Capitolul 1

Noţiuni introductive

1. Cuvinte cheie: dreptul mediului, mediu înconjurător, resurse naturale, conservarea naturii,
echilibru ecologic, calitatea mediului, protecţia mediului, poluare, monitorizarea mediului,
dezvoltare durabilă.

2. Problematică: Analiza relaţiilor existente între activităţile de protecţie a mediului

înconjurător şi dezvoltarea socio-economică impune analizarea unor termeni des utilizaţi în
practică.

2. 1. Noţiunea de mediu înconjurător

Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă,
fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale
componente, de reglementare juridică1. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este
definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse
domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii văd
,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus
ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care condiţionează
viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai cuprinzătoare, de exemplu, un autor2 defineşte
mediul înconjurător ca fiind ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin
biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”. Alte definiţii au în vedere elemente comune
precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană3. Arhitecţii consideră mediul drept zona
de contact între un spaţiu construit şi mediul ambiant (natural şi artificial)4.
În DEX, mediul este definit ca fiind ,,natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea
factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile”. Mediul, în acest caz, apare ca un sistem
infinit sau ca un mediu general. Se spune însă că orice fiinţă vie are un mediu înconjurător al
ei, care îi influenţează creşterea, dezvoltarea şi comportamentul. Ansamblul forţelor care
acţionează imediat şi nemijlocit asupra unei fiinţe constituie mediul eficient5. Conform

1
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. All Beck 2003, p. 35.
2
St. Godeanu, Elemente de monitoring ecologic/integrat, Ed. Bucura Mond, 1997, p. 5.
3
Gh. Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Ed. RA Monitorul Oficial, Bucureşti,
1998, p. 42.
4
M. Duţu, Dreptul mediului, Tratat, Vol. 1, Ed. Economică, 1998, p. 48-51.
5
M. Ştirban, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002, p.40.

5
dicţionarului Grand Larousse (1972) mediul este definit ca ,,ansamblul de elemente naturale
ori artificiale care condiţionează viaţa omului”, fără a se avea în vedere şi termenul de
protecţie. Sunt şi lucrări care consideră noţiunea de ,,mediu” sinonimă cu mediul înconjurător,
ambiant, ecologic sau de viaţă6. În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după
mai multe criterii astfel7:
 după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic;
 după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;
 după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate
medie), sărate (mări) şi foarte sărate;
 după pH: medii acide, alcaline sau neutre;
 după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu
natural;
 după domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi
comportamental.
Într-o altă opinie mediul este reprezentat de: mediul artificial (alcătuit din mediul de
cartier, locul de muncă, odihnă, recreere) şi mediul natural (relieful cu peisajele specifice,
apele, pădurile, fauna, flora, microorganisme, aerul etc.)8.
Mediul ca obiect de protecţie juridică trebuie însă analizat aşa cum diferite acte
normative îl definesc ( legi naţionale, reglementări internaţionale)9.
Conform Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), factorii de mediu care
devin componentele mediului înconjurător se clasifică în: mediul înconjurător natural (care
cuprinde factorii naturali ai mediului) şi mediul înconjurător uman (care cuprinde mediul
construit şi mediul social).
In opinia reprezentanţilor CE, mediul înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de
elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă
ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”10. Un element de noutate în această
definiţie este acela că mediul este considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi, drept
consecinţă, acesta nu poate fi lăsat spre folosire la întâmplare.
În Constituţia României termenul de mediu nu este definit în mod expres, însă din
textul art. 135 reiese că ,,mediul este cadrul propice creării condiţiilor necesare pentru
6
Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător, poluare şi protecţie, Ed.
Economică, 2000, p. 14.
7
Idem, op. cit., p. 15.
8
V. Teuşdea, Protecţia mediului, Ed. Fundaţia România de mâine, Bucureşti, 2000, p. 5.
9
D. Marinescu, op. cit., p.36.
10
M. Prieur, Droit de l´environnement, Dalloz, Paris, 1991, p. 2.

6
creşterea calităţii vieţii”. De asemenea, în acelaşi articol se precizează că ,,refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” sunt asigurate de
către statul român11.
În Legea protecţiei mediului nr. 137/199512 mediul era definit ca ,,ansamblul de
condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior,
inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”. Definiţia a fost preluată şi în art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului13.
Având în vedere diversitatea elementelor enumerate în definiţie rezultă o multitudine
de raporturi juridice care privesc: conservarea şi protecţia componentelor abiotice ale
mediului înconjurător, conservarea şi protecţia componentelor biotice ale mediului
înconjurător, protecţia factorilor creaţi de om, regimul produselor şi substanţelor toxice, al
pesticidelor, organismelor modificate genetic, regimul deşeurilor periculoase, răspunderea
juridică, sistemul de monitoring ecologic etc.

2.2. Resursele naturale

Resursele naturale sunt elemente materiale, energetice şi informaţionale existente în

mediu, în afara activităţilor umane, susceptibile de a fi utilizate de către sistemele biologice.
Conform acestei definiţii, orice element material sau energetic reprezintă o sursă potenţială,
ea urmând a deveni o resursă reală, atunci când va exista un program informaţional care să
facă posibilă utilizarea ei14.
În DEX prin resurse naturale se înţelege totalitatea zăcămintelor de minerale şi de
minereuri, a terenurilor cultivabile, a apelor şi a pădurilor de care dispune o ţară.
Resursele naturale sunt clasificate în:
 resurse inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor, precipitaţiile etc.) şi,
 resurse epuizabile, care, la rândul lor, pot fi regenerabile (produsele vegetale şi
animale) şi neregenerabile (zăcămintele, resursele genetice etc.).
11
Prin art. 35 din Constituţia României, Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. În alin. 3 al
aceluiaşi art. se dispune că ,,persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul
înconjurător”.
12
În prezent abrogată.
13
Publicată în Monitorul oficial al României, nr. 1196 din 30 decembrie 2005, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 265/2006, publicată în Monitorul oficial al României, nr.586 din 6 iulie 2006,
14
I. Coste, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002, p.207.

7
 O altă clasificare grupează resursele astfel:
 resurse geochimice;
 resurse energetice;
 resurse informaţionale.
Din prima categorie fac parte elementele chimice care alcătuiesc masa Pământului, ele
fiind prezente sub formă de compuşi care intră în alcătuirea mineralelor, disociate în soluţii
apoase ori gaze sau care se găsesc sub formă de compuşi organici. Aceste elemente sunt
utilizate repetat în cadrul circuitelor biogeochimice locale şi globale. Resursele energetice
sunt:
 resurse autogene: atracţia gravitaţională şi energia reacţiilor nucleare de
dezintegrare naturală a nucleelor radioactive din masa Pământului (energia
geotermică);
 resurse alogene: gravitaţia Lunii, reacţiile de fuziune termonucleară din Soare,
fotosinteza.
Resursele biologice includ resurse genetice, organisme sau părţi din ele, populaţii
sau orice alte componente biotice ale ecosistemelor având folosinţă sau valoare efectivă sau
potenţială pentru umanitate15. Resursele informaţionale ale biosferei sunt constituite din
genofondurile tuturor speciilor existente pe glob16.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, resursele naturale
reprezintă ,,totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană:
resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră,
fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor”.

2.3. Biodiversitatea

Conform Convenţiei de la Rio de Janeiro din anul 1992 prin diversitate biologică se
înţelege ,,variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv, printre altele, a
ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a complexelor ecologice din
care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii şi a
ecosistemelor”17. Definiţia a fost preluată şi de legislaţia naţională – art. 2. pct.
15
Conform definiţiei date în Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, la 5
iunie 1992.
16
În prezent statisticile arată că există peste 4,5 milioane de specii care reprezintă resurse unice.
17
Pentru completare s-au precizat şi alte două definiţii: astfel, prin specii domestice sau cultivate se
înţeleg speciile la care a fost influenţat procesul de evoluţie de către oameni pentru a răspunde necesităţilor lor,
iar prin ecosistem se înţelege un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul
lor fără viaţă, care interacţionează ca o unitate funcţională.

8
60.variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale
şi complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică şi
diversitatea ecosistemelor;
Biodiversitatea are o mare importanţă pe plan economic (sursă de materii prime şi
mijloace de producţie, rezervorul pe termen lung de resurse genetice utilizabile), pe plan
ştiinţific (stă la baza mecanismelor ce permit să se asigure în permanenţă măsurile de
protecţia mediului, menţinând parametrii solului şi climatului în limitele compatibile cu
viaţa), dar şi pe plan etic şi estetic18.

2.4. Protecţia mediului

Natura a fost considerată o sursă inepuizabilă de materii prime, materiale dar şi un

receptor de deşeuri de orice natură, în orice cantitate. Ca urmare, alături de progresele tehnice
şi modificările antropice cu rol pozitiv, au avut loc şi fenomene negative precum: degradarea
solului, dispariţia unor specii de plante şi rase de animale, epuizarea unor resurse naturale,
apariţia fenomenului de poluare etc. Deteriorarea mediului, pe lângă distrugerea echilibrului
ecologic19, a determinat şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului (condiţii mai puţin
favorabile vieţii omului pentru desfăşurarea activităţilor economice, sociale şi culturale).
Toate aceste efecte au impus luarea unor măsuri de protecţie a mediului la nivel global.
Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele mai multe ori asociată
fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este mult mai cuprinzător.
Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni: gospodărirea raţională a resurselor,
evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării mediului precum şi
reconstrucţia ecologică a acestuia20. Baza ştiinţifică a acestor activităţi este asigurată de
ecologie care fundamentează biologic alegerea unor măsuri de protecţie politică, juridică şi
economică.
Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii,
stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a
resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente21. Toate aceste măsuri au un sigur

18
D. Şchiopu , Ecologie şi protecţia mediului, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
19
,,ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care
asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia (art. d pct 24 din OUG nr. 195/2005)
20
D. Şciopu, op. cit., p. 70.
21
M. Duţu, op.cit., p. 32.

9
scop şi anume cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de
viaţă şi de muncă tot mai bune generaţiilor viitoare.

2.5. Dezvoltarea durabilă22

Omul utilizează resursele naturale în vederea satisfacerii nevoilor sale strict biologice,
dar şi pentru crearea mijloacelor de transformare a mediului în funcţie de dezvoltarea
economico-socială. Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este necesar să se
asigure conservarea resurselor şi a serviciilor produse de acestea în limitele de toleranţă a
componentelor sale –dezvoltare durabilă-.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza
resurselor naturale, în special a celor legate de energie. Termenul s-a impus în vara anului
1992, după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de
Janeiro. La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în anul 2002, a avut loc, la Johannesburg,
Summitul privind dezvoltarea durabilă.
Conservarea mediului înconjurător este definită la pct. 4 din Capitolul serviciilor
dezvoltării durabile din Strategia mondială de conservare a naturii (1980) şi presupune:
,,gestionarea utilizării de către om a biosferei de o manieră în care generaţiile actuale să
beneficieze de un maxim de avantaje de pe urma resurselor şi să realizeze perenitatea lor
pentru a asigura nevoile şi aspiraţiile generaţiilor viitoare”.
Faţă de conţinutul termenului de conservare este necesară distincţia dintre ,,utilizare
durabilă” şi ,,dezvoltare durabilă”, întrucât aceasta este realizată şi în actele normative din
domeniu. Astfel, utilizarea durabilă presupune ,,utilizarea componentelor diversităţii biologice
într-un mod şi un ritm care să nu conducă la diminuarea pe termen lung a diversităţii
biologice, menţinându-i potenţialul de a răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor generaţiilor
prezente şi viitoare23”. Dezvoltarea, în acest caz, putând genera prosperitate numai dacă se
regenerează resursele şi se protejează mediul.
Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului,
dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Acelaşi act normativ
prevede şi principiile şi elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile. Dintre
acestea amintim: principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor
22
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia
42/187, ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei
mediului.
23
Art. 2 din Convenţia privind diversitatea biologică (1992).

10
ecologice şi a producerii daunelor, utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul
prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici
disponibile24 pentru activităţile care pot produce poluări semnificative, principiul poluatorul
plăteşte, participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul etc.
Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global,
între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul
şi între sectoarele economic, social şi de mediu.

2.6. Calitatea mediului

Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din
integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să asigure o ambianţă
satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului25.
Cunoaşterea calităţii mediului implică cunoaşterea şi analizarea unui număr mare de
aspecte. De exemplu, referitor la calitatea aerului se fac aprecieri asupra prezenţei unor gaze,
substanţe solide, hidrocarburi, conţinutul în unele elemente chimice, substanţe organice,
anorganice, iar exprimarea este în g/m3, mg/m3, %, prin indici de calitate şi indice general de
poluare. Calitatea apelor se exprimă prin gradul de impurificare cu diferite substanţe, prin
starea naturală a apelor respective şi prin indicatori chimici şi biologici, iar calitatea solurilor
se apreciază după contaminarea cu diferite substanţe, producţiile obţinute, diminuarea
producţiilor.
Pentru controlul calităţii mediului în literatura de specialitate se foloseşte termenul de
monitorizare a mediului. Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 prin monitorizarea
mediului se înţelege ,,supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea
evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul
cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor

24
Definite de art. 2 pct 18 din OUG nr. 195/2005 ca stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient
înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de
a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor-limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care
acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în întregul său: a)
tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită,
întreţinută, exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit
legislaţiei în vigoare; b) disponibile se referă la acele cerinţe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce
permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-se în
considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel
naţional, cu condiţia ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului; c) cele mai bune - se referă la cele mai
eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său
25
Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, op. cit., p. 19.

11
sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun. Sistemele de monitoring
conduc la26:
 cunoaşterea gradului de afectare a calităţii mediului sub influenţa diferitelor
activităţi umane;
 obţinerea din timp a unor observaţii obiective care să poată permite sesizarea
tendinţelor în desfăşurarea proceselor ecologice devreme şi clar;
 stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie şi
retehnologizare;
 aprecierea reală a raportului cost/beneficiu a lucrărilor tehnice;
 realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia
mediului.
Un alt concept operaţional în domeniu este cel de ,,calitate a vieţii”. B. Jouvenal27
defineşte calitatea vieţii ca fiind ,,totalitatea posibilităţilor oferite individului de către
societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi
serviciile pentru organizarea existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele
proprii”. Acest concept se leagă de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi
dezvoltarea industrial-urbană.

2.7. Poluare.

Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi

structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau
productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu
efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului,
supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului),,28.
Prin poluant se înţelege ,,orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă
sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică
sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale, iar poluarea reprezintă introducerea
directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii

26
St. Godeanu, op. cit., p. 19
27
Arcadie, au l´art du mieux etre, Paris, SEDIS, Futurilles, 1971, p. 60.
28
Definiţie prevăzută de art. 2 pct. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005.

12
mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
Nu trebuie să înţelegem că numai omul determină degradarea propriul mediu de viaţă,
ci acest lucru este realizat de orice fiinţă vie care produce deşeuri, care la rândul lor,
neeliminate din mediul de viaţă dereglează acel mediu29.
Poluarea este o problemă a fiecărei ţări, dar, în acelaşi timp, este şi o problemă
internaţională datorită consecinţelor social-economice pe care le poate produce (poluare
transfrontieră). Impactul transfrontieră înseamnă orice efect produs asupra mediului de o
activitate propusă, inclusiv asupra sănătăţii şi securităţii umane, asupra florei, faunei, solului,
aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau asupra altor construcţii, ori
interacţiunea dintre aceşti factori, nu neapărat de natură globală, produs de o activitate
propusă în limitele unei zone de sub jurisdicţia unei părţi, a cărui origine fizică se situează,
total sau parţial, în cadrul zonei aflate sub jurisdicţia unei alte părţi30.

2.8. Dauna ecologică, prejudiciu.

Tot mai des în actele internaţionale şi naţionale termenul de prejudiciu este sinonim cu
,,dauna ecologică”. În legislaţia naţională (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005)
prin prejudiciu, se înţelege ,,efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
Dauna ecologică reprezintă ,,acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui
sistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la
reparaţie”31.
În ceea ce priveşte problema victimei unei daune ecologice, părerile sunt diferite. Unii
autori consideră că mediul este cauza şi nu victima daunelor, în timp ce alţi susţin contrariul,
adică, dauna ecologică este o vătămare adusă de către om, mediului. De asemenea, în
literatură sunt citaţi autori care fac distincţie între daunele prin poluare, care sunt suportate de
patrimonii identificabile şi particulari şi daune ecologice propriu-zise, suportate de mediul
natural în elementele sale care afectează echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu
colectiv32.

29
L. Ghinea, Apărarea naturii, 1978, p. 5.
30
Definiţie prevăzută de Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea impactului
asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, publicată în Monitorul Oficial
nr. 105 din 1 martie 2001.
31
M. Duţu, În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, Dreptul nr. 10-11, 1991, p. 25.
32
Daniela Marinescu, op. cit., p. 446-449.

13
 Referitor la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, nu sunt păreri contrare, acest
lucru este greu de realizat deoarece există multe necunoscute (în special legate de atribuirea
valorii economice).

2.9. Dreptul mediului

Dreptul mediului este definit ca: ,,ansamblul regulilor juridice şi instituţiilor stabilite
în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare
durabilă”33.
Din punct de vedere al modului de adoptare şi aplicare a reglementărilor juridice,
dreptul mediului apare sub trei ipoteze diferite:
 dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor interne ale
statelor care vizează protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului;
 dreptul comunitar al mediului, format din totalitatea surselor oficiale ale legii
comunitare (tratatele constituţionale ale Comunităţii – care reprezintă acte ale statelor
membre; actele legislative ale instituţiilor politice ale Comunităţii; Deciziile Curţii de Justiţie,
principiile legale generale şi drepturile fundamentale recunoscute şi elaborate de aceasta),
legislaţia comunitară secundară (Directive, Regulamente, Decizii) precum şi politicile,
programele şi alte documente adoptate în cadrul Uniunii Europene;
 dreptul internaţional al mediului format din tratatele, convenţiile şi alte acte
specifice care au ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state şi alte entităţi
internaţionale şi care vizează protecţia biosferei împotriva deteriorării majore şi
dezechilibrelor care ar putea perturba funcţionarea normală.

3. Rezumat

Protecţia mediului presupune utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi

combaterea poluării, precum şi a efectelor dăunătore ale fenomenelor naturale.
Conservarea şi ameliorarea mediului presupune menţinerea şi reproducerea calităţii
factorilor naturali prin instituirea unor măsuri specifice de ocrotire şi conservare.

33
M. Duţu, op. cit., p. 61. În acelaşi sens a se vedea şi Daniela Marinescu, op. cit., p.43.,,Dreptul
mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc
între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în
scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate
de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă”.

14
 Dezvoltarea durabilă urmăreşte integrarea problemelor de mediu în toate politicile
economice, integrare care să permită satisfacerea nevoilor prezentului, fără compromiterea
posibilităţilor generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor.
Trebuie să facem precizarea că cei implicaţi în aplicarea reglementărilor din domeniul
mediului trebuie să aibă în vedere definiţia ,,legală” a termenilor întâlniţi în reglementările
generale şi sectoriale.

4. Teme

 Protecţia mediului – element al obiectului de reglementare. Analiza

conţinutului conceptului de protecţie a mediului;
 Conservarea mediului - element al obiectului de reglementare;
 Ameliorarea calităţii mediului - element al obiectului de reglementare;
 Biodiversite. Concept. Conţinut.
 Poluant, poluare – definirea termenilor în contextul actelor normative;
 Teoria dezvoltării durabile. Abordare la nivel internaţional, comunitar şi
naţional.

5. Bibliografie selectivă

 Duţu M. - Dreptul mediului, Tratat, Vol. 1, Ed. Economică, 1998;

 Iancu Gh. - Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Ed. RA Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1998;
 Lupan E. - Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, 1996
 Marinescu Daniela - Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti
2003;
 Monitorul Oficial al României, Partea I; www. cdep.ro. (repertoriul legislativ).

15