Sunteți pe pagina 1din 13

Academia de Studii Economice

Facultatea Economie Generală

Izvoarele dreptului comercial

Anul III
Seria A
Grupa 1433

2002
Cuprins

1.Noţiuni generale pag. 2


2. Izvoarele normative ale dreptului comercial pag. 2
2.1. Precizări prealabile pag. 2
2.2. Constituţia pag. 2
2.3. Codul comercial. pag. 2
2.4. Legile comerciale speciale pag. 4
2.5. Codul civil şi legile speciale pag. 5
3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial pag. 6
3.1. Precizări prealabile pag. 6
3.2. Uzurile comerciale pag. 6
3.3. Doctrina pag. 7
3.4. Practica judiciară pag. 8
4. Spiritul reglementării dreptului comercial pag. 8
4.1. Precizări prealabile pag. 8
4.2. Autonomia de voinţă pag. 9
4.3. Rolul aparenţei pag. 9
4.4. Ordinea publică pag. 10
4.5. Principiile dreptului comercial pag. 10
5. Bibliografie pag. 12

2
1.Noţiuni generale

Art. 1 Cod comercial dispune: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea
nu dispune se aplică Codul civil”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul
comercial are ca izvoare formale Codul comercial şi Codul civil. În realitate,
izvoarele dreptului comercial sunt mai numeroase.

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

2.1. Precizări prealabile.


Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia
României, Cod comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar,
Codul civil şi legile civile speciale.

2.2. Constituţia.
Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de
organizare a activităţii economice.
Potrivit art.134 din Constituţie, economia României este o economie de
piaţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile
comerciale, în special, se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia
prevede că statul ocroteşte proprietatea în cele două forme ale sale, proprietatea
publică şi proprietatea privată (art.135). Totodată, dreptul de proprietate, precum
şi creanţele asupra statului sunt garantate, în condiţiile legii (art.41).

2.3. Codul comercial.

3
Normele dreptului comercial se aflã, în principal, în codul comercial.
Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale.
Acest rol al Codului comercial cunoaşte, în prezent, o anumită diminuare,
datorită înlocuirii unor dispoziţii ale sale cu reglementări noi; de exemplu,
regimul societăţilor comerciale, tratamentul legal aplicat comercianţilor în
dificultate etc. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile
fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii şi
obligaţiile comerciale etc.
În legătură cu normele cuprinse în Codul comercial se impun anumite
precizări.
Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementării
activităţii comerciale. Specificitatea acestor norme se asigură prin procedee
diferite.
Unele norme juridice reglementează instituţiile proprii ale dreptului
comercial; de exemplu, faptele de comerţ (art. 3, art. 4, art. 56 C.com.), calitatea
de comerciant (art.7 şi art. 8 C.com.), contractul de comision (art. 405-412
C.com.) etc.
Anumite norme ale Codului comercial consacră derogări de la reguli ale
Codului civil; de exemplu, solidaritatea codebitorilor (art. 42 C.com.), termenul
de graţie (art.44 C.com.), retractul litigios (art. 45 C.com.) etc.
Alte norme ale Codului comercial dezvoltă reglementarea unor instituţii
din Codul civil, adaptându-le nevoilor activităţii comerciale; de exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare (art. 67-73 C.com.), contractul de mandat (art.
374-391 C.com.), contractul de gaj (art. 478-489 C.com.).
În Codul comercial sunt surprinse şi anumite norme privind încheierea
contractelor între absenţi (art. 33-39 C.com.). Aceste norme aparţin, în realitate,
dreptului civil. Ele au fost incluse în Codul comercial pentru a acoperi o lacună
a Codului civil. Dar, aşa cum este în general admis, ele sunt aplicabile,
deopotrivă, în materie comercială şi în materie civilă.
Trebuie arătat că, în principiu, normele cuprinse în Codul comercial au
caracter supletiv; ele se aplică numai când părţile nu au convenit altfel. Există

4
însă şi anumite norme cu caracter imperativ, care asigură protejarea intereselor
generale, motiv pentru care ele sunt obligatorii pentru părţi.
2.4. Legile comerciale speciale.
Codul comercial cuprinde numai normele juridice principale privind
activitatea comercială; alte norme privind această activitate se găsesc în legile
comerciale speciale.
Întrucât nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial, art. 1 C.com.
trebuie redactat în sensul că principalul izvor al dreptului comercial îl reprezintă
legile comerciale, înţelegând prin acestea Codul comercial şi legile comerciale
speciale.
Prin legi comerciale avem în vedere: legile adoptate de parlament, (lege
stricto sensu), decretele-legi, hotărârile şi ordonanţele guvernului, precum şi
actele normative emise de alte organe ale statului.
a) Legile (stricto sensu). O serie de aspecte ale activităţii
comerciale sunt reglementate prin lege. Cu titlu de exemplu
menţionăm: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr.
58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin; Legea nr. 59/1934
asupra cecului.
b) Decretele-legi. Puterea existentă anterior Constituţiei a adoptat o
serie de acte normative care interesează activitatea comercială.
În acest sens menţionăm: Decretul-lege nr. 54/1990 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza
liberei iniţiative; Decretul-lege nr. 139/1990 privind înfiinţarea
camerelor de comerţ şi industrie şi funcţionarea Camerei de
Comerţ şi Industrie a României etc.
c) Hotărârile şi ordonanţele guvernului. Unele aspecte ale
activităţii comerciale sunt reglementate prin acte ale guvernului;
de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 201/1990 pentru
aprobarea normelor de aplicare a Decretului-legea nr. 54/1990;

5
Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin
agenţilor economici – persoane fizice sau juridice – în
comercializarea produselor de folosinţă îndelungată; Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;
Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit
etc.
d) Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de organele
competente. Prin lege, hotărâre sau ordonanţă, anumite organe
pot fi investite cu puterea de a emite norme, regulamente şi
ordine de aplicare a acestor acte normative; de exemplu:
Normele privind modul de ţinere şi de completare a registrului
comerţului, aprobate de Camera de Comerţ şi Industrie a
României şi Ministerul Finanţelor nr. 3021/1994; Regulamentul
privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat de Banca Naţională a
României; Ordinul guvernatorului Băncii Naţionale a României
nr. 138/1995 privind punerea în aplicare a Regulamentului nr.
8/199 , a normelor-cadru nr. 6,7 şi 15/1994 şi a normelor tehnice
nr. 9,10 şi 18/1994 emise de Banca Naţională a României.

În încheiere, trebuie arătat că pentru a determina caracterul comercial al


unei legi speciale este necesar să raportăm această lege la Codul comercial.
Într-adevăr, Codul comercial constituie reglementarea de bază, care jalonează
sfera activităţii comerciale aflate sub incidenţa legilor comerciale.

2.5. Codul civil şi legile speciale.


Potrivit art. 1 C.com., în absenţa unor norme în Codul comercial se aplică
dispoziţiile Codului civil. Deci, Codul civil constituie un izvor subsidiar al
dreptului comercial.
Aşa cum am mai arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac
obiectul reglementării unor legi comerciale speciale. Aceasta înseamnă că numai

6
în absenţa unor norme în Codul Comercial şi în legile comerciale speciale se
aplică dispoziţiile Codului civil.
Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului privat,
dispoziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului
comercial. Ca izvor subsidiar al dreptului comercial o importanţă deosebită o au
dispoziţiile Codului civil în materia obligaţiilor, în special cele referitoare la
izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum şi cele privind contractele speciale
(contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat etc.).
Trebuie observat că, deoarece nu tot dreptul civil se află în Codul civil, ci
şi în legile civile speciale, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl
constituie Codul civil şi legile civile speciale. De aceea, art.1 C.com. trebuie
redactat în sensul că în absenţa unor dispoziţii în legile comerciale se aplică
legile civile, înţelegând prin acestea Codul civil şi legile civile speciale.
Dintre legile civile speciale, care prezintă un interes deosebit pentru
materia dreptului comercial, menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958 privind
prescripţia extinctivă.

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial

3.1. Precizări prealabile.


Pe lângă izvoarele normative, există şi izvoarele interpretative ale
dreptului comercial. Rolul acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea voinţei
manifestate în raporturile comerciale, ca în cazul uzurilor comerciale, sau la
interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor, ca în cazul
doctrinei şi practicii judiciare.

3.2. Uzurile comerciale.


Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica
socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.

7
În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative.
Concluzia se întemeiază pe faptul că art. 1 C.com., care reglementează izvoarele
dreptului comercial, nu le menţionează. Soluţia se impune cu atât mai mult cu
cât în Codul comercial român nu au fost reproduse dispoziţiile Codului
comercial italian, care consacrau uzurile comerciale ca izvor normativ.
Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzuri normative, doctrina şi
practica judiciară recunosc uzurile interpretative (convenţionale). Acestea
rezultă din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi
limitele acestei voinţe.
Existenţa uzurilor (obiceiurilor) cu caracter interpretativ este dedusă din
anumite dispoziţii ale Codului civil, care, în temeiul art. 1 C.com., sunt
aplicabile şi în dreptul comercial.
Astfel, potrivit art. 970 C.civ., convenţiile trebuie executate cu bună-
credinţă. Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, ci şi
la toate urmările pe care obiceiul sau legea le dă obligaţiei după natura sa. În
temeiul acestor dispoziţii, obligaţiile din contractele comerciale trebuie
executate cu bună-credinţă, cu diligenţa unui bun comerciant. Aceste contracte
cuprind şi obligaţiile rezultate din obiceiurile activităţii comerciale, chiar dacă
nu există o stipulaţie expresă.
Apoi, art. 980 C.civ. prevede că dispoziţiile îndoielnice se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Deci, dacă anumite clauze ale
contractului comercial sunt îndoielnice ori echivoce, pentru a li se stabili sensul,
trebuie să se apeleze la obiceiul activităţii comerciale existent la locul încheierii
contractului.
În sfârşit, potrivit art. 981 C.civ., clauzele obişnuite într-un contract se
subînteleg, deşi nu sunt prevăzute expres în contract. Această dispoziţie se
bazează pe anumite obiceiuri. Aceste obiceiuri sunt considerate de lege ca fiind
acceptate tacit de către părţile contractante.

3.3. Doctrina.

8
Se admite, în general, că doctrina nu este izvor de drept. Concluzia este
deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Dar, doctrina dreptului
comercial este un instrument important de interpretare a legilor comerciale şi,
deci de aplicare a acestora. Ea este un factor de progres al dreptului, deoarece,
de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele
normative. Desigur, noua doctrină a dreptului comercial, bazată pe
reglementarea legală adoptată în perioada postrevoluţionară se află în curs de
formare. Dar, în timp, ea îşi va spori contribuţia la dezvoltarea dreptului
comercial.
3.4. Practica judiciară.
În mod tradiţional în dreptul nostru, practica judiciară nu a fost
recunoscută ca izvor de drept. Potrivit principiului separaţiilor puterilor,
instanţele judecătoreşti sunt competente să aplice legea. Dar, soluţiile date de
instanţele judecătoreşti, fără să aibă puterea precedentului judiciar, contribuie la
interpretarea legilor comerciale.
Aşa cum s-a spus, practica judiciară este „laboratorul” unde se verifică
soliditatea concepţiei şi, implicit, eficienţa legii. Semnalele practicii judiciare
pot să constituie un izvor de inspiraţie pentru legiuitorul comercial.
Un anumit rol în interpretarea legilor comerciale tinde să-l dobândească
deciziile Curţii Supreme de Justiţie (secţiile unite), date de judecarea
recursurilor în interesul legii (art.329 C.pr.civ.). Menţionăm în acest sens,
decizia nr. II, din 8 mai 1995 cu privire la instanţa competentă să soluţioneze
cererile privind autorizarea funcţionării societăţilor comerciale.

4. Spiritul reglementãrii dreptului comercial

4.1. Precizări prealabile.


La începuturile sale, dreptul comercial apărea mai puţin formalist decât
dreptul civil; el era impregnat cu un larg spirit de echitate, mai sensibil la buna-
credinţă a contractanţilor decât la exigenţele voinţei contractuale şi cu înclinare
spre soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului.
9
Cu timpul însă cerinţele dezvoltării comerţului şi practica raporturilor
comerciale au forjat un spirit un spirit propriu dreptului comercial. Acest spirit
s-a manifestat mai cu seamă în privinţa autonomiei de voinţă, a rolului aparenţei
şi a ordinii publice.
În configurarea acestui spirit nou, un rol important l-a avut definirea
principiilor dreptului comercial, care guvernează sistemul raporturilor
comerciale.

4.2. Autonomia de voinţă.


Dreptul civil recunoaşte libertatea contractuală, care are ca fundament
autonomia de voinţă. Ca o consecinţă, în interpretarea actelor juridice,
prevalează voinţa internă a contractanţilor.
În activitatea comercială, datorită multitudinii şi celerităţii perfectării
raporturilor juridice, comercianţii folosesc tot mai mult înscrisurile imprimate. O
serie de contracte privind operaţiunile comerciale curente şi de o largă
răspândire au devenit contracte de adeziune sub forma unor contracte-tip.
Aceasta înseamnă că, în dreptul comercial, voinţa declarată primează asupra
voinţei interne a contractanţilor.
Rolul pe care îl are voinţa declarată în actele comerciale determină o
restrângere a câmpului de acţiune al bunei-credinţe, care, în dreptul civil, asigură
corijarea stipulaţiilor contractuale şi, implicit, o atenuare a exerciţiului
drepturilor subiective. Drept urmare, reglementarea comercială are în vedere
regularitatea obiectivă a unei operaţiuni, iar nu aspectele subiective care au
determinat această operaţiune.

4.3. Rolul aparenţei.


În dreptul civil, în anumite cazuri, aparenţa este producătoare de efecte
juridice. Ea este justificată prin eroarea comună şi invincibilă ori prin necesităţi
de publicitate (error communis facit jus).
În dreptul comercial, necesităţile creditului determină o recunoaştere mult
mai largă a efectelor aparenţei cu sacrificarea, uneori, a realităţii. În multe

10
cazuri, dreptul comercial nu este preocupat de cunoaşterea realităţii drepturilor,
mulţumindu-se cu aparenţa de valabilitate a acestora. În materia titlurilor
comerciale de valoare ( de exemplu cambia, biletul la ordin, cecul) legea impune
anumite condiţii de formă foarte riguroase pentru valabilitatea titlurilor şi, pe
această bază admite regularitatea lor, fără a se preocupa de cauza lor juridică.
Graţie recunoaşterii de efecte juridice aparenţei, pe scară largă, circulaţia
bunurilor şi drepturilor este mult uşurată, în favoarea desfăşurării activităţii
comerciale.

4.4. Ordinea publică.


În dreptul civil, libertatea contractuală este ţărmuită de normele privind
ordinea publică ( art. 3 C.civ.).
În dreptul comercial, ordinea publică, ca limită a libertăţii contractuale,
cuprinde domenii mai largi decât în dreptul civil. Acest lucru se explică prin
necesitatea asigurării de către stat a unei orientări a activităţii comerciale, în
vederea ocrotirii unor interese generale, cât şi a protejării intereselor
consumatorilor. În acest sens, trebuie menţionat controlul judiciar al constituirii
societăţilor comerciale, verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru
desfăşurarea activităţilor comerciale etc.
Respectarea normelor de ordine publică este asigurată tot mai mult prin
sancţiuni represive ( contravenţionale şi penale) ducând chiar la apariţia unui
drept penal comercial.

4.5. Principiile dreptului comercial.


Spiritul dreptului comercial îşi găseşte o desăvârşită expresie în principiile
dreptului comercial.
Aşa cum am arătat, dreptul comercial are ca principal izvor normativ
legile comerciale ( Codul comercial şi legile comerciale speciale). Prin acest
izvor trebuie să înţelegem nu numai dispoziţiile exprese pe care le conţin legile
comerciale, ci şi principiile care se degajă din aceste norme.

11
Doctrina recunoaşte drept principii ale dreptului comercial următoarele: în
comerţ, actele juridice sunt acte cu titlu oneros; în comerţ, întotdeauna banii sunt
fructiferi ( produc dobânzi); în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică
regula care favorizează circulaţia; contractarea în favoarea celui de-al treilea este
obişnuită etc.

12
Bibliografie

1. C. Stănescu, C. Bîrsan „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”


Editura ALL, Bucureşti, 1992
2. I. Turcu „Dreptul afacerilor”, Editura Fundaţia „Chemarea” Iaşi, 1992
3. R.Petrescu „Subiecţii de drept comercial” Bucureşti 1993
4. Monitorul Oficial nr. 20 din 6 februarie 1990
5. Stanciu D. Cărpenaru „Drept comercial român”

13