Iluminismul

Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în

perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei,
ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei
societăți „raționale.

Caracteristici generale

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa

autoindusă. (Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile
cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană).

"Aveți curajul de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este

motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Evenimentele științifice și intelectuale din secolul al XVII-lea –

descoperirile lui Isaac Newton, raționalismul lui René Descartes, scepticismul
lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza și empirismul lui Francis
Bacon și John Locke – au promovat credința în legile naturale și în ordinea
universală, precum și încrederea în rațiunea ființei umane și în abilitățile
inovatoare ale acesteia care au reușit să influențeze întreaga societate a
secolului al XVIII-lea.

O abordare rațională și științifică a aspectelor religioase (conform

vechii teorii și divergențe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin
social, politic și economic a promovat o viziune seculară asupra lumii și o
orientare generală către progres și perfecționare. Principalii promotori ai
acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi
pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini
de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au
căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze
umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

**Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific,

dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și
sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al
progresului. Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod
firesc la deism; aceleași calități au avut un rol important în determinarea
reacției de mai târziu a romantismului(prevazut de Voltaire intr-una din
operele sale).
 Recurgand la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o
perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a
impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu
și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol
al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o
variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un

imens ceas construit și pus în mișcare de către Creator, deiștii au promovat
ideea conform căreia totul – mișcarea fizică, fiziologia ființei umane, politica,
societatea, economia – își are propriul set de principii raționale stabilite de
Dumnezeu, care ar putea fi înțelese de către ființele umane exclusiv prin
intermediul rațiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană și din
lumea fizică pot fi înțelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în
ecuație. Deiștii nu erau atei; pur și simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la
universul fizic și la cel uman poate fi înțeles independent de aspectele sau
explicațiile de ordin religios.

Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu

privire la relația dintre autoritatea politică și religioasă și clasa superioară,
trebuie să menționăm că, în Franța, Voltaire și aliații săi s-au străduit să
impună valorile libertății și toleranței într-o cultură în care fortărețele gemene
ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste
valori.

Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva

elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din Biblie, încarnarea
lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant a situat
punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie,
întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul
gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin
religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din
toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului

Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul
la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a
răspândit în saloane cosmopolite.

Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța:

baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți
fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra
romantismului.

În Anglia, cafenelele și presa în curs de înflorire au stimulat critica

politică și socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison și Sir
Richard Steele. Jonathan Swift și Alexander Pope au fost satiriști conservatori
cu o mare influență. Teoriile lansate de Locke cu privire la învățarea prin
percepția senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.
 În Germania, universitățile au devenit centre ale Iluminismului
(Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralității, iar Johann
Herder a elaborat o filosofie a naționalismului cultural care se baza pe
înrudirea culturală, de sânge și de limbă.

Importanța primordială a individului, decurgând din incapacitatea

omului de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor unei alte
persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanții italieni
ai epocii, se numără Cesare Beccaria și Giambattista Vico

. Țarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a

fost prototipul despotului iluminat. Alții de acest gen au fost Frederic al II-lea al
Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei și Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii
Iluminismului au fost adesea considerați răspunzători de Revoluția franceză.
Cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de
demarcație pentru apariția lumii moderne.

Caracteristici literare

Curent ideologic și cultural: promovarea raționalismului, caracter laic,

antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului și a dogmelor, răspândirea
culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale și morale;

Teme și motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea

poporului prin cultură; Genuri și specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman),
dramatic (tragedie, comedie);

Opere reprezentative:

• Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);

• Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);
• Henry Fielding - Tom Jones (1749);
• Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);
• Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);
• Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);
• Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);
• François Voltaire - Candid (1759).

Iluminismul românesc

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala

Ardeleană și cu reverberațiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în
serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin
demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va
recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări
politice.

Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare

națională și culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a
secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui
curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor din
Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe planuri:
istoric, lingvistic, filosofic, literar.

Învățământul a contribuit și el la răspândirea ideilor iluministe.

Academiile domnești, întemeiate în Țara Românească între 1678-1688, în
Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură al
Răsăritului ortodox.

O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru

tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărți
dintre care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc.
Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase.

Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și Dinicu

Golescu, luminatul boier muntean, care în “Însemnare a călătoriei mele”,
surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din
patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este
epopeea eroicomică Țiganiada de I.Budai-Deleanu. În Țara Românească și în
Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe
datorate lecturilor din raționaliștii francezi și, în special, din Enciclopedia lui
Diderot.

Figuri importante ale Iluminismului

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală -

d. 12 februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari
gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din
cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea
idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei
în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat
sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și
artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii,
operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la
concepțiile filozofice ale lui Kant.
 Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg
spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen
Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de
cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două
poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte
raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi
John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între
judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă
din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment,
respectiv de o percepție sensorială. În situația în care o analiză rațională nu
este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație
senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.
Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență
au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în
empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în
întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr
este roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate
independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială,
de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o afirmație apriorică.

Johann Christoph Friedrich von Schiller (n.10 noiembrie

1759, Marbach am Neckar, Baden-Württemberg - d. 9 mai 1805, Weimar),
înnobilat în anul 1802, a fost un poet și dramaturg german, considerat unul
din „prinții poeziei germane

Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii și

teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al
treilea imperiu vesel al jocului și aparențelor”. Această concepție este
teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen
(„Scrisori despre educația estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la
Universitatea din Jena (1789).

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31

martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de știință englez,
matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac
Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa
știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește

Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel
dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile
oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care
apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret
sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a
afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul
său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o
asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat
la 20 martie 1727”.

Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet, (n. 21

noiembrie 1694 la Paris - d. 30 mai 1778 la Paris), a fost un scriitor și
filozof al Iluminismului francez.

Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă

a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit
Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism.

Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost

îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a
propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de
la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa.
Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar:
"Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât,
pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați." Concepția sa politică se
întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii
care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai
înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din
1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al
Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În
Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a

fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre
cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de
Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința
socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de
Revoluția franceză din 1789.
 Constantin Golescu, cunoscut sub numele de Dinicu Golescu (n.
7 februarie 1777, d. 5 octombrie 1830), a fost un boier și cărturar român, fiu al
marelui ban de Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu. Dinicu
Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804. Din această căsătorie s-au
născut Ana Golescu (1805-1878) Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877),
Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873).

Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia

grecească din București.

A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în

1826, pe moșia sa din Golești, o școală în care puteau învăța gratuit (i.e. pe
cheltuiala lui) tineri indiferent de categoria socială din care făceau parte. A
fost membru fondator al Societății literare (1827) și a contribuit activ la apariția
primului ziar în limba română, "Curierul românesc" (1829).

Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei

mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826,
tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de voiaj al unui român în Occident.
[1]
Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și
culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu
oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară
modernă.

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi

Șincai, județul Mureș - d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog,
traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei

didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli
confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit
director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie.

S-a dovedit un poliglot, însușindu-și temeinic: greaca, latina,

maghiara, germana, italiana și franceza. Informația și cultura i-au permis
ocuparea funcției de bibliotecar al Colegiului de Propaganda Fide din
Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia,
precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu
Roman, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice
referire la istoria românilor.