stat are dreptul să emită anual o monedă de 2 euro, cu scop
comemorativ, dar cu putere circulatorie obişnuită.
Se mai poate emite anual şi câte o monedă comemorativă suplimentară, dacă este
emisă de toate statele, cu ocazia unui eveniment internaţional.

I.2. Avantajele şi costurile trecerii la moneda unică

4
Clauza opt-out se aplică numai statelor membre ale spaţiului comunitar la data semnării Tratatului de la
Maastricht. Din acest motiv Suedia, care a aderat la Uniunea Europeanã în 1995 şi statele central şi est europene
intrate în spaţiul comunitar în 2004 nu beneficiază de această clauză.

6
 Când a fost creată UE , în 1957, statele membre s-au concentrat asupra construirii unei
„pieţe comune” pentru schimburile comerciale. Cu timpul a devenit evident că era necesară o
cooperare economică şi monetară mai strânsă pentru ca piaţa internă să se dezvolte în
continuare şi pentru ca întreaga economie europeană să funcţioneze mai bine, generând mai
multe locuri de muncă şi o mai mare prosperitate pentru europeni. În 1991, statele membre au
aprobat Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht) hotărând astfel că
Europa va avea o monedă puternică şi stabilă în secolul al XXI-lea.
Beneficiile5 monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând
cu persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se
numără:
• Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni
• Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe
• Stabilitate şi creştere economică
• Pieţe financiare mai integrate
• O prezenţă mai puternică a UE în economia globală
• Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene
Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din integrarea şi
dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai eficientă.
Înaintea monedei euro, nevoia de a realiza operaţiuni de schimb valutar atrăgea costuri
suplimentare, implica riscuri, iar tranzacţiile transfrontaliere erau lipsite de transparenţă.
Odată cu introducerea monedei unice, afacerile au devenit mai rentabile şi mai puţin riscante
în zona euro.
În acelaşi timp, posibilitatea de a compara uşor preţurile încurajează comerţul
transfrontalier şi investiţiile de orice tip, de la consumatorii individuali aflaţi în căutarea celui
mai ieftin produs, până la întreprinderile care achiziţionează servicii de cea mai bună calitate
şi la marii investitori instituţionali care pot investi mai eficient în zona euro, unde nu există o
fluctuaţie a ratelor de schimb. În cadrul zonei euro, există în prezent o singură mare piaţă
integrată care utilizează aceeaşi monedă.
Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale.
Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe,
promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din
euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai
puternică în cadrul economiei mondiale.
De asemenea, dimensiunea şi gestionarea prudentă conferă stabilitate economică zonei
euro, care rezistă, astfel, mai bine la aşa-zisele „şocuri” economice externe, adică la
schimbările economice bruşte care pot apărea în afara zonei euro şi afecta economiile
naţionale, precum creşterea preţului petrolului sau apariţia unor turbulenţe pe pieţele valutare
internaţionale. Datorită dimensiunii şi forţei sale, zona euro poate absorbi mai bine asemenea
şocuri externe fără pierderea de locuri de muncă şi fără diminuarea creşterii economice.
În interiorul zonei euro, moneda unică, euro, reprezintă mijlocul prin care guvernele,
întreprinderile şi persoanele fizice efectuează şi încasează plăţi pentru bunuri şi servicii. Ea
este folosită, de asemenea, pentru a stoca şi crea bogăţie pentru viitor sub forma economiilor
şi a investiţiilor. Dimensiunile, stabilitatea şi puterea economiei zonei euro – a doua ca
mărime pe plan mondial după Statele Unite – contribuie la creşterea atractivităţii monedei
unice şi în afara frontierelor zonei euro.
Sectoarele publice şi private din ţări terţe primesc şi folosesc moneda euro în scopuri
diverse, inclusiv ca monedă de schimb şi de rezervă. Din acest motiv, în prezent, euro este a
doua monedă internaţională ca importanţă după dolarul american.

5
Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pag.36

7
 Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional
demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială:
• Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie
publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârşitul anului 2006, euro
reprezenta aproximativ o treime din volumul total de datorii de pe piaţa internaţională,
iar dolarul american 44%.
• Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată
lumea.
• Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de
schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice.
• Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul
internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică, între
ţări terţe.
• Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de
rezervă pentru urgenţele monetare. La sfârşitul anului 2006, mai mult de un sfert din
rezervele de valută externă existente la nivel mondial erau în euro, faţă de 18% în
1999. Ţările în curs de dezvoltare se numără printre cele care şi-au mărit cel mai mult
rezervele în euro, de la 18% în 1999 la aproximativ 30% în 2006.
• Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu moneda
euro luată ca monedă de referinţă.
Statutul monedei euro ca monedă mondială, la care se adaugă mărimea şi puterea
economică a zonei euro, determină din ce în ce mai mult organizaţiile economice
internaţionale, precum FMI şi G8, să considere economia zonei euro o entitate de sine
stătătoare. Acest lucru asigură Uniunii Europene o poziţie mai puternică la nivel mondial.
Pentru a beneficia de pe urma acestei poziţii puternice şi pentru a contribui efectiv la
stabilitatea financiară internaţională, zona euro se exprimă din ce în ce mai des ca o singură
voce în cadrul unor importante forumuri economice. Acesta este rezultatul strânsei coordonări
dintre statele membre ale zonei euro, precum şi al colaborării dintre Banca Centrală
Europeană şi Comisia Europeană în timpul reuniunilor internaţionale pe teme economice.
O serie de ţări şi regiuni din afara Uniunii Europene sunt încă şi mai strâns legate de
moneda euro. Datorită stabilităţii sistemului monetar pe care se sprijină, euro a devenit o
monedă „ancoră” extrem de atractivă pentru aceste ţări, în special pentru cele care au încheiat
acorduri instituţionale speciale cu UE, cum sunt acordurile comerciale preferenţiale. Prin
raportarea monedelor naţionale la euro, aceste state aduc o mai mare siguranţă şi stabilitate
economiilor naţionale.
Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică. Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei Zonei Euro conform prevederilor
Tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru Uniunea
Economică şi Monetară (UEM).
În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potenţarea beneficiilor Pieţei
Unice, ale politici comerciale şi ale cooperării politice, moneda euro face parte integrantă din
structurile economice, sociale şi politice ale Uniunii Europene de astăzi.
Deşi euro promite avantaje economice substanţiale, el aduce, de asemenea, multe
costuri. Aceste costuri au servit criticilor drept muniţie penetrantă şi aproape au provocat
colapsul proiectului înainte de 1999.
Dezavantajele (costurile) trecerii la moneda unică ar putea fi rezumate în felul
următor6:
• reducerea şi eliminarea arieratelor ar putea duce la închiderea unor capacităţi de producţie a
căror viabilizare nu este posibilă, fapt ce ar însemna creşterea şomajului şi a cheltuielilor publice cu

6
Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pag.43
8
cei disponibilizaţi (oricum mai reduse decât cele cu menţinerea artificială în activitate a celor
neviabile);
• renunţarea la pârghia de promovare a exporturilor prin deprecierea monedei naţionale va
crea dificultăţi (reducerea competitivităţii ca preţ) unor exportatori, în special celor care se
aprovizionează, cu prioritate de pe piaţa internă;
• căile clasice şi specifice ţărilor subdezvoltate folosite pentru macrostabilizare, creştere
economică şi sporire a competitivităţii externe nu vor mai fi utilizate (deprecierea monedei
naţionale, creşterea deficitului bugetar şi a datoriei publice, inflaţia şi dobânzile ridicate) ceea ce
va crea dificultăţi de adaptare agenţilor economici neobişnuiţi cu rigorile comunitare;
• până la stabilizarea economico-monetară completă, este posibilă intrarea unor
capitaluri speculative care să influenţeze negativ resursele valutare ale ţării;
• în prima etapă de după aderare unele preţuri şi tarife ar putea să crească (în special la
utilităţile publice şi produsele agro-alimentare).
În ciuda unui pesimism general referitor la costurile şi riscurile euro, s-ar părea că răspunsul
la întrebarea dacă avantajele euro depăşesc dezavantajele sale, din punct de vedere al
importanţei, este un da ferm. Acest răspuns se datorează în primul rând faptului simplu că
euro a fost deja introdus. El nu mai reprezintă un simbol teoretic al unităţii, un simbol care
există numai în minţile câtorva politicieni ambiţioşi. Euro şi-a început în mod oficial existenţa
la data de 1 ianuarie 1999, cu sprijinul şi conducerea deplină din partea celor 11 şefi de state,
a mii de politicieni şi a sute de economişti proeminenţi. Se pare deci că, după o gândire atentă,
guvernele din Zona Euro au stabilit că promisiunile economice incredibile ale euro depăşesc
costurile şi riscurile sale.Din păcate, răspunsul nu este atât de simplu, în realitate. Marele
pariu pe care l-a pus Uniunea Europeană a fost acela că oportunităţile economice ale euro
depăşesc ca importanţă riscurile implicate de şocurile economice şi disordia politică. Din
păcate, acesta a fost un pariu al cărui rezultat a fost stabilit, se pare, abia acum, în condiţiile
crizei economice actuale.

II. PROVOCĂRILE ACTUALE ALE EUROZONE

II.1. Criza din Zona Euro şi viitorul extinderii Euroland

Criza care a început în Grecia a culminat cu o criză la nivelul întregii Zone Euro.
Pentru a răspunde la întrebarea cum de s-a ajuns în acest impas este necesar să se diferenţieze
cei trei actori care au avut de jucat un rol foarte important în dezvoltarea acestei crize şi
anume: Grecia, piaţa financiară şi autorităţile din Zona Euro7.
Rolul Greciei ar putea fi rezumat în câteva propoziţii. Managementul defectuos şi
sentimentul de decepţie care emana dinspre autorităţi au făcut ca această criză să fie posibilă.
În momentul actual guvernul elen se luptă cu o imensă problemă de lipsă a credibilităţii, ceea
ce face ca ieşirea din criză să fie din ce în ce mai dificilă, deorece nimeni nu mai are încredere
în ei (guvernanţi). Orice anunţ făcut de către guvernanţii eleni în legătură cu intenţiile lor de a
redresa situaţia bugetară va fi primit cu o doză mare de scepticism pentru anii ce vor veni.
Rolul destabilizator al pieţelor financiare a fost încă o dată ilustrat în mod dramatic.
Perioadele de euforie alternând cu perioadele de depresie au amplificat mişcări în preţurile
activelor. Acest lucru nu este unul nou, desigur, dar viteza cu care s-a produs de data aceasta a
fost uimitoare. Chiar acum un an, pieţele suverane de obligaţiuni au fost cuprinse de un balon
ceea ce a condus la niveluri scăzute record ale ratelor dobanzii pe termen lung, acest lucru
întâmplându-se într-un moment când guvernanţii au introdus pe piaţă cantităţi foarte mari. În

7
Paul de Grawe - “Crisis in the eurozone and how to deal with it”, CEPS – Policy Brief. Thinking ahead for
Europe, nr. 204/February 2010
9
doar câteva săptămâni, situaţia s-a răsturnat dramatic şi pieţele de obligaţiuni s-au prăbuşit în
mai multe ţări.
Agenţiile de rating au luat o poziţie centrală în rolul destabilizator al pieţelor
financiare. Un lucru pe care îl putem spune despre aceste agenţii ar fi acela că ele au eşuat în a
vedea apropierea crizei. Şi chiar după apariţia acesteia, ele reacţionează în mod sistematic,
pera mult, astfel încât contribuie la intensificarea acestei crize. Acest lucru s-a întâmplat chiar
acum doi ani, când agenţiile de rating au fost prinse complet nepregătite de către criza
creditelor. Se repetă acel scenariu chiar şi acum în ultimele luni. Criza datoriei suverane a
început în Dubai. Abia după ce Dubai-ul a amânat rambursarea obligaţiunilor sale şi toată
lumea a aflat acest lucru din Financial Times, au realizat şi agenţiile de rating că era vorba de
o criză şi au subclasat obligaţiunile Dubai-ului. Eşuând într-un mod atât de ruşinos în a
prognoza o criză a datoriei suverane, agenţiile au început să caute în mod frenetic şi alte
posibile asemenea crize. S-au focusat asupra Greciei care era desigur o ţintă naturală. Dar nu
şi-au limitat căutările doar la Grecia. Au vizitat şi alte ţări, marea majoritate a acestora fiind
ţări sud-europene şi au început procesul de subclasare. Acest lucru, a condus la o descreştere
semnificativă a ratelor obligaţiunilor guvernamentale în ţările în cauză.
Astfel, se poate spune că agenţiile de rating fac erori sistematice de “tipul I” în timpul
perioadelor de euforie, adică nu reuşesc să întrevadă pericolul atunci când acesta este iminent,
iar în timpul perioadelor de depresie, acestea facând sistematic erori de “tipul II”, adică spun
că există un pericol tot timpul chiar şi atunci când acesta nu există. Drept rezultat, ele
amplifică mişcările de destabilizare de pe pieţele financiare.
Toate aceste lucruri nu ar fi aşa de rele dacă nu ar împiedica gândirea raţională despre
cum să se reducă deficitele bugetare şi nivelele datoriilor guvernamentale. Sursa exploziei
nivelelor datoriilor guvernamentale o reprezintă nivelurile nesustenabile ale datoriei private în
faţa crizei financiare. În timpul anilor de boom, sectorul privat a acumulat multe datorii. Apoi
a venit recesiunea şi guvernele au trebuit să strângă cioburile. Au făcut acest lucru în două
feluri. În primul rând, în timp ce economia era atrasă în recesiune, au scăzut veniturile
guvernamentale şi au crescut cheltuielile sociale. În al doilea rând, din moment de o parte a
datoriei private era garantată de către guvern, acesta a fost forţat să facă propria datorie pentru
a salva instituţiile private.
Frica prezentă datorită datoriilor guvernamentale excesive riscă să pună în mişcare
aşa-numitul “paradox a lui Fisher”. Pe măsură ce guvernele sunt forţate de către agenţiile de
rating să-şi reducă nivelurile datoriilor, răscumpărarea pe viitor a datoriei sectorului privat
devine imposibilă. Sectorul privat îşi poate reduce datoria doar dacă guvernul este dispus să-şi
mărească propria datorie. Forţând astăzi guvernul să-şi reducă datoria în timp ce sectorul
privat încearcă, de asemenea, să-şi reducă propria datorie, conduce la o dinamică de auto-
înfrângere, în care nici sectorul privat şi nici guvernul nu reuşesc să-şi reducă datoriile.
Această dinamică trage şi ea economia în jos către deflaţie. Această dinamică care a fost
analizată de Irving Fischer în anii 1930 nu pare a face parte din trusa intelectuală cu ustensile
a agenţiilor de rating.
Manifestarea crizei a fost permisă de ezitarea care a venit atât din partea guvernelor
ţărilor din Zona Euro, cât şi din partea Băncii Centrale Europene (BCE).
Criza datoriei elene s-a transformat într-un pas înapoi în ceea ce priveşte perspectivele
de extinderea ale Zonei Euro, punând în evidenţa dificultăţile de gestionare a unei zone cu o
monedă unică. Politicienii nu vor spune acest lucru, dar doar micuţa Estonie este probabil să
adere la Eurzone în următorii 5 ani, deşi “convergenţa euro” va rămâne ancora politică
centrală pentru toţi noii membri est-europeni ai Uniunii Europene. Germania şi Banca
Centrală Europeană sunt hotărâte de a nu lăsa să pătrundă în Zona Euro o altă Grecie.
Politicienii polonezi au înţeles acest lucru şi şi-au schimbat atitudinea în acest sens, spunând
că Polonia va adopta euro cel mai devreme în 2015.
Analiştii se aşteaptă ca atât Comisia Europeană, cât şi Banca Centrală Europeană să
fie mai stricte ca niciodată în aplicarea criteriilor de aderare şi insistă ca ţările candidate să
10
atingă mai întâi o convergenţă reală şi durabilă cu Zona Euro. Asta înseamnă să se ia în
considerare mai mult indicatorii neglijaţi în trecut cum ar fi, balanţa contului curent şi măsuri
de competitivitate mai largi. Atunci când opt ţări central şi est-europene au aderat în Mai
2004, alături de Cipru şi Malta, un sondaj efectuat de Reuters asupra a 33 de ecenomişti din
domeniul bancar, a dezvăluit faptul că se aşteptau ca toate aceste state să adere la Zona Euro
în decursul acestui an. Tratatele lor de aderare le obligau să adopte euro odată ce îndeplineau
criteriile referitoare la datoria publică, deficitul bugetar, inflaţie, rata dobanzii şi stabilitatea
cursului de schimb. Cu toate acestea, doar Cipru, Malta, Slovenia şi Slovacia au intrat în ceea
ce reprezintă acum Zona Euro cu 16 membri. Lituania şi-a văzut documentul său de aplicare
respins în 2007 după ce ratat atât de aproape ţinta de inflaţie.
Estonia are puternice şanse să acceadă la Euroland anul viitor, au spus oficialii UE,
dar principalele economii central-europene e mai mult ca sigur că nu vor putea adera înainte
de jumătatea deceniului şi posibil mult după. Islanda vine şi bate la uşa Zonei Euro în
căutarea unei veste de salvare după ce băncile sale au căzut în Octombrie 2008, dar i s-a spus
că mai întâi trebuie să facă cerere de aderare la Uniunea Europeană. Negocierile trebuie să
înceapă dar s-ar putea lovi de răspunsurile mai puţin favorabile ale Marii Britanii şi Olandei.
Guvernele din Cehia şi Polonia au ilustrat un orizont îndepărtat al euro atunci când au
aprobat planurile de convergenţă care par să întârzie adoptarea monedei până în a doua
jumătate a deceniului. Polonia, care a suferit ruşinea anul trecut când a trebuit să sară peste o
supra-optimistă prognoză care spunea că ar adopta euro în 2012, şi-a fixat o nouă dată, în timp
ce Republica Cehă ţinteşte acum spre anii 2016 sau 2017. Ambele au valute flotante care s-au
depreciat în timpul crizei financiare, ajutându-le astfel să evite adânca recesiune care a lovit
ţările cu rate de schimb raportate la euro precum Letonia. Polonia a fost singura economia a
UE care s-a bucurat de creştere în anul 2009. Opinia publică în ţările foste socialiste a devenit
mai ezitantă în ceea ce priveşte adoptarea precoce a euro, după un entuziasm iniţial în acest
sens, după ce a lovit criza financiară. Peste două treimi dintre alegătorii chestionaţi în opt ţări
central şi est-europene au fost de părere că ţara lor nu ar trebui să se grăbească în adoptarea
monedei unice. Numărul celor care doreau aderarea la Zona Euro s-a micşorat la 25% de la
28% cât a fost în Mai 2009. Procentul celor care erau în favoarea intrării în Zona Euro cât mai
târziu posibil au crescut de la 29% la 33%.
Spectrul deflaţiei Greciei care include sacrificii în domeniul salariilor şi pensiilor şi o
rată mare de şomaj face ca Zona Euro să nu mai pară atât de atractivă în această regiune.
Această criză a Greciei au amplificat zvonurile din UE cum că România şi Bulgaria,
două ţări care au mari probleme în ceea ce priveşte corupţia şi crima organizată, au fost
admise în această organizaţie integraţionistă prea devreme. Oficiali europeni sunt de părere că
atât Comisia Europeană, cât şi Banca Centrală Europeană ar trebui să convingă Bulgaria să nu
aplice pentru faza a doua a Mecnismului European al Ratei de Schimb (anticamera Zonei
Euro), chiar dacă această ţară ar fi calificată din punct de vedere tehnic.
Celor mai sărace ţări din UE (România şi Bulgaria) li s-a spus să aştepte şi să ia în
considerare mai întâi adevărata convergenţă.

II.2. Permanenta luptă dintre Euro şi Dolar

Despre această luptă care se dă pe plan mondial între Euro şi Dolar, analiştii au
diverse opinii din care rezultă că aceştia sunt împărţiţi în două tabere: cei care sunt în favoarea
supremaţiei Euro şi cred cu ardoare acest lucru şi cei care sunt de partea bătrânului Dolar.
Dacă este să facem o analiză a ponderii monedei Euro în rezervele valutare mondiale
pe anul 2009, atunci cu siguranţă suntem tentaţi să credem că supremaţia dolarului se apropie
de sfârşit.
Moneda unică europeană continuă să îşi mărească atracţia ca monedă de rezervă în
detrimentul dolarului, ponderea sa în rezervele valutare mondiale urcând la 27,5% la

11
jumătatea anului 2009, de la 25,9% în martie, arăta un raport al Fondului Monetar
Internaţional (FMI), citat de Bloomberg.
Ponderea dolarului american în rezervele valutare din lume a coborât la 62,5% la
finalul lunii iunie, de la 65% la sfârşitul primului trimestru. În schimb, cota lirei sterline a
crescut uşor, de la 4% la 4,3%, la fel ca şi ponderea yenului, care a ajuns la 3,1%, de la 2,9%
în martie.
Pentru moneda americană este cea mai redusă cotă ca monedă de rezervă pe plan
mondial de la introducerea euro, în 1999, în timp ce pentru moneda europeană este cea mai
mare pondere după apariţia sa, informeaza NewsIn.
Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat marţi Statele Unite să nu
considere că rolul dominant al dolarului ca monedă de rezervă este garantat pentru totdeauna.
"Desigur că astazi dolarul rămâne moneda de rezervă predominantă, dar nimic nu e
garantat", a afirmat Zoellick.
Valoarea rezervelor valutare mondiale a crescut în al doilea trimestru al anului 2009
până la 6.800 miliarde dolari, de la 6.500 miliarde dolari la finalul primului trimestru. Totuşi,
datele privind ponderea fiecărei monede se bazează pe extrapolarea unor cifre valabile pentru
o parte a rezervelor - de circa 4.000 miliarde dolari -, în condiţiile în care nu toate băncile
centrale prezintă date legate de structura rezervelor valutare.
Dar aşa cum s-a spus, există şi voci care sunt sigure că preaputernicul dolar nu îşi va
termina cariera ca şi monedă internaţională în favoarea euro.
Istoria ne arată că nu se va intămpla aşa, în ciuda faptului că dolarul este vulnerabil.
Supremaţia financiară a Americii în secolul XXI se aseamănă cu poziţia pe care Marea
Britanie o ocupa acum un secol în finanţele internaţionale. Înainte de izbucnirea primului
război mondial, în august 1914, lira sterlină era moneda favorită în tranzacţiile internaţionale,
aşa cum este astăzi dolarul, iar cei care împrumutau bani la nivel internaţional vizitau City-ul
din Londra pentru a obţine capital. Economistul britanic John Maynard Keynes era îngrijorat
de faptul că statele nu vor folosi lira sterlină pentru a echilibra balanţele lor comerciale, dacă
moneda britanică înceta să fie privită drept un depozitar de încredere al valorii. "Viitoarea
poziţie a City-ului londonez" - potrivit lui Keynes - depindea de faptul că lira sterlină va
continua să funcţioneze în lumea afacerilor ca echivalent al aurului. La izbucnirea Marelui
Război, Marea Britanie păstrase convertibilitatea lirei sterline în aur, pentru a-i menţine
credibilitatea de mijloc de plată internaţional.
Dolarul nu putea să se bată cu lira sterlină pentru rolul de monedă de schimb
internaţională fără să fie la paritate cu ea în ce priveşte reputaţia. Iar evenimentele din luna
august 1914 i-au oferit ocazia. Cea mai mare scurgere de aur în afara Statelor Unite ce avea
loc pe parcursul unei generaţii punea în pericol capacitatea Americii de a-şi plăti datoriile
externe. Teama că SUA vor abandona standardul de echivalare a monedei în aur a făcut ca
preţul dolarului să se prăbuşească pe pieţele internaţionale.
Dar ministrul de Finanţe, William G. McAdoo, a păstrat onoarea financiară a Americii
în august 1914, cănd dolarul a rămas convertibil în aur - în vreme ce toţi ceilalţi, cu excepţia
britanicilor, abandonaseră acest standard de convertibilitate. În ciuda credibilităţii instantanee
pe care a căştigat-o dolarul, a fost nevoie de mai bine de un deceniu pănă cănd moneda
americană a ajuns la egalitate cu cea britanică, drept mijloc de schimb în tranzacţiile
internaţionale. Obiceiurile de plată în lumea finanţelor se schimbă în ritmul în care se topeşte
un gheţar.
Transformarea Marii Britanii - din creditor internaţional în datornic internaţional, în
timpul celui de-al doilea război mondial - i-a oferit o a doua victorie dolarului în lupta lui cu
lira sterlină.
În aprilie 1919, britanicii au fost obligaţi să abandoneze convertibilitatea lirei sterline
în aur. Aceasta a fost o retragere tactică, ce avea scopul să ducă la revenirea lirei sterline la
nivelul de $4.8665. Şase ani mai tărziu, în aprilie 1925, Marea Britanie a confirmat

12
credibilitatea sa monetară şi a revenit la convertibilitatea în aur a monedei sale. Dar lira
sterlină suferise deja o pierdere ireparabilă.
Experienţa din 1914 arată că o alternativă credibilă poate înlocui o monedă îndelung
recunoscută ca mijloc de schimb internaţional, mai ales după ce a fost slăbită de un
dezechilibru comercial. Dar, chiar şi atunci, ia ceva timp ca să detronezi regele încoronat al
mijloacelor de schimb financiar internaţional. Astăzi, euro - o monedă fără ţară - nu are o
lungă istorie de credibilitate în spatele său. Şaisprezece ţări din Uniunea Europeană folosesc
euro ca monedă. Dar angajamentul acestor entităţi politice independente faţă de euro nu poate
egala istoria angajamentului american faţă de dolar.
Banca Centrală Europeană, fondată în 1998, are mandatul să managerieze noua
monedă astfel încăt să menţină stabilitatea preţurilor. Dar BCE are nevoie de timp pentru a-şi
crea o reputaţie de instituţie care luptă împotriva inflaţiei. Nu poate să o ia pe scurtătură, cum
au făcut Statele Unite acum un secol. Aşa că euro trebuie să îşi căştige reputaţia criză cu criză,
pentru a se confrunta cu dominaţia dolarului ca monedă favorită în tranzacţiile internaţionale.
Pe scurt, este clar că euro şi-a făcut loc, în această perioadă de deficit comercial al
SUA, dar acest fapt reflectă un declin al dominaţiei dolarului ce ţine de evoluţia acestuia, iar
nu o schimbare revoluţionară de regim.
Ce anume ar putea declanşa un asalt fatal asupra dolarului pe pieţele internaţionale? În
vreme ce o vânzare masivă şi abruptă de dolari, de către deţinătorii majori ai monedei - de
exemplu China - nu este probabilă, un eveniment cataclismic, de genul izbucnirii primului
război mondial în 1914, ar putea să provoace căutarea de noi valute ca mijloace de schimb
internaţional. În era modernă a sistemelor de plată automată, o astfel de răsturnare de situaţie
ar putea veni din partea unui atac terorist, care ar submina sistemele computerizate de transfer
bancar din sistemul mondial al băncilor. O pierdere catastrofică a fişierelor electronice ar
distruge cu siguranţă credibilitatea dolarului ca mijloc internaţional de plată.
Dar ce anume ar putea înlocui dolarul într-o astfel de situaţie rămâne de aflat. La urma
urmei, o pierdere a fişierelor electronice ar face euro la fel de suspect. Poate că aurul, un
depozitar al valorii ce nu poate fi distorsionată prin astfel de manevre, va reveni ca standard
de evaluare a monedelor. Bineînţeles, nu putem decât să sperăm că un astfel de scenariu va
rămâne pur speculativ.

III. MONEDĂ MONDIALĂ LA ORIZONT?

Puţini sunt cei care cred acum în noua şi destul de apropiata efectiv, monedă
mondială. Ea a fost gândită încă din secolul trecut pe planşetele proiectanţilor economici şi
moneda euro un reprezintă decât un pas, esencial, un experiment continental, către moneda
mondială.
Până în urmă cu câţiva ani, dolarul SUA a proliferat atât de mult în relaţiile de schimb
între ţările lumii, date fiind forţa economică, militară şi politică a SUA, dar şi “fabricarea” de
către aceasta a unor cantităţi impresionante şi necunoscute de dolari.
Există păreri că înlăturarea lui Saddam Hussein de la conducerea Irakului ar fi devenit
iminentă atunci când acesta ar fi anunţat că va vinde petrolul ţării sale numai în euro…, dar şi
că dacă Rusia un ar fi făcut parte din tabăra Aliată, ar fi renunţat de mult la dolar, ca monedă
de schimb.
Ultimele evoluţii ale acestui veritabil şi iminent marş către moneda mondială sunt
prezentate în continuare8. Probabil, la primele conturări clare ale actualului fenomen mondial
al globalizării, în 5-10 ani, nu mai mult, moneda mondială, indiferent care va fi numele ei încă
nerostit, dorit şi rostit în şoaptă de arhitecţii planetei, va deveni o realitate efectivă. O mostră a

8
Emilian M. Dobrescu – “Marşul spre moneda mondială”, Revista “Tribuna Economică”, Bucureşti, nr.4/2010
13
acestei monede a fost deja oferită publicului pentru vizionare... Deocamdată, în aceste luni,
fiecare apără ce mai poate apăra din trecutul strălucit al dolarului.

III.1. Propunerea SUA – stoparea deprecierii dolarului

Trezoreria americană, Ministerul Japonez de Finanţe, Banca Centrală Europeană şi

alte instituţii financiare au plănuit, în secret, în primăvara anului 2009, să sprijine dolarul
american pentru a opri deprecierea acestuia.
Cu toate acestea, dolarul american s-a depreciat masiv, atât în raport cu moneda unică
europeană, cât şi faţă de zenul japonez, pe fondul crizei creditelor imobiliare, cu grad mare de
risc, care a făcut numeroase victime în sectorul bancar şi financiar american. În timpul
ultimelor secole, lumea a fost dominată de Europa, apoi de Statele Unite. Sfârşitul Războiului
Rece a consacrat China şi India ca locomotive ale unei economii mondiale aflate în criză.
Acestea multiplică investiţiile în Sudul planetei şi acordurile de cooperare cu ţările Africii sau
Americii Latine, în afara dictatelor Fondului Monetar Internaţional. Alunecarea spre o lume
multipolară nu face decât să elimine ameninţările planetei, crizele regionale, rivalităţile între
puterile sosite pentru resurse mai rare şi mai scumpe.
Potrivit înţelegerii, instituţiile semnalate trebuie să cumpere masiv dolari şi să se
exprime în mod public pentru a-i influenţa şi pe alţi actori să intervină în acest sens pe pieţele
financiare.

III.2. Propunerea Rusiei – moneda unei lumi unite

Banca Centrală a Rusiei a anunţat pe 10 iunie 2009 că o parte din rezervele naţionale,
materializate în obligaţiuni americane ar putea fi schimbate în obligaţiuni emise de FMI,
anunţul declaşând o uşoară depreciere a monedei americane.
Rusia are încredere în dolarul american şi nu intenţionează să recurgă la o nouă
monedă de rezervă prea curând, a declarat apoi, după 5 zile, ministrul rus de finanţe, Alexei
Kudrin. Acesta a relatat că este încă prea devreme ca să se poată discuta despre o alternativă
despre dolar, precizând că această monedă este încă într-o formă destul de bună.
La întâlnirea G8 din Italia, din 8-10 iulie 2009, preşedintele rus Dmitri Medveedev9 a
readus în discuţie ideea înlocuirii dolarului american din rezervele monetare internaţionale cu
o monedă specială, prezentând deja publicului o mostră a acesteia, pe care a denumit-o
“moneda unei viitoare lumi unite”. Noua monedă, care poartă sloganul UE, “Unitate în
diversitate”, a fost fabricată în Belgia.
Problema introducerii unei monede supranaţionale “îngrijorează pe toată lumea în
prezent, chiar şi pe creatorii şi producătorii de monede”, a declarat liderul politic rus,
preciyând că moneda demonstrativă “arată că ruşii se pregătesc pentru lansare, ceea ce
reprezintă un semn pozitiv că statele încep să înţeleagă gradul de interdependenţă care le
leagă”.
Medveedev a cerut de mai multe ori ca dolarul american să fie înlocuit în rezervele
monetare internaţionale, cu alte monede regionale, ca parte a unui plan de măsuri care să
contracareze criza financiară, exprimându-şi îndoielile cu privire la viitorul monedei SUA.
9
China şi Rusia au anunţat pe 13 octombrie 2009, faptul că vor să extindă utilizarea monedelor lor
naţionale, yuanul şi rubla, în contextul schimburilor comerciale dintre cele două state. Acest obiectiv, mai precis
denominarea comerţului în monedele proprii pentru a reduce dependenţa de dolarul american sau euro, a fost
pentru prima dată exprimat de către liderii din Rusia şi China în cadrul unei reuniuni ce a avut loc la Moscova în
iunie 2009. Vicepremierul chinez, Zhang Dejiang a declarat că ambele părţi ar trebui să încheie acorduri privind
monedele lor naţionale cu statele vecine şi a confirmat că Rusia şi China intenţionează să elaboreze un plan
pentru implementarea unui acord valutar bilateral. Cele două ţări îşi permit deja acest tip de comerţ, dar încă
limitat, în unele oraşe de frontieră, unde comercianţii încă preferă utilizarea mult mai flexibilă a dolarului SUA,
însă oficialii sunt de părere că va dura o perioadă de timp până se va extinde experimentul.

14
III.3. Propunerea Chinei – un coş valutar

Guvernatorul Băncii Centrale a Chinei declara în martie 2009, că ar trebui analizată

posibilitatea folosirii drepturilor speciale de tragere (DST) ale FMI, ca monedă pentru
rezervele valutare.
DST sunt alocate statelor membre FMI, iar valoarea lor este determinată de un coş
valutar format din dolar, euro, lira sterlină şi zen, fără yuan – moneda chineză.
Propunerile Chinei nu au avut atunci câştig de cauză, după ce mai multţ lideri
mondiali şi oficiali ai FMI au susţinut importanţa dolarului SUA pentru constituirea
rezervelor mondiale.
La discuţiile pregătitoare pentru reuniunea celor 8 ţări industrializate, din vara anului
2009, China a cerut rediscutarea propunerilor de creare a unei monede mondiale pentru
constituirea rezervelor valutare; de asemenea, a propus includerea subiectului în concluziile
reuniunii, care a avut loc în Italia. Şi alte state au propus găsirea unei alternative la dolar, ca
monedă de constituire a rezervelor valutare, care să reflecte modificarea balanţei puterii la
nivelul economiei mondiale.

III.4. Propunerea BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China)

Cele mai importante patru ţări cu economie emergentă (economie care converge către
o economie dezvoltată) – Brazilia, Rusia, India şi China – de la iniţialele cărora s-a format
acronimul BRIC – au constituit în 2008 grupul cu acelaşi nume, propunându-şi să-ai facă mai
cunoscut rolul de ţări cu economie importantă ale planetei.
Ţările membre BRIC însumează 26% din suprafaţa Terrei, 42% din populaţie şi 15%
din PIB-ul global. Potrivit statisticilor FMI, în perioada 2006-2008, cele patru ţări emergente
au înregistrat un ritm mediu de creştere economică de circa 11%, care este socotit ca foarte
bun. În ultimii ani, influenţa internaţională a acestor ţări a crescut în mod semnificativ, odată
cu rapida lor dezvoltare economică. Membrii BRIC nu intenţionează să devină un nou club
închis, lipsit de transparenţă, liderii celor patru ţări apreciind că într-o lume multipolară
soluţiile pot fi găsite doar print-o largă participare şi cooperare.
Economiile braziliei, Rusiei, Indiei şi Chinei prezintă importante atuuri competitive,
fiind chiar complementare, în opinia unor specialişti. De exemplu, China are o puternică
industrie prelucrătoare, în timp ce Brazilia, Rusia şi India deţin puternice sectoare energetice,
de resurse minerale şi de tehnologia informaţiei. În mai multe rânduri de la constituirea sa,
membrii BRIC au solicitat SUA şi guvernelor europene, precum şi organizaţiilor
internaţionale să întărească monitorizarea capitalurilor financiare şi să îmbunătăţească
managementul riscului şi transparenţa serviciilor financiare.

CONCLUZII

15
 Moneda este un fenomen macroeconomic şi, prin aceasta este un fenomen politic,
integrarea monetară este deci, în esenţa ei, o integrare din perspectiva politică. Moneda,
privită ca o instituţie, are o natură social-politică şi are la bază încrederea agenţilor în sistemul
care a propus-o şi o garantează. Din perspectiva funcţională, moneda îndeplineşte rolul de
instrument unic de tranzacţii, de rezervă, de valoare şi numerar sau de etalon de valoare.
Instituţia monedei unice – EURO – este o expresie sintetică a integrării monetare europene şi
semnul vizibil al Uniunii Monetare Europene. Euro impune formarea conştiinţei apartenenţei
tuturor membrilor acestei uniuni la un spaţiu monetar unic şi îi obligă pe cetăţenii statelor
membre ale Uniunii să o recunoască ca formă materială a dreptului de a obţine prin
intermediul său o parte din bunurile şi serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul Uniunii.
Robert Muldell, creatorul teoriei „zonelor monetare optime”, susţinea că Euro va fi un
factor de înţelegere, prosperitate şi pace. Crearea şi acceptarea monedei unice, a fost fără nici
o îndoială un act de încredere în Europa şi în acelaşi timp, o provocare în contextul economiei
globale. Toate schimbările pe care le-a generat trecerea la moneda unică au fost suportate
pentru a creşte capacitatea de a concura într-o economie globalizată, trecerea la euro fiind
favorizată de stabilitatea economică ce a permis dezvoltarea în continuare a statelor membre,
fără pericolul inflaţiei, lucrul acesta fiind pus sub semnul îndoielii acum, în contextul
european monetar şi financiar actual.
Moneda Euro a fost un zid de protecţie în faţa crizei financiare, înregistrând un interes
crescut din partea ţărilor Uniunii Europene care nu erau convinse de importanţa unei monede
unice, precum Danemarca sau Suedia, dar şi din partea Islandei, care nici măcar nu face parte
din blocul comunitar. Însă Euro are şi alte atuuri. Devenită a doua valută mondială, după
Dolar, moneda unică europeană este considerată la fel de importantă ca Dolarul sau Yenul pe
plan mondial şi permite evitarea unor crize monetare. Totuşi, Zona Euro are de suferit de pe
urma reprezentării deficitare pe plan internaţional, neavând reprezentanţi proprii în cadrul
organizaţiilor internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau Grupul Celor
Opt (G8).

BIBLIOGRAFIE:

• Christian N. Chabot – “Euro – moneda europeană”, Ed. Teora, Bucureşti, 2000

16
• Nicolae Dănilă – “Euro – bipolarizarea monetară”, Ed. Economică, Bucureşti,
1999
• Emilian Dobrescu – “Marşul spre moneda mondială”, Revista “Tribuna
Economică”, Bucureşti, nr.4/2010
• S. Dumitrescu, I. Niţă, I. – „Guvernanţa UE” Ed. Independenţa Economică, Piteşti,
Ciochină 2008
• Paul de Grawe - “Crisis in the eurozone and how to deal with it”, CEPS –
Policy Brief. Thinking ahead for Europe, nr. 204/February
2010
• Dumitru Miron - ”Economia Uniunii Europene”: Editura ”Luceafărul”-
Bucureşti 2002
• Dumitru Miron - ”Economia Integrării Europene”: Editura ASE-Bucureşti
2002
• I. Niţă, I. Voicu. I. - „Dicţionar explicativ al UE”, Ed. Irecson, Bucureşti, 2009
Scărlătescu, I. Sima
• Zenovia-Doina Penea – “Moneda Euro”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
• P. Prisăcaru – „Politicile comune ale Uniunii Europene”, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004
• *** http://www.europesworld.org/NewEnglish/Home_old/Article/t
abid/191/ArticleType/ArticleView/ArticleID/21580/language/e
n-US/Whytheeuroisnotoncoursetodislodgethedollar.aspx - by
Charles Wyplosz
• *** http://www.federaleurope.org/index.php?
id=6719&tx_ttnews[tt_news]=2501&cHash=6bfbb5468d – by
Joan-Marc Simon (23.09.2009)
• *** http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/va-fi-detronat-dolarul-de-
catre-euro-96429.html
• *** http://www.reuters.com/article/idUSTRE6183J920100209 - by
Paul Taylor (12/02/2010)

17