P. 1
Drept Constitutional

Drept Constitutional

|Views: 6,189|Likes:
Note de curs
Note de curs

More info:

Published by: Coman Andreea-Mihaela on Oct 16, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC or read online from Scribd
See more
See less

01/06/2014

Sections

CUPRINS

CAPITOLUL I STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL 1. Societate. Stat. Drept. Politică şi Morală.......................................... 2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice............. 3. Raporturile şi normele de drept constituţional.................................. 3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional.................... 3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional................... 3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional....................... 3.4. Normele de drept constituţional.............................................. CAPITOLUL II IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei............................. 2. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................... 3. Regulamentele Parlamentului........................................................... 4. Ordonanţele Guvernului................................................................... 5. Tratatul internaţional........................................................................ 6. Hotărârile de Guvern........................................................................ 7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept......................... CAPITOLUL III TEORIA DE CONSTITUŢIE 1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei....................................................................................... 2. Conţinutul normativ al Constituţiei................................................. 3. Supremaţia Constituţiei.................................................................... 3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei.................................. 3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei............. 3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei.................. 3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei...................... CAPITOLUL IV CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR 1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor............................... 2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu........................................

6

6 8 10 10 11 14 16

18 18 19 19 19 19 21 22 24 27 3l 31 32 32 33 34

36

36 37

3. 4. 5. 6.

Alte forme de control a constituţionalităţii legilor............................ Controlul constituţionalităţii legilor în România............................. Procedura în faţa Curţii Constituţionale........................................... Actele Curţii Constituţionale.............................................................

38 38 41 45 47 47 47 48 48 49 50 51 51 52 52

CAPITOLUL V CONSTITUŢIILE ROMÂNE........................................................... 1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România........... 2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris................................... 3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866.................................... 4. Constituţia României din 29 martie 1923......................................... 5. Constituţia României din 28 februarie 1938..................................... 6. Constituţia din 13 aprilie 1948.......................................................... 7. Constituţia din 24 septembrie 1952.................................................. 8. Constituţia din 21 august 1965......................................................... 9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din decembrie 1989................................................................................ 10.Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003.................................................... CAPITOLUL VI PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT.............................................................................. 1. Puterea politică................................................................................... 2. Statul................................................................................................... 3. Suveranitatea...................................................................................... 4. Forma de guvernământ...................................................................... 4.1. Structura de stat....................................................................... 4.2. Forma de guvernământ a României......................................... 4.3. Regimul politic......................................................................... 4.4. Formele structurii de stat........................................................ 4.5. Asociaţiile de state................................................................... 5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil..................................... 6. România, stat suveran şi independent............................................. 7. România, stat de drept, democratic şi social................................... 8. Organizarea administrativă a teritoriului....................................... 8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului............................................................................... 8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României.. 8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România.....................

55 55 57 60 62 62 67 69 73 74 74 75 76 77 77 77 78

CAPITOLUL VII CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI.................................................................................................... 1. Sensurile noţiunii de cetăţenie.................................................................. 2. Natura juridică a cetăţeniei........................................................................ 3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie.................................... 4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei............................................................. 5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie.............. 6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor............. 6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor....................................................................................... 6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.................................... 6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului.................................................................................... 6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului......................................... 6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.................. 6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români........................ 6.7. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România.... 6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale................................... 6.9. Accesul liber la justiţie................................................................... 6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi...................................................................... 6.11. Inviolabilităţile............................................................................... 6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale.................. 6.13. Drepturile exclusiv politice........................................................... 6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice.......................................... 6.15. Drepturile garanţii.......................................................................... 6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor...................................... CAPITOLUL VIII ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE................................................................................................ 1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice.......................................... 2. Relaţia popor-stat..................................................................................... 3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice................................... 4. Separaţia puterilor în stat........................................................................ 5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite forme de guvernământ............................................................................. 6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor.....................

80 80 81 82 83 86 87 87 88

89 89 90 91 94 95 95 96 96 101 106 106 109 110

112 112 112 113 114 115 116

7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor.. 8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte puteri................................................................................................... 9. Noţiunea de partid politic.................................................................. 10.Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor politice................................................................................................ 11 .Categorii de variante de partide politice........................................... 12.Sisteme de partide politice.................................................................. CAPITOLUL IX SISTEMUL ELECTORAL............................................................... 1. Consideraţii generale.......................................................................... 2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români...................................... 3. Scrutinul.............................'............................................................. 3.1. Concept................................................................................... 3.2. Sistemul major....................................................................... 3.3. Sistemul reprezentării proporţionale....................................... 3.4. Sistemele electorale mixte..................................................... 3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste..................... 4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.............................................. 5. Stabilirea rezultatelor votării......................................................... CAPITOLUL X PARLAMENTUL............................................................................... 1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului................................... 2. Funcţiile Parlamentului.................................................................. 3. Structura Parlamentului................................................................. 4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă................... 4.1. Generalităţi............................................................................. 4.2. Grupurile parlamentare....................................................... 4.3. Statutul opoziţiei în Parlament............................................... 4.4. Birourile şi comitetele............................................................ 4.5. Comisiile parlamentare......................................................... 5. Funcţionarea Parlamentului........................................................... 5.1. Mandatul sau legiferarea....................................................... 5.2. Sesiunea................................................................................... 5.3. Şedinţele.................................................................................. 5.4. Sistemul de vot........................................................................ 6. Deputaţii şi senatorii........................................................................ 6.1. Generalităţi............................................................................. 6.2. Drepturi şi obligaţii................................................................ 6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi................................................. 6.4. Răspundere şi sancţiuni.........................................................

117 117 119 120 120 121 124 124 124 128 128 128 129 129 129 130 136 141 141 141 140 147 147 147 148 149 151 154 154 154 155 156 157 157 157 158 159

7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare................. 8. Legea ca act juridic al Parlamentului................................................ 9. Regulamentele.................................................................................... 10.Hotărârea ca act juridic al Parlamentului.......................................... 11.Moţiunile........................................................................................... 12. Actele structurilor parlamentare....:.................................................. CAPITOLUL XI PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT 1. Precizări terminologice...................................................................... 2. Structura executivului........................................................................ 3. Raporturile legislativ-executiv........................................................... 4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici............................................... 5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România................................... 6. Atribuţiile şefului de stat................................................................... 7. Desemnarea şefului de stat................................................................. 8. Durata mandatului şefului de stat...................................................... 9. Proceduri, solemnităţi, protocol........................................................ 10.Răspunderea şefului de stat............................................................... 11. Actele şefului de stat......................................................................... CAPITOLUL XII AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ......................................... 1. Terminologie şi noţiuni..................................................................... 2. Specificul activităţii jurisdicţionale.. ................................................ 3. Raporturile cu legislativul şi executivul............................................ Bibliografie..................................................................................................

159 160 168 169 169 170 171 171 171 172 175 175 176 178 179 179 179 180 181 181 182 184 185

CAPITOLUL I STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
1. Societate, stat, drept, politică şi morală Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează. De aceea, câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rareori, sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limbajului românesc poate uneori deruta.1 Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări. în mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice). Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire. Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul. Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau chiar instituţie politică. Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi

1

Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed. AII Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.

suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică).2 în această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică. Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici. Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul, statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice. Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc. 7 Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne interesează, politica este o formă de activitate socială care se extinde
" Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti. 1995, p. 7.

asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.1 Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală. Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor. 2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice Disciplina de studiu drept constituţional şi instituţii politice îşi propune să analizeze ramura dreptului unitar român alcătuită din normele juridice cu forţă juridică supremă prin care sunt reglementate relaţiile sociale fundamentale ce apar în strânsă legătură cu fenomenul puterii de stat, precum şi acţiunea acestor norme în viaţa instituţiilor şi autorităţilor publice. Vom explica deci noţiunile cu care operează disciplina de studiu şi vom preciza specificul câtorva din categoriile juridice generale (normă juridică, raport juridic, izvor de drept) care se aplică în materia dreptului constituţional. Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice. In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult mai târziu şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume.
3

Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 1995. p. 214.

Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine stătătoare, a apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul său au existat cu multă vreme înainte. Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil sau dreptul penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de conducere a societăţii şi la felul în care funcţionează au apărut odată cu statul, fie că ele au fost scrise sau nescrise. Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în sistemul de drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul secolului XVIII, odată cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat şi cu afirmarea unor libertăţi cetăţeneşti. Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797. în Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris. în ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat "Dreptul constituţional", iar la 1881 la Brăila apar "Elemente de drept constituţional" de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea (şi publicarea) la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi disciplinei ştiinţifice care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte perioade şi se menţine şi astăzi în ţara noastră.4 în definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un stat, va trebui să observăm că există o diversitate de păreri. Definiţiile date au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice. în acest sens, trebuie să observăm că unele definiţii includ drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, altele nu. Reţinem în acest sens că unii consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, alţii că organizarea puterii se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce alţii susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii. Vom defini astfel dreptul constituţional ca acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc mult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă chiar din
4

Iancu, Gheorghe: Drept constituţional şi instituţii politice, Universitatea Ecologică, Bucureşti, 1996, p. 118.

titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional, cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. Pentru disciplina noastră, prezintă interes instituţiile relative la putere. Astfel determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum preşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc. Vom studia deci, alături de instituţiile oficiale, stabilite prin Constituţie şi instituţiile de fapt, precum partidele politice şi grupele de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice. 3. Raporturile şi normele de drept constituţional Literatura juridică admite astăzi faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este rodul folosirii unui criteriu determinat ştiinţific, acela al obiectului reglementării juridice. La acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii, auxiliare şi anume metoda reglementării juridice, precum şi interesul guvernanţilor. După ce am arătat că dreptul constituţional este o ramură a dreptului, problema ce se impune atenţiei este aceea de a stabili care anume norme juridice formează ramura dreptului constituţional. Este necesară deci delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale, care prin conţinutul lor, sunt constituţionale.

3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional
Pentru a putea stabili care sunt raporturile juridice proprii dreptului constituţional este necesară identificarea relaţiilor sociale care, în ansamblul celor reglementate prin drept, au un conţinut specific şi sunt supuse unor norme juridice de drept constituţional. Se impune deci, încă de la început, identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care prin conţinutul lor specific sunt raporturi de drept constituţional. O primă dificultate priveşte opiniile diferite existente în literatura de specialitate cu privire la înţelesul ce trebuie dat unor noţiuni, opinii ce-şi au izvorul în înţelegerea oarecum diferită a procesului de instaurare şi menţinere a puterii, precum şi a întinderii sferei dreptului constituţional. Bineînţeles că stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelată cu fenomenul-putere de stat, cu categoriile-conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică.

IA

O a doua dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea dacă toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu. Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale, clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul dreptului. Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme de drept constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia, reglementează şi alte relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului administrativ, dreptului muncii etc. înţelegerea exactă a obiectului dreptului constituţional presupune însă înţelegerea exactă a noţiunilor folosite.5 Cât priveşte bazele puterii, ele sunt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii economici şi factorii sociali. Le impun în stat existenţa unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii. Cât priveşte bazele organizării puterii, ele sunt tot elemente exterioare statului, dar care nu generează puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional este chemat să reglementeze cât priveşte teritoriul relaţiile privind structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar cât priveşte populaţia relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle fundamentale. Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului. 3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte acte normative caracteristice obiectului său. Una din particularităţile normelor de drept constituţional o reprezintă caracterul fundamental al acestora. El decurge din faptul că dreptul
5

Deleanu. Ion: Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat voi. I, II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 154.
11

constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele mai importante domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât natura lor reflectă şi condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului politic. Astfel, Constituţia reglementează principalele relaţii prin care organizează puterea politică statală, care la rândul ei este creatoarea de drept pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate ipostazele ei (forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul politic). De asemenea, constituţiile multor state consfiinţesc natura sistemului social-economic şi politic al unei ţări. în Constituţia României se prevede că "economia României este o economie de piaţă". De asemenea, se precizează că România este un stat naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil, precum şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.6 Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de drept constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în care sunt cuprinse (de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele guvernamentale, iar în unele ţări decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă juridică supremă "cele mai importante cerinţe sociale - acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale, naţionale ale unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi interpretarea lor. în mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul constituţional cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare măsură, şi de prevederi care conţin formularea unor principii, valori, definiţii, afirmarea unor drepturi fundamentale. Acestea fac parte componentă din sfera dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi generale, impersonale, au caracter normativ, în sens prescriptiv. De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale, care constă în faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie nemijlocită. Cele cu aplicaţie mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut constituţional, fie cu alte ramuri de drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de Constituţie sau de alte legi reglementează direct anumite relaţii sociale. Faptul că unele norme, principii, definiţii, drepturi, cuprinse în special în constituţie, sunt dezvoltate şi de alte ramuri de drept, a condus la puncte de vedere diferite în ceea ce priveşte apartenenţa acestora. Unii cercetători, pornind de la obiectul de reglementare, afirmă că aceste norme pot să facă parte din dreptul civil, dreptul muncii, dreptul administrativ şi altele. Majoritatea specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din constituţie sunt de drept constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau o triplă natură.
Drăganu, Tudor: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 136.
17

O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi elemente de identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul României este tricolor"; "Ziua naţională a României este 1 decembrie"; imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române" (art. 12) sau "capitala României este municipiul Bucureşti" (art. 14). O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a normei de drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema clasică: ipoteză, dispoziţie, sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte ramuri de drept). Dacă normele juridice prevăd principii, valori, definiţii sau organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este formulată explicit; sau poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De asemenea, multe norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu există sancţiune, chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru afirmă că sancţiunea nu este atât de evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a afirma că nu există... pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică". Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu celelalte ramuri de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi sancţiunea într-un alt domeniu. Astfel, dacă ne referim la prevederea din Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integrarea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri, Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De exemplu, "delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia (art. 30 al. 8). în acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De exemplu, declararea neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în Constituţie şi concretizată detaliat în alte legi; sau este prevăzută declararea neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite situaţii. De asemenea, în Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de o autoritate publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia precizează că: "limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea organică".7 Totuşi există şi sancţiuni nemeditate de prevederile altor legi sau care presupun existenţa unui proces. De exemplu, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură (art. 89 al. 1). De asemenea, ne putem referi la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în cazul unor fapte grave (art. 95).
7

Duculescu, Victor; Călinoiu, Constanţa; Duculescu. Georgeta: Drept constituţional comparat, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 87. 13

Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre deosebire de alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea lor sunt dispozitive. Prin urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la latitudinea subiectelor. Există fireşte şi explicaţii, de exemplu exercitarea de a alege şi de a fi ales. 3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe colective. Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional, trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. într-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-teritoriale. A. Poporul Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept, ci în calitate de creator al raporturilor sociale. împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat.

Apare deci evident că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
14

Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. B. Statul Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apărea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia. C. Organele statului (autorităţile publice) Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare. D. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Astfel, partidele şi formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori, se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. E. Cetăţenii Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional, fie ca persoane fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale. Pot apărea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale.
15

Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de cetăţenie cu statul întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în raporturile în care exercită dreptul de a alege şi intră în raporturi de drept constituţional cu birourile electorale. Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv în raporturile care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este confirmată de faptul că, în funcţie de mărimea circumscripţiilor, din punct de vedere al numărului de locuitori, se stabileşte numărul de mandate în Parlament. Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul în care susţin candidaturile pentru preşedinţie. în această calitate ei sunt subiecte într-o dublă ipostază, colectiv şi individual Legea prevede că "Lipsa susţinătorilor este un act public, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 Cod penal". Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care pot face propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei legislative de către cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un comitet alcătuit din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege. F. Străinii şi apatrizii Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic etc. G. Birourile electorale Acestea sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în perioada alegerilor. Celelalte subiecte sunt alegătorii, care intră în raporturi juridice cu autorităţile publice special constituite. Astfel, în legea pentru alegerile generale se arată că "în realizarea atribuţiilor ce revin birourilor electorale, toţi membrii din compunerea acestora exercită o funcţie ce implică autoritatea de stat". 3.4. Normele de drept constituţional Identificând raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului lor şi al subiectelor de drept, am determinat obiectul reglementării juridice, adică am indicat fenomenul asupra căruia îşi îndreaptă acţiunea normele de drept constituţional. Cât priveşte normele ca atare, se observă că sunt norme de drept constituţional acele norme care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept constituţional.

16

Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii. în dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor. In primul rând, pentru mat multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Apoi sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte conduita subiectelor de drept.

17

CAPITOLUL II IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

Folosind o definiţie simplă, în sensul căreia prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituţional. Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă în mod concret normele. Cel puţin două criterii sunt în măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Vom observa că, în principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative. în al doilea rând, aceste acte normative trebuie să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul din izvoarele principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind şi izvor al dreptului constituţional. Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.8 1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional. Aşa cum am mai precizat, deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept constituţional, Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei.
8

Iorgovan. Antonie: Drept constituţional şi instituţii politice, J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, p. 217.

18

2. Legea ca act juridic al Parlamentului Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare ale unor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, codul civil este izvor de drept pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română, legile electorale etc. 3. Regulamentele Parlamentului Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar există trei regulamente şi anume Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. 4. Ordonanţele Guvernului Se emit în baza art. 108 din Constituţie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă condiţie, ea se consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de Parlament. 5. Tratatul internaţional Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului constituţional, este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional, trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei, precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. In afară de izvoarele de drept constituţional recunoscute de majoritatea cercetătorilor din ţara noastră, mai sunt unele asupra cărora există puncte de vedere diferite.

19

în ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este acceptat ca izvor constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu trebuie confundat obiceiul constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat organizat printr-o constituţie scrisă şi există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".9 Când nu există o constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul unei legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este admis ca izvor în dreptul constituţional românesc. în orice caz, majoritatea opiniilor înclină să considere că relaţiile din acest domeniu, dată fiind importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră, este bine să fie reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege. Totuşi, chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor reguli care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică importanţă, sau în alte sfere ale vieţii politice.10 De exemplu, raporturile autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar fi partidele politice. O practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a partidelor şi chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator. Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia României îl repune în vigoare pentru alte ramuri de drept.11 Astfel se face referire la el în art. 41 care arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat, dar în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de restrânsă. In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt considerate izvoare de drept constituţional.12 Cu toate acestea, în opinia noastră, decretele pot fi socotite izvoare de drept constituţional atunci când au un caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai mult cu cât sunt emise de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie decretele de promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un caracter tranzitoriu (până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut totodată şi un caracter constituţional, formulând principii constituţionale adaptate situaţiei create după înlăturarea regimului comunist prin Revoluţia din decembrie 1989: Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea
1. Muram. op. dt.. p. 36. 0 A. Iorgovan preciza că "este greu de admis că reguli de drept constituţional nu se pot stabili şi prin practică parlamentară, prin cutumă parlamentară", op. cit., p. 44. 11 Obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept constituţional în constituţiile din 1866, 1923, 1938 pentru alte ramuri de drept Vezi art. 600 Cod chil. " Cu toate că. în regimurile dictatoriale, decretele-lege sunt considerate izvoare de drept constituşţional.
9

20

şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti; Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României; Decretul-lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat prin Legea nr. 3/2000. 6. Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor, aşa cum afirmă Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de drept constituţional. Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la faptul că relaţiile sociale cel mai importante nu pot fi reglementate decât prin lege sau acte juridice cu forţă de lege.13 După unii autori, opinie pe care o împărtăşim, contractul normativ reprezintă izvor de drept constituţional în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor.14 Statul nostru este un stat unitar, prin urmare, în dreptul nostru nu constituie izvor de drept. In ceea ce priveşte precedentul judiciar în general, profesorul N. Popa observa că instanţa supremă are dreptul să traseze în mod suveran, mai ales atunci când apar conflicte de interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se cauzele cu care sunt învestite instanţele de judecată "Pentru acel motiv se consideră că soluţia imperativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept, pe care personal la-m denumit izvor direct al dreptului". Prin Decizia nr. 528/1997, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, statuând că "principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 1243 alin. (3) din Constituţia din 2003, nu are şi nici nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a uneia şi aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării unor judecători diferiţi". Se pune problema dacă procedeul judiciar poate fi izvor de drept în dreptul constituţional. Deşi în ţara noastră, după perioada totalitarismului, controlul constituţionalităţii şi contenciosul constituţional sunt abia la început, nu putem face abstracţie că jurisprudenţa a evidenţiat soluţii creative. Instanţele trebuie să ţină seama de deciziile de interpretare ale Curţii Constituţionale. în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat ca fiind neconstituţionale nu se mai aplică pentru viitor. Prin urmare, toate instanţele trebuie să aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale, până când Parlamentul ia măsuri corespunzătoare.

13 14

1. Muram, op. cit., p. 48. Vezi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 1998, p. 209-210.

21

Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost judecător la Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege sau ordonanţă se ridică în faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se soluţionează pe fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte "erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca precedente, întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul ridicării unei excepţii într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate."15 Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele cuprinse în acest sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi în Decizia nr. 44/1997, publicată în M.O. nr. 53/1997). 7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale. Pentru realizarea acestui lucru sunt necesare a fi cercetate cel puţin două aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoarele de drept). Cât priveşte cel dintâi aspect, aşa cum de altfel am mai explicat, la obiectul dreptului constituţional normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii reprezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei evoluţii şi al oricărui proces electoral. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică. Apare deci cu claritate valoarea deosebită a intereselor ocrotite prin normele dreptului constituţional. Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a statului, care se
15

Totuşi dacă avem în vederea opinia profesorului I. Deleanu, nu putem spune că precedentul funcţionează în această materie ca izvor de drept. Acesta afirmă că "justiţia constituţională participă prin mijloace specifice la procesul legislativ, jurisprudenţa ei nu poate fi asimilată cu practica legislativă".

22

situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându.-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate. Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept. O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine normele elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, izvorul principal al dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem normativ, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate; care privesc activitatea de instaurare, menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia conţine, printre altele, reglementări privind proprietatea, autorităţile executive şi organele judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti. La o analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele constituţionale. De aici reiese regula conformităţii normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. Dacă modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului constituţional sau prin intermediul altor norme juridice, aceasta depinde de faptul dacă normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. în orice caz, modificările normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.

23

CAPITOLUL III TEORIA CONSTITUŢIEI
Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituţional. Trebuie precizat aici că valoarea şi importanţa sa nu se limitează doar la acest rol. Ea stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-al doilea război mondial, cu relevanţă atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul şi-a propus iniţial (şi a reuşit cu un oarecare succes) să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept constituţional cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme juridice cunoscute şi cu forţă juridică supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa, Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunânduşi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Mişcarea constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului constituţie în lume şi a permis răspândirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia, studiul nostru se va limita la analiza noţiunii de constituţie din perspectivă juridică, la precizarea regimului juridic şi la identificarea principalelor consecinţe pe care legea fundamentală le produce asupra sistemului normativ statal. In final, va fi succint prezentată istoria constituţională a statului român. în istoria lumii, începând cu secolul: al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. De altfel, pretutindeni astăzi, adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat. Iar aceasta, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără. Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale,
24

culturale, juridice etc). este şi motivul pentru care adeseori este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii. Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Realizăm astfel distincţii clare, ştiinţifice între drept, drept constituţional şi constituţie, deci între aceste mari categorii juridice care se explică unele prin altele, dar nu se confundă. în acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului. într-o primă apreciere putem considera constituţia ca un "aşezământ politic şi juridic fundamental al unui stat".16 Constituţia, situată la răscrucea dreptului şi politicii, este influenţată de acţiunea lor conjugată. Putem folosi de asemenea o comparaţie sugestivă: "Constituţia este ca textul unei piese, în timp ce sistemul politic este jucărea piesei"17. Iar Napoleon afirma că "nici o constituţie nu rămâne aşa cum a fost făcută. Punerea sa în mişcare este întotdeauna subordonată oamenilor şi circumstanţelor" n Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin "constitutio", care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru",1 "organizare". în dreptul roman imperial acest termen avea sensul de lege. împăratul edicta acte normative denumite constituţii cu forţă juridică superioară, în unele manuale de istorie antică se vorbeşte despre Constituţia lui Solomon sau Constituţia lui Lycurg, fără să fie vorba despre constituţii în înţelesul de azi. De asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un complex de legi sperate care reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales la greci",20 în accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele reguli cu conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau nescrise cu privire la transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu constituţia statului. Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste şi statuarea unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au fost elaborate un set de acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea. La sfârşitul secolului al XVTII-lea şi începutul secolului al XlX-lea se extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat de norme care stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.21, imaginată ca un
u

I. Deleanu, op. cit., p. 260. J. Denis Derbyshire şi Ian Derbyshire, "WordPolitica! Systems', Chambers, 1991, p. 11. 18 Jean Cicquel, op. cit., voi. I, p. 14. ^9 T. Drăganu, op. cit., voi. I, p. 14. "" A. Iorgovan, op. cit., p. 49. :i I. Muram. op. cit., p. 46.
1

25

pact, remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar în ceea ce ea stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca şi competenţele lor, şi pe de altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor guvernaţi"21 Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai târziu, atât în litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a SUA - 1776 (de fapt Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri îndelungate a fost transformată în Constituţia SUA), precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789. Constituţia este o lege, dar nu orice lege, ci una fundamentală, caracteristică determinată atât de relaţiile sociale pe care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de drept. Când ne referim la constituţie, deşi i se zice lege fundamentală, avem în vedere un ansamblu de norme (fie că sunt scrise sau nescrise) cu un anumit obiect de reglementare. Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează existenţa şi funcţionarea societăţii ca sistem. în primul rând se referă la relaţiile privind puterea politică organizată statal. Constituţia este un document (o carte) sau un set de documente în care se stabileşte cum este organizat statul, care sunt deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite, cum funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi juridice, precum şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale. Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică, socială, politică, reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează direcţiile dezvoltării viitoare. Semnificaţia constituţiei, ca document politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu -, este demonstrabilă şi sub următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea realizează sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile majore ale colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane constituite în respectivul stat".23 Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative. Poziţia superioară a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării celorlalte acte normative aşezate în ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei. Majoritatea constituţiilor sunt adoptate şi modificate prin proceduri speciale. Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui sistem politic democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească legea atât pentru guvernanţi, cât şi pentru cei care sunt guvernaţi. în acest sens se
J. Cicquel. op. cit., p. 169. 23 I. Deleanu. op. cit., p. 260.

26

exprimă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789, potrivit căreia "orice societate în care garantarea drepturilor omului nu este asigurată, nici separarea puterilor stabilită, nu are constituţie". Totuşi, există numeroase concepţii care consideră constituţia o lege care reglementează cu preponderenţă sau exclusiv organizarea politică a statului. Unele au avut în vedere societăţi democratice. Pe de altă parte, este posibil ca, pornind de la aceste considerente, ţări cu regimuri autoritare să posede constituţii care să le ofere legitimitatea.24 în unele state, au existat constituţii democratice din punct de vedere al formei, care răspundeau exigenţelor iniţiale, total sau parţial, privind îngrădirea puterii guvernanţilor şi proclamarea unor drepturi fundamentale. Dar, în practică, acestea erau lipsite de un conţinut real. Este edificator exemplul ţărilor din sudestul Europei, în perioada totalitarismului. Recapitulând câteva repere care configurează noţiunea de constituţie putem arăta că: ea nu este o simplă lege, ci un sistem de norme cu caracter fundamental care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp, este o categorie istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o ideologie politică şi juridică23, cu deschiderea democratică. în concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică supremă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai importante principii ale vieţii social-economice şi politice, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor26

1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei După ce am stabilit conţinutul noţiunii de constituţie din punct de vedere ştiinţific, va trebui să analizăm în continuare evoluţia sa istorică şi formele pe care ea le-a prezentat în decursul timpului, pentru ca apoi să putem stabili, din perspectivă practică, regimul său juridic, respectiv să precizăm principalele elemente referitoare la adoptarea, modificarea şi ieşirea din vigoare a legii fundamentale.

24

De ex., Portugalia, ca dictatură, avea instituţiile sale fişate in Constituţia din 11 aprilie 1933; Lovitura de stat militară din 25 aprilie 1974 şi noua Constituţie portugheză din 1976 au pus capăt acestei situaţii. "^ I. Muraru, op. cit., p. 45. -6 C. Ionescu consideră că "Legea supremă a oricând stat - Constituţia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau in numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raporturile între acestea, principii generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unor proceduri speciale"', op. cit., p. 112.

27

A. Apariţia Constituţiei în aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară datorită, credem noi, faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă (scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi bineînţeles faptului că nu se apreciază fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei, în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia americană a apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu caracter constituţional ale revoluţiei franceze. Cauzele apariţiei Constituţiei. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise. Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Ea marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor juridice. în Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791. Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă. Doctrina juridică precizează pe bună dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului. în mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală. Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus. Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc. B. Adoptarea Constituţiei Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, din totdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile
ordinare.

28

Iniţiativa adoptării Constituţiei. Cât priveşte iniţiativa adoptării constituţiei, se pune problema de a şti ce organism sau forţă politică, obştească sau statală poate avea această iniţiativă. De principiu considerăm că iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. Moduri de adoptare a Constituţiei. în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei se impun mai multe explicaţii, având în vedere că în această privinţă teoria şi practica constituţională a statelor cunosc multe nuanţări. Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Importantă este nu analiza clasificărilor, ci expunerea modurilor (procedeelor) de adoptare a constituţiilor, observându-se că aceste moduri explică în mare măsură şi evoluţia constituţiilor cât priveşte forma şi conţinutul lor. Constituţia acordată. Constituţiile acordate sunt constituţii adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848; Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. Statutul. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de şeful statului (monarhul), dar este ratificat prin plebiscit. Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină seama de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. Exemplu de pact este Charta de la 14 august 1830, din Franţa, când Louis Philippe d'Orleans este chemat la tronul Franţei rămas liber şi acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma acordului său cu parlamentul, rege al Franţei.

29

Constituţia convenţie. Această constituţie este opera unei adunări, denumite convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului, avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea că termenul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă. Constituţia parlamentară. După cel de-al doilea război mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente (mai ales în ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului). în acest mod au fost adoptate constituţiile noastre din anii 1948, 1952 şi 1965. C. Modificarea Constituţiei O altă problemă teoretică, cu numeroase implicaţii practice priveşte modificarea constituţiei. Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile. Constituţia actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. D. încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea Constituţiei O altă problemă teoretică priveşte încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei, adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. Cercetarea acestei probleme se impune deoarece în practica constituţională au fost cazuri în care constituţiile au fost suspendate în total sau în parte. In practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete-legi, prin loviturile de stat. In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă constituţie.

30

2. Conţinutul normativ al Constituţiei Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în mod firesc se pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic. O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de îndelungată istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale. 3. Supremaţia Constituţiei Una din problemele ştiinţifice mai puţin abordate frontal este fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei. Nu trebuie să înţelegem că această problemă nu a preocupat pe constituţionalişti şi că nu este prezentă în teoria şi practica constituţională a statelor. Nici nu s-ar putea altfel, deoarece ea ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. Interesant însă este faptul că supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut, firesc, de necontestat şi de aici lipsa unor preocupări directe pentru motivarea, justificarea acestei supremaţii. în general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supremaţiei constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect. Iată de ce ni se pare că, în orice caz pentru ştiinţa dreptului constituţional, discutarea supremaţiei constituţiei este inutilă. Două probleme prezintă mai întâi interes teoretic şi anume ce este supremaţia constituţiei şi cum se fundamentează ea ştiinţific.

31

3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei Spuneam că supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc. Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această calitate a constituţiei face ca pe bună dreptate în literatura juridică să se pună întrebarea de a şti care este sursa valorilor morale, politice şi juridice ale constituţiei. Trebuie deci să căutăm motivaţia ştiinţifică a supremaţiei constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele sale. 3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul constituţionalităţii. în alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. în mod deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia, sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor. Cât priveşte supremaţia formală a constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţiilor sale. Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţa strâns legată (condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi cultural, concret din societatea în care este edictată. Această trăsătură explică conţinutul şi forma constituţiei. Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general obligatorie pentru întreaga societate.

32

3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o multitudine de consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care privesc restul dreptului. Analiza noastră se va limita doar la consecinţele juridice, adică la acelea care evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică şi nu o simplă teorie, că este realizată printr-un întreg sistem de reguli şi practici variabile. Deocamdată vom cerceta din consecinţele care privesc însăşi constituţia, consecinţele ce evidenţiază că supremaţia constituţiei este o realitate juridică, nu o simplă teorie, că practic ea este realizată printr-un sistem de reguli şi practici viabile. A. Consecinţele juridice privind adoptarea Constituţiei Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema unor forme speciale (proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţiei acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, de profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare. B. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă neschimbată. Ea suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între drept şi dinamica economică şi socială. Se pune astfel problema modificării constituţiei, modificare ce trebuie să se realizeze, de asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de drept. >

C. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei Constituţiei

Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului.

33

D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei Constituţiei Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept. Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice, politice, sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte principii, în şi numai în prevederile constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. Una din modalităţile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor legale de la prevederile constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate condiţiile de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului. Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările sunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare interes practic. 3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, ea nu este o simplă afirmaţie. Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine însă cea mai importantă constatare ce se poate face şi anume că supremaţia constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului. Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a
34

dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. în general, controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor constituţionale (Marcel Prelot) etc.

îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia se înscrie în
cadrul garanţiilor supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din constituţie să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

35

CAPITOLUL IV CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicaţii teoretice şi practice, privitoare la supremaţia constituţiei este controlul constituţionalităţii legilor. Prima chestiune care trebuie să reţină atenţia celui care cercetează instituţia controlului constituţionalităţii legii este noţiunea de control al constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Cercetarea formelor de control, a organelor competente a-1 efectua precum şi a procedurii de urmat, impun însă clarificarea unor probleme prealabile. O primă problemă este aceea de a şti dacă acest control priveşte numai legea, în accepţiunea sa restrânsă, adică de act juridic al parlamentului sau priveşte acte normative emise de alte organe ale statului, inclusiv actele organelor administrative. De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu forţă juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale, de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe. O a doua problemă care se pune priveşte verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi. în această privinţă, unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. In fine, o a treia problemă priveşte cauzele care determină ca legile ordinare să încalce prevederile constituţiei.
36

Această problemă trebuie discutată deoarece faţă de situaţia că, de regulă, în unele sisteme constituţionale legea şi constituţia sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi lege pare, la prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a statelor a învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă. 2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu în funcţie de organul de stat chemat a verifica constituţionalitatea legilor, doctrina juridică a clasificat acest control. într-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1 pe criteriul organului ce-1 realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul. a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic. în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela care votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi constituţia pe care Ie-a adoptat. b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele judecătoreşti propriu-zise. Interes deosebit a prezentat şi prezintă controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor. Controversat, cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor s-a impus în practica constituţională a multor state, astăzi exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti singure ş-i l-au arogat. Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului constituţional.
37

De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită "colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri. Ce este esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor". 3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor în funcţie de modul cum este înscris în constituţie controlul constituţionalităţii legilor, poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci când în mod expres constituţia îl prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa, Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 19441965. Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se exercită în faza de proiect al legii. Cu privire la acest control trebuie să observăm că el nu este un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate. Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. în această situaţie, în cadrul controlului explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile. Acesta este veritabilul control al constituţionalităţii legilor. 4. Controlul constituţionalităţii legilor în România A. Sediul materiei In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 146-147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României.

38

B. Autoritatea publică competentă Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani.27 Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe. Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic. în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea Procurorului General. C. Actele supuse controlului de constituţionalitate Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi printr-un control posterior. Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu. Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) iar acest control se realizează pe calea excepţiei de neconstitutionalitate. în legătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 23 (3) nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil, prevăzut de art. 146 (3) din Constituţie. Excepţia de neconstitutionalitate este un procedeu

Muram. Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed Actami. Bucureşti, 1995, p. 154. 39

juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională şi aceasta cale are o deosebită importanţă. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor art. 150 şi 152 din Constituţie este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In legătură cu această atribuţie a Curţii Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi ale acesteia. Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Vom observa mai târziu că practic există trei categorii de regulamente: regulamentul Camerei Deputaţilor, regulamentul Senatului şi regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Ordonanţele Guvernului - Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în legislaţie ca delegare legislativă. Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativă pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale. D. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale In afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. Această atribuţie constituţională este detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile; rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni politice, ori a uni candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor
40

prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea depunerii jurământului etc. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului. în anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României în cazul în care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. într-o asemenea situaţie în care decide Parlamentul se cere avizul consultativ al Curţii Constituţionale. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea la respectarea procedurii referendare. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională în articolele 1 alin. (3) care declară pluralismul politic drept valoare supremă şi o garantează, în art.8 care dezvoltând art.l (3) defineşte scopul activităţii partidelor politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte din partidele politice. 5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
41

A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm în faţa controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în faţa controlului posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate în Monitorul Oficial). a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate în această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este sesizată. Ea nu se poate sesiza din oficiu. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată (art. 15 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia cunoştinţă de conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz: Preşedintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul din preşedinţii celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le şi data dezbaterilor. Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale. In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia se comunică şi preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art. 147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea 1-a. b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, este un procedeu defensiv în care aştepţi ca legea să ţi se aplice pentru a o ataca. Prin ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare trebuie înlăturată. în mod firesc procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti, de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu. Neconstitutionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea
42

depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă. Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. B. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie). Proiectul legii de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din Camere). Dar aceasta se poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o decizi a Curţii Constituţionale. De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la Curtea Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se comunică celor care au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică în Monitorul Oficial. C. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen de 24 de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi se publică în Monitorul Oficial. D. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.

43

E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. în caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie. Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor. F. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază. După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de preşedintele României. Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la dosar. G. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politice Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se întemeiază. Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia
44

şi actele doveditoare, precizându-se data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. H. Alte proceduri Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia vom reţine, aşa cum am explicat deja, că atribuţiile Curţii Constituţionale privesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare, vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia. 6. Actele Curţii Constituţionale A. Denumirea actelor Curţii Constituţionale Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se pronunţă (litera a şi c), hotărăşte (litera a şi k), soluţionează (lit. e) veghează (litera f şi i), constată (litera g), dă aviz (litera h), verifică (litera j), îndeplineşte (lit. 1). Diversitatea acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnând sau presupunând control de constituţionalitate se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. B. Efecte juridice Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării altor atribuţii. Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din Constituţie prin care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea lor, sau neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei se trimit Parlamentului.28 Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Constituţionale nu poate depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale. In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două grade de jurisdicţie, fond şi recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză.
28

Constantinescu, Mihai: Contencios constituţional, Ed. Augusta, Timişoara, 1996, p. 119.

45

Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 alin. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţională (art. 26 alin. 2). Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a se reexamina regulamentul (prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi soartă ca în cazul legilor. Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.

46

CAPITOLUL V CONSTITUŢIILE ROMÂNE

1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene de vest (Franţa, Italia etc.) Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a imperiului otoman. Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic. Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale. 2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a României. Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi adunării elective; reguli privind elaborarea

47

legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului. 3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866 Premisele istorice. în baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară. Astfel, el adoptă legea agrară din 14 august 1864. reforma agrară realizată de Cuza, cu toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a României. Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata. în anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia României. Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII). Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România". Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două camere şi anume: senatul şi adunarea deputaţilor. Cât priveşte adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. Cât priveşte senatul, corpul electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi vârsta de 40 de ani. Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile monarhiei ereditare, şi numai a unei monarhii străine. 4. Constituţia României din 29 martie 1923 Premisele istorice, Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări importante.
48

A doua jumătatea a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. în 1921 se realizează reforma agrară. în lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii, transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a României. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923. Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume: Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.29 Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ. în ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi ale art. 103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite. 5. Constituţia României din 28 februarie 1938 '

Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei constituţii trebuie căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente. In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală. Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile şi drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale; Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.
"9 Ionescu. Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994. p. 158. 49

Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul statului" (art. 30). Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, le având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală fiind condiţie de valabilitate a legii. Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui. Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938. începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri. 6. Constituţia din 13 aprilie 1948 Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. în aceste condiţii istorice, Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale. Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X). Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului. Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului (art. 3).
50

Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1 muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. 7. Constituţia din 24 septembrie 1952 Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X). 8. Constituţia din 21 august 1965 Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care deţine monopolul puterii în stat şi societate. In campania electorală din 1961 s-a lansat iniţiativa elaborării unei constituţii. Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce Ie-a suferit, a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României (VIII); Dispoziţii finale (IX).

51

9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989 Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora Constituţia României. în această perspectivă s-a pus deseori întrebarea dacă în România mai exista o Constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale. în România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional. După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit. în această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări. Cât priveşte actele adoptate după victoria revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre le au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care au fost preluate în Constituţia din anul 1991. Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei. Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. 10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 Câteva explicaţii generale privind elaborarea Constituţiei. Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a
52

constituit unul din punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice. Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti desemnaţi în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată numai Adunării Constituante. Regimul juridic stabilit a permis comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate. Rezultatul referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul: numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimat la răspunsul "Da" 8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie 1991). La aceeaşi dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată. Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni. Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând denumirea dispoziţii comune sunt stabilite principii constituţionale aplicabile
53

domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). In capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a respecta Constituţia şi legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei; îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi. Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, în Capitolul IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au şi secţiuni. Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi. Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii legilor, iar titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148), respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149). Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei. In fine, titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare, cât şi la republicarea Constituţiei (art. 156).

54

CAPITOLUL VI PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT
1. Puterea politică Prin putere înţelegem, în general, forţa fizică, electrică, mecanică etc. Când reflectăm la putere, în legătură cu fenomenele sociale, ne gândim la posibilitatea unei persoane sau a unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii întro colectivitate. De exemplu în familie, într-o grupare de prieteni, într-un partid politic, într-o unitate economică etc. Constatăm că cei care comandă dispun de autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte deciziile luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale, coercitive etc. Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul ei. Ea este forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca întreg, de unde curge şi caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se exprimă prin autoritate publică30, adică capacitatea de a face ca deciziile să fie respectate, prin mijloace de constrângere sau prin mijloace de convingere, de către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun în principiu de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la social, de la muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de la familie la sporturi. Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi puterea politică nu are alte limite decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea însăşi. Aceasta este diferenţa capitală faţă de alte fenomene de autoritate, pentru că ele se exercită în grupuri restrânse şi aproape întotdeauna dependente, au caracter limitat şi parţial".31 Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere, prin persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine
30

C. Ionescu consideră că puterea politică nu trebuie confundată cu autoritatea, punct de vedere pe care îl împărtăşim, dar nu din aceleaşi considerente. Autorul amintit precizează că puterea statului presupune folosirea constrângerii materiale, pe când autoritatea se realizează prin respectarea de bună voie a deciziilor, op. cit, voi. I, p. 267. în opinia noastră, autoritatea este o caracteristică a puterii statale care presupune şi mijloacele de constrângere şi mijloace de convingere. Puterea legitimă şi concretizată în diferite organe este o forţă şi pentru că o mare parte a membrilor societăţii se supun ei datorită faptului că îi înţeleg necesitatea. 31 P. Pactet op.cit, p. 17.

55

monopolul asupra forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială specifică (instituţii specializate cu restabilirea ordinii). Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin stat. Ea se întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce reprezintă puterea organizată statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea şi la nevoie utilizează forţa coercitivă. Profesorul T. Drăganu arăta că "examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin simţurile noastre existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună comandamentele pe teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor organe (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe cale unilaterale acte obligatorii". De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost legitimată diferit. într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că oamenii dintr-o societate acceptă o anumită conducere, pe care o consideră firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare, puterea trebuie să fie consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă în raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se ajunge la o dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă -subliniau ei - decât aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi încrederea guvernanţilor".32 Astfel se explică decăderea imperiilor care în momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au destrămat. Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului , care o exercită împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler). Legitimitatea autorităţii acestuia, adică faptul că se consideră îndreptăţită să conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei, avea la început o explicaţie de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al bisericii în raport cu puterea).34 Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că puterea aparţine poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi, constituiţi în parlamente. Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din faptul că erau alese de popor sau desemnate pentru a reprezenta anumite categorii sociale. In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au admis dreptul la o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei conduceri care nu respectă ordinea în vederea căreia i-a fost încredinţată puterea.

32

G. Budeau, F. Hamou, M. Troper, Drept constituţional, L.G.D.J., 1971, p. 32. Aceasta este şi etimologia cuvântului "suveranitate". Tot datorită faptului că puterea de stat a aparţinut suveranului se identifică, uneori cu puterea de stat, cu suveranitatea. 34 "Religia şi puterea - constatau G. Romanato, MG. Lombardo, I.P. Culianu - constituie un binom susceptibil să trezească o oarecare perplexitate, mai cu seamă în Italia, unde el a fost trăit, printr-o serie de circumstanţe cunoscute tuturor, în optica părtinitoare şi chiar extravagantă a raporturilor dintre Biserică şi Stat adică intre două puteri juridice care se limitează şi se condiţionează succesiv", Religie şi putere. Ed. Nemira. Bucureşti, p. 7.

56

Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate: tradiţională, adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează pe un anumit prestigiu al liderilor şi cea raţională sau democratică, care presupune investirea cu autoritate prin lege. 2. Statul Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de specialitate. în sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. în acest caz se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează societatea. Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat". Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie. Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale. Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor. Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu se poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca autoritatea politică să se exercite eficace". Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
57

întrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat. Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice, religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile economice şi cele politice, creează multe elemente comune între oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie. într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională, având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O formulare mai nuanţată consideră instituţia ca fiind o grupare de oameni organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face parte din ea". Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi altor instituţii, cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică etc. în ceea ce priveşte statul, el este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu particularităţi specifice. Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei îndepărtate istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă înţelegerea acestui fenomen social. Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în antichitate, statul nu a fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. în evul mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1 înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm astăzi. :

58

în afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar opuse. Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod necesar în anarhie şi duce la tiranie". în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De obicei, ele sunt denumite funcţii. Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei, redistribuirea venitului. Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor, activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie judecătorească. Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat. Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete. Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice. Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică". Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu sunt decât
59

depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi de a fi un centru de decizie". Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale. întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii. 3. Suveranitatea Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia şi teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără amestecul altei puteri. în literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior. Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă. Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut al puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta. Elaborarea conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă în evul mediu. ;. In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la Dumnezeu. Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de "suveranitateanaţiunii" şi "suveranitateapoporului" 35
35

In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi rezultă din naţiune. Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă emană expres de la ea." în Constituţia Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui individ şi nici unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în Constituţia din 1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a poporului nu poate să exercite puterea poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima voinţa în deplină libertate. Constituţia din 1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea cetăţenilor francezi este suverană"; vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.

60

Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine. Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare. Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând, inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând, votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând, mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni. Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. în această concepţie, poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ, adică posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi. Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului. Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai împartă cu nimeni, conform teoriei suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea participării la conducerea statului şi susţineau suveranitatea poporului. Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat. Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o anumită secvenţă a istoriei. Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor.

61

Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională" şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ. 4. Forma de guvernământ Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat. Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a puterii. Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză: a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul; b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului; c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o formă de guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic. 4.1. Structura de stat Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice
62

autonome şi raporturile dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele se împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o uniune. Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept internaţional. Statul unitar sau simplu. Se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în prezenţa unui stat unitar atunci când are un singur Parlament, un singur executiv, un singur organ de jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în principiu o singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In statele unitare, organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea centrală. Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai mare, dar nu la independenţă. Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state, ca şi statul federal. în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri (Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc. Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a statului federal; Guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A. Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul statului federat. Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune de suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar, diplomatic, militar. Unităţile federale nu dispun de atributul
63

suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie. Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt relaţii de drept intern. Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face. Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie a respectării competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal şi statele membre, între statele membre şi între particularii care aparţin unor state diferite. Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale (respectiv Senatul sau Camera Superioară). Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară bicamerală. Ele au la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia istorică sau dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele două Camere. Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate mai sus cu câteva exemple. Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul guvernator şi propria constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă conflictele constituţionale ale statului federal. Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative. Conflictele federale sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7 membri. Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este limitată la problemele planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate. Curtea Constituţională este formată din 14 membri şi rezolvă conflictele federale.

64

Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi constituţie. Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o Adunare a insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială. Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie, Adunare aleasă şi Guvern, care are în frunte un premier. India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are Adunarea sa aleasă, un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un guvernator stabilit de preşedintele federal. Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi constituţii. Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie, Adunare legislativă şi Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socioeconomice, cum ar fi educaţia, mediul, turismul, transportul. Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar absolut în propriul său şeicat. S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales şi o Curte Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele externe şi cele de apărare şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există o Curte Supremă formată din 9 judecători, care se ocupă cu disputele constituţionale la nivelul federaţiei. Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii. în realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia (naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală (denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală), prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în multe ţări nu se face distincţie între ele. Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în Germania a existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost exclusă din Constituţia actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea. în Austria nu există două tipuri de cetăţeni. In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o cetăţenie diferenţială, ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în sens etnic. In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean al S.U.A. este în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o cetăţenie cu două grade, numai formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea este mai mare, ea nu poate
65

fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc influenţă, nici juridică, nici simbolică".36 în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru". După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel, drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin modelul cu paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".37 Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii: federaţiile şi asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu constituie subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă formaţiuni ale vieţii internaţionale; statele componente îşi păstrează independenţa (cel puţin formal). Relaţiile dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate prin tratate, ca şi relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie. Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este şeful a două sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau preşedinte. Uniunile personale au apărut, de cele mai multe ori, datorită regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie un subiect unitar decât din punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se confundă cu persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care şeful statului este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu exemplul celor trei republici de pe continentul sud-american, unite sub preşedenţia lui Simion Bolivar şi anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816).
a)

Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de obicei monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de uniunea personală, statele se unesc voluntar. Organele de stat comune se constituie în domeniul relaţiilor internaţionale, în probleme de apărare, finanţe etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă incipientă a unei noi structuri de stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru formarea statelor unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24
b) P. Garrone, Citoyennete et naţionali te, Centre europeene de la culture/Actcs sud. 1996, p. 19. 37
Ibidem, p. 20.

66

ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară, de exemplu Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia între anii 1815-1905 -, Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste forme de asociere sunt considerate depăşite. c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze în unele domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc, păstrându-şi suveranitatea. Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea exerciţiului unor competenţe, se reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se iau cu unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor. Confederaţiile existente în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea statelor federale. De exemplu, Confederaţia Statelor Unite a Americii de Nord -care a durat din 1778 până în 1787; Confederaţia Helvetică - din perioada 18031848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul XIV şi care s-a transformat în Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia germanică - care a durat din 1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 - 1871 -, care a precedat Imperiului german din 1871. In perioada actuală avem exemplul Senegambiei, creată în 1981; confederaţia asociază Senegalului francofon şi Gambia anglofonă. Confederaţia are o Adunare constituită din 60 de membri, din care 20 provin din Parlamentul gambian şi 40 din Parlamentul senegalez. Confederaţia este componentă în materia de politică externă, apărare şi securitate. Se pare că Uniunea europeană, care este o confederaţie de tip modern, se îndreaptă către un stat federativ. Dacă ne referim la istoria Uniunii Europene, putem consemna câteva etape. Astfel, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, statele europene au creat, succesiv, Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Euratomul, prin Tratatul de la Roma, 1957. Aceste comunităţi au fuzionat în 1965. Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, acestea s-au transformat în Uniunea Europeană, care cooperează în materie politică, economică, monetară. în prezent, Uniunea Europeană şi-a creat o ordine de drept proprie. Dreptul comunitar, ca şi dreptul unui stat federativ, se bucură de prioritate faţă de dreptul naţional, în condiţiile stabilite de constituţia fiecărui stat. 4.2. Forma de guvernământ a României Intre forma de guvernământ şi regimul politic există o strânsă legătură, astfel încât este greu de făcut o distincţie precisă. In multe manuale de drept constituţional din ţările occidentale s-a renunţat să se mai abordeze forma de guvernământ datorită faptului că ar fi lipsită de
67

importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice. Clasificarea acestora din urmă se referă în special la modul în care este distribuită puterea între organele statului, conform criteriului separaţiei puterilor în stat şi mai puţin potrivit altor considerente care se referă la natura mai mult sau mai puţin democratică a puterii. Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de guvernământ ca o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din considerente practice. în Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, ţi mai mult chiar, se precizează că este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii. în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori, intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri până în prezent. Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple, fără să pretindem că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei probleme. Prin urmare, forma de guvernământ se referă la natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este constituit. Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la formarea statului unitar român 1859 până în prezent. Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului. In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate au fost monarhia şi republica.

68

Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană. Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului. Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului (constituţia). Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai mult un caracter simbolic. Republica este acea formă de guvernământ în care aşa cum se spune cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte. Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu). 4.3. Regimul politic Aşa cum am arătat, regimul politic este strâns legat de forma de guvernământ, astfel încât unii autori le identifică. Totuşi, distincţia este necesară, <^ întrucât regimul politic reflectă conţinutul real al puterii, în ce măsură este mai mult sau mai puţin democratică, spre i deosebire de forma de guvernământ republicană nu este neapărat democratică. Regimul politic se referă la modul în care este exercitată puterea, arătând cum participă şi cum sunt reprezentaţi cetăţenii în organele statului, felul în care este distribuită puterea între ele şi efectele exerciţiului ei asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. In literatura de specialitate s-au făcut o serie de clasificări ale regimurilor politice, folosindu-se diferite criterii. In opinia noastră, putem stabili natura regimului politic în funcţie de: deţinătorul real al puterii, gradul de participare a cetăţenilor la conducerea
69

societăţii, precum şi sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. După felul în care sunt întrunite aceste elemente distingem regimuri politice democratice şi nedemocratice. Astfel, atunci când puterea se află în mâinile unei singure persoane (suveran sau dictator) sau a unui grup restrâns (oligarhia aristocratică burgheză sau comunistă) cetăţenii nu participă în mod real la exerciţiul puterii, iar drepturile şi libertăţile sunt reduse, formale sau inexistente. Suntem în prezenţa unor regimuri nedemocratice. Istoria ne-a dezvăluit, pe lângă regimurile absolutiste, obligarhice şi dictaturi totalitare fasciste sau comuniste, în secolul nostru. Dacă puterea se află în mâna reprezentanţilor aleşi, cetăţenii participă direct sau indirect la putere, iar drepturile şi libertăţile sunt garantate, suntem în prezenţa unor regimuri democratice. Aceste caracteristici corespund succintei definiţii date de Abraham Lincoln: "guvernarea poporului prin popor şi pentru popor". în literatura occidentală se mai foloseşte frecvent, în cazul regimurilor democratice, un criteriu complementar, şi anume principiul separaţiei puterilor în stat, care exprimă nu numai natura, dar şi modul în care funcţionează regimul politic. Principiul separaţiei constă în faptul că se pot distinge trei puteri: legislativă (care elaborează legile şi aparţine parlamentului), executivă (care asigură executarea lor şi este încredinţată guvernului şi preşedintelui sau monarhului, în general), jurisdicţională (care se aplică particularilor pentru a judeca diferendele lor, precum şi conflictele dintre stat şi cetăţeni). între aceste puteri trebuie să existe un echilibru, o relativă independenţă şi un control reciproc. în practică, distribuirea puterii între organele statului şi raporturile dintre ele s-au conturat, de-a lungul timpului, într-o serie de ţări, în împrejurări istorice specifice, şi a dat naştere la combinaţii diferite. Totuşi, cu toată diversitatea condiţiilor istorice, în ţările occidentale democratice se pot descifra câteva tipuri de regimuri politice, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, distingem: regimuri politice parlamentare, regimuri politice prezidenţiale şi regimuri politice semiprezidenţiale. Pivotul raporturilor dintre diferite organe ale statului, adică punctul de referinţă principal, îl reprezintă, în opinia mai multor autori, executivul. Acesta se poate prezenta sub formă individuală sau colectivă (şeful statului, primul ministru, Guvernul etc.) şi poate avea un rol mai mult sau mai puţin important în timp şi spaţiu. Indiferent de forma sa contemporană, istoriceşte, executivul este descendentul direct al monarhiilor absolute sau al regimurilor autocratice. Tocmai de aceea, procurarea principală a democraţiilor occidentale este ca acesta să nu se automatizeze sau să se absoarbă celelalte puteri şi să nu se reducă astfel libertăţile cetăţeneşti.

70

a) în regimul parlamentar,38 raporturile executivului cu Parlamentul sunt diferite faţă de alte tipuri. Trăsăturile regimului politic parlamentar sunt următoarele: - Parlamentul este ales de cetăţeni; - executivul este reprezentat de două organe distincte: şeful statului şi guvernul (care este condus de primul ministru); - şeful statului poate să fie monarh (de ex. Marea Britanie) sau preşedinte (Germania). Monarhul este stabilit ereditar, iar acolo unde forma de guvernământ este republică, preşedintele este ales pe o perioadă determinată de către Parlament; - atribuţiile şefului statului sunt mai reduse sau simbolice; - şeful statului, fie că provine prin tradiţie ereditară, fie că este ales de către Parlament, cel puţin teoretic, nu răspunde în faţa parlamentului, cu atât mai mult cu cât atribuţiile pe care le deţine presupun echidistanţă şi implicare mai mare numai în situaţiile critice. Totuşi acesta răspunde indirect prin intermediul Guvernului, pentru că actele sale cele mai importante sunt contrasemnate de către premier; - cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul, răspunde faţă de Parlament. De obicei, liderul partidului sau al coaliţiei care a câştigat majoritatea în alegeri este desemnat de şefiil statului să devină prim-ministru şi să formeze Guvernul. Lista şi programul Guvernului depind de aprobarea Parlamentului. Răspunderea miniştrilor este solidară şi individuală. Pentru realizarea politicii de conducere efectivă a ţării, Guvernul propune cele mai importante acte normative, pe care Parlamentul le poate accepta sau respinge. în acelaşi timp, Parlamentul îşi poate exprima dezaprobarea faţă de politica Guvernului, printr-un vot de neîncredere, care poate să ducă la demiterea acestuia. Autorii J.D. Derbyshire şi I. Derbyshire arătau că, în regimurile parlamentare, executivul provine de la Adunare şi "că cel puţin teoretic este responsabil faţă de ea". în realitate, precizau ei, primul ministru britanic, de exemplu, se bucură de majoritatea clară în Parlament şi are o putere executivă mai mare decât preşedintele S.U.A. în schimb, în ţările în care există coaliţii guvernamentale, autoritatea premierului este mai slabă, puterea fiind divizată printre miniştrii care provin dintr-o varietate de partide. Cea de a treia putere, cea judecătorească, s-a deprins de multă vreme de cea executivă, (exercitată împreună cu cea legislativă de monarh), prin existenţa unor instituţii specifice, instanţele judecătoreşti. Ele au independenţă proprie, în sensul că celelalte puteri nu se amestecă în modul în care soluţionează litigiile dintre cetăţeni sau pe cele dintre cetăţeni şi organele statului. Bineînţeles că ele trebuie
38

Regimul parlamentar sau "executivul parlamentar", cum este denumit de J. Denis Derbvshire şi Ian Derbyshire. este o formă destul de răspândită astăzi; au adoptat-o 43 de state care înglobează 28% din populaţia lumii. Din punct de vedere al formei de guvernământ, 27 de ţări sunt monarhii şi 16 republici. Regimul parlamentar este inspirat de modelul englez. "Nu este o coincidenţă întâmplătoare - arătau autorii menţionaţi -că cele 43 de naţiuni cu executive parlamentare au fost înainte părţi ale Imperiului Britanic şi acum sunt părţi ale Common\velthului'\ op. cit., p. 52-53.

71

să judece pe baza constituţiei şi legilor adoptate de Parlament şi a altor acte normative (inclusiv ale executivului), dacă sunt în litera şi spiritul celor dintâi. De-a lungul timpului, în multe ţări s-a creat treptat o atribuţie care are rolul de control al constituţionalităţii legilor, fie de către instanţe special constituite, fie de instanţe ordinare. în ciuda disputelor potrivit cărora, dacă o instanţă ar controla constituţionalitatea legilor elaborate de Parlament, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, această practică s-a impus. Ea răspunde logicii statului de drept, în care actele tuturor autorităţilor trebuie să se supună legilor şi mai ales legii supreme. Totuşi, puterea judecătorească şi instituţia controlului constituţionalităţii legilor, precum şi forma în care se practică în diferite ţări, nu au legătură directă cu forma de regim politic pe care o imprimă relaţia dintre legislativ şi executiv. De aceea, nu ne vom referi la ea în paragrafele care urmează. Aceasta nu înseamnă că nu o vom avea în vedere în permanenţă, ca un pilon principal, în care se distribuie puterea în orice regim democratic, pentru a nu se putea abuza de ea. b) Regimul prezidenţial a fost conceput în aşa fel încât să exprime cel mai bine principiul separaţiei puterilor în stat, printr-o determinare mai strictă a atribuţiilor executivului şi legislativului şi o legitimitate a fiecăruia, prin alegerea de către cetăţeni. Deşi în aceste regimuri legislativul, executivul şi judiciarul îşi păstrează mai bine individualitatea, ele nu pot să nu conlucreze, fiind dimensiunile aceloraşi puteri indivizibile. Cel mai semnificativ exemplu este acela al Constituţiei S.U.A., care a urmărit să exprime fidel principiul separaţiei, dar în practică a fost greu de respectat, astfel încât s-au găsit soluţii constituţionale pentru echilibrul reciproc, dar şi colaborarea puterilor. Trăsăturile regimului politic prezidenţial sunt următoarele: o executivul este reprezentat de o singură entitate, şeful statului, care este şi şeful guvernului; o miniştrii sunt numiţi şi depind, în general, numai de autoritatea preşedintelui. Ei răspund solidar şi individual numai în faţa şefului statului; o şeful statului este ales de cetăţeni, ca şi Parlamentul. Prin urmare, provenienţa legitimităţii lor este similară; o Preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, iar guvernul său nu poate să se retragă datorită unui vot de neîncrede dat de Parlament; <=> Preşedintele are atribuţii importante în domeniul conducerii problemelor executiv-administrative. De asemenea, are competenţe importante în domeniul apărării ţării, al relaţiilor externe, al numirii unor înalţi funcţionari publici, pe care le soluţionează cu avizul Parlamentului; ■=> din punct de vedere legislativ, preşedintele are iniţiative legislative indirecte, prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau prin intermediul propunerii făcute de deputaţi. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu ocazia

72

promulgării legilor; dreptul de veto nu este absolut; poate fi respins de Parlament cu o altă majoritate, mai mare. c) Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului parlamentar, cât şi trăsături ale regimului prezidenţial. Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele: o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile prezidenţiale. Prin urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul; o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de guvern. Acesta din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de Parlament, care au o legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează premierul, de obicei liderul majorităţii care a câştigat în alegeri, prezintă lista guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea Parlamentului. Miniştrii răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate acorda vot de încredere guvernului; -> Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii externe, al numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii critice ale ţării, pe care le realizează cu avizul Parlamentului; ■=> răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin intermediul guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt contrasemnate de premier; ^ din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar fi, în unele ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât cele rezervate legilor; promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre reexaminare Parlamentului, care poate respinge propunerea preşedintehii cu o altă majoritate, mai mare, poate să ceară verificarea constituţiei, validităţii unor legi înainte de promulgare, etc. 4.4. Formele structurii de stat In formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul federativ. Statul unitar mai este denumit în literatura de specialitate şi statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea de stat compus sau complex alături de asociaţiile de state. Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat statul unitar se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). Statul federativ compus sau unional. Spre deosebire de starul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state membre din unirea cărora apare un nou stat, federaţia - ca subiect unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri de organe centrale de stat şi
73

anume organele federaţiei (Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele statelor membre în sensul că fiecare stat membru are un Parlament, un Guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii. 4.5. Asociaţiile de state în cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate obişnuit uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori mai adaugă la această enumerare comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi uniunea franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi confederaţia sub noţiunea mai largă de state compuse în care se cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea de naţiuni şi uniunea franceză. Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai multe state independente, care au în comun doar şeful statului. Uniuni personale cunoscute în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 şi 1837; Olanda şi Marele ducat de Luxembourg între anii 1890-1908. Uniunea reală este o asociaţie de state în care pe lângă şeful statului există şi alte organe de stat comune. De obicei aceste organe de stat comune sunt în domeniul afacerilor externe, armatei, finanţelor etc. uniuni reale cunoscute în istorie sunt: Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862; Austria şi Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia şi Suedia între anii 18151905; Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944. Confederaţia de state este o asociaţie de state independente determinată de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect individualizat de drept. în istorie s-au cunoscut următoarele confederaţii: Confederaţia statelor americane între anii 1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871 şi Confederaţia Elveţiană între anii 1815-1848. 5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. în cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală, acest lucru având drept consecinţă existenţa uni singur rând de autorităţi publice centrale, în România există un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate uniform faţă de cele centrale. întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este
74

constituit din trei elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiune) şi suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României stabileşte prin art. 1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub stăpânirea altor state. 6. România, stat suveran şi independent înţelegerea suveranităţii de stat a României impune o succintă prezentare a noţiunii de suveranitate. Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului mediu. în decursul istorie s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra suveranităţii, mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Aşa cum se subliniază în literatura juridică, conţinutul suveranităţii, adică domeniile în care se exercită, s-au extins de la politic la economic cu precizarea că însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Precum observăm în stabilirea conceptului de suveranitate trebuie explicate şi alte două noţiuni, des întâlnite atât în literatura juridică şi mai ales în cea politică şi anume suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor lui precum şi de a controla activitatea acestora. Prin suveranitatea naţională se înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi aparţine fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat. în doctrina juridică pot fi identificate două moduri în definirea suveranităţii de stat. în aceste două moduri se regăsesc cu mici excepţii aproape toate definiţiile date suveranităţii de doctrina juridică, definiţii a căror analiză detaliată excede cursului nostru. Caracteristica definiţiilor date este definirea suveranităţii ca dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe. Menţionarea însă în definiţia suveranităţii de stat a obligaţiei de a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului internaţional poate fi interpretată în sensul de condiţii pentru existenţa suveranităţii ceea ce este bineînţeles criticabil. Definirea suveranităţii numai prin supremaţie sau numai prin independenţă este insuficientă, căci în timp ce supremaţia evocă acea însuşire a puterii de
75

stat de a fi superioară oricărei alte puteri în raporturile cu populaţia, cuprinsă în limitele frontierelor statului, independenţa evocă acea trăsătură a puterii de stat de a nu fi îngrădită, limitată, în realizarea scopurilor şi sarcinilor sale, de nici o altă putere de stat străină. Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie ca garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor şi deci şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele internaţionale (ONU, organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă. 7. România, stat de drept, democratic şi social A. România, un stat de drept Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au început să clasifice statele în statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă, conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se realizează accesul liber la justiţie. B. România este un stat democratic Democraţia poate fi examinată din mai multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii, explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie să le înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun reciproc.

76

C. România este un stat social Acest caracter rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială. 8. Organizarea administrativă a teritoriului 8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor comun, teritoriul, apare evidentă legătura ce există între noţiunea de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de stat precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între aceste două noţiuni. Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării administrative a teritoriului în sensul de "împărţirea teritoriului în unităţi administraţiv-teritoriale". în acest sens se arată că utilizarea termenului împărţire a teritoriului nu poate fi acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului. O problemă teoretică ce trebuie de asemenea rezolvată priveşte chiar expresia de organizare administrativă a teritoriului. Este necesară acum explicarea succintă a importanţei organizării administrative a teritoriului. Dacă în evul mediu nu se putea vorbi de o organizare administrativă a teritoriului, această problemă se pune o dată cu apariţia statelor centralizate cu teritorii întinse. Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţă sporită corespunzătoare creşterii rolului statului în viaţa societăţii. 8.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României Scurt istoric. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului ţării noastre a fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar conform acestei legi teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune, comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive, această lege a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege s-a adoptat în
77

1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative a teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul şi anume ţinutul care este însă desfiinţat în 1940. O altă organizare administrativ-teritorială s-a realizat prin Lege nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului ţării. Se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, oraşele şi comunele. Această organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare cu unele modificări până în anul 1968 când s-a adoptat Legea nr. 2 din 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat în baza constituţiei şi a legii în judeţe, oraşe şi comune. 8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe. Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a teritoriului. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politicadministrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării.
a)

Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona înconjurătoare şi exercitând asupra acesteia o influenţă multilaterală. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie distinctă. Municipiul Bucureşti este organizat pe sectoare numerotate, la care se adaugă Sectorul agricol Ilfov. Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2 din 1968, este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii alcătuită din unul sau mai multe sate în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate reşedinţă. Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile balneo-climaterile nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele explicate până acum. Conform Legii nr.2 din 1968,
b)

78

oraşele şi comunele care datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor localităţi staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei oamenilor.

79

CAPITOLUL VII CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un teritoriu, care să îi fixeze limitele speciale (obiective). Aşa cum am arătat anterior, aceste trei elemente însumate conduc la o definiţie în sens larg a statului. Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi dreptul internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc, fiind prin excelenţă o noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de apărare a patriei sau de apărare a ţării. Urmează să analizăm noţiunea de cetăţenie, natura juridică, precum şi regimul său juridic (dobândirea şi pierderea cetăţeniei române) exclusiv din perspectiva dreptului constituţional, urmând ca unele elemente, ce ţin mai ales de efectele juridice pe care le produc cetăţenia, să fie detaliate în cadrul altor discipline de studiu. 1. Sensurile noţiunii de cetăţenie Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi într-un sens politic atunci când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor), organizată în stat.

80

Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni, în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme juridice. Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni. în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare. Dar noţiunea de cetăţenie este folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. în această a doua accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Astfel, cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României. 2. Natura juridică a cetăţeniei Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura juridică a acesteia. Aşa cum am remarcat, cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o "legătură între individ şi stat", fie ca o "legătură politică între individ şi stat", fie ca o "legătură politică şi juridică", fie ca o "legătură juridică", ca o "apartenenţă juridică" sau ca o "calitate" a persoanei. Considerăm că în stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. în această ordine de idei, plecând - după cum am subliniat de altfel mai sus de la categoria juridică "subiect de drept", considerăm că cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare. Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de transformările mai importante survenite. Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le

81

recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice. 3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie Legile care au reglementat cetăţenia pleacă de la de la ideea. fundamentală de altfel, că cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică. a) Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de constituţie şi de legi. în grupa acestor drepturi sunt incluse: - dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor; - dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu; - dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării; - dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmării sau judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România; expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie; - dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate. b) Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: - obligaţia de fidelitate faţă de ţară; - obligaţia de a satisface stagiul militar; - îndatorirea de apărare a patriei. c) Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

82

4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile cat şi procedura după care ele se realizează. A. Modurile de dobândire a cetăţeniei române Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme anume: sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care are la bază principiul jus loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană). în dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bazăyw5 sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru îndeplinirea idealurilor de libertate socială şi naţională. Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se autoriză. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. în toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia copilului. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere., Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit cetăţenia română o redobândeşte da efect al repatrierii. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii. Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.

83

Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. în cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului. Soluţia legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua lui familie. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească. Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: S-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel mult 8 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Pentru motive temeinice, aceste termene pot fi reduse. Dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român. A împlinit vârsta de 18 ani. Are asigurate mijloacele legale de existenţă. Este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român. Cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială. Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţeniei şi cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. In al doilea rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei române. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc, copilul găsit pe teritoriul României şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi, trebuie să i se stabilească o anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se elibereze un certificat de naştere etc.

84

Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este cetăţean român dacă nici unul din părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. în cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice. Prin conţinutul său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotat patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interese naţionale, de a respecta constituţia şi legile. Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română. Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator. B. Modurile de pierdere a cetăţeniei române Retragerea cetăţeniei române. Se poate retrage cetăţenia română celui care: a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos. Renunţarea la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care: - nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;

85

- nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor. Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să fie individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei. Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia română. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Din analiza dispoziţiilor legii cetăţeniei române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române. Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini. Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni români.39 5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie A. Dovada Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc cetăţenia română în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada cetăţeniei se face prin buletinul de identitate. Cât priveşte copiii până Ea vârsta de 14 ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul de identitate al oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin. Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator. în străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare române, dovezi de cetăţenie. B. Cetăţenia de onoare Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României - la propunerea guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de

39

Neagu, Ioan: Drept procesual penal, partea generală, Bucureşti, 1994, p. 58.

86

onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie publică. C. Dubla cetăţenie Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română. 6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români 6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor A. Noţiunea de drepturi fundamentale Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice. O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime. Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în constituţie. Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale. La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

87

B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. în primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii. îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice. Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului. 6.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale în literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa economică, socială şi politică pe care o au. Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective. Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic ale cetăţeanului.

88

6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului în ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane ocupă un loc important. Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii. Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990). Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne. Se pune deci problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare. Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de drept internaţional, de a credita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări. 6.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului In aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul Ea muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri,
89.

garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi proclame. în deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele. 6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi şi mai ales prin constituţii. în literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite, având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor. Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar. O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice. A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile socialeconomice şi culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. în această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales. A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile socialpolitice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la asociere; secretul corespondenţei. In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către articolul 18 (2) din Constituţie.

90

6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 49. ; a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" art. 15 (1). Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare le drepturile omului., Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi. b) Neretroactivitatea legii Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor sau impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi putând fi
91

atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei. c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia, cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale) precum maghiari, romi , germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi. d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de aplicabilitate a principiului. Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a dreptului constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare ci şi prin specificul noţiunilor şi categoriilor cu care operează.

92

Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54 din Constituţie este obligatorie. Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României. e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. în temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, rar acestea, au obligaţia constituţionali de a le acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această colaborare juridică. Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României. f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii. aflaţi pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. în reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în vedere: a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă); b) din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean. Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau locuiesc în România.

93

Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare. în mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii. 6.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. 3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii. Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este "un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat". Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient. Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi ari. 111, 112 şi 117 Cod penal).
94

Constituţia stabileşte în prin ari 19 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în art. 9 stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea. 6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale. Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte. Este nominalizată Declaraţia universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii. Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi art. 93) care permite atribuirea de competenţe constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei, desigur în formulări specifice şi nuanţate. 6.9. Accesul liber la justiţie In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii. Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă
95

cale procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 146 lit. d din Constituţie. Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească. 6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări, restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa, 1789) arăta prin art. 4 că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia". Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libert ăţi cetăţeneşti dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. 6.11. Inviolabilităţile a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din punct de vedere juridic. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională. Strânsa sa legătură cu dreptul Ea viaţă a determinat

96

reglementarea în acelaşi articol. Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura. Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984). b) Libertatea individuală Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut complex. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate individuală şi siguranţa persoanei. Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi legi. Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în capitolul denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când persoana căruia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală". Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea
97

individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o poate dispune numai judecătorul. De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate fi rareori practică. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare alineatul (5) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă. c) Dreptul la apărare Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc. Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea folosirii avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat. d) Dreptul la liberă circulaţie Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul
98

României şi libera circulaţie în afara teritoriului. în acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state etc. în legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme concrete de soluţionat. Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop. e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă. Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă, viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte. Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup etc). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice
99

trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei. Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate). g) Inviolabilitatea domiciliului Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25 din Constituţie privind libera circulaţie. Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte. Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate. Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa unei persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie, derogatorie, este situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2. Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Dacă în ce priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă, pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a
100

hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii), situaţia prevăzută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia. Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt, provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotită ca ilicită. 6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale a) Dreptul la învăţătură Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. în mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel. Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi. Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia universitară.

101

b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătatea fizică şi mentală. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale. c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu. Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore. în mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în acre salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte de muncă). încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
102

în fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel care, potrivit legii, nu prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase. De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în detaliu condiţiile în care aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului militar obligatoriu. De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă. d) Dreptul la grevă Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme. Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. e) Dreptul de proprietate Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în conţinutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.

103

Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar. Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă. f) Dreptul de moştenire în mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este garantat". g)Dreptul la un nivel de trai decent Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. h) Dreptul la căsătorie Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa cum am precizat deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului. Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.
104

în fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase. i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este interesantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate. Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul în perspectiva umană. Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor constatări. Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert. Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de protecţie şi de asistenţă. ; Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. în primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi certej>i unde obligaţiile statului sunt clar concretizate. în al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept. în acest sens interzice exploatarea minorilor. în fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării. j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia
105

obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii. 6.13. Drepturile exclusiv politice în această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea mai sunt şi alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri culturale, artistice, ştiinţifice etc. în această categorie a drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor. 6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice a) Libertatea conştiinţei într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor. De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi. Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.40 b) Libertatea de exprimare Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai,
40

Rusu, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, 117.

106

prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel că art. 152 din Codul penal defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă săvârşită în public. Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are aşa cum am arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc. De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc. c) Dreptul la informaţie Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare. Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind: informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public, informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2), informaţii cu caracter personal alin. (2). Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională. Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.
107

în primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune. în al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea. Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite. d) Libertatea întrunirilor Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare. Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme nominalizate. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un minimum de organizare. întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional. h) Dreptul de asociere Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
108

Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de asociere. Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin formularea altei forme de asociere. Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având în vedere corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin alineatele (2), (3) şi (4) se stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire. i) Secretul corespondenţei Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei. 6.15. Drepturile garanţii a) Dreptul de petiţionare Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. în condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene.

109

b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile. 6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate democratică. a) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege. b) îndatorirea de apărare a ţării îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită ireproşabilă şi de fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite. c) îndatorirea de a contribui financiar Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.

110

d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă constituţională. Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. în conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi libertate.

111

CAPITOLUL VIII ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este categoria putere. Ea apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere de stat, puteri publice sau pur şi simplu putere. Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului. Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum". Rezultă din această simplă expunere cel puţin două constatări. Prima priveşte legătura între categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice. Cea de a doua priveşte formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere, puteri publice, puteri, suveranitate, suveranitate naţională (care pe fond exprimă aceeaşi categorie) sau cele de "rezidă în naţiune, aparţine naţiunii, aparţine poporului". 2. Relaţia popor-stat Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate^ lucru firesc ce rezultă din legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond comun. Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor. Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare aici explicaţii cu privire la noţiunea de popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. într-o accepţie, mai mult politică, sociologică, prin stat se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de ; fapt statul în accepţiunea strict juridică). In această accepţie statul este sinonim cu ţara el
112

incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. într-o a doua accepţie, o accepţie restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare. 3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice în limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune întrebarea de a şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Astfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa strict juridică este altceva decât putere (puterile) de stat. In legătură cu exprimările putere politică şi putere de stat se impun de asemenea unele precizări. Ele pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură dar neconfundabile şi care privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii, exprimarea putere politică desemnează puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii partidelor. Aşa văzute lucrurile puterea (puterile) statală, într-o explicaţie simplă, este forma de organizare statală a puterii poporului (politice). Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şt colaborare, suntem în prezenţa separaţiei / echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice. Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi realiza ca voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului. Acesta este punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului. Am arătat că (de altfel toate constituţiile exprimă explicit aceasta) puterea (suveranitatea) politică aparţine poporului. Suntem deci în prezenţa unui titular unic, poporul şi a unei puteri unice, puterea politică.

113

4. Separaţia puterilor în stat A. Originile teoriei separaţiei puterilor Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane deşi „a pierdut mult din semnificaţia şi importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală a puterii". Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (1789, Franţa) stând mărturie în acest sens. Astfel, potrivit declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu este determinată, nu are o constituţie. : Rezultă că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar. B. Evoluţia explicaţiilor privind separaţia/echilibrul puterilor în stat Un scurt examen teoretic al evoluţiei teoriei separaţiei/echilibrului puterilor în stat poate fi interesant şi util atât pentru înţelegerea corectă a teoriei ca atare, cât şi pentru explicarea regimurilor constituţionale care s-au fundamentat pe această teorie. Vom observa astfel că în doctrina revoluţiei franceze „puterile" erau considerate fracţiuni ale suveranităţii naţionale. De aceea, atunci când naţiunea îşi instituie reprezentanţii săi, ea deleagă unora puterea sa legislativă, altora puterea sa executivă, iar judecătorilor puterea jurisdicţională. Evoluţia separaţiei puterilor, ca teorie şi realitate constituţională cuprinde trei mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi sensurile sale; critica teoriei clasice; continuitatea importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice. Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a afirmat şi se afirmă că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul puterilor. Importantă în organizarea statală este independenţa autorităţilor statale, care nu poate fi totală, dar trebuie să fie foarte largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor şi eventual exercitării unor atribuţii. Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei acesteia. 8-a mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică, deoarece ea a fost înlăturată de regimurile totalitare şi apare depăşită şi învechită în regimurile pluraliste.
114

înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare. Acest fenomen a avut şi are ca punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra funcţiilor puterii. Inadaptarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste are şi ea cauzele şi explicaţiile sale. Deşi afirmată, separaţia puterilor este contrazisă de realităţi în chiar regimuri recunoscute ca democratice, unde se manifestă o anumită "concentrare" a puterii. De exemplu, în sistemul parlamentar englez, cabinetul concentrează în mare măsură puterea pentru că el dispune, în principiu, de majoritatea absolută în Camera Comunelor (de altfel adevărata putere o deţine comitetul dirigent al partidului învingător în alegeri). îmbătrânirea teorie separaţiei puterilor este explicată prin aceea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituţiilor juridice şi politice, determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu se realizeze între Parlament şi Guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de Parlament şi de Guvern, şi o opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarele alegeri pentru "a-şi lua revanşa". Organizarea statală contemporană a puterii politice. Câteva consideraţii privind organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante. Două constatări rezultă azi din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea funcţiilor acestora. Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca o trăsătură fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-ise rolul de reflecţie şi de control al guvernului. 5. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de guvernământ O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în raport cu forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor constituţionale. în regimurile denumite parlamentare există în principiu egalitate între parlament şi executiv, asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunare sau convenţionale, adunarea reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând instabilitate guvernamentală.

115

6. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor Dacă examinăm constituţiile statelor lumii vom observa că foarte rar, am putea vorbi chiar de excepţii, unele înscriu explicit acest principiu. în cele mai multe constituţii însă, principiul rezultă implicit. în România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale (puterii poporului) este reglementată clar prin art.2 din Constituţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este poporul român şi el exercită această suveranitate prin organe reprezentative şi prin referendum. Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi desigur modernă. Mai multe argumente sunt pertinente şi desigur convingătoare. , Cele trei "puteri" clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 6Îşi urm.); executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.). Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească. Constituţia dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească. Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de control. Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare şi control. Raporturile Parlament - Executiv, în reglementarea constituţională, pot fi examinate prin implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a guvernului. In ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art. 110 şi art. 113); poate cere informaţii şi documente (art. 111); prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă, art. 115). Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate cu luarea în consideraţie a principiului independenţei

116

judecătorilor şi a supunerii lor numai legii (art. 124). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine principiului constituţional. Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în motivarea afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor. Constituţia prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124) şi sunt inamovibili potrivit legii (art. 125). în fine, funcţiile şefului de stat, astfel cum sunt prevăzute prin constituţie, argumentează în acelaşi sens. Astfel, art. 80 (2) stabileşte că în scopul respectării Constituţiei şi bunei funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. 7. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor Prezentarea succintă şi pe cât posibil sistematizată pe care am încercat-o demonstrează, mai întâi, o anumită elasticitate a conceptului de putere, multe nuanţări în explicarea fenomenului putere. Rezultă apoi că tendinţa instaurării statului de drept şi a democraţiei a implicat şi implică mereu, teorii, căutări, iar teoria separaţiei puterilor este una dintre acestea. Teoria separaţiei puterilor s-a impus prin largul său ecou şi aplicaţie, factori ce acoperă imperfecţiunile sale de ordin teoretic. Deşi deseori se afirmă clar că este vorba de funcţii, împuterniciri, autorităţi, se discută numărul „puterilor". Este adevărat că uneori terminologia este corectată prin folosirea cuvântului echilibru. Dacă poporul delegă altora exerciţiul puterii (sau a unor funcţii, prerogative) de bună voie sau sub violenţă, conştient sau nu, aceasta este o chestiune complexă şi nu rare ori delicată, atât în teorie cât şi în practică. El îşi păstrează însă dreptul sacru şi natural ca, atunci când constată îndepărtarea de mandat sau înşelăciunea, să-şi valorifice prin revendicare dreptul său de unic titular suveran al puterii şi de unic legiuitor, putând în mod legitim să înlăture prin revoluţie (dreptul la insurecţie), cârmuirile nedemocratice şi abuzive. 8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte puteri înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5) caracterul organizat; 6) suveranitatea.
117

a) Caracterul de putere Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul proxim în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate. b) Puterea de stat este o putere de constrângere Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva celor care nu se supun. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul. Ca atare orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind „trăsătura esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie. c) Caracterul social al puterii statale Puterea de stat are evident un caracter social. Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. d) Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general-obligatorie Această trăsătură exprimă chiar raţiunea de a fi a puterii organizată statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii (depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor) exprimată prin lege nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale. în lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege -voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului. e) Caracterul organizat al puterii statale Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe principiul echilibrului şi conlucrării prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate. f) Suveranitate puterii de stat
1/ juvuauuaic puici u ue suu

Este o lată trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă

118

de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională. 9. Noţiunea de partid politic în societatea modernă partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. în ansamblul instituţiilor unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice care desigur nu trebuie confundate. "Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii". Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi considerată spectaculoasă. Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi desigur aplicare unor prevederi constituţionale şi legale. Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art 8 (2), art. 37 (3), partide în art. 37 (2), în art. 84 (1). Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută aici între raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Aceste distincţii sunt deosebit de importante în sistemele constituţionale care se fundamentează pe mandatul reprezentativ. Partidele politice sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie, partidul politic rezultă din exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se constitui într-un partid. Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului (scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în partide. Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea sunt: contribuţia, după metoda democratică, la determinarea politicii naţionale (Italia, art. 49); contribuţia la formarea voinţei politice a poporului (Germania, art. 21); contribuţia la exprimarea sufragiului (Franţa, art. 4); contribuţia la formarea şi la manifestarea voinţei populare, fiind instrumentul fundamental al participării politice (Spania, art. 6); contribuirea la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8). Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei unor coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate juridice sunt prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului politic. Astfel văzute lucrurile, partidele politice pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program),

119

definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării. 10. Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor politice Fără îndoială explicaţiile din paragraful anterior au cuprins şi multe date despre funcţiile partidelor. Nu poţi încerca o definire a partidului politic fără a avea în vedere motivaţia asocierii şi rolul ce revine unei asemenea asociaţii. Anumite sublinieri se mai impun totuşi. 11. Categorii şi variante de partide politice Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz concret într-o categorie sau alta, implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent discutabilă, aceasta pentru cel puţin două motive. Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă din evoluţia partidelor politice atât în general cât şi în concret. A. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide etnice Asemenea diferenţiere se poate face prin criteriul apartenenţei şi orientării membrilor ce le compun şi platformelor lor. a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase. b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles" (P.P. Negulescu), reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare. c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX odată cu confirmarea principiului naţionalităţilor. în această categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul Austro-Ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (18661870), Partidul "Popular" Slovac al lui Andrej Hlinka. d) Partidele de clasă, o spune chiar denumirea, exprimă interese unei clase sociale. Au apărut în secolul; XIX iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a dominat de aproape un secol, în partidele burgheze şi partidele muncitoreşti. .e) Partidele etnice, sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente ci formarea statelor a fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea naţiunilor.

120

B. Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta Enumerarea este evident exemplificativă şi incompletă, integrarea într-o categorie sau alta este dificilă, dar criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea marilor probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică. C. Partide de cadre şi partide de mase Este o clasificare des evocată. Criteriul este al compoziţiei partidelor. a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale. Stau la originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este centrul (radicalii) şi mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate. Mai sunt denumite şi partidele patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare. b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind un mare număr de membrii. D. Partide suple şi partide rigide Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată prin criteriul disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens. E. Partide unice, partide unificate, partide dominante Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice africane (Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a partidelor. Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează între uniunea naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcţii unice. Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i se stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide unice şi rămân numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorite unei dominări politice. 12. Sisteme de partide politice Prin aceasta urmează a se explica ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de
121

partide distinge: partidul unic, bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O altă clasificare, de asemenea interesantă, este cea care cuprinde partidele pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare. Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă cetăţenilor o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă. Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale. La nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine adoptată la gama opiniilor ce pot exista într-o societate a) Partidele politice în România după Revoluţia din decembrie 1989 România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr foarte mare de partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea primului război mondial, continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când prin Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, a grupărilor sau partidelor politice s-a stabilit că: toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizărilor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială ce se va întocmi în acest scop. în România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr relativ mare de partide politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări de partide, schimbări de denumiri. Fără a intra în detalii, câteva aspecte, de suprafaţă, pot fi subliniate. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au şi alte denumiri precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe etc. Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, decret al cărui conţinut l-am analizat deja la dezvoltarea constituţională. b) Câteva exigenţe juridice privind partidele politice Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc se impun anumite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate: - sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi de aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi democratic consacrarea prin constituţie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor noastre ştiut fiind că în concepţia clasică partidele reprezentau un fenomen exterior constituţiei;
122

-dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor politice. Desigur acest lucru se face demult, existând experienţă şi tradiţii care pot fi valorificate. Dar şi acest lucru ni se pare ca fiind important, legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe obligaţia legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest lucru.

123

CAPITOLUL IX SISTEMUL ELECTORAL

1. Consideraţii generale Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o instituţie distinctă a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală.40 Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării. în mod deosebit vom examina desigur regulile ce privesc alegerile parlamentare şi prezidenţiale, aceste reguli regăsindu-se, cu nuanţările fireşti, şi în alegerea autorităţilor publice locale. 2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români a) Unele consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice într-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă ultimul cuvânt. Această realitate este exprimată prin art. 2 din Constituţia României, care stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că "nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu". Pentru explicarea drepturilor electorale, interes aparte prezintă art. 2, 36, 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt menţionate dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. Sfera drepturilor electorale. Mai întâi trebuie să ştim care sunt drepturile
40

Rusu, Ioan: Forma de guvernământ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 85. 124

electorale ale cetăţenilor, deci să stabilim sfera lor. Problema este interesantă atât pentru ştiinţa dreptului, cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al materiei vom constata lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea electorală, vom identifica mai multe drepturi electorale precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori; dreptul de a contesta candidaturile etc. Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate prin Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. Constituţia României reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind primul drept electoral al cetăţenilor români. O asemenea reglementare face posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare. Astfel, dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine elemente constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de vot). în legătură cu dreptul de a fî ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români. Cât priveşte dreptul de revocare mai multe explicaţii sunt desigur pertinente. Aşa cum a rezultat, el mai este prevăzut în unele sisteme juridice. Dar el a fost prevăzut şi în alte sisteme juridice (vezi, de exemplu, legislaţia cantonală din Elveţia). Dreptul de revocare trebuie privit în strânsă legătură cu două teorii semnificative şi anume teoria mandatului imperativ şi teoria mandatului reprezentativ. b) Dreptul de vot Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a condiţiilor de exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel menţionate prin Constituţie. Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. O distincţie, frecvent întâlnită, este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care-1 putem denumi şi vot selectiv. Votul restrâns este explicat la rândul său, sub două aspecte şi anume votul cenzitar şi votul ca păci tar
125

Votul cenzitar a fost exprimat în constituţii îndeosebi prin condiţia de avere impusă cetăţeanului pentru a putea vota, fapt pentru care deseori era denumit votul contribuabililor. Votul capacitar implică din partea alegătorului, un anumit grad de instrucţie. în unele state, dreptul de vot era acordat celor care putea citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor Unite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest procedeu a fost înlăturat. Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică, sistematizată, pe trei etape şi anume: - votul universal masculin; - accesul femeilor la electorat; - scăderea vârstei minime. Evoluţia şi extinderea votului universal, rolul său în caracterizarea uni regim politic ca democratic sau nu, explică de ce orice susţinere de renunţare la votul universal sau restrângere a dreptului de vot trebuie considerată ca anacronică, desuetă şi mai ales invalidată de istoria democraţiei constituţionale. Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează dacă: fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care s-au practicat în sistemele constituţionale precum geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul multiplu. Geografia electorală este procedeul stabilirii de circumscripţii electorale inegale ca număr de locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Acest procedeu este folosit pentru a dezavantaja localităţile sau cartierele (în marile oraşe îndeosebi) nude locuiesc adversari ai partidelor de guvernământ. Colegiile electorale au ca efect, şi ele, inegalitatea votului. Colegiile electorale (pe avere sau pe profesiuni) inegale ca număr de aleşi, fie aleg acelaşi număr de deputaţi, fie (şi aici inegalitatea este şi mai mare) aleg un număr diferit de deputaţi. în această din urmă situaţie, de regulă primele colegii care au cel mai mic număr de alegători aleg un număr mai mare de deputaţi decât restul colegiilor. Acest sistem a fost utilizat sub regimul Constituţiei române din 1866. Votul plural este un procedeu potrivit căruia unii alegători, în aceeaşi circumscripţie electorală, dispun de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat. Astfel, unii alegători, în afară de votul ce-1 au ca toţi ceilalţi, dispun şi de alte voturi dacă îndeplinesc anumite condiţii, precum averea, numărul de copii, titluri de învăţământ etc. Votul multiplu este un procedeu asemănător cu votul plural, potrivit căruia
126

alegătorul dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat, dar în circumscripţii electorale diferite. Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923. Prima electorală este un sistem utilizat de regulă în perioadele de criză politică, atunci când partidul de guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritate în alegeri. Prima electorală este un plus de mandate ce se atribuie partidului politic ce obţine în alegeri un anumit procent de voturi. Astfel, de exemplu, potrivit legii electorale din 1926, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară, primea 50% din totalul mandatelor după ce se scădeau, bineînţeles, mandatele atribuite, proporţional cu voturile lor, grupărilor care, deşi minoritare pe ţară, aveau majoritatea absolută într-o circumscripţie. Celelalte 50% din mandate se împărţeau proporţional cu voturile obţinute între partidele participante în alegeri. Astfel, gruparea politică care obţinea 40% din voturi, putea obţine peste 70% din mandate. Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect. Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat. c) Dreptul de a fi ales Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art. 37. Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie şi pe care le-am explicat deja. în afară de aceasta, art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3). Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Cât priveşte condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie. Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o cetăţenie
127

unică), aşa cum am explicat deja. O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege. 3. Scrutinul 3.1. Concept în mod firesc, în orice sistem electoral se pune problema de a şti cum se repartizează mandatele în Parlament, ţinând cont de voturile obţinute. Aparent o problemă pur tehnică, alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi nuanţate mai ales cât priveşte partidele politice. Există două tipuri de sisteme electorale, diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionate. 3.2. Sistemul majoritar Este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante şi anume uninominal sau de listă şi în unul sau două tururi. Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat într-o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi oraşelor. Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile electorale şi raporturile dintre electori şi cel ales. Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat şi de legislaţia electorală românească. Panaşajul este posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista candidaţilor luând candidaţi de pe mai multe liste prezentate. Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica ordinea de pe lista de candidaţi. Atunci când nu se admite nici panaşajul, nici votul preferenţial, se spune că suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul este obligat să voteze lista în întregime fără a-i putea aduce nici cea mai mică modificare. Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului (candidaţilor) care se află în frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau
128

relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că nici un candidat nu a întrunit majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului. 3.3. Sistemul reprezentării proporţionale Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în fiecare circumscripţie în proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională presupune deci scrutin de listă şi un singur tur de scrutin care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.41 3.4. Sisteme electorale mixte Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui cu reprezentare proporţională după tehnici variabile. a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unor partide sau formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apperentees). b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritar şi reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin scrutin uninominal majoritar, un deputat pentru circumscripţia sa; cu al doilea el se pronunţă pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. 3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţii independenţi se pot asocia pe liste, dar efectul este altul. b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de exemplu legea din 1926 cerea 2%, legea din 1992 cere 3%). c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din urmă votând a listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi nu un candidat. d) Variantele scrutinului de listă prezintă numeroase dificultăţi procedurale, presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, care pot
41

Georgescu, Tănase Măria: Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Fundaţiei "Andrei Şaguna", Constanţa. 2001, p. 218. 129

favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera neîndreptăţite. ■ 4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor a) Stabilirea datei alegerilor Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor, în practica electorală s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60 de zile înaintea votării. în general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt atât de suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii. b) Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi, determină ca întreaga ţară să fie o circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, senatorilor şi consilierilor presupune o anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de cetăţeni sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau consilier. Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru alegerile parlamentare), fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul, de exemplu), ea fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiilor electorale. Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale. Potrivit legii electorale din 1990, Adunarea Deputaţilor cuprindea 387 de deputaţi. Mai întâi guvernul a stabilit norma de reprezentare, adică numărul de cetăţeni ce urmau a fi reprezentaţi de către un deputat. Aceasta a rezultat din împărţirea numărului de locuitori ai ţării la numărul total de deputaţi (387). Pentru alegerile din 20 mai 1990 norma de reprezentare rezultată a fost de 60.000 locuitori pentru un deputat. Pentru a afla câţi deputaţi urmau a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală, s-a împărţit populaţia judeţului la norma de reprezentare, admiţându-se o abatere de până la 15%. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului
130

stabileşte chiar ea atât norma de reprezentare (un deputat la 70.000 de locuitori şi un senator la 160.000 de locuitori), numerotarea circumscripţiilor electorale, cât şi numărul de deputaţi şi de senatori ce urmează să fie aleşi în fiecare circumscripţie electorală. d) Listele electorale. Cărţile de alegător Listele electorale. în alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor (electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 36 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor electorale. Autorităţile publice competente a întocmi liste electorale permanente sunt primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativteritoriale ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care domiciliază în străinătate, aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază sau direct la consiliul local. Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe, municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc. Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de schimbările de domiciliu etc. în acest sens legea electorală stabileşte mai multe reguli. Primarii au obligaţia de a actualiza listele electorale, în luna ianuarie a fiecărui an, precum şi în termen de cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării. Listele electorale speciale. Listele electorale permanente ar putea satisface toate operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii să voteze în localitatea de domiciliu, ceea ce ar fi o absurditate teoretică şi o imposibilitate practică. Realităţile implică circulaţia multor cetăţeni, deplasări în alte localităţi, lucruri ce se produc şi în ziua votării. Aceşti cetăţeni nu pot fi privaţi de dreptul de vot pentru motivul că în ziua alegerilor nu se află în localitatea de domiciliu. Bineînţeles că, din punct de vedere juridic, cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua alegerilor să nu părăsească localitatea de domiciliu. Aşa stând lucrurile, legea electorală permite cetăţeanului să voteze în localitatea unde se află pe data votării. Cărţile de alegător. într-o explicaţie simplă cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate
131.

consultările electorale cu caracter naţional, potrivit numărului de scrutine prevăzute în cuprinsul lor. Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane. Birourile electorale. întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor revenindu-le obligaţia îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinii publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi desigur explicate birourile electorale. Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători şi din 16 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului listelor de candidaţi pe care le-au propus, în numărul circumscripţiilor electorale, pe întreaga ţară. Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre acestea fiind şi următoarele: veghează la actualizarea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea în mod legal a candidaturilor, asigură interpretarea uniformă a dispoziţiilor electorale, verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii ce-i revin potrivit legii. Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală (judeţ) şi este alcătuit din 3 judecători şi din cel mult 8 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care participă la alegeri în judeţ (sau municipiul Bucureşti), desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candidaţi pe care i-au propus, în numărul total al candidaţilor din comunicările primite. Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie, acestea fiind: a)urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, vegherea la organizarea secţiilor de votare; b)înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea rămânerilor definitive; c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare; d)rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate şi contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare; e)distribuirea birourilor electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot, ştampilelor de control şi ştampilele cu menţiunea "votat"; f) totalizarea rezultatului alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare listă de candidaţi; g)pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele,
132

formaţiunile politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc cel puţin 3% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor sau senatorilor certificatul doveditor al alegerii; h) înaintarea Biroului Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselorverbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de ; votare: a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de alegător neridicate, iar de la birourile electorale de circumscripţie, buletinele de vot pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea "votat"; b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare şi în jurul acesteia; c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului; d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate; e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie proceseleverbale cuprinzând rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă; f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilele şi celelalte materiale necesare votării; listele electorale speciale de la secţiile de votare constituite pe lângă unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de Gomandantul unităţii. Alte reguli privind birourile electorale. O primă regulă constă în aceea că nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în alegerile respective, interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri, precum şi cei care nu au drept de vot. A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu majoritatea membrilor prezenţi. Secţiile de votare Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi maximum 2.000 de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori se formează o singură secţie de votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul satelor sau grupelor de sate cu o populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de votare
133

dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km. De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători); misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. e) Propunerea candidaţilor în mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o singură candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de partide, fiind admise şi candidaturile independente. Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor independenţi. O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile. în acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse "cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor".42 în fine, o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida numai într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a Parlamentului. Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau formaţiunilor politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea electorală echivalează juridic organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De asemenea, se pot propune şi candidaturi individuale. Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie susţinut de cel puţin 0.5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi de cel puţin 200.000 de persoane, cu drept de vot, pentru funcţia de preşedinte. Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi pe baza listei susţinătorilor. • f) Buletinele de vot. Semne electorale. Ştampile electorale Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic privind buletinele de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind documentele în care se concretizează, grafic, opţiunile alegătorilor.
42

Ionescu, Cristian: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 235.

134

Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul votului. Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le revine obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10 zile înainte de data alegerilor. Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede obligaţia afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului electoral de circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor. Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea campaniei electorale. De asemenea, aceste senine electorale, cu care alegătorii sunt obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de candidaţi (şi deci partidul sau formaţiunea politică pe care o preferă) sau, eventual, candidatul independent. Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul, formaţiunea politică sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie să fie contrare ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor rezolva problema. Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume: ştampila de control a secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea "votat". g) Campania electorală Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace, platformele lor politice în scopul de a orienta opţiunea electoratului. In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot primi o subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au obligaţia ca în termen de 5 zile de la începerea campaniei electorale să stabilească locuri speciale de afişaj electoral.
135

h) Desfăşurarea votării Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale permanente), cetăţenii din alte localităţi dar care se află în localitatea secţiei de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate, care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la această secţie, precum şi preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii. Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m. Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin grija prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne. Votul se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între orele 6 şi 21. în mod excepţional, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare poate prelungi votarea şi după ora 21, dar nu mai târziu de ora 24, cu aprobarea biroului electoral de circumscripţie în ziua votării. Pentru a se evita aglomeraţia, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii corespunzătoare numărului cabinelor. Alegătorul va prezenta cartea de alegător şi actul de identitate. Se verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători, facându-se menţiune pe listă. Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul îşi exercită dreptul de vot. 5. Stabilirea rezultatelor votării a) Stabilirea rezultatelor votării la secţia de votare După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se procedează Ea inventarierea şi la sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la numărarea şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuiţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Apoi de deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă de asemenea numărul buletinelor din urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele electorale.
/v

In timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică, de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au dreptul să întocmească şi ei un tabel. Rolul acestor tabele este de a se realiza o evidentă corectă a rezultatelor
136

votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii biroului electoral cât şi candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor-verbale. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia. b) Rolul Biroului Electorat Central şi birourilor electorale de circumscripţie în stabilirea rezultatelor votării Pentru a înţelege succesiunea operaţiunilor de stabilire a rezultatelor votării, trebuie să cunoaştem mai exact rolul Biroului Electoral Central şi al birourilor electorale de circumscripţie. Biroul Electoral Central conduce operaţiunile electorale pentru alegerea Preşedintelui României, în această mare circumscripţie electorală care este ţara întreagă. Pentru alegerea Preşedintelui României birourile electorale de circumscripţii sunt trepte intermediare între birourile electorale de secţie şi Biroul Electoral Central, organisme de adiţionare a rezultatelor de la secţiile de votare şi de comunicare a lor către Biroul Electoral Central. Cât priveşte alegerea deputaţilor şi senatorilor rolul Biroului Electoral Central este de asemenea important, dar desigur nuanţat, pentru că o parte din mandate se repartizează direct la nivelul circumscripţiilor electorale. Este important, de asemenea, să cunoaştem nuanţele noţiunii de majoritate. în sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritate simplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată. Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la vot. Majoritatea absoluta reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor înscrişi pe listele electorale. : Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe voturi. Ea sete deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute de ceilalţi candidaţi. Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea exprimând de regulă 2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte "calificări" legale (3/4 sau 4/5 etc). c) Atribuirea mandatelor Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare. Am explicat deja că există mai multe tipuri de scrutin şi aceste tipuri determină mai multe moduri de atribuire a mandatelor. în sistemul majoritar mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un tur sau două turui de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă. Să vedem cum se atribuie mandatele în sistemul reprezentării
137

proporţionale. In acest sistem atribuirea mandatelor se realizează diferit decât în sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor alegătorilor. Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată. Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de exemplu) şi nu pe plan naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari resturi (M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.). într-o circumscripţie electorală sunt 400.000 de voturi exprimate pentru 8 mandate parlamentare. Coeficientul electoral va rezulta din 400.000:8=50.000. s-a participat în 5 liste de candidaţi (5 partide), care au obţinut următoarele voturi: Lista A 126.000 voturi Lista B 94.000 voturi Lista C 88.000 voturi Lista D 65.000 voturi Lista E 27.000 voturi Sistemul Hondt (d'Hondt) este practicat în Belgia. Statele scandinave, Suedia, Norvegia, Danemarca practică începând cu 1952 un sistem învecinat. în România sistemul Hondt a fost practicat, parţial, la alegerea Adunării Deputaţilor în anul 1990 şi este practicat, tot parţial, în baza Legii nr. 373/2004. Reprezentarea proporţională integrală Pentru a se realiza o reprezentare cât mai fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi aici două metode. O metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii ţări, ca unică circumscripţie electorală. A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile electorale (judeţe) ci la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la circumscripţiile electorale sunt adiţionate şi se face repartizarea mandatelor neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie pe criteriul coeficientului electoral (stabilit prin lege sau după regulile amintite),fie pe alte criterii. Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau cauţiunile electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să aibă acces partidele care se bucură de o anumită credibilitate în masa electoratului (receptivitate) sau pe ideea seriozităţii candidaturilor (îndeosebi la cauţiuni care urmăresc să descurajeze aventuriştii), precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-politic concret. Legea electorală a României prevede şi ea asemenea praguri electorale.

138

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României. Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii electorale succesive care încep de la secţiile de votare. Astfel birourile electorale de circumscripţie adună rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială după regulile stabilite în lege şi prin consemnarea lor în cuvenitele procese-verbale) şi le comunică Biroului Electoral Central. Acesta primind toate documentele prevăzute de lege, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin decizii definitive, încheie un proces-verbal în care sunt consemnate datele privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al celor prezentaţi la urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea voturilor pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost constatată (desigur în unul din cele două tururi de scrutin). Acest proces-verbal, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar trimis de birourile electorale de circumscripţie. Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în Monitorul Oficial pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales. Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat. După votare, în mod firesc urmează atribuirea mandatelor de deputaţi şi de senatori, aceasta facându-se în mai multe etape. Cât priveşte mandatele de deputaţi trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei (art. 62) ele sunt de două categorii şi anume unele rezultând direct din scrutin (desigur majoritatea) şi altele indirect din scrutin, pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. După ce biroul electoral de circumscripţie primeşte rezultatele votării de la toate secţiile de votare din raza sa, va întocmi, separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal privind voturile valabil exprimate pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, pe care le va înainta Biroului Electoral Central în termen de 24 de ore. Biroul Electoral Central centralizând rezultatele pe întreaga ţară va stabili care sunt partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile care depăşesc pragul electoral şi care au deci dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comunica birourilor electorale de circumscripţie această situaţie. Biroul electoral de circumscripţie primind aceste constatări va proceda la atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor care au obţinut procentul de 5%. Alte reguli electorale. Explicarea sistemului electoral, la nivelul dimensiunilor unor prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el mai important. Regulile electorale sunt impresionant de multe ca număr,
139

reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să imprime luptei politice pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter organizat şi civilizat. Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală pentru situaţia în care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate precum şi în cazul în care un mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant. Reguli de detaliu privind alegerile parlamentare parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004. Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile. Sunt şi alte reguli electorale. Astfel legea electorală dă dreptul cetăţenilor de a face întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice operaţie electorală. în fine, trebuie să menţionăm că legea electorală are prevederi exprese privitoare la păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la sancţiunile aplicabile celor care încalcă dispoziţiile electorale.

140

CAPITOLUL X PARLAMENTU L

1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului în istoria constituţională a lumii, istorie îndelungată şi tumultoasă, s-a impus, ca o realitate teoretică şi practică, parlamentul. Cât priveşte apariţia parlamentului în lume se arată că "Este totuşi istoriceşte inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are drepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de simultaneitate". (Francois Borella, pag.32) Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei. Din totdeauna s-a afirmat că puterea, suveranitatea, aparţin poporului, naţiunii, realitate speculată deseori demagogic şi înşelător, şi numai acesta, poporul, are dreptul de a legifera, legea fiind expresia voinţei sale suverane. Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin importante. Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate din un număr mai mic de membri şi de regulă de către camerele sale şi nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger). 2. Funcţiile Parlamentului A. Generalităţi privind funcţiile Parlamentului Clasificarea funcţiilor Atribuţiile parlamentului sun specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale. Ca atare funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului. De regulă când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă, unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor.

141

B. Funcţia legislativă a parlamentului
Am explicat cum în viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, activitatea statală este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară. Reţinând şi explicaţiile privind funcţia deliberativă, constatăm că legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea mai importantă funcţie din cadrul celor trei. într-o viziune simplă, funcţia legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii, şi pentru puterea jurisdicţională. Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai parlamentului, care o exercită singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale acestei funcţii cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto. Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî. C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale şi juridice Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege. Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (vezi de ex. art. 73, precum şi art. 65) care nominalizează; primirea mesajului preşedintelui
142

României: aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi. D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale. Observând constituţiile vom constata că parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne, aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni de cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc. Aceste atribuţii le vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi statale. Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113) etc. Senatul României numeşte Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc. Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc. E. Controlul parlamentar \ Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către parlament prezintă a mare importanţă. Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii; în acest sens, prin care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc. Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
143

a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. b)Controlul exercitat prin comisiile parlamentare Acesta este un control eficient practicat destul de des. în sens larg, toate comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legală de a compara în faţa comisiei şi de a răspunde. c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat. întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc. Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă. întrebările pot fi adresate Guvernului, miniştrilor sau altor conducători ai administraţiei publice. In legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele); conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice. Fără a intra în detalii, vom observa că întrebările pot fi formulate oral sau scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale. Cât priveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 153 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului. In legătură cu timpul în care pot fi formulate, în Regulamentul Camerei Deputaţilor se prevede că întrebările orale pot fi adresate în fiecare zi de luni, de la ora 18:30, timp de 30 de minute. în prealabil, ele trebuie depuse la preşedintele Camerei cel mai târziu până la ora 15 a zilei de luni. întrebările
144

scrise se pot depune le preşedintele Cairierei în fiecare zi de luni la încheierea orei ministeriale. d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea informaţii cu anumite nuanţări. e)Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor Se consideră că parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie, că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate. f) Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman) Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar. Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme importante: ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu competenţă specială. Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România. Avocatul poporului îşi regăseşte reglementarea constituţională în articolele 55-57. denumirea de avocat ăl poporului a fost preluată de către Adunarea Constituantă pentru că exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei instituţii. F. Conducerea în politica externă Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din Constituţie).
145

G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi funcţionarea în cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor. a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărând validarea sau, după caz, anularea alegerii. b)Adoptarea regulamentului de funcţionare Adoptarea regulamentului de . funcţionare exprimă autonomia regulamentară a parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. în acest sens, atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii. c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului în cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului, pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc. Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
d)

Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, între care menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 72 din Constituţie). .
e)

3. Structura Parlamentului Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative. Această strânsă legătură nu duce la soluţii rigide, pentru că în multe state unitare parlamentele au o: structură bicamerală. a) Camera aristocratică corespunde originilor istorice ale parlamentului,
146

fiind o fază tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice, şi regimurile democratice moderne. Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor, seniorilor. Astfel a apărut Camera Lorzilor în Anglia. b)Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni statale. De aceea în statul federativ (compus, unional) parlamentul are două camere. Astfel în S.U.A. Congresul este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul. c) Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră din parlamentele bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare. Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senat, ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. 4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă 4.1. Generalităţi Camerele parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul la noi) precum şi parlamentul în întregul său (mai ales că uneori, în sistemul bicameral se lucrează şi în şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. 4.2. Grupurile parlamentare In aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în vedere că partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului parlamentar şi că fără partide nu există regim parlamentar (Joseph Barthelemy). Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei populare, urmăresc în lupta electorală trimiterea câtor mai mulţi reprezentanţi ai lor în parlament. Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi
147

politice. Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ. în Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie). Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă. Potrivit regulamentelor celor două Camere, în vederea "formării organelor de lucru şi desfăşurării activităţii" deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite din cel puţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice. Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o importanţă sporită grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare: o fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita numărului de locuri aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod proporţional, configuraţia politică a Camerei sau Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare; => propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere; => propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor permanente, în limita locurilor rezervate; => prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale; ■=> pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea unui membru; o pot propune membri în Comisia de mediere; => pot cere modificarea ordinii de zi; ^ pot prezenta amendamente; => pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îndeplinirii cvorumului; ■=> pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei Deputaţilor. 4.3. Statutul opoziţiei în Parlament Organizarea internă şi funcţionarea camerelor parlamentare nu poate fi înţeleasă fără înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi la viaţa parlamentară. Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme democratice, identificăm majoritatea parlamentară (care susţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea parlamentară. Acest sistem se
148

găseşte în aproximativ 30 de ţări (Australia, Brazilia, Italia, Malta). 4.4. Birourile şi comitetele în funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală a căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor. Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul permanent are o seri de atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Unele atribuţii aparţin, de regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui care-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine, supunerea la vot, anunţarea rezultatului votului. în România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 64 (2). Astfel, potrivit Constituţiei, preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi membrii ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. Alegerea preşedintelui Camerei se= realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare. Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere. Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuitori din biroul permanent stabilit de către Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 20 din Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile votului acesteia. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii: a) propune Camerei data începerii şi data închiderii sesiunilor parlamentare; b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare, c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de modificare a acestuia; d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei; f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi
149

rapoartele comisiilor parlamentare; g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru; h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor; i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei; j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor, supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia; k) conduce şi controlează serviciile Camerei; 1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei Deputaţilor; m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date de Cameră. Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi exercitate, în condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului permanent. Aceste atribuţii sunt: a) convocarea Camerei în sesiuni; b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari; c) conducerea lucrărilor biroului permanent; d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului; e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate; f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe; g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice. Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind controlul constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională. Secretarii biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări adresate adunării; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale; asistarea preşedintelui în realizarea atribuţiilor care-i revin etc. Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei; exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate; prezentarea în Cameră a bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual; asigurarea menţinerii ordinii în localul camerei etc. Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi
150

prin alte articole ale sale. Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul articol 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune. 4.5. Comisiile parlamentare Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor, organe interne. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de control. Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare. Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre studiu, avizare sau control. a) Comisiile permanente în activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ etc. în mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere ale Parlamentului României. Astfel Adunarea Deputaţilor şi-a organizat următoarele comisii permanente: 1. Comisia economică; 2. Comisia pentru buget şi finanţe; 3. Comisia pentru industrie şi servicii; 4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii pentru agricultură; 5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; 6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului; 7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi urbanism; 8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în societate; 9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; 10. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă; 11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi; 12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
151

13. Comisia de validare. Procedând astfel, Senatul, prin Hotărârea nr. 17 din 3.07.1990 privind aprobarea denumirii domeniilor de activitate şi numărul comisiilor permanente ale Senatului, a organizat următoarele comisii permanente: 1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie, comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii; 2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară; 3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură, protecţia mediului înconjurător; 4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului; 5. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate; 6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă; 7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat; 8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi; 9. Comisia de validări şi petiţii; 10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport. b) Comisiile temporare (ad-hoc) Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca "de anchetă", "speciale" etc. c)Comisia întregii Camere O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o formă sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie britanică. Comisia întregii camere este un organ de lucru care cuprinde pe toţi membrii camerei. d)Comisii speciale (select) Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare. e) Comisiile fără specialitate Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un domeniu propriu asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A, B, C etc), nu sunt limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de zece.
152

f) Comisiile comune (mixte) Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte) pentru probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare. Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume: Comisia pentru apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă. Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. g)Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Potrivit regulamentului Camerei Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Regulamentul Senatului adoptat în 1993 (art. 57), fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de anchetă la cererea unei treimi din membrii săi. h) Comisiile de mediere Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. Ori legea este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări unitare. în asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de lege este tocmai Comisia de mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în art 76, stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr egal de membri. i) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de obicei în regulamentele parlamentare. In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care ele derogă sau completează pe cele privind comisiile permanente. Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe. Regula este că şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a altor persoane fiind necesară, desigur că există destul de multe excepţii. Comisia lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul
153

membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret. 5. Funcţionarea Parlamentului 5.1. Mandatul sau legislatura Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât în Constituţie cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. înţelegerea funcţionării parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară, precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.43 Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale. Parlamentele sunt alese în general pentru nu mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani, câte o treime, regulă ce se întâlneşte de exemplu, la Senatul S.U.A. Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. De asemenea, unele constituţii mai prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale). Prelungirea mandatului în asemenea situaţii se stabileşte numai de către parlament pe durata împrejurărilor care au determinat-o. Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede că mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. 5.2. Sesiunea Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de lucru fiind sesiunea. a) Categoriile de sesiuni Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare. Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. în Elveţia, Camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de patru ori pe an şi anume
43

Ciobanu, Viorel: Drept procesual civil, voi. I, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1986, p. 238.

154

primăvara (martie), vara (iunie), toamna (septembrie-octombrie) şi iarna (noiembrie-decembrie). Sesiunile ordinare durează trei săptămâni. Potrivit art. 66 (1) din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare, b) Convocarea sesiunilor parlamentarea şi durata lor Trebuie să subliniem că evoluţia sistemelor constituţionale a implicat şi câştigarea dreptului Parlamentului de a-şi hotărî independent funcţionarea sa. Regulile privind funcţionarea Parlamentului au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al XlX-lea în Europa, guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare. La început dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivul în general) care putea astfel să influenţeze viaţa parlamentară convocându-le cât mai rar. Pe parcurs însă parlamentul şi-a consolidat poziţia sa de putere deliberativă, având dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune. Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este vorba de sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli exprese privind perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi termenul în care trebuie convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.

5.3. Şedinţele
In cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2) situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă. Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor Parlamentului României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la fiecare Cameră. Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele care îl
155

împiedică să participe. De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări, anunţări de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor de pe ordinea de zi. Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi senatorii iau cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea înscrierii la cuvânt. Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. 5.4. Sistemul de vot Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, de exemplu, art. 34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prin ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic Votarea prin apel nominal se face în modul urător: preşedintele explică obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire numelui şt prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au răspuns. Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur când s-a hotărât vot secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor hotărâri. Votul pentru în cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui. Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşează o urnă albă şi o urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o biiă albă şi o bilă neagră. Depunerea bilei albe în urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra. Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în camerele parlamentului.

156

6. Deputaţii şi senatorii 6.1. Generalităţi Membrii parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar denumirea camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului. De regulă, în structura bicamerală, o cameră este denumită Adunarea sa Camera Deputaţilor, Camera reprezentanţilor şi cealaltă Senat. De asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel, potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990), organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 62 (2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. 6.2. Drepturi şi obligaţii în realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri atât prin constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea. Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele: a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a parlamentului, în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri legislative; b) de a urmări aplicarea legilor şi celelalte măsuri hotărâte de către parlament. Dacă în timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum acestea acte sunt aduse la îndeplinire; c) de a pune întrebări şi adresa interpelări; d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea dezbaterilor ori a interpelărilor; e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost aleşi. în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar
157

alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în cererile lor; f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii interne pentru activităţile legate de exercitarea mandatului; g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile regulamentului camerei. 6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au multe explicaţii precum: imposibilitatea executării concomitente a unor funcţii; parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în vederea influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia cele de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două categorii de imunităţi parlamentare, primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii (iresponsabilitate), care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot). Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte. De aceea, nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. De asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează preşedintelui camerei de către ministrul justiţiei. Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor şi senatorilor în şedinţă publică, după care o trimite de îndată, comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei juridice de numiri, disciplină imunităţi şi validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret, a cel puţin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate
158

solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le pune la dispoziţie. în caz de refuz, comisia se adresează Camerei. Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1 supune dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi. Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei. Dar în această situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine, trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi. 6.4. Răspundere şi sancţiuni Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei au obligaţia de a respecta normele regulamentare. în cazul încălcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la lucrările adunării timp de maximum 15 zile; f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele Camerei sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea abaterii. 7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare în acest sens trebuie să subliniem că enumerarea în Constituţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârile întotdeauna un caracter individual. S-a exprimat în literatura juridică şi opinia că prin modul cum Constituţia stabileşte actele prin care organele statului îşi îndeplinesc atribuţiile ar preciza în acelaşi timp şi caracterul normativ sau nenormativ al acestora. Clasificarea actelor Parlamentului. O altă problemă priveşte clasificarea generală a actelor parlamentului. Pentru aceasta vom observa că prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ). în prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie,
159

precum şi unele hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi moţiunile. 8. Legea ca act juridic al Parlamentului A. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului Definiţia legii ca act juridic al Parlamentului trebuie să se realizeze nu numai identificarea formală ci şi a conţinutului, ceea ce conduce la identificarea domeniului rezervat legii, lată de ce spuneam că legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Această parte a definiţiei, evocă faptul că prin lege sunt reglementate numai anumite relaţii sociale şi anume acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valorice determinate de factori economici, sociali, politici, juridici, le consideră a fi cele mai importante şi cele mai generale. Constituţia României prin art. 73 (3) stabileşte domeniile rezervate reglementării prin lege organică, acestea fiind: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; 1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor;
160

t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. B. Clasificarea legilor Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite, ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături. Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României cuprinse în art. 73 (1) se impune clasificarea legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în domeniile rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. Este interesant de menţionat că pentru sistemul nostru de drept în ultimele decenii, până la Constituţia actuală, menţionarea legilor organice era pur teoretică, fără însemnătate practică deoarece legile organice cunoşteau aceeaşi procedură de elaborare ca toate legile, iar din punctul de vedere al dreptului constituţional tocmai această procedură devine criteriul de clasificare. C. Supremaţia legii a) Conceptul de supremaţiei a legii Desigur se impune să precizăm ce este supremaţia legii. în literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de obicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Plecând de la această constatare şi facându-se anumite precizări, se defineşte supremaţia legii ca "acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu).

161

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin raportare la categoriile juridico-statale. o Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele puterii. Se poate observa că adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii. => Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor juridice. ■* Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în general şi motivată, plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un lucru îndeobşte admis şi cunoscut. Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat). Aşa cum am precizat şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici, că în fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi aceşti factori. c) Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei în definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege fundamentală, trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din procedura de elaborare. Pentru raţiunile pe larg expuse în capitolul privitor la Constituţie, supremaţia Constituţie exprimă poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări. Aşa văzute lucrurile, supremaţia legii nu priveşte raportul acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie), ci poziţia faţă de restul dreptului. d) Consecinţele juridice ale supremaţiei legii Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii ale supremaţiei legii), fie normele juridice existente în dreptul constituţional. D. Elaborarea legii Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite, procedură la rândul său prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru - s-a văzut - rezultă din chiar definiţia legii. în procedura de elaborare a legii intervin, cu titluri diferire, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii.
162

în explicarea procedurii de elaborare a legii, unele consideraţii se impun. a)Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea legilor. Astfel, în dreptul francez unde se face o netă distincţie nu numai între legile constituţionale şi cele ordinare ci şi între legile ordinare şi cele adoptate prin referendum, legile organice şi cele financiare, există substanţiale diferenţieri între procedurile de elaborare. Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte deosebiri (nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice sau ordinare. b)Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de vedere diferite. Astfel, unii consideră că această procedură ar cuprinde trei etape ş anume: anterioară adoptării legii; concomitentă adoptării legilor; forme posterioare adoptării legijor. Astfel văzute lucrurile, credem că procedura de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape: ■=> iniţiativa legislativă; o examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare; o includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor; o dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere; ■=> votarea proiectului de lege în fiecare cameră; ■* medierea; ■=> semnarea legii de către preşedintele camerelor; ■* promulgarea şi publicarea legii; ; ■=> aprobarea legii prin referendum. a) Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă, cuprinde în conţinut posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului. Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii. In România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativă populară cum i se spune frecvent, este clar delimitată şi definită prin art. 76 din Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
163

municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti. Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative. Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare răspundere. De altfel în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa traducere în norme de către legiuitori a impulsiunilor, semnalelor emanând din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii socialeconomice şi politice determinate. Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele trebuie verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii juridice şi desigur al armonizării (corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina,, dezbate aviza proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de conturare a iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art 79 din Constituţie). Astfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat. b) Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o activitate complexă, da mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la acest înalt nivel statal al conţinutului şi formei proiectelor de legi. Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile. Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei Camerei parlamentare Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. De aceea includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei capătă o
164

semnificaţie deosebită. La întocmirea proiectului ordinii de zi, biroul Camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei. Numai Camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) ea trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile sale. d)Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor parlamentului Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, şi deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului. Fiecărui deputat sau senator i se înmânează în timp util, câte un exemplar tipărit din proiectul de lege şi din expunerea de motive. Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de iniţiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole. înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau declaraţii. e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a proiectului. Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere celeilalte Camere. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a adoptat. O nouă respingere este definitivă. f) Medierea şi concilierea Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele Camere. în mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră. Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele Camere, realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. < Constituţia României (2003) menţine numai medierea, dar într-o formulă eficientă şi practică. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.
165

g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în cazul în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă. Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor. h) Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. In legătură cu această fază trebuie făcute mai multe distincţii. Sistemul promulgării legii cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, astfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale. în sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Cum este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice. De aceea Constituţia prin art. 77 (2) permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară o singură dată, reexaminarea legii. Iar prin art. 77 (3) Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării. Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd expres acest lucru. > i) Aprobarea legii prin referendum In activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat referendumul. In viziune constituţionalistă, referendumul este aprobarea legii. El este deci, în sistemele unde este prevăzut, o condiţie de valabilitate a legii. Aceste consecinţe juridice trebuie apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor şi parlament, raporturi statornicite prin Constituţie. Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în elaborarea legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege votează mai puţin decât majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu este considerată aprobată şi nu poate deci intra în vigoare.
166

j) Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii, aşa cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări. Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative cu procedură de urgenţă. Această situaţie este prevăzută de către art. 76 (3) din Constituţie. Astfel Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, din proprie iniţiativă sau la cererea Guvernului. Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie. Potrivit dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis printr-o moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat. Această procedură se derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în şedinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii. Legile adoptate în şedinţe camerelor. Potrivit art. 65 din Constituţie în anumite probleme Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî numai în şedinţe comune. Dacă în realizarea unora din atribuţiile stabilite prin art. 62 (2) se procedează prin elaborarea de legi (aprobarea bugetului de stat de exemplu), este clar că apar nuanţări în procedura de elaborare a legilor, cum ar fi de exemplu inutilitatea procedurii de mediere. E. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de drept. în mod firesc şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendare şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. F. Deosebirile dintre Constituţie şi legi Acum, după ce cunoaştem ce este legea şi care-i procedura sa de adoptare, se impune să vedem prin ce se deosebeşte ea de Constituţie. Am văzut că legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, obişnuite. în cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi legile de modificare a acesteia. Deşi sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică. Sub aspectul conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte de vedere, în primul rând şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând, Constituţia
167

reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile reglementează relaţiile sociale din anumite domenii. G. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept, fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea fundamentează chiar principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţie restrânsă, dar corect şi des utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului. Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este indiscutabilă. Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au în principiu caracter individual şi trebuie emise numai în condiţiile legii. 9. Regulamentele Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art. 64 (1) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de către art. 64 din Constituţie. Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor preşedinţi în cazul celui al şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din Constituţie. Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele constituţionale, Curtea a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice, nominalizate prin Constituţie (legi organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără îndoială că în toate cazurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că aceste acte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut, proceduri şi desigur forţă juridică. Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece specificul reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor interpretări. Curtea Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a ajuns la concluzia că regulamentul parlamentar nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din Constituţie), este rezultatul
168

votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă promulgării de către Preşedintele României. 10. Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului Cel de-al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea. Aşa cum am arătat deja, hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ. Problema care se pune este aceea de a stabili criteriile de delimitare între legi şi hotărâri, criterii care să ne poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor juridice ale parlamentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi procedura de adoptare. Pe criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din două puncte de vedere. în primul rând, în timp ce toate legile au caracter normativ, hotărârile pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. în al doilea rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor. 11. Moţiunile Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată. Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică guvernului la data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după 3 zile de la data când a fost prezentată, în şedinţa comună a celor două Camere. De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiunea, o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art. 114. Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Privitor la moţiuni sunt câteva reguli importante ce rezultă din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel moţiunile se depun preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă) guvernului. în cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.

169

12. Actele structurilor parlamentare în mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor (a se vedea, spre exemplificare: Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea Senatului, în prima sesiune ordinară, M. Of. nr. 10 din 11 ianuarie 1993; Decizia privind convocarea Senatului în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 199 din 20 august 1993) sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi rapoarte.

170

CAPITOLUL XI PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT

1. Precizări terminologice Constituţia României, subtitlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile. Terminologia folosită exprimă corelarea cu teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat. 2. Structura executivului Studierea în cadrul disciplinei noastre a organizării statale a puterii politice nu poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt în sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi. Identificarea structurilor executivului nu ridică probleme teoretice deosebite, afară de cea privind aparatul administrativ. în legătură cu aparatul administrativ, numeros dar necesar executivului, se consideră că el nu trebuie privit în afara puterii executive. Chiar dacă acest aparat administrativ nu decide în principiu, el face parte din mecanismul administraţiei, el fiind mai mult sau mai puţin util structurilor de "putere administrativă". El interesează precumpănitor în relaţia administraţie-cetăţean. Deci nu poate fi considerat din afară, pentru că astfel l-am lipsi nu numai de eficienţă, dar şi de răspundere. Structurile executive cu care vom opera în continuare sunt: şeful de stat; guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice; organele locale ale administraţiei publice. Vom menţiona desigur şi acel aparat administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive. a) Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ. Şeful de stat va fi explicat distinct în cadrul cursului nostru, fapt pentru care aici nu vom merge la detalii. b) Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum

171

cele de Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul că executivul este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică. Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite. c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează guvernului. d) Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni. 3. Raporturile legislativ-executiv O examinare, într-o viziune constituţională, a raporturilor legislativexecutiv presupune explicare succintă a implicării legislativului în formarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi funcţiei executive precum şi a creşterii rolului executivului (în orice caz ca tendinţă). A. Rolul legislativului informarea executivului i Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea executivului. a) Desemnarea şefului executivului Dacă prin activitatea şefului executivului, sau al puterii executive, înţelegem şeful de stat, vom observa că rolul parlamentului în desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ. în republica prezidenţială, şeful statului fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează în deplinătatea sa. b)Desemnarea şefului de guvern şi membrilor acestuia Desigur, şi în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că diferenţierea între şeful guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul
172

oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de către şeful de stat). în România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat pentru funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul. Preşedintele României este acela care are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea primului ministru pe unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului. Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt de asemenea pertinente. Pentru ac un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi programului său de guvernare, de învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare. B. Raporturile privind activitatea executivului Deşi ne menţinem la nivelul marilor principii constituţionale, vom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. în activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului. Intervenţia legislativului în activitatea executivului. Aceasta se realizează prin mai multe căi: a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului duce la demisia guvernului b) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 115 din Constituţia României). na

c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă, implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului. a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de veto, putând practic bloca o lege. c) Cu prilejul referendumului. în multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi. C. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu discutabilă şi de o reală importanţă teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. In România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar. D. Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe Raporturile parlament-guvern trebuie explicate azi având în vedere tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ. Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii statale. Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (S.U.A., Franţa, România). Aceasta legitimează o poziţie statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de întrebare cât priveşte o eventuală subordonare.

174

4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Această instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile, protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală sau numit sau se numesc regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi. în explicarea instituţiei şefului de stat va trebui să plecăm de la constatarea că astăzi sistemele constituţionale diferă între ele (printre altele) şt prin viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea mecanismului juridico-statal). Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Această relaţie fundamentează şi motivează întreaga construcţie statală juridică. Am explicat că poporul deţine puterea politică, el încredinţează exerciţiul acesteia - în forme şi mijloace în care să deţină supremaţia controlului - organelor reprezentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt alese, prin vot universal şi egal. Cu această ocazie interesându-ne şeful de stat trebuie să observăm care este structura executivului şi deci care este locul său în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.44 5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective. Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 31). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitatea. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77) arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34) şi că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a
44

Deleanu, Ion: Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, voi. I+II, Ed. Europa Nova, 1996, p. 122. 175

Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României. 6. Atribuţiile şefului de stat a) Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. în practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori precum structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri; promulgă legile, în termen de 15 zile. în Statele Unite ale Americii, republica prezidenţială, preşedintele este considerat prin Constituţie, organ al administraţiei de stat. De aceea, potrivit art. 2, §1 din Constituţia americană, "Puterea executivă va fi exercitată de către Preşedintele Statelor Unite ale Americii"1 Deşi Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă" pentru competenţa Congresului şi preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. In Suedia şeful de sta nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt de ordin ceremonial. b) Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României Explicarea rolului şt atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României: a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale statul este reprezentat de şeful de stat; b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Caracterizându-1 astfel, Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea
176

formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii. Atribuţii privind legiferarea. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De aceea şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă ; legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Din caracterizarea instituţiei şefului de stat aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 80 (2) din Constituţie, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice. în sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 litera "c" din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. în cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate.
A

Atribuţii în domeniul politicii externe. In această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor
177

state. Alte atribuţii. în această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare; acordarea graţierii individuale. 7. Desemnarea şefului de stat Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de guvernământ. Ea prezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor, împuternicirilor) şefului de stat cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte "puteri" din stat, îndeosebi cu legislativul şi executivul. Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară; alegerea de către parlament; alegere de către un colegiu electoral; alegere prin vot universal. a) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va succeda la tron. în asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli b)Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei categorii; state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel, Republica Sud Africană) 4state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat (fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. c)Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită. Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Convenţia Federală compusă din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către adunările reprezentative ale landurilor, în India, preşedintele ales de către un colegiu electoral compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale. d) Alegerea şefului de sta prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern). e) Alegerea şefului de stat în România. România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi consacrarea prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin majoritatea
178

de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi. 8. Durata mandatului şefului de stat în România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de către preşedintele nou ales. în caz de război sau de catastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive. în caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitate a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. ; 9. Proceduri, solemnităţi, protocol Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi după un protocol anume. Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, jurământul următor: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!". Depunerea jurământului are ca efect juridic începerea executării mandatului prezidenţial. 10. Răspunderea şefului de stat Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu
179

răspunderea şefului de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală. Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie) precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84. Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. în acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept. în legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98 din Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea politică. 11. Actele şefului de stat Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şt se practică în sistemele constituţionale. Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete ci numai cele expres menţionate prin art. 99 (2). Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.

180

CAPITOLUL XII AUTORITATEA JURISDICTIONALĂ

1. Terminologie şi noţiuni în teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De altfel, aşa cum deseori se afirmă, separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe unii prin alţii. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct. Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc, de aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie înseamnă a face dreptate. Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de judecare a proceselor şi de reprimare a actelor şi persoanelor care produc pagube şi suferinţe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite. Cuvântul jurisdicţional a devenit preferabil cuvântului judiciar care se aplică numai unei categorii de jurisdicţii. în acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din Constituţia Olandei, potrivit cărora: "1. Incumbă puterii judiciare de a judeca litigiile privind drepturile civile şi cele de creanţă. 2. Legea poate conferi fie puterii judiciare, fie unor jurisdicţii care nu fac parte din puterea judiciară sarcina de a judeca litigiile care nu rezultă din raporturile juridice civile. Legea reglementează procedura de urmat şi consecinţele deciziilor." Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale. în urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi
181

executate de către cetăţeni şi autorităţile publice. 2. Specificul activităţii jurisdicţionale Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi executiv dar o şi integrează. Intr-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale. Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. Va trebui să observăm că însăţi \ competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi. A. Principiile potrivit cărora se realizează justiţia Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor exigenţe se enumera în general următoarele: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; dreptul la publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc. Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecătorului. Urmează să observăm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul că sunt reguli esenţiale prevăzute, explicit, sau rezultând din dispoziţiile constituţionale. Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
a) b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie. Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art 127 (1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art. 127 (2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau
182

nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei.
d)

Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.
e)

Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar separaţia 7 echilibrul puterilor în stat vorbindu-se de independenţa autorităţii jurisdicţionale. Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii generale privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Desigur, un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.
f)

B. Organele judecătoreşti Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este
183

interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare ale Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic. Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este colegiu de disciplină al judecătorilor. Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4 ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă comună. 3. Raporturile cu legislativul şi executivul A reieşit cu prisosinţă că justiţia este şi trebuie să fie independentă. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine acestuia mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional. Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile unei reale independenţe. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor. Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei etc).

184

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->