Emotia religioasă şi imaginatia religioasă

Începînd din epoca în care mistica lirico-dulceagă a lui Bernard de Clairvaux, în secolul al XII-lea,
deschisese întrecerea în domeniul înduioşării produse de suferinŃele lui Cristos, aceasta înflorise, iar
sufletul se umpluse, tot mai mult, de o fierbinte emoŃie stîrnită de patimile Domnului, fiind pătrunsşi
saturat de Cristosşi de cruce, în cea dintîi copilărie, imaginea Răstignitului era întipărită în mintea
fragedă într-un mod atît de măreŃşi de sumbru, încît, prin gravitatea sa, eclipsa orice alte emoŃii. Cînd
Jean Gerson era copil, tatăl lui se lipise de perete cu braŃele întinseşi spusese: „uite, băiatul tatei, aşa a
fost răstignitşi aşa a murit Domnul tău, care te-a făcutşi te-a mîntuit." Această imagine i-a rămas
băiatului în minte pînă la adînci bătrîneŃi, accentuîndu-se cu trecerea anilor, lucru pentru care îl
binecuvînta pe acest tată evlavios, „după ce acesta murise tocmai în ziua înălŃării Sfintei Cruci" <nota
1>. Colette, cînd avea patru ani, o auzise pe mama ei cum plîngeşi suspină în fiecare zi în timpul
rugăciunii, din pricina Patimilor, suferindşi ea de pe urma insultelor, loviturilorşi caznelor. Această
amintire se întipărise cu atîta violenŃă în sufletul ei hipersensibil, încît toată viaŃa a simŃit, în fiecare zi,
la ora răstignirii, o anxietateşi o jale din cele mai cumplite, iar cînd citea Patimile suferea mai rău decît o
femeie în durerile facerii <nota 2>. Un predicator rămînea uneori tăcut cîte un sfert de oră în faŃa
auditoriului său, în poziŃie de răstignit <nota 3>.

Spiritul era atît de obsedat de Cristos, încît la cea mai neînsemnată coincidenŃă exterioară a vreunei
acŃiuni sau a vreunui gînd cu viaŃa sau cu patimile Domnului, mintea fugea numaidecît la Cristos. O
biată călugăriŃă cară lemne de foc pentru bucătărieşi îşi închipuie că în felul acesta poartă crucea:
numai ideea de a purta

272

lemn este de ajuns pentru a-şi aureola acŃiunea cu lumina dragostei supreme. Femeia oarbă care spală
rufe ia albiaşi spălătoria drept iesleşi staul <nota 4>. Tot un efect al obsesiei cu conŃinut religios este
exagerarea profanatoare a respectului faŃă de suveran în forma unei reprezentări religioase: Ludovic al
XI-lea este comparat cu Isus, iar împăratul, împreună cu fiulşi nepotul lui sînt comparaŃi cu Sfînta
Treime <nota 5>.

Secolul al XV-lea îşi manifestă puternica emotivitate religioasă într-o formă dublă.Şi-o

manifestă pe de-o parte în emoŃiile violente care cuprindeau din timp tot poporul, cînd un

predicator itinerant făcea, prin cuvîntul său, să ia foc ca nişte vreascuri tot combustibilul spiritual.
Aceasta este exteriorizarea spasmodică, pasională, furioasă, dar care se potolea repede. Pe de altă
parte, unii au îndrumat emotivitatea spre o albie liniştită, rînduită, pentru a deveni o nouă formă de
viaŃă, cea a interiorizării. Este cercul pietist al celor care, conştienŃi că sînt nişte înnoitori, îşi spuneau
devoŃi moderni, adică evlavios! ai zilelor noastre. Ca mişcare organizată, devoŃiunea modernă se
limitează la nordul Olandeişi la zona Germaniei de Jos, dar spiritul care i-a dat naştere se găseşteşi în
FranŃa.

Din efectul uriaş al predicilor n-a trecut în cultura spirituală decît puŃin, ca element permanent.Ştim ce
impresie formidabilă făceau predicatorii <nota 6>, dar nu ne este dat să simŃim acum tulburarea pe
care o produceau. Din textul scris al predicilor, acea tulburare nu ajunge pînă la noi;şi cum ar putea să
ajungă ? Nici măcar contemporanilor, predica scrisă nu le mai spunea nimic. MulŃi dintre cei care l-au
auzit pe Vicente Ferrerşi-i citesc acum predicile — spune biograful lui — ne asigură că nu simt nici umbra
a ceea ce a răsunat din propria lui gură <nota 7>.Şi nu e de mirare. Ceea ce putem afla din predicile
tipărite ale lui Vicente Ferrer sau ale lui Olivier Maillard <nota 8> nu este altceva decît materialul
elocinŃei lor, despuiat de toată ardoarea oratorică, iar împărŃirea în capitole pare naivă.Ştim că ceea ce
mişca poporul a fost întotdeauna zugrăvirea impresionantă a ororilor iadului, ameninŃarea tunătoare cu
pedepsirea păcatului, toate efuziunile lirice despre Patimişi despre dragostea de Dumnezeu.Ştim cu ce
mijloace lucrau predicatorii: nici un efect nu era prea grosolan, nici o trecere de la ris la plîns prea
bruscă, nici o intensificare nemăsurată a vocii prea violentă <nota 9>. Dar deşocurile

273

pe care le produceau astfel nu ne putem face o idee decît din relatarea, întotdeauna aceeaşi, că oraşele
se certau între ele pentru promisiunea unei predici, că primarulşi poporul îi întîmpinau pe predicatori cu
o pompă asemenea celei cuvenite unui suveran, că predicatorii erau uneori nevoiŃi să se întrerupă din
cauza hohotelor de plîns ale mulŃimii. O dată, în timp ce Vicente Ferrer predica, au trecut prin faŃa lui
doi condamnaŃi la moarte, un bărbatşi o femeie, în drum spre eşafod. Vicente a încercat să suspende
opera călăului; a ascuns victimele sub amvonul luişi a început să predice despre păcatele lor. După
predică n-au mai fost găsiŃi acolo condamnaŃii, ci doar cîteva oase, iar poporul a fost convins că vorba
omului sfînt îi arsese pe păcătoşişi totodată îi mîntuise <nota 10>.

EmoŃia spasmodică a mulŃimii în urma cuvîntului predicatorilor s-a spulberat de fiecare dată, fără să se
fi putut fixa în textul scris. Mult mai bine cunoaştem fervoarea devoŃilor moderni. Ca în oricare cerc
pietist, religia nu a dat aici numai forma de viaŃă, ci si forma socială: relaŃii spirituale calde, desfăşurate
într-o liniştită intimitate, între nişte oameni simpli, bărbaŃi si femei, iar cerul lor uriaş se boltea
deasupra unei lumi minuscule, pe lîngă care trecea fără urmă tot freamătul puternic al vremii. Prietenii
admirau în Thomas a Kempis ignoranŃa lui în ceea ce priveşte lucrurile lumeşti obişnuite; un prior de la
Windesheim purta porecla onorifică „loan Nu-ştiu". Ei nu pot folosi decît o lume simplificată; o purifică,
închizîndu-şi cercul, din pricina răului de afară. <nota 11> Înlăuntrul cercului lor strîmt, trăiesc cu toŃii în
bucuria unei înclinaŃii sentimentale reciproce; privirea unuia este îndreptată fără încetare asupra
celuilalt, pentru a observa toate semnele harului; distracŃia lor este să se viziteze între ei. <nota 12> De
aici, înclinarea lor deosebită pentru biografie, înclinare căreia îi datorăm cunoaşterea amănunŃită a
acestei stări de spirit.

În forma ei olandeză organizată, devoŃiunea modernă crease o convenŃie fixă de viaŃă cucernică.
DevoŃii puteau fi recunoscuŃi după mişcările lor liniştiteşi măsurate, după mersul lor încovoiat, unii
după feŃele lor încreŃite ca pentru rîs, sau după hainele noi, cîrpite într-adins <nota 13>.Şi, mai ales,
după lacrimile vărsate în belşug. „Devotio est quaedam cordis

170

teneritudo, qua quis in pias faciliter resolvitur lacrimas": DevoŃiunea este o anumită duioşie a

inimii, datorită căreia omul izbucneşte cu uşurinŃă în lacrimi cucernice.

274

Trebuie să te rogi lui Dumnezeu să-Ńi dea „botezul zilnic al lacrimilor", căci ele sînt aripile rugăciunii, sau,
după spusa sfîntului Bernard, vinul îngerilor. Trebuie să te dedai harului lacrimilor lăudabile, să te
pregăteştişi să te îndemni pentru ele, în timpul anului, dar mai ales în postul mare, pentru ca să poŃi
spune împreună cu psalmistul: „Fuerunt mini lacrimae meae panes die ac nocte." <nota 14> Uneori vin
atît de lesne, încît ne rugăm în sughiŃurişi hohote de plîns („ita ut suspiriose ac cum rugitu oremus"), dar
atunci cînd nu vin de la sine, nu trebuie să le storci cu sila, ci să te mulŃumeşti cu lacrimile inimii. Iar în
prezenŃa altora trebuie, pe cît posibil, să eviŃi semnele unei devoŃiuni spirituale excepŃionale <nota
15>.

Vicente Ferrer, de cîte ori sfinŃea hostia, vărsa atîtea lacrimi, încît îi făcea aproape pe toŃi să plîngă, iar
uneori, din masa ascultătorilor se înălŃa o tînguire, ca un fel de bocet după mort. Plînsul îi plăcea atît de
mult, încît nu-şi oprea lacrimile decît cu părere de rău <nota 16>.

În FranŃa lipseşte reglementarea specială a devoŃiunii noiîntr-o anumită formă nouă, ca în mînăstirile
olandeze ale fraterilorşi în congregaŃia de la Windesheim, în FranŃa, spiritele legate prin afinitate, fie că
rămîn cu totul în viaŃa lumească, fie că intră în ordinele existente, unde devoŃiunea nouă prilejuieşte
respectarea unui regim mai strict. Ca atitudine generală a cercurilor burgheze largi, fenomenul nu este
cunoscut. Poate că la aceasta a contribuitşi faptul că evlavia franceză avea un caracter mai pasional, mai
spasmodic, decît cea olandeză, că degenera mai uşor în forme exasperateşi că se estompa apoi, de
asemenea, mai uşor. Spre sfîrşitul Evului Mediu, vizitatorii Olandei de Nord, veniŃi dinŃările sudice, sînt
adeseori izbiŃi de evlavia serioasăşi generală pe care o constată în sînul poporului, ca ceva deosebit
<nota 17>.

DevoŃii olandezi părăsiseră, în general, contactele cu mistica intensă, din ale cărei stadii pregătitoare
înflorise forma lor de viaŃă, în felul acesta înlăturaseră în cea mai mare parteşi primejdia unor abateri
fanteziste, care puteau duce la o erezie. DevoŃiunea modernă olandeză era ascultătoareşi drept-
credincioasă, practic moralăşi uneori chiar naivă. Tipul de devot francez, dimpotrivă, pare să fi avut o
amplitudine oscilatorie mult mai mare; acest tip ajunge adesea pînă la fenomenele extravagante ale
credinŃei.

Cînd dominicanul groninghez Mattheus Grabow a plecat la ConstanŃa pentru a expune acolo

la Conciliu toate doleanŃele

275

ordinelor de călugări cerşetori împotriva noilor fraŃi ai vieŃii în comunşi, dacă se poate, să obŃină
osîndirea lor18, însuşi Jean Gerson, marele conducător al politicii generale a Bisericii a fost acela în care
urmaşii persecutaŃi ai lui Geert Grooteşi-au găsit apărătorul. Gerson era competent, din toate punctele
de vedere, să judece dacă aici era vorba de o exteriorizare a cucerniciei veritabileşi de o formă îngăduită
a organizării ei. Căci distincŃia dintre cucernicia veritabilăşi exteriorizările religioase exagerate este unul
dintre subiectele care l-au preocupat în permanenŃă. Gerson era un spirit prudent, conştiincios, cinstit,
purşi bine intenŃionat, cu acea grijă, întrucîtva temătoare, pentru forma corectă, care, într-o minte
rafinată, dezvoltată din condiŃii modeste pînă la o poziŃie cu adevărat aristocratică, îşi mai trădează
adeseori originea, în plus, era un psihologşi un om cu simŃul stilului. SimŃul stiluluişi dreapta credinŃă
sînt însă înrudite îndeaproape. Nu este deci de mirare că exteriorizările vieŃii religioase din vremea lui îi
treziseră în repetate rînduri neîncredereaşi îngrijorarea. Este însă ciudat că tipurile de evlavie pe care le
condamnă ca exagerateşi primejdioase seamănă leit cu de-voŃii

moderni pe care i-a apărat. Lucrul acesta este totuşi explicabil. Oile sale franceze erau lipsite de saivanul
sigur, de disciplinaşi de organizarea care să leŃină pe cele mai focoase dintre ele înlăun-trul limitelor a
aceea ce putea admite Biserica.

Gerson vede pretutindeni primejdiile devoŃiunii populare. Găseşte că e o greşeală ca mistica să fie dusă
pe stradă <nota 19>. „Lumea — zice el — este, în ultima vreme, aproape de sfîrşitul ei, ca un un-chiaş în
delir, pradă a tot felul de închipuiri, arătări în visşi iluzii, care pe mulŃi îi abat de la adevăr." <nota 20>
MulŃi se dedau, fără o îndrumare cumsecade, la posturi cu mult prea stricte, la veghi de noapte cu mult
prea prelungite, la rîuri de lacrimi, cu care îşi tulbură mintea. Nu ascultă de nici un îndemn la cumpătare.
Să bage de seamă, căci pot cădea lesne în mrejele diavolului. La Arras vizitase nu demult pe o femeieşi
mamă, care, împotriva voinŃei soŃului ei, stîrnise admiraŃia multora prin faptul căŃinea post negru cîte
două pînă la patru zile consecutiv. Vorbise cu ea, o pusese la încercare în mod seriosşi constatase că
abstinenŃa ei nu era decît încăpăŃînare trufaşă şi deşartă. Căci, după un asemenea post, femeia începu
să mănînce cu o lăcomie de nemăsurat; ca motiv al autoflagelării ei, nu arăta altceva decît că ar fi
nevrednică să mănînce

276

pîine. înfăŃişarea ei îi trăda lui Gerson nebunia apropiată <nota 21>. O altă biată femeie, o epileptică, pe
care o înŃepau bătăturile de cîte ori se ducea cîte un suflet în iad, care vedea păcatele pe fruntea
omuluişi care susŃinea că mîntuie în fiecare zi cîte trei suflete, a recu- noscut, sub ameninŃarea că va fi
supusă la cazne, că se comportă astfel ca să-şi cîştige pîinea <nota 22>.

Gerson consideră că viziunileşi revelaŃiile din ultima vreme, despre care se vorbeşte pretutindeni, nu au
prea mare valoare. Le respinge chiarşi pe cele ale unor sfinte faimoase, ca Brigitta din Suediaşi Caterina
din Siena <nota 23>. A auzit atîtea despre asemenea cazuri, încît i s-a zdruncinat încrederea. MulŃi au
declarat că li s-a revelat cum că vor ajunge papi; un învăŃat descrisese chiar cu mîna lui revelaŃiaşişi-o
sprijinise pe dovezi. Un altul a fost la început convins că va ajunge papă, iar apoi că va fi Anticrist sau cel
puŃin premergătorul lui, din care cauză avusese de gînd să-şi curme zilele, ca să nu facă un asemenea
rău creştinătăŃii <nota 24>. „Nimic nu e atît de primejdios — spune Gerson — ca o devoŃiune
ignorantă. Cînd bieŃii cucernici aud că duhul Maicii Domnului s-a bucurat întru Domnul, încearcă să se
bucure

şi ei şi îşi închipuie cîte şi mai cîte, ba cu dragoste, ba cu teamă; cu acest prilej văd fel de fel

de imagini, pe care nu le pot deosebi de adevărşi pe care le iau cu toŃii drept minunişi drept dovada
excepŃionalei lor devoŃiuni." <nota 25> Dar aceasta era tocmai ceea ce recomanda devoŃiunea
modernă. „Soe wie hem in desen artikel mit herten ende mit al sinen erachten den liden ons Heren
innichlic geliken ende gheconformieren wil, die sal hern selven pinen, druckich ende wemoedich te
maken. Ende is hij in enighen teghenwoerdighen druc, die sel hi mitter drucke-licheit Christi verenighen
ende begheren mit hem te deilen." <nota 26>

„ViaŃa contemplativă e plină de mari primejdii — spune Gerson; — mulŃi s-au melancolizat ori s-au
smintit din pricina ei." <nota 27>Ştie cît de uşor poate un post neîntrerupt să ducă la nebunie sau la
halucinaŃii;ştieşi ce rol joacă postul în practicile vrăjitoriei <nota 28>. Un om cu o privire atît de ageră
pentru momentul psihologic al exteriorizărilor credinŃei, în ce loc trebuia oare să traseze hotarul dintre
ceea ce este sfîntşi îngăduitşi ceea ce este condamnabil? El însuşi simŃea că dreapta credinŃă singură
nu-i oferă încă o bază suficientă în această privinŃă; ca teolog calificat, îi venea destul de usor sa
pronunte condamnarea oriunde constata o abatere evidenta de la dogma. Dar mai erau

toate acele cazuri în care linie călăuzitoare trebuia să-i fie aprecierea etică a exteriorizărilor evlaviei,
cazurile în care simŃul măsuriişi al bunului gust trebuia să-i dicteze verdictul, „în aceste vremuri jalnice
ale schismei — zice Gerson — nici o virtute nu e scăpată din vedere într-o măsură mai mare decît
Discretio." <nota 29>

Dacă nici pentru Jean Gerson criteriul dogmatic nu mai rămăsese unicul, cînd era vorba să se facă
distincŃia între evlavia adevăratăşi cea falsă, cu atît mai vîrtos pentru noi, tipurile de emoŃie religioasă
nu se mai grupează după linia ortodoxiei sau ereziei lor, ci după natura lor psihologică. Nici chiar poporul
din vremea aceea nu vedea liniile dogmatice: îl asculta pe fratele eretic Thomas cu acelaşi sentiment de
înălŃare ca pe Sfîntul Vicent Ferrer, iar pe Sfînta Coletteşi pe adepŃii ei îi huiduia ca pe nişte begarzişi
ipocriŃi <nota 30>. Colette prezintă toate simptomele stării pe care James o numeşte „starea teopatică"
<nota 31>, stare înrădăcinată în solul celei mai dureroase hipersensibilităŃi, în afară de lumînări, Colette
nu poate să vadă foc sau să suporte dogoarea lui. Se teme îngrozitor de muşte, melci, furnici, de
duhoareşi de murdărie. Resimte aceeaşi înverşunată aversiune faŃă de sexualitate, caşi, mai tîrziu,
Aloysius Gonzaga; de aceea, nu vrea să aibă în congregaŃia ei decît fecioare, nu-i plac sfintele
căsătoriteşi deplînge faptul că mama ei s-a cununat cu tatăl ei în a doua căsătorie <nota 32>. Această
pasiune pentru fecioria cea mai pură este preŃuităşi azi de către Biserică drept înălŃătoareşi vrednică
de urmat. Era neprimejdioasă, atîta timp cît era profesată în forma unei repulsii personale faŃă de orice
element sexual. Dar acelaşi sentiment, într-o altă formă, devenea primejdios pentru Bisericăşi, ca
urmare,şi pentru persoana care îl profesa: anume, atunci cînd această persoană nu-şi mai retrăgea
corniŃele ca melcul, ca să se pună în siguranŃă, închizîndu-se într-o sferă proprie de puritate, ci voia să
vadă aplicarea acestei înclinări spre castitateşi în viaŃa religioasă şi socială a celorlalŃi. Ori de cîte ori
tendinŃa spre această puritate lua forme revoluŃionareşi se exterioriza în atacuri violente împotriva
lipsei de pudoare a preoŃilorşi împotriva des-frîului călugărilor, Biserica medievală a fost nevoită s-o
dezavueze, deoareceştia că nu e în stare să curme răul. Jean de Varennesşi-a ispăşit consecvenŃa într-o
temniŃă mizerabilă, în care a fost aruncat

278

din ordinul arhiepiscopului din Reims. Acest Jean de Varennes este un teolog eruditşi un predicator
faimos, care, la curtea papală de la Avignon, în calitate de capelan al tînărului cardinal de Luxembourg,
părea hărăzit să poarte chiar o mitră sau o pălărie de cardinal, cînd

şi-a cedat brusc toate beneficiile, în afară de o funcŃie de canonic la Notre-Dame din Reims, a

renunŃat la situaŃia saşi a plecat de la Avignon înapoi înŃinutul său natal, unde a început să ducă la
Saint Lié o viaŃă sfîntăşi să predice. „Et avoit moult grant hantise de poeuple qui venoient veir de tous
pays pour la simple vie très-noble et moult honneste qui il menoit." <nota 33> Era socotit vrednic să
ajungă papă; i se spunea „le saint homme de Saint Lié" <nota 34>; mulŃi căutau să-i atingă mîna sau
veşmîntul, datorită caracterului miraculos al persoanei sale; unii îl socoteau un trimis al lui Dumnezeu
sau chiar o fiinŃă divină. O bucată de vreme, în toată FranŃa nu s-a vorbit despre nimic altceva <nota
35>.

Dar nu toŃi credeau în sinceritatea intenŃiilor lui; erauşi unii care vorbeau despre „le fou de Saint Lié"
<nota 36>, sau care îl bănuiau că vrea să ajungă, pe această cale senzaŃională, la înaltele dregătorii
bisericeşti care îi scăpaseră din mînă. La acest Jean de Varennes vedem, ca la mulŃi alŃii dinaintea lui, că
pasiunea pentru puritatea sexuală se transformă în sens revoluŃionar. El reduce, într-adevăr, toate
criticile privitoare la degenerarea Bisericii, la acest unic rău: lipsa de castitate,şi, îmboldit de această
unicăşi fierbinte indignare, îndeamnă la rezistenŃă şi răzvrătire împotriva autorităŃilor bisericeştişi în
primul rînd împotriva arhiepiscopului din Reims. „Au loup, au loup !" <nota 37>, îi strigă el mulŃimii, iar
aceasta înŃelege foarte bine cine este lupulşi-i dă bucuros replica: „Hahay, aus leus, mes bonnes genz,

aus leus!" <nota 38> întregul curaj al convingerii sale, Jean de Varennes, după cît se pare, nu l-a avut: nu
spusese niciodată că face aluzie la arhiepiscop, aşa s-a apărat din închisoare; obişnuia doar să rostească
proverbul „qui est tigneus, il ne doit pas oster son chaperon" — cine are bube-n cap să nu-şi scoată
tichia <nota 39>. Indiferent cît de departe a mers cu predicile lui, auditorii au desprins din ele vechea
teză, care ameninŃase atît de des să dezorganizeze viaŃa bisericească: sfintele taine, săvîrşite de un
preot care duce o viaŃă lipsită de castitate, sînt nevalabile, hostia pe care o sfinŃeşte nu este decît pîine,
botezulşi absolvirea de păcate sînt nule. Această teză, la Jean de Varennes n-a fost decît o parte

279

dintr-un program de castitate extremist în general: preoŃii să nu locuiască nici măcar cu o soră sau cu o
bătrînă; de căsătorie se leagă 22 sau 23 păcate; femeile adultere trebuie pedepsite după legea Vechiului
Testament; chiar Cristos, dacă ar fi fost sigur de vinovăŃia ei, ar fi poruncit ca femeia adulteră să fie
lapidată; nu există nici o femeie castă în FranŃa; nici un bastard nu poate face o faptă bunăşi nu poate
ajunge la fericirea veşnică <nota 40>.

Acestei forme radicale a aversiunii faŃă de lipsa de castitate Biserica a fost nevoită în toate timpurile să i
se opună, din spirit de conservare: o dată ce se stîrnea îndoiala cu privire la valabilitatea sfintelor taine
săvîrşite de preoŃii nevrednici, întreaga viaŃă bisericească începea să se clatine. Gerson îl pune pe Jean
de Varennes alături de Jan Hus, ca pe un om cu intenŃii iniŃial bune, dar pe care zelul l-a mînat pe un
făgaş greşit <nota 41>.

Pe de altă parte, Biserica fusese în general extrem de îngăduitoare în alt domeniu: tolerînd
reprezentările cum nu se poate mai senzoriale ale dragostei de Dumnezeu. Conştiinciosul cancelar al
UniversităŃii din Paris simŃiseşi aici primejdiaşi dăduse alarma.

O cunoştea din vasta sa experienŃă psihologică, o cunoştea pe diferite feŃe, ca primejdie dogmaticăşi ca
primejdie morală. „Nu mi-ar ajunge o zi — zice el — ca să înşir nenumăratele sminteli ale iubitorilorşi
nebunilor: amantium, immo et amentium" <nota 42>. Da,ştie asta din experienŃă: „Amor spiritualis
facile labitur in nudum carnalem amorem" — dragostea spirituală se preschimbă cu uşurinŃă în
dragoste pur trupească <nota 43>. Căci cine altul să fie, decît Gerson însuşi, omul pe care susŃine el că l-
ar fi cunoscutşi care, dintr-o lăudabilă cucernicie, a cultivat o prietenie intimă întru Domnul cu o soră
spirituală: „la început a lipsit focul oricărei înclinaŃii trupeşti, dar treptat s-a născut în el, din relaŃiile
obişnuite, o dragoste, care nu mai era numai întru Domnul, aşa încît nu s-a mai putut stăpîni să-i facă
vizite sau, în absenŃa ei, să se gîndească la ea. încă nu bănuia că aici s-ar ascunde o pornire vinovată,
sau vreo amăgire a diavolului, pînă cînd o absenŃă mai lungă l-a făcut să-şi dea seama de primejdie, pe
care Dumnezeu a abătut-o însă la timp din calea lui." <nota 44> De atunci încolo a fost „un homme
averti"şi a profitat de acest lucru, întregul său tratat De diversis diaboli tentationibus (Despre feluritele
ispite ale diavolului) <nota 45>, este ca un fel de analiză

280

ascuŃită a acestei stări de spirit, care a fostşi aceea a devoŃilor moderni olandezi. Gerson n-are
încredere mai ales în „dulcedo Dei" <nota 46>, acea „zueticheit" <nota 47> a windesheimerilor.
„Diavolul — zice el — îi inspiră uneori omului o nemăsuratăşi minunată blîndeŃe (dulcedo), în felul
devoŃiuniişi asemănătoare cu ea, pentru ca omul să-şi caute unicul

Ńel în plăcerea de a gusta aceastăblî ndeŃe (suavitas) şi să nu mai vrea să-l iubească şi să-l

urmeze pe Dumnezeu decât pentru a obŃine acea plăcere." <nota 48>Şi aiurea <nota 49>,

despre aceeaşi dulcedo Dei: „pe mulŃi i-a înşelat faptul că au cultivat prea intens astfel de sim-

Ńăminte; au îmbrăŃişat rătăcirile inimii lor ca şi cum l-ar fi simŃit pe Dumnezeu şi au greşit

amarnic. Aceasta duce la tot felul de strădanii deşarte: unii încearcă să ajungă la o stare de completă
insensibilitate sau pasivitate, în care numai Dumnezeu să acŃioneze prin ei, sau la o cunoaştere misticăşi
la o contopire cu Dumnezeu, în care El nu mai este conceput ca înainte, ci independent de orice noŃiune
de fiinŃă, de adevăr sau de bine. Aici se aflăşi obiecŃiunile lui Gerson împotriva lui Ruusbroec, în a cărui
simplitate nu credeşi căruia îi reproşează părerea exprimată în Chierheit dergheeste-liker brulocht
(Podoaba nunŃii spirituale), că sufletul desăvîrşit, contemplîndu-l pe Dumnezeu, nu-L vede numai
datorită luminii care este esenŃa divină, ci că s-a identificat el însuşi cu lumina divină." <nota 50>

SimŃămîntul de anihilare totală a individualităŃii, pe care l-au gustat misticii din toate timpurile, nu
putea să-i fie pe plac partizanului unei mistici moderate, bătrîneşti, bernardine, cum era Gerson.

O vizionară îi povestise că spiritul i se anihilase cînd îl contemplase pe Dumnezeu — o anihilare

adevărată —şi că pe urmă îi fusese creat din nou. „De undeştii ?" — o întrebase el. „Eu însămi am simŃit
anihilarea" — a fost răspunsul ei. Absurditatea logică a acestei afirmaŃii este pentru cancelarul
intelectual dovada triumfătoare că asemenea simŃăminte sînt condamnabile <nota 51>. Era primejdios
să exprimi astfel de senzaŃii într-o cugetare; Biserica nu Ie putea tolera decît în forma unei imagini:
inima Caterinci din Siena s-a prefăcut în inima lui Cristos. Dar Marguerite Porete din Hainaut, din
congregaŃia fraŃilor spiritului liber, care îşi închipuiaşi ea că sufletul i se nimicise întru Dumnezeu, a fost
arsă pe rug la Paris în 1310<nota 52>.
Marea primejdie a simŃămîntului de autoanihilare sălăşluia în concluzia la care ajunseseră în

aceeaşi măsură misticii indieni, ca

281

şi unii mistici creştini, că sufletul desăvîrşit, care contemplă şi iubeşte, nu mai poate păcătui.

Pentru că, înălŃat întru Dumnezeu, nu mai are voinŃă; n-a mai rămas decît voinŃa divină,şi, deci, chiar
dacă mai urmează eventual chemările trupului, nu mai e nici un păcat <nota 53>. Numeroşi săracişi
ignoranŃi, tîrîŃi de asemenea doctrine, au ajuns să trăiască în cel mai înfiorător desfrîu, aşa cum am
avut prilejul să vedem la secta begarzilor, la fraŃii spiritului liber, la tur-lupini. De cîte ori vorbeşte
despre primejdiile dragostei extravagante de Dumnezeu, lui Gerson îi vine în minte exemplul alarmant al
acestor secte <nota 54>. Totuşi, aici ne aflăm în imediata apropiere a cercurilor devoŃilor.
Windesheimerul Hendrik van Herp îi învinuieşte pe propriii săi ortaci de adulter spiritual <nota 55>. În
acest mediu se aflau capcane diavoleşti, care duceau la cel mai pervers ateism. Gerson relatează despre
un om de vază, care îi mărturisise unui cartusian că un păcat capital —şi îl numise pe numele lui:
preacurvia — nu i-a împiedicat dragostea de Dumnezeu, ci dimpotrivă, l-a înflăcărat ca să preŃuiascăşi
să rîvneascăşi mai aprig blîndeŃea divină <nota 56>.

Biserica se alarma de îndată ce emoŃiile fierbinŃi ale misticii se prefăceau în convingeri formulate sau în
aplicaŃii la viaŃa socială. Atîta timp cît era vorba numai de reprezentări pasionale, de tip simbolic, le
admitea, chiarşi pe cele mai exuberante. Johannes Brugman a putut să-i atribuie nepedepsit lui Isus
toate însuşirile beŃivului, care uită de sine însuşi, care nu vede nici o primejdie, care nu se supără cînd
rîzi de el, care dăruieşte totul: „O en was hi niet wael droncken, doe hem die mynne dwanck, dat hi
quam van den oversten hemel in dit nederste dal der eerden ?" <nota 57> În cer, Isus dă ocol,
„schyncken ende tappen mit vollen toyten" profeŃilor, „ende sij droncken, dat sij borsten, ende daer
spranck David mit sijnre herpen voer der tafelen, recht of hij mijns heren dwaes waer"<nota 58>.

Nu numai grotescul Brugman, darşi purul Ruusbroec se desfată cu dragostea de Dumnezeu sub chipul
beŃiei. Pe lîngă cel al beŃiei se află cel al foamei. Este posibil ca, pentru amîndouă, prilejul să se fi aflat
în cuvintele biblice: „qui edunt me, adhuc esurient, et qui bibunt me

adhuc sitient" <nota 59>, care, rostite de Sapientia, sînt interpretate ca fiind cuvintele Domnului.
Reprezentarea spiritului omului, hărŃuit de o foame veşnică după Dumnezeu, era deci dată. „Hier
beghint een ewich honger, die nemmermeer ver-vult en wert, dat es een inwendich ghieren ende
crighern der

282

minnender cracht ende die ghescapens geestes in een ongescapen goet... Dit sijn die ärmste liede die
leven; want si sijn ghierich ende gulsich ende si hebben den mengherael" (explicaŃie: „dat is die vraet of
den ghier of den heeten onversadeliken hongher" ). „Wat si eten ende drinken, si en werden
nemmermeer sat in deser wijs, want dese honger es ewich... Al gave God desen mensche alle die gaven
die alle heylighen hebben... sonder hem selven, nochtan bleve die gapende ghier des gheests
hongherich ende onghesaedt." <nota 60> Dar la fel caşi imaginea beŃiei,şi cea a foamei este susceptibilă
de inversare: „Sijn hongher is sonder mate groet; hi verteert ons al uut te gronde; want hi is een ghierich
slockaert ende heeft den mengerael: hi verteert dat merch uut onsen benen. Nochtan gönnen wijs hem
wale, ende soe wijs hem meer ghonnen, soe wij hem bat smaken. Ende wat hi op ons teert, hi en mach
niet vervult werden, want hi heeft den mengerael ende sijn honger is sonder mate: ende al sijn wi arm,
hi en achtes niet, want hi en wilt ons niet laten. Irestwerf bereyt hi sine spise, ende verbernt in minnen
al onse sonden ende ghebreken. Ende aise wi dan ghesuvert sijn ende in minnen ghe-braden, soe gaept
hi alse die ghier diet al verslocken wilt... Mochten wi sien die ghierighe ghelost die Christus heeft tote
onser salicheit, wi en mochten ons niet onthouden wi en souden hem in die kele vlieghen. Al verteert
ons Jhesus te male in hem daer vore gheeft hi ons hem selven, ende hi gheeft ons gheesteliken hongher
ende dorst sijns te ghesmaken met ewigher lost. Hi gheeft ons gheesteliken honger, ende enser
herteliker liefde sijn lichame in spisen. Ende alse wi dien in ons eten ende teren met ynnigher de-vocien,
soe vloyet uut sinen lichame sijn gloriose heete bloet in onse nature ende in alle onse äderen... Siet,
aldus seien wi altoes eten ende werden gheten, ende met minnen op ende nedergaen, ende dit in onse
leven in der ewicheit." <nota 61>

Încă un mic pasşi am ajuns, de la aceste supreme exaltări mistice, din nou la un simbolism plat. „Vous le
mangerés — zice despre cuminecătură Le livre de crainte amoureuse (Cartea, temerii de dragoste) a lui
Jean Berthelemy — rôti au feu, bien cuit, non point ars ou brûlé. Car ainsi l'aigneau de Pasques entre
deux feux de bois ou de charbon estoit cuit convenablement et roty, ainsi le doulx Jésus, le jour du
Vendredi sacré, fut en la broche de la digne croix mis, attachié, et lié entre les deux feux de très
angoisseuse

283

mort et passion, et de très ardentes charité et amour qu'il avoit à nos âmes et à nostre salut, il

fut comme roty et langoureusement cuit pour nous saulver." <nota 62>

Imaginea beŃieişi cea a foamei sînt chiar prin ele însele suficiente pentru a combate părerea că oricărui
simŃămînt de beatitudine religioasă ar trebui să i se dea o interpretare erotică <nota 63>. Injectarea
influenŃei religioase este resimŃită la fel ca o băutură sau ca o baie. O devota din Diepenveen se simte
cu totul inundată de sîngele lui Cristosşi leşină <nota 64>. Fantezia sîngelui,Ńinută vieşi excitată de
credinŃa în transsubstanŃiere, se exteriorizează în cele mai ameŃitoare extreme de incandescenŃă
roşie. Rănile lui Isus, zice Bonaventura, sînt florile sîngerii ale raiului nostru dulceşi plin de flori, deasupra
căruia sufletul trebuie să pluteascăun zbor ca un fluture, sorbind ba dintr-una, ba dintr-alta. Prin rana
din coastă trebuie să pătrundă pînă la inimă. Totodată, sîngele curge ca un pîrîu în rai. Tot sîngele roşuşi
cald din toate rănile i-a curs lui Suso, prin gură, pînă în inimăşi în suflet <nota 65>. Catarina din Siena
este

176

una dintre sfintele care au băut din rana din coastă a lui Cristos, după cum altora le-a fost dat
să încerce laptele din sînii Sfintei Maria: Sfîntul Bernard, Heinrich Suso, Alain de la Roche.

Alain de la Roche, pe latineşte Alanus de Rupe, numit de către prietenii săi olandezi Van der Klip, poate fi
considerat ca unul dintre reprezentanŃii cei mai marcanŃi ai devoŃiunii franceze mai fantezisteşi ai
imaginaŃiei religioase ultra-réaliste din Evul Mediu tîrziu. Născut pe la 1428 în Bretania, a lucrat ca
dominican mai ales în nordul FranŃeişi în Olanda. A murit în 1475 la Zwolle, la frateri, cu care a
întreŃinut relaŃii strînse. Opera lui principală a fost propaganda pentru folosirea mătăniilor, în care scop
a înfiinŃat o frăŃie răspîndită în toată lumeaşi căreia i-a prescris să se roage după nişte sisteme fixe de
Ave, alternate cu Pater, în opera acestui vizionar, îndeosebi predicişi descrieri ale vedeniilor lui <nota
66>, izbeşte caracterul sexual puternic al închipuirilor lui, dar totodată şi lipsa acelui ton de pasiune
fierbinte, care ar fi putut justifica reprezentarea sexuală a celor sfinte. Expresia senzorială a dogoritoarei
iubiri de Dumnezeu a devenit aici un simplu procedeu. Nu se găseşte nimic din copleşitoarea sinceritate
care înnobilează fanteziile marilor mistici referitoare la foame, sete, sîngeşi dragoste, în meditaŃiile,
recomandate de el, despre fiecare din părŃile trupului Sfintei

284

Maria, în sistematica simbolică, unde fiecare din cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru" este considerat de el
ca pat nupŃial al uneia dintre virtuŃi, vorbeşte un spirit în declin: decăderea evlaviei multicolore a Evului
Mediu tîrziuşi prefacerea ei într-o formă veştedă.

Chiarşi în fantezia referitoare la diavol, elementul sexual are un loc: Alain de la Roche vede bestiile
păcatului înzestrate cu organe sexuale oribile, din careŃîşneşte o vîlvătaie sulfuroasă, iar aceasta
întunecă pămîntul cu fumul ei gros; o vede pe meretrix apostasiae <nota 67>, care îi înghite pe apostaŃi,
apoi îi vomiteazăşi îi ex-cretează din nou, iar îi înghite, îi sărutăşi îi alintă ca o mamă,şi îi naşte de fiecare
dată din pîntecele ei <nota 68>.

Aici se află reversul acelei zueticheit a devoŃilor: ca un complement direct al dulcegei fantezii cereşti,
spiritul conŃinea o genune neagră de reprezentări de iad, careşi-au găsit,şi ele, expresie, în limba
arzătoare a senzualităŃii pămînteşti. Nu e prea ciudat că se pot indica legături între cercurile liniştite ale
windesheimerilorşi elementul cel mai întunecat pe care l-a produs Evul Mediu către sfîrşitul lui: goana
după vrăjitoare, dezvoltată apoi pînă la a deveni acel sistem sinistruşi echilibrat, de zel teologicşi asprime
judiciară. Alanus de Rupe formează o asemenea verigă. El, musafirul primit cu plăcere al fraierilor de la
Zwolle, a fostşi învăŃătorul fratelui său de ordin Jakob Sprenger, care nu numai că a scris împreună cu
Heinrich Institoris Ciocanul vrăjitoarelor, dar a fost, în Germania, si zelosul promotor al frăŃiei
Mătăniilor, înfiinŃată de Alanus.