Plecând de la ceea ce spunea J. Fr. Herbart că “omul are nevoie de educaţie nu
pentru că fără ea n-ar putea creşte, ci pentru că ar putea să crească la voia întâmplării” doresc să prezint în ceea ce urmează nevoia reală a omului de a avea parte de educaţie. Cum spunea j.i Herbart este un crez fals acela că nu poţi trăi fără educaţie, e plină lumea de oameni needucaţi. Educaţia nici ea nu a existat din totdeauna ci a venit in urma civilizării. Putem că cu cât a crescut nivelul de civilizaţie cu atât şi cel al educaţiei. Deşi sunt persoane care trăiesc în state ajunse în culmea civilizaţiei şi cu toate acestea sunt foarte prost educaţi şi aceasta se datoreaza faptului scos de Herbart în evidenţă în partea a doua a citatului său şi anume că persoanele prost educate au fost lăsate, în state civilizate chiar, să crească la voia întâmplării. Nici nu-i de mirare că deşi are mămă doctor şi tată inginer el este pe punctul exmatriculării din cauza faptelor de vandalizm din şcoală, dacă educaţia şi-a primit-o de la golanii din faţa blocului care au abandonat şcoala în urma repetării clasei 6-a de câteva ori. Aveau dreptate bătrâni noştri că educaţia începe cu cei şapte ani de-acasa. Pentru primi ani de educatie sunt responsabili dupa cum vedem părinţii, felicitări însă celor care şi-au învins statutul social şi au ajuns genii şi exemple pentru societate deşi au avut taţi puşcăriaşi şi mame alcoolice. Aceştia sunt cei care au luptat în şcoală cu copii de bani gata, obişnuiţi să ia note mari doar pentru că părinţii lor sunt importanti in societate si au influenta.Cartea are darul însă de a forma oameni şi încă de valoare. Nu degeaba spune vorba aceea bătrânească „ai carte ai parte, n-ai carte n-ai parte”. Păcat că în societatea noastră partea nu se mai face după carte. Ce am vrut însă să scot aici în evidenţă este faptul că educaţia se poate câştiga şi din învăţătură spre norocul celor ce n-au avut parte de cei şapte ani de acasă. Problema la noi este că am ajuns să ni se pară că le ştim pe toate şi că nu mai avem de invăţ0at de la nimeni, uitând parcă vorba aceea bătrânească că „omul cât traieşte învaţă”. Am devenit însă mari critici, cu toate că ar trebui să ne lăsăm de criticat şi să ne înumlţim bruma noastră de cunoştinţă pentru a vedea că cu cât cunoaştem mai mult cu atât avem mai multe de invăţat. Pentru că fără supărare şi fără a vrea să fie cineva jignit singurii care nu mai au de invăţat deoarece le ştiu pe toate sunt proşti care de cele mai multe ori se dovedesc a nu şti nimic. E dovedit că cu cat şti mai puţin cu atât ţi se pare că eşti mai învăţat. şi cu cât ţi se pare că eşti mai învăţat şi se pare că eşti mai cult. Un om educat însă va fi cel care va avea o dorinţă aprinsă de a invăţa întotdeauna. Precum copilul de 4-7 ani ce se află la ceea ce părinţi numesc perioada întrebărilor. Păcat că undeva la 15-16 ani ajunge a fi ,,domnul ştie tot” şi nu mai învaţă nimic până la adânci bătrâneţi. O a treia instituţie ce se ocupă de educaţie pe lângă cea a familiei şi a şcolii este sau ar trebui să fie Biserica. Instituţie care a fost votată, de către români, ca fiind instituţia care oferă cea mai mare siguranţă. Problema însă e aceea că Bisericii nu i se mai acordă aceeaşi importanţă ca şi atunci când pentru a pleca Vitoria Lipan în căutarea soţului pierdut a cerut învoirea preotului. Astăzi prea puţini mai merg să ceară un sfat de la duhovnic şi poate de aceea puterea Biserici de a oferi educaţie s-a redus aproape la minimum uitând parcă faptul dovedit istoric că unde a pătruns creştinismul şi Biserica a pătruns şi civilizaţia. Tot odată şi educaţia. Cele mai de preţ valori morale le găsim în Sfânta Scriptură şi implicit în Biserică. Un om educat va trece prin fiecare dintre instituţii, cu toate că unii o consideră pe cea de-a treia doar pentru oamenii de la ţară. Nu-i o problemă asta să nu uităm că poporul român s-a dezvoltat de la sat spre oraş şi că cei mai valoroşi oameni de cultură au fost ieşiţi din lumea satului. Concludem cu ideea că niciodată nu trebuie să ne oprim din învăţat, că societatea are nevoie de familii care să ofere copiilor cei şapte ani de acasă, de profesori care să se ocupe de educaţia celor ce le trec prin mână, de preoţi care să ofere o educaţie religioasă aleasă şi un exemplu demn de urmat, pentru a ne putea desprinde de ideea că trebuie să facem ceea ce spune preotul şi nu ce face el. Recunoaştem domnule Herbart că aveţi dreptate putem trăi fără educaţie dar am trăi în mod anarhic, fără a avea o direcţie. De aceea educaţia are rolul acesta de a da o direcţie şi de nu ne lăsa cum spuneaţi dumneavoastră să creştem la voia întâmplării.