CURSUL 6

PUTEREA CA RELAŢIE SOCIALĂ

1. Problematica puterii.
a. Sistemul conceptual al „puterii”.
b. Politica şi puterea politică.
2. Problema limitării puterii.

1. Problematica puterii. Sistemul conceptual al „puterii”.

a. Sistemul conceptual al „puterii”

Una dintre regulile gândirii care a influenţat abordarea ştiinţifică a societăţilor în

general şi a relaţiilor de putere în mod special este cea a sistemului de concepte. Concepţiile
despre putere sunt, ele însele, un obiect al cercetării. Dar, adesea, cercetarea începe prin a
specula asupra limbajului despre putere. Ca formă de cunoaştere socială, limbajul cuprinde
experienţa istorică a unei societăţi în domeniu şi investigarea lui ne permite însuşirea acestei
cunoaşteri, se permite astfel construirea unor teorii care devin convingătoare pentru că sunt
logice, oricât de mult s-ar depărta de realitate. Dar nu numai limitele experienţei istorice a
unei comunităţi anume sunt preluate ci şi limitele intenţionate ale unor autori. Atunci când
devine tradiţie ştiinţifică reluarea unei fraze a lui Cicero despre diferenţa dintre putere şi
autoritate – puterea este a poporului, autoritatea este a Senatului – indiferent dacă este
considerată doar o caracteristică a societăţii romane sau o bază pentru diferenţierea celor două
concepte în teoria modernă, se interpretează drept realitate o retorică cu rost demagogic.
Cicero, care era unul dintre vârfurile politice ale partidului aristocrat din Roma sec. I î.H.,
face distincţia dintre cei doi termeni tocmai pentru a justifica lipsa totală de putere a
poporului în raport cu micul grup de aristocraţi care lua deciziile politice în republică.
Din simplul fapt că se poate utiliza un singur cuvânt, „puterea”, pentru a desemna o
pluralitate de relaţii de putere, se poate deduce că toate fie au caracteristici comune, fie sunt
1
ilustrarea unui singur principiu general, concretizat în domenii sau aspecte specifice ale
realităţii. „Putere”, „autoritate”, „dominaţie”, „subjugare”, „subordonare”, „dependenţă”,
„putere asupra”, „putere de a da (empowerment)”, „putere să” sunt numai câteva dintre
cuvintele utilizate pentru desemnarea fie a aceleiaşi relaţii, fie a diferitelor sale componente.
Modelul teoretic dominant multă vreme cu privire la putere a fost cel care cuprindea
doi actori, dintre care unul îl determină pe celălalt să facă ceva: Puterea reprezintă
capacitatea indivizilor sau a grupurilor de a-şi impune propriile interese şi preocupări, chiar
şi atunci când ceilalţi se opun. Această definiţie a fost formulată prima dată de Max Weber şi
reluată de A. Giddens, care tratează grupurile şi indivizii ca şi cum ar fi acelaşi lucru sau ar
avea comportamente similare în ceea ce priveşte puterea. Pornind de la distincţia între individ
şi grup se pot construi mai multe situaţii tipice:
– individ care acţionează asupra altui individ;
– individ care acţionează asupra unui grup;
– individ care acţionează în interiorul unui grup;
– grup care acţionează asupra unui individ;
– grup care acţionează asupra altui grup.
Se pot complica lucrurile dacă este introdus în model şi un al treilea actor, individ sau
grup şi se iau în calcul posibilele alianţe.
Puterea socială este capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup de
oameni de a-şi impune voinţa altora în vederea efectuării unor activităţi cu o anumită
finalitate, privind dirijarea societăţii spre anumite scopuri; posibilitatea de a influenţa pe alţii
într-o stare de dependenţă. Puterea socială este o formă de mobilizare a energiei sociale în
serviciul scopurilor comunitare.
Puterea socială înglobează: puterea economică, puterea politică, puterea tehnică,
puterea militară, puterea informaţională, puterea culturală.
Puterea politică desemnează posibilitatea unei persoane, în interiorul unei relaţii
sociale determinate, de a fi în măsură să o dirijeze după voinţa sa (M. Weber); puterea
politică este capacitatea de a lua decizii (R. Aron); puterea politică este o forţă
organizaţională a vieţii sociale, forţa născută în conştiinţa socială destinată să conducă grupul
2
în căutarea binelui comun şi capabilă la nevoie de a impune membrilor atitudinea pe care ea o
comandă (G. Burdeau); puterea politică este capacitatea de a acţiona efectiv asupra
persoanelor şi lucrurilor recurgând la o gamă de mijloace care se întind de la persuasiune la
constrângere (M.G. Smith); puterea politică este puterea socială care are menirea de a obţine
ordinea şi de a stimula progresul (W. Lapierre); puterea politică este capacitatea de
mobilizare a resurselor societăţii în vederea atingerii unor scopuri pentru care s-a făcut un
angajament public (T. Parsons).
Puterea îşi are originea în diferenţa de potenţial existentă între indivizi sau grupuri
sociale, în asimetria relaţiilor sociale. Puterea este inerentă oricărei societăţi, colectivităţi
umane, este generată (impusă) atât de determinisme interne cât şi externe. Se poate vorbi de
un dublu sistem al puterii orientat spre interior şi spre exterior.
Analizând ipostazele puterii în devenirea sa istorică A. Toffler enumără forţa, banii şi
informaţia ca având implicaţii în toate domeniile de activitate socială. Obiectivele puterii sunt
dependente de deţinătorul puterii, puterea putându-se manifesta în orice direcţie într-o
organizaţie, conceptul de putere aplicându-se atât indivizilor cât şi grupurilor.

TEME DE DISCUŢIE:
1. Funcţiile puterii politice:
- Funcţia decizională – contribuie la elaborarea programelor, a
liniilor directoare de dezvoltare socială; efectele deciziei politice
afectează toate domeniile vieţii sociale (economic, social, politic,
ideologic).
- Funcţia organizatorică – contribuie la capacitatea de a stabili
formele organizatorice cele mai adecvate şi apte să mobilizeze
grupurile sociale pentru realizarea programelor stabilite.
- Funcţia ideologică – de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce
decurg din programul stabilit.
- Funcţia coercitivă de apărare – de constrângere prin diferite
mijloace, fie pentru a apăra o anumită societate de pericolele
3
 interne şi externe, de a rezolva conflictele din interior şi exterior, fie
de a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele
adoptate de instituţiile puterii.
- Funcţia de control – de urmărire a modului în care linia stabilită
este respectată şi aplicarea coerciţiilor ce se impun.
- Funcţia de pregătire a specialiştilor – fiecare putere trebuie să-şi
formeze cadrele necesare conducerii proceselor sociale iniţiate.
2. Mărimea puterii într-o societate depinde de numărul şi intensitatea relaţiilor de
influenţă din societate. (S. Huntington)
3. Autoritatea politică semnifică capacitatea puterii de a-şi impune voinţa sa în
societate printr-o diversitate de mijloace pentru a-i asigura stabilitatea şi
funcţionalitatea.
4. Autoritatea reprezintă capacitatea unei persoane, grupuri sau instituţii de a
obţine, în virtutea unor calităţi sau împuterniciri respect şi ascultare faţă de
acţiunile promovate, fără a recurge la constrângere.
5. Autoritatea politică constituie o ipostază a puterii bazată pe forţa argumentelor,
nu pe argumentul forţei.

b. Politica şi puterea politică

Realitatea este complicată şi dinamică. Puterea, politica şi puterea politică desemnează

realităţi diferite în societăţi diferite, ambele intervin în cele mai diferite domenii ale vieţii
sociale, în funcţie de modul de organizare al fiecărei societăţi.
Politica este considerată un sistem de instituţii şi mecanisme care reglementează şi
asigură exercitarea puterii în societate. Politica este un proces prin care oamenii dintr-o
societate ajung să ia decizii comune referitoare la ei toţi. Astfel, conceptul de politică ajunge
să înglobeze aproape toate sensurile care i-au fost atribuite de-a lungul timpului:

4
 - politica – artă a guvernării: politica concepută ca activitate de guvernare în
cadrul instituţiilor politice existente către obiective formulate de guvernanţi;
- politica ca viaţă publică opusă vieţii private: politica este mai cuprinzătoare
decât guvernarea şi se referă la toate aspectele vieţii publice, fără a interveni în
zona privată;
- politica ca negociere a intereselor şi obiectivelor divergente: politica văzută ca
un proces cu cel puţin trei elemente componente – persuasiunea, negocierea şi
stabilirea unei decizii finale;
- politica ca exercitare a puterii: politica fie în forma autorităţii – putere
legitimă; fie în forma forţei represive.
Sensul termenului de putere politică ar trebui să fie relativ uşor de identificat în
momentul în care politica este definită şi convenim că există un sistem prin care puterea este
distribuită în societate între diferitele grupuri de oameni. În acest caz, puterea politică este
acea parte a puterii care revine grupului de oameni însărcinaţi cu activitatea politică a
societăţii ori a comunităţii sau care participă la aceasta.
Modelul bipolar al puterii presupune existenţa unui subiect care are „puterea asupra” şi
un obiect (un grup social) asupra căruia se exercită puterea. Problema legitimării puterii este
complexă şi vastă. Max Weber consideră că legitimarea puterii s-a făcut întotdeauna în istorie
şi în toate societăţile într-unul dintre cele trei mari tipuri ideale de legitimare sau într-o
combinaţie a acestora: prin norme de drept; prin cutumă; prin autoritate personală. Acestor
trei tipuri de legitimare le corespund trei tipuri de putere: normelor de drept le corespunde
puterea legală, care conferă autoritate raţională; cutumei îi corespunde puterea tradiţională,
care conferă autoritate personală, dar limitată de regulile cutumiare; autorităţii personale îi
corespunde puterea charismatică, care conferă o autoritate personală arbitrară.
Fiecare dintre aceste tipuri de putere-legitimare îşi construieşte un aparat propriu de
exercitare a puterii autorităţii: puterea legală îşi construieşte un corp de funcţionari ierarhizaţi,
al cărui model ideal este ilustrat de birocraţia centralizată a statelor moderne; puterea
tradiţională se bazează pe un corp de demnitari şi consilieri personali, al cărui model ideal
este ilustrat de monarhiile Evului Mediu occidental; puterea charismatică este deservită de un
5
corp de discipoli şi militanţi, al cărui model ideal poate fi ilustrat de partizanii liderilor
revoluţionari. Ea tinde să se transforme, în final, în putere legală sau tradiţională, prin
„rutinizare”.

TEME DE DISCUŢIE:
1. Ce parte de putere trebuie să revină clasei politice (grupul social care
gestionează puterea politică în societate) pentru o societate să fie
considerată modernă?
2. Care trebuie să fie relaţiile puterii politice cu celelalte puteri din
societate?
3. Cum trebuie să funcţioneze sistemul puterii politice pentru a fi
democratic?
4. Rolul actului politic, al puterii de stat, este concilierea intereselor
diferite, ale diverselor grupuri sociale, identificarea intereselor publice
prioritare şi organizarea vieţii sociale în direcţia satisfacerii
priorităţilor.
5. Politica este arta compromisului? Dat fiind faptul că există totdeauna
interese diferite, priorităţi opuse şi resurse limitate, că problemele apar
ca insolubile, arta politică constă în concilierea acestor interese, găsirea
unei anumite soluţii (măcar favorabilă majorităţii sau temporală sau
parţială) prin stabilirea priorităţilor celor mai rezonabile (în lumina
diversităţilor de opţiuni) şi, în consecinţă, folosirea optimă a resurselor.
6. Politica presupune o diversitate de vederi despre scopuri, despre
mijloacele optime de a atinge aceste scopuri. De politică este nevoie acolo
unde nu există perspectiva unui consens.
7. Persuasiunea este o modalitate de a încerca să-i convingi pe oponenţi de
meritele punctului tău de vedere prin argumente bune sau mai puţin
bune; instrumentul ei este discursul retoric.
6
 8. Negocierea presupune disponibilitatea de a veni în întâmpinarea unora
din cererile oponenţilor spre a obţine din partea lor concesii în legătură
cu altele.

2. Problema limitării puterii.

Dacă politica este o chestiune de interese şi există factori care favorizează evitarea
regulilor admise înseamnă că abuzul de putere nu este o excepţie rarisimă, ci mai curând ceva
aproape inevitabil: în urmărirea propriilor interese politicianul trece aproape fatal dincolo de
regulile recunoscute, tinzând spre abuz.
Lordul Acton a formulat principiul: Puterea tinde să corupă şi puterea absolută
corupe în mod absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna oameni răi, chiar şi atunci
când ei exercită o influenţă şi nu au o împuternicire. De aici, concluzia: dată fiind
inevitabilitatea impulsului către abuz, problema centrală a politicii nu este cine trebuie să
conducă (oricine va conduce va fi tentat să abuzeze), ci cum poate fi limitată puterea şi, deci,
prevenit abuzul.
Lordul Acton a mai afirmat: Limitarea este esenţială pentru autoritate. O cârmuire
este legitimă numai dacă este limitată în chip real. Ecuaţia „legitim = limitat” are la bază
constatarea omniprezenţei abuzului de putere şi dependenţa completă a libertăţii de limitarea
puterii. Puterea trebuie întotdeauna limită indiferent de scopurile ei, de faptul că momentan
poate apărea ca „bună” acţionând în direcţia „justă”, căci tendinţa sa fiind amplificarea spre
rău, pe termen lung poate deveni malefică (Lord Acton Limitele puterii).
În concordanţă cu aceste principii, se cristalizează concluzia că puterea politică trebuie
să fie întotdeauna dispersată şi nu concentrată, deci că trebuie să existe mai multe centre de
putere (poliarhie) şi nu unul singur (hegemonie). Un alt mod de a formula aceeaşi cerinţă este
acela de a spune că societatea trebuie să fie pluralistă şi nu monolitică. Prin pluralism nu
trebuie să înţelegem doar existenţa mai multor partide care concurează liber pentru putere, ci
existenţa unei diversităţi de mecanisme prin care se iau decizii şi se modelează societatea. În

7
acest sens puterea se limitează nu numai prin restrângerea mandatelor politice (ale unui
partid, ale unor lideri) ci prin numeroase mijloace:
- dispersarea puterii între diferite instituţii şi între diferiţi lideri;
- dispersarea puterii între organele centrale şi organele locale (guvernare
centrală îmbinată cu guvernare locală);
- dispersarea puterii între instituţii guvernamentale şi instituţii
nonguvernamentale (rolul activ al ONG-urilor, al societăţii civile, al
asociaţiilor cetăţeneşti);
- dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei care o critică
sau o contestă (admiterea rolului contestării politice, al criticii, al protestului
popular);
- dispersarea puterii prin admiterea influenţei unor „câini de pază” (wetchdogs),
adică a unor instituţii care supraveghează exercitarea puterii, o critică, fac
propuneri de îmbunătăţire – instituţii cum sunt cele mass-media (presa şi
comunicarea audio-vizuală de masă trebuind să fie „a patra putere în stat”),
organizaţiile cetăţeneşti, ONG-urile;
- negocierea soluţiilor, compromisul, cooperarea, amendarea permanentă a
politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi promovate de
diverse grupuri.
De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne: constituţionalismul,
diviziunea puterilor (legislativă, executivă, judecătorească) şi supravegherea lor reciprocă,
descentralizarea (dispersarea puterii centrale), limitarea mandatelor liderilor şi
reprezentanţilor politici (care reduce posibilităţile lor de a abuza), controale şi contraponderi
reciproce între instituţii, libertatea contestării politice. Toate aceste elemente sunt menite să
prevină arbitrarul unor foruri şi instituţii, să corijeze „defectul” concentrării politice sau al
abuzului de putere.

8
 TEME DE DISCUŢIE:
1. Cât de largă sau de strictă ar trebui să fie sfera de influenţă a
conducerii? Conducerea poate cuprinde hotărârile administrative
cotidiene pe care le iau guvernele sau se referă doar la deciziile politice
majore?
2. Trebuie urmată conducerea de către popor? Care este locul obligaţiilor
şi care al propriilor păreri?
3. Pot unii oameni acţiona în afara legilor, dacă le consideră pe cele
existente nedrepte?
4. În ce împrejurări, dacă se poate vorbi de acest lucru, pot face uz
guvernele democratice de coerciţie împotriva celor care dezaprobă
politica lor?
5. Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu
interesele claselor sau categoriilor sociale aparţinătoare, coeziunea şi
funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme, echilibrul
colectivităţilor ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea activităţilor ce
se desfăşoară. Această calitate a puterii politice decurge din faptul că
orice putere este, în esenţa ei, purtătoarea intereselor comune ale unei
comunităţi, în cazul societăţii democratice, a majorităţii. Prin urmare, ea
trebuie să apere şi să promoveze interesele acestei majorităţi, care, cel
puţin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiţie,
o eventuală forţa de imixtiune se află în contradicţie cu majoritatea.
Mânuirea puterii sau a influenţei trebuie să fie însoţită de o teamă constantă de a abuza de
ea, de îndoieli privind scopul urmărit şi de scrupule privind metodele ce trebuie folosite (B.
de Juvenel)
Cine e puternic te constânge nu numai când, aparent, te invită, ci chiar când te roagă
(Macrobius)
Puterea şi libertatea îi face pe oameni buni. Slăbiciunea şi robia n-au produs niciodată decât
oameni răi (J.J.Rousseau)
9