Sisteme Constitution Ale Si Elector Ale

CURSUL:
SISTEME CONSTITUTIONALE
SI ELECTORALE
SISTEME CONSTITUŢIONALE ŞI ELECTORALE
CAPITOLUL I
NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT
A. Originea dreptului
Dacã omul nu poate trãi decât în societate, dacã prin

însãşi natura fãpturii sale el este sortit sã-şi împleteascã puterile
sale de viaţã cu puterile de viaţã ale tovarãşului sãu, societatea
pretinde omului, ca o lege imanentã a existenţei sale-,
respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine
qua non pentru societate.
Necesitatea apariţiei şi dezvoltãrii regulilor sociale
constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a fi. La început a
fost faptul, acţiunea, inacţiunea şi apoi a intervenit dreptul
pentru ca sã justifice şi sã legitimeze ceea ce era considerat
normal şi astfel unanim admis.
Deprinderea cu un anumit fel de viaţã, cu anumite reguli
de conduitã general satisfãcãtoare a fãcut sã se nascã în sufletul
oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie sã fie baza
oricãrei activitãţi. Acest sentiment îi determinã pe oameni sã caute
întotdeauna o justificare a activitãţii lor, sã legitimeze prin
aceasta actul lor, sã-l încadreze în regulile dreptului. Legitimitatea
unui act îl pune la adãpost pe autorul acestuia de orice acuze sau
remuşcãri, fãcând chiar sã se bucure de recunoştinţã şi aprecieri
din partea celorlalţi. Un act este legitim când este drept, just,
unanim admis.
Romanii arãtau cã "Jus est ars boni et aequi" adicã,
dreptul este arta binelui şi a echitãţii, douã concepte
inseperabile, unanim recunoascute.
Dar ce este dreptul1? Cuvântul "drept" provine din limba
latinã, din cuvântul "directus" luat metaforic de la "dingo" care
înseamnã "drept" - orizontal sau vertical - şi "de-a dreptul" adicã
direct în linie dreaptã. Aceastã accepţiune are mai mult un sens
matematic, şi chiar economic, ştiut fiind cã, dreapta era
consideratã ca drumul cel mai scurt, dintre douã puncte, deci,
cel mai eficient şi economicos. Ca urmare, drumul drept, cel
mai scurt trebuie instituit ca o regulã obligatorie pentru toţi, deci sã
devinã normalã, fiind astfel în interesul tuturor, adicã al binelui
acestora. Insã în limba latinã, cuvântul care corespunde noţiunilor
2
de drept, dreptate şi legitim este "jus" din care derivã "just" un
cuvânt sinonim celui de "drept".
Or, aşa cum am vãzut, romanii arãtau cã, "Jus est ars
boni et aequi" adicã dreptul este arta binelui şi a echitãţii". Din
aceastã definiţie rezultã trei elemente esenţiale pentru
definirea conceptului de "drept".
Un prim element, îl constituie "binele". Spunem cã
"binele" se realizeazã atunci când o activitate, acţiune-inacţiune, un
fapt sau o stare satisface interesele unei persoane, grup de
persoane, naţiune (beneficiar al dreptului) adicã necesitãţile
acestora.
_____________
1)
A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chişinãu, 1999
Se ştie cã nevoile l-au format pe om ca fiinţã socialã şi tot
acestea îl fac sã existe şi sã se dezvolte în continuare.
Dupã Maslaw, scara motivaţionalã cuprinde
urmãtoarele niveluri ale nevoilor:
a) fiziologice;
b) de siguranţã;
c) de dragoste şi apartenenţã;
d) de afirmare şi recunoaştere socialã şi
e) de autodepãşire.
Aceste nevoi determinã comportamentul uman, iar
satisfacerea lor dã starea de "bine". Dacã dreptul ar fi limitat
numai la starea de "bine", atunci, aceastã stare ar obţine-o numai
cel mai tare, în detrimentul celui mai slab, iar "binele" pentru cel
tare ar fi însoţit de rãul pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi
corect, ar crea dezechilibre, nemulţumiri.
Acceptând în acest mod simplist conceptul de "bine",
înseamnã a justifica, a-i da legitimitate, dreptului celui mai tare.
Or "dreptul celui mai tare" s-ar apropia şi de teoria selecţiei
naturale în care supravieţuiesc numai cei puternici, situaţie ce nu
trebuie admisã într-o societate civilizatã.
Chiar natura a demonstrat cã selecţia naturalã are o serie
de limite. Astfel dacã în sistemul ecologic o specie devine foarte
puternicã şi distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta
poate produce un dezechilibru cu consecinţe negative pentru întreg
sistemul, uneori catastrofale, chiar şi pentru specia în cauzã. In
naturã toate speciile, elementele, se intercondiţioneazã, coexistând
în anumite echilibre, ce se formeazã în cursul evoluţiei sau
3
involuţiei. Dar echilibrul nu înseamnã numai egalitate. Iniţial,
omul desprinzându-se de condiţia de animal, a continuat cu "dreptul
celui mai tare" în asigurarea stãrii de bine. Insã cu cât a devenit mai
social, a apãrut problema stãrii de bine a consoartei, familiei şi
tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de
bine, într-un anumit "echilibru" cu a celorlalţi. Spre exemplu, cel
care vâna animalul şi apoi împãrţea între el şi membrii familiei în
mod egal, nu a avut o evoluţie mai bunã decât primitivul - vânãtor,
care dupã ce îşi oprea pentru el o porţie mai mare (în raport cu
eforturile depuse precum şi cele viitoare pentru asigurarea hranei) -,
restul cãrnii îl împãrţea în mod egal la membrii familiei. Mai evoluat
s-a dovedit a fi fost vânãtorul-primitiv care dupã ce şi-a oprit o porţie
de vânat corespunzãtor mai mare, a împãrţit restul de carne la
membrii familiei în raport de contribuţia acestora, la întreţinerea lor.
O astfel de împãrţire nu mai este egalã, ci echitabilã în raport cu
criteriul participãrii membrilor familiei la întreţinerea acesteia.
De aceea, pentru ca ceva sã fie drept, pe lângã elementul
"bine" trebuie sã îndeplineascã şi condiţia de "echitate", în raport
cu o serie de criterii de raportare.
Astfel, "echitatea" este superioarã "egalitãţii",
aceasta presupunând un echilibru complex intre subiectul
dreptului şi ceilalţi, inclusiv cu natura.
Dar viaţa a demonstrat cã binele şi echitatea nu sunt
suficiente pentru a exista dreptul atâta timp cât nu intervine arta
de a asigura binele în condiţiile echitãţii. Deci, al treilea
element al conceptului de drept, îl constituie arta de a satisface
binele, în condiţiile echitãţii, adicã în aşa fel încât sã nu producã
un rãu nejustificat celorlalţi.
Starea sau obţinerea stãrii de bine în condiţii de echitate
adicã dreptul, trebuie sã fie recunoscutã şi respectatã de individ
şi societate. Trecerea de la regula de a-şi face singur dreptate, la
principiul împãrţirii dreptãţii de cãtre societate, a constituit un
progres deosebit, dar împãrţirea dreptãţii este o artã, care trebuie
însuşitã.
Deci, dreptul constituie posibilitatea recunoscutã de
societate sau comportamentul impus de aceasta în a satisface
necesitãţile sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echitãţii,
de a face, a nu face, de a da sau a nu da , ori de a primii ceva,
asigurate prin forţa de constrângere a statului. De exemplu, dreptul
4
de proprietate este un drept absolut, opozabil "lumii întregi, iar nu
unor anumiţi terţi, cum sunt drepturile personale".
Dreptul este un concept relativ care apare numai în relaţia
dintre douã sau mai multe persoane numite subiecţi.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie pentru
altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept dacã nu existã o
obligaţie corelativã a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul
presupune cel puţin douã subiecte, într-o anumitã relaţie, care
devine raport juridic atunci când este reglementatã. Unul dintre
subiecte este subiectul activ, adicã cel care are posibilitatea
recunoscutã şi asiguratã de societate şi respectiv stat, de a-şi
satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea
subiectului activ (posibilitatea recunoscutã) este concretizatã,
precizatã, în aşa-zisele atribute, prerogative ale dreptului
acestuia.
Spre exemplu dreptul de proprietate presupune trei
prerogative ale subiectului activ:
a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv,
1)
"posesia" , adicã de a avea bunul în sfera de acţiune fixicã a
posesorului bunului în cauzã;
b) posibilitatea de a-l folosi adicã, "folosinţa";
c) posibilitatea de a dispune (în mod exclusiv şi
absolut) fizic de bunul sãu (a-l distruge, a-l modifica, a-l transforma)
şi juridic (a-l închiria, a-l vinde etc.), adicã "dispoziţia". Aceste
atribute sunt numite şi drepturi: dreptul de posesie, dreptul de
folosinţã şi dreptul de dispoziţie. Aceste drepturi pot exista
independent, purtând de numirea de dezmembrãminte ale dreptului
de proprietate.
Subiectele pasive ale dreptului sunt toţi subiecţii care
au obligaţii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ.
________________
1)
"Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte în faţa cãrora dreptul se înclinã cu
multã bunãvoinţã, şi aceasta pe calea prescripţiei care permite, rând pe rând,
dobândirea şi pierderea drepturilor. Prescripţia şi posesia sunt în fond instrumente
pentru mãsurarea forţei şi longevitãţii drepturilor, îndeosebi a celor considerate
perpetuie"
Ph. Jestaz. Prescription et possesion en droit francais des biens in R. Dalloz-Sircy, 1984,
Chronique, 5e Cahier
Obligaţia este legãtura recunoscutã, sau impusã de

societate prin intermediul statului unui subiect, faţã de
5
dreptul altui subiect, prin care primul subiect este ţinut ca în
spiritul binelui şi echitãţii sã facã, sã nu facã, sã dea sau sã
nu dea ceva, sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin "drept" societatea ocroteşte interesele individului,
familiei, colectiviãţii şi ale societãţii, în condiţii general admise.
Conceptul de "artã" din definiţia dreptului presupune:
a)-recunoaşterea de cãtre societate a dreptului
cuiva şi stabilirea obligaţiilor corelative ale celorlalţi, cu un anumit
conţinut şi limite; aceasta se face atât prin legi scrise cât şi prin
obiceiuri, cutume;
b)-garantarea dreptului şi a executãrii obligaţiilor
corelative acestuia; aceastã garanţie este realã numai în condiţiile în
care societatea înfiinţeazã organe, stabileşte procedurile de
funcţionare a acestora, instituie sancţiuni, atât pentru neexecutarea
obligaţiilor corelative dreptului şi asigurã condiţiile de realizare a
obligaţiilor de cãtre subiectul pasiv, cât şi condiţii ca organele
statului sã poatã fi sancţionate atunci când acestea nu-şi executã
obligaţiile corelative.
c)-Repararea dreptului încãlcat, care se face în
naturã sau prin despãgubire justã şi echitabilã.
d)-Stabilirea prin lege a unor limite ale reparãrii
dreptului pentru ca aceasta sã nu se facã prin abuzuri, în funcţie de
exercitarea acestuia şi de condiţiile concrete astfel:
-repararea în naturã se face numai atunci când este
posibilã şi nu se cauzeazã o altã nedreptate (cum ar fi în cazul
deposedãrii cumpãrãtorului de bunã credinţã);
-neexercitarea dreptului în anumite termene duce la
imposibilitatea realizãrii lui pe cale judecãtoreascã, întervenind
sancţiunea prescripţiei; de exemplu, cel care nu îşi cere datoria de
la datornic timp de 1,8 ani, nu o mai poate obţine cu forţa justiţiei,
deoarece prin inacţiune el a acceptat ca starea de fapt sã se
transforme în stare de drept şi astfel dreptul sãu s-a prescris.
Prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se
elibera de o obligaţie sub condiţiile legii se aratã în art. 1837 din
Codul civil. Toate acţiunile privind drepturile reale şi personale pe
care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu în termen de
30 de ani prin neuz fãrã ca cel care invocã aceastã prescripţie sã fie
obligat a produce vreun titlu şi fãrã sã i se poate opune reaua
credinţã.
6
-instituţia "uzucapiunii" care presupune cã cel care s-
a folosit ca proprietar de un bun al altuia o perioadã de timp
prevãzutã de lege (de ex. 3o de ani) devine proprietar al bunului
respectiv, adicã starea de fapt perpetuatã o perioadã de timp, se
transformã în stare de drept.1)
___________________
1)
A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia şi publicitatea drepturilor.
Editura Lumina Lex, 1999
"Arta" element al definiţiei dreptului a presupus în primul
rând organizarea societãţii în stat, care a creat dreptul, ca totalitate
de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forţa de
constrângere a statului.
De observat cã, legea nu a fost conceputã ca regulã
generalã impusã de un suveran, ci ca regulã ce exprimã simţul de
justiţie al comunitãţii (iustum), deci normã care are valoarea şi
calitatea de a fi justã. Atunci când legea nu mai are calitatea de a fi
justã, trebuie modificatã sau abrogatã1). Nu tot ce este legiferat este
şi just, de aceea o lege nedreaptã poate fi criticatã, modificatã,
abrogatã sau înlocuitã cu o altã lege justã. Aceasta nu înlãturã
obligativitatea legii. Legea trebuie întotdeauna şi respectatã, pânã
este modificatã, abrogatã sau înlocuitã. A nu respecta legea
înseamnã a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticatã de oricine, dar
numai Parlamentul are calitatea, competenţa şi împuternicirea sã o
schimbe. Legea trebuie mai întâi respectatã şi apoi criticatã.
B. Statul şi Dreptul
G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea:"O societate

chiar dacã s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai
bine, în caz de surprizã, ca nu toţi sã comande în acelaşi timp." Este
implicatã aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe
care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentalã a
statului, aratã Prof. dr. Ioan Deleanu.
Dupã unii, fenomenul statal este comun tuturor
societãţilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Se afirmã cã
oriunde şi totdeauna când cei care "comandã" pot fi distincţi de cei
care "ascultã" suntem în prezenţa statului. Aceastã tezã a fost
combãtutã de prof. T. Drãganu care aratã cã: "o bandã de gangsteri,
în care un Al Capone comandã cu mai multã autoritate, poate, decât
7
un rege supuşilor sãi, nu este un stat." Pentru ca sã poatã fi vorba
de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social
respectiv sã se nascã ideea cã, individul sau indivizii care
guverneazã nu se mãrginesc sã exercite o constrângere corporalã
asupra guvernaţilor, ci procedeazã dupã o anumitã ordine legalã sau
cutumiarã, care face ca între indivizii care alcãtuiesc aceastã
grupare, sã stãruie legãturi şi, chiar dacã persoanele care alcãtuiesc
la un moment dat categoria socialã a guvernanţilor, ar înceta sã
existe, alţii le-ar lua locul - adaugã prof. T. Drãganu. Statul, cum
preciza M. Hariou, este o "instituţie". Statul apare pe o anumitã
treaptã a dezvoltãrii societãţii, atunci când puterea politicã
instituţionalizatã fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere
publicã, oficialã, legitimã. Statul este deci, o formã perfecţionatã a
societãţii. Statul ca persoanã juridicã are drepturi şi obligaţii,
drepturi şi obligaţii care într-un
stat democratic izvorãsc din necesitãţile publice şi satisfac
interesele publice.
__________________
1)
A abroga o lege înseamnã a o scoate din vigoare, adicã din momentul abrogãrii
aceasta cunoscutã numai poate produce efecte juridice. Abrogarea nu loveşte efectele
juridice produse (drepturi şi obligaþii) de lege în cauzã pânã la data abrogãrii. A abroga
nu înseamnã a anula. Actul juridic anulat desfiinţeazã şi efectele juridice produse pânã
în momentul anulãrii.
Drepturile şi obligaţiile statului nu se confundã cu dreptul
în general ca totalitate de norme juridice ci este o componentã a
acestuia, care se regãseşte în normele juridice de drept public.
Dreptul în general urmãreşte satisfacerea intereselor
generale, naţionale, locale, private şi individuale.
Dupã M. Vãraru, interesele generale sunt acele
trebuinţe, care ridicându-se mai presus de orice consideraţii locale
sau regionale, sunt absolut comune pentru toţi locuitorii unei ţãri şi
pentru toatã întinderea teritoriului sãu. Toţi locuitorii unei ţãri - fãrã
nici o deosebire - au interes pentru apãrarea naţionalã, pentru
menţinerea ordinii publice, pentru distribuirea justiţiei,
pentru sãnãtatea publicã, intreţinerea cãilor de comunicare,
executarea lucrãrilor de utilitate publicã, pentru girarea
domeniului public şi procurarea resurselor necesare pentru
satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la îndeplinire a
acestor interese generale, cade în sarcina şi constituie rolul esenţial
al Statului şi reprezentanţilor sãi, prin mijloacele
dreptului.Reducerea puterii statului peste anumite limite, afecteazã,
8
satisfacerea intereselor generale, spre exemplu incapacitatea
finanţãrii învãţãmântului, asigurãrilor sociale etc., afecteazã dreptul
la învãţãturã şi dreptul la un nivel de trai decent. Interesele
publice pot fi interese generale, la nivelul naţiunii sau interese
publice locale, adicã la nivelul colectivitãţilor locale (judeţ,
comunã, oraş, municipiu).
Statul ca formã organizatã a puterii într-o societate
determinatã pe un teritoriu este strâns legatã de drept, pe care se
sprijinã şi se condiţioneazã reciproc.
Statul creeazã dreptul şi paradoxal dreptul delimiteazã
configuraţia şi acţiunile statului. Instituind dreptul, statul impune
reguli de conduitã, norme obligatorii pentru toţi, înţelegând,
persoanele fizice, juridice şi organele statului. Prin drept, statul îşi
exprimã şi puterea de comandã, formulând exigenţe economice,
umane şi politice. Statul asigurã forţa, eficienţa şi viabilitatea
dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind nu de
rareori cu violenţã pentru a chema la ordine indivizii care ignorând
prescripţiile normelor încalcã libertãţile şi drepturile celorlalţi. Statul
trebuie sã asigure respectarea legii, inclusiv de cãtre structurile
sale, apãrând nu numai interesul public ci şi interesul privat.
Dreptul ca totalitate de norme juridice nu poate exista în afara
Statului, decât numai ca norme morale şi religioase.
C. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv
Termenul de drept este întrebuinţat în douã înţelesuri

deosebite:
*dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice,
adicã a acelor reguli a cãror respectare este asiguratã prin sancţiuni
juridice; acesta determinã sfera de activitate a fiecãrui individ,
persoanã juridicã, publicã sau privatã în aşa fel încât fiecare,
urmãrind realizarea intereselor sale, sã nu împiedice înfãptuirea
intereselor celorlalţi. Dreptul obiectiv conţine reguli generale şi
impersonale deci, nu pentru anumite persoane sau speţe, ci pentru
aplicarea la toate speţele ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale
(obligatorii pentru toţi - erga omnes).
*dreptul subiectiv care înseamnã posibilitatea
individului de a face un anumit lucru stabilit de mai înainte,
9
posibilitate prevãzutã şi recunoscutã de lege1); în cazul unui drept
subiectiv, legiuitorul îi recunoaşte autorului acestuia facultatea de a
face ceva sau nu potrivit voinţei sale, drepturi care ţin de persoana
sa, drepturi personale; de exemplu dreptul de proprietate, dreptul
de creanţã sunt drepturi subiective.
Drepturile subiective nu pot fi realizate dacã nu sunt
consacrate în dreptul obiectiv atât ca reglementare cât şi ca
sancţiuni juridice pentru cei care nu le respectã sau împiedicã
înfãptuirea lor.
Astfel cã, dreptul subiectiv este puterea garantatã prin
lege, voinţei unei persoane în temeiul cãreia aceasta este în mãsurã,
în vederea valorificãrii unui interes personal, direct sã-şi desfãşoare
o conduitã determinatã sau sã cearã unui terţ îndeplinirea
unei acţiuni sau abţinerea de la o anumitã activitate2), care la nevoie
poate fi impusã acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a
statului.
Individul cu excepţia drepturilor sale subiective este
obligat sã respecte toate celelate drepturi şi obligaţii prevãzute în
dreptul obiectiv, inclusiv drepturile subiective ale celorlalţi,
reglementate de acesta. Fãrã a distinge dreptul obiectiv de cel
subiectiv, putem spune cã dreptul în general este ansamblul
regulilor asigurate şi garantate de cãtre stat care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principale
relaţii din societate, într-un climat specific manifestãrii coexistenţei
libertãţilor, apãrãrii drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei
sociale3).
D. Dreptul public şi Dreptul privat
Dreptul obiectiv se clasificã în dreptul public şi

dreptul privat.
Dreptul public, cuprinde normele juridice care privesc
statul, autoritãţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare
atunci când aceste raporturi privesc prerogativele şi obligaţiile
subiectelor de drept public. Dreptul public este dominat de interesul
general (satisfacerea acestuia) şi de aceea în raporturile juridice de
drept prevaleazã voinţa statului, a autoritãţilor publice. Dreptul
public cuprinde mai multe
10
__________________________
1)
Si dreptul subiectiv, izvorãşte din lege, însã evident în sens general; în cazul dreptului
subiectiv, exercitarea prerogativelor subiectului activ sunt facultative pentru acesta, nu
obligatorii.
2)
T. Drãganu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tg. Mureş, 1993, p. 92. Potrivit
prof, univ. dr.I. Deleanu, dreptul subiectiv reprezintã o prerogativã conferitã de lege în
temeiul cãreia titularul dreptului poate sau trebuie sã desfãşoare o anumitã conduitã
ori sã cearã altora desfãşurarea unei conduite adecvate dreptului sãu sub sancţiunea
recunoscutã de lege, în scopul valorificãrii unui interes personal, direct, nãscut şi
actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de
convieţuire socialã. Prof. dr. I.Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Ed.
Europa Nova Bucureşti, 1996 p. 41
3)
Nicolae Popa-Teoria generalã a dreptului, Bucureşti-1993, p. 24
ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul

internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
penal etc.Aceastã împãrţire este fãcutã dupã obiectul şi metoda de
reglementare, specifice fiecãrei ramuri de drept.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile
persoanelor, fizice sau juridice şi raporturile dintre ele vizând
satisfacerea intereselor private individuale. In dreptul privat se
include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat
etc.
Justificarea împãrţirii normelor juridice în dreptul public şi
dreptul privat constã în aceea cã:
*în dreptul public, cel puţin un subiect al
raportului juridic, este de drept public adicã statul, autoritatea
publicã sau administrativã; în raporturile juridice, de drept public,
subiecţii sunt inegali, iar actele juridice au de regulã un caracter
obligatoriu, erga omnes, adicã pentru toţi;
*în dreptul privat, subiecţii raporturilor juridice sunt
egali iar actele juridice sunt de regulã secrete, spre deosebire de
cele de drept public, care sunt publice;
*unele principii dupã care funcţioneazã normele
juridice de drept public, diferã de principiile dupã care funcţioneazã
normele juridice de drept privat;
*în dreptul public prevaleazã interesul general pe
când în dreptul privat, interesul privat şi ca urmare regimul de
drept public diferã de cel de drept privat.
Dreptul pozitiv îl constituie totalitatea regulilor juridice
scrise, iar dreptul natural este acel drept care derivã din natura
lucrurilor şi din raţiunea omeneascã. Dreptul natural se compune
11
dintr-un mic numãr de maxime fondate pe echitate şi bunul simţ
care se impun chiar legiuitorului şi dupã care opera legislativã va
putea sã fie apreciatã, lãudatã sau criticatã. Spre exemplu, dreptul
la viaţã este un drept 1) natural.
Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se

caracterizeazã prin:
*reglementeazã relaţiile sociale privind constituirea

statului, structura statului, relaţiile dintre componentele statului
precum şi dintre acestea şi indivizii în procesul organizãrii şi
executãrii legii (relaţiile din interiorul guvernãrii, inclusiv dintre
guvernanţi şi guvernaţi);
*în dreptul public sunt preponderente actele de
autoritate pe când în dreptul privat actele de gestiune, contractele
etc.;
*în dreptul public preponderent este regimul
constrângerii (dreptul penal, dreptul administrativ etc.); din punct de
vedere al constrângerii sunt preponderente actele juridice
unilaterale, autoritare, emise de autoritãţile publice;
*dreptul public conţine ansamblul normelor prin care
se asigurã satisfacerea interesului public;
____________________
1)
In dreptul privat normele juridice sunt supletive, adicã pãrţile pot conveni derogând
de la normele juridice şi numai în caz cã nu au convenit altfel se aplicã norme de drept
privat.
*normele dreptului public sunt de aplicare mai largã

vizând de regulã, conduita tuturor cetãţenilor (legea, hotãrârea de
guvern etc.), pe când cele ale dreptului privat au o aplicabilitate mai
restrânsã, vizând de regulã douã sau mai multe persoane;
*normele dreptului public sunt superioare celor de
drept privat, ultimele fiind subordonate primelor;
*dreptul public se exprimã prin acţiuni autoritare pe
când dreptul privat se traduce prin iniţiativa individualã şi acordul
liber de voinţe;
*dreptul public vizeazã interesul public pe când
dreptul privat apãrã interesul privat, particular;
12
*normele de drept public sunt opozabile erga omnes,
iar cele de drept privat numai la un numãr restrâns de persoane.
*în dreptul public,drepturile statului şi ale
autoritãţilor publice sunt obligatorii de înfãptuit pentru titulari,
deoarece prin acestea se apãrã interesul public şi nu al autoritãţii
respective.
E. Relaţiile sociale şi normele juridice
In societate omul intrã inevitabil într-o multitudine de

relaţii sociale cu semenii sãi. Relaţiile sociale sunt legãturi
care apar între oameni, între aceştia şi autoritãţi, stat etc.
existente în viaţa socialã, economicã şi politicã. Orice relaţie
socialã trebuie sã se desfãşoare dupã anumite reguli care vizeazã
anumite scopuri, respectiv satisfacerea unor necesitãţi în anumite
condiţii. Importanţa regulilor depind de valoarea scopurilor
urmãrite respectiv, de interesele vizate a fi satisfãcute. Regulile se
stabilesc pe baza experienţei, a ideilor principiilor, scopurilor şi
vizeazþ comportimentul, conduita, stimulentelor, sancţiunil etc.
Ca urmare, încãlcarea regulilor ce trebuie respectate într-
o activitate este sancţionatã mai mult sau mai puţin grav. Caracterul
regulilor este dat de caracterul sancţiunilor prevãzute pentru
nerespectarea acestora. Ca urmare sunt reguli morale, juridice,
politice, religioase etc.
Spre exemplu pentru încãlcarea regulilor juridice se aplicã
sancţiuni juridice, adicã acele sancţiuni aplicate de organele abilitate
ale statului, sancţiuni a cãror executare este asiguratã prin forţa de
constrângere a statului. Pentru încãlcarea regulilor moralei se aplicã
sancţiuni morale, iar pentru încãlcarea regulilor religioase se aplicã
sancţiuni religioase. Regulii juridice i se mai spune şi normã
juridicã.
Deci, în vederea realizãrii binelui şi echitãţii, orice relaţie
socialã trebuie sã se desfãşoare dupã o anumitã regulã sau normã,
prin respectarea cãreia se asigurã realizarea în condiţii de eficienţã
a scopului. Când societatea, statul, considerã cã o regulã trebuie
impusã relaţiei sociale, prin sancţiuni juridice, atunci regula este
transformatã într-o normã juridicã prevãzutã de lege pentru
a cãrei nerespectare, intervine forţa de constrângere a
13
statului prin intermediul sancţiunii juridice, cum ar fi cele
penale, civile, administrative etc.
Spre exemplu, pânã în anul 1992, fapta salariatului unui
S.R.L., de a pretinde sau a primi bani, pentru a-şi îndeplini sarcinile
de serviciu, era consideratã o abatere de la disciplina muncii ca prin
Legea nr. 65/1992, aceastã faptã sã fie transformatã în infracţiunea
de luare de mitã.
Invers, când o normã juridicã, nu mai este frecvent
încãlcatã, iar când încãlcarea acesteia nu mai prezintã un pericol
social aceasta este abrogatã, putând fi trecutã în rândul normelor
morale asigurate de sancţiuni morale şi astfel lipsitã de efectele
juridice, pe care le produce.
Spre exemplu, în decembrie 1989, au fost abrogate
normele juridice care sancţionau penal: deţinerea neautorizatã de
valutã, de bijuterii din aur peste uzul personal, avortul provocat de
femeie, deţinerea de instrumente abortive, şi altele.
Deci, norma juridicã este o regulã instituitã prin
lege ca general obligatorie, care dispune un anumit
comportament într-o ipotezã datã pentru a cãrui
nerespectare se aplicã sancţiunile prevãzute de lege (penale,
civile, administrative etc.).
Astfel o normã juridicã are trei elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este o situaţie presupusã, respectiv o variantã a
unei relaţii sociale posibile, relaţie care trebuie sã se desfãşoare
conform voinţei legiuitorului ca urmare a importanţei acesteia
pentru societate, stat, autoritãţi, persoane fizice şi juridice.
Dispoziţia este comportamentul (drepturile şi obligaţiile
corelative) pãrţilor într-o relaţie socialã, comportament impus de
legiuitor, acestora, urmãrind un scop unanim admis, eficienţa
maximã, precum şi respectarea anumitor drepturi, libertãţi etc.
Sancţiunea juridicã - constã în mãsurile
constrângãtoare sau reparatorii prevãzute de lege, împotriva celor
ce ar încãlca "dispoziţia" în scopul prevenirii, educãrii acestora, al
constrângerii şi eventual al reparãrii prejudiciilor cauzate; acestea
pot fi: închisoare, amendã, anularea unui act, plata despãgubirilor
etc.
Când s-a concretizat o relaţie socialã, reglementatã de o
normã juridicã, adicã ipoteza s-a materializat, atunci spunem cã s-a
14
nãscut un raport juridic între subiecţii respectivi, subiecţi care
trebuie sã se conformeze dispoziţiei normei juridice. In situaţia în
care nu se respectã dispoziţia atunci se naşte un alt raport juridic
între subiecţii şi organele statului chemate sã aplice sancţiunea
juridicã.
Deci, raportul juridic este relaţia socialã concretã,
reglementatã de norma juridicã.
Raporturile juridice se nasc, se modificã şi se sting.
Raportul juridic se naşte în momentul când într-o relaţie socialã, se
încalcã dispoziţia normei juridice dupã care aceasta trebuie sã se
desfãşoare. Raportul juridic se modificã atunci când printr-o nouã
normã juridicã, se modificã vechea normã juridicã, componentã a
raportului juridic respectiv. Raportul juridic se stinge atunci când a
fost aplicatã sancţiunea sau când norma juridicã a fost abrogatã.
Norma juridicã1) este aşadar condiţia "sine qua non" a
dreptului şi elementul primar al acestuia. Cu privire la norma juridicã
se impun câteva precizãri:
*-normele care reglementeazã relaţiile sociale sunt
de mai multe feluri: norme juridice, norme morale, norme
religioase, norme politice etc.; multe relaţii sociale sunt
reglementate concomitent de normele morale, religioase şi juridice,
altele nu;
*-multe din regulile de drept au fost simple reguli de
moralã pânã când societatea a considerat cã sancţiunea moralã nu
este suficientã şi atunci au fost juridicizate, instituindu-se
sancţiuni juridice pentru nerespectarea acestora;
*-sursele dreptului şi cele ale moralei sunt diferite;
dreptul are ca sursã voinţa puterii de stat şi de regulã, aceastã
voinţã este exprimatã într-o formã şi un conţinut specific - legea în
general; morala poate avea ca sursã, revelaţia divinã, conştiinţa
individualã sau colectivã, forţã exemplificatoare a naturii sau
experienţa socialã,pozitivã ori negativã; conţinutul dreptului şi cel al
moralei sunt definite sub un dublu aspect: obiectul regulilor morale
este mai larg, el implicând şi datoria faţã de tine însuţi; dreptul
cuprinde şi reguli care sunt moralmente neutre sau chiar contrare
moralei; exigenţele şi scopul moralei sunt mai accentuate ele
ţintind spre perfecţiune, cele ale dreptului vizând omul obişnuit,
omul mediu, sunt mai accesibile, receptibile de cãtre toţi, pentru a
se putea asigura ordinea socialã; sancţiunile în cazul încãlcãrii
15
normelor moralei ţin de conştiinţa individului şi a societãţii,
materializându-se în dezaprobare, dezacord, delimitare, izolare,
disputã, mustrare, atenţionare, excludere din grup etc. pe când cele
juridice îmbracã forma constrângerii statale: amenda, închisoarea
etc.
Normele juridice prevãd drepturi şi obligaţii corelative ale
subiecţilor raporturilor juridice, drepturi şi obligaţii asigurate de stat,
la nevoie prin forţa de constrângere. Normele juridice se împart în
norme fundamentale şi norme ordinare. Normele fundamentale sunt
normele de drept constituţional, deoarece reglementeazã relaţii
sociale fundamentale, pentru stat câştigarea şi exercitarea puterii,
organizarea societãţii drepturilor şi libertãţilor fundamnetale.
Normele juridice sunt violabile în cadrul unor sisteme
juridice. Un sistem juridic cuprinde:
-un organ legislativ pentru elaborarea normelor juridice
noi, abrogarea celor mai vechi sau modificarea celor existente;
-organe de specialitate care executã legile şi asigurã
executarea acestora (organele de urmãrire penalã, organele de
cercetare penalã);
-instanţele de judecatã care identificã normele juridice,
stabilirea când şi cum au fost încãlcate şi stabilesc sancţiunile
juridice sau cuantumul compensaţiilor;
___________________________
1)
Norma juridicã, asigurã normalizarea relaţiilor sociale adicã intrarea în normal a
excepţiilor când unele relaţii sociale deviazã de la ceea ce legiuitorul apreciazã ca
normal (adicã bine şi echitabil).
-norme juridice care interzic sau impun anumite tipuri de
comportament sub ameninţarea cu sancţiunea juridicã;
-norme juridice care cer persoanelor fizice sau juridice sã
acorde compensaţii persoanelor cãrora li s-au adus compensaţii;
-norme juridice care specificã ce urmeazã a se face pentru
a întocmi acte juridice, producãtoare de efecte juridice cum sunt:
elementele, contractele sau alte acorduri ce dau naştere la drepturi
şi obligaţii.
Deci dreptul nu se confundã cu sistemul juridic.
F. Uzul şi abuzul de drept
Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bunã

credinţã, fãrã a încãlca nejustificat drepturile şi libertãţile celorlalţi.
16
Dupã cum am arãtat dreptul se împarte în: dreptul subiectiv şi
dreptul obiectiv. Astfel, în cazul dreptului subiectiv, exercitarea
acestuia este facultativã pentru subiectul activ, respectiv autorul
dreptului, deci, exercitarea dreptului este la libera apreciere a
acestuia.
Spre exemplu, în cazul dreptului de creanţã particularul
creditor îl poate ierta pe debitor de efectuarea plãţii. Pe de altã
parte, când dreptul de creanţã este un drept obiectiv, cum ar fi în
cazul funcţionarului public creditor, acesta nu poate renunţa la
exercitarea acestui drept, el fiind obligat sã-i pretindã debitorului
achitarea datoriei, deoarece în acest caz se apãra un interes public.
Deci, pe tãrâmul dreptului public, uzul de drept este obligatoriu
pentru funcţionarul public şi autoritatea publicã, dat fiind
satisfacerea interesului public vizat prin dreptul respectiv.
Funcţionarul public trebuie ca în ceea ce face potrivit funcţiei sale,
sã satisfacã interesul public, el nu are dreptul de a renunţa la
acesta.
Exercitarea dreptului atât obiectiv cât şi subiectiv trebuie
sã se facã cu bunã credinţã, adicã în mod onest, loial, fãrã dol
sau fraudã. In domeniul uzului de drept, principiul bunei
credinţe presupune în esenţã:
-scopul exercitãrii dreptului trebuie sã fie
asigurarea binelui autorului dreptului, în condiţiile şi limitele
legii, de protejare a drepturilor şi libertãţilor celorlalţi ;
-scopul exercitãrii dreptului sã nu vizeze
încãlcarea pe nedrept a drepturilor şi libertãţilor celorlalţi;
atunci când prin exercitarea unui drept, se lezeazã patrimoniul
altuia, aceastã lezare trebuie sã fie legitimã şi legalã. Spre
exemplu, proprietarul unui teren, îi cere celui care întâmplãtor îi
foloseşte terenul cu sau fãrã nici un drept, sã nu-şi mai parcheze
autoturismul pe acesta. O astfel de cerere este legitimã, chiar dacã
proprietarul autoturismului va suferi unele daune ca urmare a
faptului cã va fi nevoit sã foloseascã o parcare cu platã. Este un
abuz de drept atunci când spre exemplu, primãria proprietar al
trotuarului sau spaţiului verde, demoleazã un boutique de pe acesta,
fãrã a-l soma pe proprietarul boutiq-ului şi fãrã a-i da posibilitatea în
timp şi spaţiu, ca acesta sã-şi demonteze boutiq-ul şi sã-şi
transporte marfa cu minim de pierderi. Diferenţa dintre pagubele
cauzate prin demolare, în astfel de condiţii, de primãrie şi pierderile
17
minime pe care le-ar fi suportat proprietarul boutiq-ului dacã el şi-ar
fi demontat şi transportat marfa în condiţii obişnuite, constituie
prejudiciul cauzat prin abuz de drept.
-autorul dreptului sã fie conştient cã prin modul de
exercitare a dreptului sãu nu cauzeazã pagube, nejustificate
celorlalţi; numai aşa el crede cã prin exercitarea dreptului sãu nu
face vreun rãu cuiva, ci bine lui sau altora deci, bunã credinţã, nu
rea credinţã.
Buna credinţã se raporteazã de regulã în funcţie de un

nivel mediu de culturã, pregãtire în domeniu, suficient pentru a
conştientiza urmãrile exercitãrii dreptului respectiv.
Vizarea numai a unor urmãri, prin exercitarea dreptului,
adicã numai a acelora care îi satisfac necesitãţile autorului dreptului
şi neglijarea, acceptarea ori urmãrirea conştientã a celorlalte urmãri,
dãunãtoare pentru ceilalţi, poate fi consideratã "rea credinţã". Spre
exemplu, în exercitarea dreptului la informare, unii ziarişti,
generalizeazã un fapt concret, lezând pe nedrept interesele
celorlalţi. Astfel, prin titluri de articol ca: românii i-au speriat cu
furturile pe germani, jaful prin privatizare, românul M.I. criminal în
serie a omorât în Grecia un poliţist şi alţi civili, pe lângã faptul cã s-a
dezinformat, s-a lezat interesele majoritãţii românilor care fiind în
Germania nu au furat, precum şi ale unei categorii de funcţionari ai
Fondului Proprietãţii de Stat, care au realizat privatizãri corecte; în
cazul lui M.I. s-a omis faptul cã acesta, era dintr-un pãrinte fost
cetãţean român, celãlalt pãrinte fiind grec, iar el (M.I.) s-a nãscut, a
crescut şi a fost educat în Grecia, deci sub nici o formã nu era un
produs al societãţii româneşti. Oare aceşti ziarişti nu puteau şi nu
trebuiau sã prevadã consecinţele negative atât în interior cât şi în
exterior ale acestei maniere de exercitare a dreptului la informare?
Este adevãrat cã o astfel de ştire de senzaţie, exacerbatã, a dus la
mãrirea tirajului, dar cu ce preţ pentru cetãţeanul român sau pentru
ţarã? Ce efect aşa-zis colateral a avut, în exterior, având în vedere
cã aceste ziare sunt în sistemul Internet? O astfel de situaţie ar
putea fi analizatã sub aspectul abuzului de drept la informare.
Deci, abuzul de drept înseamnã exercitarea cu rea-

credinţã a dreptului, adicã fie în alte scopuri decât cele avute în
vedere prin norma juridicã prin care se recunoaşte şi reglementeazã
18
dreptului respectiv, precum şi prin acceptarea unro urmãri
socialmente periculoase.
Spre exemplu, reclamaţiile repetate şi neîntemeiate,
constituie un abuz de dreptul la petiţie, sau de dreptul de acces liber
la justiţie, prin care este şicanat atât cel reclamat, cât şi autoritãţile
judiciare.
In cazul dreptului la informare, pot apãrea ca abuz de
drept fapte ca: publicarea repetatã a unor articole cu date care
astfel nu mai sunt informaţii, ci sunt de naturã a diminua electoratul
subiectului articolului, sau de a-l influenţa în deciziile ce urmeazã sã
le ia; or, prezentarea unor zvonuri ca fapte adevãrate, fãrã a face un
minim de verificãri şi fãrã a arãta cã sunt zvonuri; campaniile de
presã organizate, pornind de la poziţii prestabilite şi interese
particulare, de asemenea, constituie un abuz de drept, fapt pentru
care sunt şi interzise1) ; imixtiunile presei în treburile celorlalte
puteri, prin substituire pretinzând sã se ia mãsuri de genul, "Dejeu
afarã" (Dejeu-fostul ministru de interne) şi altele, sunt folosirii
abuzive a dreptului de informare.
Abuzul de drept procesual, este o exercitare cu rea
credinţã a unui drept prevãzut de lege a fi utilizat în procesul civil
sau penal adicã, contrar scopului în vederea cãruia a fost recunoscut
de lege. Un astfel de abuz de drept procesual se sancţioneazã în
principiu, cu obligarea la despãgubiri a celui vinovat de sãvârşirea
lui; în cazurile anume prevãzute de lege cel care a sãvârşit abuzul
de drept este sancţionat şi cu plata unei amenzi civile sau chiar
penale. In cadrul abuzului de drept procesual atrag sancţiunea
amenzii civile urmãtoarele acte fãcute cu rea credinţã de cãtre una
din pãrţile în proces: introducerea unei contestaţii în scopul de a
întârzia punerea în executare a unei hotãrâri judecãtoreşti; cererea
de strãmutare a pricinii; cererea de recuzare, cererea de suspendare
; etc. toate fãcute, în mod nejustificat, urmãrindu-se în fapt,
tergiversarea judecãţii sau a executãrii sentinţei civile, şicanarea,
rãzbunarea etc.
Fenomenul desemnat prin abuzul de drept nu constã în
existenţa abuzivã a dreptului, dreptul în sine neputând a fi abuziv, ci
în exercitarea sau neexercitarea lui abuzivã, în deturnarea
dreptului de la finalitatea socialã pentru care el a fost constituit şi
garantat, cauzându-se astfel un prejudiciu material sau moral ori
putându-se cauza un astfel de prejudiciu.
19
Sunt numeroase împrejurãri în care conduita abuzivã
constã în neîndeplinirea unei obligaţii, sau chiar a unui drept în
modul de exercitare sau neexercitarea unor competenţe, funcţii,
puteri ori chiar a unui simplu interes protejat de lege.
Spre exemplu: efectuarea de cãtre Garda Financiarã a
douã sau mai multe controale economice pe an la un agent
economic, fãrã a avea la bazã date, sesizãri, cã acesta încalcã legea,
constituie un abuz de drept; neexercitarea dreptului de a sancţiona
o contravenţie, constatatã legal de agentul de circulaţie; oprirea fãrã
motiv de cãtre agentul de poliţie, a conducãtorului auto aflat în
traficul de circulaţie; neeliberarea unei autorizaţii solicitate în pofida
faptului cã sunt îndeplinite condiţiile legale, pentru autorizare, etc.
Normele juridice, dupã obiect, subiect şi metodele de
reglementare sunt sistematizate în ramuri ale dreptului. O primã
împãrţire aşa cum am arãtat, o constituie dreptul public şi dreptul
privat.
________________________________
1)
Potrivit art. 21 din Rezoluţia nr.1003/01.07.993 a Adunãrii Parlamentare a Consiliului
Europei adoptate prin Hotãrârea nr. 24/12 sept.1994 a Camerei Deputaţilor, se
interzice campaniile ziaristice organizate pornind de la poziţii prestabilite şi interese
particulare.
G. Dreptul constituţional
Cea mai importantã ramurã a dreptului public o

constituie dreptul constituţional , care este fundamental,
temelia pentru celelalte ramuri de drept şi în general pentru toate
normele juridice.
De fapt, dreptul constituţional constituie factorul

structurant al întregului sistem de drept care guverneazã şi
orienteazã reglementarea juridicã din celelalte ramuri ale
dreptului, imprimând un anume conţinut şi o anumitã direcţie.
Aceasta este ca urmare a faptului cã dreptul constituţional izvorãşte
din actul juridic şi politic fundamental al ţãrii - Constituţia - act
fundamental care într-un stat democratic exprimã cel mai fidel şi
concis voinţa poporului suveran. Toate normele cuprinse în
20
Constituţie abrogã, instituie ori modificã direct sau implicit
normele cuprinse în celelalte acte normative, care includ normele
juridice din celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional este totalitatea normelor juridice
dupã care se organizeazã şi se guverneazã un stat, prevãzute de
Constituţie.
Dreptul constituţional este acea ramurã a dreptului
unitar formatã din normelor juridice care reglementeazã relaţiile
sociale fundamentale ce apar în procesul, instaurãrii,
menţinerii şi exercitãrii statale a puterii1). De aceea, aceste
norme sunt esenţiale pentru societate, contau principiile dreptului şi
constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept.
Deci, obiectul dreptului constituţional îl constituie
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurãrii,
menţinerii şi exercitãrii puterii statale ca expresie a puterii
poporului.
Prin normele constituţionale se instituie Ordinea
constituţionalã care, vizeazã structura statului, relaţiile
dintre organele statului,autoritãţile publice dintre acestea şi
oameni,partide politice, alte organizaţii ale omului, forma de
guvernãmânt şi orice altã relaţie fundamentalã pentru stat
şi drept în general.
Din ordinea constituţionalã izvorãşte ordinea de
drept în sensul cã, ordinea de drept este acea ordine instituitã
prin totalitatea normelor juridice emise pe baza şi în
conformitate cu Constituţia.
Ordinea constituţionalã este ordinea stabilitã de
Constituţie pe când ordinea de drept este ordinea stabilitã de
toate celelalte legi emise în baza şi conform Constituţiei. Sfera
ordinii de drept este mult mai mare decât sfera ordinii
constituţionale.
________________________
1)
Ioan Murariu. Drept Constituţional şi Instituţii politice, Actami, Bucureşti, 1997, pag.
19 Dreptul constituţional este acela care formuleazã în principiu, organizeazã în
proceduri şi consolideazã în instituţii regimul politic al unei ţãri prin norme specifice
adoptate de organul legiuitor.
21
H. Ierarhia actelor juridice
Actele juridice sunt de douã feluri: acte juridice

normative şi acte juridice individuale.
Actul juridic este manifestarea de voinţã în scopul
producerii de efecte juridice.
Actele juridice normative se emit de organele
împuternicite ale Statului şi sunt manifestãri de voinţã, prin care se
dispune cu privire la modul cum sã se desfãşoare
anumite relaţii sociale, iar în cazul nerespectãrii acestei dispoziţii,
sancţiunile ce se aplicã, de cine, cui şi cum. Actele normative într-un
stat unitar se aplicã de regulã pe întreg teritoriul şi la toţi subiecţii.
Actele juridice individuale se referã numai la cazuri
concrete la nivelul individului.
In orice stat1), actele juridice normative au o ierarhie bine
stabilitã, adicã o putere de reglementare mai micã sau mai mare în
raport de competenţa şi puterea organului emitent.
Ca urmare, fiecare organ emite un anumit act normativ
bine precizat, în ierarhie din punct de vedere al competenţei
materiale, personale şi teritoriale pe care o are acel organ.
Astfel, legea fundamentalã a oricãrui stat este Constituţia,
care este elaboratã de Adunarea constituantã şi toate celelalte legi
în statul respectiv se subordoneazã acesteia, în sensul cã, toate
reglementãrile ulterioare trebuie sã fie conforme Constituţiei.
Prin Constituţie se reglementeazã structura statului şi
relaţiile dintre organele statului pe de o parte, precum şi dintre
acestea şi persoanele fizice inclusiv persoanele juridice.
Al doilea act normativ ca putere normativã îl constituie
legea organicã, lege care se voteazã de Parlament numai cu o
majoritate calificatã (majoritatea din efectivul parlamentar) aceasta
având un domeniu de reglementare foarte important în stat
prevãzut în mod expres în Constituţie (de exemplu, regimul
proprietãţii, regimul infracţiunilor etc.)
Al treilea act normativ ca putere normativã o constituie
legea ordinarã, adicã acea lege care se voteazã de Parlament cu
majoritatea simplã (jumãtate plus 1 din cei prezenţi) reglementând
celelalte domenii ce nu intrã în obiectul legii organice.
22
Printr-o lege ordinarã nu se poate modifica o lege
organicã şi nici nu poate contraveni acesteia şi bineînţeles,
Constituţiei.
In vacanţele parlmantare, Guvernul este delegat
provizoriu, de Parlament, printr-o Lege de abilitare sã emitã
ordonanţe obişnuite în anumite domenii, acte _______________
1)
In Anglia nu existã o ierahie a actelor juridice, având în vedere specificul dreptului
engliz, cu multe norme juridice nescrise.
normative cu putere de lege ordinarã, pânã la aprobare sau

respingere de cãtre Parlament. Prin aceast tip de ordonanţã nu se
poate modifica o lege organicã şi bine înţeles nici Constituţia.
In cazuri de urgenţã, Guvernul poate emite Ordonanţe
de urgenţã prin care se modificã legea inclusiv cea organicã, pânã
la aprobarea sau respingerea acesteia în Parlament. Ordonanţele
Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale numai în faţa Curţii
Constituţionale.
Pentru organizarea executãrii şi executarea în concret a
legii, Guvernul emite hotãrâri, care sunt subordonate ordonanţelor,
legii ordinare, legii organice şi Constituţiei. Evident, o Hotãrâre de
Guvern nu poate fi contrarã Ordonanţelor Guvernului şi deci, nici nu
le modificã. Atunci când hotãrârile Guvernului contravin legii pot fi
atacate în justiţie, putând fi anulate, de Curtea de Apel.
Dupã hotãrârile Guvernului, ca putere normativã se
situeazã Ordinele şi Instrucţiunile cu caracter normativ emise de
miniştrii dupã o anumitã procedurã. Acestea evident sunt
subordonate tuturor celorlalte acte normative mai sus enumerate,
adicã sã fie în concordanţã cu acestea.
Toate aceste acte normative, din punct de vedere
teritorial, se aplicã în toatã ţara, însã din punct de vedere material
numai în domeniile ce le-a fost rezervate.
Acte normative, cu competenţã limitatã de aplicare, atât
teritorialã cât şi materialã, emit Consiliile judeţene, Consiliile locale
şi primãriile, respectiv numai pe teritoriul lor de competenţã.
TEME pentru REFERAT:
-Structura normei juriidce. Comparaţie între normele

juridce şi normele morale.
-Ierarhia normelor juridice.
23
-Comparaţie între dreptul public şi dreptul privat.
-Locul şi rolul dreptului Constituţional în sistemul
dreptului.
BIBLIOGRAFIE
1.Prof. dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi instituţii publice,

Editura Europa-
1966, p. 5-52
2.Prof. dr. Ioan Murariu -Drept Constituţional şi instituţii publice,
Editura Actami,
Bucureşti-1997, p. 11-17
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi instituţii
publice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti-1997, p. 9-31
4.Conf.univ.dr. Valericã Dabu-Rãspundeea juridicã şi funcţionalã
public. Ed. Global Lex,
Bucureşti, 2000, p. 17-22
ANEXA 1
NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT
Scheme ajutãtoare
Statul a creat dreptul. Dreptul limiteazã actiunea Statului. Dreptul asigurã
libertatea prin instituirea responsabilitãtii, pentru cei care o încalcã,
responsabilitãţi pe care Statul le transformã în rãspundere, dupã caz.
-Obiectul dreptului:-Normalizarea relatiilor sociale, prin intermediul normelor

juridice.
-actiuni
a)legãtura între oameni -inactiuni
-Relatii sociale şi persoane juridice -fapte
b)subiecte -active
-pasive
Relatia socialã este ipoteza normei juridice.
-a)Ipotezã(relatia socialã) -subiect activ şi subiect pasiv

-Normã juridicã -b)Dispozitie -subiect activ şi subiect pasiv
-c)Sanctiune -Organul statului aplicã
sanctiunea fatã de subiectul activ în
favoarea subiectului pasiv
24
-a)Norme juridice -Sanctiuni juridice - aplicate de Stat
-b)Norme morale -Sanctiuni morale - aplicate de opinia publicã
Norme
-c)Norme religioase -Sanctiuni religioase - aplicate de
autoritãtile religioase
-d)Norme politice -Sanctiuni politice - aplicate de autoritãtile
politice
Totalitatea normelor juridice alcãtuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.
-dreptul constitutional
-dreptul administrativ
a)dreptul public -dreptul penal
-dreptul procesual penal
-dreptul international public
Dreptul
-dreptul civil
b)dreptul privat -dreptul comercial
-dreptul muncii
-dreptul international privat
a)dreptul obiectiv - totalitatea normelor juridice, prevãzute de

lege, care exista şi
se exercitã independent de voinţa individualã
Dreptul b)dreptul subiectiv - totalitatea drepturilor individului care se
exercitã ca
facultãtii ale acestuia
a)dreptul pozitiv - totalitatea normelor juridice scrise
Dreptul b)dreptul cutumiar - totalitatea cutumelor, obiceiurile
recunoscute ca
norme juridice
ANEXA 2
SCURTA COMPARATIE INTRE DREPTUL PUBLIC SI

DREPTUL PRIVAT
Comparatie DREPTUL PUBLIC DREPTUL

PRIVAT
25
din punct de
vedere al:
- subiectelor -autoritãti publice -persoane fizice şi
juridice private
-autoritãti publice +
persoane fizice şi juridice
-ce interes vizeazã -interes public -interes privat
-caracterul actelor -preponderent de autoritate -preponderent acte de
gestiune,
juridice contracte etc.
-caracterul actelor -de regulã publice -de regulã secrete
juridice
-caracterul efectelor -preponderent normativ -preponderent individual
juridice
-al aplicabilitãtii -tuturor autorãtilor publice -la douã sau mai multe
persoane
persoanelor fizice şi juridice (aplicabilitate restrânsã)
-opozabilitãti -ergo omnes -numai persoanei sau
persoanelor
(tuturor) prevãzute în act
-obiectului -relatiile din interiorul -relatiile dintre
persoanele private
reglementãri guvernãrii, inclusiv dintre
guvernanti şi guvernati
ANXA 3
SCHEMA COMPARATIVA INTRE
DREPTUL CONSTITUTIONAL, DREPTUL ADMINISTRATIV
SI DREPTUL PENAL
26
Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementãrii şi mijloacelor

de reglementare, normele juridice sunt structurate pe mai multe ramuri de
drept, spre exemplu:
Comparatie DREPT DREPT

DREPT
din punct de CONSTITUTIONAL ADMINISTRATIV PENAL
vedere al:
-obiectului -relatiilor fundamentale -relatiile ce se -relatiile
de
ce apar în procesul formeazã în tragere
la
instaurãrii, mentinerii procesul de
rãspundere
şi exercitãrii puterii organizare, a penalã
a celor
statale executãrii şi care au
sãvârşit
executarea în infractiuni
concret a legii
-subiectilor -autoritãti constitutionale -autoritãti
-autoritãti
administrative judiciare şi
-cetãteni -persoane fizice -persoane
fizice
-persoane particulare
-ce ordine vizeazã -ordinea constitutionalã -ordinea
-o anumitã
administrativã componentã a
ordinii sociale
-sanctiunile -sanctiuni constitutionale -sanctiuni
-sanctiuni
administrative penale
-normelor -norme constitutionale -norme -norme
juridice administrative penale
Ordinea socialã include:

a) Ordinea de drept
b) Ordinea moralã
c) Ordinea religioasã
d) Ordinea politicã
Ordinea de drept în general include:
a) Ordinea constitutionalã
b) Ordinea de drept (în sens restrâns)
27
Ordinea constitutionalã include structura constitutionalã şi relatiile

dintre componentele acesteia, prevãzutã în Constitutie.
ANEXA 4
Ierarhia actelor juridice
a) Constitutia - elaboratã de Adunarea Constituantã
b) Legea organicã emisã de Parlament (votatã cu majoritate

calificatã)
c) Legea ordinarã emisã de Parlament (votatã cu jumãtate plus unu

dintre parlamentarii prezenti)
d) Ordonanta de urgentã
e) Ordonanta - emise de Guvern
f) Hotãrârile
g) Ordine şi instructiuni - emise de miniştri
h) Hotãrâri şi decizii - emise de Consiliile judetene şi

locale
Ierarhia actelor juridice presupune:
-toate actele juridice trebuie sã izvorascã din Constitutie, iar actul

juridic inferior trebuie sã fie conform actelor superioare.
-puterea unui act normativ este datã de rangul autoritãtii emitente

în structura acestor organe.
-orice modificare a actelor juridice superioare, modificã implicit

orice act juridic normativ inferior care ar deveni contrar.
-Ordonantele Guvernului, prin care se modificã o lege, se dau în

regimul delegãrii date de Parlament prin legea de abilitare, delegare care este
provizorie pânã ce ordonanta este aprobatã sau nu de Parlament.
-Ordonanţele de urgenţã sunt excepţii ce pot fi date numai în
cazuri urgente, fãrã nici o abilitare expusã.
28
-Ordonanţele obişnuite ale Guvernului se admit numai în limitele
legii de abilitare datã de Parlament şi numai pe timpul vacanţei parlamentare.
ANEXA 5
ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT

SI COMPETENTA ACESTORA
Structura organelor Acte normative Competenta de aplicare

statului care le emit
Teritorialã Materialã Personalã
Adunarea Constituantã Constitu¡tie pe toatã orice orice
tara domeniu persoanã
Parlament Legea organicã - " - - în domeniul -"-
legii organice
Legea ordinarã - " - - în alte dome- -"-
nii decât cele
rezervate
legii organice
Guvern Ordonanta de -"- - in
domeniul -"-
urgentã legii organice
şi al legii
ordinare
Ordonantã -"- numai în -"-
domeniul legii
ordinare şi în
limita fixatã
de Parlament
prin legea de
abilitare
Hotãrâri -"- numai în apli- -"-
carea legii
Ministere Ordine şi -"- numai în -"-
instructiuni domeniul
29
ministerului
respectiv
Consilii judetene Hotãrâri Pe judet - numai în -"-
şi locale Decizii Oraş domeniul
Comunã , stabilit
potrivit în mod
competenţei expres de
teritoriale lege
30
CAPITOLUL II
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII,
COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA
I. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea

Poporului. Noţiune.
Trãsãturi. Deosebirile fatã de alte puteri.
Puterea1) este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizicã,

moralã, intelectualã, politicã, militarã, economicã de a-şi impune
voinţa faţã de oameni sau naturã. In funcţie de subiectul deţinãtor al
puterii, mijloacele folosite şi obiectul exercitãrii acesteia, putem
distinge: putere politicã, putere de stat, putere militarã, putere
economicã etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizeazã prin
mijloace specifice, inclusiv forţa de constrângere, prin autoritãţi,
funcţii şi funcţionari publici, într-un sistem de legi.
C.G.Rarincescu aratã cã noţiunea de putere are trei
sensuri:
Intr-un prim sens cuvântul putere desemneazã noţiunea
de funcţie, de activitate specialã, spre exemplu se spune, puterea
legislativã se exercitã de Parlament. In al doilea sens, cuvântul
putere vizeazã noţiunea de organ când se spune spre exemplu cã,
puterea executivã prin excesul de ordonanţe, încalcã domeniul
puterii legiuitoare. In al treilea sens, prin cuvântul putere se vizeazã
elementele constitutive ale voinţei naţionale întrucât aceasta poate
fi fracţionatã în anumite elemente ce pot fi delegate şi încorporate,
într-un anumit organ care exercitã funcţii corespunzãtoare.
Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea
statalã a societãţii umane, puterea (în sensul cuceririi sau apropierii
sale) a fost şi rãmâne scopul fundamental al revoluţiilor,
mişcãrilor şi convulsiilor sociale. Din aceasta rezultã (sau acestea
sunt rezultatul) legãtura strânsã cu categoriile popor şi naţiune.
Uneori categoria putere este exprimatã prin cea de suveranitate.
Astfel, constituţiile stabilesc cã suveranitatea sau puterea aparţin
poporului. In acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei (art. 1 pct.
2), Franţei (art. 3), României (din anii 1948 art. 3 şi 1965 art. 2) şi
altele. Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate care
aparţine naţiunii sau emanã de la naţiune. Constituţia actualã a
31
României prin art. 2 stabileşte cã "Suveranitatea naţionalã aparţine
poporului român, care se exercitã prin organele sale
reprezentative şi prin referendum." De aici rezultã douã
constatãri: Prima priveşte legãtura între categoriile şi fenomenele
popor, naţiune, putere de stat, puteri publice. Cea de a doua
priveşte formulãrile extrem de nuanţate cu care se opereazã
precum cele de putere, ________________________
1)
V.Dabu. Responsabilitatea juridicã a funcţionarului public. Tezã de doctorat p.4.
"Oricum etimologia termenului "putere" exprimã numai în parte sensul sãu politic,
care nu este capacitatea de a face, ci puissance "capacitatea de a face sã se
facã"(pouvoire de faire faire)... Astfel, puterea ordonã, iar puterea statului impune
comenzi susţinute prin monopolul legal al forţei." Giovani Sartori. Teoria democraţiei
reinterpretate. Colegiul Polirom. 1999.p.181.
puteri publice, suveranitate, suveranitate naţionalã (care pe fond
exprimã acceeaşi categorie) sau cele ce "rezidã în naţiune", "aparţin
naţiunii", "aparţine poporului".
Totuşi, poporul şi statul sunt subiecte distincte de
drept. Dupã Giovani Sartori conceptul de popor este folosit în cel
puţin 6 accepţiuni 1):
1. Popor înseamnã literalmente toatã lumea;
2. Popor înseamnã o parte majoritarã îndeterminatã;

marea parte a
mulţimii;
3. Popor înseamnã clasele inferioare;
4. Popor ca entitate indivizibilã, ca întreg organic;
5. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul

majoritãţii absolute;
6. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul

majoritãţii limitate.
Credem cã ceea ce intereseazã în primul rând, respectiv
satisfacerea intereselor publice, ar trebui avut în vedere la alegerea
accepţiunii de popor. Ideal ar fi ca prin popor sã se înţeleagã toatã
lumea, dar cel puţin pentru mult timp va fi foarte greu sã se opereze
cu aceastã accepţiune.
Satisfacerea intereselor întregului popor pare o utopie,
având în vedere multitudinea şi diversitatea acestora. De aceea,se
32
lucreazã cu conceptul de interese generale, noţiune care
presupune interesele esenţiale, importante pentru toţi, dar
aceasta nu înseamnã cã se satisfac în totalitate interesele tuturor,
chiar dacã unii le considerã esenţiale numai pentru ei. Deci, este
dificil sã stabilim ceea ce este esenţial pentru toţi; practica a
demonstrat cã, aceasta o poate hotãrî cei mai mulţi, plecând de la
majoritatea simplã pânã la limita maximã-întregul popor. In
viaţã pot apãrea diferenţe între opiniile majoritãţii simple şi ale
majoritãţii calificate, atunci când stabilesc şi definesc interesele
generale ale societãţii. In astfel de situaţie socotim cã, opinia
majoritãţii calificative este mai aproape de voinţa poporului
dacã ia în considerare şi drepturile minoritãţii2). Sunt cazuri
când în anumite situaţii majoritatea simplã hotãrãşte, dar aceasta
numai în limitele şi domeniile stabilite,conform voinţei exprimate
prin referendumul popular, cât şi prin reprezentanţii societãţii, din
Adunarea Constituantã atunci când aprobã Constituţia. De exemplu,
o lege ordinarã poate fi aprobatã în Parlament de majoritatea simplã
a parlamentarilor, dar aceasta se face în baza Constituţiei, votatã de
majoritatea calificatã şi prin referendumul popular. Chiar statul şi
puterea sa, inclusiv dimensiunile acesteia trebuie sã îşi aibã
sorgintea în Constituţia votatã atât de Adunarea Constituantã cât şi
prin referendumul popular.
______________________
1) Giovani Sartori: Teoria Democraţiei reinterpretatã. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti

p.46
2) V.Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti,
2000, p. 18
Noţiunea de "stat", aşa cum am vãzut, cunoaşte douã
accepţiuni:
Intr-o accepţiune mai mult politicã1), sociologicã, prin stat
se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul,
populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii statale, de
fapt statul în accepţiunea strict juridicã). In accepţiunea aceasta,
statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele,
oamenii, teritoriul, frontierele, autoritãţile etc. Intr-o a doua
accepţiune, o accepţiune restrânsã, prin stat se înţelege forma
organizatã a puterii poporului, mai exact mecanismul sau
aparatul. Aceasta este accepţiunea strict juridicã. Aşa vãzute
lucrurile, urmãtorul raţionament ne permite explicarea edificiului
statal. Poporul, naţiunea2), deţin puterea politicã. Pentru a
33
putea exercita aceastã putere poporul creeazã statul, ca ansamblu
sistematizat de organe de stat legiuitoare, administrative,
judecãtoreşti, armatã, poliţie etc., deseori denumite autoritãţi
statale (publice). Statul este deci sistemul acestor autoritãţi publice
şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuare deci,
organizarea statalã a puterii poporului. Puterea statalã nu se
confundã cu puterea politicã.
Ca trãsãturi generale ale puterii de stat reţinem:
1). caracterul de putere;
2). putere de constrângere;
3). putere socialã;
4). putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţã de
stat;
5). caracterul organizat;
6). suveranitatea;
1.Caracterul de putere:
Acest caracter general al puterii de stat, care exprimã "genul
proxim" în definirea puterii de stat, constã în aceea cã puterea este
o putinţã efectivã, o capacitate de a exprima şi realiza voinţa ca
voinţã obligatorie pentru întreaga societate. Dar pentru a defini
puterea de stat sunt necesare şi alte elemente, respectiv cele care o
diferenţiazã de alte puteri, care reprezintã "diferenţa specificã".
2. Puterea de stat este o putere de constrângere3).
Fiind o putere socialã, puterea de stat se distinge în cadrul
fenomenului putere prin faptul cã este o putere de constrângere. In
realizarea voinţei lor, guvernanţii apeleazã la un întreg arsenal de
mijloace, inclusiv forţa de constrângere legalã, denumitã
___________________________
1)
"Termenul politicã are multiple sensuri definite prin dicţionare. In sensul ce ne
intereseazã politica este o formã de activitate socialã care se extinde asupra sferei
relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupãri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi
acestea, în lupta pentru putere. Principala sferã a politicii o constituie participarea la
guvernare, determinând formele funcţiilor şi conţinutul acesteia, precum şi. exigenţele
politicii care se reflectã puternic în stat şi drept." I. Muraru. Drept Constituţional şi
Instituţii Politice. Editura Actami. Bucureşti, 1997, p.14
2)
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritarã formeazã o singurã naţiune.
Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţiile istorice, interesele materiale şi
culturale comune în situaţia geograficã.
3)
In dicţionarul de neologisme termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de
constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este definit astfel: "a sili,
a obliga (pe cineva) sã facã ceva, a forţa". Florin Marcu şi Constantin Moneca. Dicţionar
de neologisme, Ed. Academiei, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1978, p. 256.
34
şi "constrângerea de stat" împotriva celor care nu se conformeazã
legii. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca
putere de stat, deoarece, în momentul în care dispare constrângerea
dispare chiar statul. Acesta (elementul constrângerii) deosebeşte
puterea de stat de puterea socialã existentã în comuna primitivã,
care era o putere obşteascã şi se baza pe convingere, pe
înţelegerea rostului şi necesitãţii mãsurilor luate. De asemenea, el
deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau activitãţi exercitate de
organe şi organizaţii nestatale (partide politice, diferite organizaţii
sociale, organizaţii religioase). Ca atare, orice putere de stat este
o putere de constrângere, contrângerea de stat fiind una din
"trãsãturile esenţiale ale oricãrei puteri de stat". Dar
constrângerea de stat trebuie folositã doar în ultimã instanţã1), adicã
atunci când voinţa de stat exprimatã prin lege nu este respectatã de
bunã voie. Constrângerea de stat se realizeazã printr-o forţã
instituţionalizatã, care trebuie sã funcţioneazã numai în
baza şi în limitele legii, adicã numai în cazurile şi condiţiile
prevãzute de lege dupã proceduri stricte şi numai prin
organele abilitate de lege. In cazul când constrângerea de stat
este folositã în afara legii, este necesarã tragerea la rãspundere
civilã, administrativã sau penalã dupã caz, atãt a funcţionarului
public vinovat cât şi a autoritãţii publice în cauzã.
3. Caracterul social al puterii statale
Puterea de stat are evident un caracter social şi se
manifestã într-un mediul social. Acest caracter explicã apariţia sa,
apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizatã statal a
apãrut ca puterea unor forţe sociale(grupuri, clase) şi a fost
folositã la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. Drumul
parcurs în organizarea statalã a puterii de la despotism pânã la
statul de drept şi democratic se analizeazã şi se explicã în raport
tocmai cu caracterul social al puterii.
4. Puterea de stat este puterea de a exprima şi
realiza voinţa guvernaţilor2) ca voinţa general-obligatorie.
Aceastã trãsãturã exprimã raţiunea de a fi a puterii organizatã
statal.Trebuie subliniat cã voinţa indivizilor, grupurilor
sociale,poporului, naţiunii (depinde de sfera ce o dãm
"guvernaţilor") exprimatã prin lege, nu este suma aritmeticã a
voinţei membrilor, grupurilor sau claselor sociale. In lege trebuie
sã se exprime interesele fundamentale, precum şi celelalte care
35
au caracter general pentru categoria guvernaţilor. Raportul lege-
voinţã realã a poporului, este în strânsã legãturã cu caracterul
democratic al statului. Ca atare, nu întotdeauna legea exprimã
voinţa poporului, fie din cauza unor alegeri incorecte, fie din cauza
îndepãrtãrilor guvernanţilor de la ceea ce au promis când au fost
aleşi.
_______________________
1)
Intr-un stat democrat normele juridice, de regulã se respectã de bunã voie, deoarece
acestea exprimã voinţa poporului, şi sunt un rezultat al necesitãţilor sociale,
economice, politice la momentul respectiv. Atunci când normele juridice, nu mai
exprimã voinţa poporului sau nu mai corespund necesitãţile actuale, creşte frecvenţa
încãlcãrii lor, impunându-se modificarea abrogãrii sau incriminarea acestora.
2)
Int-un stat democratic guvernanţii sunt reprezentanţii poporului, iar prin lege, şi
programele acestora expuse în campaniile electorale, aceştia au fost mandataţi cu
privire la interesele generale de satisfãcut şi mijloacele de folosit în acest scop.
In caracterizarea puteri se vorbeşte şi de legalitatea
puterii, precum şi legitimitatea puterii, sintagma cu conţinutul
diferit.
Astfel prin legalitatea puterii "înţelegem, câştigãm
exercitatrea şi menţinerea puterii în limitele constituţiei şi
ale legilor date în baza acestuia. Pe de altã parte prin
legitimitatea puterii înţelegem câştigarea exercitarea şi
menţinerea puterii, pe baza Constituţiei şi a legilor date în baza
acesteia, constituţie şi legi care exprimã voinţa realã a
poporului.
5. Caracterul organizat al puterii statale.
Puterea de stat este şi existã numai ca o putere
organizatã sub forma unui aparat, mecanism, autoritãţi investite cu
"puteri" exprimate în competenţe. Puterea de stat nu poate exista
decât organizatã. Organizarea puterii statale, pe principiul separãrii,
egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al puterilor în stat
prezintã incontestabile avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor
încredinţate, structurilor acestuia (autoritãţii publice, funcţionarii
publici, instituţii publice etc.).
6. Suveranitatea puterii de stat.
Este o altã trãsãturã a puterii organizate statal, respectiv
supremaţia şi independenţa puterii în exprimare şi realizarea voinţei
guvernaţilor ca voinţã de stat. Aceastã trãsãturã se analizeazã sub
denumirea de suveranitate de stat pentru a fi deosebitã de
suveranitatea poporului şi suveranitatea naţionalã.
36
II. Despre autolimitarea puterii.
Viaţa în Stat s-a fãcut posibilã prin sacrificiul libertãţii
neţãrmurite a fiecãrui individ, pentru ca astfel sã poatã fi asigurat
exerciţiul acestor libertãţi inerente vieţii1). Atunci când este vorba de
"mulţi" şi de toţi, puterea şi libertatea nu se pot exersa şi deci,
realiza decât dacã se autoîngrãdesc. Faptul de a hotãrî în privinţa
multora (a tuturor) este mai întâi rezultatul delegãrii de cãtre
aceştia a unei pãrţi a libertãţii lor; eu şi ceilalţi asemenea mie am
hotãrât liber ca altcineva (puterea) sã hotãrascã pentru noi. Dar,
dacã este o delegare parţialã a libertãţii noastre, fãcutã puterii,
atunci aceasta trebuie sã se exercite numai în limitele înfãptuirii şi
dezvoltãrii libertãţii noastre. Depãşirea acestor limite impune
responsabilitãţii acceptate de puterea care se respectã2).Puterea
reglementeazã relaţiile sociale, pentru realizarea drepturilor şi
libertãţilor3). Aceasta se
___________________________
1)
Paul Negulescu. Tratat de Drept Public. Casa Scoalelor, 1942, p. 75
2)
Gabriel Liiceanu. Despre limitã. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 104-111 şi 124
3)
Tratând raportul putere-dreptate, un filozof francez arãta "Drept este ca ceea ce este
drept sã fie, urmat, necesar este ca ceea ce e mai puternic sã fie ascultat. Dreptatea
fãrã putere este neputincioasã; puterea fãrã dreptate este tiranicã. Dreptatea fãrã
putere este contestatã, fiindcã existã totdeauna rãuvoitori; puterea fãrã dreptate este
învinuitã. Aşadar, puterea şi dreptatea trebuie aşezate laolaltã şi pentru aceasta
trebuie fãcut astfel încât ceea ce e drept sã fie puternic sau ceea ce e puternic sã fie
drept. Dreptatea poate fi discutatã, puterea este uşor de recunoscut şi nu se discutã.
Aşa se face cã dreptatea n-a putut cãpãta putere, pentru cã puterea a combãtut
dreptatea, afirmând cã este nedreaptã şi cã ea este cea care e dreaptã. Incât neputând
face sã fie puternic ceea ce este drept, am fãcut sã fie drept ceea ce este puternic."
Blaise Pascal, Cugetãri, Ed. Univers, 1978, p. 69, citat de Mihai Runcan în Introducere în
etica şi legislaţia Presei, Ed. ALL, Bucureşti, 1998, p. 46
face în raport de interesele care se vizeazã a fi realizate. De aceea
de multe ori individul copleşit, de exemplu, de variatele imixtiuni şi
controale din partea puterii, este îndreptãţit sã se întrebe, dacã nu
cumva puterea are limite şi responsabilitãţi, şi dacã da, care sunt
acestea? Orice lucru, proces, fenomen structurã, sistem scãpat de
sub control distruge sau se autodistruge1).
Istoria a demonstrat cã o putere nelimitatã, iese din slujba
celor care au creat-o, putând acţiona chiar în deserviciul acestora.
Simpla limitare a puterii, fãrã instituirea şi înfãptuirea
responsabilitãţii pentru depãşirea limitelor acesteia este o utopie, iar
administraţia acesteia se întoarce contra celor care au înfiinţat-o.
37
In concepţia anticã, puterea era fundamentalmente
totalitarã, sub toate cele trei forme: ca funcţie, organ şi voinţã.
Tomismul, fãcând distincţie între "legea eternã" şi "legea umanã"
are meritul de a oferi un "pretext" pentru limitarea puterii, indiferent
de formele de exercitare a acesteia. Astfel, formula biblicã "Dã-i
Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu" fondeazã ideea limitãrii puterii şi instituirea
responsabilitãţii pentru depãşirea acestor limite, idei care s-au
materializat pentru prima datã în obiceiuri şi apoi în legi. Dacã
anterior suveranul putea sã facã şi sã desfacã legi dupã bunul sãu
plac, prin adoptarea principiului "princeps legibus tenetur", acesta
este ţinut sã respecte dreptul, chiar dacã iniţial era vorba numai de
dreptul natural nu şi de dreptul cetãţii, dreptul civil.
Apariţia Constituţiei ca "lege fundamentalã a Statului", a
consacrat principiul autolimitãrii puterilor statului, în sensul cã
puterea acestuia sã se exercite în limitele prevãzute de Constituţie
deci, fãrã a-şi încãlca propriile legi, iar încãlcarea acestora sã atragã
responsabilitatea juridicã a autoritãţii publice şi funcţionarilor sãi. Ba
mai mult, în Franţa, Constituţia din 1789 introduce pentru prima
datã posibilitatea de control a constituţionalitãţii legilor, deci
posibilitatea de control judecãtoresc asupra puterii legislative, în
activitatea de elaborare a legii care trebuie sã fie totdeauna
conformã cu Constituţia2). Controlul constituţionalitãţii legilor,
vizeazã împiedicarea legiuitorului de a face legi dupã bunul plac,
deci limiteazã legiferarea la principiile constituţionale. Astfel, se
scoate în afara Constituţiei tendinţele de însuşire a puterii exprimate
plastic prin "L'Etat est moi."
In Anglia, spre deosebire de Franţa, parlamentul şi regele
nu puteau sã creeze dreptul, ci doar sã descopere şi sã exprime
regulile acestuia. Common Law stãtea la baza dreptului, iar
legiuitorul nu putea acţiona contrar spiritului acestuia. Revoluţia din
1688 a marcat un triumf al "supremaţiei parlamentului",
excluzându-se orice control judecãtoresc asupra validitãţii legilor3).
_____________
1)
V.Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex, 2000, p. 18-29
2)
A.V. Dicey scris: "Bastilia era semnul vizibil al puterii fãrã lege. Cãderea ei a fost
simţitã cu adevãrat ca prevestind pentru restul Europei, acea supremaţie a dreptului ce
existã deja în Anglia." A.V.Dicey, Constituţion. Londra 1984, p. 177
3)
Prof. dr. I.Deleanu, Justiţia Constituţionalã, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 19
38
Cu toate acestea, în coloniile engleze, inclusiv America de
Nord, judecãtorii şi-au asumat "un drept de control" prin ignorarea
legilor locale, când ele nu erau conforme cu dreptul englez, fapt
consacrat în anul 1803 în "principiul considerat esenţial în toate
constituţiile scrise, cã o lege incompatibilã cu Constituţia este nulã şi
cã instanţele, ca şi celelalte organe ale puterii, trebuie sã asigure
efectele Constituţiei".
Istoria a dovedit cã autolimitarea puterilor statului, fãrã
instituirea responsabilitãţii, pentru încãlcarea acestor limite, este
insuficientã în asigurarea drepturilor omului contra tendinţelor
despotice sau a abuzurilor autoritãţii, fie ea şi judecãtoreascã. O
serie de constituţii şi documente internaţionale au consfinţit şi
garantat drepturile oamenilor ca fiind sacre de-a pururi şi nici un
ordin impus de tiranie sau de o putere arbitrarã nu poate avea
destulã autoritate pentru a le aboli1). Garantarea drepturilor omului
este datã de consacrarea lor prin lege şi instituirea domniei legii faţã
de orice autoritate, deziderat ce nu se poate realiza fãrã existenţa
responsabilitãţii,a autoritãţii publice şi funcţionaru-lui sãu. Deci,
orice hotãrâre judecãtoreascã sau act al unei alte autoritãţi publice
prin care se încalcã ilegal drepturile unei persoane, trebuie
desfiinţate, atrãgând rãspunderile juridice corespunzãtoare,
evident numai pe baza unei proceduri prevãzute de lege. Cãci,
numai o guvernare prin lege este esenţa libertãţii, aratã
Montesquieu.
III. Principiul separãrii puterilor, al egalitãţii,

cooperãrii şi controlului reciproc al acestora
De-a lungul evoluţiei dreptului s-au cristalizat o serie de
principii, adicã idei de bazã general valabile ce se regãsesc în
normele care reglementeazã instituţiile dreptului. Dintre
principiile menite sã asigure drepturile omului prin limitarea puterii
autoritãţii şi funcţionarilor publici, precum şi prevenirea exercitãrii
abuzive a acesteia, voi reaminti doar câteva, astfel: principiul
separaţiei puterilor, al echilibrului, cooperãrii şi controlului reciproc
al acestora; toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fãrã
deosebire , la o protecţie egalã a legii; dreptul fiecãruia de a se
adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva
acelora care îi violeazã drepturile şi libertãţile recunoscute prin
39
Constituţie sau alte legi; nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau
exilat, în mod arbitrar; imparţialitatea şi independenţa justiţiei;
prezumţia de nevinovãţie; garantarea dreptului la apãrare;
neretroactivitatea legii şi aplicarea legii penale mai blânde pentru
individ; principiul legalitãţii; principiul garantãrii dreptului fiecãrei
persoane vãtãmate de o autoritate publicã; principiul
responsabilitãţii puterilor statului şi funcţionarilor publici;
exercitarea drepturilor şi libertãţilor poate fi îngrãditã numai de
lege şi numai "în scopul exclusiv al asigurãrii recunoaşterii şi
respectului drepturilor şi libertãţilor celorlalţi" în vederea satisfacerii
cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunãstãrii într-o
societate democraticã; principiul supremaţiei __________________________________
1)
David Hume, citat de Adrian-Paul Iliescu în Limitele puterii, Editura ALL, Bucureşti,
1994, p.31
Constituţiei. Aceste principii nu fac altceva decât sã continue
limitarea puterilor statului în raport cu individul, pentru care au
fost separate şi organizate în aşa fel încât sã se poatã controla şi
limita reciproc, înlãturându-se astfel posibilitatea cãderii vreuneia
din acestea în absolutism, iar a statului în anarhie.
Montesquieu afirma cã orice om care ar deţine întreaga
putere într-un stat (legislativã, executivã şi judecãtoreascã) este
tentat sã abuzeze de ea1); de unde şi concluzia cã divizarea acesteia
în pãrţi ce coopereazã dar se şi controleazã reciproc este de naturã
a asigura echilibrul şi stabilitatea puterilor şi în mod deosebit
folosirea non-abuzivã a acestora.
Principiul separaţiei puterilor a fost proclamat de Revoluţia
francezã, pentru a pune capãt absolutismului când o singurã
persoanã concentra toatã puterea în stat, adicã de a face legi, de a
le executa precum şi de a judeca atunci când sunt încãlcate. Este
cunoscutã expresia monarhului "L'Etat est moi" sintagmã care
exprimã cel mai bine concepţia cu privire la putere, dominantã pânã
în Revoluţia francezã. Separarea puterii în putere legislativã,
executivã şi judecãtoreascã, a fost un progres pentru vremea aceea,
fiecare din cele trei mari puteri trebuind sã fie deţinute şi exercitate
de structuri diferite. Dar limitarea acestui principiu numai la
separarea puterilor, în cele trei puteri, este periculoasã pentru cã
poate duce la anarhie. Astfel, din pãcate, imediat dupã Revoluţia din
1789, în Franţa acest principiu a fost iniţial "folosit mai ales pentru a
proteja autoritãţile administrative de orice îngerinţã a tribunalelor",
întãrindu-se în loc sã se limiteze puterea executivã, de cãtre puterea
40
judecãtoreascã. Aceasta a fost posibila ca urmare a înfiinţãrii unor
structuri hibrid, administrativ-judecãtoreşti, care soluţionau exclusiv
conflictele dintre autoritãţi şi individ în locul autoritãţilor
judecãtoreşti.
La germani, dezvoltarea concepţiei de Reichsstaat este
"rezultatul direct al vechiului ideal al supremaţiei dreptului,prin care
trebuia limitat nu un monarh sau un for legislativ, ci un complicat
aparat administrativ2).
Simpla separare a puterilor a ridicat o serie de probleme
în practicã, astfel:
-disputarea între acestea a unei supremaţii, ori
exercitarea fãrã limite a puterii ce o deţine;
-lipsa de cooperare între puteri, care poate îmbrãca
forme de cauzare reciprocã de greutãţi, piedici etc.;
-necunoaşterea reciprocã a activitãţii lor, lipsa de control
reciproc limitat între acestea, izolarea acestora cu efecte negative
pentru realizarea scopului lor.
"Puterile nu sunt şi nu trebuie sã fie izolate. La aceasta s-ar
opune, însãşi ideea suveranitãţii care este unicã şi indivizibilã, iar în
practicã s-ar ajunge la nesfârşite conflicte. Guvernate de ideea
egalitãţii între ele, puterile trebuie sã colaboreze şi sã se controleze
reciproc, stabilind o interdependenţã complexã între ele. Cu acest
chip se ____________
1)
Marin Enache. Câteva consideraţii în legãturã cu puterea executivã, concept şi
funcţionare, în revista Dreptul nr. 9/1997, p.3
2)
Friedrich A. Hayik. Constituţia Libertãţii, Institutul European, 1998, p.221
împiedicã abuzurile, se înlãturã conflictele şi se ajunge la unitatea cu
care trebuie sã se exercite suveranitatea naţionalã. Tocmai în
realizarea acestei unitãţi, stã meritul alcãtuitorilor noii Constituţii,
care va trebui sã cuprindã principiul separaţiei puterilor1)".
Ca urmare, principiul separaţiei puterilor a fost
perfecţionat în scopul unei funcţionãri eficiente a acestora în
realizarea menirii lor.Astfel, la principiul separãrii puterilor s-a
adãugat sintagma "al egalitãţii acestora", care înseamnã cã, nici
una nu trebuie sã domine pe alta şi nici una nu se subordoneazã
alteia. Regula egalitãţii puterilor presupune:
-toate puterile sunt egale, principiu consacrat
constituţional;
41
-toate puterile se subordoneazã numai Constituţiei şi
legilor date în baza acesteia (principiul domniei legii); spre exemplu,
Parlamentul nu poate sã elaboreze o lege contrarã Constituţiei;
-faptul cã legile elaborate de Parlament sunt obligatorii
pentru celelalte puteri nu înseamnã cã acesta este superior
celorlalte puteri constituite în stat. Ba mai mult, nu toate legile
elaborate de Parlament, trebuiesc executate de celelalte puteri.
Astfel, în cazul legilor date de Parlament, prin încãlcarea
dispoziţiilor constituţionale, cei interesaţi pot obţine dupã anumite
proceduri prevãzute de lege declararea lor ca neconstituţionale şi
deci, acestea nu mai pot produce efecte juridice.
A acorda o putere mai mare uneia din cele trei puteri,
presupune predispoziţia la abuz de putere din partea acesteia şi
chiar disfuncţionalitãţi în structurile statului. Potrivit Constituţiei din
1965, s-a apreciat cã puterea legislativã era putere supremã în stat
şi ca atare, celelalte puteri nu o puteau controla, fiind subordonate
acesteia, împrejurare cu unele implicaţii negative.
Ca urmare, în acea perioadã, nu se putea vorbi de un
contencios administrativ şi constituţional în cazul unor abuzuri. Dar
simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt
suficiente pentru a asigura buna funcţionare a lor, în special şi
respectiv a statului în general. Faptul cã puterile sunt ale unei
entitãţi respectiv statul, presupune organizarea lor într-un sistem,
angrenaj care trebuie sã funcţioneze eficient, în vederea
realizãrii scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta
înseamnã cã între puteri nu trebuie sã fie izolare, dezinteres,
necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activitãţii,
cunoaşterea reciprocã a scopurilor mediate, într-un cuvânt
cooperare. Astfel, regula cooperãrii puterilor presupune:
-subordonarea scopurilor, scopului comun care uneşte
puterile în stat, statul fiind suveran şi indivizibil;
-cooperarea între acestea în limitele Constituţiei şi
legilor date în baza acesteia;
-desfãşurarea activitãţilor cu bunã credinţã şi fidelitate
faţã de ţarã.
___________________________
1)
Andrei Rãdulescu. Marea Constituţie a României, 1922, p.199
Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei
puterilor, al egalitãţii şi cooperãrii acestora.
42
Dar, viaţa a demonstrat cã acest principiu, trebuie
perfecţionat în sensul introducerii şi a regulei privind "controlul
reciproc al acestora."
Aceastã regulã presupune cã prin Constituţie trebuie sã
se prevadã proceduri precise şi instituţii publice pe baza
cãrora puterile sã se controleze reciproc sub aspectul
respectãrii Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia.
Cu privire la controlul reciproc al puterilor în S.U.A., Alexis
de Tocqueville arãta: "Pacea, prosperitatea, însãşi existenta uniunii,
stau neîncetat în mâna celor şapte judecãtori federali (Curtea
Supremã a S.U.A.) Fãrã ei, Constituţia este literã moartã; la ei
apeleazã puterea executivã pentru a rezista presiunilor corpului
legislativ; legislativul pentru a se apãra de iniţiativele puterii
executive; Uniunea pentru a se impune în fata statelor; statele
pentru a respinge pretentiile excesive ale Uniunii; interesul public-
contra interesului privat; spiritul conservator contra instabilitãţii
democratice1) etc.
Controlul reciproc al puterilor presupune:
-cãi de atac legale prin care o putere sau autoritate a
acesteia, pot acţiona în judecatã o altã putere atunci când
aceasta abuzeazã, încalcând legea;
-alegerea, ori numirea funcţionarilor unei puteri de cãtre
o altã putere;
-dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor
unei puteri de o altã putere, în condiţiile legii;
-avizul sau acordul reciproc, de exemplu unele acte din
activitatea de reglementare separatã a Camerelor Parlamentului,
sunt urmate de mediere, conform legii, atunci când acestea diferã
etc.
Ca urmare reglementarea şi funcţionarea puterilor
statului, conform principiului separãrii, egalitãtii, cooperãrii
şi controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizãrii
interesului general în condiţiile legii.
IV. Principiul separãrii puterilor, al egalitãtii,cooperãrii si

controlului reciproc
al acestora prevãzut în Constituţia României din
anul 1991
43
Constituţiile moderne, inclusiv a României (1991), în
scopul unei autolimitãri eficiente a puterii în general, au depãşit faza
separaţiei puterilor numai în trei componente esenţiale (legislativã,
executivã şi judecãtoreascã). In ţara noastrã sunt organizate şi
funcţioneazã o serie de autoritãţi publice care nu sunt subordonate
nici uneia din cele trei puteri clasice şi nici incluse în acestea,
respectiv: Curtea Constituţionalã, Avocatul Poporului, Curtea de
Conturi, Banca Naţionalã a României etc.2) De asemeni, puterea
legislativã este "împãrţitã" între cele douã camere ale ______________________
1)
Alexis de Tocqueville. Despre democratie în America, Editura Humanitas, 1995, p.
207
2)
Totusi în comentariile fãcute pe marginea art. 58 din Constituţia României se afirmã
cã:"în cadrul celor trei puteri existã autoritãti publice distincte, fiecare fiind separatã de
cealaltã". A se vedea N. Constantinescu si colectiv. Constituţia României comentatã si
adnotatã. R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992, p.135
Parlamentului respectiv, Senatul şi Camera Deputaţilor care la
rândul lor coopereazã şi se controleazã reciproc. Astfel, nici o lege
nu poate intra în vigoare fãrã sã fie votatã în aceeaşi redactare de
cele douã camere. In caz de divergenţã între normele votate de
Senat şi cele votate de Camera Deputaţilor se aplicã procedura
medierii. De asemenea, aceasta rezultã şi din relaţiile instituite între
celelalte instituţii politice. Astfel, Preşedintele numeşte primul
ministru şi Guvernul, care se confirmã de Parlament, iar Guvernul
organizeazã şi conduce alegerile pentru Preşedinte şi Parlament.
Decretele Preşedintelui nu produc efecte juridice dacã nu sunt
contrasemnate de Primul-ministru.
Preşedintele are dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor
Guvernului, sã-i suspende s-au sã-i revoce, însã numai la
propunerea primului ministru. Preşedintele României numeste
magistraţii, care fac parte din puterea judecãtoreascã. Instanţa
judecãtoreascã poate sã anuleze hotãrârile Guvernului şi sã sesizeze
Curtea Constituţionalã pentru a declara ca neconstituţionale legile
date de Parlament cu încãlcarea Constituţiei.
In Constituţia României sunt şi alte atribuţii ale instituţiilor
puterii prin care se reglementeazã relaţiile de cooperare şi control
reciproc ale acestora.
Potrivit Constituţiei nici una dintre puteri sau
instituţii ale puterii nu este mai mare decât alta. Spre
exemplu, Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte în anumite
condiţii şi dupã o anumitã procedurã, iar Parlamentul în condiţiile
legii îl poate suspenda pe Preşedinte.
44
O astfel de reglementare modernã, prin încredinţarea
atributelor puterii la mai mult de trei autoritãţi independente, din
care nici una nu este mai mare, toate fiind subordonate numai
dispoziţiilor Constituţionale, este un pas înainte spre democratie,
constituind un factor de prevenire a tendinţelor de însuşire a
puterii de cãtre o persoanã sau un grup ori chiar de o
categorie socialã.
De la regula controlului reciproc au fost şi încã mai sunt
excepţii obiective sau unele chiar subiective, cu implicaţii negative
asupra exercitãrii puterii.
Astfel, au fost cazuri când modul concret de efectuare a
controlului între diferite instituţii nu a fost reglementat prin lege
datoritã aglomerãrii Parlamentului cu proiecte de legi mai mult sau
mai puţin necesare. De exemplu, legea de organizare
judecãtoreascã a apãrut în anul 1992, ori de la apariţia
Constituţiei(1991) si pânã 1992, controlul judecãtorilor nu a fost
reglementat. Instituţia Avocatul Poporului a fost reglementatã în
1997 şi deci, controlul pe care aceasta îl exercita asupra
autoritãţilor administrative în relaţia cu individul nu a funcţionat
timp de 6 ani. Pe de altã parte au existat tendinţe, unele reuşite, de
a sustrage controlului anumite structuri ale puterii sau categorii de
funcţionari, prin sistemul privilegilor instituit pur şi simplu prin lege,
ori ordonanţe sau hotãrâri ale Guvernului1).
__________________
1)
A se vedea V. Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.
Astfel, prin Ordonanţa nr. 88/1997 a Guvernului României,
Fondul Proprietãţii de Stat a fost practic scos de sub controlul Curţii
de Conturi în ceea ce priveşte activitatea de privatizare inclusiv a
oricãrui alt organ de control de specialitate, financiar, contabili,
economic. Prin H.G. nr. 220/1992 si Legea nr. 74/1995, s-a dispus cã
medicii din Serviciul public nu sunt funcţionari publici. O astfel de
dispoziţie îi scoate pe acesţia de sub incidenţa rigorilor
responsabilitãţii juridice a funcţionarului public şi în mod deosebit de
la rãspunderea penalã pentru infracţiunile de corupţie. Pentru a
pune capãt acestei situaţii, Curtea Supremã de Justiţie a statuat cã
medicii din sistemul public, pot rãspunde pentru infracţiunile de
luare de mitã, fiind funcţionari publici în sensul Codului penal.
Recent prin Legea nr. 118/1999 s-a instituit infracţiunea de spãlarea
45
banilor murdari, omiţând faptele de apãlarea banilor proveniţi din
acte de corupţie.
De asemenea, în perioada 1991-1999, miniştrii nu puteau
fi trasi la rãspundere pentru faptele sãvârşite în exercitarea funcţiei
deoarece nu a existat o lege a responsabilitãţii ministeriale. Tot în
domeniul responsabilitãţii ministeriale, considerãm cã, privilegiul
imunitãţii parlamentare pentru parlamentarii care sunt şi miniştri nu
este la adãpost de criticã, putând fi un scut pentru ministru, în
activitatea ministerialã. Aceasta contravine conceptului de ministru,
care este si trebuie sã fie un servitor public, deci, în serviciu public,
şi nu un privilegiat. El trebuie sã se subordoneze numai legii, şi orice
încãlcare a acesteia nu trebuie sã fie pusã la adãpost de
responsabilitatea şi rãspunderea celui care este în serviciul public.
Activitãţile ministeriale sunt activitãţi de mare importanţã ce pot
avea implicaţii cu pagube însemnate pentru interesul general, or
acestora trebuie sã le corespundã o responsabilitate şi rãspundere
pe mãsurã, neafectate de privilegii. Imunitatea parlamentarã trebuie
sã ţinã de activitatea parlamentarã şi sã nu poate fi invocatã pentru
protecţia unui ministru care în serviciul sãu a încãlcat legea. Aceasta
este ca urmare a faptului cã prin Constituţie nu s-a instituit,
incompatibilitatea între calitatea de parlamentar si calitatea de
ministru (art. 68 pct. 2 din Constituţie). Desi potrivit art. 68 din
Constituţie se dispune cã prin lege organicã se vor prevedea alte
incompatibilitãţi pentru parlamentari, încã nu a apãrut o astfel de
lege. Astfel este anormal ca un Preşedinte al Fondului Proprietãţii de
Stat sã fie si parlamentar si deci, sã se bucure de imunitatea
parlamentarã, în activitãtile de naturã economicã din cadrul
Fondului Proprietãtii de Stat, care nu au nici o legãturã cu activitatea
de parlamentar.
Pe de altã parte, se stie cã este dificil ca puterea
executivã sã controleze un parlamentar care deţine funcţii de
reprezentare profesionalã, salarizat în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial (de exemplu membru în Consiliile de Administraţie).
De asemenea, un parlamentar care îşi conduce afacerile,
nu poate afirma cã nu a beneficiat de "influenţa" ce o impune
funcţia de parlamentar, atâta timp cât personal a încheiat si încheie
contracte comerciale etc.
Am prezentat pe scurt câteva dintre imperfecţiunile
punerii în practicã a principiului separaţiei puterilor, al egalitãţii
46
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora în România fãrã a omite
a constata cã actuala Constituţie a României, prevede reglementãri
superioare calitativ, multor Constituţii din Statele occidentale.
TEME pentru referate:

-Deosebirea dintre Suveranitatea poporului,
Suveranitatea naţionalã
si Suveranitatea Statului;
-Despre controlul reciproc al puterilor în România
potrivit
Constituţiei şi legilor actuale.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Editura

Actami,
Bucuresti-1997,p.263-285
2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Tratat

vol. I,Editura
Europa-1966, p.59-99
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. I,

Editura Lumina
Lex, Bucuresti-1997, p. 207-201 si 263-288;
4.Victor Diculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura

Lumina Lex
Bucuresti, 1999, p.937-955;
5.Giovani Sartori -Teoria Democratiei Reinterpretatã, Collegium

Polirom, 1999, p. 45-
47
56; 203-229; 289-294;
6.Tudor Draganu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. II,

Cluj Napoca,
1992; p.121-136.
7.Valericã Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed.

Global Lex.
ANEXA I
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITAT II COOPERARII

SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA
SCHEMA AJUTATOARE
-putere politicã -deţinutã de popor, naţiune

-putere de stat -deţinutã de stat
PUTEREA
-putere militarã -deţinutã de militari(exercitatã prin
metode militare)
-putere economicã -deţinutã de proprietarii celor mai
importante mijloace de producţie care
şi conduc principalele relaţii
economice
-funcţie
PUTEREA -organ
-voinţa naţionalã
48
TRASATURILE PUTERII DE STAT:
-caracterul de putere
-putere de constrângere
-putere socialã
-putere de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţã de stat
-caracterul organizat
-suveranitatea
-poporului
SUVERANITATEA -naţionalã
-de stat
SEPARAREA PUTERILOR PRESUPUNE

-puterea împãrţitã la mai multe instituţii constituţionale
-delimitarea prin legea a instituţiilor puterii
-autonomia limitatã a instituţiilor puterii
-putere legislativã, executivã, judecãtoreascã şi autoritãţi publice
centrale autonome
PRINCIPIUL EGALITATII PUTERILOR PRESUPUNE:

-egalitate constituţionalã, între puteri;
-supremaţia Constituţiei şi domnia legii;
-toate puterile se subordoneazã Constituţiei şi legilor date în baza
Constiţutiei
COOPERAREA PUTERILOR PRESUPUNE:

-subordonarea scopurilor, scopului statului, stabilit de puterea
politicã
-colaborarea dintre acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în
baza acesteia
-desfãşurarea activitãţilor cu bunã credinţã şi cu fidelitate faţã de
ţarã
CONTROLUL RECIPROC AL PUTERILOR PRESUPUNE:

-cãi de atac legale a uneia faţã de cealaltã, atunci când încalcã
legea
-alegerea, ori numirea uneia de cãtre alta
-dizolvarea, suspendare, demiterea funcţionarilor uneia de cãtre
cealaltã, în condiţiile legii
-avizare reciprocã, acord, reglementare separatã urmatã de
mediere conform legii etc.
PRINCIPIUL AUTOLIMITARII PUTERII STATULUI PRESUPUNE:

-puterea statului este limitatã de puterea poporului prin Constituţie
49
-Constituţia sã fie elaboratã de Adunarea Constituţionalã (forul cel
mai reprezentativã)
şi aprobatã prin referendum popular
-principiul domniei legii faţã de toate puterile
-supremaţia Constituţiei, faţã de orice alt act normativ
-funcţionarea principiului separãrii puterilor al egalitãţii cooperãrii şi
controlului
reciproc al acestora
-responsabilitatea şi rãspunderea realã a autoritãţii publice şi a
funcţionarului public.
ANEXA II
STRUCTURA PUTERII DE STAT IN ROMA NIA
50
AUTORITATILE AUTORITATILE AUTORITATILE AUTORITATILE
PUTERII --- PUTERII ------ PUTERII ----
PUBLICE
LEGISLATIVE EXECUTIVE JUDECATORESTI AUTONOME
Parlamentul Preşedintele Guvernul Curtea Parchetul

Curtea Constituţionalã
ROMANIEI ROMANIEI ROMANIEI Supremã General Consiliul
Suprem de
de Justiţie
Apãrare a Tãrii
Consiliul
Legislativ
Ministerele şi Curţile de Parchetele

Curtea de Conturi1)
celelalte organe Apel de pe lângã
centrale de Curţile de Serviciul
Român de
specialitate ale Apel
Informaţii
administraţiei
Consiliile locale, Tribunalele

Parchetele primãrii şi
Prefecţii Serviciile judeţene de pe lângã
consiliile judeţene 2)
desconcentrate şi al Tribunale
ale ministerelor Municipiului
şi celorlalte Bucureşti
organe centrale
de specialitate
ale administraţiei Judecãtoriile Parchetele
de pe lângã
Judecãtorii
NOTA:
------ relaţii de colaborare

_______ relaţii de subordonare
______________________
51
1)
La nivelul judeţelor se organizeazã Camere de conturi.
2)
Se organizeazã ca autoritãţi autonome alese, în unitãţile administrativ teritorial
ANEXA III
SISTEMUL ADMINISTRATIEI PUBLICE IN ROMANIA
PREŞEDINTELE ---------- GUVERNUL

ROMANIEI ROMANIEI
ADMINISTRATIA ----------------------- ADMINISTRATIA

DE STAT LOCALA AUTONOMA
AUTORITATI REGII AUTONOME AUTORITATI REGII AUTONOME

DE STAT ------ SI INSTITUŢII - AUTONOME ---- SI INSTITUŢII
PUBLICE ALESE PUBLICE
Autoritãţi Ministere şi alte Regii autonome şi

Regii autonome şi
autonome organe centrale - -\/ - - instituţii publice de Consilii judeţene __________
instituţii publice de
de specialitate interes naţional
interes judeţean
Filiale Servicii Filiale ale regiilor

Regii autonome şi
(instituţii descentrate Prefecţi autonome şi Consilii locale __________
instituţii publice de
teritoriale) instituţiilor publice
interes local
Primãrii
____________ Raporturi de subordonare
---------- Raporturi de colaborare
52
ANEXA IV
PRINCIPIUL SEPARARII PUTERILOR, AL EGALITATII,
COOPERARII SI CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA IN FRANTA
________________________________________________________________________________________
Puterea Puterea Puterea Autoritãţi publice
autonome
executivã legislativã judiciarã
Cine Preşedintele Parlamentul Magistraţii Consiliul
Constituţional
Republicii
exercitã? Adunarea Independenţa lor
controleazã conformitatea
+ Naţionalã este garantatã de legilor cu
Constituţia şi
Guvernul + cãtre Preşedinte rezolvã
conflictele
Primul Senat ajutat de Inaltul electorale
ministru Consiliu al
Magistraturii
Miniştrii Consiliul de
Stat
este investit cu o dublã
misiune
1)de a rezolva conflictele
care opun cetãţeanului
statul :
2)de a consilia guvernul în
materie de legi:
Consiliul Economic şi Social

dã, la cererea guvernului,
avizul sãu asupra proiectelor
de legi, de ordonanţe sau de
decrete şi asupra probleme-
lor economice şi sociale
care îi sunt supuse atenţiei
Inalta Curte de Justiţie:

judecã:
-Preşedintele republicii în
caz de înaltã trãdare.
-Membrii guvernului şi
complicii lor dacã comit
crime sau delicte în exerci-
ţiul funcţiilor lor..
53
Curtea de Conturi:
controleazã conturile publi-
ce, precum şi serviciile
administraţiei şi ale secto-
rului public. Camerele
regionale de conturi
controleazã conturile
colectivitãţii locale.
In Al aplicãrii Reprezentarea Infãptuiesc
politice cetãţenilor justiţia şi
ce naţionale şi care le-au ales asigurã
executãrii votarea legilor respectarea
scop? legilor şi controlului ei.
votate de executivului
adunãrile
legislative
________________________________________________________________________________________________
ANEXA V
PRINCIPIUL SEPARATIEI PUTERILOR, AL EGALITATII COOPERARII SI
CONTROLULUI RECIPROC AL ACESTORA IN S.U.A
________________________________________________________________________________
LEGISLATIVUL EXECUTIVUL AUTORITATEA
JUDECATOREASCA
CONGRESUL PREŞEDINTELE
SENATUL, CAMERA BIROUL EXECUTIV AL
REPREZENTANTILOR PREŞEDINTELUI
Arhitecţii Capitoliului Biroul Casei Albe Biroul Reprezentanţilor
Curtea Supremã a SUA
Biroul General de Presã Biroul de Management Speciali pentru
Curţile de Apel ale SUA
Imprimeria Guvernamentalã şi Buget Negocieri Comerciale
Curţile districtuale ale SUA
Biblioteca Congresului Consiliul Consilierilor Consiliul pt.Politicã
Curţile pt plângeri ale SUA
Grãdina Botanicã a Statelor Economici Economicã Internaţionalã Curtea
SUA pt. vamã şi
Unite Consiliul Naţional pentru Biroul pt. Problemele patente
Aeronauticã şi spaţiul Consumatorilor Curtea
pt. vamã a SUA
Cosmic Biroul pt. Relaţii Curţi
teritoriale
Consiliul Securitãţii Interguvernamentale Centru
Federal Judiciar
Naţionale Consiliul pt. Problemele Biroul
Administrativ al
Biroul pt. orientare Curente curţilor SUA
economicã Consiliul pt. Asigurarea Curtea pt. taxe a
SUA
Biroul pt. situaţii de calitãţii Mediului
pericol Biroul pt. Politicã în
54
Biroul pt. ştiinţã şi domeniul
tehnologie Telecomunicaţiilor
Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul
Departamentul
de Stat Finanţelor Apãrãrii Justiţiei
Afacerilor Interne .
Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul Departamentul
Deparamentul
Agriculturii Comerţului Muncii Sãnãtãţii Locativ şi
Transporturilor
Educaţiei şi al Dezvoltãrii
Bunãstãrii Urbane
.
BIROURI SI INSTITUŢII INDEPENDENTE

_____________________________________________________________________________
Conferinţa Administrativã a SUA Comisia Federalã Maritimã N.A.S.A. Sistemul
pt. Servicii
Comisia pt. Energie Atomicã Serviciul Federal de Mediere Fundaţia Naţionalã
Selective
şi Conciliere pt. Arte şi Stiinţe Administraţia
Micilor
Consiliul pt. Aeronauticã Civilã Comisia Federalã pt. Energie Umaniste Afaceri
Districtul COLUMBIA Consiliul Sistemului Rezervelor Consiliul Naţional al Institutul
Smithsonian
Agenţia pt. Protecţia Mediului Federale Relaţiilor de Muncã
Autoritatea Vãii Tennesse
înconjurãtor Guvernatorii Consiliul Naţional de Comisia SUA
pentru
Banca Americanã pentru Comisiei Federale de Comerţ Mediere
Servicii Civile
Export-Import Administraţiei Serviciilor Fundaţia Naţionalã
Agenţia de Informaţii
Administraţia creditelor agricole Generale pentru Stiinţã
a SUA
Comisia Federalã pt.Comunicaţii Comisia Comerţului Interstatal Comisia pentru
Comisia SUA pentru
Corporaţia Federalã pentru schimburi şi garanţii Servicii Civile
închirieri locative Comisia SUA
pt. Tarife
Administraţia Vãmilor
55
CAPITOLUL III
STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
FORMA PUTERII DE STAT
A. SOCIETATEA
Termenul de societate are multiple sensuri şi întrebuinţãri.

Societatea umanã este un ansamblu unitar, complex,
sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate,
condiţie şi rezultat al activitãţii acestora de creare a
bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului
individual şi colectiv. Societatea umanã are un caracter
organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltãrii, din
dorinţa de perfecţiune. Numai în cadrul societãţii umane omul îşi
poate realiza cele cinci categorii de necesitãţi care îl
caracterizeazã1), şi tind cãtre binele comun şi fericirea personalã.
Este de reţinut faptul cã o societate umanã poate sã existe, sã se
dezvolte şi sã se impunã numai prin structuri organizate cu funcţii
bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistã, este
statul.
B. STATUL
Din punct de vedere semantic, noţiunea de Stat s-a

format din verbul latin "statuo", care înseamnã "a pune, a aşeza, a
întemeia", ceea ce în cadrul statului - cetate, înseamnã, aşezare
pe un teritoriu, întemeierea unei cetãţi, cu un minim de organizare şi
conducere. Romanii au acordat cuvântului "status" o semnificaţie
politicã, adãugându-i determinativul "res publica", adicã "lucru
public", deci bunuri şi activitate de interes public. "Res publica"
definea însã şi ideea de conducere a vieţii publice sau a
statului. Aşadar, "status rei publicae" însemna pentru magistraţi şi
poporul roman "starea lucrãrilor publice" sau altfel spus, "situaţia
conducerii vieţii publice"2). Romanii au folosit însã douã noţiuni
diferite pentru conceptul de Stat şi anume, "res publica" pentru
perioada republicii şi "imperium", pentru perioada imperiului
(dominatului).
56
Statul antic se caracterizeazã înainte de toate prin
confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de
conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin
centralizarea excesivã a puterii şi folosirea de metode
despotice de guvernare.
______________________
1)
Potrivit lui Maslaw, cele cinci categorii de necesitãţi ale omului sunt: a)fiziologice; b)de
siguranţã; c)de dragoste şi apartenenţã; d)de afirmare şi recunoaştere socialã; e)de
autodepãşire
2)
A se vedea şi Henri Brun, Guy Tremblay, Droit Constitutionnel, Les Editions Yvon Blais
Inv, Quebec, 1990, p.61, citat de Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii
Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997, p.39
Machiavelli, în lucrarea sa "Principele" aratã "Toate
statele, toate stãpânirile care au avut şi au autoritate asupra
oamenilor au fost şi sunt republici sau principate"1).
In Evul Mediu pentru Stat se folosea îndeosebi termenul
de regat, ţarã, principat sau republicã, noţiuni care exprimau ideea
de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui,
principelui sau dupã caz, a corpului politic local de a comanda şi
de a cere sã li se dea ascultare.
In secolul al XVI-lea, Jean Bodin în lucrarea "Les six livre
de la Republique" fundamenteazã conceptul de suveranitate a
poporului, pe care o prezintã distinct de suveranitatea
monarhului ceea ce presupunea o limitare a puterii monarhului şi
respectiv o evoluţie a conceptului de Stat. In concepţia lui Bodin,
regele este o persoanã care exercitã prerogativele monarhice în
nume propriu dar ca rezultat al împuternicirii date de poporul
suveran şi potrivit unei ordini legale care obiectiveazã în norme
juridice voinţa lui Dumnezeu. Acest gânditor îmbrãţişeazã ideea unui
absolutism legitim opus unei despoţii arbitrare. Intr-un astfel de
regat, aşa cum ne-a transmis Bodin în lucrarea sa, supuşii trebuie sã
dea ascultare legilor Monarhului, iar Monarhul sã dea ascultare
legilor naturii, ceea ce presupune limitarea puterii acestuia în raport
cu drepturile naturale ale celorlalţi.
Concepţia cã statul presupune existenţa a douã entitãţi
aflate în relaţii de subordonare una faţã de alta (guvernaţi şi
guvernanţi) o întâlnim şi la alţi autori în perioada renaşterii, ceea ce
a constituit un evident progres pentru acea perioadã. In lucrarea
"Monarhia", Dante afirmã cã în Cetate, "al cãrui scop este vieţuirea
în bunã stare, este necesar sã existe o singurã conducere şi aceasta
nu numai în dreapta ocârmuire ci şi în cea abuzivã"2). Treptat, s-a
57
accentuat diferenţierea dintre toţi cei investiţi cu atribuţii de
guvernare sau de conducere şi cei obligaţi sã se conformeze
acestora. Raporturile speciale de subordonare între
guvernanţi şi guvernaţi reprezintã o altã trãsãturã esenţialã a
noţiunii moderne de stat. Potrivit unei asemenea accepţiuni,
guvernanţii au dreptul sã-i impunã numai o anumitã voinţã
faţã de restul populaţiei, acţionând în numele statului şi nu
al lor personal, aşa cum fãceau monarhii, în antichitate,
voinţã care trebuie sã corespundã voinţei guvernaţilor. Am
putea spune cã este vorba de o subordonare reciprocã
reglementatã prin lege, pe domenii bine precizate. Aceasta
înseamnã cã guvernaţii împuternicesc în anumite limite pe
guvernanţi, sã-şi impunã o anumitã voinţã faţã de ei, iar când
guvernanţii încalcã acest mandat, guvernaţii pot sã-i schimbe pe
guvernanţi şi mandatul lor. Tot în aceastã perioadã se formeazã
noţiunea de teritoriu statal prin disocierea posesiunilor
Coroanei, de domeniile private ale Regelui, care constituie un alt
element al conceptului de Stat.
____________________
1)
Machiavelli. Principele. Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.4
2)
A se vedea Dante, Monarhia, în Constant Floru ş.a. "Izvoare de filozofie. Culegere de
studii şi texte." Ed. Toronţiu, Bucureşti, 1942, p.152
Astfel, domeniile Coroanei, adicã ale Statului nu mai
puteau fi înstrãinate de Rege, nici mãcar membrilor propriei familii.
Aceste domenii erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca
instituţie a statului şi nu de Monarh ca persoanã fizicã. Se susţine cã
poporul ca titular al puterii suverane, nu se poate autoguverna. De
aceea, poporul încredinţeazã exerciţiul puterii sale suverane
principelui sau unui grup de guvernanţi pe care îi controleazã şi îi
poate schimba oricând, dacã aceştia conduc tiranic, ceea ce apare
ca o subordonare suis generis.
Ca urmare se susţine cã, Statul este forma
instituţionalã de organizare politicã a unei colectivitãţi umane
constituitã istoric şi localizatã geografic pe un anumit
teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în virtutea
suveranitãţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori
ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitãrii autoritãţii
publice, ale elaborãrii şi aplicãrii normelor de convieţuire
sociale, exprimã şi apãrã interesele fundamentale ale statului
58
şi ale naţiunii şi impune voinţa acestora ca voinţã general-
obligatorie1).
Esmenin a definit statul ca fiind personificarea juridicã a
unei naţiuni precum şi ca subiect şi suport al autoritãţii publice2).
Profesorul Tudor Drãganu defineşte statul ca o instituţie
"având ca suport o grupare de oameni aşezatã pe un spaţiu
delimitat, capabilã de a-şi determina singurã propria sa
competenţã şi organizatã în vederea exercitãrii unor
activitãţi care pot fi grupate în funcţiile legislativã,
executivã şi jurisdicţionalã"3).
Indiferent de formulãrile folosite în definirea statului de
diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a
acestuia sunt urmãtoarele:
a)forma de organizare politicã a unei colectivitãţi
umane constituitã istoric;
b)localizarea geograficã;
c)existenţa unui grup conducãtor investit cu atribuţii de
guvernare şi de exercitare a autoritãţii publice în numele şi de cãtre
popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii
fundamentale;
d)prerogativa grupului conducãtor de a stabili şi apãra
ordinea statalã şi, în cadrul acesteia, a celei juridice.
Din punct de vedere politologic, Statul apare ca o
colectivitate umanã istoriceşte constituitã şi organizatã pe un
anumit teritoriu, care se structureazã în grupul de guvernanţi şi
restul populaţiei.
Din perspectivã sociologicã, Statul apare ca o grupare
de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabilitate, care
ocupã un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra
cãreia o autoritate publicã exercitã prerogative de comandã sau
__________________________
1)
Cristian Ionescu, opere cit. p.42
2)
A. Esmenin. Elements de Droit Constitutionnel fran‡ais et compar‚, Sirey, Paris, 1909,
p.1.
4)
Tudor Drãganu. Drept Constituţional şi instituţii politice, vol. I, Târgu Mureş,1990,
p.94
de putere, înzestratã, totodatã, cu vocaţia şi capacitatea
organizatoricã şi instituţionalã de a exprima şi impune tuturor voinţa
grupului ca voinţã generalã.
59
Din punct de vedere juridic statul poate fi privit ca o
persoanã juridicã sau persoanã moralã, adicã este titular de
drepturi şi obligaţii şi deci, este subiect de drept. Dar aceste
drepturi şi obligaţii trebuie sã vizeze în principiu interesul general,
întrucât sunt drepturile şi obligaţiile poporului, pentru cã
atunci când nu îndeplinesc aceastã condiţie, poporul în virtutea
suveranitãţii sale, îi schimbã pe guvernanţi şi legile nedrepte fãcute
de aceştia.
C. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
Teritoriu. Populaţia şi puterea politicã suveranã

1. Teritoriul de stat este spaţiul geografic alcãtuit din sol, subsol,
ape precum şi din coloana aerianã de deasupra solului şi apelor
asupra cãruia un stat îşi exercitã suveranitatea sa exclusivã şi
deplinã.
Asupra întregului sãu teritoriu, statul exercitã o
autoritate exclusivã, manifestatã sub trei aspecte generale:
a)plenitudine ; b)exclusivitate; c)opozabilitate faţã de orice alt
stat sau persoanã de drept public sau privat.
Prin plenitudine înţelegem cã Statul îşi exercitã funcţiile
sale în toatã plenitudinea lor pe teritoriul sãu. (ex.: statul, prin
organismele sale specializate, legifereazã, organizeazã administraţia
localã, stabileşte instanţele de judecatã, organizeazã armata şi
forţele de poliţie ş.a.)
In ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis cã
pe teritoriul sãu, statul exercitã în mod liber întreaga sa autoritate,
fiind exclusã aşadar, intervenţia sau amestecul altui stat.
Aspectul opozabilitãţii este conferit, în primul rând de
legitimitatea şi recunoaşterea internaţionalã a constituirii unui
stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate
aparţine unui stat doar în mod legitim şi legal. Teritoriul este
indivizibil şi inalienabil. Autonomia localã într-n stat unitar este
numai administrativã şi în limitele legii şi nu afecteazã teritoriul, în
cadrul statului unitar.
2. Populaţia unui stat este formatã din cetãţeni şi persoane fãrã
cetãţenie. Cetãţeanul este individul legat de stat printr-o "legãturã
juridicã" denumitã "cetãţenie", care presupune un complex de
drepturi şi obligaţii specifice acestei calitãţi. Spre exemplu, dreptul
60
la vot şi dreptul de a fi ales sunt exclusiv ale celui care are calitatea
de cetãţean. Strãinul este cetãţean al altui stat şi rãmâne supus
acestuia din punct de vedere al îndatoririlor cetãţeneşti. In categoria
de strãin intrã şi persoanele fãrã cetãţenie (apatrizii). Funcţiile şi
demnitãţile publice, civile sau militare pot fi ocupate de
persoanele care au numai cetãţenia românã şi domiciliul în
ţarã. O astfel de dispoziţie se gãseşte şi în constituţiile altor ţãri.
Cetãţeanul român nu poate fi extrãdat sau expulzat din România,
prevedere care se gãseşte în mod corespunzãtor şi în constituţiile
altor ţãri şi în convenţiile internaţionale. Cunoscând aceasta, unii
cetãţeni ai unor ţãri, cu care România încã nu are Convenţii de
întrajutorare juridicã au sãvârşit infracţiuni economice cu prejudicii
mari în România, dupã care s-au ascuns în ţara ai cãrui cetãţeni
sunt, aşteptând intervenţia prescripţiei penale, mizând pe o acţiune
inadecvatã a autoritãţilor româneşti, precum şi pe dispoziţiile
Convenţiei privind extrãdarea.
Potrivit art. 50 din Constituţia României, fidelitatea faţã
de ţarã este sacrã.
Prezenţa unei comunitãţi de strãini într-un stat ridicã
probleme multiple de ordin economic, financiar, politic, social,
cultural, religios etc.
In legãturã cu aceastã problemã, existã pericolul ca
autoritãţile unui stat sã-şi trateze grupurile minoritare-cetãţeni ai
statului respectiv - ca pe nişte strãini.(ex. tibetani în China, chinezi
în Indonezia, asiatici în Africa etc.)1).
Din punct de vedere calitativ fiecare stat grupeazã într-o
proporţie mai mare sau mai micã populaţii cu trãsãturi etnice
diferite. In funcţie de aceastã regrupare, statele se pot împãrţi în
state naţionale şi state multinaţionale.
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritarã
formeazã o singurã naţiune.
Elementele naţiunii sunt: rasa; limba; religia; tradiţiile
istorice; interesele materiale şi culturale române; situaţia
geograficã. Datoritã unor împrejurãri speciale nu întotdeauna aceste
elemente pot fi întrunite şi totuşi, naţiunea nu este afectatã. Astfel,
cele douã state germane au format, pânã la reunificare (octombrie
1990) o singurã naţiune,deşi unele elemente nu au fost întrunite(de
ex.comunitatea de viaţã economicã).
61
De asemenea, românii din Basarabia şi Bucovina de Nord,
împreunã cu cei din România constituie un element etnic unic, deşi
sunt despãrţiţi de graniţe, cele douã state coreene cu organizãri
diferite cuprind împreunã o singurã naţiune.
Naţiunea presupune o incontestabilã unitate sociologicã
a populaţiei. Din aceastã perspectivã, identificarea Stat-naţiune, se
relevã, în doctrina constituţionalã occidentalã, ca fiind soluţia cea
mai bunã pentru cã ea asigurã cea mai profundã solidaritate în
sânul populaţiei. In ceea ce priveşte raportul dintre naţiune şi stat,
naţiunea precede statul naţional. Naţiunea românã s-a format
înainte de unirea celor douã principate româneşti şi formarea
statului naţional în 1859. La 1 decembrie 1918 s-a desãvârşit statul
naţional unitar român. Grija de a avea în stat o populaţie omogenã
nu a dispãrut. Aceastã grijã a animat mişcarea sionistã înainte şi
dupã crearea Statului Israel. Un exemplu în acest sens sunt încercãri
ale fostului lider comunist bulgar Teodor Jivcov, de a desnaţionaliza
un milion de cetãţeni bulgari de origine turcã, politica de
desnaţionalizare a românilor din Imperiul ţarist, apoi din fosta
U.R.S.S. şi din Ungaria2).
Statul multinaţional este statul a cãrui populaţie este
formatã din diferite rase sau naţionalitãţi, vorbind limbi diferite şi
având culturi şi un trecut istoric diferit.
___________________________
1)
Charles Cadoux. Droit Constitutionnel ei institutions politiques, vol. I, Cujas,
Paris,1973,p.57
2)
Cristian Ionescu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997,
p.58
3. Puterea politicã suveranã este un alt element al Statului şi
aceasta înseamnã cã Statul nu este supus nici unei autoritãţi atât în
cadrul intern cât şi pe plan extern, el deţinând în mod exclusiv
puterea de stat.
Unul din atributele esenţiale ale statului îl constituie
dreptul sãu inalienabil de legiferare în mod liber fãrã nici o
imixtiune din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului
politic, raporturile societate - stat - cetãţean, raporturile personale şi
patrimoniale între indivizi etc., prin intermediul normelor juridice.
Suveranitatea puterii de stat în domeniul legiferãrii
presupune:
62
-cã instituie norme juridice de ocrotire şi consolidare a
valorilor fundamentale pe care se întemeieazã şi relaţiile sociale
corespunzãtoare acestor valori;
-cã juridicizeazã obiectivele cele mai importante ale
dezvoltãrii social-economice şi politice, obiective pe care le
hotãrãşte fãrã imixtiuni şi în realizarea intereselor generale ale
naţiunii;
-cã stabileşte o ordine juridicã în raport de interesele
generale, individuale, tradiţii, culturã etc., pe care o impune în
condiţiile legii prin forţa de constrângere;
-dreptul exclusiv de a se organiza de sine stãtãtor din
punct de vedere: economic, politic, militar şi administrativ, prin
norme juridice.
Suveranitatea puterii de stat, presupune cã şi în
domeniile exercitãrii puterilor judecãtoreşti şi executive,
autoritãţile publice, se supun numai legii, fãrã nici o imixtiune din
interior şi exterior.
O problemã interesantã este raportul dintre suveranitatea
puterii de stat şi caracterul legitim al acesteia.
O putere de stat este legitimã, atunci când se exercitã
în cadrul legislaţiei constituţionale adoptatã şi reactualizatã în mod
democratic potrivit constituţiei; o putere devine ilegitimã prin
contestarea ei de cãtre întreaga naţiune sau de cãtre majoritatea
populaţiei, ceea ce înseamnã cã, nu mai reprezintã interesele
acestora1).
Deci, ca o putere sã fie legitimã trebuie sã fie aleasã
legal, sã funcţioneze conform legii, iar legile sã fie actuale în
raport de voinţa generalã, ceea ce presupune suportul popular
permanent.
Simpla contestare a unui guvern de cãtre partidele din
opoziţia parlamentarã sau de opinia publicã prin mitinguri de
protest, demonstraţii antiguvernamentale, marşuri, grevã etc., nu
înseamnã automat şi pierderea legitimitãţii Guvernului. Raţiuni de
ordine publicã impun cerinţa stabilitãţii instituţiilor constituţionale şi
în cadrul acestora a Guvernului. De aceea, contestarea publicã a
unei autoritãţii statale nu are ca rezultat automat revocarea
acesteia şi înlocuirea funcţionarilor __________________________
1)
In declaraţia de independenţã a S.U.A. din 14 iulie 1776, se preciza cã
"oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile; printre aceste drepturi se gãsesc viaţa, libertatea şi cãutarea
63
fericirii... Oricând o formã de guvernare devine contrarã acestui scop,
poporul are dreptul de a o schimba sau de a aboli şi de a stabili un nou
guvernãmânt." Victor Luncan.Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1993,p.22
sãi cu alţii. Pe de altã parte un Guvern, devine ilegitim atunci când
majoritatea parlamentarilor i-au retras sprijinul politic, potrivit
procedurii prevãzute de Constituţie
(se constatã oficial prin votarea unei moţiuni de cenzurã) sau ca
rezultat al unei revoluţii ori revolte populare. In cazul constatãrii
nelegimitãţii guvernului, urmeazã ca acesta sã fie înlocuit cu un alt
guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie.
Elementele legitimitãţii puterii de stat sunt:
-legalitatea instituirii puterii (conform Constituţiei
sau prin
revoluţie);
-legalitatea funcţionãrii puterii;
-actualitatea legilor dupã care funcţioneazã
puterea.
Este important de subliniat cã în numele legitimitãţii sale,
instituţia statalã exercitã în limite prestabilite dominaţia socialã.
La rândul sãu populaţia se supune ordinelor primite de la guvernanţi
(instituţia statalã) în numele aceleiaşi legitimitãţi, pe care de altfel el
i-a conferit-o prin sprijinul sãu electoral.
Pentru justificarea legitimitãţii de comandã exercitatã
de guvernanţi s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea se
remarcã în mod deosebit cea formulatã de sociologul german Max
Weber. Potrivit acestuia, existã trei tipuri de legitimare a puterii în
numele cãreia liderul exercitã dominaţia: calitãţile personale ale
liderului (dominaţia charismaticã); tradiţia (dominaţia este acceptatã
de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publicã); legalã (poporul
se supune ordinelor şi legilor adoptate de autoritãţile publice pe care
el le-a investit în mod legal cu atribuţii de guvernare, potrivit voinţei
sale).
Din punct de vedere politologic legitimitatea este
consideratã un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de
guvernãmânt care presupune, o anumitã recunoaştere a acestui
drept de cãtre cei guvernaţi1).
D. FORMA PUTERII DE STAT SI STRUCTURA DE STAT
64
1. Conceptul formei de stat

Forma de stat este un concept politico-juridic care
exprimã modul de constituire, organizare, conducere şi
exercitare a puterii prin stat. Intr-o altã formulare, forma statului
exprimã modul de organizare a conţinutului puterii, structura internã
şi externã a acestui conţinut2). Statul este o "instituţie de instituţii",
constituite într-un ansamblu unic şi organic articulat3).
________________________
1)
Mica Enciclopedie de Politologie, Ed. Stiinţiificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1977, p.
262-263
2)
Nicolae Popa. Teoria generalã a dreptului. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 109
3)
Ion Deleanu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat. Vol. I, Ed. Europa Nova
Bucureşti,1996, p.131. A institui înseamnã a înfiinţa, a întemeia; instituţie înseamnã
forma de organizare a raporturilor sociale-politice, juridice etc. - parte a suprastructurii,
Florin Marcu, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei, Bucureşti-1978, p.577
Forma puterii de stat şi structura acesteia nu se
confundã cu statul. Statul conţine populaţia, teritoriul şi puterea de
stat, ca principale elemente ale acestuia.
Puterea de stat se exercitã conform Constituţiei şi
legilor printr-o structurã de autoritãţi publice şi instituţii, care
constituie numai o componentã juridico-politicã a Statului. Prof. I.
Muraru vorbeşte de instituţii relative la putere, în care include
autoritãţile publice şi instituţiile publice. Prin instituţii relative la
putere înţelegem colectivitãţii umane constituite pe baza şi în
executarea legii, înzestrate cu mijloace materiale şi financiare
potrivit legii, precum şi cu personalitate juridicã şi competente în
domeniul legiferãrii, organizãrii, executãrii şi executãrii în concret a
legii precum şi în domeniul judecãtoresc.
Forma puterii de stat diferã de la un stat la altul în
raport de trei criterii definitorii: a) structura de Stat; b) forma de
guvernãmânt; c) regimul politic.
a) Structura de Stat desemneazã, scheletul autoritãţilor şi
instituţiilor publice, limitele competenţei teritoriale şi materiale a
acestora, şi între acestea, respectiv legãturile specifice între întreg
şi parte.
b) Forma de guvernãmânt desemneazã modul de formare şi
organizare a structurilor statului (autoritãţi şi instituţii publice),
caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre
acestea, în special între organul legiuitor şi organele executive,
inclusiv şeful statului.1)
65
c) Regimul politic exprimã relaţia dintre puterea politicã -
puterea de stat şi dintre acestea şi individ, inclusiv mijloacele şi
metodele de înfãptuire a puterii, de consacrare şi garantare a
drepturilor şi libertãţilor fundamentale cetãţeneşti.
In funcţie de aceste criterii putem spune cã forma
puterii de stat poate fi a unui stat unitar sau stat federal, a unei
monarhii sau republici, a unui stat democratic sau autoritar.
Opţiunea democraticã pentru oricare dintre formele
puterii de stat nu poate fi decât rezultatul unui referendum
popular.
Caracterul real al unei astfel de opţiuni depinde de: gradul
de participare la referendum, dacã alegãtorii sunt conştienţi de ce,
şi cum voteazã, adicã nu sunt manipulaţi şi dacã referendumul este
corect organizat şi finalizat.
2. Statul unitar prezintã urmãtoarele caracteristici

principale:
a)-este format dintr-un ansamblu unic de organisme
constituţionale prin care se exercitã puterea politicã la nivel
central şi local;
b)-populaţia are o singurã cetãţenie.
___________
1)
Distingând între "forma de stat" şi "forma de guvernãmânt" G. Burdeau considerã cã
forma de stat vizeazã consistenţa puterii în care statul este titular; forma de
guvernãmânt este determinatã de maniera în care sunt desemnaţi agenţii acestei
puteri şi modul în care ei o exercitã. G. Burdeau, op. cit. p. 50
Deşi statul este unitar, teritoriul sãu poate fi împãrţit în
unitãţi administrativ teritoriale. Subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale statului unitar au caracter eminamente administrativ
şi nu constituie state în interiorul statului. Structura unitarã a
statului este de regulã conceputã pe principiul centralizãrii, ea
presupunând aşa cum s-a arãtat deja, un ansamblu unic de instituţii
în care puterea de control aparţine autoritãţilor publice centrale
asupra autoritãţilor locale.
Aceasta înseamnã, cã statul unitar are o singurã
constituţie şi o legislaţie uniformã, o singurã organizare
administrativ-teritorialã, un singur parlament, un singur şef
al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare
66
judecãtoreascã a cãror competenţã se extinde pe întregul teritoriu
al statului fãrã nici o excepţie1).
Teoretic exercitarea puterii presupune concentrarea
acesteia la un centru unic de decizie, care o va transforma în
decizii obligatorii pentru întreaga populaţie, toate autoritãţile şi
instituţiile de pe întreg teritoriul statului, denumite şi acte de putere.
Spre exemplu în monarhiile absolute puterea era
exercitatã pe principiile stricte de centralizare pentru ca monarhul
sã controleze direct sau prin aparatul sãu specializat pe funcţionarii
administrativi şi modul în care i se respectã deciziile. Centralizarea a
fost reazemul absolutismului monarhic.
Intr-un stat democratic centralizat, aparatul central statal
reprezintã de fapt întreaga naţiune servind interesele generale ale
acesteia, şi nu ale unei singure persoane, respectiv monarhului.2)
Statul centralizat a fost susţinut nu numai de factorii
politici şi juridici, ci şi de cei economici deoarece reglementãrile
locale împiedicã relaţiile economico-financiare, comerciale, necesare
dezvoltãrii economiei de piaţã. Centralizarea nu exclude însã
crearea la nivel local a unui aparat funcţionãresc, care faciliteazã
raporturile centrului cu cei administraţi. In acest caz aparatul local
este supus controlului ierarhic al centrului.
Practica a dovedit cã o structurã statalã unitarã conceputã
pe metodele stricte de centralizare, nu are eficienţa necesarã în
condiţiile statului modern. Astfel într-un stat modern, nu se poate
concepe cã membrii guvernului pot sã cunoascã şi satisfacã
interesele locale în foarte bune condiţii. Ar fi o sufocare a guvernului
sã i se pretindã cunoaşterea şi rezolvarea intereselor publice locale.
Ca urmare, sunt necesare autoritãţii locale care au un dublul rol:
-sunt intermediari între guvern şi populaţie;
-cunosc şi se ocupã şi de rezolvarea intereselor publice
locale, fiind responsabili în faţa celor care îi aleg pe plan local.
Aceasta presupune într-un stat unitar o anumitã
autonomie respectiv numai administrativã şi limitatã de lege.
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit Constitutionnel ei Institutions Politiques, Cujas, Paris, 1973,
p.100-102
2)
Charles Debbasch. Science administrative. Administration publique. Dalloz, Paris,
1989,p.98
67
Din punct de vedere legislativ şi judecatoresc, nu se poate
vorbi de vreo autonomie localã, legile fiind unice în elaborare,
executare şi ca fundament al judecãţii.
Intr-adevãr activitatea judecãtoreascã se desfãşoarã şi
prin autoritãţi locale (tribunale judeţene şi judecãtorii), dar judecata
se face numai dupã aceleaşi legi peste tot existând controlul
judecãtoresc pe trei trepte de jurisdicţie: fond, apel şi recurs, care se
exercitã inclusiv de autoritatea supremã judecãtoreascã.
In vederea satisfacerii intereselor locale, cu respectarea
legilor, se foloseşte principiul desconcentrãrii şi descentralizãrii
la organizarea şi funcţionarea statului unitar.
a) Desconcentrarea
Desconcentrarea constã în delegarea unor atribuţii ale
puterii centrale unor autoritãţi locale, numite de puterea centralã ca
reprezentanţi ai guvernului în teritoriu. Astfel prefecţii sunt
reprezentanţi ai guvernului în teritoriu însãrcinaţi sã:
-asigure respectarea legii şi a actelor normative emise de
Guvern, pe raza de competenţã a prefecturii; deci, vizeazã
realizarea intereselor naţionale în teritoriu;
-exercite controlul cu privire la legalitatea actelor
administrative emise de autoritãţile publice locale;
-conducã serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi altele prevãzute de lege, care diferã de la un stat la
altul.
Avantajul desconcentrãrii constã, între altele în faptul
cã agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realitãţile
politice, economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii putând
sã ia astfel decizii operative şi eficiente1). Prefecţii se aflã sub
autoritatea guvernului şi controlul ierarhic al acestuia. De
menţionat cã, prefecţii trebuie sã respecte legea. Socotim cã prin
Ordonanţa nr. 22/1997 a Guvernului Victor Ciorbea, se introdusese
în Legea administraţiei publice locale o dispoziţie cel puţin
criticabilã, ca sã nu zicem contrarã principiului legalitãţii, respectiv
cã prefecţii sunt obligaţi sã înfãptuiascã "Programul politic al
Guvernului". Or când Programul politic al Guvernului contravine
legii, prefectul trebuie sã respecte legea şi nu programul aşa cum
prevedea Ordonanţa sus citatã. Programul politic al Guvernului nu
creeazã drepturi şi obligaţii juridice, decât dacã o iniţiativã
68
legislativã a Guvernului, prin care se prevede reglementãri conform
programului acestuia, este transformatã în lege de Parlament şi
promulgatã de Preşedinte. Or în astfel de situaţie, drepturile şi
obligaţiile juridice izvorãsc din legea respectivã, nu din Programul
politic al Guvernului.
b) Descentralizarea
Principiului centralizãrii i s-a adus, pe lângã
desconcentrare un corectiv principal descentralizarea, care constã
în posibilitatea recunoscutã de puterea centralã colectivitãţilor
locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite
acte ___________________________
1)
A se vedea Legea administraţiei publice locale. Legea nr.69/1991,
M.O.nr.79/18.04.1996
sau decizii, fãrã a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere
aprobarea acestuia. Astfel autoritãţile publice locale, respectiv
primarii şi consiliile locale beneficiazã de o anumitã independenţã
faţã de puterea centralã şi acţioneazã în mod autonom, principiu
al cãrui temei constã în aceea cã nu sunt numite de puterea
centralã ci alese de colectivitãţile locale.
Descentralizarea este reglementatã în aşa fel încât sã nu
fie în contradicţie cu centralizarea şi nu are legãturã cu principiile
statului federal. Autoritãţile
descentralizate sunt autoritãţile administraţiei publice locale, care
nu sunt subordonate la centru, fiind autonome, respectiv: Consiliile
judeţene, municipale, orãşeneşti, comunale.
Descentralizarea are la bazã principiul potrivit cãruia cei
guvernaţii îşi cunosc mai bine interesele şi-şi gestioneazã cu mai
multã eficienţã resursele ce li se alocã şi cele create pe plan
local, prin autoritãţile alese la nivelul judeţului sau localitãţii.
Desconcentrarea serviciilor publice ale ministerelor diferã
de descentralizare şi este un alt principiu al Statului unitar, care
înseamnã cã pe plan local se înfiinţeazã servicii publice care sunt
doar tutelate de ministere. De exemplu: Ministerul Sãnãtãţii,
Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul de Interne etc. înfiinţeazã
la nivelul judeţelor servicii publice, denumite inspectorate.
Conceptul de serviciu public are douã sensuri: primul de
activitate cât şi al doilea de organism. Prin Serviciul public1)
înţelegem acea activitate desfãşuratã în regim de drept public, în
scopul satisfacerii, continue şi permanente, a intereselor generale,
69
naţionale şi locale, desfãşuratã de o structurã organizatoricã special
înfiinţatã prin lege sau pe baza legii, de cãtre stat, judeţ, municipiu,
oraş şi comunã, investitã cu o anumitã competenţã, dotatã cu
mijloace materiale şi bãneşti şi încadratã cu personal de
specialitate, cu regim de funcţionar public. Serviciile publice pot fi
de trei feluri: legislativ, judecãtoresc şi administrativ.
Si autoritãţile publice locale au servicii publice
descentralizate pe care le gestioneazã, le înfiinţeazã în raport de
interesele locale pe care le servesc, servicii prin care se realizeazã
autonomia administrativã localã.
c) Autonomia administrativã localã

Este un principiu (în consens cu descentralizarea) dupã
care funcţioneazã numai autoritãţile publice locale respectiv
consiliile locale şi primarii, şi se caracterizeazã prin aceea cã:
-exclude autonomia legislativã şi judecãtoreascã;
-autonomia administrativã este stabilitã şi reglementatã
de legiuitor care este unic la nivel central; stabilirea acesteia în
afara legii, vizeazã unitatea statului;
____________________
1)
A se vedea pe larg V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global
Lex. Bucureşti, 2000, p.86-100
-autonomia administrativã se exercitã numai în limitele
legii;
-autonomia administrativã urmãreşte satisfacerea
intereselor generale locale;
-autoritãţile administraţiei publice locale sunt subordonate
numai legii; de exemplu primarul nu are un şef care sã-l controleze
şi sancţioneze disciplinar;
-controlul asupra autoritãţilor administraţiei publice locale,
este limitat fiind numai "de legalitate", denumit "control de tutelã";
autoritãţile tutelare nu se substituie autoritãţilor tutelate; acesta se
exercitã de prefect prin intermediul justiţiei;
-presupune autonomie funcţionalã şi autonomie teritorialã
(dar numai în domeniul administraţiei , adicã al organizãrii executãrii
şi executarea în concret a legii).
Avantajele descentralizãrii sunt:
70
-autoritãţile locale autonome administrativ, cunosc mai
bine decât cele centrale, interesele colectivitãţii locale, mijloacele şi
modalitãţile de satisfacere a acestora;
-autoritãţile locale sunt alese de cei care îi servesc,
respectiv colectivitatea localã, pentru care probabilitatea de a se
înşela asupra lor este cea mai micã, putându-i sancţiona prin
nerealegere sau prin referendum;
-autoadministrarea limitatã şi-a dovedit eficienţa;
-este un rezultat al aplicãrii eficiente a principiului
separaţiei puterilor;
-permit valorificarea iniţiativei locale în raport de
specificul local.
Neajunsurile descentralizãrii s-au dovedit a fi:
-cele douã forme ale descentralizãrii au uneori, ca
rezultat, apariţia unui angrenaj birocratic cu funcţionare greoaie
(mulţi funcţionari, formulare complicate, o specializare îngustã a
funcţionarilor ş.a.) agravatã de creşterea complexitãţii activitãţii
statale;
-descentralizarea poate fi compromisã de un personal
administrativ incompetent ales sau numit pe "plan local";
-sãvârşirea unor abuzuri grave de cãtre funcţionarii cãrora
li s-au încredinţat prerogative de conducere administrativã pe plan
local şi care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru, iar
formele de control cetãţenesc au uneori caracter formal (dacã
existã) sunt coruptibile ori nu sunt eficiente; spre exemplu pentru un
primar indolent, beţiv, incompetent etc., nu existã un şef care pânã
la alegerile locale sã-l sancţioneze pentru abaterile sale, aspect ce
poate influenţa serios eficienţa sa;
-pe de altã parte, autonomia poate fi o sursã de conflicte
economice, sociale, religioase, culturale între unitãţile cãrora li s-a
acordat autonomie sau între cele care beneficiazã de autonomie şi
cele car nu au cãpãtat autonomie;
-poate apãrea tendinţa unor unitãţi administativ-teritoriale
autonome de a se desprinde de statul unitar1), tendinţã ce se poate
transforma într-o sursã de conflicte, cu implicaţii deosebite.
___________________________
1)
Charles Cadoux, op. cit. p. 105-106
3. Statul unitar complex
71
Statul unitar complex este statul care fãrã a pierde
unitatea sa de structurã, prezintã în acelaşi timp, mari diversitãţi
locale administrative, de legislaţie, chiar de jurisdicţie, datoritã
cãrora în interiorul sãu sunt pãstrate enclave istorice având
particularitãţi de dezvoltare politicã socialã, economicã şi juridicã.
Intre autoritatea centralã şi particularitãţile locale se pãstreazã un
echilibru care asigurã funcţionalitatea conducerii sociale. In practicã
sunt considerate state unitare complexe "uniunea încorporatã" şi
regionalismul".
Uniunea încorporatã este un stat caracterizat prin
unitatea puterii centrale în interiorul cãreia existã o diversitate de
legislaţii, corespunzând unei diversitãţi de populaţii şi teritorii
"încorporate" statului. In aceastã situaţie existã un singur
parlament dar acesta voteazã legi deosebite pentru populaţii
distincte şi regiuni distincte.
Astfel Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este
un stat unitar (o uniune încorporatã) în care regimul legislativ nu
este uniform pentru toate regiunile (Anglia, Tara Galilor, Scoţia,
Irlanda de Nord).
La baza formãrii uniunilor încorporate se aflã factorii
istorici. In cazul Marii Britanii,cucerirea de teritorii şi încorporarea lor
de cãtre Coroana Statului englez nu a eliminat particularitãţile
populaţiilor cucerite (Tara Galilor în 1536, Scoţia 1707, Irlanda 1800-
1921).
Dupã prãbuşirea sistemului colonial, unele teritorii au
rãmas sub autoritatea metropolei.
Statul francez de pildã, încorporeazã unele teritorii sau
departamente situate "peste mãri". Astfel, potrivit art. 74 din
Constituţia Franţei, teritoriile de peste mãri ale Republicii au o
organizare particularã, corespunzãtoare propriilor interese în
ansamblul intereselor Republicii Franceze. Aceastã organizare
este definitã şi modificatã prin lege dupã consultarea adunãrilor
teritoriale interesate.
Regionalismul exprimã o situaţie geograficã, politicã,
administrativã, lingvisticã, spiritualã cu rãdãcini istorice în
dezvoltarea unui stat unitar datoritã cãreia aceasta opteazã pentru
împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu
atribuirea unei autonomii de regulã, largã, unor colectivitãţi
1)
regionale . Adepţii regionalismului au invocat incapacitatea
72
structurilor politico-administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi
eficiente cererii unor forţe sociale de participare la guvernare, lipsa
voinţei politice a autoritãţilor centrale de a rãspunde necesitãţii de
redistribuire a puterii în favoarea unitãţilor administrative locale2).
Adversarii regionalismului au susţinut cã acesta ameninţã însãşi
unitatea statului şi cã este un factor de dezmembrare a acestuia.
____________
1)
Paul Negulescu. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 611-612
2)
României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în
Constituţia din 1952, care a durat pânã în anul 1968.
Practica a demonstrat cã regionalismul fãrã realismul
politic al factorilor de guvernare riscã sã ridice probleme nu şi sã le
rezolve.
Regionalismul presupune împletirea în acelaşi cadru
geografic, a unor interese generale cu particularitãţile etnice
lingvistice, tradiţii şi interese locale care pot fi însã şi multietnice.
Regionalismul devine politic, atunci când competenţele
regiunii depãşesc pe cele ale unei simple circumscripţii
administrative care beneficiazã de autonomie localã, respectiv într-
un cadru constituţional deţine puterea de a se autoguverna.
Este adevãrat cã regionalismul politic poate tinde spre
federalism. In Franţa şi Italia s-a considerat cã regionalismul
încurajeazã forţele centrifuge interesate în independenţa regiunilor
sau federalizarea statului. Potrivit lui Charles Cadoux,
Regionalismul politic presupune: atât autonomie
administrativã cât şi autonomie politicã, exceptând autonomia
legislativã judecãtoreascã şi militarã.
Unele state au introdus în legislaţia lor regionalismul
politic:
-Italia prin Constituţia din anul 1947, a statuat
regionalismul politic pentru Sicilia care are propriile instituţii de
guvernare, dar care funcţioneazã conform Constituţiei Italiei.
-In Belgia existã aşa-zisul "regionalism variabil"
respectiv din punct de vedere teritorial "regiunea Wallaria, regiunea
flamandã şi regiunea Bruxelles"; din punct de vedere lingvistic sunt
patru regiuni: de limba francezã; de limba germanã; bilingvã şi de
limbã neerlandezã; din punct de vedere cultural existã trei regiuni:
francezã, germanã şi neerlandezã.
Toate cele trei categorii de regionalism: politic, lingvistic
şi cultural sunt prevãzute în Constituţie, limitele geografice între ele
73
neputând sã fie modificate decât printr-o lege adoptatã cu o
majoritate specialã1).
4. Statul compus
Statul compus este un stat constituit din mai multe state.
Acesta este de regulã o formã artificialã, rezultatã din conjuncturi
politico-militare care îmbracã forma statului federal sau a uniunii
de state.
Statul federal este o asociaţie de state care decid în
mod liber, în virtutea suveranitãţii lor sã creeze organe comune,
cãrora le conferã numai o parte din competenţele lor, îndeosebi în
domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar.
Uniuni de state sunt atunci când douã sau mai multe
state se grupeazã pentru a forma o nouã entitate politicã distinctã şi
pentru a exercita în comun anumite activitãţi în special în
domeniul apãrãrii, finanţelor şi relaţiilor internaţionale.
In cadrul uniunii, fiecare stat membru îşi pãstreazã
personalitatea juridicã internã şi internaţionalã, dar acceptã
sã încredinţeze unui organ comun _________________________
1)
Marcel Prelot, Jean Boulouis Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz,
Paris, 1980, p.243-251
responsabilitatea luãrii deciziilor în domeniile stabilite prin actul
juridic (tratatul) ce consfinţeşte uniunea.
Uniunea de state este de douã feluri: uniunea
personalã şi uniunea realã.
Statele constituite într-o uniune personalã au în comun
instituţia şefului Statului, fiecare pãstrându-şi parlamentul şi
guvernul între care nu se stabilesc raporturi rezultate din actul de
unire. Exemplu: Anglia şi Regatul Hanovrei (1714-1837); Tãrile de
Jos şi Luxemburgul (1815-1890); Moldova şi Tara Româneascã
(1852-1862).
In uniunea realã, legãtura de asociere între statele
componente este mai puternicã; uniunea este condusã de acelaşi
monarh, statele componente îşi constituie organe comune care
exercitã în numele uniunii reale, suveranitatea statalã în domeniul
diplomaţiei, apãrãrii şi finanţelor.
Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat
component acţioneazã distinct unul faţã de celãlalt.
74
Exemplu de uniuni reale: Uniunea dintre Suedia şi
Norvegia (1815-1905); Uniunea dintre Austria şi Ungaria (1869-
1918); Moldova cu Tara Româneascã (1862-1864).
5. Confederaţiile de state
Este o asociaţie teoretic permanentã de state care
urmãreşte obiective identice, îndeosebi în domeniul relaţiilor
internaţionale şi al apãrãrii şi sunt legate prin angajamente
reciproce.
Aceasta are unul sau mai multe organe comune care
exercitã atribuţii în numele confederaţiei, însã fiecare stat membru
îşi pãstreazã suveranitatea sa internã, conform cadrului sãu
constituţional.
De asemenea, suveranitatea externã a fiecãrui stat
este exercitatã în numele confederaţiei de un organ comun -
Adunare, Dietã - care adoptã decizii în unanimitate.
Principiul unanimitãţii, riscã sã blocheze funcţionarea
Confederaţiei putând apãrea o anumitã instabilitate. In plus,
dreptul de retragere din federaţie, accentueazã şi mai mult
instabilitatea confederaţiei1).. Uneori confederaţiile se destramã sau
evolueazã cãtre un stat federal cum sunt S.U.A. şi Elveţia.
Motivele care determinã crearea uniunii de state sunt
diferite: conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie
politicã a unui stat; uniunea pe principii ideologice.
6. Statul federal
Statul federal este format din mai multe formaţiuni statale
care beneficiazã de autonomie în materie constituţionalã,
legislativã şi judecãtoreascã. In exterior ____________________________
1)
Charles Cadoux, op. cit. p. 114
numai statul federal are calitata de subiect de drept. Deci, Statul
federal, se prezintã ca o asociere de state care se supun, pe de o
parte, unei puteri centrale unice (puterea federalã) şi care, pe de
altã parte conservã o largã autonomie constituţionalã,
administrativã şi jurisdicţionalã. In S.U.A. Constituţia federalã se
impune tuturor constituţiilor celor 50 de state componente. Se
apreciazã cã sunt douã modalitãţi de constituire a federaţiilor: prin
integrarea mai multor state şi constituirea unor noi entitãţi statale;
prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea
împreunã cu teritoriul rãmas, a unei federaţii. Motivele statului
75
federal sunt: apãrarea comunã împotriva unei ameninţãri externe;
preocuparea de a asigura (prin integrare) o ordine socialã internã
stabilã, dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice,
particularitãţile geografice etc.
Trãsãturile caracteristice ale statului federal sunt:
-Unitatea pe plan internaţional; Statele membre ale
Statului federal nu au posibilitatea de a se manifesta juridic pe plan
internaţional, deosebindu-se de confederaţia de state ale cãrei
componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi în federaţie.
-Diversitatea constituţionalã şi judiciarã pe plan intern.
Fiecare stat federal are în mod normal propriul sãu sistem
constituţional, instituţiile sale guvernamentale, propria legislaţie,
sistemele sale de organizare judecãtoreascã. Aceastã varietate
genereazã evident o complexitate de raporturi juridice dar ea este
dovada autonomiei politice recunoscutã membrilor federaţiei;
-Supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre,
care asigurã stabilitatea şi menţinerea statului federal.
Organizarea competenţelor în statul federal
Federalismul veritabil se bazeazã pe douã principii
complementare: principiul autonomiei şi principiul participãrii:
Principiul autonomiei în statul federal presupune:
-autonomie în domeniul legislativ;
-autonomie în domeniul economic;
-autonomie în domeniul jurisdicţional;
-autonomie în domeniul administrativ.
Totuşi, autonomia în aceste domenii este limitatã prin
Constituţia statului federal. De asemenea, anumite atribuţii ale
statelor membre, chiar în interior sunt executate de statul federal
respectiv în domeniul: securitãţii naţionale, poliţiei, serviciilor
secrete, jurisdicţional etc.
In caz de conflict între autoritãţile centrale şi cele locale,
se apeleazã la justiţia federalã care le soluţioneazã.
Sunt folosite de regulã trei metode de împãrţire a
competenţelor între statele membre şi Statul federal astfel:
-în Constituţia Statului federal sunt prevãzute expres
competenţele exclusiv ale acestuia;
-precizarea numai a competenţelor atribuite statelor
membre rezultând astfel cã toate celelalte atribuţii sunt conferite în
principiu statului federal;
76
-stabilirea concomitentã prin Constituţie a sferelor de
atribuţii repartizate exclusiv statului federal cât şi cele ale statelor
membre.
Principiul participãrii
Este de esenţa statului federal, faptul cã statele membre
participã pe baze egale la elaborarea deciziilor aplicabile pe
teritoriul statului federal; este vorba de o egalitate politicã şi
juridicã indiferent de întinderea lor, de bogãţiile naturale şi
mãrimea numãrului populaţiei. De aici rezultã necesitatea creerii
unor organe federale, însãrcinate sã înfãptuiascã interesele comune,
inclusiv o constituţie federalã.
In ultimii ani, evoluţia federalismului se caracterizeazã
printr-un regres al principiului autonomiei, cât şi o alterare a
principiului participãrii, statele federale întãrindu-şi puterea faţã de
statele membre, deci o tendinţã de centralizare(Germania, de
exemplu). Creşterea puterii federale prin subvenţii economice
acordate pe plan local,
multiplicarea şi penetrarea serviciilor publice federale şi altele au
dus la creşterea rolului Statului federal în defavoarea statelor
membre (de exemplu în Statele Unite ale Americii)..
7. Forma de guvernãmânt
Aşa cum am arãtat, forma de guvernãmânt indicã
modul în care sunt constituite şi funcţioneazã organele supreme şi
este raportatã în principiu, la trãsãturile definitorii ale şefului de stat
şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Potrivit formei de
guvernãmânt, statele se împart în douã categorii: republici şi
monarhii.
Republica este acea formã de guvernãmânt în care
organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este ales, de
regulã, pentru o anumitã perioadã.
Republicile pot fi prezidenţiale sau parlamentare. In
republicile prezidenţiale, preşedintele este ales prin vot universal
direct şi secret; în republicile parlamentare, preşedintele este
ales de cãtre parlament.
Republica semi-prezidenţialã se caracterizeazã în
principal prin alegerea Preşedintelui prin vot universal direct şi prin
rãspundere politicã a guvernului faţã de parlament, de exemplu
România.
77
Monarhia este acea formã de guvernãmânt în care
organul care îndeplineşte atribuţiile de şef al statului este un
monarh care ocupã tronul fie prin alocarea pe viaţã fie prin
succesiune ereditarã.
Monarhia poate fi: absolutã, adicã monarhul este
singurul organ suprem în stat şi limitatã sau constituţionalã,
adicã atunci când alãturi de şeful statului sunt şi alte organe care
exercitã puterea - parlamentul, guvernul şi primul-ministru.
In monarhia constituţionalã prerogativele monarhului
sunt restrânse, iar guvernul este emanaţia parlamentului şi deţine
puteri sporite (de exemplu în Anglia).
Monarhia dualistã se deosebeşte de cea constituţionalã
prin faptul cã guvernul este numit de monarh şi subordonat
acestuia. Puterile monarhului sunt însã limitate prin atribuţiile
conferite parlamentului.

-Deosebirea dintre desconcentrare şi descentralizare;
-Avantajele şi dezavantajele aplicãrii principiului
autonomiei administrative locale;
-Deosebirea dintre controlul de legalitate şi controlul de
oportunitate, precum şi între controlul ierarhic şi controlul de tutelã
administrativã;
-Despre legitimitatea puterii de stat;
-Comparaţie între autonomia administrativã a autoritãţii
locale într-un stat unitar şi autonomia administraţiei locale într-un
stat federal.
BIBLIOGRAFIE
-Ion Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ed. Actami,

Bucureşti,
1997, p. 10-1; 28-29; 129-137
-Tudor Drãganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Târgu
Mureş, 1993,
78
p.114-142
-Ion Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I, Ed.
EUROPA
NOVA, p.130-161
-Paul Negulescu -Tratat de drept administrativ, Bucureşti, vol. I,
p. 609-615
-Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I,
Ed. Lumina Lex,
79
CAPITOLUL IV
ROLUL SI FUNCTIILE STATULUI.
FORMELE ORGANIZARII POLITICE
ALE POPORULUI. PARTIDELE POLITICE.
ASOCIATII SI ORGANIZATII SINDICALE.
GRUPURILE DE PRESIUNE
A. Statul şi interesele sociale generale
Rolul statului constã, în principiu, în asigurarea,

apãrarea şi promovarea prin mijloacele prevãzute în Constituţie şi
în celelalte legi a interesului general a interesului public a
binelui comun inclusiv a interesului individual. Dar, statul este un
instrument special şi specializat al poporului în primul rând
pentru satisfacerea interesului general. Din nefericire înţelesul
interesului general diferã de la un stat la altul, în raport de
caracterul statului şi de cât de fidel reprezintã acesta interesul
poporului ca deţinãtor al puterii politice. In principiu, interesul
general reprezintã sinteza calitativã a intereselor politice,
economice, religioase, etnice sau naţionale ale poporului
privite în integralitatea lor1). Dupã M. Vãraru, interesele
generale sunt acele trebuinţe, care ridicându-se mai presus de
orice consideraţii locale sau regionale, sunt absolut comune
pentru toţi locuitorii unei ţãri şi pentru toatã întinderea
teritoriului sãu2). A lovi într-un stat democrat înseamnã a lovi în
interesul general, însã a lovi într-un stat abuziv, stat alienat de
menirea sa, înseamnã a apãra interesul general. Pe de altã parte
Statul trebuie sã asigure toate condiţiile necesare realizãrii
intereselor individuale atât în raporturile individ-individ, cât şi
individ-stat.
1. Criterii de delimitare a funcţiilor statului

In înfãptuirea interesului general, statul trebuie sã asigure
ca acelaşi gen de activitate sã se desfãşoare în mod repetat, dar în
condiţii superioare de eficienţã, de organisme specializate,
potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite. Aceste
activitãţi se regrupeazã şi se deruleazã în cadrul diferitelor funcţii
80
ale statului, a cãror analizã nu poate fi fãcutã decât pornindu-se de
la douã criterii specifice: criteriul material şi criteriul formal.
Criteriul material vizeazã conţinutul şi natura
activitãţii care constituie substanţa funcţiei statului. Deşi este
criticat acest criteriu socotim cã prezintã interes.
___________________________
1)
A se vedea V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.2000,
p.152
2)
M. Vãraru. Tratat de drept administrativ român. Bucureşti, Editura Librãriei Socec,
1928, p.300
In vederea satisfacerii necesitãţilor de ordin general se

stabilesc anumite scopuri şi activitãţile necesare pentru atingerea
acestora. Criteriile de eficienţã impun gruparea anumitor
activitãţi, sub forma unor funcţii. Aceste activitãţi sunt formate
din drepturi şi obligaţii juridice, care au o anumitã specificitate
presupun o anumitã calificare, caracteristici etc., care necesitã o
anumitã organizare, eficientizare, procedura specialã de
reglementare, organe speciale de executare etc.
Astfel, activitatea legislativã (al cãrui scop este
reglementarea relaţiilor sociale conform voinţei poporului)
presupune un conţinut şi o naturã specificã respectiv, activitatea
specificã de elaborarea legii dupã anumite reguli de cãtre un organ
special numai legiuitor. Un alt scop, conţinut şi o altã naturã o are
activitatea de organizare a executãrii şi executarea în
concret a legii de cãtre alte organe, respectiv organele
administraţiei publice. Simpla existenţã a legii, nu-i suficientã, dacã
nu este şi executatã, aplicatã. La fel putem spune şi despre
activitatea judecãtoreascã, al cãrui specific este soluţionarea
dupã principii specifice şi conforme legii a litigiilor civile,
comerciale, administrative de muncã, fiscale, penale etc.
atunci când acestea apar, în activitatea de executare şi respectare
alegii. Tot din punct de vedere al criteriului material, se pot deosebi
activitãţile externe ale statului, precum şi activitãţile
economice etc. care au un alt scop conţinut şi o altã naturã.
Criteriul material vizând conţinutul nu se confundã cu
caracterul juridic1), care priveşte forma, deoarece toatã activitatea
statalã nu poate fi decât juridicã.
Criteriul formal, presupune a ţine seama de specificul
autoritãţii care efectueazã activitatea statalã, cât şi forma actelor
emise de acestea. Acest criteriu ţine deci de forma datã atât
81
organului care trebuie sã desfãşoare activitate, precum şi forma
pe care trebuie sã o îmbrace activitatea statalã. Spre exemplu,
autoritatea care elaboreazã legea, trebuie sã fie cea mai
reprezentativã pentru popor, membrii acesteia sã fie aleşii
poporului, autoritate care trebuie sã funcţioneze dupã anumite
reguli, încât sã exprime voinţa poporului în actele pe care le emite
respectiv, legile. De asemenea, pentru ca voinţa poporului sã devinã
general obligatorie, trebuie sã se exprime în anumite forme şi dupã
anumite proceduri, specifice numai legii, care este o regulã de
maximã generalitate, obligatorie pentru toţi, garantatã şi
asiguratã prin forţa de constrângere a Statului. Ca atare, într-
un stat pentru cunoaşterea voinţei poporului, asigurarea manifestãrii
şi instituţionalizarea acesteia, se foloseşte un anumit gen de
activitãţi
_________________________
1) Spunem cã o activitate are caracter juridic, atunci când aceasta se desfãşoarã dupã
acele norme (juridice) a cãror respectare este asiguratã şi garantatã prin forţa de
constrângere a statului.
specifice ce ţin de instituţionalizarea Parlamentului ca organ

legiuitor1)-şi activitatea legislativã a acestuia. In acest sens, putem
spune cã activitatea legislativã este o funcţie a statului. Dar
simpla existenţã a legilor, fãrã organizarea executãrii acestora, nu
duce la realizarea interesului general şi individual conform menirii
statului. Ca urmare, sunt necesare organe specializate, precum şi
activitãţi specifice bine reglementate şi delimitate pentru
organizarea executãrii şi excutarea în concret a legii. Acestea
sunt autoritãţile administrative, iar activitatea acestora se
cheamã activitate administrativã, ceea ce constituie funcţia
administrativã.
Astfel şi din punct de vedere al criteriului formal
activitatea statului poate fi clasificatã pe funcţii ale statului.
Pentru aceste funcţii ale statului se concep şi se organizeazã
anumite autoritãţi dupã principii şi reguli specifice: autoritatea
legislativã, autoritãţi ale administraţiei publice, autoritãţi
judecãtoreşti, autoritãţi centrale autonome etc. De asemenea,
forma pe care trebuie sã o îmbrace activitatea statului diferã, dupã
importanţa activitãţii respective, precum şi puterea regulilor care o
guverneazã. Exemplu: legea este un act al activitãţii statale, cu
anumite caracteristice: se elaboreazã numai de Parlament, trebuie
82
sã exprime voinţa poporului, este general obligatorie, iar
respectarea acesteia se asigurã prin forţa de constrângere; de
asemenea, poate fi abrogatã sau modificatã, numai de autoritatea
legiuitoare şi poate fi declaratã ca neconstituţionalã numai de
Curtea Constituţionalã. Pe de altã parte, un act administrativ
normativ, se emite numai de autoritãţile administrative prevãzute
de lege (Preşedinte, Guvern, ministru, Consiliul Judeţean, primar
etc.); acesta poate fi revocat, modificat sau abrogat de autoritatea
emitentã, autoritatea ierarhic superioarã a acesteia, precum şi prin
lege. Un act al autoritãţii administrative, dacã este ilegal poate fi
anulat şi de instanţã de judecatã dupã o procedurã specialã
denumitã procedura contenciosului administrativ.
In general prin funcţie a statului se înţelege un
complex de drepturi şi obligaţii, atribuţii constituite dupã un
scop, mijloace şi o naturã comunã stabilite de lege şi
realizate de o autoritate statalã specialã şi specializatã
potrivit unei anumite competente2).
_______________________________
1)
Parlamentul trebuie sã fie constituit nu numai din organ special, dar şi specializat.
Caracterul special trebuie sã constea în modul de înfiinţare şi funcţionare, mod care sã
asigure exprimarea voinţei poporului de cãtre aceştia. Caracterul specializat trebuie
asigurat de nivelul de pregãtire al parlamentarilor şi consilierilor, experţilor acestora, în
domeniile de reglementare a legii.
2)
A se vedea V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex.
Bucureşti, 2000, p.100-128
2. Clasificarea funcţiilor statului

Dupã unii autori, statul ar avea trei funcţii, respectiv:
a)funcţia legislativã; b)funcţia executivã sau administrativã şi
c)funcţia jurisdicţionalã1). Dupã alţi autori, statul ar avea patru
funcţii: legislativã; executivã sau guvernamentalã;
2)
administrativã şi judecãtoreascã .
Separarea funcţiei executive în douã funcţii este în
principal motivatã de modernizarea şi tehnicizarea funcţiei pur
administrative, ceea ce justificã pe deplin calificarea acesteia ca o
funcţie propriu-zisã. Importanţa deciziilor cu caracter administrativ
în viaţa cotidianã, diversificarea tehnicilor administrative şi
constatãrile "ştiinţei administraţiei" întãresc acest punct de vedere.
Intr-o asemenea concepţie, administraţia (funcţia administrativã) ar
reveni guvernului, iar funcţia executivã ar reveni şefului statului, iar
în unele situaţii primului-ministru. De observat cã o lege votatã de
83
Parlament nu poate intra în vigoare potrivit Constituţiei României,
dacã nu este promulgatã de Preşedinte - şeful statului - prin decret
prezidenţial. Prin decretul de promulgare al unei legi se:
-investeşte legea respectivã cu putere executorie,
adicã cu obligativitatea ergo omnes a executãrii şi respectãrii ei:
-se dispune tuturor autoritãţilor cu atribuţii în cauzã sã
treacã imediat la organizarea şi executarea legii.
Prin publicarea legii şi a decretului de promulgare:
-legea intrã în vigoare, adicã devine obligatorie de
cunoscut şi de respectat pentru toţi, începând sã producã efecte
juridice;
-autoritãţile competente sunt obligate sã organizeze
executarea de regulã imediat a legii în cauzã şi sã o execute în mod
concret3).
a) Funcţia legislativã, constã în adoptarea de cãtre Parlament a

unor reguli conform voinţei poporului - obligatorii pe teritoriul
statului şi pentru orice persoanã fizicã, juridicã inclusiv autoritãţile
publice şi Statul.
Aşa cum am arãtat, la un curs anterior, existã o ierarhie
a legilor, în raport de puterea reprezentativã a autoritãţii care o
adoptã. Constituţia se adoptã de Adunarea Constituantã şi se
aprobã prin referendum popular; legea organicã se aprobã de
majoritatea calificatã a Parlamentului, iar legea ordinarã de
cãtre majoritatea simplã a Parlamentului.
_________________________
1)
Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 24-25
2)
Charles Debbasch şi alţii, op. cit. p. 85
3)
Atunci când legiuitorul apreciazã cã pentru cunoaşterea legii, organizarea executãrii
acesteia este necesarã o perioadã de timp de la publicare, atunci stabileşte în mod
expres un termen rezonabil, de când începe sã intre în vigoare. De exemplu,
Ordonanţa nr. 37/1999 privind introducerea impozitului pe venitul global, deşi a fost
publicatã în Monitorul Oficial la 31.08.1999 intrã în vigoare la 01.01.2000, fiind timp
pentru procurarea logisticii, cunoaşterea legii de cãtre populaţie şi în special de cei
care au obligaţii în acest sens.
Legea reglementeazã de regulã situaţii generale,
impersonale şi rareori doar un singur caz, cum ar fi Legea privind
expropierea unui teren pentru cauzã de utilitate publicã sau Legea
privind ratificarea unei convenţii ori tratat.
Funcţia legislativã exercitatã de un organism specializat în
mod exclusiv, a ridicat încã de la bun început (avem în vedere
84
îndeosebi secolul al XVIII-lea când s-a conturat necesitatea codificãrii
cutumei constituţionale) problema evitãrii hegemoniei corpului
legiuitor asupra celorlalte organisme de guvernare şi chiar a
naţiunii. Un Parlament omnipotent, neconstrâns, de o altã putere ar
fi putut devenii discreţionar, înlocuind tirania monarhului absolut cu
propria tiranie. In condiţiile în care Parlamentul îşi revendicã puterea
de la popor, acesta fiind suveran ar fi fost foarte uşor ca forul
legislativ sã fi pretins o poziţie dominantã în raport cu celelalte
instituţii de guvernare. O asemenea posibilitate ar fi rãsturnat însãşi
scopul fundamental al Parlamentului ca instituţie reprezentativã a
intereselor poporului, respectiv înlãturarea absolutismului monarhic.
In acest sens, principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc, reglementeazã în mod
corespunzãtor aceastã problemã, aşa cum am arãtat în capitolul
anterior, când am tratat acest principiu.
In principiu funcţia legislativã este exercitatã numai de
Parlament. In mod excepţional este admis ca în anumite limite în
timp, spaţiu şi domeniu, Guvernul sã fie abilitat de Parlament sã
desfãşoare o activitate legislativã prin instituţiile juridice ale
Ordonanţei de urgenţã sau al Ordonanţei ordinare. Aceastã
posibilitate este reglementatã expres în Constituţia României în art.
114. Activitatea legislativã a Guvernului este de excepţie,
provizorie, pe problema sau cazul în care a fost abilitat de
Parlament astfel:
-pe timpul vacanţei parlamentare Guvernul este abilitat sã
emitã Ordonanţe în domenii şi probleme limitativ prevãzute în legea
de abilitare datã de Parlament; prin legea de abilitare se
împuterniceşte Guvernul sã emitã ordonanţe pe timpul vacanţei
parlamentare şi numai în anumite domenii şi probleme ce nu suferã
amânare pânã la terminarea vacanţei parlamentare;
-în caz de urgenţã1), Guvernul emite Ordonanţe de
urgenţã oricând şi în orice domeniu cu excepţia celui rezervat
Constituantei;
-aceste ordonanţe ale Guvernului produc efecte juridice
numai pânã în momentul aprobãrii sau respingerii de
Parlament.
b) Funcţia executivã
Aşa cum s-a subliniat în doctrinã Guvernul deţine o
"putere de reglementare2) care constã în puterea acestuia de a:
85
_____________
1)
Spre exemplu, în cazul Ordonanţei de Urgenţã prin care s-a reglementat starea de
asediu, datã în condiţiile mişcãrii greviste din Valea Jiului.
2)
Puterea reglementarã a Guvernului se referã numai la actele administrative emise de
Guvern respectiv hotãrâri, regulamente, nu şi la Ordonanţe.
-emite acte normative date în executarea legilor;
-emite acte normative care reglementeazã relaţiile
sociale din domeniile care nu sunt rezervate legiuitorului şi
într-un mod care sã nu contravinã legii.
Funcţia executivã, constã în activitatea specialã de
asigurare şi organizare a executãrii legilor şi de asemenea, în
adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi
administrare pe plan central şi local. De exemplu problema restituirii
locuinţelor este reglementatã prin Legea nr. 112/1995, prin care se
prevãd cazurile de restituire şi principiile care guverneazã concret
aceastã activitate, însã modul concret de restituire, respectiv
procedura, de organizare şi funcţionare a comisiilor judeţene,
precum şi activitatea acestora este stabilitã prin norme
metodologice aprobate prin hotãrâre de Guvern. Normele de
aplicare a legilor sunt date de regulã de Guvern, iar în alte cazuri şi
de alte autoritãţi ale administraţiei publice, când sunt abilitate prin
lege. Este cazul Bãncii Naţionale a României, care emite norme în
aplicarea unor legi, aşa cum sunt Normele nr. 7/1994 date în
aplicarea Legii nr. 59/1934. Actele emise în realizarea funcţiei
executive sunt extrem de diverese (administraţia generalã a ţãrii;
diplomaţie, gestiune financiarã, adicã acte de organizare a
executãrii şi executarea în concretã a legii).
Toate aceste acte administrative sunt subordonate legii şi
Constituţiei, începând cu hotãrârea de Guvern şi ordinele,
instrucţiunile, normele metodologice ale ministerelor şi terminând
cu decizia primarului comunal sau procesul verbal de contravenţie
întocmite de agentul de poliţie. Actele executive sunt fie individuale
fie normative. In sistemul Constituţional francez, exista o ierarhie a
actelor administrative numite şi regulamente, astfel: decrete;
hotãrâri ministeriale; diferite alte hotãrâri, decizii şi rezoluţii.
c) Funcţia jurisdicţionalã1)
Un stat de drept este de neconceput fãrã funcţia
jurisdicţionalã. Lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi
nedreptate2). Dacã o viaţã socialã normalã trebuie sã se desfãşoare
86
potrivit Constituţiei şi legilor în vigoare, în mod firesc trebuie sã
existe o funcţie şi respectiv un sistem de autoritãţi care atunci când
legile sunt încãlcate sã restabileascã situaţia de fapt şi de
drept şi sã aplice dupã caz corecţiile necesare. Aceastã funcţie
jurisdicţionalã a statului este încredinţatã unor autoritãţi
independente şi imparţiale, respectiv instanţele Constituţionale şi
instanţele judecãtoreşti. Actul de justiţie poate fi înfãptuit în
___________________________
1)
Conceptul de "jurisdicţional" include noţiunea de judiciar pe lângã alte jurisdicţii
astfel putem vorbii de jurisdicţii civile,penale, comerciale, administrative,
constituţionale, de drept al muncii etc.
2)
I. Muraru, op. cit. p. 458
bune condiţiuni numai de "al treilea" care este neutru,
imparţial, neimplicat în vreun fel în cauzã. Cãci nimeni nu
trebuie sã-şi facã dreptate singur pentru cã atunci ar avea dreptate
numai cei mai puternici. De aceea, dreptatea trebuie împãrţitã
de autoritãţi neutre, specializate, în mod egal pentru cei
slabi cât şi pentru cei puternici.
Conceputã astfel, ca o funcţie realizatã independent
şi imparţial, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate în care
oamenii cred şi trebuie sã creadã cã îi poate apãra atunci când
drepturile şi interesele legitime sunt încãlcate, ca similarul dreptãţii
triumfãtoare1). Fiat justiţia pereat mundus (justiţia sã-şi urmeze
cursul ei chiar dacã lumea ar fi sã piarã) este dictonul preferat în
legãturã cu justiţia. Semnificaţia acestui dicton este aceea cã
precum veşnica dreptate a Dumnezeirii e neclintitã în fermitatea ei,
dezvãluindu-se în orice condiţii, chiar ale prãbuşirii întregii lumi, tot
aşa judecãtorul care se ocupã de un anume caz trebuie sã-l ducã la
bun sfârşit şi sã-l rezolve dupã cum îl îndeamnã ştiinţa şi conştiinţa2)
chiar dacã între timp ar venii sfârşitul lumii cu toate grozãviile sale.
Fac obiectul jurisdicţiilor litigiile dintre persoane fizice,
dintre acestea şi persoanele juridice civile sau de drept public, ori
dintre acestea şi autoritãţile publice. Soluţionarea litigiilor se face în
cadrul unui proces, dupã anumite reguli prin acte numite hotãrâri
judecãtoreşti. Judecãtorul care înfãptuieşte justiţia cerutã, trebuie sã
afle adevãrul în procesul respectiv, pentru a identifica exact
încãlcarea legii, victimele, cauzalitatea, rãspunderea şi responsabilii.
Pentru ca justiţia sã-şi poatã înfãptuit misiunea, ea cunoaşte o
anumitã organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face
pe grade de jurisdicţie care presupune controlul în trepte pentru a
87
evita eroarea. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare a
judecãţii în fond dar şi în apel şi recurs, ca posibilitate de
îndreptare a erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele
în cauzã. Fondul se judecã de o instanţã, apelul de instanţa ierarhic
superioarã iar recursul de instanţã ierarhic superioarþ celei din apel.
In doctrina constituţionalã s-a exprimat şi opinia cã cele
trei funcţii ale statului ar fi:
a)funcţia de exercitare a suveranitãţii atât pe plan
intern (de exemplu: stabilirea ordinii juridice şi apãrarea ei prin
folosirea forţei publice), cât şi pe plan extern (stabilirea liniilor
generale ale politicii externe, colaborarea internaţionalã cu alte
State; participarea la organisme internaţionale, apãrarea teritoriului
naţional).
_____________________
1) I. Muraru, op. cit. p. 459

2) Potrivit Constituţiei judecãtorii se subordononã numai legii, deci hotãrârile lor
trebuie sã fie în baza şi în executarea legii şi nu conştiinţei lor care poate fi
subiectivã, influenţatã politic etc. De aceea orice hotãrâre judecãtoreascã trebuie sã
fie motivatã numai pe lege.
b)funcţia de orientare generalã a dezvoltãrii societãţii;
c)funcţia de promovare a progresului.
O altã analizã tipologicã a funcţiilor statului în doctrina
constituţionalã contemporanã distinge trei categorii de funcţii:
a)funcţii politice: menţinerea ordinii sociale interne şi
apãrarea teritoriului naţional, alte intervenţii ale statululi fiind
excluse; asigurarea programului economico-social:
b)funcţii juridice: legislativã, executivã şi jurisdicţionalã;
c)funcţii sociologice: constrângerea socialã; activitatea
de convingere a cetãţenilor în legãturã cu compatibilitatea între
interesele generale şi cele personale ş.a.
Se mai poate vorbi de atribuţiile esenţiale ale statului care
sunt de fapt monopoluri: monopolul apãrãrii şi al constrângerii
sociale (armata şi poliţia); menţinerea cadrului juridic; conducerea
relaţiilor internaţionale şi emiterea monedei naţionale.
B. Formele organizãrii politice a poporului: partidele

politice;
88
asociaţiile şi organizaţiile sindicale; grupurile de
presiune
1. Partidele politice:
"Statul exprimã colectivitatea în timp ce partidele
politice exprimã ideologiile şi interesele grupurilor sociale
care coexistã în cadrul naţiunii".1)
Procesul apariţiei partidelor politice trebuie privit în
strânsã corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci
cu ideea de reprezentare în viaţa publicã.
Partidele politice îşi au sorgintea încã din antichitate, însã,
acestea se impun în viaţa politicã, odatã cu apariţia
parlamentarismului, când burghezia, vãzând în acestea instrumente
de luptã împotriva feudalismului şi a absolutismului monarhic, ca şi
împotriva pretenţiilor nobilimii, le-a promovat pentru a-şi întãri
dominaţia.
"Conştientizând funcţia socialã a partidelor, burghezia şi-a
îmbrãcat interesele şi aspiraţiile de clasã într-o hainã ideologicã şi a
fãurit programe revoluţionare pentru a le impune prin formele luptei
parlamentare2)
___________________________
1)
Dimitri Georges Lavraff. Les partis politques en Afrique Noire. Press Universitaires de
France. Paris, 1970, p.101
2)
Cristian Ionescu, op. cit. p. 311
Partidele moderne s-au nãscut în paralel cu dezvoltarea

parlamentelor moderne, de fapt, au rezultat dinlãuntrul acestora, ca
fracţiuni sau aripi, constituind noi forme de control asupra
guvernanţilor şi o legãturã activã dintre guvernaţi şi
guvernanţi. Partidele politice în lupta pentru putere, contribuie
la realizarea puterii politice a poporului şi în mod deosebit a
controlului acestuia asupra puterii statale. Aceasta depinde de
gradul de culturã şi maturitate politicã a poporului, grad care
are un rol deosebit în prevenirea şi reducerea manipulãrii
maselor. Câştigarea electoratului precede câştigarea puterii statale
de cãtre un partid, putere care normal ar trebui sã se exercite
conform voinţei şi intereselor puterii politice a poporului.
Partidele politice active se manifestã ca forţe politice, iar
atunci când sunt şi parlamentare, participã şi influenţeazã actele
Parlamentului. In acest sens acţioneazã în primul rând partidele
89
politice care reprezentând majoritatea parlamentarã, urmãresc
elaborarea legilor în conformitate cu programele lor politice,
putându-se astfel realiza ca forţe politice. Pe de altã parte,
partidele politice din opoziţia parlamentarã participã la actele
Parlamentului în dublu sens, ceea ce implicã o responsabilitate
politicã, astfel:
-partidele din opoziţia parlamentarã dacã sunt active,
urmãresc interesele generale, vor avea o puternicã susţinere de
masã şi astfel în Parlament vor împiedica partidele de la putere sã
se îndepãrteze de "promisiunile electorale" cu care au câştigat
alegerile, precum şi sã "greşeascã" mai puţin;
-inactivitatea partidelor din opoziţia parlamentarã, poate
favoriza, abuzul de putere al majoritãţii parlamentare, în sensul
devierii acesteia de la programul electoral cu care a câştigat puterea
statalã, şi deci, de la interesele generale şi conducerea statului
pentru realizarea intereselor de grup ale membrilor partidelor
respective.
Unii autori includ în conceptul de forţe politice şi alte
organizaţii nonguvernamentale, cum sunt: sindicatele, organizaţii
ale minoritãţilor etnice, asociaţiile religioase, comitetele cetãţeneşti,
ligile culturale etc.1)
Credem cã ar fi mai corect sã socotim cã forţe politice
sunt numai partidele parlamentare, partide care indiferent dacã
sunt la putere sau în opoziţie, au o serie de drepturi recunoscute în
Constituţie şi legile date în baza acesteia, prin care participã mai
mult sau mai puţin la exercitarea puterii legislative. (art. 8, 37, 61 şi
altele din Constituţie). Ca atare, partidele politice neparlamentare
deşi fac politicã, socotim cã nu pot fi considerate ca adevãrate forţe
politice.
De asemenea, credem cã sindicatele nu pot fi considerate
forţe politice, ele fiind constituite nu pentru a face politicã, ci pentru
a apãra drepturile ___________________________
1)
Cristian Ionescu, op. cit., p. 312
şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor.(art. 9 din Constituţie). Folosirea mijloacelor legale
sindicale pentru scopuri politice, apare ca un abuz de putere, care
creazã disfuncţionalitãţi în viaţa politicã, statalã, economicã şi
socialã.
90
Aceasta nu înseamnã cã celelalte organizaţii
nonguvernamentale (partidele politice neparlamentare, sindicatele,
asociaţiile religioase, culturale etc.) nu au libertate de exprimare şi
respectiv de a critica politica şi puterea de stat.
Insã, de la a critica şi pânã la a pretinde pe alte cãi decât cele
legale, mãsuri în structura organelor statului (schimbarea
guvernului, a preşedintelui, a unui ministru etc.) este distanţã mare.
Este adevãrat cererea schimbãrii unor funcţionari publici, nu poate fi
interzisã, dar o astfel de cerere nu poate fi obligatorie, deci,
producãtoare de efecte juridice.
Potrivit lui Edmund Burke, gânditor englez, un partid
politic este "un corp de oameni animaţi de un principiu particular,
asupra cãruia sunt de acord pentru a promova prin efortul lor,
interesul naţional"1). Aceatã definiţie este discutabilã, având în
vedere raportul dintre interesele membrilor de partid şi interesul
naţional, care diferã de la un partid la altul. Dupã Dimitrie Gusti
"partidul politic este o asociaţie liberã de cetãţeni uniţi în mod
permanent prin interese şi idei comune, de caracter general,
asociaţie ce urmãreşte, în plinã luminã publicã, a ajunge la puterea
de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social".2)
Dupã prof. I. Muraru partidele politice sunt formaţiuni
mai mult sau mai puţin durabile care sunt constituite şi
funcţioneazã în scopul de a cuceri sau conserva puterea, pe
baza unui program ideologic şi urmând o strategie elaboratã.3)
Prin urmare, trãsãturile partidelor politice sunt:
a)formaţiuni constituite ca o organizaţie a unor adepţi
(membri) structuratã pe criterii teritoriale şi ierarhice, care
funcţioneazã pe baza unor norme proprii şi urmãreşte obiective
programatice;
b)formaţiuni constituite ca structuri politice durabile;
prin caracterul de "organizaţie stabilã sau durabilã" partidul se
distinge de simpla clientelã, fracţiune, clicã, camarilã, care dispar
împreunã cu fondatorii sau animatorii lor. Dorinţa de a prelua şi
de a exercita puterea delimiteazã partidul de grupul de presiune
şi de alte organisme sociale, precum sindicatele şi organizaţiile de
tineret.4)
______________
1)
Mihai M. Petrescu. Partide, clase, noţiuni. Editura politicã, Bucureşti, 1977, p. 26
2)
Dimitrie Gusti. Partidul politic în Doctrinele partidelor politice. Institutul Social Român.
Cultura Naţionalã, Bucureşti,1922, p.4
91
3)
I. Muraru. op. cit. vol. I, p. 208
4)
E. Burke, Thoights on the Cause of the Present Discontent. 1770. I. p. 530, citat de I.
Muraru în op. cit. p. 207
c)Organizaţia de partid are un program ideologic
rezultat din totalizarea aspiraţiilor latente, a opiniilor individuale
difuze şi deseori contradictorii, reflectând deci sinteza calitativã a
tuturor acestora.
d)Partidul - în majoritatea covârşitoare a cazurilor - îşi
propune cucerirea sau conservarea puterii sau cel puţin
influenţarea într-un anumit sens a puterii.
e)Partidul îşi organizeazã şi mobilizeazã mijloacele într-o
ofensivã al cãrei obiectiv primordial rãmâne, de regulã, victoria în
alegeri şi numai rareori schimbarea regimului politic1).
Intr-o accepţiune largã, un partid politic reprezintã o
grupare sau o asociaţie permanentã de indivizi uniţi în mod liber
între ei prin afinitãţi ideologice şi convingeri politice comune, creatã
la nivel teritorial pe baza unor principii stricte de organizare şi
disciplinã, al cãrui scop, înscris într-un program sau statut, constã în
promovarea şi înfãptuirea în competiţie electoralã şi parlamentarã
cu alte partide, a unei anumite doctrine sau concepţii politice privind
dezvoltarea şi conducerea unei societãţi date.2)
Vorbind despre partidele politice, Lucreţiu Pãtrãşcanu
arãta " Un partid fiind o grupare de oameni care apãrã anumite
interese de clasã şi luptã pentru puterea politicã, elementul
determinant pentru structura lui este natura intereselor pe care le
reprezintã şi pentru satisfacerea cãrora îşi desfãşoarã întreaga-i
activitate. Interesele de clasã, prin conţinutul lor, determinã
totodatã, aderenţa sau lipsa de aderenţã a unui organism politic faţã
de regimul social sau politic înlãuntru cãruia lucreazã, dupã cum, tot
asemenea, interesele îi fixeazã obiectivele pe care le urmãreşte şi
hotãrãsc mijloacele de care înţelege sã se foloseascã în atingerea lor
în raport cu normele de drept existente3)
In doctrinã se aratã cã limitarea partidelor la interesele de
clasã este discutabilã. In prezent, partidele politice sunt tot mai mult
interesate sã atragã membrii şi simpatizanţi (alegãtori) din toate
straturile sociale, uniţi prin acelaşi ideal: satisfacerea unor
interese individuale ale fiecãruia prin progresul general al
societãţii; Partidele care promit şi realizeazã acest ideal cuceresc,
prin suport electoral puterea politicã4).
92
Cât priveşte rolul social al partidelor politice se
considerã cã acestea au trei funcţii:
a)funcţia electoralã, prin care partidele politice îşi

propun candidaţii la funcţiile eligibile, în organisme reprezentative la
nivelul central şi local şi recruteazã prin programele lor electorale
aderenţi;
______________
1)
I. Muraru, op. cit. vol. I, p. 128
2)
Cristian Ionescu, op. cit., p. 313
3)
Lucreţiu Pãtrãşcanu. Probleme de bazã ale României. Editura Socec, Bucureşti, 1944,
p. 24
4)
Cristian Ionescu, op. cit. p. 316
b)funcţia de formare a conştiinţei civice prin

sensibilizarea cetãţeanului cu problemele societãţii; responsabilitãţii
rãspunderii civice, atât a celui care alege cât şi a celui care este ales
sau numit pe funcţia publicã;
c)de a asigura un raport activ între guvernanţi şi
guvernaţi, prin intermediul parlamentarilor şi miniştrilor care fac
parte dintr-un partid; astfel, aceştia îşi exercitã atribuţiile conform
legii dar şi în spiritul programelor politice ale partidului din care fac
parte; aceasta nu înseamnã sã se încalce legea în favoarea politicii
partidului, ci în mod legal sã promoveze iniţiative legislative
(guvernul) şi sã voteze legi (parlamentul) în concordanţã cu
strategia partidului lor;
d)funcţia de conducere; partidele tind sã exercite chiar
şi pe cale mediatã puterea politicã, sã-şi asume prerogative de
conducere; normal aceastã funcţie trebuie exercitatã, aşa cum am
arãtat, prin intermediul legii elaborate potrivit Constituţiei.
In sistemele parlamentare, multe funcţii publice sunt
ocupate de membrii partidelor ajunse la putere, în timp ce în
sistemele prezidenţiale pot fi numiţi miniştri, personalitãţi care nu
aparţin partidului victorios în alegeri.
La unele partide s-a constatat practica clientelismului
politic, în baza cãreia cei care au "ajutat" în alegeri sunt numiţi pe
funcţii publice, deşi nu au competenţa necesarã1), cum sunt:
-înfiinţarea funcţiilor publice ca recompensã pentru
anumite persoane şi nu ca urmare a necesitãţilor impuse de
interesele generale;
93
-desfiinţarea unor funcţii publice pentru a scoate din
sistem persoanele "incomode" şi înfiinţarea altor funcţii în raport de
pretenţiile clientelei politice:
-încãlcarea sub diferite forme a principiului stabilitãţii
funcţionarului public, prin rotire, mutare, transfer, "promovare"
pentru a face loc clientelei politice.
_____________________________
1)
S-a încercat şi se încearcã sã se justifice practicile clientelare prin aceea cã "trebuie
sã existe o continuã unitate de vederi şi de acţiune între guvern şi funcţionar, între
ministru şi secretarul sãu general, între ministru şi prefecţi etc., unitate cerutã de însãşi
mersul afacerilor publice, cãci la ce rezultat s-ar putea ajunge dacã ministru ar
comanda într-un fel, iar funcţionarul inferior din cauza deosebirilor de vederi şi mai ales
de vederi politice ar executa în alt fel". Intr-o asemenea situaţie, se pretinde cã
autoritatea superioarã are neapãratã nevoie sã poatã revoca pe funcţionar fãrã sã fie
încãtuşatã de nici o rãspundere. Distinsul prof. An. Teodorescu a combãtut aceastã
tezã afirmând cã, "cerinţele unui sistem modern de administraţie, impun ca
preocupãrile politice sã fie scoase cât mai mult din exerciţiul autoritãţii administrative.
Neajunsul nãscut din lipsa de unitate de vederi şi de acţiune dintre autoritatea
superioarã şi funcţionarii inferiori, în cazul când aceştia nu ar fi revocabili, este fictiv
cãci dacã ordinele date sunt legale, atunci cea dintâi are la îndemânã mijloacele de
constrângere prevãzute de lege împotriva funcţionarului sau, dacã ele sunt nelegale,
atunci refuzul de a le executa, al funcţionarului inferior este perfect legal."
An. Teodorescu citat de V. Dabu în "Teza de doctorat", Bucureşti, 1998, p. 114
"Clienţii" nu fac decât sã prolifereze corupţia politicã1),
incompetenţa în exercitarea funcţiilor primite, dezorganizarea
serviciilor publice, prin înfiinţarea unor funcţii dupã interesele
clienţilor şi nu dupã cele generale, naţionale sau locale. Acest sistem
al clientelismului politic este favorizat de o defectuoasã
reglementare a stabilitãţii funcţionarului public şi în mod deosebit a
responsabilitãţii acestuia. P. Alexandrescu Roman, arãta cã, un
funcţionar bine pregãtit înlocuieşte cinci funcţionari nepregãtiţi.2)
Având în vedere raportul dintre partide şi societate,
putem vorbi de: monopartidismul, bipartidismul şi
multipartidismul.
1. Monopartidismul3) se caracterizeazã prin existenţa unui

singur partid, care favorizeazã toate celelalte forţe politice şi sociale
sau chiar le incorporeazã, specific regimurilor monolitice, totalitare
şi care de regulã, personificã puterea, o individualizeazã. Ca premise
justificative sunt invocate: cerinţa integrãrii naţionale, transformarea
unicului partid într-un "creuzet al naţiunii", în "centrul vital al
întregii societãţi"; cerinţa mobilizãrii energiilor pentru modernizarea
economicã şi socialã; realizarea omogenizãrii sociale a "poporului
94
unic" etc. Acest sistem prezintã avantajul de a asigura stabilitatea
guvernamentalã, având însã multe dezavantaje, în afara monotoniei
politice şi a platitudinii sufragiului: sistem politic predispus la
imobilism; echipa executivã guvernând fãrã concurenţã, nu va fi
stimulatã iniţiativa, preocuparea pentru progres etc.; partidele de
opoziţie ajung sã fie simple grupuri de interese; opoziţia
extraparlamentarã se îndreaptã împotriva partidului, cu care ea
însãşi se confundã, exprimându-se cel mai adesea ca fracţiune.
2. Bipartidismul poate fi "numeric - în sensul cã existã numai

douã partide - sau "calitativ"- adicã predominã numai douã partide.
Efectul acestui sistem este alternanţa la putere. Bipartidismul poate
fi "rigid" (sistemul britanic), când şeful guvernului - adicã liderul
partidului majoritar - este sigur de fidelitatea membrilor sãi4) sau
"suplu" (sistemul american), când cele douã partide nu impun celor
aleşi nici o disciplinã de vot.
____________
1)
V.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2000,
p. 108-150
2)
P. Alexandrescu-Roman. Rostul şcolilor de pregãtire a funcţionarilor publici, în Revista
de Drept Public, 1937, XII, p. 336
3)
De regulã regimurile politice caracterizate prin monopartidism degenereazã în
regimuri totalitare. Sunt şi excepţii cum ar fi Partidul Republican al Poporului fondat de
Kemal Ataturk care a funcţionat ca partid unic în Turcia între 1923-1946 şi care nu a
devenit totalitar nici prin ideologie şi nici prin structurã.
4)
Plastic şi picant se exprimã R.B..Schwartzenberg:"majoritatea parlamentarã şi
guvernãmântul sunt în situaţia trupelor faţã de statul major". R.B.Schwartzenberg,
Socilogie politique. Edition Montchrestien, Paris, 1971, p.387
De asemena, el poate fi "perfect" când existã numai douã
partide (ceea ce este o simplã ipotezã de şcoalã), şi "imperfect"
când, pe lângã cele "douã mari", existã şi alte partide mai mici".1)
In fine, poate fi un bipartidism "echilibrat", când
alternanţa la putere se produce cu o oarecare regularitate, sau
"dominant" când, treptat dar ireversibil se alunecã spre un partid
unic.
3. Multipartidismul, adicã situaţia în care existã mai mult de

douã partide, repezintã indiscutabil regula, dar cu o amploare
variabilã; de exemplu, un numãr mare de partide era în Austria,
înainte de 1914, doar numai 4 în Scandinavia şi 3 în Belgia etc.
In România dupã 1989 s-au înregistrat peste 200 de
partide sau alte formaţiuni politice.
95
De regulã, un numãr mare de partide politice poate duce
la: dezorientarea electoratului, pulverizarea lui, minimalizarea
temelor majore, diletantism, risipã financiarã şi altele. Pe de altã
parte se poate susţine cã, dintr-o multitudine de partide apare mai
uşor, noul, eficientul, progresul etc.
4. Grupurile de interese (pressure groups) sau grupurile de

presiune sunt considerate ca fiind "cea de a treia camerã" sau
"guvernul invizibil", încât deşi ele nu-şi propun sã cucereascã
puterea, totuşi, o pot influenţa în fapt prin pressing-ul
desfãşurat asupra ei, în interesul membrilor lor. Aceste
grupuri de presiune, cuprind sfera celorlalte interese, ce nu sunt
vizate de partidele politice, ceea ce evident nu îndreptãţesc
afirmaţiile cã acestea reprezintã "poporul real". Aceste grupuri de
presiune nu reprezintã interesele generale, sintagmã legatã
indisolubil de popor.
Nota definitorie a tuturor acestor organisme este sã
exercite prin mijloacele care le stau la dispoziţie (presã, literaturã,
radio, televiziune, manifestãri publice etc.), presiuni asupra factorilor
politici, inclusiv influenţarea opiniei publice în sensul dorit de
aceştia.
Existã o paletã foarte largã de organisme având
caracterul unui grup de presiune, cum sunt organismele
confesionale, artistice, asociaţii feministe, de tineret, grupuri
economice, financiare, profesionale, umanitare, religioase, militare,
etnice etc., care în activitatea lor ar trebui sã foloseascã numai
mijloace legale.
Expresia "lobby-hol" în limba englezã are semnificaţia
politicã de "culoar al parlamentului" şi "influenţarea
parlamentarilor".
______________________________
1)
Adeseori, cel de al treilea "stricã jocul", impunând alianţe pentru asigurarea majoritãţii
parlamentare, de exemplu în Germania, Belgia. Se ajunge astfel la un sistem para-
dualist "deux partis et demis".
Uneori, fenomenul lobby indicã pe oricine care
intenţioneazã sã influenţeze deciziile puterilor (legislative, executive
şi ale tribunalelor).
De multe ori lobby-ul este favorizat de lipsa de demnitate
a parlamentarului sau funcţionarului public, de incompetenţã sau de
slãbiciune la electoratul mediatic, de faptul cã sunt uşor
96
influenţabili, toate acestea dând incoerenţã în activitatea lor politicã.
Din nefericire, sunt cazuri când lobby-ul se face plecând de la
manipulãrile mas-media şi pânã la şantaj, blocãri de drumuri publice
sau finanţãri ilegale a unor partide ori demnitari etc.
In România, în prezent legislaţia este deficitarã în
prevenirea şi decelarea a ceea ce este ilegal şi periculos, în folosirea
unor mijloacele ale lobby-ului.1)
In viaţa politicã a unui Stat grupurile de presiune pot juca
un rol pozitiv sau negativ . Acesta este şi motivul pentru care în
unele state s-au adoptat legi referitoare la activitatea grupurilor de
presiune. Statele Unite au adoptat o lege privind lobby-ismul în anul
1946 (Federal Regulation of Lobbying Act), prin care s-a stabilit
obligaţia de a se înregistra numele şi raportul financiar de cheltuieli
ale oricui care "solicitã, încaseazã sau primeşte bani ori alte bunuri
de valoare pentru a fi folosiţi în principal ca un sprijin în adoptarea
sau abrogarea oricãrei legi de cãtre Congresul Statelor Unite". O
astfel de reglementare este o piedicã în calea corupţiei politice.
Dupã prof. I. Deleanu raporturile dintre grupurile de
presiune şi partidele politice se pot exprima într-una din
urmãtoarele forme:
a)Pe faţã sau ocult, partidele sunt dependente de
grupurile de
interese.
b)Dimpotrivã, grupurile de interese sunt dependente de
partide.
c)Grupurile de interese şi partidele interpenetreazã.
d)Grupurile de interese şi partidele sunt, în principiu
independente.
e)Ele îşi partajeazã rolurile.
5. Sindicatele, în sens larg, vorbind, pot fi considerate grupuri de

interese, dar a cãror activitate, scop şi mijloace sunt reglementate în
mod expres de lege. Sindicatele nu trebuie sã vizeze scopuri
politice. Activitatea sindicatelor are un caracter pronunţat
profesional.
___________________________
1)
Potrivit art. 294 din Codul penal Carol al II-lea, comitea "delictul de intimidare a
justiţiei şi se pedepsea cu închisoarea corecţionalã de la unu la şase luni şi interdicţia
corecţionalã de la unu la doi ani, acela care participã la demonstraţii ori manifestaţii,
97
în preajma sau în pretoriul instanţelor judecãtoreşti, cu ocazia cercetãrii sau judecãrii
unui proces , în scopul de a intimida sau înrâuri şi influenţa orice fel judecata". Acest
articol este abrogat din anul 1968. In prezent au fost cazuri când asupra unor
funcţionari publici (poliţişti, procurori, judecãtori, miniştri etc.) s-au declanşat "în presã
atacuri la persoanã pentru ai intimida sau chiar înlãtura din funcţie când aceştia în
activitatea lor" "loveau" legal în anumite interese.
Potrivit art. 9 din Constituţia României, sindicatele
contribuie la apãrarea drepturilor şi la promovarea intereselor
profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. In art. 7 al
Constituţiei Spaniei, sindicatele şi asociaţiile patronale "contribuie la
apãrarea şi promovarea intereselor economice şi sociale ce le sunt
proprii". Fenomenul sindicalismului a fost generat de aspiraţia
clasei muncitoare de a i se recunoaşte şi respecta de cãtre
guvernanţi şi asociaţiile patronale, drepturi legate de raporturile de
muncã: salarizare, concedii de odihnã, medicale, pregãtire
profesionalã, protecţia muncii, ajutoare de şomaj şi alte instrumente
de protecţie socialã, dreptul la grevã, la un program de muncã
rezonabil, regimul de muncã în general, al femeilor, tinerilor şi
copiilor etc. Sindicatele se deosebesc de partidele politice
prin aceea cã ele nu vizeazã accesul la putere. Din nefericire,
de multe ori sindicatele, nu cunosc şi nu utilizeazã mijloacele
legale de acţiune în soluţionarea problemelor lor profesionale,
uzând tot mai des de grevã, iar uneori de mijloace ilegale, ca
blocarea drumurilor etc.

-Deosebirea dintre partide politice şi grupurile de
presiune.
-Drepturile Statului şi interesele generale naţionale.
-Ce conferã legitimitate unui partid politic?
-Deosebirea dintre interesele generale naţionale şi
interesele
unei clase sociale.
-Ce este lobby-ul şi care sunt mijloacele acestuia?
-Ce este clientelismul politic?
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura
Actam Bucureşti-1997,p.29-30, 287-304
2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,
Tratat vol.I,
98
Editura Europa-1966, p.207-219
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,
Vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p.
90-104 şi
309-331;
4.Constantin G.Dissescu -Drept Constituţional, Ed. Socec,Bucureşti,
1915, p.
771-783
5.Anibal Teodorescu -Noţiuni de Drept Administrativ, Bucureşti
1915, p.
64-81
6.Paul Negulescu -Tratat de drept public, Editura Casa
Scolilor,
7.Valericã Dabu- -Rãspunderea juridicã a funcţionarului
public, Ed.
Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 66-100
99
CAPITOLUL V
SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL ROMANIEI
I. A. Constituţie. Sistem constituţional.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie provine

din substantivul latin "constitutio" care înseamnã "aşezare cu temei"
sau "starea unui lucru", inclusiv de structurã a acestuia.
In Declaraţia francezã a drepturilor omului şi cetãţeanului din
anul 1789, se aratã "Orice societate în care garanţia drepturilor şi
separaţia puterilor nu sunt asigurate, nu are constituţie." In
preambulul Constituţiei americane din 1787 se aratã "Noi, poporul
american, în vederea formãrii unei uniuni mai perfecte, stabilirii
justiţiei, asigurãrii liniştii interioare, asigurãrii apãrãrii comune,
dezvoltãrii, bunãstãrii generale şi asigurãrii binefacerilor libertãţii
pentru noi şi urmaşii noştri, poruncim şi stabilim prezenta
constituţie..."1). Observãm cã autorul constituţiei trebuie sã fie
poporul. Constituţia poate fi definitã în diferite forme şi din varii
perspective: ea este un sistem de norme fundamentale,
esenţiale, principale şi prin aceasta, reluând cuvintele lui Ihering,
ea este "sora geamãnã a libertãţii"; Constituţia este un "pact
social" între guvernaţi şi guvernanţi; ea este actul prin care s-a
naţionalizat puterea, dându-i-se conţinut conceptului de popor
liber; este forma prin care se tinde la "raţionalizarea puterii şi a
statului"; este organizarea formei de guvern pe care poporul
suveran şi-o dã. Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind
"principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de
echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi drepturile". In
concepţia lui Andre Hauriou, într-un sens foarte general prin
Constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administreazã
organizarea şi funcţionarea statului. Un alt constituţionalist, Benoit
Jeanneau, defineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul
regulilor relative la organizarea şi activitatea statului, iar în
sens formal, ca documentul care reglementeazã instituţiile şi
care nu poate fi elaborat sau modificat decât dupã o
100
procedurã diferitã de cea folositã pentru alte reguli de
drept.
Cristian Ionescu definind constituţia aratã cã Legea supremã
a oricãrui stat - Constituţia este un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumitã filozofie socialã şi
adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma
de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor
statului şi raporturile între acestea, principiile generale ale
ordinii, juridice a societãţii, precum şi ________________
1)
Ioan Muraru. Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura Actami, Bucureşti,
1997,p. 45
drepturile şi îndatoririle cetãţenilor, act care este adoptat şi
modificat potrivit unei proceduri speciale".
Aceasta definiţie nu ar corespunde, constituţiilor octroiate,
adicã "acordate" de altcineva decât naţiunea sau poporul, precum şi
în cazul statutelor sau pactelor constituţionale. Credem cã mai
degrabã aşa-zisele constituţii octroiate, statutele constituţionale sau
pactele constituţionale, nu sunt adevãrate constituţii, neexprimând
voinţa poporului.
In opinia unuia dintre fondatorii constituţionalismului american
James Madison, "scopul" oricãrei constituţii politice este, ori trebuie
sã fie, în primul rând, sã obţinã pentru guvernanţii care posedã cea
mai mare înţelepciune de a discerne şi cea mai înaltã însuşire de a
conduce, binele comun al societãţii iar în al doilea rând sã ia cele
mai eficiente mãsuri de prevedere pentru a-i pãstra pe aceşti
virtuoşi cât timp exercitã conducerea.
Intr-o concepţie autentic democraticã, esenţa constituţiei
constã în reflectarea politico-juridicã a condiţiilor social-
istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi
a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din
perspectiva procesului de cucerire prin competiţie electoralã
democraticã a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfãptuirea
"binelui comun" al poporului.
Constituţia are un caracter politic.
Astfel, aceasta depinde şi de structura politicã a adunãrii
constituţionale, ştiut fiind cã tezele constituţionale sunt iniţial
votate în adunarea constituantã, impunându-se votul majoritãţii
calificate. De asemenea în faza a doua, Constituţia este votatã
prin referendum, deci dat de majoritatea populaţiei cu drept de
vot. Astfel, interesul general, instituit, reglementat şi apãrat prin
101
constituţie poartã amprenta celor douã majoritãţi, a luptei politice
atât din societate cât şi dintre reprezentanţii acesteia.
Din punct de vedere al politologiei constituţia a fost definitã,
de pildã, ca fiind ansamblul normelor politice şi legale
fundamentale care prescriu regulile de guvernare.1)
Din punct de vedere sociologic, constituţia reprezintã în
esenţã un pact social (acord raţional încheiat între oameni)
intervenit între guvernanţi şi guvernaţi prin care acestora din urmã li
se garanteazã un sumum de drepturi în schimbul acceptãrii de cãtre
ei a puterii de comandã şi a dominaţiei la care sunt supuşi de
guvernãmânt, fãrã, însã, ca acesta sã devinã tiranic. Respectarea
acordului este asiguratã printr-o infrastructurã instituţionalã
(instituţiile politice şi autoritãţile publice) organizatã pe principiul
separaţiei puterilor şi al verificãrii lor reciproce (checks and
balances) - prevãzute, de asemenea, în constituţie.2)
___________________
1)
Jay M. Shafritz. Dictionary of American Government and Politics, Dorsey Press,
Chicago, 1988, p. 131
2)
Cristian Ionescu. Drept constituţional şi Instituţii Politice. Vol.I, Ed.Lumina Lex
Bucureşti,1997, p.114
Caracterul pactului social poate sã difere, dupã cum ne
situãm pe poziţiile unei guvernãri absolutiste sau dimpotrivã, a
unei guvernãri democratice.
Tudor Drãgan precum şi Ion Deleanu definesc constituţia ca
fiind acea lege care, având forţa juridicã superioarã
celorlalte legi, reglementeazã în mod sistematic atât
principiile structurii social-economice cât şi cele ale
organizãrii şi funcţionãrii statului bazat pe aceasta,
garanteazã material drepturile fundamentale, cetãţeneşti şi
stabileşte datoriile corespunzãtoare acestor drepturi.
Criticând aceastã definiţie, prof. Ioan Muraru, aratã cã metoda
enumerãrii principalelor domenii pe care le reglementeazã
constituţia, în definirea acesteia este dificilã în a defini unele
constituţii atunci când din acestora le lipsesc unele elemente
enumerate. De aceea într-o definiţie este necesar sã se punã accent
pe elementele calitative care sã fie caracteristice tuturor tipurilor de
constituţie, sã evidenţieze clar locul sãu în sistemul de drept şi în
subsistemul dreptului constituţional. Astfel prof. Ioan Muraru
defineşte constituţia ca fiind legea fundamentalã a unui stat
constituitã din norme juridice, investitã cu forţa juridicã
102
supremã şi care reglementeazã acele relaţii sociale
fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
Ne permitem sã adãugãm cã la aceastã definiţie ar trebui
adãugat faptul cã în Constituţie nu este urmãrit numai interesul
general motiv al puterii politice a poporului, ci şi interesul individual,
respectiv drepturile şi libertãţile omului. Chiar forma de organizare a
poporului vizeazã realizarea interesului individual , începând cu ceea
ce este general pentru toţi.
De aceea credem cã o definiţie a constituţiei ar fi: legea
fundamentalã a unui stat investitã cu forţa juridicã supremã
şi care reglementeazã acele relaţii sociale fundamentale,
esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puteii politice a poporului, precum şi a garantãrii drepturilor
şi libertãţilor fundamentale ale omului.
B) Trãsãturile constituţiei considerãm cã, corespund pe deplin

Constituţiei actuale
a României.
a)Constituţia este legea juridicã supremã în stat. Nu este o

lege a fizicii sau matematicii, ci este o lege juridicã, adicã o lege
socialã, care exprimã voinţa poporului sub o formã juridicã supremã
denumitã Constituţie. Caracterul de lege supremã rezultã în primul
rând din domeniul de reglementare care prezintã relaţiile sociale
esenţiale, pe care se fundamenteazã statul şi puterea politicã a
poporului în realizarea interesului general şi individual.
Caracterul de lege supremã rezultã şi din forţa juridicã
supremã, a normelor constituţionale, care stau la baza tuturor
celorlalte norme juridice. Toate normele juridice
se subordoneazã normelor constituţionale conform principiului

ierarhiei actelor juridice.1)
b)Constituţia trebuie sã fie expresia voinţei suverane reale
a poporului de a-şi stabili rânduielile economice, sociale şi politice.
Aceasta depinde de:
-corectitudinea alegerii membrilor Adunãrii Constituante,
procedura alegerii şi a votãrii;
103
-fidelitatea reprezentãrii voinţei poorului de cãtre majoritatea
din Adunarea Constituantã;
-exprimarea unui vot conştient de cãtre alegãtor în
conformitate cu interesul general şi individual;
-votarea trebuie sã fie în deplinã cunoştinţã de cauzã şi nu ca
urmare a unei manipulãri;
-o culturã socialã economicã şi politicã necesarã alegãtorilor în
urmãrirea şi realizarea intereselor lor.
Referitor la Constituţia României din 1991, prin alegerile
desfãşurate pe baza Decretului Lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost
investit sã se constituie, de drept, în Adunare Constituantã, pentru
ca, în termen de cel mult 18 luni de la constituirea ei, sã adopte
noua Constituţie. Constituţia a intrat în vigoare dupã votarea
acesteia prin referendum în care 77,3% au votat "pentru".
c)Constituţia recepteazã şi revalorizeazã tradiţiile
democratice ale statului şi societãţii româneşti, asimilate - în
condiţii concret istorice - experinţa constituţionalã şi valorile
democraţiei constituţionale ale celor mai avansate ţãri, precum şi
standardele internaţionale ale democraţiei;
d)Constituţia este opera unei puteri originare2), primare, iar
forţa ei moralã se sprijinã pe verdictul aprobativ al poporului.
e)Este Constituţia unei perioade de tranziţie, ceea ce, în parte,
şi explicã existenţa unor declaraţii de intenţii, a unor principii mai
degrabã ideologice decât de drept pozitive, a unor obligaţii de
mijloace alãturi de cele de rezultat, precum şi caracterul ei de
"constituţie socialã" şi "constituţie politicã"3)
f)Constituţia României - ca sistem de norme juridice
fundamentale - îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor
sistemului juridic internaţional sã comunice cu acesta. Spre
exemplu, potrivit art. 20 din Constituţie "Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor, vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia
Universalã a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. Dacã exista neconcordanţã
între pactele şi
________________
1)
Vezi pag.
2)
Puterea constituantã, originarã, primarã, necondiţionatã este acea putere chematã sã
stabileascã o nouã ordine juridicã.
104
3)
Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice. Tratat. Vol. II, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996, p. 97
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementãrile
internaţionale."
Este de observat cã este vorba numai de neconcordanţa între
legile interne şi nu Constituţia, în raport cu pactele şi tratatele la
care România a aderat. Aceastã neconcordanţa reglementatã
trebuie sã fie numai în domeniul drepturilor fundamentale ale
omului. Pactele şi tratatele ratificate de Parlamentul României fac
parte din dreptul intern (art. 11 din Constituţie).
g)Constituţia României este o constituţie realã şi realistã, pusã
sub semnul efectivitãţii şi al posibilitãţilor economice şi sociale în
devenire, ceea ce rezultã din îmbinarea unor norme imperative sau
norme vocative.1)
h)Constituţia României nu este rigidã, ea poate fi revizuitã în
condiţiile strict prevãzute în art. 146-148 din Constituţie. Revizuirea
nu poate viza caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al
Statului român, forma republicanã de guvernãmânt, integritatea
teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficialã
sau suprimarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale.
C. Controlul constituţionalitãţii legilor în România
Necesitatea controlului constituţionalitãţii legilor derivã în

primul rând din principiul separaţiei puterilor al egalitãţii cooperãrii
şi controlului reciproc al acestora. In al doilea rând constituţia
fiind legea fundamentalã în stat, toate celelalte legi trebuie sã fie
conform constituţiei, potrivit principiului supremaţiei
constituţiei prevãzut în art. 51 din Constituţie.
Ordonanţa Guvernului, legea ordinarã aprobatã de jumãtate
plus unul din membrii prezenţi ai celor douã Camere şi legile
organice aprobate cu votul majoritãţii membrilor ai fiecãrei camere
au putere juridicã inferioarã Constituţiei datoritã procedurii de
elaborare, de aprobare şi în mod deosebit al modului de
reprezentare a poporului, de cei care le voteazã. Ca urmare, existã
riscul ca aceste acte normative sã fie contrare constituţiei, fapt ce
nu poate fi tolerat. Ca urmare este necesar controlul
constituţionalitãţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului.
105
Constituţia României încredinţeazã controlul
constituţionalitãţii legilor unei autoritãţi publice autonome,
denumitã Curtea Constituţionalã. Aceasta este formatã din 9
judecãtori numiţi pentru o duratã de 9 ani, fãrã posibilitate de
prelungire sau reînnoirea mandatului, 3 de cãtre Camera
Deputaţilor, 3 de cãtre Senat, 3 de cãtre Preşedintele României.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre judecãtorii Curţii,
de cãtre aceştia, prin vot secret, pentru o perioadã de 3 ani.
Trebuie observat cã activitatea Curţii Constituţionale nu
priveşte numai controlul constituţionalitãţii legilor, ci cuprinde şi alte
domenii desigur în strânsã legãturã cu aplicarea şi respectarea
constituţiei.
_____________________
1) In doctrinã se vorbeşte de constituţii fictive, retorice, propagandistice, inutile. I.
Deleanu op. cit. p. 98
De aceea, având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor
Curţii Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cãrora îşi
realizeazã aceste atribuţii ea poate fi consideratã autoritate
publicã politico-jurisdicţionalã independentã. Caracterul politic
rezultã din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale,
precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional
rezultând din principile de organizare şi funcţionare, independenţa şi
inamovibilitatea judecãtorilor) precum şi din alte atribuţii şi
proceduri. Sunt de asemenea interesante, pentru caracterizarea
Curţii Constituţionale dispoziţiile legale potrivit cãrora aceasta este
unica autoritate jurisdicţionalã constituţionalã din România, este
independentã faţã de orice altã autoritate publicã, iar competenţa
sa nu poate fi contestatã de nici o autoritate publicã.
In sfera controlului de constituţionalitate intrã urmãtoarele
acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; iniţiativele de
revizuire a Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele
guvernului; iniţiativele legislative populare.
Cât priveşte legile se disting douã situaţii exprimate printr-un
control prealabil şi printr-un control posterior.
Controlul prealabil normal se exercitã asupra legilor votate
de cãtre Parlament, dar înaintea promulgãrii lor de cãtre
Preşedintele României.
Curtea Constituţionalã efectueazã controlul de
constituţionalitate numai la sesizarea uneia dintre autoritãţile
publice prevãzute de cãtre Constituţie, şi anume: preşedintele
106
României, preşedinţii celor douã camere, Guvernul, Curtea Supremã
de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca
atare este exclus controlul din oficiu.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al
constituţionalitãţii legilor (priveşte deci legile intrate în vigoare) iar
acest control se realizeazã pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate. In legãturã cu acest control trebuie sã
reţinem cã potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, art. 23 pct. 3 nu pot face obiectul excepţiei
prevederile legale a cãror constituţionalitate a fost stabilitã pe calea
controlului prealabil, prevãzutã de art. 145 (1) din Constituţie.
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu juridic ce
permite accesul cetãţenilor la Curtea Constituţionalã, atunci când
printr-un proces la instanţele judecãtoreşti li s-a încãlcat un drept
sau un interes legitim printr-o lege pe care o apreciazã ca fiind
contrarã Constituţiei.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimatã în limitele
dispoziţiilor art. 146 şi 148 din Constituţie este şi ea supusã
controlului de constituţionalitate. In legãturã cu aceastã atribuţie a
Curţii Constituţionale s-ar putea crede cã este un paradox din
moment ce o iniţiativã de acest gen este prin ea însãşi "contrarã"
Constituţiei atâta timp cât urmãreşte modificarea unor prevederi ale
acesteia.
De aceea atribuţia trebuie analizatã în coroborare cu textele
din Constituţie care privesc revizuirea Constituţiei, Curţii
Constituţionale revenindu-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele
de modificare ci de a se pronunţa dacã ele sunt fãcute cu
respectarea art. 146 şi desigur, cu respectarea art. 148 unde sunt
prevãzute limitele revizuirii.
Ca atare, o interpretare sistematicã a dispoziţiilor
constituţionale permite o clarã determinare a dimensiunilor juridice
ale acestei atribuţii.
Regulamentele Parlamentului sunt şi ele supuse controlului
de constituţionalitate. Vom observa mai târziu cã practic existã trei
categorii de regulamente: regulamentul şedinţelor comune şi
regulamentele celor douã Camere.
Ordonanţele Guvernului. Potrivit art.114 din Constituţie,
Guvernul poate fi abilitat de cãtre Parlament printr-o lege specialã,
sã emitã ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
107
Aceste ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia
ca atare, fiind cunoscutã în teorie şi legislaţie ca delegare
legislativã. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi ordonanţele sã fie
supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se însã
prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
Iniţiativele legislative populare. Aşa cum vom explica la
procedura de elaborare a legii, iniţiativa legislativã poate avea cel
puţin 250.000 de cetãţeni cu drept de vot, cu respectarea desigur a
unor reguli constituţionale.
Verificarea respectãrii acestor reguli constituţionale în cazul
iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.
In afara controlului constituţionalitãţii legilor, regulamentelor,
ordonanţelor, Curţii Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin
aceste atribuţii Curtea este împuternicitã sã se pronunţe asupra
constituţionalitãţii unor acţiuni sau mãsuri întreprinse de cãtre
unele autoritãţi publice situate la înalte nivele statale.
O astfel de atribuţie este aceea de a veghea la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de
confirmare a rezultatelor sufragiului.
O altã atribuţie este constatarea existenţei împrejurãrilor
care justificã interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate
Parlamentului şi Guvernului. In anumite situaţii, clar stabilite prin
Constituţie, apare necesarã asigurarea interimatului în funcţia de
Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita
prerogativele de conducere.
Constatarea împrejurãrilor care justificã interimatul, adicã
aceastã soluţie provizorie care asigurã continuitatea funcţiei, revine
Curţii Constituţionale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfãşurarea referendumului şi de a confirma
rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendul se poate
organiza în urmãtoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României,
dupã consultarea Parlamentului, în probleme de interes
naţional; pentru demiterea Preşedintelui României; pentru
aprobarea revizuirii Constituţiei. Intr-o interpretare corectã a
articolului 2 din Constituţie, nu pot fi excluse şi alte situaţii de
referendum.
108
Curţii Constituţionale îi revine şi atribuţia de a veghea la
respectarea procedurii referendului.
Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic, este de competenţa
Curţii Constituţionale.
Partidele politice îşi gãsesc reglementarea constituţionalã în
articolele 1 al. 3 care declarã pluralismul politic drept valoare
supremã şi o garanteazã, în art. 8 care dezvoltând art. 1 pct. 3
defineşte scopul activitãţii partidelor politice, în art. 37 care
reglementând dreptul de asociere stabileşte ce partide sunt sau pot
deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face
parte din partidele politice.
Potrivit art. 37 din Constituţie sunt neconstituţionale partidele
sau organizaţiile care prin scopurile lor ori prin activitatea lor,
militeazã împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranitãţii, a integritãţii sau a independenţei României.
Constatarea neconstituţionalitãţii unui partid politic revine Curţii
Constituţionale.
Efectele juridice ale Deciziilor Curţii Constituţionale.
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale
trebuie efectuatã ţinând cont de faptul dacã suntem în prezenţa
unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitãrii altor
atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevãzute de art. 144
literele "a" şi "b" din Constituţie prin care se constatã
neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgarea lor, sau
neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se
trimit Parlamentului.
Cât priveşte legea, dacã ea este adoptatã în aceeaşi formã cu
votul a cel puţin douã treimi din numãrul membrilor fiecãrei Camere,
obiecţia de neconstituţionalitate este înlãturatã, iar
promulgarea devine obligatorie. Ca atare într-o asemenea
situaţie, decisiv este votul Parlamentului efectele deciziei Curţii
Constituţinale obligând doar la reexaminarea legii în discuţie.
Decizia Curţii Constituţionale are valoarea unui veto suspensiv şi se
poate impune aici prin soliditatea argumentaţiei juridice şi prin
receptivitatea de care dau dovadã parlamentarii.
109
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii
Constituţionale nu poate depãşi forţa juridicã a unui aviz în
procedura de modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor
prevederi din lege, decizia Curţii Constituţionale produce efecte
juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauzã. Dacã
se decide cã prevederea legalã în cauzã este neconstituţionalã, ea
nu mai poate fi aplicatã în cauza respectivã, procesul
judecându-se la instanţele judecãtoreşti cu luarea în consideraţie a
acestei noi realitãţi juridice. Ca atare decizia Curţii
Constituţionale paralizeazã efectele juridice ale normei
juridice contestate în procesul concret în care s-a invocat excepţia
de neconstituţionalitate.
Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte cã decizia
definitivã prin care se constatã neconstituţionalitatea unei legi sau a
unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea
cauzei, la cererea pãrţii care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate într-un proces civil (art. 26 al. 1) şi cã în
procesele penale aceastã decizie constituie temei legal pentru
rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza
pevederii legale declarate ca neconstituţionale.(art. 26 al. 2).
Se poate observa cã deciziile Curţii Constituţionale în aceste
situaţii nu au ca efect scoaterea prevederii legale din
legislaţie ci neaplicarea sa în cazul concret. Prevederea legalã
rãmâne deci în legislaţie, situaţie cãreia trebuie sã i se gãseascã o
soluţie, pentru cã, deşi în vigoare, aceastã prevedere nu se va
putea aplica în viitor. De aceea legea obligã Curtea
Constituţionalã sã comunice asemenea decizii atât celor douã
Camere ale Parlamentului cât şi Guvenului. Prin aceasta autoritãţile
publice competente în procesul de legiferare sunt înştiinţate de
situaţia produsã pentru a lua mãsurile ce se impun (abrogare,
modificare etc.).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea
ordonanţelor Guvernului, au aceleaşi efecte juridice ca şi deciziile
date în judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a legii.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind
neconstituţionalitatea unui partid politic constau în radierea
partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.
110
Cât priveşte efectele juridice ale altor hotãrâri ale Curţii
Constituţionale, ele trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile
în care intervin. Astfel ele nu pot depãşi efectele juridice ale unui
aviz dacã intervin în exercitarea atribuţiilor de la art. 144 lit. "e", "g"
şi "h", adicã pentru constatarea existenţei împrejurãrilor care
justificã interimatul, cele privind contenciosul electoral şi cele
privind îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative populare.
In fine, aşa cum am mai arãtat, în exercitarea atribuţiei de la
art. 144 din Constituţie, Curtea Constituţionalã emite hotãrâri, iar
potrivit Legii electorale aceste hotãrâri sunt definitive.
B. România, stat naţional, unitar şi indivizibil.
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintã ca un stat

unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizatã o singurã
formaţiune statalã. De aici, drept consecinţã, existenţa unui singur
rând de autoritãţi publice centrale: un singur Parlament, un singur
Guvern şi un singur for judecãtoresc suprem.
Cetãţenii au o singurã cetãţenie, cetãţenia românã. Teritoriul
ţãrii este organizat în unitãţi administrativ-teritoriale (judeţene,
oraşe şi comune), iar autoritãţile publice din aceste unitãţi sunt
subordonate uniform, faţã de cele centrale.
Intreaga organizare statalã este stabilitã prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimã unul din
elementele constitutive ale acestuia, ştiut fiind cã în accepţiunea
largã, statul este constituit din trei elemente: teritoriu, populaţie
(naţiune) şi suveranitate (puterea organizatã statal). Se preferã însã
în contextul explicãrii caracteristicilor statului termenul naţional,
pentru cã din punct de vedere riguros ştiinţific naţiunea este
elementul constitutiv al statului, ea putând fi definitã ca populaţia
de ieri, de azi şi de mâine.
Naţiunea exprimã istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea
spiritualã şi materialã. In populaţie, de regulã distingem trei
categorii şi anume: cetãţenii, strãinii şi apatrizii, ori aceste douã
categorii de la urmã nu sunt încorporate în categoria naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui
proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român
pentru unitate şi independenţã, pentru eliberarea naţionalã şi
111
socialã. Formarea statului naţional român a fost mult timp întârziatã
deoarece în aceastã parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult
mai târziu şi mai lent în apus. La aceasta s-a adãugat jugul strãin,
îndeosebi cel otoman.
Un moment important în formarea statului naţional unitar
român l-a constituit unirea Moldovei cu Tara Româneascã în anul
1859. Desãvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în anul
1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului
popor, a întregii naţiuni.
Forma unitarã corespunde conţinutului statului precum şi
compoziţiei naţionale a poporului român.
De aceea, Constituţia României stabileşte prin articolul 1 cã
România este stat naţional, suveran, independent, unitar şi
indivizibil.
In decursul istoriei, anterior formãrii statului naţional unitar, pe
teritoriul ţãrii, alãturi de români s-au aşezat maghiari, evrei, ţigani şi
germani, precum şi într-un numãr mai mic oameni de alte
naţionalitãţi. Aceştia au muncit şi luptat alãturi de români, au suferit
împreunã cu români şi se bucurã astãzi de drepturi egale cu românii.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter
exprimat încã de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate
cele trei elemente constitutie ale statului, precum şi pe fiecare
dintre ele. Nici unul dintre ele trei elemente teritoriu, populaţie şi
suveranitate, nu poate fi împãrţit în sensul de a fi sub stãpânirea
altor state.
C. România, stat suvern şi independent
Inţelegerea suveranitãţii de stat a României impune o succintã

prezentare a noţiunii de suveranitate. Pentru explicarea
suveranitãţii, este necesarã luarea în consideraţie a cel puţin trei
probleme teoretice şi anume: evoluţia istoricã a conceptului de
suveranitate, existenţa a trei noţiuni care, deşi se gãsesc într-o
strânsã corelaţie, sunt totuşi noţiuni distincte şi anume
suveranitatea poporului, suveranitatea naţionalã şi
suveranitatea de stat, problema titularului suveranitãţii.
Suveranitatea, ca atribut al statului a apãrut odatã cu apariţia
acestuia, dar ideile şi concepţiile despre suveranitate, apar mult mai
112
târziu, ele fiind situate spre sfârşitul Evului Mediu. Se considerã cã
primul care a clarificat conceptul de suveranitate a fost Jean Bodin
(1530-1595) în cunoscuta sa lucrare "Les sixs livres de la
Republique" (1576), care considerând suveranitatea de origine
divinã a definit-o ca puterea supremã absolutã a statului,
inalienabilã, constantã, imprescriptibilã şi indivizibilã.
In decursul istoriei s-au emis numeroase concepţii, opinii
diferite asupra suveranitãţii, mergându-se de la afirmarea şi
justificarea suveranitãţii, ca realitate şi principiu, la negarea
suveranitãţii, la considerarea suveranitãţii ca ceva învechit,
demodat, şi mai mult chiar pânã la considerarea suveranitãţii ca
sursã a conflictelor dintre state.
Uneori, în doctrina juridicã mai veche, suveranitatea era
consideratã unul şi acelaşi lucru cu puterea de stat. Problemã de
mare importanţã şi actualitate, suveranitatea de stat se impune şi
astãzi ca una din marile realitãţi ale lumii contemporane.
Ideea de bazã ce trebuie subliniatã este aceea cã, în decursul
istoriei conceptul de suveranitate a evoluat în funcţie de scopurile
societãţii de interesele şi valorile ce trebuiau protejate. Conţinutul
suveranitãţii se deosebeşte de la o orânduire socialã la alta,
deoarece chiar aceste orânduiri se deosebesc între ele. Aşa cum se
subliniazã în literatura juridicã, conţinutul suveranitãţii, adicã
domeniile în care se exercitã s-au extins de la politic la economic, cu
precizarea cã însuşi politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia.
Precum observãm, în stabilirea conceptului de suveranitate
trebuie explicate şi alte douã noţiuni, des întâlnite în literatura
juridicã şi mai ales în cea politicã, şi anume suveranitatea poporului
şi suveranitatea naţionalã.
Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul
poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia
politicã a statului şi alcãtuirea organelor lui, precum şi de a
controla activitatea acestora. In societatea în care, puterea de
stat aparţine real întregului popor, suveranitatea poporului se
identificã cu suveranitatea de stat. Suveranitatea poporului
legitimeazã dreptul acestuia la insurecţie, atunci când s-au epuizat
toate mijloacele legale.
Prin suveranitatea naţionalã se înţelege dreptul la
autodeterminare şi la dezvoltarea independentã a fiecãrei
113
naţiuni, care îi aparţine fie cã posedã sau nu o organizaţie
proprie de stat.
Bineînţeles cã, atunci când naţiunea s-a constituit într-un stat
suveran şi independent, suveranitatea naţionalã se identificã cu cea
de stat.
Apare, credem noi, evidentã atât deosebirea cât şi legãtura
între suveranitatea de stat, pe de o parte şi suveranitatea naţionalã,
pe de altã parte. Se observã cã numai suveranitatea de stat este o
caracteristicã generalã a puterii de stat. Realitatea cã deseori aceste
trei noţiuni se regãsesc înmãnuchiate într-una singurã,
atotcuprinzãtoare, nu ne poate duce la ideea negãrii existenţei a trei
noţiuni distincte.
In aceastã categorie de definiţii, suveranitatea de stat este
consideratã a fi acea caracteristicã a puterii de a fi supremã pe
teritoriul statului şi independentã faţã de orice putere
strãinã, caracteristicã exprimatã în dreptul statului de a-şi
rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea
oricãrui amestec al altor state şi cu respectarea drepturilor
corespunzãtoare ale acestora şi a regulilor generale admise
ale dreptului internaţional. Se adaugã deci la supremaţie şi
independenţã obligaţia respectãrii drepturilor altor state şi a
normelor şi principiilor dreptului internaţional.
Este foarte adevãrat cã din modul cum sunt formulate aceste
definiţii nu reiese întotdeauna în mod expres cã este vorba de douã
condiţii alãturate, supremaţie şi independenţã, dar o asemenea
interpretare este posibilã. Cei care definesc suveranitatea în modul
mai sus arãtat pleacã de la ideea reciprocitãţii în relaţiile dintre
state. Se aratã, corect de altfel, cã suveranitatea exclude arbitrariul,
încãlcarea suveranitãţii altor state, cã ea nu trebuie sã fie un
privilegiu al statelor mari şi puternice în dauna altor state. Statul
suveran este obligat sã respecte drepturile altor state, normele
unanim admise ale dreptului internaţional, sã respecte principiul
legalitãţii suverane a statelor.
Menţionarea însã în definiţia suveranitãţii de stat a obligaţiei de
a respecta drepturile altor state, precum şi normele dreptului
internaţional, poate fi interpretatã în sensul de condiţii pentru
existenţa suveranitãţii ceea ce este, bineînţeles criticabil. Pentru cã
aşa cum se aratã în literatura de specialtate, practica internaţionalã
a cunoscut exemple de încãlcare a drepturilor statelor din partea
114
unor state puternice, dar aceasta nu poate duce la concluzia cã,
aceste state care au încãlcat drepturile altora nu sunt suverane.
Un al doilea mod de definire al suveranitãţii este acela în care
nu sunt reţinute în definiţie, ca nefiind elementele neconstitutive
ale suveranitãţii, obligaţiile de respectare a dreptului internaţional şi
a drepturilor altor state. Nu înseamnã însã cã aceşti autori nu dau
importanţa cuvenitã egalitãţii suverane a statelor, reciprocitãţii în
viaţa internaţionalã, normelor şi principiilor dreptului internaţional.
D. România, stat de drept, democratic şi social
a) România este un stat de drept, se aratã în Constituţie. Statul

de drept, ca teorie şi realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria
societãţii, în principiu atunci când s-a considerat cã şi autoritãţile
publice, guvernanţii trebuie sã se supunã unor reguli juridice. Este
evident cã statul de drept a apãrut ca o replicã datã statului
despotic. Juriştii clasificã statele în statul de drept, în care
guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul despotic în care
guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice. Si astãzi, sau
poate astãzi mai mult ca oricând, sunt de actualitate cuvintele
inegalabilului Leon Duguit, cuvinte ce trebuie menţionate în
integralitatea lor "Statul, fãcând legea, este obligat sã o respecte,
atât timp cât ea existã. El o poate modifica sau abroga; dar atâta
timp cât ea existã, el nu poate face un act contrar, un act
administrativ sau jurisdicţional decât în limitele fixate prin aceastã
lege şi astfel statul este un stat de drept. Statul, în virtutea aceleiaşi
idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un
proces; el poate fi condamnat de proprii sãi judecãtori, şi este ţinut
ca un singur particular de a executa sentinţa prezentatã împotriva
sa." Ca orice concept juridic şi cel de stat de drept a cunoscut
amplificãri şi perfecţionãri. Fãcându-se cuvenitele diferenţieri dintre
statul legiuitor, statul administrator şi statul judecãtor, trebuie sã
reţinem cã statul de drept nu se confruntã cu principiul legalitãţii, el
este mai mult decât atât. Statul de drept rãmâne o simplã teorie
dacã nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv
juridice) care sã asigure reala încadrarea a autoritãţilor
publice în coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv
sã se autolimiteze prin drept, în toate cele trei ipostaze în care,
aşa cum am vãzut poate apare. Chiar dacã se poate discuta mult
115
încadrarea statului legiuitor (autoritãţile legislative), în aceste
coordonate, soluţiile corecte, teoretice şi practice, pot fi gãsite prin
luarea în consideraţie a mijloacelor de exercitare a suveranitãţii
naţionale şi a supremaţiei constituţiei. Ca atare statul de drept are
un conţinut complex şi în acest sens se considerã cã suntem în
prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este
evidentã; conţinutul acestui drept valorificã la dimensiunile lor
reale drepturile şi libertãţile cetãţeneşti; se realizeazã
echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor
publice (autoritãţilor publice); se realizeazã accesul liber la
justiţie.
b) România este un stat democratic. Democraţia poate fi
examinatã din multe unghiuri şi de aici multitudinea de definiţii,
explicaţii. Caracterul democratic al statului trebuie sã le
înmãnucheze pe toate. Caracterul democratic al statului înseamnã
cã autoritãţile publice se întemeiazã pe voinţa poporului, exprimatã
prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implicã proclamarea şi
garantarea libertãţilor publice. Totodatã democraţia implicã: un
sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor
de a conforma legilor, exercitarea imparţialã a justiţiei de cãtre
judecãtorii independenţi şi inamovibili. Democraţia are ca
fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implicã şi se
impun reciproc. Aceste trãsãturi se pot regãsi acolo unde echilibrul
puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asiguratã.
Pentru cã, în fond, democraţia poate fi definitã şi ca domnia
dreptului legitim.
c) România este un stat social. Acest caracter rezultã atât din
natura statului cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate
şi trebuie sã imprime tuturor acţiunilor economice , politice,
culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane
care sã creeze terenul fertil exprimãrii reale a personalitãţii
cetãţenilor, a drepturilor şi libertãţilor lor, a şanselor lor egale.
Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu
observator, ci un participant care trebuie sã intervinã, trebuie sã
aibã iniţiativã şi mai ales sã ia mãsuri care sã asigure realizarea
binelului comun. El trebuie sã protejeze pe cel slab,
dezavantajat de destin şi de şansã, trebuie sã sprijine
sectoare economice aflate în crizã dar care sunt
116
indispensabile promovãrii unui trai civilizat, trebuie sã
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi
intervenţie socialã. Inţelegerea caracterului social al statului ne
permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi
constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului
la învãţãturã, art. 33 privind obligaţia statului de a lua mãsuri pentru
asigurarea igienei şi sãnãtãţii publice, art. 38 privind protecţia
socialã a muncii; art. 43 privind obligaţia statului de a lua mãsurile
necesare asigurãrii unui nivel de trai decent cetãţenilor: art. 45
privind protecţia copiilor şi tinerilor şi art. 46 privind protecţia
persoanelor handicapate.
II. Elementele constitutive ale statului român
Ca orice stat unitar elementele constitutive ale statului sunt:

teritorial, populaţia şi puterea politicã suveranã.
Puterea politicã suveranã este organizatã în cadrul unui sistem,
denumit sistemul instituţional al puterii. Teritoriul statului are o
anumitã organizare în raport cu structura administrativã şi politicã a
statului, în vederea înfãptuirii conducerii de stat în mod unitar pe
întreaga ţarã, potrivit cu sarcinile şi funcţiile statului.
A. Organizarea administrativã a teritoriului
Astfel, precum se subliniazã în literatura juridicã, în organizarea

administrativã a teritoriului, elementul unic este teritoriul deoarece
el face obiectul organizãrii în unitãţi. Teritoriul fiind una din bazele
organizãrii puterii de stat, definiţia trebuie sã exprime diferenţa
dintre teritoriu şi organizarea puterii de stat, mai mult, populaţia nu
constituie în totalitatea ei o bazã a organizãrii puterii de stat,
deoarece nu toatã populaţia participã la conducerea de stat, la
aceasta participând numai cetãţenii.
Iar cetãţenii nu pot fi reţiunţi în definiţii, deoarece cetãţenia nu
este specificã conduceri de stat în diferitele unitãţi administrativ
teritoriale, ci ea este specificã exercitãrii puterii de stat atât pe
planul întregii ţãri, cât şi pe acela al unitãţilor administrativ
teritoriale.
Se mai pot adãuga bineînţeles şi alte considerente în sprijinul
tezei cã organizarea administrativã a teritoriului este delimitarea
117
teritoriului în unitãţi. Vom aminti astfel cã, art. 3(3) din Constituţie,
precum şi dispoziţiile legale în materie stabilesc cã "Teritoriul ...
este organizat în unitãţi administrativ teritoriale..." (s.n.). Credem cã
definirea organizãrii administrative a teritoriului în sensul primei
opinii duce la diminuarea nejustitificatã a rolului şi importanţei
teritoriului ca bazã distinctã a organizãrii puterii. Este îndeobşte
admis cã teritoriul constituie cadrul natural, geografic, al
organizãrii puterii de stat, el determinã fizic existenţa statului şi cã
nu poate exista un stat dacã nu existã un teritoriu pe care acest stat
sã fie organizat. In aprecierea rolului teritoriului trebuie sã se plece
de la apreciere ştiinţificã, exactã, a corelaţiilor sale cu puterea.
Consideraţiunile sale expuse nu pot duce însã la neglijarea
rolului populaţiei în realizarea organizãrii administrative a
teritoriului. Dacã organizarea administrativã a teritoriului este
delimitarea acestuia în unitãţi, populaţia este un criteriu ce este
luat în seamã alãturi de alte criterii (economic, naţional, social, cãi
de comunicaţie etc.). Delimitarea însã este teritorialã, geograficã şi
pentru cã populaţia este factorul mobil, iar delimitãrile
teritoriale sunt fixe. Cadrul natural, geografic, de organizare a
puterii de stat, teritoriul are urmãtoarele caracteristici
juridice:inalienabilitatea, indivizibilitatea şi egalitatea (în
sensul cã nu trebuie sã existe privilegii în formarea unor anumite
regiuni sau zone geografice). Constituţiile României au stabilit
expres cã teritoriul ţãrii este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la
textul constituţional, unii autori criticã definiţiile mai vechi date
organizãrii administrative a teritoriului în sensul de "împãrţirea
teritoriului în unitãţi administrativ teritoriale". In acest sens se
aratã cã, utilizarea termenului "împãrţire" a teritoriului nu poate fi
acceptatã faţã de realitatea cã prevederile constituţionale stabiliesc
indivizibilitatea statului. In legãturã cu aceastã observaţie, trebuie
sã menţionãm cã ea ţine de acurateţea ştiinţificã a exprimãrilor şi
nu trebuie înţeles cã cei care au definit astfel organizarea
administrativã a teritoriului au evocat ideea împãrţirii acestuia şi nu
a delimitãrii. Aceasta cu atât mai mult cu cât caracterul indivizibil al
teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres chiar de
constituţia românã de la 1866.
O problemã teoreticã ce trebuie rezolvatã priveşte chiar
expresia organizarea administrativã a teritoriului. S-a susţinut cã
deoarece organizatoric, puterea de stat acţioneazã în forma
118
organelor statului şi delimitarea teritoriului se face în unitãţi
teritoriale în care sã fie aşezate diferitele organe ale statului. Se
considerã cã denumirea numai este proprie pentru organizarea de
stat contemporanã deoarece ea este preluatã de la vechea
orânduire în care puterea executivã realizatã prin organele
administrative, era precumpãnitoare şi unde delimitarea teritoriului
în unitãţi teritoriale servea, în principal, aşezãrilor organelor
administrative, de unde şi denumirea. Or, în organizarea actualã de
stat, unde organele reprezentative, cu funcţii normative şi de
conducere sunt precumpãnitoare, ele fiind constituite, nu numai la
centru ci pe întreg teritoriul, denumirea apare ca improprie. Nu
putem sã nu observãm cã delimitarea teritoriului este
administrativã prin natura sa şi cã pe planul local acţioneazã şi
alte organe de stat în afara organelor puterii executive şi anume
judecãtoreşti.
In fine, o altã problemã teoreticã priveşte delimitarea
noţiunilor de structurã de stat şi de organizare administrativã a
teritoriului. Dificultatea pleacã de la existenţa factorului comun care
este teritoriul. S-a încercat deosebirea acestor douã noţuni prin
stabilirea deosebirilor ce existã între unitãţile administrativ-
teritoriale şi subiectele de federaţie. Astfel se aratã cã în timp ce
subiectele de federaţie îndeplinesc funcţii guvernamentale, unitãţile
administrativ-teritoriale înfãptuiesc funcţii administrative. De
asemenea, subiectele de federaţie sunt colectivitãţi politice,
individualizate şi distincte, având fiecare un sistem legislativ,
administrativ şi judecãtoresc propriu, ceea ce nu se întâlneşte la
unitãţile administrative etc.
Trebuie sã observãm cã aceste douã noţiuni sunt strâns legate
între ele, deoarece privesc douã aspecte ale uneia şi aceleiaşi baze
de organizare a puterii de stat şi anume teritoriul. Dar nu trebuie
scãpat din vedere cã fiecare noţiune are un conţinut şi un sens
propriu. Deosebirea principalã între structura de stat şi
organizarea administrativ-teritorialã constã în faptul cã
prima se referã la organizarea puterii la nivelul statului în
întreg sãu, în timp ce organizarea administrativã a
teritoriului are în vedere crearea pe teritoriul statului a unui
numãr de unitãţi în scopul unei mai eficiente conduceri de
stat pe plan local. Denumirea de unitãţi administrative este
119
folositã pentru a se distinge de cele politice, care sunt formaţii
statale în cadrul statului federal.
La sfârşitul acestor consideraţiuni putem spune cã organizarea
administrativã a teritoriului este delimitarea teritoriului unui
stat în unitãţi administrativ-teritoriale, delimitare fãcutã în
scopul realizãrii unitare a puterii. Vom adãuga la cele de mai
sus cã organizarea administrativã a teritoriului se face în funcţie de
anumite obiective şi criterii şi cã realizarea unitarã a puterii se
înfãptuieşte prin organele de stat aşezate în teritoriu.
Constituţia stabileşte prin art. 3 pct. 3 cã teritoriul este
organizat, sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe.
De asemenea, adaugã acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe
sunt declarate municipii.
a)Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorialã ce
joacã rolul de verigã intermediarã în cadrul organizãrii
administrative a teritoriului. Faţã de aceastã situaţie, judeţul are
trãsãturi şi funcţionalitate proprii, specifice.
Judeţul este o unitate administrativ-teritorialã complexã din
punct de vedere economic şi social culturalã, unitate de
coordonare şi control din punct de vedere politico-administrativ.
Organele de stat din judeţe au legãturi nemijlocite cu organele
centrale de stat. Judeţul cuprinde municipii, oraşe şi comune. In
stabilirea numãrului judeţelor s-a urmãrit ca acestea sã fie
echilibrate ca suprafaţã, numãr de locuitori şi potenţial economic,
capabile sã asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg
cuprinsul ţãrii noastre. Existã astfel în ţara noastrã un numãr de 40
de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în medie de aproape 600.000
km iar populaţia în medie de peste 450.000 locuitori. In funcţie de
condiţiile naturale starea cãilor de comunicaţie, precum şi de
legãturile dintre localitãţi au fost însã constituite şi judeţe cu o
suprafaţã diferitã de proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate încât sã cuprindã zone
pedoclimatice, diverse, care sã permitã dezvoltarea agriculturii. De
asemenea, au fost luate în consideraţie cãile de comunicaţie, astfel
încât sã se asigure legãturi directe, uşoare şi rapide între localitãţile
din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa.
Judeţele cuprind în afara comunelor şi un numãr de oraşe.
Oraşele în care-şi au sediul autoritãţile publice judeţene sunt oraşe
de reşedinţã. Oraşul reşedinţã este stabilit în funcţie de importanţa
120
sa economicã, socialã şi politicã, şi eventual, de perspectivele sale
de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului reşedinţã s-a
urmãrit ca acestea sã ocupe o poziţie geograficã cât mai centralã
pentru a asigura legãturi rapide cu toate localitãţile din cuprinsul
judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţã de judeţe, care geografic
nu se aflã în centrul judeţului, stabilirea lor ca reşedinţã fiind impusã
de importanţa lor economicã, socialã şi culturalã.
b)Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorialã de
bazã în cadrul organizãrii administrative a teritoriului. El este un
centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,
social-cultural şi edilitar gospodãresc, având multiple legãturi cu
zona înconjurãtoare şi asupra cãreia trebuie sã exercite o influenţã
civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiile au
fost declarate acele orase care au un numãr mai mare de locuitori, o
însemnãtate deosebitã în viaţa economicã, social-politicã şi cultural-
ştiinţificã a ţãrii, o îndelungatã tradiţie istoricã sau care au condiţii
de dezvoltare în aceste direcţii.
Municipiul Bucureşti, faţã de importanţa sa economicã,
politicã şi cultural-ştiinţificã, faţã de faptul cã este capitala ţãrii, are
o organizare proprie, distinctã. Municipiul Bucureşti este organizat
pe şase sectoare, numerotate, la care se adaugã Sectorul Ilfov.
Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordoneazã
organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordoneazã
organelor centrale de stat. Sub acest aspect, Municipiul Bucureşti
are un regim juridic şi politic asemãnãtor cu al judeţului.
c) Comuna. Comuna, în sensul legii nr. 2/1968, este unitatea
administrativ-teritorialã de bazã care cuprinde populaţia ruralã unitã
prin comunitate de interese şi tradiţii, alcãtuitã din unul sau mai
multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale,
geografice şi demografice. Satele în care-şi au sedile autoritãţile
publice comunale sunt sate reşedinţã.
B. Populaţia României
Populaţia este formatã din cetãţeni români şi persoane care nu
au cetãţenia românã respectiv, cetãţenii strãini şi apatrizi.
Noţiunea de cetãţenie are în ştiinţã dreptului constituţional
douã accepţiuni. In primul rând, noţiunea de cetãţenie este utilizatã
pentru a desemna o instituţie juridicã, adicã o grupã de norme
juridice.
121
Dar, noţiunea de cetãţenie este folositã şi pentru a caracteriza
condiţia juridicã ce se creeazã acelor persoane care au calitatea de
cetãţean. In aceastã a doua accepţiune, cetãţenia se axeazã în jurul
ideii de subiect de drept şi numai atunci se vorbeşte de cetãţenia
unei persoane, dobândirea şi pierderea cetãţeniei. Aceastã
accepţiune ne intereseazã în mod deosebit, ea constituind obiectul
controverselor din literatura juridicã.
In literatura juridicã cetãţenia a fost conceputã, de regulã, fie
ca o "legãturã între individ şi stat", fie ca o"legãturã politicã şi
juridicã", ca o "apartenenţã juridicã" sau ca o calitate a persoanei.
O definiţie consideratã exactã priveşte cetãţenia ca fiind
legãtura politicã şi juridicã permanentã dintre o persoanã
fizicã şi un anumit stat. Aceastã legãturã se exprimã prin
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoanã şi
statul al cãrui cetãţean este, şi mai mult este o legãturã juridicã
specialã, reflectatã pe plan extern, pãstratã şi prelungitã oriunde s-
ar gãsi persoana, în statul sãu de origine, în alt stat, pe mare, în aer
sau în cosmos.
Pentru a defini cetãţenia românã trebuie sã pornim de la faptul
cã cetãţenia are un conţinut şi o finalitate care se coreleazã cu
realitãţii economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate
datã.
Vom remarca astfel cã titlul de cetãţean dovedeşte
apartenenţa cetãţeanului la statul român, stat în care suveranitatea
naţionalã aparţine poporului. Cetãţenii români se bucurã de drepturi
şi libertãţi democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate ci şi
garantate în exercitarea lor efectivã.
Beneficiari ai drepturilor şi libertãţilor cetãţenii români sunt în
acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetãţean român
impune devotament şi fidelitate faţã de patrie, slujirea intereselor
poporului precum şi îndeplinirea cu bunã credinţã a obligaţiilor
înscrise în Constituţie şi legile ţãrii. Egali în drepturi şi îndatoriri,
cetãţenii români sunt rãspunzãtori deopotrivã pentru dezvoltarea
economicã şi socialã a ţãrii, pentru apãrarea suveranitãţii şi
independenţei naţionale.
In definirea cetãţeniei române trebuie sã plecãm de la faptul cã
ea reprezintã expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice,
dintre persoanele fizice şi statul român.
122
Privitã astfel, apare deosebit de limpede ideea cã cetãţeania
românã nu este o simplã legãturã politicã sau juridicã între individ şi
colectivitatea politiceşte organizatã, ci este o integrare angajatã în
sânul acestei colectivitãţi.
Totodatã, vom remarca faptul cã numai persoanele fizice au
cetãţenie. In nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au
cetãţenie în sensul pe care-l dãm noi acestei categorii juridice.
Astfel, cetãţenia românã trebuie consideratã ca acea calitate
a persoanei fizice ce exprimã relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre persoane fizice şi stat,
dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor şi îndatoririlor prevãzute de Constituţia şi de
legile României.
In fine, pentru explicarea conceptului de cetãţenie se impun
câteva precizãri privind terminologia. Astãzi, cele mai multe
constituţii şi legi folosesc termenul cetãţenie pentru a desemna
aceastã apartenenţã.
Iniţial cetãţenia a fost desemnatã prin termenul naţionalitate,
termen ce îl mai întâlnim şi astãzi, de exemplu în Constituţia Franţei,
în art. 34. Dacã rememorãm câteva reglementãri juridice din
România vom putea observa cã: în anul 1877 s-a adoptat legea
pentru acordarea cetãţeniei române ofiţerilor de origine românã
care au servit în armata strãinã (M.Of. nr. 117 din 6.V.1877); în anul
1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea
naţionalitãţii române (M.Of. nr. 41 din 24.II.1924), urmatã de douã
regulamente, unul privitor la constatarea naţionalitãţii române şi
altul privitor la dobândirea naţionalitãţii române prin
naturalizarea şi la redobândirea acestei naţionalitãţi; în anul 1939
s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea
naţionalitãţii române (M.Of. nr. 16 din 19.I.1939); începând cu
anii 1948 legile s-au referit la cetãţenia românã (Decretul nr. 125
din 1948, Decretul nr. 33/1952, Legea nr. 24/1971, Legea nr.
21/1991).
Renunţarea, în timp, la termenul naţionalitate poate fi explicatã
prin aceea cã naţionalitatea este o categorie politicã, ea indicã
apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuziile şi mai ales
speculaţiile posibile, din punct de vedere juridic s-a preferat
cuvântul cetãţenie, el exprimând un anumit statut juridic al omului.
123
Aceste explicaţii prezintã interes pentru cel care dorind sã rezolve
probleme juridice privind apartenenţa juridicã a unei persoane la un
anumit stat, trebuie sã identifice conţinutul reglementãrilor juridice
ale timpului la care se referã.
Pentru cã, şi nu spunem o noutate, chiar terminologia juridicã a
cunoscut şi cunoaşte o evoluţie a sensurilor sale.
Analiza normelor juridice care formeazã instituţia juridicã a
cetãţeniei, permite formularea unor principii care stau la baza
cetãţeniei române.
1.Numai cetãţenii români sunt titularii tuturor drepturilor
prevãzute de Constituţie şi legi. In aceastã privinţã se impune încã
de la început sã observãm cã, de regulã, acesta nu este considerat
un principiu în lucrãrile de specialitate, dar problema, ca atare,
prezentând o deosebitã importanţã teoreticã şi practicã, este totuşi
analizatã, deşi distinct de principiile cetãţeniei. Cu toate acestea,
aceastã regulã se impune ca o regulã de bazã a cetãţeniei române,
ea strãbãtând întreaga legislaţie în acest domeniu. Cât priveşte
formularea ce am dat-o acestui principiu, ea ni se pare a fi potrivitã
deoarece sugereazã cã persoanele care nu au calitatea de cetãţeni
români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de o parte din
drepturile şi îndatoririle prevãzute de constituţia şi legile ţãrii
noastre.
In aceastã ordine de idei trebuie sã arãtãm cã din drepturile
înscrise în constituţie şi legile ţãrii unele pot fi exercitate numai de
cetãţeni, strãini sau apatrizi neavând acces la ele. Existã deci o
diferenţã între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetãţenii
români şi sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu
au aceastã calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste
drepturi, care nu pot fi exercitate şi de strãini sau apatrizi sunt atât
drepturi fundamentale cât şi drepturi subiective obişnuite. In grupa
acestor drepturi sunt incluse.
a)Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele
reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenţã drepturi politice,
aparţinând în exclusivitate numai cetãţenilor;
b)Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa
nestânjenit pe acest teritoriu;
c)Dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d)Dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care
îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţãrii. Trebuie arãtat cã, pentru
124
anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana sã aibã
calitatea de cetãţean român. De exemplu, pentru ocuparea funcţiei
de judecãtor;
e)Dreptul de a nu fi extrãdat sau expulzat din România.
Cetãţeanul român nu poate fi extrãdat la cererea unui stat strãin în
vederea executãrii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat
din România;
f)Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se aflã în
strãinãtate. Cetãţenia românã implicã pentru statul român obligaţia
de a-şi proteja cetãţenii sãi atunci când aceştia, aflându-se în afara
graniţelor - vremelnic sau domiciliind -, au nevoie de asemenea
ajutor împotriva încãlcãrii drepturilor lor.
2.Numai cetãţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile
stabilite prin Constituţie si legile ţãrii.
Reţinând aceleaşi remarci pe care le-am fãcut la primul
principiu, vom arãta cã cetãţeanul român, titular de drepturi si
libertãţi, este în acelaşi timp obligat sã îndeplinescã si îndatoririle
prevãzute de Constituţia si legile ţãrii. Aceasta cu atât mai mult cu
cât cetãţenia românã presupune responsabilitate civicã. In
conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevãzute de
Constituţie si legi aparţin în exclusivitate cetãţenilor români, cãci
numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor si obligaţiilor. Persoanele
care nu au aceastã calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite
îndatoriri, ce revin numai cetãţenilor români, singuri rãspunzãtori
pentru dezvoltarea economicã si socialã a României, pentru
apãrarea independenţei, suveranitãţii si integritãţii sale. Aceste
obligaţii sunt urmãtoarele:
a)Obligaţia de fidelitate faţã de ţarã;
b)Obligaţia de a satisface serviciul militar;
c)Indatorirea de apãrare a patriei.
3.Cetãţenii români sunt egali în drepturi si îndatoriri, fãrã
deosebire de rasã, naţionalitate, origine etnicã, limbã, religie, sex,
opinie, apartenenţã politicã, de avere sau origine socialã si
indiferent de modul în care au dobândit cetãţenia.
4.Cetãţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest
principiu se desprinde cu deosebitã claritate din dispoziţiile
constituţionale si legale conform cãrora stabilirea drepturilor si
îndatoririlor cetãţenilor români, a modurilor de dobândire si de
125
pierdere a cetãţeniei române, constituie un atribut exclusiv al
statului.
5.Cetãţenia nu produce nici un efect juridic asupra cetãţeniei
soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale legii
cetãţeniei române conform cãrora încheierea cãsãtoriei între un
cetãţean român si un strãin nu produce nici un efect asupra
cetãţeniei soţului care a dobândit cetãţenia românã în timpul
cãsãtoriei.
6.Schimbarea cetãţeniei unuia din soţi nu produce nici un efect
asupra cetãţeniei române a celuilalt soţ.
Potrivit legislaţiei României, dobândirea cetãţeniei se face prin:
naştere în România, repatriere, adopţii, la cerere, precum si în cazul
gãsirii copilului neidentificat, cu pãrinţi necunoscuţi, pe teritoriul
României.
Conform aceleia si legislaţii române, cetãţenia românã se
pierde prin: retragerea cetãţeniei române; renunţarea la cetãţenia
românã; adopţia unui copil minor român de cetãţeni strãini,
stabilirea filiaţiei copilului gãsit pe teritoriul României, anularea sau
desfacerea adopţiei pe cale judecãtoreascã.
Legislaţia românã de dupã 1989 îngãduie dubla cetãţenie.
Soluţia s-a impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor
cetãţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în afara
graniţelor ţãrii au pierdut si cetãţenia românã. Astfel, prin Decretul-
Lege nr. 137/1990 s-a stabilit cã fo stii cetãţeni români, care înainte
de 22 Decembrie 1989 au pierdut cetãţenia românã din diferite
motive o pot redobândi la cerere, în baza unei declaraţii
autentificate, în strãinãtate, la reprezentanţele diplomatice sau
consulare ale României, iar în ţarã la Notariatul de Stat al
municipiului Bucure sti, chiar dacã au o altã cetãţenie si nu îşi
stabilesc domiciliul în România. Legea din 1991 a pãstrat aceste
reglementãri.
Desigur soluţia legii române este solid motivatã de istorie.
Trebuie însã reţinut cã statele în general nu agreazã dubla cetãţenie
în statele unitare deoarece aceastã situaţie poate genera unele
implicaţii nedorite.
Strãinii si apatrizii.
In afara cetãţenilor români, pe teritoriul României existã si
strãini precum si apatrizi. Strãin în România este persoana care
are cetãţenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici o
126
cetãţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetãţean al lumii.
Regimul juridic al strãinilor în România rezultã atât din Constituţie
cât si din legea specialã privitoare la acestia. Legea stabileşte pânã
la detalii condiţia juridicã a strãinilor.
C. Sistemul instituţional al puterii
Autoritãţile publice, direct sau indirect, sunt dependente - ca

expresie primordialã a democraţiei - de instanţa politicã, juridicã si
moralã absolutã: poporul. Sub aspect social, moral si politic,
poporul este titularul suveranitãţii, fiind reprezentat de corpul
electoral. Poporul - prin corpul sãu electoral - se înfãţi seazã deci
într-o dublã calitate: ca forţã propulsoare a puterii - o forţã primarã,
originarã, politicã, juridicã si moralã - care îi conferã puterii
legitimare si autoritate - si ca fundament social al acestei puteri.
Autoritãţile publice potrivit legii sunt alese sau numite. Fac
parte din prima categorie Parlamentul, Preşedintele Republicii,
consilierii locali si primarii, iar din cea de a doua categorie toate
celelalte autoritãţi publice.
Astfel, Parlamentul este "organul1) reprezentativ suprem al
poporului român" (art. 58, al. 1), ales prin "vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat" (art. 59 al. 1); Preşedintele României
este "ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat"
(art. 81 al. 1); consiliile locale, judeţene, orã seneşti si comunale
sunt alese - în condiţiile legii2) - de cãtre corpul electoral din
circumscripţiile respectivelor unitãţi administrativ-teritoriale (art.
120, al. 1); în fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca si
consilierii locali (art. 120, al. 1)3). Dimpotrivã, cei care alcãtuiesc alte
autoritãţi publice decât cele
____________________
1)
Termenul astfel formulat, la singular si articulat, nu trebuie sã conducã la concluzia -
evident greşitã - cã Parlamentul este "unicul" organ reprezentativ. Numai pentru a
respecta rigorile gramaticale - în sensul corelãrii adecvate cu adjectivul care urmeazã -
s-a recurs la aceastã formulare.
2)
A se vedea si art. 5, 7 si 13 din Legea nr. 69/1991 si art. 1 din Legea nr. 70/1991
3)
De asemenea, a se vedea si art. 5 din Legea nr. 9/1991 si art. 1 din Legea nr.
70/1991.
arãtate sunt investiţi, desemnaţi1) sau numiţi, fie de cãtre organele
reprezentative sau direct reprezentative, fie de cãtre autoritãţile
127
administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţilor si Senatul
numesc fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 140,
al. 2); în sedinţa comunã, cele douã Camere ale Parlamentului
numesc, dintre magistraţi, membrii Consiliului Superior al
Magistraturii art. 132); Senatul numeşte Avocatul Poporului (art. 55,
al. 1). Preşedintele României desemneazã un candidat pentru
funcţia de prim-ministru si numeşte Guvernul pe baza votului de
încredere acordat de Parlament, iar în caz de remaniere
guvernamentalã sau de vacanţã a postului, revocã sau nume ste, la
propunerea primului-ministru, pe ceilalţi membri ai Guvernului (art.
85); numeşte pe trei dintre membrii Curţii Constituţionale (art. 140,
al. 2); la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în
funcţie magistraţii judecãtori si procurori, cu excepţia celor stagiari
(art. 124 al. 1 si art. 133 al. 1); Guvernul nume ste câte un prefect
în fiecare judeţ si în municipiul Bucureşti (art. 122 al 1).
Potrivit cu funcţia fundamentalã ce revine fiecãrei autoritãţi
publice, distingem între: autoritatea deliberativã, îndeplinind în
principal funcţia legislativã; autoritatea pre sedinţialã, îndeplinind
funcţia de mediere între "puterile statului"2), precum si între stat si
societate, de reprezentare a statului român si de garant al
independenţei naţionale si al integritãţii teritoriale a ţãrii;
autoritatea guvernamentalã, având ca principalã funcţie asigurarea
înfãptuirii politicii interne si externe a ţãrii si exercitarea conducerii
generale a administraţiei publice;autoritatea de jurisdicţie
constituţionalã, asigurând conformitatea legilor cu Constituţia;
autoritatea judecãtoreascã, chematã sã înfãptuiascã justiţia;
autoritatea constituitã în instituţia Avocatul Poporului, având ca
funcţie unicã garantarea drepturilor si libertãţilor cetãţenilor.
Potrivit cu nivelul la care ele funcţioneazã, unele autoritãţi sunt
centrale - sau naţionale, altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul,
Pre sedintele Republicii si Guvernul, ca autoritãţi centrale; consiliile
locale, primarii si prefecţii, ca autoritãţi locale).
Din perspectiva proprietãţilor generale ale sistemului si prin
examinarea modului de articulare a sistemului puterii de stat, putem
identifica principalele lui trãsãturi:
a)El este un ansamblu complex, alcãtuit din patru
subsisteme: organul reprezentativ suprem si unica putere
legiuitoare a ţãrii; autoritatea executivã; autoritatea
__________________
128
1)
Potrivit art. 7 al. 1 si art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale,
consiliul judeţean "alege", din rândul membrilor sãi, delegaţia permanentã. "Alegerea"
are, în acest caz, semnificaţia desemnãrii unor dintre cei "ale si prin sufragiu" pentru
"conducerea operativã a treburilor administraţiei publice judeţene", exercitând unele
dintre atribuţiile consiliului. Termenul de "desemnare" are însã o semnificaţie identicã
cu cea comunã în situaţia reglementatã de art. 85 al. 1 din Constituţie:"desemnarea"
candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
2)
Sintagma trebuie interpretatã în sensul de "organe ale statului", statul neputând
avea mai multe "puteri". El are mai multe categorii de organe.
de jurisdicţie constitiuţionalã; autoritatea judecãtoreascã. Douã

precizãri sunt necesare: prin natura funcţiilor si a atribuţiilor lui,
Preşedintele Republicii nu este pur si simplu un organ
administrativ sau numai un asemenea organ; Avocatul Poporului
poate fi integrat - fãrã a-i anula astfel trãsãturile specifice - în
categoria autoritãţilor administrative;
b)Sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic,
implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau
reorganizarea acestora;
c)Mediul ambiant - cu care interacţioneazã sistemul puterii - îl
constituie, pe plan intern, sitemul social-politic, iar pe plan extern,
sistemul comunitãţii internaţionale a statelor;
d)Sistemul puterii de stat si fiecare dintre subsistemele
acestuia au una sau mai multe funcţii caracteristice;
e)Ordinea lãuntricã a sistemului se caracterizeazã prin
raporturi de subordonare si de coodonare;
f)Sistemul puterii de stat reprezintã o structurã definitã,
însumând legãturi stabilite între întreg si parte, precum si între
pãrţile întregului;
g)Sistemul puterii de stat are la bazã fluxul informaţional
dintre el si societate, dintre el si pãrţile ce-l alcãtuiesc, precum si
dintre aceste pãrţi;
h)Sistemul puterii de stat si fiecare dintre subsistemele
acestea au capacitate de autoreglare, precum si capacitatea de a
contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme;
i)"Cartea tehnicã" a sistemului este Constituţia, care îi instituie
si constituie elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile si
structura.
Fiecare dintre aceste trãsãturi ar trebui "desfoliate",
argumentele si exemplificate, a ceea ce - sperãm cã se va înţelege -
nu este posibil, acum si aici. Poate, totu si, descrierea, chiar
129
sumarã, a structurii sistemului va fi de naturã sã complineascã
simpla enunţare a trãsãturilor acestuia.
Structura sistemului. "Cartea de identitate" a sistemului
puterii de stat o reprezintã structura acestuia, adicã ansamblul
interrelaţiilor, prevãzute de Constituţie, între diferitele categorii de
organe ale statului. Dintre acestea, le consemnãm pe cele mai
semnificative:
1.Corpul electoral alege cele douã Camere ale Parlamentului,
prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;
2.Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute,
alege pe Preşedintele Republicii. De asemenea, prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie a
Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotãrãşte asupra demiterii
din funcţie a Preşedintelui;
3.Parlamentul, în şedinţa comunã a celor douã Camere, acordã
votul de încredere Guvernului, votul de învestiturã a acestuia. De
asemenea, printr-o moţiune de cenzurã, Parlamentul - tot în şedinţa
comunã a celor douã Camere - retrage încrederea acordatã
Guvernului (atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzurã, pot
fi "provocatã" de Guvern, prin angajarea rãspunderii lui, în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei
declaraţii de politicã generalã a unui proiect de lege)1).
Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului,
acesta trebuie sã punã la dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre
structurile lui, în condiţiile prevãzute de lege, informaţiile şi
documentele cerute; membrii sãi trebuie sã participe la lucrãrile
Parlamentului, dacã li se solicitã prezenţa; Guvernul sau membrii lui
trebuie sã rãspundã la interpelãrile formulate de deputaţi sau
senatori.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmãrirea penalã a
membrilor Guvernului, pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei
lor;
4.Preşedintele Republicii desemneazã candidatul pentru funcţia
de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-
ministru, revocã sau numeşte pe ceilalţi ai Guvernului, în caz de
remaniere guvernamentalã sau de vacanţã a postului.
Preşedintele poate sã cearã urmãrirea penalã a membrilor
Guvernului, pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. In toate
130
cazurile de aceastã naturã, el este acela care poate dispune
suspendarea din funcţie a respectivei persoane;
5.Parlamentul, în şedinţa comunã a celor douã Camere, poate
suspenda din funcţie pe Preşedintele României, în cazul sãvârşirii
unor fapte grave prin care încalcã prevederile Constituţiei.
Parlamentul poate, de asemenea, sã cearã trimiterea în judecatã a
Preşedintelui pentru înaltã trãdare;2)
6.In relaţia sa cu corpul electoral, Parlamentul poate solicita
exprimarea voinţei acestuia în patru ipoteze: pentru constituirea,
prin sufragiu, a unui nou Parlament, în cazul dizolvãrii celui existent,
întrucât el nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare a
învestiturii; pentru constituirea, prin sufragiu, a noului Parlament, la
expirarea mandatului celui existent; atunci când, dupã suspendarea
din funcţie a Preşedintelui Republicii, urmeazã ca - prin referendum -
sã se decidã eventuala demitere a acestuia; în fine, în situaţia când,
acceptând iniţiativa de revizuire a Constituţiei, aceasta trebuie
aprobatã prin referendum;
7.Preşedintele Republicii poate - şi el - sã solicite exprimarea
voinţei corpului electoral, cu privire la probleme de interes naţional;
8.Secţiunile corpului electoral din circumscripţiile unitãţilor
administrativ-teritoriale ale consiliile locale şi primarii;
____________________
1)
Intr-o asemenea situaţie, votul de încredere - care nu este identic cu votul de
investiturã - rezultã, implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzurã. Moţiunea de
cenzurã trebuie sã fie totdeauna explicitã, ea neputând rezulta- pe cale de interpretare
- din simple împrejurãri de fapt.
2)
Este o prerogativã a Parlamentului introdusã în textul Constituţiei în urma unui
amendament, pentru a marca şi ipoteza responsabilitãţii juridice penale a Preşedintelui
Republicii. Formal, legea fundamentalã s-a abãtut astfel de la principiul paralelismului
regulilor procedurale constituţionale - sau de la principiul simetriei în drept-, mandatul
Preşedintelui încetând pe o altã cale decât prin voinţa celor care l-au ales. Abaterea
poate fi însã justificatã: în ipoteza examinatã nu este vorba despre angajarea
responsabilitãţii politice a Preşedintelui - asupra cãreia se decide, într-adevãr, prin
referendum-, ci despre responsabilitatea lui penalã, care nu poate face obiectul unui
referendum.
9.Autoritãţile administraţiei publice locale pot, dupã caz, sã
iniţieze sau sã decidã aprobarea, prin referendum local, a
"problemelor de interes deosebit din unitãţile administrativ-
teritoriale".1)
10.O parte a corpului electoral, în condiţiile prevãzute de lege,
se poate constitui în subiect al dreptului de iniţiativã legislativã, fie
131
pentru adoptarea unei legi organice sau ordinare - cu excepţia celor
prevãzute de legea fundamentalã -, fie pentru adoptarea unei legi
de revizuire a Constituţiei, dacã prin obiectul ei o asemenea lege
este admisibilã.
11.Parlamentul, dupã adoptarea legii, o trimite Preşedintelui
României pentru promulgare.
12.Preşedintele României, în raporturile lui cu Parlamentul,
dispune de câteva prerogative, care pot fi considerate "impulsuri"
sau mãsuri de "reglare" pentru funcţionarea adecvatã a organului
"reprezentativ suprem", între care: dizolvarea Parlamentului în
condiţiile art. 89 din Constituţie; transmiterea unor mesaje cu privire
la principalele probleme ale naţiunii; consultarea Parlamentului în
vederea organizãrii unui referendum; solicitarea reexaminãrii unei
legi ce i-a fost transmisã spre promulgare; încuviinţarea mãsurilor
excepţionale; solicitarea aprobãrii pentru mobilizarea parţialã sau
generalã a armatei; supunerea spre ratificare a tratatelor
internaţionale încheiate în numele României.
13.Parlamentul poate decide, printr-o lege specialã de abilitare,
delegarea legislativã în favoarea Guvernului.
14.Guvernul interacţioneazã cu Parlamentul prin alte câteva
mijloace decât cele deja arãtate: el exercitã dreptul la iniţiativã
legislativã; poate solicita delegarea legislativã pentru emiterea de
ordonanţe şi trebuie sã solicite aprobarea Parlamentului în cazul
emiterii unor ordonanţe de urgenţã; el poate "provoca" un vot de
încredere implicit sau o moţiune de cenzurã, angajându-şi
rãspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei
declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege; poate
solicita Parlamentului adoptarea unor proiecte de legi în procedurã
de urgenţã; membrii Guvernului au acces la "lucrãrile"
Parlamentului.2)
15.In interiorul Parlamentului, al acestui subsistem din sistemul
puterii de stat, între cele douã "pãrţi" constitutive, adicã între cele
douã Camere, existã o multitudine de interrelaţii caracteristice. In
acest sens şi exemplificativ,
_____________________________________
1)
Art. 10 din Legea nr. 69/1991 este defectuos formulat şi insuficient corelat cu alte
dispoziţii ale acestei legi: evident, nu "problemele se supun unui referendum, ci
soluţiile preconizate pentru rezolvarea lor; din cuprinsul art. 44 al legii rezultã cã
iniţiativa organizãrii unui referendum local nu poate aparţine decât primarului. Dar,
cum la nivelul judeţelor nu existã primar, ar însemna cã, contrar celor prevãzute în art.
10, consiliile judeţene nu pot dispune, din proprie iniţiativã, organizarea unui
132
referendum local. (De altfel, între atribuţiile consiliului judeţean nu figureazã şi aceea
de a organiza un referendum local). Inseamnã cã textul art. 10 din lege trebuie
interpretat restrictiv, el vizând numai autoritãţile publice din comune şi oraşe. Pe de
altã parte, faţã de dispoziţiile cuprinse în acelaşi text, trebuie sã admitem concluzia cã
iniţiativa referendumului poate aparţine şi însuşi consiliului local.
2)
Termenul "lucrãri" semnificã implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul
Parlamentului. Posibilitatea de a participa la lucrãrile Parlamentului implicã desigur şi
accesul la lucrãrile organelor interne ale Parlamentului - comisiile parlamentare.
menţionãm: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea
proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o Camerã la
cealaltã în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptãri; constituirea
comisiei paritare pentru declanşarea procedurii de mediere, atunci
când una din Camere adoptã un proiect de lege sau o propunere
legislativã într-o redactare diferitã de cea aprobatã de cealaltã
Camerã.
16.In interiorul ramurii executive a organelor statului, între
Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite de asemenea forme
specifice de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu
privire la probleme urgente şi de importanţã deosebitã; el poate
participa la şedinţele Guvernului - şi, în asemenea cazuri,
prezideazã acele şedinţe -, atunci când se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externã, apãrarea ţãrii, asigurarea
ordinii publice. Pe de altã parte, primul-ministru poate invita pe
Preşedinte sã participe la lucrãrile Guvernului, în alte situaţii decât
cele arãtate. Totodatã, primul-ministru contrasemneazã unele dintre
decretele emise de Preşedintele României, angajându-se astfel
propria rãspundere politicã.
17.In raporturile Parlamentului, Preşedintele Republicii,
Guvernului, Justiţiei cu Curtea Constituţionalã menţionãm: numirea
membrilor acesteia de cãtre cele douã Camere şi de cãtre
Preşedinte; sesizarea Curţii de Preşedintele României, de
preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, de Guvern, de
Curtea Supremã de Justiţie, de un numãr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori asupra constituţionalitãţii legilor,
înainte de promulgarea acestora, precum şi sesizarea ei de cãtre
oricare dintre instanţele judecãtoreşti, prin transmiterea spre
rezolvare a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa
acestora, în privinţa legilor şi a ordonanţelor; solicitarea Curţii de
cãtre Parlament sã constate existenţa împrejurãrilor care justificã
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, precum
şi pentru avizarea propunerii de suspendare din funcţie a
133
Preşedintelui. Curtea Constituţionalã verificã, din oficiu,
constituţionalitatea iniţiativelor de revizuirea a Constituţiei. La
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor douã Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui numãr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin de 25 de senatori, Curtea se pronunţã asupra
constituţionalitãţii regulamentelor Parlamentului (regulamentele
fiecãrei Camere şi regulamentele lor comune).
Avocatul Poporului este numit de Senat, pentru apãrarea
drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor.
19.El prezintã Parlamentului rapoarte anuale sau la cererea
acestuia, fãcând recomandãri privind legislaţia sau pentru luarea
altor mãsuri, în scopul ocrotirii drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor.
20.Procedând din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în
drepturile sau libertãţile lor, Avocatul Poporului sesizeazã autoritãţile
competente, centrale sau locale, pentru ca, în condiţiile legii,
acestea sã adopte mãsuri de naturã sã înlãture faptele sau actele de
nesocotire, încãlcate sau ignorate a drepturilor subiective ori
intereselor legitime şi juridic protejate.
21.Cât priveşte intervenţia Avocatului Poporului în spaţiul
activitãţii de judecatã, faţã de principiile ce guverneazã aceastã
activitate-îndeosebi în raport cu principiile independenţei justiţiei,
contradictorialitãţii, garantãrii dreptului la apãrare, organizãrii
activitãţii de judecatã de regulã în douã grade de jurisdicţie şi
instituţionalizarea unor cãi de atac pentru înlãturarea nelegalitãţii
sau netemeiniciei hotãrârilor-, opinãm cã implicarea lui în aceastã
activitate nu poate privi decât celeritatea justiţiei.
22.Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numeşte în funcţie judecãtorii şi procurorii, cu excepţia
celor stagiari.
23.Autoritãţile administraţiei publice locale - respectiv consiliile
locale - funcţioneazã pe baza principiului autonomiei.1)
Totuşi, ele se înscriu în câteva raporturi specifice cu Guvernul şi cu
prefecţii. Referindu-ne exclusiv la raporturile lor cu Guvernul
aducem în atenţie dreptul acestuia de a proceda - în cazurile
prevãzute de lege2) şi la propunerea prefectului - la dizolvarea
consiliului. Hotãrârea de dizolvare poate fi atacatã, de cei interesaţi,
în faţa instanţei de contencios administrativ.
De asemenea, prin hotãrârea Guvernului - susceptibilã de control
din partea instanţei de contencios administrativ - un membru al
134
consiliului poate fi demis din funcţie, la propunerea prefectului, dacã
a sãvârşit acte contrare Constituţiei ori celorlalte legi sau dacã a
compromis, cu rea-credinţã, interesele comunei, respectiv ale
oraşului.3) In aceleaşi condiţii şi dupã aceeaşi procedurã poate fi
demis şi primarul.
24.Prefectul este numit sau eliberat din funcţie de cãtre
Guvern, cãruia îi prezintã anual un raport asupra "stãrii generale
economice, sociale, culturale şi administrative a judeţului", respectiv
a municipiului Bucureşti.4)
25. Consiliile locale comunicã prefectului dizolvarea lor de
drept; transmit acestuia - în vederea examinãrii sub aspectul
legalitãţii - actele "adoptate şi emise"; primarul sesizeazã prefectul
atunci când considerã cã o hotãrâre a consiliului local este ilegalã.
__________________
1)
Astfel cum precizeazã art. 8 din Legea nr. 69/1991, autonomia priveşte şi "relaţiile dintre
administraţia publicã localã şi cea judeţeanã" - formulare neinspiratã, întrucât se vorbeşte de
"administraţie" şi se lasã a se înţelege cã "administraţia judeţeanã" nu e localã - între cele douã
"administraţii" neexistând raporturi de subordonare. (Punctãm aici un lucru esenţial: autonomia
nu poate fi conceputã şi dezvoltatã în afara imperativelor ce rezultã din principiul legalitãţii).
2)
Aceste cazuri sunt precizate la art. 33 din Legea nr. 69/1991
3)
Din aceastã formulare - circumscrisã la oraşe şi comune - s-ar putea înţelege cã
procedura de demitere nu priveşte şi pe membrii consiliului judeţean. Diferenţa de
tratament juridic n-ar fi însã prin nimic justificatã. De altfel, prin referire la cele
cuprinse în art. 60 din lege, concluzia nu poate fi decât aceea cã tratamentul juridic al
consilierilor este identic.
4)
Potrivit art. 11 al. 2 al Legii nr. 69/1991, prefectul "conduce" serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale administraţiei publice
organizate în unitãţile administrativ-teritoriale. In sensul art. 122 din Constituţie,
prefectul "conduce" serviciile publice descentralizate. In aceste condiţii, evident cã
activitatea prefectului nu s-ar fi putut mãrgini doar la "coordonarea şi supravegherea"
serviciilor publice, cum preciza anterior modificãrii legea administraţiei publice locale.
26.Prefectul sesizeazã instanţa de contencios administrativ,

dacã considerã cã actul adoptat sau emis de o autoritate publicã
localã - exceptând actele de gestiune curentã - este ilegal. Actul
atacat este suspendat de drept.
27.Prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale;
prezintã anual consiliului judeţean, respectiv celui al municipiului
Bucureşti, o informare cu privire la activitatea desfãşuratã de
serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale
administraţiei centrale organizate în circumscripţia sa; propune
Guvernului, în condiţiile legii, dizolvarea unui consiliu local sau
demiterea unui membru al acestuia; poate dispune suspendarea din
funcţie a consilierului în privinţa cãruia a cerut demiterea;
135
exceptând actele de gestiune curentã ale consiliilor locale, prefectul
poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele
autoritãţilor administraţiei publice locale, considerate de el ca fiind
ilegale.
28.Consiliile locale sau, dupã caz, membrii acestora ori primarii
se pot adresa instanţei de contencios administrativ pentru
verificarea legalitãţii hotãrârii Guvernului de dizolvare a consiliului,
de demitere a consilierului sau a primarului.
Fireşte cã cele câteva interrelaţii consemnate pânã aici nu
epuizeazã complexitatea şi dinamismul structurii sistemului puterii
de stat. Ele pot însã avea o oarecare forţã de sugestie şi pot fi
convertite în argumente în favoarea ideii cã acest sistem este
organic articulat, autoreglabil prin propria lui structurã, un sistem în
care circuitele de reglare sau autoreglare, funcţionând pe baza
"cãrţii tehnice a sistemului" - Constituţia -, pun în valoare unele
dintre dimensiunile democraţiei constituţionale şi atribuie acestei
democraţii semnificaţia de unic şi radical remediu faţã de
fenomenele patologice ale sistemului.
In ceea ce priveşte corpul electoral, vom face câteva
consideraţii:
Corpul electoral este o colectivitate de persoane fizice, din
multitudinea celor care alcãtuiesc poporul, care, având calitatea de
cetãţeni şi îndeplinind condiţiile de capacitate juridicã şi aptitudine
moralã, participã la exercitarea puterii. Corpul electoral mai poate fi
deci calificat ca "putere de sufragiu".1)
Corpul electoral este o putere politicã autenticã. Exercitându-şi
puterea sa prin mijloacele democraţiei semi-directe, corpul electoral
este acela care constituie cele mai importante instituţii ale
democraţiei, reprezentative, în primul rând Parlamentul.
Corpul electoral este alcãtuit din toţi cetãţenii români care au
drept de vot.
El se organizeazã pe circumscripţii electorale judeţene şi la
nivelul municipiului Bucureşti.
Votul este universal, egal, direct, secret şi facultativ
("liber exprimat"), astfel cum se consacrã prin art. 59, al. 1 şi art. 81,
al. 1 ale Constituţiei.
Universalitatea votului constituie forma specificã de
exprimare a douã dintre principiile democraţiei autentice:
136
universalitatea drepturilor şi egalitatea în drepturi, inclusiv
egalitatea în faţa legii (art. 15, al. 2 şi art. 16, al. 1).
______________________
1)
Cl.Franck, Droit des elections nationales et locales, 1988, apud J.Gicquel,op. vit. p.
596
Egalitatea votului este - şi ea - o formã de exprimare a
egalitãţii între cetãţeni, în sensul cã aceeaşi forţã este ataşatã
fiecãrui buletin de vot. Cu alte cuvinte, voturile se numerã, nu se
cântãresc.
Caracterul direct al votului derivã din atributul sãu personal
exprimând astfel concepţia individualistã a democraţiei pluraliste.
Alegãtorul trebuie sã-şi exprime voinţa nemijlocit, nu prin
intermediar.
Votul este secret, garantând astfel alegãtorului posibilitatea
de a decide în deplinã libertatea şi intimitate. Votul public este
profesat, de regulã, în societãţile unanimiste.
Votul este facultativ, adicã discreţionar, rãmânând la
aprecierea titularului sãu dacã şi-l exercitã sau nu. Caracterul
facultativ al votului corespunde, fireşte, esenţei lui personale şi
concepţiei liberaliste, dar el este de naturã sã favorizeze
absenteismul.1) Acest fenomen nu este însã negativ prin definiţie.
Absenteismul sau "votul prin tãcere", ca formã de exprimare a unei
atitudini politice, poate fi un gen de "democraţie refractarã".
III.A. Parlamentul
Parlamentul României este format din Camera Deputaţilor şi

Senatul pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, legal, direct,
secret şi liber exprimat. Norma de reprezentare pentru alegerea
Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar
pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori.
Din punct de vedere al tipului de scrutin, Legea electoralã prevede
cã deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bazã
de scrutin de listã şi de candidaturi independente potrivit
principiului reprezentãrii proporţionale.
Candidaturile pentru Camera Deputaţilor şi Senat se propun de
partidele politice şi alte formaţiuni politice, constitutive potrivit legii.
Fiecare Camerã a Parlamentului este condusã de biroul
permanent ales format din preşedinte, vicepreşedinte, secretari şi
chestori, care au urmãtoarele trãsãturi:
137
a)au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte,
vicepreşedinte, secretar şi chestori;
b)sunt organe alese;
c)respectã configuraţia politicã a Camerei respective, fiind
constituite prin negocieri între grupurile parlamentare;
d)sunt organe interne de conducere ale Camerelor;
e)activitatea lor are, practic, caracter permanent;
f)rãspund pentru întreaga activitate în faţa Camerelor.
______________________
1)
Este motivul pentru care legile electrale ale unor ţãri au prevãzut obligativitatea
votului (în Belgia, Grecia, Argentina, Australia, Costa Rica şi, pe plan local, parţial, în
Austria, Elveţia etc.)
Preşedintele Camerei Deputaţilor exercitã urmãtoarele

atribuţii:
a)convoacã deputaţii în sesiuni ordinare sau extraordinare;
b)conducerea lucrãrilor Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu
de 2 secretari şi asigurã menţiunea ordinii în timpul dezbaterilor,
precum şi respectarea regulamentului;
c)acordã cuvântul, modereazã discuţiile, sintetizeazã probleme
puse în dezbatere, stabileşte ordinea votãrii şi anunţã rezultatul
acesteia;
d)conduce lucrãrile şedinţelor Biroului permanent;
e)sesizeazã Curtea Constituţionalã în cazul
neconstituţionalitãţii unei legi sau articol din Regulament;
f)asigurã trimiterea de îndatã la Senat spre dezbatere a
proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camerã sau, dupã caz,
Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în
termenele stabilite de lege;
g)reprezintã Camera Deputaţilor în relaţiile interne şi externe;
h)îndeplineşte orice alte atribuţii prevãzute de regulament,
precum şi însãrcinãrile date de cãtre Camera Deputaţilor;
Preşedintele Senatului, are urmãtoarele atribuţii:

a)convoacã Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare;
b)conduce lucrãrile Senatului fiind asistat de 2 secretari;
c)conduce lucrãrile Biroului permanent;
d)asigurã menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi
respectarea regulamentului;
138
e)anunţã rezultatul votãrii şi hotãrârilor adoptate;
f)asigurã legãtura Senatului cu Preşedintele României, Camera
Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţionalã şi Curtea Supremã de
Justiţie;
g)asigurã interimatul funcţiei de Preşedinte al României
conform art. 97 din Constituţie;
h)reprezintã Senatul în relaţiile interne şi internaţionale;
i)poate sesiza Curtea Constituţionalã cu legile sau articolele din
Regulament neconstituţionale;
j)îndeplineşte orice alte atribuţii prevãzute de regulament sau
însãrcinãri date de Senat.
Lucrãrile de specialitate pregãtitoare dezbaterii în Camere sunt
efectuate de comisii parlamentare.
Potrivit regulamentelor, comisiile sunt organe de lucru ale
Camerelor înfiinţate în scopul de a îndeplini însãrcinãrile care le sunt
încredinţate de aceştia. Este de la sine înţeles cã în ultimã instanţã
deciziile care angajeazã Camerele sunt luate de aceştia, nu de
comisii.
Cele douã Camere au mai multe tipuri de comisii: astfel, comisii
permanente, comisii speciale, comisii de anchetã şi comisii de
mediere.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitãţi

care corespund -în limite relative- specializãrii ministerelor.
Activitãţile parlamentarilor, din comisiile permanente sunt atât
tehnice cât şi politice.
Comisiile speciale se instituie pentru avizarea unor acte

legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative
sau alte scopuri indicate în hotãrârea de înfiinţare a comisiei. Spre
exemplu, o comisie specialã a fost comisia instituitã pentru
redactarea proiectului actualei Constituţii.
Comisiile de anchetã, se înfiinţeazã la cererea unei treimi din

membrii Camerei pentru efectuarea unei anchete parlamentare în
domeniile de competenţa Parlamentului. Spre exemplu, anumiţi
demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisii de
anchetã aşa cum sunt Preşedintele României, judecãtorii şi alţii.
139
Persoanele audiate nu au statutul juridic de martori ci numai de
invitaţi.
Comisiile de audiere, se formeazã atunci când diferã în

conţinut aceeaşi lege dupã cum este votatã de Senat sau Camera
deputaţilor. Astfel, dupã configuraţia politicã sunt formate din 7
senatori şi 7 deputaţi. Conducerea lucrãrilor se face prin rotaţie, iar
hotãrârile se iau cu votul majoritãţii.
B. Funcţionarea Parlamentului
Parlamentul are trei funcţii: legislativã, de informare şi de

control.
Funcţia legislativã. Durata unei legislaturi este de 4 ani,
dupã care, se alege un nou Parlament. Parlamentul României fiind
bicameral, de regulã lucreazã separat pe camere iar în unele cazuri
deosebite expres prevãzute de Constituţie şi regulamentele celor
douã Camere, Parlamentul lucreazã cu cele douã camere reunite.
Parlamentul lucreazã ca o singurã camerã atunci când:
a)primeşte mesajul Preşedintelui României;
b)aprobã bugetul de stat şi bugetul asigurãrilor sociale de stat;
c)declarã mobilizarea parţialã sau generalã;
d)declarã starea de rãzboi;
e)hotãrãşte suspendarea sau încetarea ostilitãţilor militare;
f)examineazã rapoartele Consiliului Suprem de Apãrare a ţãrii
şi ale Curţii de Conturi;
g)numeşte la propunerea Preşedintelui României, directorul
Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra
activitãţii acestui serviciu;
h)îndeplinirea altor atribuţii, care potrivit Constituţiei,
regulamentului şedinţelor comune ale celor douã Camere prevãd cã
acestea se reunesc şi în alte scopuri cum ar fi: al textelor legislative,
divergenţe, reexaminarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului
asigurãrilor sociale şi altele.
Convocarea Comunelor în şedinţã comunã se face de
preşedinţii acestora de comun acord.
Parlamentul lucreazã în sesiuni ordinare şi extraordinare.
140
Intr-un an sunt douã sesiuni ordinare: prima începe în luna
februarie şi se terminã la sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune
începe la 01 septembrie şi se terminã la sfârşitul lunii decembrie.
Potrivit art. 63 al. 2 Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
şi în sesiunile extraordinare la cererea Preşedintelui României, a
Biroului permanent al fiecãrei Camere şi a cel puţin o treime din
numãrul deputaţilor sau al senatorilor. Convocarea Camerelor se
face de preşedinţii acestora. In cererea de convocare a sesiunii
extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi
precum şi perioada de desfãşurare a sesiunii. In fiecare Camerã,
potrivit art. 64 din Constituţie, este necesar sã se îndeplineascã
cvorumul legal, respectiv "prezenţa majoritãţii membrilor" ceea ce
presupune 50% + 1 din totalul membrilor ce constituie fiecare
Camerã în parte.
Sedinţele celor douã Camere sunt publice. Camerele pot hotãrâ
ca anumite şedinţe sã fie secrete.
C. Etapele procedurii legislative
Funcţia legislativã a Parlamentului se exercitã potrivit

regulamentului propriu de cele douã Camere atât în şedinţe separte,
cât şi în şedinţe comune, dacã Constituţia şi regulamentul şedinţelor
comune prevãd astfel. Procedura legislativã este aceeaşi la ambele
camere şi are urmãtoarele etape principale:
a)iniţiativa legislativã;
b)examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative
în comisiile parlamentare;
c)dezbaterea în plenul fiecãrei camere;
d)votarea;
e)medierea;
f)promulgarea.
a)Iniţiativa legislativã
La Camera Deputaţilor şi la Senat iniţiativa legislativã aparţine
Guvernului, deputaţilor precum şi unui numãr de cel puţin 250.000
de cetãţeni cu drept de vot. Cetãţenii care îşi manifestã dreptul la
iniţiativã trebuie sã provinã din cel puţin un sfert din judeţele ţãrii;
iar în fiecare dintre aceste judeţe sau din municipiul Bucureşti,
trebuie sã fie înregistrate cel puţin 10.000 de semnãturi în sprijinul
iniţiativei populare. Nu pot fi obiect al iniţiativei legislative
141
cetãţeneşti problemele fiscale actele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea.
In ceea ce priveşte legile constituţionale, acestea pot fi
iniţiate în concordanţã cu art. 146 din Constituţie, de Preşedintele
României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pãtrime din
numãrul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin
500.000 de cetãţeni cu drept de vot, provenind din cel puţin
jumãtate din judeţele ţãrii, în fiecare dintre ele sau, în municipiul
Bucureşti, trebuind sã fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnãturi
în sprijinul iniţiativei de revizuire a Constituţiei.
b)Examinarea în comisiile permanente
Dupã ce au fost distribuite membrilor Camerei proiectele şi
propunerile legislative se trimit de îndatã, de cãtre Biroul permanent
spre dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente.
Comisia permanentã sesizatã în fond examineazã în detaliu proiectul
de lege sau propunere legislativã. Dupã examinare, Comisia
întocmeşte un raport care va cuprinde propuneri cu privire la
adoptare sau, dupã caz, modificarea ori respingerea proiectului sau
a propunerii legislative examinate. Raportul se transmite Biroului
permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia
Guvernului, deputaţilor şi iniţiatorilor. Proiectele sau propunerile
legislative avizate se supun dezbaterii Camerei în succesiunea
prevãzutã pe ordinea de zi aprobatã de aceasta.
c)Dezbaterea în plenul fiecãrei Camere
Aceastã etapã cuprinde, de fapt, douã faze: dezbaterea
generalã (foarte scurtã) şi dezbaterea pe articole. Dezbaterea
generalã urmãreşte sã facã cunoscute ideile de bazã ale proiectului,
ca şi observaţiile de esenţã ce i se poate aduce, care este precedatã
de prezentarea de cãtre iniţiator, a motivelor care au condus la
promovarea proiectului precum şi a raportului comisiei permanente
de cãtre preşedintele acesteia sau de un raport desemnat de
comisie. La dezbaterea generalã ia cuvântul câte un reprezentant al
fiecãrui grup parlamentar fãrã a se propune amendamente. Dacã
prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea
proiectului sau a propunerii legislative, dupã încheierea dezbaterii
generale, preşedintele cere Camerei sã se pronunţe prin vot. In
cazul în care comisia a avizat favorabil proiectul sau propunerea se
trece la dezbaterea şi votarea fiecãrui articol.
d)Procedura de vot
142
Votul parlamentarului este personal şi poate fi deschis sau
secret. Votul deschis se exprimã prin ridicarea mâinii, prin ridicarea
în picioare prin apel nominal sau prin mijloace electronice la vedere.
Votul poate fi: pentru, contra sau abţinere. Votul secret se exprimã
prin buletin de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. Proiectele
de legi şi propunerile legislative adoptate de o Camerã se semneazã
de preşedintele acestuia şi se înainteazã celeilalte în vederea
dezbaterii şi adoptãrii. Proiectele adoptate de o Camerã şi respinse
de cealaltã se trimit Camerei care le-a adoptat în vederea unei noi
dezbateri.
Dupã a doua dezbatere proiectul se trimite din nou Camerei
care le-a respins. O nouã respingere este definitivã.
e)Medierea
Riscul bicameralismului este acela cã, aceiaşi lege sã fie veto în
redactãri diferite de cele douã Camere. In o astfel de situaţie se
declanşeazã procedura medierii, printr-o comisie comunã de
mediere. In cadrul medierii sunt posibile practic douã posibilitãţi: sã
se accepte textul adoptat de una din Camere; sã se propunã un text
comun al comisiei. In cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul
aprobã raportul Comisiei de mediere, legea se trimite Preşedintelui
României spre promulgare. In situaţia în care nu s-a reuşit medierea,
textele în divergenţã se supun dezbaterii Camerelor în şedinţã
comunã şi se va decide prin vot.
f)Promulgarea legii
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României
autentificã şi investeşte legea adoptatã de Parlament cu formulã
executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României
pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat
de Preşedinte. Inainte de promulgare, Preşedintele poate cere
Parlamentului o singurã datã reexaminarea legii, pe motive de
legalitate sau oportunitate. De asemenea, Preşedintele poate sesiza
Curtea Constituţionalã cerând verificarea constituţionalitãţii
legii. In aceste douã cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10
zile de la primirea legii adoptate dupã reexaminare sau de la
primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
D. Funcţia de informare
143
Parlamentul, fiind un organ de decizie politicã, economicã,
socialã prin intermediul legii trebuie sã dispunã de informaţiile
necesare. Deciziile Parlamentului trebuie sã aibã un caracter
ştiinţific, bazat pe cunoaşterea exactã a realitãţii, pentru a-şi
asigura eficienţa necesarã. Numai astfel voinţa politicã este
eficientã. Trebuie reţinut cã solicitarea sau primirea informaţiilor
reprezintã o prerogativã constituţionalã a Parlamentului.
Informarea Parlamentului se realizeazã prin: petiţiile adresate
de cetãţeni, solicitarea de informaţii de cãtre Camere şi întrebãrile
sau interpelãrile adresate de senatori şi deputaţi membrilor
Guvernului, raportul comisiilor, declaraţiile de politicã generalã ale
Guvernului, prin invitarea unor specialişti la şedinţele în plen sau ale
comisiilor. O altã cale de transmitere a informaţiilor este
prezentarea de cãte unele autoritãţi publice specializate a unor
rapoarte proprii cum sunt: Curtea de Conturi,Avocatul Poporului,
Consiliul Legislativ, S.R.I.
In legãturã cu dreptul de informare al Parlamentului
reglementat de art. 110 al. 1 din Constituţie se impune precizarea
cã titularii solicitãrii pot fi Camera Deputaţilor, Senatul sau Comisiile
parlamentare prin intermediul preşedinţilor acestora. Parlamentarii
nu pot solicita individual asemenea informãri. Intr-un singur caz
solicitarea informãrii este obligatorie respectiv în baza art. 110
pct. 1 din Constituţie atunci când o iniţiativã legislativã implicã
modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurãrilor sociale de stat. Este de observat cã sunt legi care au
fost adoptate, cu imperfecţiuni, lacune, posibilitãţi de
ocolire din anumite cauze cum ar fi:
-deficienţe în informarea Parlamentului;
-proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publicã, în
presã;
-manifestarea unor interese de grup în hainã politicã;
-nivelul de pregãtire şi experienţã al Parlamentarilor, inclusiv al
celor care elaboreazã proiectul;
-nivelul de conseiere al parlamentarilor;
-gradul de cunoaştere a realitãţilor de cãtre parlamentari, în
relaţii cu alegãtorii şi în general cu mediul social;
-graba, imitarea neraţionalã, neconsultarea specialiştilor atât în
teorie cât şi în practicã etc.
144
Sociologul Dimitrie Gusti atrãgea atenţia în cursul sãu de
sociologie generalã din 1970-1971, cã neglijarea observaţiei şi
reflectãrii experienţei sociale în activitatea legislativã are ca
efect scãderea autoritãţii Parlamentului şi chiar a ideii de
stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente,
care nu corespund realitãţii ci prejudecãţilor.
De aici-spunea Gusti - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul
Parlamentului şi în general a operei de legiferare.
E. Funcţia de control parlamentar
Funcţia de control parlamentar este la fel de importantã ca şi

funcţia legislativã, având suportul în principiul separãrii puterilor, al
egalitãţii, cooperãrii şi controlului acestora .
Controlul parlamentar nu este un control ierarhic ci un
control special, ce rezidã din principiul mai sus arãtat şi se exercitã
cu condiţii de egalitate, reciprocitate şi cooperare. Echilibrarea
raporturilor de putere între Legislativ şi Executiv se face, din partea
Legislativului în principal prin controlul parlamentar exercitat asupra
Guvernului, precum şi asupra Preşedintelui României în forme şi
modalitãţi prevãzute în Constituţie şi în regulamentul corpurilor
legiuitoare.
Este adevãrat cã potrivit art. 58 pct. 1 din Constituţie
Parlamentul este "organul reprezentativ suprem al poporului român"
dar asta nu înseamnã cã este ierarhic superior celorlalte puteri, cu
care de altfel este legal. Intr-adevãr cuvântul "suprem" îl situeazã ca
cel mai reprezentativ dintre organele alese, pentru popor. Tocmai şi
din aceste motive are atributul de a legifera voinţa poporului.
Practic controlul parlamentar este strict reglementat de lege,
fiind specializat şi restrâns numai la anumite autoritãţi publice sau
organizaţii sociale. De exemplu, instanţele judecãtoreşti, biserica, nu
sunt controlate de Parlament, în sensul conceptului de control, dar
activitatea acestora se desfãşoarã numai în limitele legilor adoptate
de Parlament. In schimb S.R.I.-ul este controlat de Parlament printr-o
comisie specialã.
Caracterul special al controlului parlamentar constã în aceia
cã:
-izvorãşte din principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii
cooperãrii controlului reciproc al acestora;
-exclude toate trãsãturile unui control ierarhic;
145
-se exercitã în forme specifice: rapoarte, informãri anuale sau,
ori de câte ori se cere, comisii speciale (S.R.I., S.I.E. etc.), aplicã
sancţiuni constituţionale (moţiunea de cenzurã, suspendarea
Preşedintelui României, votul de încredere, punerea sub acuzarea
Preşedintelui etc.:
-este un control strict limitat de Constituţie.
Intrucât, prin definiţie orice formã de control presupune
posibilitatea recurgerii la sancţiuni, în cazul în care în urma
controlului parlamentar sunt depistate disfuncţionalitãţi în sistemul
de echilibru al puterilor sau diminuarea încrederii Parlamentului în
Guvern ori sãvârşirea de cãtre Preşedintele României a unor fapte
de înaltã trãdare sau a unor fapte grave care încalcã prevederile
Constituţiei, autoritãţile executive în cauzã vor fi sancţionate politic
sau penal. Aşa, de pildã, în cazul angajãrii de cãtre Guvern a
rãspunderii sale în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţã
comunã asupra unui program, a unei declaraţii de politicã generalã
sau a unui proiect de lege, adoptarea unei moţiuni de cenzurã în
legãturã cu acestea, atrage, potrivit art. 113 al. (2) din Constituţie
demisia Guvernului. In schimb, de pildã, dacã Preşedintele României
instituie starea de asediu sau starea de urgenţã şi nu solicitã
Parlamentului aşa cum prevede art. 93 al. (1) din constituţie,
încuvinţarea mãsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia, omisiunea şefului statului echivaleazã cu sãvârşirea de
cãtre acesta a unor fapte grave prin care încalcã prevederile
Constituţiei, motiv pentru care poate fi suspendat din funcţie de cele
douã Camere în şedinţa comunã în condiţiile stabilite de art. 95 al.
(1) şi (2) din Legea fundamentalã. Esenţial este cã atât formele de
control cât şi sancţiunile ce urmeazã a fi aplicate Executivului sã fie
expres şi exclusiv prevãzute de Constituţie.
In ceea ce priveşte instrumentele sau procedurile de control
parlamentar, acestea vor fi sistematizate astfel:
a)aprobarea prealabilã a Parlamentului şi consultarea
prealabilã a acestuia de cãtre Preşedintele României ori
încuviinţarea de cãtre forul legislativ a mãsurilor excepţionale luate
de şeful statului, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie. In aceastã
categorie de proceduri se include, de asemenea, şi dezbaterea
mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţã Parlamentului
mãsurile luate de preşedintele României pentru respingerea
agresiunii împotriva ţãrii;
146
b)acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului;
c)întrebãrile şi interpelãrile;
d)anchetele parlamentare;
e)angajarea rãspunderii Guvernului asupra unui program, a
unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de lege;
f)suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g)punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h)solicitarea urmãririi penale a membrilor Guvernului pentru
faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
F. Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numire

a unor autoritãţi publice
Potrivit Constituţiei Parlamentul:

a)acordã votul de încredere Guvernului;
b)alege Consiliul Superior al Magistraturii;
c)numeşte membrii Curţii de Conturi;
d)numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
e)Camerele numesc câte 3 din cei 9 membrii ai Curţii
Constituţionale.
In diferite legi speciale sunt prevãzute alte prerogative de
numire ale Parlamentului, cum ar fi, de pildã, art. 7 al. 2 din Legea
nr. 73/1993, în baza cãreia numeşte preşedintele Consiliului
Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autoritãţi publice.
In literatura juridicã se mai vorbeşte şi de alte funcţii ale
Parlamentului cum ar fi: determinarea cadrului general al politicii
externe, funcţia de organizare internã precum şi funcţia de control
exercitat prin Avocatul Poporului.
G. Actele Parlamentului
Parlamentul adoptã: legi constituţionale, legi organice,

legi ordinare, regulamente şi moţiunea de cenzurã. In afara
acestor acte preşedinţii celor douã Camere au dreptul de a adopta,
sau, dupã caz de a emite o serie de acte prin care se concretizeazã
diferite atribuţii conferite acestora, îndeosebi prin regulamente,
respectiv: avize, rapoarte, decizii, adrese şi hotãrâri. Actele juridice
ce emanã de la organele interne de lucru ale Camerelor sau de la
organele de conducere ale acestora sunt fãrã îndoialã manifestãti de
147
voinţã ale unor subiecte de drept public sãvârşite în scopul de a da
naştere unor efecte juridice, adicã de a crea drepturi şi obligaţii.
Legea poate fi definitã ca fiind actul juridic iniţiat potrivit
Constituţiei şi adoptat de cele douã Camere corespunzãtor
procedurii legislative regulamentare, promulgat de
Preşedintele Române şi publicat în Monitorul Oficial.
Trãsãturile legii ca act normativ sunt:

-este un act al Parlamentulu adoptat de acesta potrivit unei
proceduri solemne;
-conţine reguli sau prescripţii de conduitã socialã general-
obligatorie şi impersonale, a cãror respectare este asiguratã la
nevoie prin forţa de constrângere a statului;
-exprimã voinţa generalã a unei colectivitãţi.
Profesorul Ioan Muraru defineşte legea ca fiind actul juridic
al Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia,
potrivit unei proceduri prestabilite şi care reglementeazã
relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.
In raport de procedura iniţiativei legislative, a votãrii, a
obiectului reglementãrii cât şi al procedurii intrãrii în vigoare,
legile sunt: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare
conform schemei:
Legi constitutive Legi organice

Legi ordinare
____________________________________________________________________
Sediul materiei art. 146-148 din Constituţie art. 72, 74
pct.1 art. 72 pct.1 şi art. 74 pct.2
din Constituţie din
Constituţie
____________________________________________________________________
Iniţiativ-legislativã -Preşedintele României la propunerea -

-
Guvernului
-cel puţin o treime din numãrul -cel puţin un deputat
sau -cel puţin un deputat sau un
148
deputaţilor sau al senatorilor un senator
senator
-cel puţin 500.000 de cetãţeni -cel puţin 250.000
de -cel puţin 250.000
cu drept de vot care trebuie sã cetãţeni cu drept de
vot, de cetãţeni cu drept de
provinã din cel puţin jumãtate care sã provinã din un
vot care trebuie sã provinã
din judeţele ţãrii, iar în fiecare sfert din judeţele ţãrii
dintr-un sfert de judeţe ale
judeţ cel puţin 20.000 de sau din municipiul ţãrii şi
câte 10.000 în
semnãturi. Bucureşti şi câte cel
fiecare judeţ şi respectiv
puţin 10.000 din fiecare. municipiul
Bucureşti.
- -Guvernul -Guvernul
____________________________________________________________________
Domeniul iniţiativei -Orice dispoziţie constituţionalã cu -Este strict
prevãzut de -Orice domeniu ce nu
legislative excepţia dispoziţiilor privind: Constituţie în
art. 72 intrã în cele ce fac
caracterul naţional, independent, pct.3 respectiv cele
mai obiectul Constituţiei
unitar, indivizibil al statului român importante domenii şi
al legilor organice
forma republicanã de guvernãmânt
integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic, limba
oficialã, precum şi suprimarea
drepturilor şi libertãţilor fundamentale
Modalitatea de -se voteazã de cel puţin douã -se voteazã de
majoritatea -se voteazã cu majoritatea
votare treimi din numãrul membrilor fiecãrei Camere
(adicã membrilor Camerelor
fiecãrei Camere 50% din efectivul
prezente (adicã cel puţin
control plus unu) 50% din
efectivul prezent
149
plus unu)
-revizuirea este definitivã numai
dupã aprobarea prin referendum
____________________________________________________________________
Data intrãrii -Data votãrii prin referendum -Data
publicãrii dupã -Data publicãrii dupã
în vigoare promulgare sau data
promulgare sau data
prevãzutã în legea prevãzutã
în legea
respectivã respectivã
____________________________________________________________________
De menţionat cã potrivit art. 72 pct. 3 din Constituţie, de
domeniul de reglementare al legii organice sunt relaţiile sociale de
importanţã deosebitã ce privesc sau apar în:
a)sistemul electoral;
b)organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
c)organizarea şi desfãşurarea referendumului;
d)organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apãrare a
Tãrii;
e)regimul stãrii de asediu şi a celei de urgenţã;
f)infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora;
g)acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
h)organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecãtoreşti a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi;
g)statutul funcţionarilor publici;
j)contenciosul administrativ;
k)regimul juridic general al proprietãţii şi al moştenirii;
l)regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele şi
protecţia socialã;
m)organizarea generalã a învãţãmântului;
n)regimul general al cultelor;
o)organizarea adminsitraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia localã;
p)modul de stabilire a zonei economice exclusive.
O altã categorie de acte juridice emise de Camerele
Parlamentului o constituie hotãrârile. Prin hotãrârile Parlamentului
150
se aprobã şi regulamentele. Hotãrârile pot fi normative sau
individuale. Este de esenţã hotãrârile Camerelor .
sã reglementeze activitãţi interne ale acestora şi sã producã efecte
juridice interne.1)
Intre legi şi hotãrârile normative ale Parlamentului nu existã
nici o asemãnare, ci dimpotrivã, deosebiri esenţiale, astfel:
a)au o forţã juridicã inferioarã legii;
b)nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c)nu sunt supuse procedurii promulgãrii, nu fac obiectul
verificãrii constituţionale a Curţii Constituţionale.
Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni.
Potrivit D.E.X. prin moţiune se înţelege o "hotãrâre a unei
adunãri, aprobatã prin vot, prin care aceasta îşi exprimã atitudinea,
doleanţele sau revendicãrile în anumite probleme majore".2) Acest
termen de moţiune este în general utilizat la denumirea unor
hotãrâri ale Parlamentului prin care se exprimã atitudinea acestuia
într-o problemã pusã pe ordinea de zi. Moţiunea este adoptatã doar
ca instrument de exprimare a unei poziţii a Parlamentului sau a
Camerelor. Ca atare, noţiunile nu sunt susceptibile sã reglementeze
relaţii sociale, chiar circumstanţiale la sfera de activitate internã a
Camerelor sau a Parlamentului, pe când prin hotãrâri este posibil
acest lucru.
Spre deosebire de hotãrâri al cãror obiect este divers, moţiunile
se adoptã practic în trei situaţii:
a)pentru exprimarea poziţiei Camerei cu privire la problema ce
a fãcut obiectul unei interpelãri (art. 111 al. 2 din Constituţie);
c)în legãturã cu angajarea rãspunderii Guvernului în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comunã, asupra unui
program, a unei declaraţii de politicã generalã sau a unui proiect de
lege (art. 113 al. 1 din Constituţie).
Constituţia şi regulamentele Camerelor, fac referire la douã
categorii de moţiuni: moţiunea simplã, reglementatã de art. 111
al. 2 din Constituţie şi moţiunea de cenzurã, prevãzutã de art. 112
şi la care face referire şi art. 113 din Constituţie. Moţiunea simplã
este un act care exprimã poziţia Camerei respective într-o anumitã
problemã de politicã internã sau externã.
Moţiunea se aprobã cu votul majoritãţii deputaţilor prezenţi.
Este interesant de observat cã la Senat moţiunile se adoptã cu votul
majoritãţii senatorilor.
151
Actele politice ale Parlamentului
Atât Camerele în mod separat,cât şi Parlamentul ca
reprezentant suprem al poporului român au latitudinea sã
stabileascã oportunitatea adoptãrii şi conţinutul actelor care au un
caracter politic, neexprimând voinţa juridicã a forului legislativ.
________________________
1)
A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr.
131/1994
2)
Institutul de lingvisticã "Iorgu Iordan", DEX, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996, p. 657
H. Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Mandatul reprezentativ, presupune cã în exercitarea

mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi nu
al partidului din care fac parte. Intre mandatul parlamentar şi
mandatul de drept civil existã deosebiri fundamentale. Astfel, spre
deosebire de mandatul civil, mandatul deputaţilor şi al senatorilor
nu este constituit pe o bazã contractualã, ci pe una electivã.
Din caracterul reprezentativ al mandatului parlamentarilor decurge
statutul de independenţã al acestora iar independenţa este atât de
deplinã încât poate fi reclamatã chiar faţã de propria formaţiune
politicã. Altfel spus, în sistemul nostru parlamentar, deputaţii şi
senatorii sunt independenţi faţã de partidele pe listele cãrora au
candidat şi faţã de alegãtori. Statutul de independenţã capãtã
conotaţii ample dacã îl raportãm la latitudinea deputaţilor şi
senatorilor de a pãrãsi partidul respectiv, şi, mai ales, la dreptul
acestora - confirmat printr-o decizie a Curţii Constituţionale - de a
pãrãsi grupul parlamentar şi de a trece la alt grup. Aceasta rezultã
cu prisosinţã din art. 66 pct. 2 din Constituţie prin care se dispune:
"Orice mandat imperativ este nul", deci sunt interzise orice ingerinţe
în activitatea deputaţilor şi senatorilor care ar veni din partea
alegãtorilor, partidelor politice, autoritãţilor statale sau organizaţiilor
neguvernamentale.
Durata mandatului parlamentar este de 4 ani.
In actualul sistem parlamentar, protecţia specialã a deputaţilor
şi senatorilor se realizeazã prin:
152
a)regimul de incompatibilitate;
b)imunitatea parlamentarã;
c)independenţa opiniilor;
d)indemnizaţia;
e)regimul disciplinar propriu.
a)Incompatibilitatea nu se confundã cu neeligibilitatea
care înseamnã lipsa vocaţiei de a candida în alegerile parlamentare,
a unei persoane care deţine o anumitã calitate sau funcţie publicã.
Astfel sunt neeligibili pentru cã le este interzisã asocierea în partide
politice, magistraţi, poliţişti, militari, avocaţii poporului şi alte
categorii prevãzute de lege.
Spre deosebire de neeligibilitate, care împiedicã depunerea
candidaturii, categoria de incompatibilitate permite participarea la
alegeri dar candidatul care a obţinut mandatul de deputat sau
senator trebuie, sã opteze pentru demnitatea publicã de
parlamentar sau pentru funcţia incompatibilã cu aceasta.
Incompatibilitatea parlamentarului cu orice funcţie publicã de
autoritate are rolul esenţial de a asigura indepedenţa acestora în
exercitarea mandatului încredinţat de popor şi totodatã buna
funcţionare a anumitor servicii publice care ar fi astfel periclitatã
dacã funcţionarul public ar fi în acelaşi timp şi parlamentar. Aşa cum
am mai arãtat socotim cã, execluderea de la incompatibilitatea
parlamentarã a calitãţii de membru al Guvernului este discutabilã,
deoarece nu este normal ca rãspunderea ministrului sã fie afectatã
de imunitatea specificã parlamentarului. Rolul parlamentarului,
scopul acestuia, modul de exercitare a funcţiei parlamentare diferã
esenţial de funcţia de ministru, care are o competenţã deosebitã de
a gestiona, probleme, fonduri şi resurse de importanţã naţionalã.
b)Imunitatea parlamentarã şi indepedenţa opiniilor
Denumirea marginalã a art. 69 din Constituţie, imunitatea
parlamentarã o socotim şi noi ca nefiind în concordanţã cu
conţinutul art. 69.
In art. 69 din Constituţie se dispune:"Deputatul sau senatorul
nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecatã,
penalã ori contravenţionalã fãrã încuviinţarea Camerei din care face
parte, dupã ascultarea sa. Competenţa de judecatã aparţine Curţii
Supreme de Justiţie. In caz de infracţiune flagrantã, deputatul sau
senatorul, poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul justiţiei va
informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a
153
percheziţiei. In cazul în care Camera sesizatã constatã cã nu existã
temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei
mãsuri."
Din conţinutul acestui articol rezultã urmãtoarele:
-art. 69 se referã numai la rãspunderea penalã şi
contravenţionalã, nu şi la celelalte forme ale rãspunderii juridice:
civile, administrative etc.;
-art. 69 nu exonereazã pe parlamentar de rãspunderea penalã
sau contravenţionalã;
-art. 69 instituie de fapt o procedurã specialã de cercetare,
arestare, urmãrire penalã, contravenţionalã pentru a-l proteja pe
parlamentar de şicane, influenţe, şantaj etc.;
-dupã expirarea mandatului de parlamentar, acesta poate fi
tras la rãspundere penalã sau contravenţionalã, în cazul când nu s-a
aprobat aceasta în timpul mandatului.
Din cele de mai sus rezultã cã, art. 69 din Constituţie putea fi
denumit "protecţia şi independenţa parlamentarã" pentru cã acesta
este scopul dispoziţiilor în cauzã.
Art. 70 din Constituţie denumit "independenţa opiniilor"
dispune "Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la rãspundere juridicã
pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul
mandatului". Din conţinutul acestui articol rezultã o adevãratã
imunitate a parlamentarului, care este exonerat de orice rãspundere
juridicã numai pentru "voturile şi opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului".
Numai sub acest aspect credem cã putem vorbi de imunitate
parlamentarã, limitatã numai la rãspunderea juridicã pentru voturile
şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
c)Rãspunderea disciplinarã a deputaţilor şi senatorilor
In Regulamentele celor douã camere sunt prevãzute norme
privind rãspunderea disciplinarã a parlamentarilor inclusiv
sancţiunile ce li se pot aplica.
Abaterile de la disciplina Regulamentelor celor douã Camere
atrag urmãtoarele sancţiuni:
a)avertismentul;
b)chemarea la ordine;
c)retragerea cuvântului;
d)înlãturarea din sala de şedinţã;
154
e)interzicerea participãrii la lucrãrile Camerei (pânã la 15 zile)
sau Senatului (pânã la 30 zile).
De menţionat cã aşa cum am arãtat, rãspunderea disciplinarã a
parlamentului nu poate fi angajatã alãturi de alte forme ale
rãspunderii juridice pentru "voturile şi opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului".
d)Indemnizaţia
Parlamentarii primesc o anumitã indemnizaţie lunarã, precum
şi alte drepturi aferente sau facilitãţi care au scopul sã le asigure
indepedenţa financiarã. Cuantumul indemnizaţiei şi celelalte
drepturi se stabilesc prin lege.
In afara indemnizaţiei deputaţii şi senatorii beneficiazã de
dreptul la concedii de odihnã pe durata vacanţelor parlamentare ca
şi la concedii de boalã sau pentru interese personale (cel mult 8 zile
în timpul unei sesiuni).
IV. Preşedintele României
Potrivit Constituţiei, România este o republicã

semiprezidenţialã, rezultat al alegerii şefului statului direct de
alegãtori prin vot universal, secret şi liber exprimat concomitent cu
instituirea modalitãţilor de rãspundere politicã a Guvernului faţã de
puterea legislativã, caracteristicã a regimurilor parlamentare.
Ca modalitãţi de organizare a puterii executive, Constituantul
Român a instituţionalizat modelul executivului bicefal sau dualist,
adicã şefi ai puterii executive, sunt Preşedintele şi Guvernul cu
atribuţii bine delimitate. In sistemul nostru constituţional instituţia
preşedinţialã şi Guvernul au legitimitãţi diferite şi provin din voinţe
politice diferite. Atfel preşedintele României beneficiazã de o
legitimitate popularã -rezultat al alegerii sale, direct de cãtre
corpul electoral - iar Guvernul în ansamblul sãu este numit de şeful
statului pe baza votului de investiturã acordat de Parlament.
Constituţia României conferã Preşedintelui în calitatea de şef al
Statului patru funcţii principale: funcţia de reprezentare a
sistemului român (art. 80 al. 1); funcţia de garant al
independenţei naţionale, al unitãţii şi integritãţii teritoriale a ţãrii
(art. 80 al. 1); vegheazã la respectarea Constituţiei (art. 80 al. 2);
funcţia de mediere (art. 80 al. 2). In doctrinã se apreciazã cã
155
Preşedintele României îndeplineşte trei funcţii: de reprezentare, de
garant şi de mediere.1)
In exercitarea acestor funcţii Preşedintele este investit cu
atribuţiuni. Preşedintele reprezintã Statul atât în interior cât şi în
exterior, având mandatul cel mai reprezentativ. Nici o
_____________________
1) Prof. I. Deleanu, op. cit., p. 331
persoanã, aleasã, primarul general al Capitalei, senatorii şi deputaţii
nu sunt aleşi de un numãr mai mare de votanţi decât Preşedintele
României.
Funcţia de garant se realizeazã într-o dublã direcţie: garant
al statului şi garant al Constituţiei.
Ca garant al statului, Preşedintele îşi asumã rãspunderea
pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorialã a ţãrii.
Astfel, Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Tãrii.
Acesta declarã mobilizarea parţialã sau generalã a forţelor armate.
In caz de agresiune a armatei împotriva ţãrii, el ia mãsuri pentru
respingerea agresiunii. Instituie starea de asediu sau starea de
urgenţã, în întreaga ţarã ori în unele localitãţi.
Preşedintele vegheazã la respectarea Constituţiei prin:
a)Sesizarea Curţii Constituţionale, înainte de promulgarea
legii, pentru verificarea constituţionalitãţii ei (art. 144 lit. "a" din
Constituţie;
b)Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii,
pentru ca acesta sã procedeze la reexaminarea ei;
c)Numirea în funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;
d)Numeşte 3 judecãtori din cadrul Curţii Constituţionale
e)Preşedintele poate dizolva Parlamentul în condiţiile prevãzute
de Constituţie;
f)Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii şi poate cere
poporului sã-şi exprime prin referendum, voinţa cu privire la
probleme de interes naţional.
Funcţia de mediere între puteri, precum şi între stat şi
societate, se sprijinã, moralmente, pe principiul legitimãrii larg şi
autentic democratice a Preşedintelui alegerea lui fãcându-se prin
156
sufragiul universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei
Preşedintelui la nici un partid politic.
El este un factor reglator prin bunele oficii în realizarea
medierii.
Potrivit art. 80 pct. 2, Preşedintele "vegheazã la buna
funcţionare a autoritãţilor publice prin:
-numirea în funcţiile publice în condiţiile legii pe cei mai buni,
respectiv în funcţiile publice cele mai importante;
-revocã1) sau elibereazã din funcţiile publice cele mai
importante în condiţiile prevãzute de lege, la propunerea organelor
abilitate cu care preşedintele colaboreazã.
-din coroborarea art. 87 cu art. 105 şi art. 106
Preşedintele României, când conduce şedinţele Guvernului poate
influenţa:
-proiectele de legi pe care le hotãrãşte Guvernul, în cadrul
iniţiativei legislative;
-argumentat unele hotãrâri ale Guvernului şi în mod
deosebit Ordonanţele prin care poate înlãtura lacunele şi
imperfecţiunile legilor în vigoare;
_________________________
1)
Spre exemplu, funcţia de membru al Guvernului înceteazã în uma demisiei, a
revocãrii, a pierderii drepturilor electorale, a stãrii de incompatibilitate, a decesului
precum şi în alte cazuri prevãzute de lege, cum ar fi Legea nr. 115/1999
-consultã sau "se consultã" cu Guvernul în probleme
urgente şi de importanţã deosebitã (art. 86 din Constituţie);
-poate analiza împreunã cu primul ministru activitatea
unui ministru şi, la propunerea primului ministru, el îl poate revoca.
-poate suspenda miniştrii din funcţie în condiţiile legii (art.
108 pct. 2 din Constituţie şi art. 17 din Legea nr. 115/19991));
-poate cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului
pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia
miniştrilor care au şi calitatea de senator sau deputat (art. 9 din
legea nr. 115/1999);
-dispune constituirea comisiei speciale pentru analiza
sesizãrilor cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni - în exerciţiul
funcţiei de cãtre membrii Guvernului (art. 13 din Legea nr,
115/1999) inclusiv a primului ministru (art. 5 din Legea nr.
115/1999).
-revocã miniştrii sau chiar pe primul ministru conform art.
105 şi 106 al. 2 din Constituţie în condiţiile legii. Este de observat cã
157
în Legea privind rãspunderea ministerialã, contrar art. 108 al. 3 din
Constituţie, nu au fost reglementate cazurile de revocare din funcţia
de membru al Guvernului inclusiv ca mãsurã disciplinarã accesorie
rãspunderii penale sau singularã;
-prin revocarea primului ministru conform art. 105 şi 106 al. 2
din Constituţie2), Preşedintele de fapt demite întreg Guvernul
conform art. 106 al. 2 din Constituţie care vorbeşte de asemenea,
de desemnarea primului ministru interimar pânã la formarea
noului Guvern. Conform art. 109 al. 2 Guvernul este demis dacã
primul ministru se aflã într-una din situaţiile prevãzute în art. 105,
deci şi în cazul revocãrii;
-numeşte din rândul membrilor Guvernului, pe primului-
ministru interimar atunci când prim-ministrul a fost revocat, sau
când se afla într-o altã situaţie din cele prev. de art. 105 din
Constituţie, ori în caz de retragere a încrederii de cãtre Parlament
(art. 109 al. 2 din Constituţie).
Preşedintele contribuie şi la buna funcţionare a activitãţii
jurisdicţionale astfel:
-promulgã legile privind procedurile jurisdicţionale, putând sã le
trimitã Curţii Constituţionale sau sã le restituie Parlamentului pentru
reexaminare; deci greşelile, lacunele, imperfecţiunile legii privind
producerile jurisdicţionale, pot fi prevenite şi de Preşedinte prin
aceastã atribuţie (art. 77 din Constituţie);
-numeşte 3 judecãtori din cei nouã ai Curţii Constituţionale (art.
140 al. 2 din Constituţie);
______________________
1)
Este de observat cã, în Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã în
art. 4 se vorbeşte de rãspunderea disciplinarã a membrilor Guvernului, fãrã a fi
reglementatã. Socotim cã este o lacunã care nu poate fi acoperitã prin vreo hotãrâre
de Guvern. Rãspunderea disciplinarã a membrilor Guvernului trebuie reglementatã
numai prin lege, aşa cum prevedea Constituiţia în art. 108 pct. 3.
2)
A se vedea Decretul nr. 426/1999 privind revocarea din funcţie a primului-ministru al
Guvernului în M.O. nr. 609 din 14.XII.1999
-numeşte, revocã, poate aproba cercetarea ministrului justiţiei
atunci când acesta nefiind parlamentar, îşi încalcã atribuţiile de
serviciu, sãvârşeşte infracţiuni, îl suspendã, în condiţiile legii;
-numeşte şi revocã magistraţii1) la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii;
-acordã graţieri individuale îndreptând uneori unele greşeli ale
justiţiei.
158
In domeniul apãrãrii ţãrii şi asigurãrii ordinii publice,
Preşedintele:
-este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului
Suprem de Apãrare a Tãrii;
-promulgã sau restituie Parlamentului legile care
reglementeazã acest domeniu dupã caz;
-declarã cu aprobarea prealabilã a Parlamentului mobilizarea
parţialã sau generalã a forţelor armate; numai în cazuri
excepţionale, hotãrârea Preşedintelui se supune ulterior aprobãrii
Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare;
-în caz de agresiune armatã, îndreptatã împotriva ţãrii,
Preşedintele României ia mãsuri pentru respingerea agresiunii şi le
aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un mesaj. Dacã
Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã de drept în 24 de
ore de la declanşarea agresiunii;
-instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţã,
în întreaga ţarã ori în unele localitãţi şi solicitã Parlamentului
încuviinţarea mãsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea
acesteia. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã de
drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stãrii de asediu sau a
stãrii de urgenţã şi funcţioneazã pe toatã durata acestora;
-acordã gradele de mareşal, de general şi de amiral.
In domeniul legiferãrii şi al funcţionãrii puterii legiuitoare,
Preşedintele:
-poate dizolva Parlamentul în condiţiile art. 89 din Constituţie;
-poate prezida şedinţele Guvernului atunci când acesta îşi
exercitã atribuţia de iniţiativã legislativã;
-promulgã legile;
-poate restitui legea Parlamentului o singurã datã spre
reexaminare;
-poate înainte de promulgare sã trimitã legea la Curtea
Constituţionalã spre verificarea constituţionalitãţii;
-în şedinţele de Guvern pe care le prezideazã poate contribui la
elaborarea ordonanţelor Guvernului acte normative cu putere de
lege, pânã la aprobarea sau nu a acestora de cãtre Parlament.
In domeniul politicii externe, Preşedintele:
-încheie tratate internaţionale în numele României, negociate
de Guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului, în termen de
60 de zile;
159
___________________
1)
Conform art. 123 al. 2 "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii."
-la propunerea Guvernului, acrediteazã şi recheamã
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobã înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
-primeşte reprezentanţii diplomatici ai altor state care sunt
acreditaţi pe lângã Preşedintele României.
Preşedintele României conferã decoraţii şi titluri de onoare.
Alegerea Preşedintelui
Preşedintele României este ales prin vot univeresal egal, direct,
secret şi liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit,
în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegãtorilor înscrişi
în listele electorale. In cazul în care nici unul idntre candidaţi nu a
întrunit aceastã majoritate se organizeazã al doilea tur de scrutin,
între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numãrului de voturi
obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut
cel mai mare numãr de voturi. Nici o persoanã nu poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult douã
mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru
funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea
Constituţionalã.
Candidatul a cãrui alegere a fost validatã depune în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţã comunã, urmãtorul
jurãmânt:
"Jur sã-mi dãruiesc toatã puterea şi priceperea pentru
propãşirea spiritualã şi materialã a poporului român, sã respect
Constituţia şi legile ţãrii, sã apãr democraţia, drepturile şi libertãţile
fundamentale ale cetãţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea
şi integritatea teritorialã a României. Aşa sã-mi ajute Dumnezeu!"
Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercitã de
la data depunerii jurãmântului.
Preşedintele României îşi exercitã mandatul pânã la depunerea
jurãmântului de Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui
României poate fi prelungit, prin lege organicã, în caz de rãzboi sau
de catastrofã. In timpul mandatului, Preşedintele României nu poate
fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altã funcţie
publicã sau privatã. Preşedintele României se bucurã de imunitate.
Prevederile articolului 70 se aplicã în mod corespunzãtor.
160
Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţã comunã, pot hotãrî
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã
trãdare, cu votul a cel puţin douã treimi din numãrul deputaţilor şi
senatorilor.
Competenţa de judecatã aparţine Curţii Supreme de Justiţie, în
condiţiile legii.
Preşedintele este demis de drept, la data rãmânerii
definitive a hotãrârii de condamnare.
In cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care încalcã
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat
din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţã comunã, cu
votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, dupã consultarea Curţii
Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se imputã. Propunerea de suspendare din
funcţie poate fi iniţiatã de cel puţin o treime din numãrul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa
Preşedintelui.
Dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în
cel mult 30 de zile se organizeazã un referendum pentru demiterea
Preşedintelui. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine
în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate
definitivã a exercitãrii, atribuţiilor sau de deces.
In termen de trei luni de la data la care a intervenit vacantã
funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri
pentru un nou preşedinte. Dacã funcţia de Preşedinte devine
vacantã ori dacã Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacã
se aflã în imposibilitate temporarã de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigurã, în ordine, de preşedintele Senatului sau de
preşedintele Camerei Deputaţilor.
In exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite
decretele care se publicã în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de
Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevãzute în
art. 91 al. (1) şi (2), art. 92 al. (2) şi (3), art. 93 al. (1) şi art. 94 lit.
"a", "b" şi "d" se contrasemneazã de primul ministru.
V. Autoritatea jurisdicţionalã
Consideraţii generale
161
In teoria clasicã a separaţiei puterilor, una dintre puteri este
puterea judecãtoreascã. De altfel, aşa cum deseori se afirmã,
separaţia puterilor este în realitate o justificare a unui scop politic
concret: sã slãbeascã guvernanţii în ansamblul lor, limitându-i pe
unii prin alţii. Intr-o asemenea viziune, douã aspecte bine distincte
se contureazã şi anume:
a)separaţia parlamentului vis-a-vis de guvern, care se referã la
guvernanţi în sensul larg al cuvântului;
b)separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, care permit
controlul acestora prin judecãtori independenţi.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi
evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea judecãtoreascã.
Aceasta explicã chiar terminologia diferitã sub care aceastã "putere"
este exprimatã în constituţii şi doctrinã şi anume: putere
judecãtoreascã, putere jurisdicţionalã.
Denumirea de autoritate judecãtoreascã evocã foarte clar
justiţia, ca funcţie distinctã şi ca sistem distinct.
Termenul justiţie are douã sensuri. Intr-un sens, prin justiţie
înţelegem sitemul organelor judecãtoreşti, iar într-un al doilea sens
înţelegem activitatea de soluţionare a proceselor civile,
administrative, comerciale, penale, de muncã etc., de aplicare de
sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încãlcate.
In limbajul obişnuit a face justiţie înseamnã a face dreptate.
Justiţia s-a impus din cele mai vechi timpuri, ca o funcţie de
judecare a proceselor, de reprimare a persoanelor care produc
pagube şi suferinţe altora prin încãlcarea regulilor sociale convenite
sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiţia şi-a
îmbogãţit conţinutul, ea privind direct exerciţiul puterii politice, în
sensul efectuãrii controlului asupra modului cum guvernanţii
acţioneazã în limitele constituţiei şi dreptului, adicã în realizarea
principiului legalitãţii.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fãrã justiţie,
lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacã
viaţa socialã trebuie sã se desfãşoare potrivit constituţiei şi legilor,
în mod firesc trebuie sã existe o funcţie (o putere, o autoritate) care
sã le cunoascã şi sã le poatã interpreta şi aplica concret atunci când
sunt încãlcate,când drepturile şi libertãţile cetãţenilor sunt
periclitate, neglijate.
162
Aceastã funcţie a fost şi este încredinţatã unei autoritãţi
(puteri) distincte, investitã cu puteri statale care-i dau eficienţã şi
care trebuie sã fie independentã şi imparţialã. De altfel este
îndeobşte cunoscut şi admis cã nu poţi fi judecãtor în propria cauzã,
pentru cã, obiectiv, nu poţi fi nici independent, nici imparţial. Actul
de justiţie poate fi înfãptuit numai de un al treilea, neutru şi
imparţial.
Conceputã astfel, ca o funcţie realizatã independent şi
imparţial, justiţia s-a impus ca o ideea şi realitate în care oamenii
cred cã-i poate apãra atunci când drepturile şi interesele legitime
sunt încãlcate, ca similarul dreptãţii mereu triumfãtoare. Fiat justiţia
pereat mundus (justiţia sã-şi urmeze cursul ei, chiar dacã lumea ar
fi sã piarã) a devenit dictonul preferat în legãturã cu justiţia.
Semnificaţia acestui dicton este aceea cã precum veşnica dreptate a
Dumnezeirii e neclintitã în fermitatea ei, dezvãluindu-se în orice
condiţii, chiar ale prãbuşirii întregii lumi, tot aşa judecãtorul care se
ocupã de un anume caz trebuie sã-l ducã la bun sfârşit şi sã-l
rezolve dupã cum îl îndeamnã ştiinţa şi conştiinţa, chiar dacã între
timp ar veni sfârşitul lumii cu toate grozãviile sale.
(Werner Bergengruen).
In spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însã şi activitãţi
înfãptuite de alte organisme decât instanţele judecãtoreşti care
presupun - mai accentuat sau nu - folosirea aceloraşi reguli
judecãtoreşti. In scopul articulãrii lor cu justiţia se vorbeşte de
activitãţi jurisdicţionale,de unde şi denumirea de putere
(autoritate) jurisdicţionalã. Cuvântul jurisdicţional a devenit
preferabil cuvântului judiciar care se aplicã numai unei categorii de
jurisdicţii. In acest sens sunt interesante dispoziţiile art. 112 din
Constituţia Olandei potrivit cãrora:
"1.Incumbã puterii judiciare de a judeca litigiile privind
drepturile civile şi cele de creanţã.
2.Legea poate conferii fie puterii judiciare fie unor jurisdicţii
care nu fac parte din puterea judiciarã sarcina de a judeca litigiile
care nu rezultã din raporturile juridice civile. Legea reglementeazã
procedura de urmat şi consecinţele deciziilor."
Exprimarea autoritãţii (putere) jurisdicţionale nu diminueazã
rolul justiţiei ci evidenţiazã similitudinea de conţinut şi principii între
mai multe activitãţi care se impun atunci când nu sunt executate.
Justiţia rãmâne partea substanţialã a activitãţii jurisdicţionale. De
163
aici şi preocuparea fireascã pentru teoretizarea justiţiei pentru cã
restul activitãţii jurisdiscţionale împrumutã trãsãturile şi principiile
acesteia, la dimensiuni reduse desigur, ştiut fiind cã peste tot este
vorba de litigii, de procese. Asemenea litigii opun fie persoane fizice,
fie persoane juridice, fie asemenea persoane şi autoritãţi
(guvernanţi) fie numai autoritãţi. Ele se supun examinãrii şi
rezolvãrii membrilor jurisdicţiilor, de regulã magistraţi, de cãtre cei
interesaţi (uneori din oficiu).
Membrii jurisdicţiilor pentru a aplica legea la cazurilor concrete
ce le sunt deduse spre rezolvare, mai întâi interpreteazã constituţia,
legile, contractele, convenţiile sau cutumele ce sunt invocate, le
stabilesc sensul lor oficial. Ansamblul judecãţilor lor formeazã
jurisprudenţa, care limpezeşte textele obscure, cu mai multe
sensuri sau lacune şi uneori le completeazã. Desigur este important
de ştiut pânã unde pot merge jurisdicţiile în completarea lacunelor
legii. Problema se pune pentru cã rolul justiţiei este de a aplica
dreptul şi nu de a crea drept. Pot fi citate şi cazuri intersante în care
justiţiei i s-au conferit şi împuterniciri de reglementare juridicã. In
acest sens, sunt explicate dispoziţiile art. 101-102 din Constituţia
românã din anul 1866, potrivit cãrora o lege urma sã determine
cazurile de responsabiltate, pedepsele aplicabile miniştrilor şi modul
de urmãrire contra lor, iar pânã la adoptarea legii "Inalta Curte de
Casaţiune şi Justiţie, are puterea de a caracteriza delictul şi de a
determina pedeapsa."
In urma judecãţii se dau hotãrâri în care se stabilesc drepturi şi
obligaţii pentru subiectele de drept, participanţi în proces, se aplicã
sancţiuni, se stabilesc despãgubiri, se dau ordine de executare atât
pãrţilor în proces, cât şi autoritãţilor publice. Hotãrârile judecãtoreşti
trebuie sã fie respectate şi executate de cãtre cetãţeni şi autoritãţile
publice.
2. Specificul activitãţii jurisdicţionale

Activitatea jurisdicţionalã are un conţiunut şi principii care o
diferenţiazã de legislativ şi executiv dar o şi integreazã, într-o
viziune sistematicã în ansamblul activitãţilor statale. Aceasta pentru
simplul motiv cã puterea jurisdicţionalã este o parte a organizãrii
statale a puterii politice.
Statul de drept implicã obligativitatea respectãrii şi aplicãrii
constituţiilor şi legilor. Judecãtorul interpreteazã legea şi o aplicã,
164
dar nu creazã drept. El aplicã dreptul creat de cãtre Parlament, el nu
poate înlãtura o lege, pe motiv cã nu este de acord cu ea, din
diferite motive, reale sau pur sentimentale, ştiut fiind cã dura lex
sed lex.
Va trebui sã observãm cã însãşi competenţa instanţelor
judecãtoreşti (autoritãţii jurisdicţionale) este stabilitã prin Constituţie
şi legi.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţionalã) este o activitate
de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei şi a legilor,
obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecãtorul care înfãptuieşte
justiţia cautã sã afle adevãrul în procesul respectiv pentru a
identifica exact încãlcarea legii, victimele, cauzalitatea, rãspunderea
şi responsabilii.
Pentru ca justiţia sã-şi poatã înfãptui misiunea ea cunoaşte o
anumitã organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face
pe trei grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o
evaluare în fond dar şi posibilitatea de control în apel şi recurs, ca
posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi
probelor. Se considerã cã cea mai eficientã este organizarea a trei
grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs.
3. Principiile fundamentale potrivit cãrora se realizeazã

justiţia
Justiţia trebuie sã rãspundã unor exigenţe fundamentale. In
cadrul acestor exigenţe se enumerã în general urmãtoarele:
legalitatea; buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;
garanţia unui proces echitabil; publicitatea procesului;
imparţialitatea judecãtorului; proporţionalitatea în stabilirea
sancţiunilor.
Din aceste exigenţe rezultã principiile potrivit cãrora este
organizatã şi funcţioneazã justiţia. In legãturã cu aceste principii
anumite precizãri se impun. Astfel existã principii aplicabile
întregului sistem statal-juridic şi care firesc sunt aplicabile şi justiţiei.
Existã apoi unele principii proprii justiţiei (jurisdicţiilor) ca activitatea
şi sistem de autoritãţi. De altfel aceste principii ne intereseazã aici.
Existã, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de
jurisdicţii (sau procese) sens în care se discutã de exemplu de
principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual
penal.
165
Toate aceste principii sunt importante. Uneori în activitatea de
judecatã, în lipsã de text expres sau apropiat judecãtorul recurge la
analogia dreptului, adicã la aplicarea principiilor fundamentale, iar
încãlcarea principiilor poate atrage nulitatea hotãrârii judecãtoreşti
sau a altor acte de procedurã.
Unele principii privesc organizarea judecãtoreascã, altele
activitatea sau poziţia justiţiei şi a judecãtorului. Urmeazã sã
sã observãm care asemenea principii sunt constituţionale, în sensul
cã sunt reguli esenţiale prevãzute explicit sau rezultând din
dispoziţiile constituţionale.
a) Principiul legalitãţii. Este un principiu ce în mod firesc
excede justiţiei, fiind de esenţa statului de drept. Are însã o evidentã
aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub douã mari aspecte:
legalitatea instanţelor şi a practicilor judecãtoreşti; legalitatea
infracţiunilor şi a pedepselor. Cât priveşte primul aspect vom reţine
cã pot îndeplini funcţii jurisdicţionale, numai acele autoritãţi statale
cãrora constituţia şi legile le recunosc asemenea calitãţi. De
asemenea, instanţele judecãtoreşti, (jurisdicţionale) pot rezolva
procese numai în limita competenţei conferite de lege.
In fine, procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea
prevãzutã de lege. Sub cel de al doilea aspect, vom observa cã nu
existã infracţiune decât dacã este prevãzutã de lege şi cã nu existã
pedeapsã decât dacã este prevãzutã de lege.
Principiul legalitãţii, cu aplicaţiunea sa specificã la justiţie este
consacrat prin art. 125 din Constituţia României.
b) Justiţia este unicã şi egalã pentru toţi. Este un principiu
fundamental care valorificã şi în acest domeniu marele principiu al
egalitãţii în drepturi a cetãţenilor. In sintezã aceasta presupune ca
pentru toţi cetãţenii sã existe o singurã justiţie ca aceştia sã fie
judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare. Acest principiu
refuzã existenţã unor tribunale extraordinare, existenţa unor
privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 125 (2) stabileşte
cã "Este interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare.". Desigur
acest principiu nu este încãlcat prin crearea unor secţii speciale
(comerciale, de muncã, de contencios administrativ, pentru minori,
potrivit specificului proceselor), aceasta ţinând de bunã administrare
a justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe
similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea drepturilor
procesuale, în mod egal tuturor participanţilor.
166
c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.
Procedura judiciarã se desfãşoarã în limba oficialã a statului.
Persoanelor care nu înţeleg limba oficialã trebuie sã li se asigure
comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în
limba pe care o cunosc. De aceea li se asigurã traducerea printr-un
interpret.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens.
Dupã ce prin art. 127 (1) stabileşte cã procedura judiciarã se
desfãşoarã în limba românã, iar art. 127 (2) aratã cã cetãţenii
aparţinând minoritãţilor naţionale, precum şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba românã au dreptul de a lua cunoştinţã
de toate actele şi lucrãrile dosarului, de a vorbi în instanţã şi de a
pune concluzii prin interpret. In procesele penale, prevede de
asemenea Constituţia acest drept este asigurat în mod gratuit.
d) Dreptul la apãrare este nu numai un drept fundamental
cetãţenesc, ci şi un principiu fundamental al justiţiei.
e) Prezumţia de nevinovãţie este un principiu constituţional
potrivit cãreia o persoanã este consideratã nevinovatã atâta timp
cât nu s-a pronunţat o hotãrâre judecãtoreascã definitivã de
condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii a demnitãţii şi
libertãţii umane. Este principiul cãruia i se subordoneazã întreaga
activitate jurisdicţionalã. Este prevãzutã explicit în art. 23 (8) din
Constituţia României.
f) Independenţa judecãtorului şi supunerea lui numai
legii. Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit
acestui principiu, în activitteaa sa judecãtorul se supune numai legii
şi conştiinţei sale.
Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecãtorul nu poate primi nici
un fel de ordine, intrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea
impulsuri privind soluţia pe care trebuie sã o dea.
Independenţa judecãtorului, de altfel independenţa justiţiei,
ţine de chiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autoritãţii jurisdicţionale. Ea exprimã posibilitatea de
protecţie a guvernaţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor
puterilor (autoritãţilor). Desigur, independenţa judecãtorului este
substanţial tributarã caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice
fiecãrei ţãri, ea nu poate fi garantatã absolut prin lege.
Judecãtorul, el însuşi, dã în ultimã instanţã strãlucire
independenţei sale, prin profesionalism, moralitate, caracter, şi
167
deontologie. Este interesant şi semnificativ citatul din tratatul de
procedurã civilã al profesorului Viorel Ciobanu (pg. 26) în sensul
cãruia "Pentru a fi magistrat, nu trebuie sã fii mai puţin om. De
aceea el trebuie sã dispunã de libertatea de expresie, de opinie, de
asociere. Dar fiecare profesie are servituţiile sale, iar pentru un
magistrat, se pretinde un anume gen de sobrietate care vizeazã
angajamentele sale publice. Un judecãtor militant, exaltat, devorat
de luptele sale se îndepãrteazã de virtuţiile solicitate de aceastã
activitate, adicã echilibrul, moderaţia şi seninãtatea". Regulile
constituţionale cuprind garanţii ale independenţei judecãtorilor
printre care condiţiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea şi
controlul prezintã un interes aparte. Constituţia României prin art.
123 (2) stabileşte cã judecãtorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Aşa cum se precizeazã clar în doctrinã independenţa
este o noţiune indivizibilã fiind indispensabil pentru o bunã justiţie
ca magistratul sã fie independent, atât faţã de celelalte puteri, cât şi
faţã de colegii sãi şi justiţiabilii (Viorel Ciobanu, 19).
Recrutarea judecãtorilor este o garanţie a independenţei
acestora . In unele state judecãtorii sunt aleşi, prin vot popular (ex.
SUA, la nivelul statelor), la fel ca deputaţii. Sistemul alegerii nu este
însã considerat ca dând bune rezultate pentru motivul cã nu dã
garanţii autoritãţii judiciare. In sistemul alegerii, judecãtorii trebuie
sã se alinieze platformelor şi partidelor politice, cu toate
dezavantajele ce rezultã de aici.
Recrutarea judecãtorilor prin concurs, în care numirea se face
în ordinea rezultatelor (deci a competenţei profesionale) este
consideratã cea mai potrivitã. Comisiile de concurs trebuie sã
cuprindã universitari, jurişti, profesionişti, magistraţi recunoscuţi,
fapt ce asigurã din start independenţa.
In multe state judecãtorii sunt numiţi, de regulã de cãtre
executiv.
In ţara noastrã, potrivit Constituţiei, judecãtorii sunt numiţi de
Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem al
Magistraturii. Este interesant de menţionat cã prin art. 151 (2) din
Constituţia României s-a stabilit cã "Noua Curte Supremã de Justiţie
va fi numitã, în condiţiile legi, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţã comunã, la propunerea Preşedintelui României, în termen de
6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei". Desigur aceasta este
o dispoziţie tranzitorie.
168
Inamovibilitatea este o puternicã garanţie a independenţei
judecãtorului, fiind o mãsurã de protecţie a acestuia. Potrivit acestui
principiu judecãtorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici
transferat pe un post echivalent, nici avansat fãrã consimţãmântul
sãu. Inamovibilitatea pune magistraţii la adãpost de orice revocare
şi transferare impusã în afarã de greşeli foarte grave şi dupã o
procedurã jurisdicţionalã. Astfel, de exemplu, în Suedia, în principiu
inamovibili, judecãtori titulari nu pot fi demişi din funcţiile lor decât
dacã prin infracţiune penalã sau prin necunoaştere gravã şi repetatã
a obligaţiilor, ei se manifestã evident inapţi de a-şi îndeplini
sarcinile sau se pensioneazã. Iar legea românã de organizare
judecãtoreascã stabileşte cã, dacã în cursul activitãţii sale,
magistratul vãdeşte o evidentã incapacitate profesionalã, Consiliul
Superior al Magistraturii, poate dispune eliberarea sa din funcţie la
sesizarea ministrului justiţiei (art. 80).
Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la
inamoviblitatea judecãtorilor. Din examinarea acestor dispoziţii
rezultã cã judecãtorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii.
Inamovibilitatea nu priveşte însã, firesc de altfel, judecãtorii stagiari,
ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori judecãtorii
stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de cãtre Preşedinte (vezi şi
art. 133). Dar în legãturã cu aceştia, legea de organizare
judecãtoreascã, aratã cã se bucurã de stabilitate, ca şi procurorii
(art. 75). Prin art. 124 Constituţia stabileşte cã mandatul
judecãtorilor Curţii Supreme de Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea
reinvestirii în funcţie) de unde rezultã cã pentru aceştia
inamovibilitatea este asiguratã numai pentru aceastã duratã. O
precizare este de asemenea, pertinentã şi anume cã
inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecãtor şi nu funcţiile
de conducere judecãtoreascã.
Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de
executiv, trebuie avute în vedere douã reguli şi anume: ea sã revinã
numai corpului magistraţilor (de exemplu Consiliul Superior al
Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor
avansãrii, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în
carierã. In acest sens Constituţia României, prin art. 124 (1) prevede
cã promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi
dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile
legii. Pentru a nu crea prin avansare situaţii nedorite se practicã şi
169
avansarea pe loc. Astfel, legea de organizare judecãtoreascã, prin
art 78 dupã ce stabileşte cã avansare sau transferarea magistraţilor
se poate face numai cu consimţãmântul acestora, adaugã cã
magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care
nu doresc sã schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi
pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei
judecãtorilor îl are controlul hotãrârilor judecãtoreşti. Acest control
trebuie efectuat numai de instanţe judecãtoreşti şi numai dupã
proceduri jurisdicţionale. Astfel realizate lucrurile se poate vorbi de
independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.
2. Organele judecãtoreşti
Justiţia este înfãptuitã de cãtre organele judecãtoreşti,
denumite obişnuit şi instanţe judecãtoreşti.
Sistemul organelor judecãtoreşti este format în general din
judecãtorii, tribunale, curţi de apel şi Curea Supremã. Organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecãtoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea
Judecãtoreascã, reglementeazã, în ordine, instanţele judecãtoreşti,
Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanţele Judecãtoreşti sunt, potrivit art. 125 (1) din
Constituţie, Curtea Supremã de Justitţie şi celelalte instanţe
judecãtoreşti stabilite de lege. Constituţia lasã pe seama legii
organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor
judecãtoreşti corespunzãtoare. Aşa cum am mai precizat este
interzisã înfiinţarea de instanţe extraordinare. Iar legea de
organizare judecãtoreascã (nr. 92 din 4 august 1992) prin art. 10
stabileşte urmãtoarele instanţe judecãtoreşti: judecãtoriile,
tribunalele, curţile de apel, Curtea Supremã de Justiţie. De
asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţioneazã şi tribunalele
militare. Cât priveşte Curtea Supremã de Justiţie, aceasta este
organizatã în 5 secţii - civilã, penalã, de contencios administrativ şi
militarã -,completul de 9 judecãtori şi Secţiile Unite, având
competenţã proprie.
Ministerul Public, cuprinde procurorii, constituiţi în parchete,
care în mod generic intrã în categoria magistraţilor. Ei lucreazã sub
autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a
reprezenta, în activitatea juridicã, interesele generale ale societãţii
170
şi de a apãra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile
cetãţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a
Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea şi controlul
ierarhic. Iar potrivit art. 30 din legea pentru organizarea
judecãtoreascã Ministerul Public este independent în relaţiile cu
celelalte autoritãţi publice1).
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creatã
în vederea exercitãrii a douã funcţii şi anume: a)propune
Preşedintelui României numirea în funcţie a judecãtorilor şi a
procurilor, cu excepţia celor stagiari; b)este colegiul de disciplinã al
judecãtorilor. Atunci când exercitã prima funcţie, lucrãrile sale sunt
prezidate de cãtre preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.
Consilierul Superior al Magistraturii este alcãtuit din
magistraţi aleşi, pentru o duratã de 4 ani, de cãtre Camera
Deputaţilor şi de cãtre Senat, în şedinţã comunã.
Deşi nu este nominalizat prin Constituţie, nu poate fi în afara
explicaţiilor Ministerului Justiţiei, care are un rol aparte în
administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor hotãrârii de guvern prin
care este organizat (nr. 450/1994) el "este organul administraţiei
publice de specialitate care exercitã atribuţiile prevãzute de lege în
domeniul administraţiei Justiţiei, al executãrii pedepselor penale,
precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând
condiţiile necesare funcţionãrii întregului sistem al Justiţiei pe baza
strictei aplicãrii a legii, corespunzãtor principiilor democratice ale
statului de drept".
3. Raporturile cu legislativul şi executivul
A reeşit cu prisosinţã cã justiţia este şi trebuie sã fie
independentã. Aşa stând lucrurile intervenţia în sfera justiţiei a altor
"puteri" contravine acestui mare principiu constituţional. Aceasta nu
exclude însã anumite raporturi constituţionale.
Raporturile sistemului judecãtoresc cu Parlamentul rezultã
mai întâi din faptul cã organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecãtoreşti se realizeazã numai potrivit legii, evident elaboratã de
Parlament.
Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege
organele judecãtoreşti, competenţa şi procedura potrivit cãreia îşi
desfãşoarã activitatea. Este o consecinţã fireascã a statului de
drept. Apoi marele principiu al independenţei judecãtorului
presupune supunerea sa numai legii.
171
Legea este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Iatã
deci aspecte care contureazã raporturile justiţie-legislativ. Dar este
evident şi uşor de observat cã acestea nu afecteazã în nici un fel
dreptul judecãtorului de a decide independent în cauza ce este
________________
1)
A se vedea pe larg, V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global
Lex, Bucureşti,2000, p. 46-47
supusã judecãţii sale. Legea elaboratã de Parlament creeazã
condiţiile unei reale independenţe.
La rândul sãu justiţia poate interveni în activitatea legislativã
prin controlul constituţionalitãţii legilor, atunci când acest control
este încredinţat judecãtorilor.
Raporturile justiţiei cu executivul sub aspect constituţional
desigur, sunt mai simple. Ele pot apãrea în situaţia în care numirea
şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat,
ministrului justiţiei etc.). In asemenea situaţii, s-ar putea crea o
stare de docilitate a magistraţilor faţã de executiv. De aceea trebuie
ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare sã se
realizeze prin proceduri care sã punã în evidenţã numai competenţa
profesionalã a celor în cauzã. Aceasta cu atât mai mult cu cât
judecãtorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul
legalitãţii actelor de guvernãmânt şi administrative.
Teme pentru referat:
-Atribuţiile Preşedintelui pentru asigurarea bunei funcţionãri a

Guvernului.
-Atribuţiile Preşedintelui privind înlãturarea legilor nelegitime,
lacunelor şi imperfecţiunilor legii.
-Trãsãturile Constituţiei.
-Când şi cum lucreazã Parlamentul României ca o singurã
camerã.
-Funcţia de informare a Parlamentului.
-Actele Parlamentului.
-Imunitatea parlamentarã şi independenţa opiniilor.
BIBLIOGRAFIE
172
Constituţia României -art. 1-13, art. 58-100, art. 102, 105, 106,
108-117.
Prof.univ.dr.Ioan Muraru-Editura Actami, Bucureşti, 1997, pag. 45-
124, pag. 129-151, pag. 263-285, pag. 308-467.
Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.4-27, 59-66, 94-147, 175-340.
Prof.univ.dr.I.Deleanu-Drept Constituţional şi Instituţii
Politice,Ed.Europa Nova,Bucureşti,Vol.I-II.
173
CAPITOLUL VI
SISTEMELE CONSTITUTIONALE ALE ANGLIEI, FRANTEI,

GERMANIEI SI STATELOR UNITE ALE AMERICII
I. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

a) Consideraţii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic
de trecere de la monarhia absolutã, la monarhia constituţionalã,
astãzi fiind consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice pentru
sistemul politic parlamentar.1) Condiţiile geografice şi politice în care
s-au format statul şi naţiunea englezã - insularitatea, izolarea
relativã de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare,
imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de
guvernare - au influenţat într-o mãsurã considerabilã filozofia şi
practica politicã, valorile politice ale poporului, procesul de
conducere socialã ca şi psihologia actului de "supunere" a indivizilor
faţã de autoritãţile publice şi faţã de lege.
In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional
britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisã, are o
bogatã practicã parlamentarã, documentele clasice cu privire la
garantarea drepturilor şi libertãţilor, întregindu-se cu practica
Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante domenii. Cea
mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiazã pe obiceiuri
care au apãrut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Principii
precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor,
responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi responsabilitatea
individualã a miniştrilor nu se întemeiazã pe statute, documente sau
hotãrâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale pe
parcursul anilor.
Astfel, Constituţia Angliei se prezintã ca un ansamblu
suficient de coerent de cutume, la care se adaugã texte juridice
adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţã deosebitã
pentru dezvoltarea instituţiilor politice din aceastã ţarã, ca şi pentru
raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Acest texte juridice sunt:
"Magna Charta Libertatum" (1215); Petition of Rights (1628);
"Habeas Corpus Act" (1679); "Bill of Rights"(1689); "Act of
settlement" (1701); "Reform Act" (1832): "Parliament Act" (1911);
Statutory Instruments Act" (1832); "Parliament Act" (1959) ş.a.
174
Alãturi de aceste acte existã şi se aplicã un numãr mare de tradiţii şi
cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt
cunoscute şi respectate de cãtre toţi actorii politici; de existenţa şi
obligativitatea lor este conştientã întreaga naţiune englezã care le şi
respectã cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele
continuã, sã se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţinale fãrã a
se simţi nevoia de a fi calificate, prin norme juridie scrise.
___________________________
1
) Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, p.328
In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi ea un rol în
cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de
naturã sã aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor
constituţionale şi obligaţiilor parlamentarilor.
b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al
cuvântului).
-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al
normelor ce-i conferã conţinutul material, Constituţia poate fi
modificatã cu uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre
Parlament. Nu are importanţã dacã în locul unei norme cutumiare
constituţionale se profileazã o alta, care stabileşte un alt regim
juridic.
In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã resping
ideea controlului constituţionalitãţii legilor.1) Temeiul juridic al
acestei concepţii, constã în considerentul cã parlamentul fiind
depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fãrã nici o
cenzurã, atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative
conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.
Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o
ierarhie a legilor, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare
nu se face deosebire între legea ordinarã şi norma constituţionalã
din punct de vedere al puterii normative a acestora.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve
acceptatã de guvernaţi. Având rãdãcini adânci în istoria politicã a
Marii Britanii, constituţia acesteia este respectatã ca un simbol
naţional.
c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor
175
Primele documente privind drepturile omului au apãrut în
Marea Britanie, fiind sursã de inspiraţie pentru toate documentele
adoptate în aceastã materie pe plan european şi pe plan mondial.
Magna Charta Libertatum a constituit la timpul sãu o adevãratã
constituţie dictatã de regele Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii
încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale.
Documentele ce i-au urmat şi în mod deosebit "Petiţia drepturilor"
(1628), impusã lui Carol I de cãtre Parlament, are un caracter mai
larg, pentru prima datã subiect al drepturilor apãrând "omul liber",
de unde concluzia cã acest document se adreseazã unei categorii
foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le
instituie "Petiţia drepturilor" sunt de remarcat urmãtoarele: omul
liber nu poate fi obligat la impozite fãrã consimţãmântul
Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fãrã un temei legal;
soldaţii şi marinarii nu pot pãtrunde în case particulare; în timp de
pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datoritã caracterului
sãu "Habeas Corpus Act" (1679) este apreciatã de specialiştii în
Drept Constituţional, ca fiind "a doua Constituţie britanicã" dupã
"Magna Charta".
Acest document a fost emis pentru a pune capãt
încãlcãrilor masive ale libertãţilor personale, efectuate de puterea
regalã absolutistã. Potrivit acestui document, _________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, p. 384
orice deţinut avea dreptul sã pretindã sã i se comunice imediat
decizia de arestare şi sã obţinã punerea sa în libertate pe cauţiune.
Pentru anumite cazuri grave se prevedea cã judecata urmeazã sã
aibã loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. In cazul în care deţinutul nu
ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a
doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia sã fie pus în mod obligatoriu
în libertate. "Habeas Corpus Act" prevedea sancţiuni pentru
funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce
priveau garanţiile libertãţii persoanei.
d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul
Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine
subsidii pentru Coroanã, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în
diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial
176
"Magnum Concilium" deoarce era de fapt Adunarea marilor nobili şi
a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri.
Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi de marii
baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii
ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ
politic foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale cu
hotãrât cu timpul sã voteze în propriile lor adunãri subsidiile
solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentratã în
Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidaritãţii s-au constituit
douã Adunãri respectiv, Camera înaltã, formatã din nobili, şi Camera
Comunelor formatã din cavaleri şi reprzentanţii burgheziei.
La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se practice cu
regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu
constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate
acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul sãu feudal,
cãpãtând un adevãrat caracter naţional reprezentativ, incluzând în
componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi
"comunii", adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant, "aceia care se
roagã, aceia care luptã şi aceia care muncesc"1). Aceastã din urmã
clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea ulterioarã a
"comunelor" sau Camerei Comunelor, organism legislativ având
misiunea sã se ocupe de cele mai importante probleme ale ţãrii şi în
primul rând de cele financiare. "Camera comunelor, ca o camerã
separatã, îşi tage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi
orãşenilor, care discutau neliniştiţi cu uşile închise despre ce
rãspuns colectiv aveau sã dea vreunei întrebãri sau cereri dificile cu
care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii
sã nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic
despre organizarea internã a acestei vechi Camere a comunelor"
arãta G.M. Trevelyan.2)
Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite.
Astfel, iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior sã se
îndepãrteze de aşa-zisa monarhie __________________________
1)
F.W. Maitland. The Constitutional Hustory of England, 1908, citat de Victor Duculescu,
op. cit. pa.g 331
2)
G.M. Trevelyan. Istoria ilustratã a Angliei, Editura ştiinţificã, Bucureşti, 1975, pag. 234
absolutã. In timp ce monarhul absolut din statele feudale
continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un suveran
necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai strãvechi
177
supus cutumelor juridice, care îi limiteau puterea. Nesocotirea
acestora de cãtre rege atrãgea nemulţumirea generalã.
Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitãri
semnificative ale prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub
presiunea unei pãrţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia
comitatelor, adicã vârfurile burgheziei, apãrute într-o formã
1)
embrionarã.
Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã aşadar,
datoritã alianţiei politice între nobilimea de rang inferior şi
burghezie, ceea ce a avut douã consecinţe:
-cucerirea drepturilor poporului;
-ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de rege.2)
De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor
s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercitã puterea
politicã în strânsã legãturã cu programul politic şi interesele
partidului de guvernãmânt.
e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau
de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de
bani de cãtre monarhii britanici. In evul mediu, Camera Lorzilor a
ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie
legislativã şi financiarã, având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi
sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politicã a Camerei
Lorzilor rezidã din compoziţia socialã formatã din marea aristocraţie
englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de
instituţia regalitãţii. Funcţia parlamentarã în aceastã camerã era
ereditarã. Dispunând de prestigiul social şi de o putere economicã,
considerabilã, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat pânã la
sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice.
Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus la
consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. In
anul 1649, Oliver Cromwell - conducãtorul Revoluţiei din anul 1648 -
a desfiinţat Camera Lorzilor odatã cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã
în anul 1660 de regele Carol al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav pânã în
anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit
bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s-a
178
pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii aveau prerogativa de a-i
numi pe membrii Camerei Inferioare.
Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de
declinul economic al membrilor ei, nobilimea aristocratã, legatã de
agricultura neproductivã şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în
cursul secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia
_____________________________
2)J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24
3)George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1930, pag.
216
Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Aceastã
evoluţie a fost motivatã de faptul cã marea majoritate a plãtitorilor
de impozite era reprezentatã în Parlament de Camera Comunelor nu
de Camera Lorzilor.
Reforma constituţionalã din anul 1911 (The Parliament
Act) a consfinţit victoria Camerei Comunelor, rãpind lorzilor şi
ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând
în mod oficial, lunga decadenţã politicã a acestora.1) The Parliament
Act din anul 1911 a stabilit urmãtoarele schimbãri în raporturile
dintre cele douã camere legislative:
a)un proiect de lege din domeniul financiar devine lege
chiar fãrã acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lunã de la
adoptarea acestuia de cãtre Camera Comunã;
b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã aprobarea
Camerei Lorzilor, dacã acestea sunt discutate şi însuşite de Camera
Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacã
au trecut doi ani de la a doua lecturã a proiectului în prima sesiune
şi a treia lecturã în cadrul celei de a treia sesiuni;
c)durata maximã a mandatului Parlamentului a fost
redusã de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege
introdus de Camera Comunelor dupã 2 ani de la începutul
mandatului sã nu mai fie, practic, respins de cãtre Camera Lorzilor.
Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al
raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale
referitoare, de pildã, la recrutarea primilor miniştri din rândul
Camerei Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor guvernului în
faţa acestuia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe plan
politic ascensiunea burgheziei.
Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor, dobândirea
calitãţii de membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit
179
insuficientã şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-
a dat dreptul regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii
sociale, decât nobilimea.
Camera Lorzilor este condusã de Lordul Cancelar, (care
avea şi funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi
prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este
membru al Guvenului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele
Curţii Supreme de Apel. Dacã în Camera Comunelor, membrii
acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator,
în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii
(Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).
Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:
-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi
Supreme de Apel în materie civilã şi penalã, putându-se pronunţa şi
asupra legalitãţii actelor puterii executive; de asemenea judecã pe
înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
-este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt
trimise de cealaltã camerã; membrii acestei camere au dreptul sã
vorbeascã fãrã limitã de timp şi subiect, ___________________________
1)
Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388
beneficiind de faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului cã, fiind
ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi
presiunii de partid;
-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte limitatã,
în raport cu cealaltã camerã; astfel are dreptul la iniţiativa
legislativã, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege,
cu excepţia proiectelor cu caracter financiar. In ultimul an al
legislaturii, Camera Comunelor poate bloca un proiect de lege prin
exercitarea unui drept de veto absolut.
-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei şi
autorizeazã pe Primul-ministru sã includã în Guvern pe unii dintre
lorzi;
-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei constituţionale
britanice, cu rãdãcini adânci în conştiinţa publicã.
In prezent s-au fãcut demersuri legislative, în special de
guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba structura Camerei Lorzilor
şi ai majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor.1)
f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor
180
Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac
direct, prin vot secret, pe bazã de scrutin uninominal cu majoritate
simplã, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin
procurã şi votul prin corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii
publici, membrii forţelor armate, judecãtorii, ecleziasticii romano-
catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii
Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate parlamentarã în
legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai pentru
cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se fac
numai prin lege.
Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul
acesteia, ajutat de un grefier.
Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este
stabilitã de comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului
partid de opoziţie.
Nici un membru al Camerei nu poate sã intervinã în
dezbateri decât o singurã datã asupra aceleiaşi probleme, afarã de
cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu
aprobarea Camerei.
Pentru a curma dezbateri inutile existã posibilitatea
sistãrii discuţiilor urmate de trecerea direct la votare
("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite
amendamente ("kangaroo" closures) sau încheierea "kangur" a
dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp
pentru discutarea unor probleme ("quillotine" devices).
Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine,
ridicarea cuvântului sau îndepãrtarea din sala de şedinţe, iar
Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe
numele de familie (naming) şi excluderea din Camerã .
___________________________
1
) Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1977, pag.
365
Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror şedinţe sunt
publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau
televiziune nu este uzitatã.
Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în materii
financiare se introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor.
Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici
împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din
Camere se trimite de la o camerã la alta pânã intervine acordul.
181
Dacã acordul nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare,
legea eşuiazã, afarã de proiectele de legi în materie financiarã.
Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii, guvernul,
colectivitãţile locale, campaniile create printr-o lege a societãţilor
private şi particularilor.
Procedura legislativã cuprinde în sistemul britanic mai
multe etape:
1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect
sau o propunere de lege;
2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de principiu;
3)a doua lecturã; discutarea principiilor generale;
depunerea de amendamente care pot sã repunã textul în discuţie;
4)examinarea în comisii, pe articole şi formularea de
amendamente. Osebit de aceasta trebuie menţionatã faza aşa
numitã a "raportului" (afarã de cazul în care textul nu a fost deja
amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a
treia lecturã a legii şi adoptarea sa. Urmeazã transmiterea cãtre
cealaltã Camerã, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe
consultãri între Camere, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi mai
multe consultãri între Camere, pânã când se realizeazã un acord
asupra unui text unic.
In final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de
cãtre Reginã şi publicarea textului legii. Regina poate sã dizolve
Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera
Lorzilor nu poate fi niciodatã dizolvatã.
g) Controlul parlamentar
Si în sistemul englez se funcţioneazã pe principiul
"separaţiei puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al
acestora.
Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã
în aceeia cã poate cere fiecãrui membru al guvernului sã raporteze
în faţa acestuia în legãturã cu modul în care îşi îndeplinesc
atribuţiile. Miniştrii rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot
rãspunde însã şi individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac
nedemni de funcţia pe care o ocupã. Procedura de judecare a
miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare de mitã,
înşelãciune etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment"
şi se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care presupune
182
declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera
Lorzilor. Un ministru rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru
întreaga activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate
apãra pretinzând cã nu a cunoscut o anumitã problemã pentru care
este chemat sã rãspundã (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav,
insubordonarea colaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni
ilegale antistatale etc.)
In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru
administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta
modul de administrare a departamentelor ministeriale.
h) Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã
prin maxima "Regele domneşte dar nu guverneazã."
Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni
foarte limitate, fiind mai degrabã un simbol. El este iresponsabil din
punct de vedere politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în
materie penalã şi civilã.
Monarhul are urmãtoarele atribuţii:
a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a
liderului partidului care a câştigat alegerile generale; de asemeni
numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele
armate, diplomaţi);
b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte
un drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;
c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei
sesiuni parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea
programului de guvernare al partidului, aflat la putere;
d)acordã ordinele şi decoraţiile;
e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;
f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;
g)încheierea tratatelor;
h)recunoaşterea altor state şi guverne.
i) Guvernul
Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia
numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în
Camera Comunelor.
183
Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic,
evidenţiem: este liderul partidului sãu, este responsabil de
desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la propunerea
sa; demite miniştrii dacã circumstanţele solicitã acest lucru.;
selecteazã pe acei miniştri care urmeazã sã constituie cabinetul;
prezideazã şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor
(Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtãtor al sãu de
cuvânt.
j) Cabinetul
Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile
generale. Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimã victoria
electoralã a uneia dintre cele douã partide politice. Partidul care a
câştigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera
Comunelor şi va deţine astfel majoritatea parlamentarã.
Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:
a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de
dezvoltare a ţãrii acţionând pe douã direcţii: "convingerea"
Parlamentului sã adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã de
guvern; dupã adoptarea mãsurilor propuse, sã acţioneze cu întreaga
autoritate pentru executarea mãsurii respective;
b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din numãrul
legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform
programului guvernamental;
c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de
Parlament, acesta nu face altceva decât sã voteze proiectul ce i se
transmite de Guvern.
k) Opoziţia
Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia
are un caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937
prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi
pentru şeful opoziţiei.
Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza
greşelile, de a critica, dar şi un rol constructiv.
Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de
control permanent, de asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii
deciziilor guvernamentale.
184
II. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI
A. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958.

Dupã perioada de imobilism şi ineficienţã a celei de a IV-a
Republici, generalul De Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut
la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care a
cuprins douã idei fundamentale:
a)necesitatea întãririi puterii executive, îndeosebi a
prerogativelor constituţionale ale şefului statului cãruia îi revine, pe
de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetãţenii
francezi şi organele statului, iar pe de altã parte, misiunea de a fi
"garantul independenţei naţionale ale integritãţii teritoriale al
respectãrii acordurilor comunitãţilor şi a tratatelor" (art. 5 din
Constituţie);
b)configurarea unui Parlament "raţionalizat" ale cãrui
funcţii sã fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, în
anumite domenii ale vieţii sociale.
Constituantul francez a avut în vedere o separare netã,
absolutã a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele,
şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea
celor trei puteri. Este de reţinut cã totuşi Preşedintele Republicii era
unul din capii puterii executive.
Importanţa socialã a funcţiei prezidenţiale este pusã în
evidenţã cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare
caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice,
sociale, militare, politice de opţiuni, de strategii mai mult sau mai
puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul
interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetãţeni1).
Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv
puternic, poate fi explicatã şi de faptul cã îndelungatul regim
parlamentar anterior nu reuşise sã dovedeascã faptul cã este în
stare sã soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care
se confrunta Franţa dupã al doilea rãzboi mondial2).
In prezent, aceastã situaţie este criticatã motivându-se cã
situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune,
reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât sã existe o
egalitate între acesta şi Guvern. Se considerã cã criza algerianã
(insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia
185
francezã) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost
motivele care au determinat stabilirea acestui raport între cele douã
puteri.
Francezii au lansat o expresie respectiv "faptul majoritar",
adicã acea stare de fapt în care culoarea politicã a majoritãţii din
parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.
Dar conceptul de "fapt majoritar" a avut o evoluţie
interesantã în Franţa. In anul 1986, preşedintele era socialist, iar
majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995,
Jean Chirac(preşedinte de dreapta), a fost nevoit sã coabiteze cu o
majoritate parlamentarã de stânga.
Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea
denumindu-l "regim prezidenţialism".
Acesta se caracterizeazã prin:
a)separaţia aproape strictã a celor trei puteri;
b)preponderenţa puterii executive faţã de cea legislativã;
c)concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul
Preşedintelui Republicii;
d)iresponsabilitatea politicã a şefului statului;
e)alegerea Preşedintelui prin vot universal direct;
f)numirea membrilor guvernului de şeful statului la
propunerea premierului;
g)dizolvarea Paramentului de cãtre executiv;
h)responsabilitatea politicã a Guvernului faţã de
parlament.
___________________________
1)
Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest
aspect. Finanţãrile scandaloase ale companiilor unor candidaţi,înţelegerile oculte dintre
diferite formaţiuni politice, specularea de cãtre formaţiuni de extremã dreaptã a unor
realitãţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi
sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith
Cresson) ci şi a unor tulburãri sociale grave, care fac necesarã intervenţia Preşedintelui
Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţã de toţi actorii
politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila 447)
2)
Jean Gicquel, Andr‚ Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions
Montchrestien, Paris, 1985, p. 671
Potrivit Constituţiei franceze, numãrul partidelor politice
nu este limitat, singura condiţie este ca acestea sã accepte
"principiile suveranitãţii naţionale şi ale democraţiei".
In rândul partidelor politice franceze sunt douã curente:
de stânga şi de dreapta.
186
Programul politic al stângii constã, cu diferenţieri de la
socialişti la comunişti, în:
a)limitarea proprietãţii private;
b)naţionalizarea industriei;
c)descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei
autonomii regionale şi locale.
d)încurajarea formelor de participare a muncitorilor la
activitatea intreprinderilor în care lucreazã, inclusiv la procesul de
adoptare a deciziilor (autogestiune);
e)respectarea libertãţilor individuale şi a drepturilor
politice;
f)întãrirea responsabilitãţii structurilor puterii de a asigura,
la nivel central şi local, egalitatea şanselor;
g)promovarea unei politici externe independente şi
întãrirea capacitãţii militare de apãrare a ţãrii1).
Dreapta francezã în principiu se pronunţã pentru:
a)menţinerea şi apãrarea proprietãţii private;
b)mãsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi
sociale menite sã apere interesele deţinãtorilor de capital şi ale
marilor industriaşi;
c)respectarea principiilor Bisericii catolice;
d)menţinerea disparitãţilor sociale şi favorizarea
privilegiilor de clasã;
e)întãrirea statului şi centralizarea puterii;
f)întãrirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce
priveşte raporturile Franţei cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa
Comunã.
Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele
Republicii poate dizolva orice partid sau grupare politicã atunci când
acesta desfãşoarã o activitate subversivã (de exemplu, atenteazã la
unitatea naţionalã sau la forma republicanã de guvernãmânt).
B. Preşedintele Republicii
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un
Colegiu electoral format din membrii celor douã Camere la care se
adaugã membrii Consiliilor generale şi ai adunãrilor teritoriale de
peste mãri. Dupã modificarea Constituţiei din anul 1962,
_______________________________
1)
Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs.
New Jersey, 1987, pag. 104-105
187
Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal
direct pentru un mandat de 7 ani.
"Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele
îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de
înaltã trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre
cele douã Camere care hotãrãsc prin votul identic, deschis, al
majoritãţii absolute a membrilor ce le compun; el este judecat de
cãtre Inalta Curte de Justiţie" se dispune prin art. 68 din
Constituţie.1)
Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele
prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii:
a)competenţe personale ale Preşedintelui;
b)atribuţii de decizie;
c)dreptul de veto.
a)Competenţele personale, ale Preşedintelui Franţei
Preşedintele Republicii prezideazã Consiliul de miniştri
(art. 9), precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunãrii
Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.
b)Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei
-Vegheazã la respectarea Constituţiei şi asigurã prin
arbitraj funcţionarea normalã a puterilor publice, precum şi
continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza
Consiliul Constituţional în legãturã cu constituţionalitatea unei legi
ordinare, poate considera cã, printr-o emisiune de televiziune s-au
încãlcat libertãţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua
orice decizii pe care le considerã necesare pentru arbitrare,
soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii de
stat conform legilor votate de Parlament.
-Numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la
propunerea primului-ministru şi primeşte demisia acestora.
-promulgã legile;
-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor
douã camere poate declara dizolvarea Adunãrii Naţionale;
-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat
constituţionale conform art. 16 din Constituţie2);
-are dreptul de a graţia (art. 17);
d)Dreptul de veto
____________________________
1)
Articolul este prezentat în forma în care a fost datã prin Legea Constituţionalã nr. 93-
952 din 27.07.1993.
188
2)Art. 16 "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii, integritatea
teritoriului sãu şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-
un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normalã a puterilor publice constituţionale
este întreruptã, Preşedintele Republicii ia mãsurile cerute de aceste împrejurãri, dupã
consultarea oficialã a Primului-ministru, a preşedinţilor adunãrilor, ca şi a Consiliului
Constituţional. El informeazã naţiunea cu privire la aceasta printr-un mesaj. Aceste
mãsuri trebuie sã fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale,
într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinirea misiunilor. Consiliul Constituţional
este consultat cu privire la aceste mãsuri. Parlamentul se întruneşte de drept.
Adunarea Naţionalã nu poate fi dizolvatã în timpul exercitãrii puterilor excepţionale."
-Preşedintele promulgã legile; în cazul când îşi exercitã
dreptul de veto, acesta solicitã Parlamentului, rediscutarea legii şi o
nouã deliberare sau sesizeazã Consiliul Constituţional pentru a
judeca dacã legea respectivã este constituţionalã.
C. Parlamentul
Aşa cum am arãtat dupã cea de-a IV-a Republicã,

activitatea Parlamentului a fost raţionalizatã în favoarea Guvernului,
stabilindu-se limite constituţionale a cãror depãşire o constatã
Consiliul Constituţional.
Activitatea Parlamentului a fost limitatã astfel:
a)supunerea de cãtre Preşedintele Republicii prin
referendum a oricãrui proiect de lege, privind organizarea autoritãţii
de stat, ocolindu-se astfel forul legislativ (art. 11 din Constituţie).
b)dizolvarea de cãtre Preşedintele Republicii, a Adunãrii
Naţionale; (Senatul nu poate fi dizolvat)
c)controlul constituţionalitãţii legilor şi al regula-mentelor
celor douã camere ale Parlamentului (art. 61);
d)stabilirea organizãrii bicamerale a Parlamentului pentru
a împiedica concentrarea puterii legislative de cãtre o singurã
camerã;
e)stabilirea precisã a domeniului legii, cu alte cuvinte a
materiilor care pot fi reglementate prin lege şi anume: drepturile
civile şi garanţiile fundamentale acordate cetãţenilor; naţionalitatea,
statutul şi capacitatea persoanelor, succesiunile şi libertãţile,
regimul electoral, stabilirea crimelor şi delictelor ca şi a pedepselor;
principiile fundamentale ale organizãrii apãrãrii naţionale ş.a. (art.
34 din Constituţie). Toate celelalte materii pot fi reglementate de
cãtre puterea executivã. Potrivit art. 38 din Constituţie "pentru
executarea programului sãu, Guvernul poate sã cearã Parlamentului
189
autorizaţie de a adopta prin ordonanţe, pe o perioadã limitatã,
mãsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii." Ordonanţele
Guvernului sunt adoptate dupã consultarea Consiliului de Stat şi
intrã în vigoare din momentul publicãrii; ordonanţa devine caducã
dacã proiectul legii de ratificare a acesteia nu este depus la
Parlament înainte de data stabilitã prin legea de abilitare.
Realitãţile politice actuale, par însã sã infirme necesitatea
menţinerii unui parlamentarism raţionalizat.
Parlamentul Franţei are douã camere: Senatul (321
senatori) şi Adunarea Naţionalã (277 deputaţi).
Adunarea Naţionalã este aleasã prin vot universal, egal,
direct şi secret pentru un mandat de 5 ani, care poate continua pânã
la constituirea noului for legislativ dacã nu a fost dizolvat de
preşedinte.
Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect

pentru un mandat de 9 ani. Aceasta înseamnã cã alegãtorii
desemneazã membrii unui colegiu electoral1) care la rândul sãu va
alege senatorii în cele 322 de circumscripţii.
Membrii Adunãrii Naţionale reprezintã naţiunea iar
senatorii reprezintã colectivitãţile locale şi pe francezii rezidenţi în
strãinãtate.
Senatul se înnoieşte din 3 în 3 ani cu 1/3 din numãrul total
al senatorilor.
Datoritã modului de recrutare al senatorilor, se
favorizeazã marile aglomerãri urbane - municipalitãţile şi nu se
permite manifestarea directã a electoratului. Senatul este
considerat mai puţin democratic, reprezentativ, decât Adunarea
Naţionalã. De altfel, cele douã camere nu sunt egale, Adunarea
Naţionalã are atribuţii mai multe decât Senatul.2)
Rolul Senatului poate fi rezumat la trei funcţii principale:
a)formeazã o contrapondere, la puterea exercitatã de
Adunarea Naţionalã;
b)datoritã mandatului de 9 ani, înlãturã influenţele
concentrãrii puterii de cãtre un preşedinte influent sau de cãtre un
partid care ar dobândi o zdrobitoare majoritate parlamentarã.
Astfel, Senatul are un rol de a echilibra raportul de forţe,
nepermiţând Adunãrii Naţionale sã adopte mãsuri discreţionare;
190
c)contribuie la îmbunãtãţirea proiectelor de lege aprobate
de Adunara Naţionalã.
Lucrãrile camerelor sunt conduse de preşedinţii acestora,
care pentru Adunarea Naţionalã este ales pe durata legislaturii, iar
pentru Senat pentru o duratã de 3 ani.
Senatul nu poate fi dizolvat de Preşedintele Republicii.
In ceea ce priveşte statutul parlamentarului sunt
stabilite urmãtoarele reguli:
-Nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmãrit,
cercetat, arestat, deţinut sau judecat pentru opiniile sau voturile
exprimate de cãtre el în exercitarea funcţiilor sale.
-In materie criminalã sau corecţionalã, nici un membru al
Parlamentului nu poate face obiectul unei arestãri sau al oricãrei
alte mãsuri care îl priveazã sau îi restrânge libertatea decât cu
autorizarea Biroului adunãrii din care face parte.
Aceastã autorizare nu este cerutã în caz de crimei3) sau de
delictului flagrante ori de condamnare definitivã.
-Detenţia, mãsurile private de libertate sau restrictive de
libertate, ori urmãrirea unui membru al Parlamentului sunt
suspendate pe durata sesiunii dacã adunarea din care face parte o
cere.
________________________________
1)
Colegiul electoral este format din deputaţi, consilieri generali şi delegaţi ai consiliilor
municipale.
2)
Autorii de specialitate atrag atenţia asupra faptului cã bicameralismul francez este
inegalitar. (Victor Duculescu, op. cit. pag. 207)
3)
In dreptul francez, infracţiunile se împart în funcţie de gravitatea lor în crime (a cãror
sãvârşire este sancţionatã cu pedepse criminale) şi delicte (a cãror comitere este
sancţionate cu pedepse corecţionale).
-Calitatea de parlamentar este incompatibilã cu
activitãţile publice; cumul orizontal al mai multor demnitãţi: deputat,
senator, preşedinte al republicii şi parlamentar, este interzis; de
asemenea, este incompatibilã cu calitatea de membru al Consiliului
Constituţional al Consiliului Economic şi Social, al Consiliului
Superior al Magistraturii şi al Guvernului, precum şi cu funcţii într-o
intreprindere privatã.1)
-Interdicţia cumulului se extinde la funcţionari
internaţionali, la conducãtorii intreprinderilor naţionalizate şi a
stabilimentelor publice naţionale.
191
De menţionat cã, pentru opiniile sau voturile exprimate de
cãtre parlamentar în exercitarea funcţiilor sale, acesta nu rãspunde,
în nici un fel.
Controlul Parlamentului asupra Guvernului este
asemãnãtor celui prevãzut de Constituţia României, cum de altfel şi
procedura legislativã, a acestuia.
In sistemul constituţional francez mai existã şi Consiliul
Constituţional, care se alege şi funcţioneazã asemnãtor cu Curtea
Constituţionalã a României, având atribuţii grupate pe trei categorii:
jurisdicţia în materie de contencios electoral; avizare sau consultare
privind anumite proceduri constituţionale şi controlul
constituţionalitãţii legilor.
III. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI
a) Organizarea federativã.
Din anul 1935 pânã în anul 1945 Germania a fost un stat
unitar. In anul 1949 s-a revenit la organizarea federativã a statului în
landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activitãţii
legislative, executive şi judecãtoreşti.
La nivelul Parlamentului federal se reglementeazã din
punct de vedere legislativ, cele mai importante domenii ale vieţii
sociale, cum ar fi securitatea statului; apãrarea naţionalã; relaţiile
internaţionale; problema cetãţeniei ş. a. Landurile sunt
autonome şi beneficiazã de dreptul de a fi reprezentate în Parlament
prin Bundesrat.
Instituţia parlamentului are o organizaţie bicameralã:
Bundestag şi Bundesrat. Alegerea membrilor primei camere se face
prin vot universal, egal, direct şi secret.
Fiecare alegãtor dispune de douã voturi. Un vot îl acordã
persoanei care şi-a prezentat candidatura în circumscripţia
electoralã unde este arondat, iar altul listei prezentate de un partid
politic în Landul în care domiciliazã.
______________________________
1)
Parlamentarul nu trebuie sã întrerupã orice legãturã cu profesia pe care a exercitat-o
înainte de alegere. Aşa de pildã un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului
medicilor, un farmacist va putea continua sã-şi exploateze oficiul sãu, un notar, un
avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bazã, dar pentru a
evita ca mandatul sã nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite
demnitãţi, sunt puse anumite restricţii exercitãrii profesiei de avocat, şi cumulul nu
192
este posibil cu o funcţie într-o intreprindere având legãturi financiare (subvenţii sau
garanţii de împrumuturi)cu persoanele publice. Victor Duculescu, opere citate, pag.208
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor
landurilor.
Preşedintele Bundestagului este ales pe durata
mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintã întregul popor şi sunt
independenţi de cel care i-au ales.
Deputaţii se bucurã de statutul clasic al parlamentarilor. In
plus sunt scutiţi de obligaţia de a depune mãrturie în ce priveşte
persoanele de la care deţin informaţii sau despre datele pe care le-
au folosit în exercitarea mandatului, lor parlamentar (art. 47). Atâta
timp cât acest drept este în vigoare este inadmisibilã sechestrarea
de documente.
In art. 46 din Constituţia Germaniei se prevede:
"1)Un deputat nu poate fi urmãrit în nici un moment,
judiciar sau disciplinar, din cauza votului lui sau a unei declaraţii pe
care a fãcut-o în Bundestag sau într-una din comisiile sale sau sã fie
tras la rãspundere în alt mod în afara Bundestagului. Aceasta nu se
aplicã pentru injuriile defãimãtoare. 2)Un deputat nu poate fi tras la
rãspundere sau arestat pentru fapte pedepsite de lege decât cu
încuviinţarea Bundestagului, afarã numai dacã a fost arestat în
flagrant delict sau în cursul zilei urmãtoare comiterii faptei.
3)Incuviinţarea Bundestagului este de asemenea, necesarã pentru
orice altã îngrãdire a libertãţii personale a unui deputat sau pentru
pornirea unei proceduri judiciare împotriva unui deputat în baza art.
18 (din Constituţie). 4)Orice acţiune penalã şi orice urmãrire în baza
art. 18 împotriva unui deputat, orice arest sau orice alte îngrãdiri ale
libertãţii sale personale trebuie suspendate la cerera
Bundestagului".
b) Procedura legislativã se desfãşoarã paralel în Bundestag şi
Bundesrat, legea adoptatã fiind rezultatul colaborãrii celor douã
adunãri parlamentare. Potrivit Constituţiei, iniţiativa legislativã se
poate exercita de Guvernul federal precum şi de membrii
Bundestagului şi ai Bundesratului. Depunerea unui proiect de lege la
Bundesrat este motivatã de faptul cã proiectul de lege nu trebuie sã
afecteze caracterul federal al organizãrii statale sau competenţele
exclusive ale landurilor.
In termen de cel mult 3 zile de la data când proiectul de
lege i-a fost notificat, Bundesratul îl transmite Bundestagului pentru
193
iniţierea procedurii legislative propriu-zise. In aceastã fazã
Bundesratul nu-l va examina în detaliu. Dupã primirea de la
Bundesrat, a proiectului în primã fazã este supus unei examinãri
normale din partea deputaţilor din Bundestag. Cu acest prilej, se
enunţã principiile generale ale viitoarei legi.
Dupã aceastã primã lecturã, proiectul este înaintat unei
comisii permanente de specialitate formatã din membrii diferitelor
partide reprezentate în Bundestag. In comisie proiectul este discutat
în detaliu, prezentându-se şi amendamente.
Membrii comisiei voteazã orice modificare adusã
proiectului. Concluziile dezbaterii şi formele definitive ale textelor
convenite în comisie se consemneazã într-un raport şi se prezintã
din nou Bundestagului.
In a doua lecturã, Camera ia în dezbatere raportul
comisiei. Cu prilejul dezbaterilor se discutã şi se voteazã articol cu
articol. In situaţia în care se considerã cã trebuie clarificat alte
probleme legate de proiect, acesta este returnat comisiei care a
întocmit raportul. Cea de-a treia lecturã constã în aprobarea final a
proiectului în întregul sãu. Dupã adoptare în Bundestag, proiectul
este trimis Bundesratului. Camera Superioarã poate adopta proiectul
în forma aprobat de Bundestag sau poate cere constituirea unei
comisii mixte pentru a dezbate proiectul în care i s-a remis. Dacã,
Comisia propune modificarea proiectului, modificãrile sunt supuse
aprobãrii Bundestagului. Dupã ce comisia a prezentat concluziile,
Bundesratul are posibilitatea de a opune veto proiectului votat de
Bundestag. Veto-ul Bundesratului poate fi înlãturat dacã proiectul
este votat din nou de majoritatea membrilor Bundestagului. Rolul
legislativ al Bundesratului este foarte limitat.
c. Controlul parlamentar este limitat.
Responsabilitatea politicã a Guvernului federal în faţa
Parlamentului poate fi asumat în douã situaţii.
In primul caz Primul-ministru (cancelarul) solicit
Bundestagului un vot de încredere, care poate fi acordat de
majoritatea deputaţilor. In caz contrar, Cancelarul beneficiaz de
dreptul de a propune Preşedintelui Republicii într-un termen de 41
de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului şi
organizarea alegerilor anticipate. In termenul de 41 de zile
Bundestagul poate propune preşedintelui un nou prim-ministru
evitând astfel dizolvarea.
194
In situaţia în care Preşedintele Republicii nu dispune
dizolvarea Bundestagului, iar aceast Camerã nu desemneaz ãun nou
Cancelar, Cancelarul cãruia i s-a refuzat votul de încredere poate
cere Preşedintelui sã declare cu acordul Bundesratului, starea de
necesitate legislativ.
Menţionãm cã starea de necesitate legislativ nu
presupune acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativ,
presupune cã Guvernul poate adopta în regim de urgenţ, numai cu
aprobarea Bundesratului acte normative cu caracter primar, pentru
o perioadã de cel mult 6 luni.
In al doilea caz, Bundestagul, din proprie iniţiativã adoptã
o moţiune de cenzurã împotriva Guvernului fapt ce antreneazã
înlãturarea acestuia. In moţiunea de cenzurã aprobatã se va
desemna şi noul Cancelar.
d) Preşedintele Republicii
Preşedintele federal este ales pe 5 ani de cãtre Adunarea
Federalã compus din membrii Bundestagului şi dintr-un numãr de
membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului
reprezentãrii proporţionale în adunãrile reprezentative ale landurilor.
Acesta nu poate fi reales decât o singurã datã.
Preşedintele federal are urmãtoarele prerogative:
a)reprezentara Germaniei pe plan internaţional;
b)închis tratatele internaţionale;
c)acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;
d)numirea şi revocarea judectorilor;
e)exercitarea dreptului de graţiere;
f)promulgarea legilor;
g)atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului
federal.
Acesta nu rãspunde din punct de vedere politic de actele
sale. Preşedintele federal este însã rãspunzãtor pentru încãlcarea
Constituţiei sau a unei legi federale. Cererea de punere sub acuzare
trebuie prezentatã de cel puţin 1/4 din membri, oricãrei camere
legislative. Decizia de punere sub acuzare trebuie adoptate cu votul
a 2/3 din numrul membrilor Camerei în care s-a iniţiat procedura.
Competenţa de a judeca şi stabili vinovãţia Preşedintelui
revine Tribunalului Constituţional Federal.
195
Dacã acest organism constatã cã preşedintele este
vinovat poate decide revocarea din funcţie a acestuia.
Guvernul Federal
Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi
din miniştri federali.
Cancelarul Federal este ales de Bundestag fãrã dezbateri,
la propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel care întruneşte
majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie sã fie numit de
Preşedintele Federal. Dacã cel propus nu este ales, Bundestagul
poate în termen de patrusprezece zile dupã turul de scrutin sã
aleagã un Cancelar Federal cu mai mult de jumtate din membri si.
Dacã alegerea nu se realizeazã în luntrul acestui termen, atunci are
loc un nou tur de scrutin în care este ales cel care obţine cele mai
multe voturi. Dacã cel ales întruneşte voturile majoritãţii
Bundestagului, Preşedintele trebuie sã-l numeascã în şapte zile de la
alegere. Dacã cel ales nu întruneşte aceast majoritate, Preşedintele
Federal trebuie în termen de şapte zile fie sã-l numeascã fie sã
dizolve Bundestagul.
Miniştri federali sunt numiţi şi revocaţi de cãtre Bundestag
la propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul Federal şi miniştri
federali depun înaintea Bundestagului jurmântul.
Cancelarul Federal hotãrşte liniile directoare ale politicii şi
poartã rãspunderea pentru aceasta. In limitele acestor linii
directoare fiecare ministru federal conduce departamentul sãu în
mod independent şi sub propria rãspundere. Asupra divergenţelor
de opinie dintre miniştrii federali decide Guvernul Federal.
Cancelarul Federal conduce treburile sale dup un Regulament
Interior hotãrât de Guvernul Federal şi aprobat de Preşedintele
Federal.
Ministrul Federal are putere de conducere şi de comandã
asupra forţelor armate.
Cancelarul Federal şi miniştrii federali nu pot sã exercite
nici o altã funcţie salariat, nici o ocupţie sau profesiune şi nici sã
aparţin, fãrã aprobarea Bundestagului, direcţiei sau consiliului de
administraţie ale unei intreprinderi bazate pe profit.
Bundestagul nu poate sã pronunţe neîncrederea în
Cancelarul Federal decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor
196
sãi, a unui succesor şi solicitând Preşedintelui Federal sã-l revoce pe
cel în funcţie.
Preşedintele Federal trebuie sã se conformeze cererii şi
sã-l numeascã pe cel ales.
Intre propunere şi alegere trebuie sã treacã patruzeci şi
opt de ore.
Dacã o propunere a Cancelarului Federal de a i se acorda
încrederea nu a fost aprobate de Bundestag cu majoritatea
membrilor sãi, atunci Preşedintele Federal, la propunerea
Cancelarului Federal, poate, în termen de douzeci şi una de zile, sã
dizolve Bundestagul. Dreptul de dizolvare se stinge de îndatã ce
Bundestagul alege un nou Cancelar Federal cu majoritatea
membrilor sãi.
Intre propunere şi scrutin trebuie sã treacã patruzeci şi
opt de ore.
Funcţia de Cancelar Federal şi cea de ministru federal iau
sfârşit în mod automat la revenirea unui nou Bundestag funcţia de
ministru federal ia de asemenea sfârşit prin încetarea din orice
motive a funcţiei Cancelarului Federal. La cererea Preşedintelui
Federal, Cancelarul Federal, iar la cererea Cancelarului Federal sau a
Preşedintelui Federal, miniştri federali sunt obligaţi sã continue
conducerea afacerilor pânã la numirea unor succesori.
Puterea judecãtoreascã
Titlul IX din Constituţia Germaniei este numit "Puterea
judecãtoreascã"
Puterea judecãtoreascã este încredinţat judecãtorilor, ea
este exercitat de Tribunalul Constituţional Federal, de tribunalele
federale şi de tribunalele landurilor.
Tribunalul Constituţional Federal statueaz:
1.asupra interpretãrii Legii Fundamentale în caz de litigii,
privind întinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal
suprem sau ale altora interesate, înzestrate cu drepturi proprii de
Legea Fundamentalã sau de Regulamentul Interior al unui organ
federal suprem.
2.în caz de divergenţe de opinii sau de dubiu asupra
compatibilitãţii formale sau materiale a dreptului federal sau a
dreptului de land cu Legea Fundamental sau asupra compatibilitãţii
dreptului de land cu orice alt drept federal, la cererea Guvernului
197
Federal, a unui Guvern de land sau a unei treimi din membrii
Bundestagului.
3.în caz de divergenţ de opinii, dac o lege corespunde
condiţiilor domeniului legiferãrii concurente landurilor1) la
propunerea Consiliului Federal (Bundesratu), a unui guvern de land
sau a Reprezentanţei Populare a unui land.
4.în caz de divergenţã de opinii asupra drepturilor şi
obligaţiilor Federaţiei şi ale landurilor, în special în ceea ce priveşte
aplicarea dreptului federal de cãtre landuri şi aplicarea controlului
federal.
____________________________
1) In Germania domeniul legiferãrii este împãrţit în dou: domeniul de legiferare exclusiv
al Federaţiei şi domeniul de legiferare concurent
5.în celelalte litigii de drept public între Federaţie şi
landuri, dintre diferitele landuri, şi în interiorul unui land afarã de
cazul când este deschis recursul la o altã jurisdicţie.
6. asupra recursurilor constituţionale care pot fi introduse
de oricine consider cã a fost lezat de puterile publice într-unul din
drepturile sale fundamentale sau alte drepturi garantate de legea
fundamental.
7. asupra recursurilor constituţionale introduse de comune
şi de asociaţii de comune pentru violarea printr-o lege a dreptului de
autogestiune în virtutea articolului 28, dar pentru violarea printr-o
lege de land numai în mãsura în care nu poate fi introdus un recurs
înaintea Tribunalului Constituţional al Landului. Tribunalul
Constituţonal are dublu grad de jurisdicţie (judecã în primã şi în
ultimã instanţã). Totodatã, jurisdicţia sa se extinde şi asupra
deciziilor tribunalelor obişnuite cãrora le anuleazã sentinţele aflate
în contradicţie cu Legea fundamentalã. Tribunalului Constituţional
federal îi revin, de asemenea, competenţa de a judeca acuzaţiilor ce
se aduc Preşedintelui federal şi judecãtorilor.
IV. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE

ALE AMERICII
A) Democraţia americanã şi sistemul sãu de valori
In general, autorii sunt de acord cã sursele gândirii politice
a coloniştilor sosiţi pe "Noul Continent" au constat în acea perioadã
în:
a)preceptele Bisericii puritane;
198
b)documentele corporaţiilor comerciale ale celor 13
colonii;
c)dreptul englezesc;
d)experienţa politic dobândit în urma celor douã revoluţii
din Anglia din 1640-1649 şi cea din 1688, prin care puterile coroanei
au fost limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adãugat convingeri politice,
proprii modului de viaţã al coloniştilor, potrivit cãrora, legitimitatea
actului de conducere nu este conferit de şeful Statului - Monarhul - ci
de voinţa poporului, deţinãtorul suveran al puterii.1) Legitimitatea se
întemeiazã, în concepţia americanã, pe preeminenta ideii de drept,
pe respectul neabtut al normelor constituţionale şi al marilor
principii politice consacrate prin legile statului. Idei ca "un stat are
nevoie de un guvern de legi şi nu un guvern de oameni"2) sau " nici
un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fãrã
consimţãmântul acestuia"3), ori "prima îndatorire a guvernanţilor
este sã-i opreascã pe cei care pericliteazã drepturile inalienabile ale
individului, printre care sunt dreptul la viaţã, dreptul la libertate,
dreptul de a cãuta fericirea şi dreptul de a avea
___________________________
1) Cristian Ionescu, op. cit. vol. I
2)
Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quatations, Columbia
University Press, New York 1989, p. 67
3)
Art. 30 al Declaraţiei de drepturi cuprinse în Constituţia Statului Massachusetts.
credinţã"1) sunt numai câteva principii care au stat la baza formãrii
democraţiei în America. Cunoscutul om politic şi preşedinte
american Abraham Lincoln fãcea o precizare important în ceea ce
priveşte distincţia ce existã între guvernãmânt şi administraţie:
"unul este perpetuu, cealaltã este temporar şi schimbãtoare. Un om
poate fi loial guvernãmântului sãu şi totuşi sã se opun unor principii
specifice şi metode de administraţie."2)
Legãtura organicã dintre guvernãmânt şi democraţie
reprezintã unul din punctele cele mai puternice al concepţiei
americane reflectatã în constituţii şi alte documente politice. In
acest sens Lyndon Jonson aratã cã, scopurile guvernãmântului
trebuie sã fie preocuparea neobosit pentru bunãstarea şi demnitatea
fiecãrui individ, iar Adlay E Stevenson arta, la rândul sãu cã
încrederea public este indispensabilã pentru credinţa în democraţie.
La drept cuvânt Wiliam Henry Harrison afirma cã, singurul drept
199
legitim de a guverna este o aprobare a puterii guvernului de cãtre
cei guvernaţi.
Unul dintre pilonii Declaraţiei de Independenţã, a fost
hotãrârea ferm a coloniilor americane de a se împotrivii despotimul
şi tiraniei autoritãţilor administrative desemnate de Coroana
Britanicã Nu era însã o luptã împotriva abuzurilor sãvârşite de
Guvernatorul sau de armata englezã în înfãptuirea legilor britanice,
ci o luptã împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernãmânt
britanic. Aceasta explicã importanţa acordatã de americani
principiului separaţiei puterilor care este o alternativã la regimul
absolutist3).
Preşedintele James Madison arat în aceast privinţã cã
acumularea tuturor puterilor - legislativ, executiv şi judecãtoreascã-
în aceleaşi mâini, fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie
ereditari, autonumit sau electiv, poate fi considerat pe drept
4)
cuvânt ca cea mai bunã definiţie a tiraniei.
Edmund Burke insistând pe colaborarea puterilor,în cadrul
separaţiei lor, arta "Parlamentul nu este congres de ambasadori, ce
exprim interese diferite şi ostile..., ci adunare deliberativ a unei
naţiuni care are un singur interes, ca un întreg."5)
Sam Rayburn, membru al Camerei Reprezentanţilor
vorbeşte de "legi înţelepte şi drepte" ca fiind acelea care ajutã ca
ţara sã devinã mai fericitã şi mai prosperã, aspect care contribuie la
legitimitatea legiî6). Acelaşi Sam Rayburn devenit Speaker al
Camerei Reprezentanţilor fãcea o constatare de mare actualitate şi
astãzi,
____________________________
1)
Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional
Research Service, edited by Suzy Platt, Congressional Reference Division, Library of
Congress, Washington, 1989, p. 150
2) Respectfully Quated, A Dictionary of Quotations Requested from the Congressional
3)
Johnny H. Killian (editor). The Constitution of the United States of America. Analysis
and Interpretation Congressional Research Servie, Library of Congress, Washington
D.C. 1987, p. XVII-XVIII
4)
5
) Cf. Robert Andrews, op. cit. p. 189
6)
Congress, Washington, 1989, p. 55-56
200
artând cã într-o democraţie este esenţial capacitatea de a selecta
oamenii cei mai energici, cei mai inteligenţi şi cei mai integri în
organele reprezentative ale ţãrii, fiind astfel o pledoarie pentru votul
uninominal. "Un om de acest tip şi caracter serveşte mai eficient şi
mai efectiv atunci când el rãspunde în faţa poporului sãu."1)
O gândire de o valoare deosebit este cea a lui Theodore
Roosevelt care aratã "loialitatea noastrã se datoreşte în întregime
Statelor Unite. Ea se datoreazã preşedintelui numai şi în mãsura în
care el serveşte în mod eficient Statelor Unite. Este de datoria
noastrã sã-l sprijinim când serveşte bine ţara. Este datoria noastrã
sã ne opunem lui când o serveşte rãu.2)
Dupã pãrerea lui Harry Truman exprimatã în anul 1956,
preşedintele american este singurul lobbist, pe care îl au 150 de
miliarde de americani. Ceilalţi 20 de milioane sunt în stare sã
angajeze pe alţii ca sã le reprezinte interesele, dar cineva trebuie sã
se ocupe şi de interesele celor 150 de milioane.3)
In anul 1968 Richard Nixon îşi punea întrebarea: pentru ce
cineva ar dori sã fie preşedinte astãzi?
Rãspunsul este nu gloria şi faima; astãzi sarcinile slujbei
depãşesc privilegiile. Aceasta nu pentru cã instituţia prezidenţialã
oferã cuiva şansa "de a fi" cineva, ci deoarece îi oferã şansa "de a
face ceva"4).
Ne permitem sã credem cã totuşi gloria şi faima a fost şi
este un scop mobilizator atunci când acestea izvorãsc nu din ceea
ce eşti, ci din ceea ce faci.
Sistemul politic american se întemeiazã pe recunoaşterea
drepturilor statelor ce constituie federaţia americanã. Abraham
Lincoln aratã, la Chicago, în 1858, cã
tot aşa precum individul este împuternicit de natura sã facã ce
doreşte cu el însuşi şi cu rodul muncii sale, în mãsura în care nu
interfereazã cu drepturile altor oameni, tot aşa orice comunitate, ca
stat, ar dreptul de a face ceea ce doreşte în legãturã cu preocupãrile
sale, fãrã a se interfera cu drepturile altor state, iar guvernul federal
în principiu nu are dreptul de a interveni în ale probleme decât aria
problemelor generale care privesc ţara ca un întreg.5)
Cunoscutul jurist şi preşedinte al Curţii Supreme, John
Marshall, arãtase în anul 1819, în speţã Mc Culloch v. Maryland cã
"nici un visãtor politic nu a fost vreodatã atât de nesãbuit încât sã
201
gândeascã sã sfarme frontierele care despart statele şi sã topeascã
poporul american într-o masã comunã".6)
In ceea ce priveşte sistemul juridic american, acesta este
astel structurat încât sã asigure imparţialitatea şi aplicarea
neabãtutã a legilor. Respectul deosebit al ____________________________
1)
Respectfully Quated, p. 58, citat de Victor Duculescu în "Drept Constituţional
comparat", Ed. Lumina Lex Bucureşti, 1999
2)
Ibidem, p. 283
3)
Ibidem, p. 285
4)
Ibidem, p. 282
5)
Ibidem, p. 331
6)
Ibidem, p. 332
americanilor faţã de justiţie decurge din convingerea cã ea poate
corecta abuzurile puterii, afirmându-se independenţa şi ocrotind în
mod eficace drepturile şi libertãţile omului.
Consacrare a principiului separaţiei puterilor încã din anul
1803, Curtea Supremã de Justiţie, americanã a statuat cã un "act
incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a
guvernãmântului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
Referindu-se la dorinţa poporului de a vedea promovatã
justiţia, publicistul american Philip Randolph estima cã salvarea unei
rase, a unei naţiuni sau a unei clase trebuie sã vinã dinãuntrul sãu.
Liberatatea nu este concedatã, ea se câştigã. Justiţia nu este datã,
ea se revendicã. O inscripţie aparţinând unui autor neidentificat,
aflatã la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington, înscrie o
idee dragã tuturor americanilor, şi anume aceea cã "justiţia în viaţã
şi conduita statului este posibilã numai dacã ea sãlãşluieşte mai
întâi în inimile şi sufletul cetãţenilor".1)
La 12.06.1776, sub influenţa concepţiilor dreptului
natural, Declaraţia adoptatã de Adunarea din Virginia înscrie
principiul cã, toţi oamenii sunt prin naturã liberi şi independenţi şi
au drepturi inerente, pe care trebuie sã le pãstreze atunci când se
unesc într-o societate.
Declaraţia mai înscrie principiul cã toate puterile decurg
din împuternicirea datã de popor şi, în consecinţã, demnitarii nu
sunt decât mandatari şi slujitori ai poporului. Guvernãmântul trebuie
sã fie instituit pentru folosul comun, protecţia şi securitatea
poporului, naţiunii sau comunitãţii. O ideea de excepţionalã
importanţã este aceea care postuleazã cã dacã un guvern s-ar
dovedi inadecvat sau contrar acestor scopuri, majoritatea
202
comunitãţii are un drept indubitabil, inalienabil şi de necontestat de
a-l reforma, a-l modifica sau înlãtura."2)
Din cele prezentate rezultã principalele valori ale
democraţiei americane, valori care sunt raportate la cetãţeanul şi
poporul american şi devin valori internaţionale
atunci când se raporteazã la cetãţeanul şi poporul fiecãrui stat.
B. Constituţia americanã
"Cele treisprezece colonii care au scuturat jugul englez la
sfãrşitul secolului trecut, cum am mai spus, aceeaşi religie, aceeaşi
limbã, aceleaşi moravuri, aproape aceleaşi legi, luptau contra unui
duşman comun: aveau deci puternice motive pentru a stabili o
legãturã strânsã între ele şi pentru a se contopi într-o singurã şi
aceeaşi naţiune. Dar fiecare dintre ele având dintotdeauna o
existenţã separatã şi o administraţie gata constituitã, îşi crease
interese şi deprinderi specifice şi era potrivnicã unei uniuni trainice
_________________________
1)
Ibidem, p. 184
2)
Living Document of American History, selected bi dr. Steele Commanger, United
States Informations Service, p. 10
şi complete care ar fi fãcut sã disparã însemnãtatea ei individualã
într-un prestigiu comun.1)
Legiuitorul constituant a optat pentru o structurã statalã
federalã, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea
unui stat unitar, cum sunt:
a)sentimentul naţional şi limbã comunã;
b)lipsa unor formaţiuni statale distincte în perioada
anterioarã (cele 13 colonii nu pot fi considerate state în sensul
modern al cuvântului între 1776-1787);
c)piaţã comunã şi monedã unicã:
d)obiective de politicã externã similare;
e)probleme de apãrare naţionalã comune;
f)lipsa unor conflicte etnice, religioase ş.a.2)
La 17 iulie 1787 Constituţia americanã a fost adoptatã,
apoi Declaraţia Drepturilor cuprinzând 10 amendamente care erau
cuprinse în Constituţia federalã, ceea ce a grãbit ralierea statelor
americane la acest document.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X
adoptat în 1791 potrivit cãruia "puterile care nu sunt delegate de
203
Statele Unite de cãtre Constituţie şi nici nu sunt interzise de aceasta
statelor sunt rezervate statelor respective sau poporului."
Beneficiind de autonomie, statele federaţiei au putut avea
propria Constituţie, precum şi reglementãri de interese legal,
aplicabile circuitului civil, în domeniul bugetar, administrativ, fiscal,
judecãtoresc etc.
Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar
viola autonomia unui stat membru al federaţiei putând fi atacatã în
faţa instanţelor judecãtoreşti pentru neconstituţionalitate.3)
In prezent, conţinutul federalismului american poate fi
caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi:
a)Autonomia constituţionalã a fiecãrui stat;
b)Larga manifestare a iniţiativei populare;
c)Descentralizarea administrativã4);
C. Autonomia constituţionalã
In cadrul organizãrii federale, fiecare stat beneficiazã de o
Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei
Uniunii. In fruntea ierarhiei administrative a fiecãrui stat se aflã un
guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississipi)
pentru un mandat de doi sau, dupã caz, de patru ani, potrivit
reglementãrilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un viceguvernator.
___________________________
1)
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America,vol. I,Ed. Humanitas
Bucureşti,1992, p. 168
2)
Charles Debbach şi alţii, Droit constitutionel et Institutions politiques,
Economico, Paris, 1983, p. 208-209
3)
Charles Debbach şi alţii, op. cit. p. 208-209
4)
Cristian Ionescu, op. cit. vol. I, p. 425
In unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegãtori.
In raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept
de veto ("item veto").
Cu excepţia statului Nebraska, parlamentul local are o
compunere bicameralã: Camera Reprezentanţilor şi Senatul.
Mandatul celor douã corpuri legislative este de doi sau patru ani, în
funcţie de reglementãrile constituţionale locale.
In ceea ce priveşte prerogativele acordate celor douã
Camere, Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei
Reprezentanţilor. Activitatea legislativã cuprinde domenii foarte
204
diverse de interes local în fiecare stat este creatã o reţea se instanţe
judecãtoreşti, în fruntea cãrora se afla o Curtea Supremã, ea însãşi
subordonatã Curţii Supreme Federale.1)
D) Iniţiativa popularã
Iniţiativa popularã constituie o formã a democraţiei semi-
directe (democraţiei participative).
In opinia cunoscutului expert american în prognoza
socialã, John Naisbitt, principiul cãlãuzitor al democraţiei
participative este acela cã oamenii trebuie sã ia parte la procesul
decizional care le afecteazã într-un fel sau altul viaţa.
Democraţia participativã se poate manifesta prin diferite
iniţiative de interes local sau chiar naţional ori prin referendum
popular organizat pentru aprobarea sau respingerea unei legi votate
de Congresul local.
Iniţiativa organizãrii referendumului o pot avea organizaţii
cetãţeneşti sau chiar corpul legiuitor.
In ceea ce priveşte iniţiativa popularã a cetãţenilor este
necesar ca aceasta sã întruneascã adeziunea (sub formã de
semnãturi) a aproximativ 10 - 12% din numãrul total al populaţiei cu
drept de vot.
Intre referendum şi iniţiativa popularã exista o diferenţã
de continuitate, deoarece iniţiativele cetãţenilor declanşeazã o
procedurã de votare. Altfel spus, iniţiativa propriu-zisã este supusã
votului reprezentanţilor, pe când referendumul este un instrument
prin care cetãţenii îşi exprimã opinia privind diferite proiecte
legislative iniţiate de organismele competente.
Prin intermediul unei iniţiative populare cetãţenii unui stat
pot cere, de pildã, revocarea mandatului unui funcţionar
local, al unui membru al Camerei Reprezentanţilor sau al Senatului
sau chiar al guvernului etc.
E. Descentralizarea administrativã în Statele Unite

Aceasta presupune:
-administraţie proprie pe plan local;
-statele au buget local propriu;
___________________________
1)
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques, vol. 2, Cujas, Paris,
1982, p.109
205
-pot înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii
publice, poliţie localã etc.
Organismele federale asigurã soluţionarea problemelor de
interes naţional putând interveni pe plan local în îndeplinirea
atribuţiilor ce le sunt conferite. Conflictele între organismele
federale şi locale, vor fi soluţionate de instanţã.
Federalismul american exprimat în formula "States Rights"
(Drepturile Statelor) s-a determinat prin centralizarea puternicã a
autoritãţii şi concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii
legislative (Congresul) al celei executive (Administraţia), precum şi
al celei judecãtoreşti (Curtea Supremã de Justiţie). Treptat, puterea
şi autonomia statelor componente s-au diminuat, în timp ce
autoritatea centralã s-a întãrit.
In justificarea acestei centralizãri se aratã:
a)intervenţia directã a guvernului federal în viaţa
economicã la nivel naţional cu repercursiuni la nivelul statelor
federate, inclusiv prin alocarea unor uriaşe investiţii în proiecte de
interes local, sprijinul acordat de stat unor coloşi industriali
tradiţionali din diferite state;
b)susţinerea de cãtre autoritãţile federale, a unor
programe locale de asistenţã socialã pentru unele categorii de
persoane defavorizate;
c)sprijinirea de cãtre guvernul federal a unor programe de
anvergurã în domeniul cercetãrii ştiinţifice şi tehnologice;
d)implicarea statului în soluţionarea unor probleme
globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri,
delicvenţa, criminalitatea organizatã ş.a.;
e)problemele protecţiei mediului înconjurãtor;
f)asumarea de cãtre Uniune a rolului de mare putere
militarã şi politicã mondialã;
g)probleme legate de întãrirea capacitãţii militare a
Uniunii .
Interesant este faptul cã sporirea prerogativelor puterii
centrale s-a fãcut cu acordul şi cu sprijinul substanţial al Curţii
Supreme de Justiţie care a dat câştig de cauzã când Administraţiei,
când Congresului, în tendinţa acestora de a-şi aroga noi
1)
responsabilitãţi pe plan local.
F. Partidele politice
206
In Statele Unite ale Americii funcţioneazã mai multe
partide: Partidul Republican, Partidul Democrat, Partidul
Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii
şi altele.
Dar aderenţa electoralã, precum şi câştigarea puterii
politice, detaşeazã net primele douã partide politice.
__________________________
1)
Charles Debbarch şi alţii, op. cit. p. 209
La originea Partidului Democrat a stat lupta pentru
autonomia statelor membre ale federaţiei şi limitarea autoritãţii
acesteia, iar a Partidului Republican, luptã pentru întãrirea autoritãţii
centrale.
In prezent, aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de
cei strãini: cele douã partide politice nu se înfruntã pe motive
politice sau ideologice, ci în domenii economice şi sociale de interes
naţional sau local.
In procesul de cucerire şi exercitare a puterii politice,
partidele politice americane îndeplinesc patru funcţii principale:
a)Funcţia electoralã care constã în formularea unor
programe electorale, propunerea de candidaţi, organizarea şi
conducerea campaniilor electorale, atragerea şi mobilizarea
suporturilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
b)Funcţia de conducere/opoziţie, exercitatã concomitent
de partidul de la putere cât şi de partidul care este în opoziţie.
c)Funcţia de selectare. Aceatã funcţie constã în îmbinarea
intreselor cât ma largi a valorilor naţionale şi forjarea într-o forţã
politicã coerentã şi unitarã, capabilã sã domine sau sã determine
fizionomia instituţiilor de guvernare şi activitatea de guvernare
însãşi.
d)Funcţia de educare politicã şi civicã a cetãţenilor.
Activitatea partidelor politice din Statele Unite se
caracterizeazã prin:
-Nu pune accentul pe doctrinã şi ideologie.
-Are un caracter pragmatic, militând pentru eficienţã,
prioritãţi economice, electorale, politice, financiare.
-Acţioneazã mai ales în perioadele electorale.
-Nu are nici bazã sociologicã sau de clasã; apartenenţa
unor cetãţeni la un partid sau altul este dictatã de "oportunitãţile de
familie, de tradiţie, de gruparea alegãtorilor n jupul unor
personalitãţi."1)
207
-Dupã câştigarea alegerilor în promovarea pe diferite
funcţii în administraţie pun accentul pe "merit sistem" şi nu pe "spoil
sistem"2), respectiv pe competenţã nu pe clientelismul politic.
In Statele Unite grupurile de presiune sunt foarte active,
exprimând interesele şi revendicãrile membrilor lor, deşi nu
urmãresc câştigarea puterii politice. In acest sens, pot fi citate
organizaţiile agriculturilor, industriaşilor, patronilor, cele ecologiste,
feministe precum şi ale puternicelor sindicate AFL-CIO.
In S.U.A. existã chiar o legislaţie care precizeazã condiţiile
desfãşurãrii activitãţii de cãtre lobby-uri. In anul 1946 a fost
adoptatã o lege care o înlocuieşte pe cea
din 1927. Indivizii sau organizaţiile care primesc fonduri în scopul
favorizãrii, ___________________________
1)
Victor Duculescu, op. cit. p. 68
2)
"Spoils sistem", aderã la obţinerea unei funcţii publice cu sprijin politic, sisteme în
care se regãseşte clientelismul politic, formal juridic a fost înlãturat în Statele Unite,
prin Pendleton Act din anul 1883 A. Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. 2, Ed.
Nemira, Bucureşti, 1996, p.619
împiedicãrii sau influenţãrii adoptãrii unei legi de cãtre Congres
trebuie sã se înscrie pe lângã Secretariaul Camerelor. Lobby-urile
trebuie sã furnizeze lista oamenilor care le finanţeazã şi lista celor
pe care ele le finanţeazã, la rândul lor. Nesocotirea acestor obligaţii
atrage pedeapsa amenzii sau închisorii.
Statisticile aratã cã în S.U.A. se înregistreazã o creştere a
influenţei lobby-urilor în detrimentul celei a partidelor. Dacã în anul
1937, 16% dintre americani se considerã în afara partidelor, în anul
1992, procentul acestora a ajuns la 27%.
G. Preşedintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:
a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;
b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;
c)deschiderea companiei electorale;
d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe
electori, dispunând de un mandat imperativ de a alege o persoanã
sau alta în funcţie de preşedinte;
e)alegerea preşedintelui de cãtre electori
f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.
Comparând instituţia preşedintelui cu cea a Congresului şi
a Curţii Supreme de Justiţie vom constata, cã puterea în stat este
208
deţinutã practic de Preşedinte, cã acesta beneficiazã de o largã
autonomie, şi independenţã în domenii majore ale guvernãrii faţã de
celelalte organisme cã între Congres şi Preşedinte sunt puţine punţi
de colaborare fiecãruia dintre ele revenindu-i o fracţiune din putere,
cã este împiedicatã orice ingerinţã a unei puteri în sfera de
activitate a alteia, cã instanţa judiciarã supremã joacã rolul unui
arbitru între cele douã puteri aflate într-un conflict constituţional, din
care de multe ori Congresul iese "şifonat"1).
Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, el nu
rãspunde în faţa Congresului şi nu poate fi silit sã îl demisioneze
dacã este "în minoritate", cum se întâmplã cu un prim-ministru într-
un regim parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul
şi sã procedeze la organizarea unor noi alegeri.
In sistemul prezidenţial din Statele Unite nu existã - ca şi
în sistemele europene - un "Consiliu de miniştri", organ colectiv,
care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Ultimul cuvânt îl are
preşedintele, în luarea hotãrârilor. Abraham Lincoln a rostit o
celebrã formulã referitor la aceasta: "şapte - da, un nu al
preşedintelui, prin urmare hotãrârea este nu"2). Preşedintele este
asistat de 15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori individuali ai
preşedintelui şi instalaţi la conducerea unor departamente pentru a
executa politica sa, fiind personal responsabili faţã de preşedinte.
Preşedintele poate, în mod discreţionar, sã-i numeascã sau sã-i
înlãture din funcţie.
_____________________________
1)
Clinton Rossiter. The American Prsidency. Time Reading Program,New York, 1963,p. 71
2)
Philippe Ardant, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel. L.G.D.J, Ediţia a 8-a,Paris, 1997,
p. 312
In jurul preşedintelui funcţioneazã numeroase oficii,
agenţii, precum şi comisii printre care enumerãm: Agenţia Centralã
de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securitãţii, Sistemul
Federal de Rezerve (monetarã, bancarã), Agenţia de Informaţii a
Statelor Unite, Comisia penrtu Comerţul Internaţional al S.U.A.,
N.A.S.A. etc.
Preşedintele nu are iniţiativa legislativã însã are dreptul
de veto, care poate fi înlãturat în situaţia în care fiecare dintre cele
douã Camere ale Congresului voteazã din nou proiectul în cauzã cu
o majoritate de douã treimi.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:
209
a) funcţia de şef al statului:
b) funcţia de şef al puterii executive;
c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;
d) funcţia de şef al diplomaţiei;
e) funcţia de participare la activitatea legislativã;
f) funcţia de informare a poporului american cu privire la
starea Uniunii;
g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la
preşedinţie.
Congresul
Congresul este format din douã camere legislative:
Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are un principal douã funcţii:
votarea legilor şi controlul activitãţii executivului. Membrii Camerei
Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal egal, secret şi direct,
potrivit legilor electoral ale fiecãrui stat, folosindu-se sistemul
majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui
mandat este de 2 ani.
Senatul este compus din 100 senatori, reprezentanţi ai Statelor
(cât 2 pentru fiecare stat cu excepţia statului Nebraska). Senatorii se
aleg la fel ca deputaţii, dar pe 6 ani. O treime din numãrul
senatorilor este înnoitã din doi în doi ani. Ambele camere au puteri
egale, cu excepţia materiei taxelor şi impozitelor, în care Camera
Reprezentanţilor deţine o prioritate faţã de Senat. La rândul sãu
Senatul are prerogative exclusive în domeniul relaţiilor
internaţionale.
Puterile Congresului se exprimã prin:
a) puterea de legiferare;
b) puteri fiscale;
c) puterea de investigaţie;
d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe
înalţii funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite;
e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.
Curtea Supremã de Justiţie

In sistemul american, jurisdicţiile americane includ:
-Curtea Supremã de Justiţie;
-Tribunalul de Apel;
-Tribunalul de district;
210
-Tribunale teritoriale disctrictuale;
-Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional;
-Tribunalul cu privire la plângerile federale;
-Tribunalul pentru impozite;
-Curtea pentru apelurile veteranilor.
Curtea Supremã de Justiţie este compusã din 9 magistraţi,
din rândul cãrora este numit preşedintele acesteia, respectiv Chief
Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având
astfel un caracter politic.
Potrivit Constituţiei, puterea judecãtoreascã este
competentã a lua în discuţie, orice fel de cazuri atât cele ce se
dezbat în baza dreptului cât şi a unor principii de echitate, în
virtutea Constituţiei, a legilor şi a unor tratate ratificate de S.U.A.
Autoritatea judecãtoreascã, judecã constituţionalitatea legilor
precum şi disputele între statele federaţiei. Controlul partidelor
asupra constituţionalitãţii legilor se realizeazã numai pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate, deci atunci când sunt într-un
proces şi li s-a vãtãmat un drept.

-Comparaţi puterile conferite de Constituţie Preşedintelui
României şi Preşedintelui S.U.A.
-Comentaţi principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora, în S.U.A..
-Comentaţi principiul separaţiei puterilor al egalitãţii,
cooperãrii şi controlului reciproc al acestora în Franţa.
-Garantarea drepturilor şi libertãţilor în Anglia.
BIBLIOGRAFIE
1.Victor Duculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura

Lumina Lex Bucureşti, 1999, p.53-95; 1890245; 327-360; 390-415
2.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti-1997, p. 357-397; 410-463
211
3.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat
vol. I şi II,Editura Europa Nova-1966
4.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I şi II,
Editura Actami, Bucureşti-1995
5.Tudor Draganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.I şi
II, Târgu Mureş,1993, 1995;
6.Giovani Sartori -Teoria Democraţiei Revizuitã, Editura Polirom,
1999
7.Alexis de Tocqueville-Despre democraţie în America, Editura
Humanitas, 1995
8.Friedrich A. Hayik - Constituţia Libertãţii, Institutul
European, 1998.
212
CAPITOLUL VII
RESPONSABILITATEA JURIDICA, GARANTIE
A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR
1. Unele consideraţii generale
Se ştie cã, libertatea fãrã responsabilitate nu poate exista,

dupã cum responsabilitatea este ineficientã fãrã rãspunderea
juridicã.
Pe de altã parte, responsabilitatea şi rãspunderea
juridicã sunt inerente existenţei Statului şi Dreptului atât pe
plan intern cât şi pe plan extern.
Statul în care nu funcţioneazã toate instituţiile cu
responsabilitãţii şi rãspunderii este condamnat la anarhie şi la
pieire, iar garantarea şi ocrotirea drepturilor este formalã.
In orice Constituţie, şi documentele internaţonale
referitoare la drepturile omului conceptele de garantare, ocrotire,
asigurare sunt foarte des folosite. Potrivit art. 12 din Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetãţeanului (1789) "garantarea drepturilor
omului şi ale cetãţeanului necesitã o forţã publicã; aceastã forţã
este deci creatã în avantajul tuturor şi nu spre folosinţa proprie a
celor cãroa ea le este încredinţatã". Or garantarea, ocrotirea,
asigurarea ar fi concepte lipsite de conţinut şi eficienţa dacã aceasta
forţã publicã nu ar acţiona în limitele unor alte concepte
constituţionale, respectiv responsabilitate, rãspundere şi
constrângere juridicã. De aceea, socotim cã studierea instituţiilor
responsabilitãţii şi rãspunderii juridice este necesarã şi de mare
actualitate.
In lipsa unei teorii generale asupra responsabilitãţii,
precum şi a folosirii ambigue1) a noţiunilor de "responsabilitate",
"rãspundere" şi "constrângere", vom face câteva consideraţii,
încercând sã lãmurim conţinutul acestor concepte spre a verifica
dacã au acelaşi înţeles, iar dacã nu, care ar fi semnificaţiile şi
utilitatea fiecãreia dintre ele2). Celebrul dicţionar "Larousse" de
exemplu, consemneazã pentru termenul de "responsabilitate" mai
multe sensuri: "Obligaţia de a repara daunele altuia, cauzate de el
însuşi ori de cãtre o persoanã care depinde de el sau, de un animal
213
ori un lucru aflat în paza sa; obligaţia de a suporta pedeapsa
prevãzutã pentru infracţiunea
comisã; capacitatea de a lua o decizie fãrã avizul prealabil al
autoritãţii superioare; necesitatea pentru un ministru de a-şi
abandona funcţia atunci când parlamentul îi ____________________________
1) "Lipsa de distincţie între termenii rãspundere şi responsabilitate pare sã fie un
fenomen general, comun nu numai în literatura juridicã, ci şi în aceea eticã,
filozoficã, sociologicã şi chiar lingvisticã." Mihai Florea, Responsabilitatea acţiunii
sociale, Editura Stiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti - 1976,pag. 26
2) A se vedeaV.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionaruli public. Ed. Global Lex.
Bucureşti, 2000
refuzã încrederea...; responsabilitatea colectivã1) - faptul de a
considera pe toţi membri unui grup ca responsabili solidari pentru
actul comis de cãtre unul din membrii grupului".2) Din aceastã
definiţie desprindem ideea cã responsabilitatea constituie o
obligaţie impusã sau recunoscutã de lege, persoanei private
sau publice, de a face ori de a da socotealã pentru ea sau
pentru altul aflat în grija sa, ceea ce presupune o garanţie a
responsabilitãţii.
Totdeauna, observãm cã responsabilitatea are caracter
general declarativ, dar socotim cã, în mod greşit, în aceastã
definiţie, se aratã cã responsabilitatea opereazã dupã sãvârşirea
faptului declanşator al acesteia, şi în baza unei acţiuni a celui
vãtãmat.
Acelaşi dicţionar pentru termenul de "responsabil"
consemneazã douã sensuri: "cel care trebuie sã rãspundã", sã fie
garant pentru propriile sale acţiuni sau ale altuia pe care le
determinã; persoanã care are capacitatea de a lua decizii, dar care
trebuie sã dea socotealã unei autoritãţi superioare sau celor care i-
au acordat mandatul3). Se observã prin urmare cã
responsabilitatea este anterioarã rãspunderii care este de
fapt o materializare a responsabilitãţii în cadrul unei
proceduri prevãzute de lege.
In dicţionarul enciclopedic român, termenul de
"rãspundere" nu figureazã ca atare, fiind semnalat numai într-una
din formele sale particulare "rãspunderea materialã a angajaţilor",
iar termenul de "responsabilitate" este definit ca o "consecinţã a
nerespectãrii unei obligaţii care constã în îndatorirea de a repara
prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune"4).
Aceastã definiţie, situeazã în mod eronat "responsabilitatea" ca fiind
ulterioarã faptului, respectiv ca o consecinţã a nerespectãrii unei
214
obligaţii. Noi credem cã aceastã definiţie este mai aproape de
conceptul de "rãspundere" decât de "responsabilitate".5)
"Obligaţia" genericã din aceastã definiţie - care nu este
altceva decât responsabilitatea - este anterioarã faptei, fiind
prevãzutã mai întâi în lege. "De remarcat cã prin formularea datã,
însuşi sensul şi conţinutul juridic al termenului, este prezentat
incomplet, unilateral, privit numai din perspectiva încãlcãrii, nu şi a
respectãrii - chiar impuse - a normei juridice; ca şi cum
responsabilitatea ar fi un fenomen, care intervine întotdeauna "post
festum", un factor care acţioneazã numai pe tãrâmul rãului deja
înfãptuit (consecinţã a nerespectãrii unei obligaţii) şi nu un
_______________
1)
In timpul Revoluţiei Franceze, prin decretul din februarie 1790, s-a legiferat
responsabilitatea colectivã a comunelor şi a locuitorilor sau numai a comunei, ori
locuitorilor, pentru mişcãri şi organizãri de revolte. Iar prin Legea poliţiei rurale din
1864, în România se prevedea cã atunci când, într-o comunã s-a dat foc, sau a fost o
tâlhãrie, un furt, ceilalţi locuitori trebuiau sã sarã sã prindã autorii, pentru cã altfel vor
fi rãspunzãtori.
2)
Nouveau petit Larousse, Librairie Larousse, Paris - 1971, pag.802
3)
Nouveau petit Larousse, Librairie Larousse, Paris - 1971, pag.802
4)
Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politicã, Bucureşti-1966, pag. 48-49
5)
In acelaşi sens a se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţã, Drept administrativ şi elemente
de ştiinţa administraţiei T.U. Bucureşti-1981, pag. 276
fenomen care în primul rând vegheazã curent şi permanent
la respectarea normelor şi raporturilor sociale în condiţiile
funcţionalitãţii lor normale"1).
Pe de altã parte, Dicţionarul limbii române moderne şi
Dicţionarul explicativ al limbii române, pun semnul egalitãţii între
"responsabilitate" şi "rãspundere", definind "responsabilitatea" ca o
obligaţie de a efectua un lucru, de a rãspunde, de a da socotealã de
ceva2), definiţie destul de imprecisã3), dupã cum vom arãta în cele ce
urmeazã.
Prof. C.G. Dissescu în studiul "Putere şi responsabilitate
guvernamentalã"4) trateazã "responsabilitatea" ca un principiu
şi o asociazã cu principiul separaţiei puterilor, arãtând cã
"responsabilitatea juridicã" este "fixarea, mãsurarea
consecinţelor unui act" ipotetic, prin lege.
In dreptul german, G. Hancy şi Wagner, leagã noţiunea de
rãspundere de un sentiment de responsabilitate: "aceasta
presupune o mãsurã a conduitei cerute de lege, un mod specific
de obligare socialã al individului, responsabilitatea devenind în fond
o cerinţã, care face ca drepturile şi obligaţiile individului sã fie
215
determinabile şi respectiv determinate în cazuri concrete".
(s.n.)
Aşa cum aratã prof. C.G. Dissescu, în Grecia, libertatea s-a
nãscut - odatã cu responsabilitatea - şi în special odatã cu
rãspunderea. Totuşi, principiul responsabilitãţii a avut cea
mai mare dezvoltare şi amploare la Roma, unde funcţiile
publice erau anuale. Eliberarea din funcţie dupã un an ca
urmare a nerealegerii este consideratã de C.G. Dissescu ca o
formã de "responsabilitate" a funcţionarului statal. Aceastã
ultimã opinie, prezintã interes deosebit la noi, mai ales în prezent,
deoarece în reglementarea actualã a autonomiei locale, primarii5)
au o responsabilitate atenuatã şi astfel prevenirea, îndreptarea
greşelilor, abuzurilor sau rãspunderea pentru acestea este greu de
realizat, atâta timp cât eventuala nerealegere intervine dupã patru
ani; în acest timp, un primar necinstit sau incompetent, poate creea
imense pagube comunitãţii. Credem cã reducerea mandatului de
primar de la 4 la 2 ani ar putea fi un element stimulator pentru
creşterea responsabilitãţii primarilor şi a eficienţei
administraţiei publice locale. De asemenea, argumentul cã mandatul
de 2 ani ar fi insuficient ca primarul sã justifice încrederea şi
speranţele alegãtorilor sãi nu rezistã criticii deoarece primarul poate
fi reales, putând astfel sã-şi continue realizarea programului, dacã
"trece examenul noilor alegeri".
_______________
1)
Mihai Florea, op. cit. pag. 28
2)
Dicţionarul enciclopedic român, vol. IV, Editura politicã, Bucureşti-1966, pag. 48-49
3)
Vezi opinia contrarã a d-lui dr. Valentin I. Prisãcaru în Tratat de drept administrativ
român, Editura Lumina Lex - 1993, pag. 383-385
4)
Constantin G. Dissescu în Noua Constituţie a României, Institutul Social Româm,
Editura Cultura naţionalã, Bucureşti-1992, pag. 41
5)
In unele state din S.U.A. primarul se alege anual odatã cu judecãtorul şi şeriful prin
votul electoratului din localitatea respectivã, fapt ce îi determinã sã se simtã mai
responsabili.
Considerãm cã nu este la adãpost de criticã nici
limitarea controlului social specializat1) asupra primarului
prin reducerea responsabilitãţii numai la cazurile de suspendare sau
demitere a acestuia pentru:
-condamnare definitivã la o pedeapsã privatã de
libertate (art. 49 din Legea nr. 69/1991, modificatã);
216
-arestarea pe o perioadã mai mare de 6 luni, pentru
infracţiuni sãvârşite cu intenţie2);
-anularea irevocabilã de cãtre instanţã în mod repetat,
a unor dispoziţii date cu rea credinţã3) şi contrar intereselor
generale ale statului 4) sau cu încãlcarea Constituţiei şi legilor ţãrii.
Observãm cã în conformitate cu Legea nr. 69/1991
modificatã, înfãptuirea rãspunderii administrative şi chiar
penale a primarului depinde de natura procesului penal care,
poate depãşi patru ani (durata actualului mandat al primarului),
ceea ce nu este de naturã sã impunã o comportare
corespunzãtoare, responsabilã a acestuia în spiritul legii şi în mod
deosebit în interesul comunitãţii.
De asemenea, abateri ca: lipsa de interes în activitate,
nepregãtirea, incompetenţa, abuzurile mãrunte, consumul excesiv
de alcool, nereceptivitatea, favoritismul, încãlcarea regulilor unei
licitaţii legale etc., nu sunt sancţionate de lege ___________
1)
Este vorba de actualele reglementãri ale Legii nr. 69/1991 modificatã.
2)
Credem cã, potrivit actualei reglementãri, menţinerea în funcţie a unui primar arestat
mai mult de 6 luni pentru o infracţiune sãvârşitã din culpã, spre exemplu uciderea din
culpã, este în detrimentul comunitãţii şi contravine art. 16 din Constituţie; acest aspect
privind responsabilitatea administrativã a acestuia, consider cã trebuie avut în vedere
într-o eventualã modificare a Legii nr. 69/1991.
3)
Observãm cã în cazul dispoziţiilor greşite date de primar cu "bunã credinţã" ce pot fi
calificate ca "acte incompetente", legiuitorul nu a reglementat procedura de urmat,
aspect ce credem cã nu este la adãpost de criticã. Socotim cã nu este normal sã fie
toleratã incompetenţa unui primar având în vedere importanţa acestei funcţii, precum
şi faptul cã printre altele acesta este împuternicit de lege (art. 48 pct. 2 din Legea nr.
69/1991 modificatã) sã constate încãlcãri ale legii, fie ele contravenţii sau chiar
infracţiuni. Or se ştie cã, responsabilitatea autoritãţii, legitimeazã autoritatea, o
întãreşte.
4
)Dispoziţiile art. 33, pct. 1, precum şi ale art. 41, pct. 1 din Legea nr. 69/1991
modificatã, nu instituia o responsabilitate administrativã a primarului sau consiliului
local pentru anularea irevocabilã de cãtre instanţã în mod repetat, a unor dispoziţii
date cu rea credinţã contrar intereselor colectivitãţii locale, ceea ce afecta foarte serios
protecţia intereselor publice. Problema avea soluţie numai în cazul când prin dispoziţia
respectivã o persoanã se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu şi-l acţionezã în
judecatã pe primar sau Consiliul local în baza art. 48 din Constituţie, conform procedurii
prevãzute de Legea nr. 29/1990. De aceea, prin Ordonanţa de urgenţã pentru
modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicatã,
nr. 22/29 mai 1997, s-a modificat art. 33, în sensul cã în redactarea acestuia, pe lângã
interesele generale ale Statului s-a introdus şi "interesele generale ale comunei, ale
oraşului, ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti". Prin
aceeaşi Ordonanţã de urgenţã, se face o reglementare oarecum mai bunã şi a art. 41,
în sensul cã: - prin excluderea condiţiei de "rea credinţã" la deciziile repetate anulate
irevocabil de instanţã, s-a extins sfera rsponsabilitãţii primarului şi la actele ilegale
sãvârşite de acesta din culpã, inclusiv cu bunã-credinţã; de asemenea, s-a
217
reglementat şi responsabilitatea primarului în calitatea de funcţionar public, pentru
cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cãrora
acţioneazã şi ca reprezentant al Statului". Din pãcate, aceste modificãri nu au rãmas în
vigoare deoarece Ordonanţa de urgenţã nr. 22/1997 a fost respinsã de Parlament.
dacã sunt sãvârşite de primar. Deci, pentru aceste abateri,
legiuitorul nu a instituit încã o responsabilitate a primarului şi
implicit nici o rãspundere, de naturã a le preveni sau combate în
mod operativ, deşi Constituţia o cere. Pentru înlãturarea acestei
scãpãri a legiuitorului, Guvernul, prin Ordonanţa de urgenţã nr. 22
din 29 mai 1997, instituie responsabilitatea primarului prin
modificarea art. 41 din Legea nr. 69/1991, republicatã şi asupra
cazurilor de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor
în exercitarea cãrora acţioneazã". Socotim cã nici prin aceastã
formulare, nu se instituie o responsabilitate pentru primar de naturã
a asigura o protecţie corespunzãtoare intereselor colectivitãţilor
locale şi ale Statului şi o eficienţã sporitã a activitãţii primarului.
Am fãcut aceastã parantezã, pentru a evidenţia cã
reglementarea responsabilitãţii şi rãspunderii juridice a
autoritãţilor publice pentru drepturile vãtãmate ori pentru
lezarea interesului public, cât şi pentru înfãptuirea acestora sunt
esenţiale pentru un stat de drept, în mod deosebit pentru
garantarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale
oamenilor, precum şi a intereselor lor legitime.
2. Responsabilitate si rãspundere.
Importanţa delimitãrii conceptuale.
Intr-o lucrare de drept civil francez1) din perioada
interbelicã, gãsim o explicaţie etimologicã a noţiunii de
responsabilitate precizându-se cã termenul cuprinde latinescul
"spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman
semnifica legarea solemnã a debitorului faţã de creditorul sãu,
pentru a executa o anumitã obligaţie asumatã prin contact.
In Instituţiile lui Gaius se aratã cã o obligaţie verbis se
încheia solemn printr-o întrebare şi un rãspuns precum: -
"Fãgãduieşti tu solemn cã vei da?" (Dari spondes) -"Fãgãduiesc
solemn!" (Spondeo); -"Vei da?" -"Voi da!"; -"Promiţi?" -"Promit!"; -"Te
legi?" -"Mã leg!"; -"Promiţi cu bunã credinţã?" -"Promit cu bunã
credinţã!"; -"Vei face?" - "Voi face!"2) .
218
In limba latinã, spondeo, respondeo, sponsum, sponsa,
sponsio, înseamnã a promite, a se obliga faţã de zei.3)
De fapt, termenul "responsabilitate" include douã cuvinte
latine: verbul "spondeo", care înseamnã a promite solemn, a
garanta, a rãspunde pentru cineva şi substantivul "res", care
înseamnã lucru motiv, cauzã, realitate, afacere, chestiune,
___________________________
1)
Henry Lalou La responsabilite‚ civile, Dalloz, Paris-1928,pag. 13. Astfel, Henry Lalou a
legat ideea de "responsabilitate" de cea de "obligaţie", care rezultã dintr-o încãlcare a
legii, ca urmare a sãvârşirii unui delict sau cvasidelict, tratând numai una din formele
responsabilitãţii juridice, respectiv responsabilitatea civilã.
2)
Gaius, Instituţiunile(sub redacţia lui Aurel N.Popescu) Editura Academia Românã,
Bucureşti-1982, pag. 220
3)
Gaius, op. cit. pag. 220, nota 45
interes, avantaj etc.1)
Desprindem de aici concluzia cã noţiunea de
responsabilitate juridicã înseamnã legãtura stabilitã printr-o
promisiune solemnã sau prin lege, sã facã sau sã nu facã
ceva, ori sã suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare,
realitate etc., ca urmare a încãlcãrii unor obligaţii
anterioare.
In literatura de specialitate, opiniile cu privire la
responsabilitatea juridicã sunt diferite. Alessandra Levi aratã cã
responsabilitatea juridicã nu este altceva decât obligaţia
subiectului de a îndeplini o datorie (o obligaţie) care înlocuieşte o
obligaţie anterioarã ce nu a fost îndeplinitã2).
Decenciere-Ferrandiere aratã cã "responsabilitatea
poate fi definitã ca un ansamblu de obligaţii care se nasc în
sarcina unui subiect din cauza faptului, acţiunii sau omisiunii celui
cãruia îi este imputabil. Când aceste obligaţii sunt sancţionate prin
dreptul exitent pozitiv, responsabilitatea este juridicã iar în celelalte
cazuri responsabilitatea este numai moralã".3)Intr-o altã opinie,
responsabilitatea ar fi un raport juridic de constrângere având ca
obiect sancţiunea juridicã.4)
Dupã alţi autori, responsabilitatea este o formã de reacţie
socialã, de represiune venind din partea societãţii pentru unele
acţiuni reprobabile imputabile persoanei. Bineînţeles, este vorba de
o reacţie instituţionalizatã şi organizatã numai de o lege în limitele şi
pentru faptele sau actele prevãzute de lege.5)
De asemenea, în opinia majoritarã a autorilor români,
"responsabilitatea" este definitã prin intermediul categoriei de
219
"obligaţie", respectiv obligaţia de a suporta o privaţiune ori de a
repara un prejudiciu.6)
__________________________
1)
In Larousse de la langue Francaise "Lexis", 1979, pag. 1692, se aratã :Cuvântul
responsabil vine de la "responsus", construcţie ce pleacã de la "respondere",
introducerea sa în limba francezã se situeazã cãtre anii 1100, cuvântul
"responsabilitate" nu este introdus decât dupã anul 1783 şi înseamnã obligaţia de a
repara.
2)
Alessandra Levi, Teoria generale del diritto, Padova, Cedam-1967, pag. 389
3)
Andre Decenciere-Ferrandiere, La responsabilite des Etats a raison des dommages
subis pas des etrangers, Paris, Rousseau, 1925, pag. 11
4)
Gheorghe Baboş, Teoria Generalã a Statului şi Dreptului, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti-1983, pag. 264
5)
Sofia Popescu, Fundamentul responsabilitãţii juridice, referat prezentat la a X-a
ediţie a zilelor juridice româno-franceze din 05.06.1996
6)
Prof. Antonie Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Proarcadia -
1993, pag. 175, Rãspunderea presupune o raportare Cetãţii prin "autoritãţile sale la
agentul acţiunii sociale"(în speţã a Parlamentului faţã de Guvern) pe când
responsabilitatea ne apare ca o raportare activã a "agentului acţiunii sociale" faţã de
Cetate,faţã de regulile şi autoritãţile acesteia(în speţã Guvernul faţã de Parlament).
Aceastã subtilã distincţie din filozofia dreptului ultimelor decenii este reflectatã şi de
Constituţie,care,nu întâmplãtor,în art.108,se referã la "Rãspunderea membrilor
Guvernului",adicã la tragerea la rãspundere politicã şi penalã a acestora pentru fapele
ilicite sãvârşite ca membri ai Guvernului,iar în art.113 se referã la "Angajarea
rãspunderii Guvernului", adicã la manifestarea de cãtre Guvern a spiritului sãu de
responsabilitate. In prima situaţie,Guvernului,în ansamblu şi fiecãrui membru în parte,i
se aduc acuzaţii de ordin politic sau penal, pe când în a doua situaţie se poate spune
cã Guvernul este cel care cere sã i se aducã acuzaţii, iar dacã acestea nu existã sau
cei care le aduc nu obţin adeziunea majoritãţii parlamentarilor(adicã moţiunea de
cenzurã este respinsã)atunci,sã-i fie aprobate de cãtre Parlament cele solicitate(un
program,o declaraţie politicã generalã, un proiect de lege, dupã caz)aratã dl. Prof.univ.
dr. A. Iorgovan în Tratat de Drept Administrativ, Editura Nemira, Bucureşti-1996, pag.
501.
Astfel, prof. I. Oancea, priveşte responsabilitatea penalã în
sensul de obligaţie a celui care a sãvârşit o faptã ilicitã de a suporta
sancţiunea juridicã, precum şi ca pe un raport juridic, fãrã a opera o
distincţie între elementele de conţinut ale acestuia şi norma juridicã
însãşi.1) I. Iovãnaş, înţelege responsabilitatea juridicã, ca "o expresie
a condamnãrii de cãtre stat a unei conduite ilicite care constã într-o
obligaţie de a suporta o privaţiune."2)
Alţi autori apeleazã pentru definirea rãspunderii juridice la
categoria de situaţie juridicã.3) Este de observat cã, definiţiile
expuse au o trãsãturã comunã în sensul cã toate considerã
responsabilitatea ca o obligaţie de suportare a unei
sancţiuni juridice, ceea ce este discutabil; dupã pãrerea noastrã
220
sancţiunea nu reprezintã decât un instrument de realizare a
responsabilitãţii juridice.4)
Tot în sensul de mai sus, al depãşirii concepţiei potrivit
cãreia responsabilitatea juridicã constituie doar o obligaţie de
suportare a unei sancţiuni juridice, este şi pãrerea prof. Mircea
Costin, care susţine cã responsabilitatea juridicã îşi are temeiul
în faptul ilicit şi reprezintã un complex de drepturi şi
obligaţii care formeazã un raport de constrângere, ce apare
între Stat ca unicul subiect activ şi autorul faptei ilicite, ca
subiect pasiv.5)
Deşi constituie un progres faţã de celelalte definiţii, nu
putem trece cu vederea unele imprecizii, în sensul cã nu face
distincţie între responsbilitatea, rãspundere şi constrângere,
responsabilitatea fiind redusã la raportul juridic de constrângere, or
dupã cum vom încerca sã demonstrãm, între acestea existã
deosebiri de esenţã. De asemena, este discutabilã reducerea
responsabilitãţii numai la autorul faptei ilicite.
Intr-un dicţionar francez de drept, Max Legrand trateazã
responsabilitatea juridicã sub trei forme:
-responsabilitatea penalã care este definitã ca o
instituţie juridicã guvernatã de mai multe principii7);
___________________________
1)
A se vedea prof. I.Oancea, Noţiunea rãspunderii penale. Analele Universitãţii
Bucureşti, seria Stiinţe Sociale şi Juridice nr. 6/1959, pag. 133
2)
I. Iovãnaş, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã în dreptul
R.S.R., Teza de doctorat, Cluj - 1968,pag. 49
3)
I.Gliga,Consideraţii cu privire la definirea rãspunderii juridice în S.U.A., Babeş Bolyai,
Cluj- 1970, pag. 100
4)
A se vedea şi dr. Lidia Barc, Câteva consideraţii cu privire la definirea rãspunderii
juridice, Revista Dreptul nr. 4/1994, pag. 40
5)
A se vedea dr.Mircea Costin, Responsabilitatea juridicã în dreptul R.S.R., Editura
Dacia, Cluj - 1974, pag. 27. Domnia sa aratã cã responsabilitatea juridicã este
complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care potrivit legii se nasc ca urmare a
sãvârşiriii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de cãtre
Stat, prin aplicarea sancţiunii juridice, în scopul asigurãrii stabilitãţii raporturilor sociale
şi a îndrumãrii membrilor societãţii în spiritul respectãrii ordinii de drept."
7)
Intr-o opinie contrarã, rãspunderea penalã este definitã ca "obligaţia unei persoane
fizice de a rãspunde de consecinţa actelor sale ilicite", iar responsabilitatea ar constitui
o aptitudine, posibilitate realã sau vocaţie de a lucra cu vinovãţie.
Dr.N.Giurgiu,Rãspundere şi sancţiune de drept penal,Editura Neuron,Focşani-1995,
pag. 7
-responsabilitatea civilã pe care o defineşte ca
obligaţie ce ne este impusã de lege, de a rãspunde de pagubele pe
care noi le-am cauzat;
221
-responsabilitatea funcţionarilor publici şi ministeriali
definitã ca fiind responsabilitatea civilã specialã a acestora.1)
Indiferent de unele neclaritãţi, reţinem cã autorul se
referã nu la o simplã obligaţie ci la o instituţie juridicã guvernatã
de mai multe principii2)
Analizând diferitele forme ale responsabilitãţii juridice din
toate domeniile dreptului, ajungem la constatarea cã
responsabilitatea juridicã reprezinte mai mult decât un complex de
drepturi şi obligaţii corelative, cum susţine un autor3),dupã pãrerea
cãruia, rãspunderea juridicã este "instituţia" ce cuprinde
ansamblul normelor juridice care vizeazã raporturi ce se
nasc în sfera activitãţii defãşurate de autoritãţile publice, în
temeiul legii împotriva tuturor acelor care încalcã sau ignorã
ordinea de drept, în scopul asigurãrii respectãrii şi
promovãrii ordinii publice şi binelui public". Si aceastã
definiţie, este adevãrat mai completã, pune în mod greşit semnul
egalitãţii între responsabilitate şi rãspundere, aspect la care ne vom
referi pe larg în cele ce urmeazã.
Din practicã observãm cã sunt cazuri când
subiectul, deşi responsabil declarat de lege, nu rãspunde
deoarece fapta prejudiciabilã nu este cunoscutã de cei în
drept4), sau partea vãtãmatã nu vrea sã reclame, ori a
intervenit prescripţia5) etc. Spre exemplu, în cazul când Statul
deşi a plãtit particularului daune cauzate de greşeala funcţionarului
public, apreciind cã este în interesul serviciului, nu-l acţioneazã "în
regres" pe funcţionarul vinovat şi evident, acesta nu rãspunde, deşi
este responsabil pentru fapta respectivã. In astfel de situaţii,
___________________________
1)
Max Legrand, Dictionaire uzuel de droit. Par Max Legrand, Libraire Larousse, Paris,
pag. 646
2)
Dupã Sourdat, dreptul nu conţine un alt principiul mai fecund decât cel al
responsabilitãţii. Sourdat, Traita general de la responsabilite‚ ou de l'action en
dommages - enter et en dehors des contrats, Ed. IV, pag. 3
3)
Lidia Barac, Câteva consideraţii cu privire la definirea rãspunderii juridice. Revista
Dreptul nr.4/1994,pag. 41
4)
De exemplu, poliţistul, procurorul, judecãtorul sau orice funcţionar public care a luat
mitã, deşi este declarat de lege responsabil penal, în lipsa denunţului şi a probelor
necesare, nu poate fi tras la rãspundere; parlamentarul care a sãvârşit cu vinovãţie un
accident de circulaţie este responsabil, dar nu rãspunde dacã nu i s-a ridicat imunitatea
parlamentarã; funcţionarul public care este responsabil de sãvârşirea unei abateri
disciplinare nu rãspunde dacã şeful sãu îi tolereazã fapta, ori nu a aflat de ea; la fel, un
membru al Guvernului, care în exercitarea funcţiei sale a sãvârşit o faptã penalã, este
responsabil de aceasta, însã nu rãspunde dacã, potrivit art. 108 pct. 2 din Constituţie,
222
una din Camere sau Preşedintele României nu decid sã cearã organelor în drept
urmãrirea penalã. Intr-un astfel de caz, chiar dacã rãspunderea nu "existã"
deocamdatã, responsabilitatea persistã şi dacã în cadrul termenului de prescripţie,
noile Camere sau un nou Preşedinte al României decid cererea de urmãrie penalã,
existã posibilitatea sã se înfãptuiascã şi rãspunderea penalã pentru actualul sau fostul
membru al Guvernului.
5)
Spre exemplu, potrivit art. 13 din Legea nr. 32/1968, rãspunderea contravenţionalã
numai intervine dacã în termen de 3 luni de la data sãvârşirii faptei nu s-a aplicat
sancţiunea. "Aplicarea sancţiunii pentru contravenţii se prescrie în termen de 3 luni de
la data sãvârşirii faptei." Potrivit art. 14 din Legea nr. 32/1968, executarea sancţiunii se
prescrie în termen de un an de la data aplicãrii ei. Or este evident cã, în cazul depãşirii
acestor termene, nu mai poate fi înfãptuitã rãspunderea contravenţionalã a
funcţionarului public, deşi acesta potrivit legii este responsabil de contravenţia
sãvârşitã.
mai putem vorbi de rãspunderea juridicã a acestui funcţionar? Noi
credem cã nu. Dar când suntem în prezenţa unui caz concret, în
care la plângerea pãrţii vãtãmate, instanţa a stabilit despãgubirile
ce le acordã, precum şi eventual o sancţiune, pentru funcţionarul X?
Considerãm cã de-abia acum când instanţa a stabilit rãspunderea
lui
X, faţã de Z, ne aflãm în faţa rãspunderii juridice a
funcţionarului X, deci a responsabilitãţii materializate de
autoritatea competentã. Sã presupunem cã X,în pofida hotãrârii
judecãtoreşti definitive de stabilire a rãspunderii, refuzã sã-şi
execute obligaţiile ce-i revin din aceastã hotãrâre în cazul Y. Intr-o
astfel de situaţie va trebui sã se apeleze la constrângerea lui X prin
executarea silitã pentru realizarea rãspunderii, uzând de forţa
Statului, caz în care avem de-a face cu rãspundere înfãptuitã prin
constrângere.
Observãm deci, cã orice om liber şi stãpân pe faptele
sale, are întotdeauna responsabilitate, dar rãspunderea
efectivã nu o are decât în cazuri concrete, stabilitã pe baza
legii de cãtre instanţa sau autoritatea administrativã
competentã dupã caz. In practicã, instanţa de judecatã sau
autoritatea administrativã, atunci când aplicã legea în cazul concret,
stabileşte mai înainte dacã subiectul are responsabilitate1) şi numai
dupã aceea verificã dacã acesta rãspunde pentru fapta respectivã
în împrejurãrile date, ceea ce învedereazã încã o datã diferenţa
dintre responsabilitate şi rãspundere. De exemplu, în dreptul
administrativ, în vederea tragerii la rãspundere pentru o faptã a sa
(greşealã pesonalã sau de serviciu) trebuie mai întâi sã se verifice
dacã persoana este sau nu funcţionar public şi dacã prin lege i s-a
223
declarat şi delimitat responsabilitatea sa, respectiv competenţa de a
rãspunde, adicã:
-dacã la data faptei ocupa legal funcţia publicã;
-dacã faptul sau actul administrativ au fost sãvârşite în
executarea atribuţiilor sale legale de serviciu sau în legãturã cu
serviciul;
-dacã existã temei legal, deci un act normativ prin care
acesta este declarat responsabil pentru faptele sale.
Dupã aceastã primã etapã de stabilire a existenţei
responsabilitãţii, în cazul în care se vizeazã rãspunderea
funcţionarului public, se verificã dacã existã vreo cauzã, care o
înlãturã (rãspunderea) ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea,
starea de necesitate2) etc. In situaţia în care nu existã nici o cauzã
de înlãturare a rãspunderii, __________________________
1)
De exemplu, nu a fost instituitã încã responsabilitatea juridicã pentru:
-miniştri, pânã la adoptarea Legii responsabilitãţii ministeriale;
-poliţistul care deşi descoperã în "teren" o contravenţie la Legea evaziunii
fiscale, nefiind împuternicit de lege sã o constate şi sancţioneze, nu este responsabil şi
deci nu rãspunde pentru neîntocmirea unui document de constatare şi sesizare a
organului competent;
-procurorii şi judecãtorii, pentru unele fapte neprevãzute în Legea nr. 92/1992
(încãlcarea nesistematicã a atribuţiilor de serviciu, tergiversarea lucrãrilor,
nedeclararea recursului sau a apelului în mod justificat, nejudecarea de urgenţã şi cu
precãdere a cauzelor în care inculpaţii sunt arestaţi etc.)
2)
A se vedea prof. univ. dr. A. Negoiţã, Drept administrativ,Editura SYLVI Bucureşti-
1996, "Cauzele care înlãturã rãspunderea contravenţionalã", pag. 187
urmeazã stabilirea vinovãţiei, respectiv a greşelii personale de
serviciu, determinarea prejudiciului şi în final a rãspunderii concrete
prin actul autoritãţii administrative sau hotãrâre judecãtoreascã.
Observãm cã, în acest caz, temeiul rãspunderii
juridice administrative a acestui funcţionar public, este actul
autoritãţii administrative sau hotãrârea judecãtoreascã datã
în cauzã, inclusiv actul sau faptul juridic produs, cauzator.
Din cele de mai sus, rezultã prin urmare cã
responsabilitatea juridicã este o instituţie juridicã prin care
legiuitorul exprimã vocaţia la rãspundere juridicã a unor
persoane, pentru eventualele fapte şi acte juridice sãvârşite
direct sau indirect, prin alte persoane, ori prin lucruri aflate
în administrarea lor. Referindu-ne la dreptul public,
responsabilitatea este instituţia juridicã, prin care orice
persoanã de drept public este declaratã de legiuitor ca
potenţial rãspunzãtoare pentru anumite fapte şi acte juridice
224
ce le poate sãvârşi în elaborarea, organizarea, executarea,
respectarea legii şi înfãptuirea justiţiei, personal sau prin
alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa.
Spre deosebire de responsabilitate (care este o
rãspundere în abstract, o capacitate, o vocaţie la rãspundere),
rãspunderea juridicã este rãspunderea concretã stabilitã
dupã o anumitã procedurã de autoritatea competentã
(instanţã sau autoritatea administrativã) finalizatã într-o
sancţiune, însoţitã sau nu de anularea actului ilegal,
restabilirea situaţiei anterioare, fixarea despãgubirii pentru
actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea
mãsurilor de siguranţã aplicate sau acordate conform unei
proceduri prevãzute de lege.
Deşi nu ne-am propus sã facem o comparaţie sub toate
aspectele între responsabilitatea şi rãspunderea juridicã1), am mai
adãuga la cele de mai sus ideea cã responsabilitatea juridicã
izvorãşte din lege şi se fundamenteazã numai pe aceasta2), pe
când rãspunderea juridicã îşi are sursa în hotãrârea instanţei
judecãtoreşti sau în actul autoritãţii administrative de
stabilire a acesteia.
___________________________
1)
Rãspunderea penalã se deosebeşte clar de responsabilitatea penalã, imputabilitate,
culpabilitate şi raportul juridic represiv, reprezentând numai consecinţa juridicã a
sãvârşirii faptei penale de cãtre infractor", aratã Narcis Giurgiu, în Rãspunderea şi
sancţiunea de drept penal, Editura Neuron, Focşani-1995, pag. 17
2)
In literatura de specialitate se vorbeşte de rãspundere şi responsabilizare. Pentru ca
activitatea justiţiei în ansamblul sãu sã fie de o mai bunã calitate, sã corespundã rolului
sãu social, nu este suficient sã fie sancţionate - penal, disciplinar sau patrimonial, prin
obligarea la despãgubiri - un anume numãr de magistraţi, ci este nevoie ca toţi
magistraţii sã se simtã în permanenţã responsabili, sã aibã sentimentul rãspunderii lor
eventuale. Aceasta presupune responsabilizarea lor prin instituirea responsabilitãţii
pentru anumite fapte şi acte de comportament negative. A se vedea: Ana Boar,
"Judecãtorul - putere şi rãspundere", în revista Dreptul nr. 1/1998 p. 37 precum şi D.
Ludet, "Quelle responsabilit‚ pour les magistrats?", în "Pouvoirs" nr. 74/1995 pag. 133.
Responsabilitatea juridicã se declarã de lege, spre deosebire de

rãspunderea juridicã, care se stabileşte de instanţa sau
autoritatea administrativã competentã1). A declara
responsabilitatea prin lege fãrã a reglementa concomitent
modul de transformare a acesteia în rãspundere şi de
225
înfãptuire concretã a rãspunderii, înseamnã a o lipsi de
conţinutul ei juridic, iar partea vãtãmatã de posibilitatea
realizãrii dreptului ei.
Simpla prevedere şi reglementare prin lege a
responsabilitãţii juridice, nu echivaleazã cu despãgubirea sau
garantarea despãgubirii pãrţii vãtãmate. Nestabilirea de legiuitor
a organelor competente şi a procedurii de transformare a
responsabilitãţii în rãspundere, precum şi modul de înfãptuire a
acesteia, face inactivã responsabilitatea juridicã.
Astfel de situaţii constatãm de exemplu în prezent, în
cazul responsabilitãţii primarului când acţioneazã ca reprezentant al
Statului (art. 43, pct. 1 din Legea nr. 69/19912)). In aceastã situaţie
s-au gãsit poliţiştii de la 18 mai 1994, data intrãrii în vigoare a Legii
nr. 26/1994 şi pânã la 11 iulie 1995 când a intrat în vigoare Legea
nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum şi ulterior
regulamentele Consiliilor de Onoare şi Consiliilor de Judecatã;
magistraţii de la data intrãrii în vigoare a Constituţiei din anul 19913)
şi pânã la 13.08.1992, când a intrat în vigoare Legea de organizare
judecãtoreascã prin care s-a reglementat în mod concret procedura
materializãrii responsabilitãţii în rãspundere şi organele care
o înfãptuiesc.
Orice persoanã de drept public, poate fi responsabilã
4)
penal , civil sau administrativ, pentru faptele sale, dar nu pentru
toate acestea rãspunde; spre exemplu, ____________________________
1)
Cu privire la aceste aspecte dr. Mircea Preda aratã: "Rãspunderea disciplinarã a
funcţionarului public se naşte numai dupã ce acesta a sãvârşit abaterea disciplinarã
(prin acţiune sau inacţiune), aceasta constituind deci, temeiul juridic al declanşãrii
rãspunderii sale disciplinare şi al aplicãrii dacã este cazul, a unei sancţiuni disciplinare",
dr. Mircea Preda. Tratat elementar de drep administrativ român. Editura "Lumina Lex",
1996, pag. 209
2)
Art. 122 din Legea nr. 69/1991 republicatã , instituie responsabilitatea primarului în
faţa Guvernului, când acţioneazã ca reprezentant al Statului; astfel Departamentul
Administraţiei Publice Locale controleazã "exercitarea de cãtre primar a atribuţiilor
delegate" şi propune "mãsuri corespunzãtoare" Guvernului. Totuşi pânã în prezent nu
a apãrut actul normativ care sã reglementeze modul de înfãptuire a rãspunderii
primarului în acest domeniu şi sã prevadã care sunt acele mãsuri corespunzãtoare.
A se vedea şi art. 43 din O.G. nr. 22/1997 care a instituit demiterea primarului
pentru cazul de "neîndeplinire sau de refuz repetat al atribuţiilor în exercitarea cãrora
acţioneazã şi ca reprezentant al statului", reglementare considerãm incompletã, care
nici cel puţin aşa nu a fost aprobatã de Parlament..
3)
In art. 33, pct. 2 din Constituţie se aratã "Consiliul Superior al Magistraturii
îndeplineşte rolul de consiliu de disciplinã al judecãtorilor. In acest caz, lucrãrile sunt
prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie". Evident cã de la data intrãrii în
vigoare a Constituţiei din 1991 responsabilitatea disciplinarã a magistratului nu
226
se putea transforma în rãspunderea, pânã la înfiinţarea Consiliului Superior al
Magistraturii, singura instituţie competentã sã stabileascã rãspunderea disciplinarã
a magistratului. Orice alte dispoziţii legale contrare referitor la aceasta erau abrogate
încã din anul 1991 prin art. 150 din Constituţie.
4)
Este adevãrat cã în dreptul românesc încã nu s-a reglementat rãspunderea penalã a
persoanei juridice, aşa cum s-a fãcut spre exemplu în dreptul francez, însã existã deja
preocupãri în acest sens.
rãspunderea juridicã a funcţionarului public poate fi
înlãturatã din lipsã de probe, sau îndeplinirea termenului de
prescripţie, de inacţiunea pãrţii vãtãmate, ori de cazul
fortuit etc. Responsabilitatea juridicã are caracter general ipotetic,
pe când de rãspundere juridicã putem vorbi numai în cazul concret
dupã ce aceasta a fost stabilitã de autoritatea competentã.
Responsabilitatea juridicã este anterioarã faptei sãvârşite,
spre deosebire de rãspundere, care apare numai dupã producerea
faptului sau actului juridic generator1). Rãspunderea se stabileşte de
cãtre autoritatea competentã, ulterior responsabilitãţii, respectiv
dupã sãvârşirea faptei, iar constrângerea administrativã intervine
numi atunci când rãspunderea nu se realizeazã de bunã voie. Dupã
unii autori, responsabilitatea este legatã de dimensiune "internã a
agentului, pe când rãspunderea de dimensiunea "externã" a
acestuia2). Rãspunderea este un efect al responsabilitãţii agentului
(persoanã publicã, funcţionar public, persoanã privatã), pentru fapta
generatoare de rãspundere3). Constrângerea
administrativã este o înfãptuire cu forţa a rãspunderii juridice. Si din
punctul de vedere al efectelor juridice, sociale şi chiar economice
existã deosebire între responsabilitate şi rãspundere juridicã.
Simpla declarare a responsbilitãţii juridice nu este suficientã
pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, pânã nu se
materializeazã în rãspundere concretã, nu produce efecte juridice,
economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când
rãspunderea juridicã concretizatã presupune în mod
obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter
preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângãtor.
Drepturile şi obligaţiile sunt virtuale în cadrul
responsabilitãţii juridice, pe când în cazul rãspunderii juridice sunt
cuantificate, delimitate pentru ca
___________________________
1)
"Astfel, dacã responsabilitatea apare în sistemul legislaţiei penale ca o aptitudine,
posibilitate realã sau vocaţie a unei persoane fizice în vâstã de peste 14 ani de a lucra
227
cu vinovãţie (funcţionând deci, ca una din condiţiile generale de existenţã ale oricãrui
subiect activ al infracţiunii, independent de sãvârşirea vreunei fapte penale şi
indiferent de asumarea vreunei obligaţii de a rãspunde penal), rãspunderea penalã
apare potrivit art. 17 alin. 2 din Codul penal, numai în temeiul s avârşirii unei infracţiuni
şi presupune întotdeauna asumarea unei obligaţii determinate de a suporta rigorile
legii penale", dr. Narcis Giurgiu, op. cit.. pag.7
2)
M. Florea, op. cit. pag. 27
3)
Inlãturarea confuziei ce se face în practicã între responsabilitate şi rãspundere, are o
deosebitã importanţã. De exemplu, sunt multe autoritãţi publice, instituţii publice,
care în aprecierea activitãţii lor, în diferite analize ale stãrii de legalitate, opereazã
numai cu cifre reprezentând persoane sancţionate şi amenzi stabilite, deci un indicator
de responsabilitate concretizatã şi nu de rãspundere înfãptuitã. In realitate se
trag concluzii eronate atâta timp cât nu se urmãreşte şi nu se opereazã cu numãrul
şi valorea amenzilor încasate, a despãgubirilor plãtite şi a confiscãrilor rãmase
definitive. Spre exemplu, sunt foarte multe cazuri când rãspunderea juridicã
contravenţionalã nu se înfãptuieşte deoarece, procesul-verbal de contravenţie a fost
anulat de instanţã sau s-a prescris executarea sancţiunii.
apoi sã fie materializate; or, evident numai în cadrul activitãţii

de materializare1) poate interveni constrângerea administrativã.
Faţã de diferenţierile semnalate credem cã se impune o folosire
precisã a conceptelor de responsabilitate şi rãspundere, atât
în dreptul pozitiv, în practica judiciarã, cât şi în doctrina
juridicã. Or înfãptuirea conceptelor constituţionale de
"garantare-ocrotire", este strâns legatã de modul de
reglementare a responsabilitãţii, rãspunderii şi constrângerii
juridice, preum şi de modul de înfãptuire a acestora. De exemplu,
în art. 41 din Constituţie dreptul de proprietate este garantat, însã o
astfel de garanţie nu este realã pânã ce Parlamentul nu emite legi
care sã concretizeze instrumente de garantare, responsabilitãţi,
rãspunderi, pânã nu instituie drept abateri abateri, contravenţii,
infracţiuni fapte prin care se atinge dreptul de prioritate, organele
care sã desacopere, sã cerceteze, sã judece şi sã tragã la
rãspundere pe care care le încalcã etc.
3. Responsabilitatea juridicã şi constrângerea

administrativã
In dicţionarul Petit Larousse, se aratã cã verbul
"contraindre" vine de la latinescul constringer şi este definit ca
"obligarea cuiva prin forţã sã facã un lucru"2) or în dicţionarul de
neologisme3), termenul "constrângere" este definit ca "acţiunea" de
228
constrângere şi rezultatul ei, forţare, iar verbul "a constrânge" este
definit astfel: "a sili, a obliga (pe cineva) sã facã ceva, a forţa".
Reţinem cã în ambele definiţii, acţiunea este însoţitã de o forţã,
ceea ce în Dreptul Administrativ se traduce prin forţa Statului,
singurul împuternicit prin Constituţie, de a dispune de constrângerea
publicã. Pe de altã parte, se ştie cã nimeni nu poate fi constrâns,
doar pentru "intenţie", ci numai pentru o faptã concretã, exterioarã,
prevãzutã de lege.
In practicã, actul de constrângere este condiţionat
de descoperirea faptei pãgubitoare, a daunei, de
concretizarea voinţei exprimate legal de a folosi forţa şi de
existenţa şi voinţa autoritãţii împuternicite sã realizeze
constrângerea. In lipsa oricãreia din aceste condiţii, constrângerea
nu poate interveni, iar dacã ar interveni, ea ar fi lipsitã de o bazã
legalã.
Nu trebuie sã se confunde constrângerea cu
4)
temerea indusã, ca urmare a sancţiunii prevãzute de lege (în
cadrul responsabilitãţii) pentru o faptã viitoare, deci posibilã. Pe de
altã parte temerea, de sancţiunea pentru fapta sãvârşitã,
poate sã existe pânã când intervine fenomenul uitãrii, dacã
nu s-a
_____________________________
1)
"Dar o hotãrâre judecãtoreascã nu are nici o valoare dacã nu este aplicatã, dacã nu
poate fi executatã, hotãrârea fãrã nici o executare este o simplã pãrere a
judecãtorilor. Valoarea hotãrârilor o dã posibilitatea ei de fi realizatã: sabia justiţiei
înseamnã executarea". Prof. Paul Negulescu, Tratat de drept public, Tomul II, Casa
Scoalelor-1943, pag. 8
2)
Petit Larousse, op. cit. pag. 248
3)
Florin Marcu şi Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Ediţia a
III-a, Bucureşti - 1978, pag. 256
4)
Considerãm cã între aceastã "temere" şi "constrângere moralã" sunt diferenţe, ce
nu permit confundarea acestora.
declanşat în termenul legal procedura constrângerii corelativã cu
rãspunderea stabilitã de organul competent, respectiv dacã nu sunt
îndeplinite condiţiile obligatorii la care ne-am referit mai sus. Este
adevãrat cã existenţa normei juridice sancţionatoare, prin
temerea ce o induce, are un caracter preventiv atât pentru
individ, cât şi pentru societate, dar atâta timp cât nu este
folositã forţa în executarea unei hotãrâri definitive, socotim
cã nu ne aflãm în prezenţa unei adevãrate constrângeri
administrative. Aşa cum am arãtat, sunt foarte multe norme
229
juridice încãlcate de persoane pentru care, din diferite motive, nu a
fost folositã constrângerea 1)şi astfel nici rãspunderea juridicã pentru
acestea nu s-a înfãptuit.
De altfel, credem cã aici este şi "nodul gordian" al
prevenirii încãlcãrii legii. Dilema prevenirii apare ca rãspuns la
întrebarea: ce este mai eficient, sã majorãm sancţiunile şi
respectiv pedepsele, sau sã asigurãm operativitatea în
descoperire, şi un procent cât mai mare de fapte şi autori
descoperiţi, din cele comise, concomitent cu asigurarea reparãrii
prejudiciului şi aplicarea unor pedepse modice? In gândirea
juridicã s-a exprimat de multe ori ideea cã în locul
severitãţii sancţiunilor este preferabilã promptitudinea
represiunii (Cesare Beccaria). Din pãcate, se constatã cã la
redactarea noului Cod penal, precum şi a actelor normative de
drept administrativ2) s-a avut în vedere prima soluţie, evident cu
toate implicaţiile negative ce decurg din aceasta.
Dar ce este constrângerea administrativã? Profesorul
Antonie Iorgovan defineşte constrângerea administrativã ca fiind
"ansamblul mãsurilor (actelor juridice, operaţiuni administrative,
fapte materiale) luate (efectuate) de autoritãţile administraţiei
publice, în baza legii, cu folosirea puterii de Stat şi dacã este cazul
împotriva voinţei unor subiecte de drept, pentru a sancţiona
încãlcarea normelor de drept administrativ, a preveni sãvârşirea
unor fapte antisociale şi a apãra drepturile
____________________________
1)
De exemplu, când partea vãtãmatã nu a intentat acţiunea, ori a intervenit prescripţia,
sau nu a reuşit sã probeze greşeala personalã de serviciu a funcţionarului etc., nu
poate interveni constrângerea.
2)
In ultimul timp se elaboreazã tot mai multe acte normative, prin care, pentru
contavenţii sunt prevãzute amenzi mari şi închisoare pânã la şase luni, folosite pentru
a induce o temere, în speranţa prevenirii. Dar neaplicarea acestor sancţiuni, deşi creşte
frecvenţa contravenţiilor, diminueazã temerea şi deci eficienţa preventivã a acestor
acte normative. Interesant şi semnificativ ni se pare raţionamentul lui E. Speranţia cu
privire la raportul dintre frica de pedeapsã şi prevenirea infracţiunilor şi contravenţiilor
care, structurat, se prezintã astfel:
-când creşte frecvenţa pedepsei, creşte frica;
-când creşte frica, creşte respectul legii;
-când creşte respectul legii, scade frecvenţa pedepsei;
-când scade frecvenţa pedepsei, scade frica;
-când scade frica, scade respectul legii;
-când scade respectul legii, creşte frecvenţa pedepsei şi ciclul se reia.
230
Si din acest raţionament rezultã necesitatea tratãrii diferenţiate a
responsabilitãţii, rãspunderii şi respectiv a constrângerii. A se vedea E. Speranţia,
Principii fundamentale de filozofie juridicã, Cluj-1936, pag. 377, citat de V.Dabu, în
Poliţişti, procurori şi judecãtori, Regia autonomã "Monitorul Oficial", Bucureşti.1997,
pag. 51
cetãţenilor sau dupã caz, pentru a asigura executarea actelor
autoritãţilor judecãtoreşti, respectiv ale Avocatului Poporului, Curţii
Constituţionale şi Curţii de Conturi."1)
Dupã unii autori români, pe baza legislaţiei anterioare Constituţiei
din 1991, mãsurile de constrângere se clasificã în douã mari
categorii:
a)mãsuri de constrângere administrativã2)
b)mãsuri de constrângere judecãtoreascã.
Argumentul de fond era formualt astfel: de vreme ce
înfãptuirea responsabilitãţii juridice presupune aplicarea unei
constrângeri, atunci logic, trebuie sã ajungem la concluzia cã şi
instanţele judecãtoreşti aplicã mãsuri de constrângere, stabilind
rãspunderea civilã, penalã, administrativã3) etc. In aceastã opinie se
pune semnul egalitãţii între "constrângerea judecãtoreascã" şi
activitatea instanţelor prin care se stabileşte rãspunderea civilã,
penalã, administrativã etc., ceea ce ni se pare discutabil. De
asemenea, se susţine, cã instanţa când "aplicã" mãsurile prevãzute
în art. 91 din Codul penal (mustrare cu avertisment şi amendã) cât
şi cele din art. 198 din Codul de procedurã penalã, efectueazã
constrângerea judecãtoreascã, asupra celor vinovaţi de încãlcarea
unor dispoziţii legale, aspect la care ne vom referi în cele ce
urmeazã. Mergând pe acelaşi raţionament, şi în baza Legii nr.
29/1990 privind contenciosul administrativ, s-ar putea susţine cã în
aplicarea articolelor 10 şi 16, instanţa constrânge pe conducãtorul
autoritãţii administrative, sã trimitã lucrãrile cerute, ori sã execute
hotãrârea judecãtoreascã definitivã sub sancţiunea amenzii de 500
lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificatã şi a plãţii cãtre
reclamant a daunelor pentru întârziere. Ca urmare, şi în acest caz
am avea de-a face cu constrângerea judecãtoreascã. Asupra acestei
din urmã concluzii, avem unele rezerve.
Astfel specific contenciosului administrativ este
executarea operativã a procedurilor şi hotãrârilor judecãtoreşti
definitive, instanţa implicându-se direct prin cele douã instrumente,
respectiv aplicarea amenzii pentru fiecare zi de întârziere şi
stabilirea de daune cauzate de întârziere. Dar, amenda şi daunele
231
de întârziere pot fi plãtite de "bunã voie" direct, ori la simpla
intervenţie a executorului judecãtoresc, situaţie în care evident
credem cã nu putem vorbi de constrângere. Numai în caz de refuz şi
opunere 4) la executarea silitã a plãţii amenzii şi daunelor de
întârziere, când prin urmare dispoziţia şi respectiv hotãrârea
judecãtoreascã definitivã nu poate fi executatã, este necesarã forţa
de constrângere a poliţiei, deci a autoritãţii administrative.
___________________________
1)
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, vol III, Editura Proarcadia,
Bucureşti-1993, pag. 186. Analiza acestei definiţii considerãm cã nu face obiectul
acestei lucrãri şi ca atare ne vom limita numai la prezentarea modului cum este
definitã constrângerea administrativã, de distinsul autor citat.
2)
A se vedea I.Iovãnaş, Drept Administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei,
Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti-1977, pag. 276
3)
I.Iovãnaş, op. cit. pag. 327
4)
A se vedea art. 6 lit. e din Legea nr. 26/1995
In concepţia unor autori este extinsã sfera constrângerii
extra-administrative (judecãtoreşti) şi la mãsurile de constrângere
dispuse de organele Parchetului, pe care o denumeşte constrângere
procesual-juridicã, spre a evoca o constrângere neadministrativã.1)
Consider cã aceastã opinie este discutabilã,
deoarece instanţele şi Parchetul, nu posedã forţa de
constrângere a statului2) şi nu realizeazã în principal
constrângerea; spunem aceasta deoarece autoritãţile
juducãtoreşti, numai în secundar, înfãptuiesc acte
3)
administrative şi numai în aceste situaţii am putea vorbi de
o activitate, dar nu judiciarã, ci administrativã. In acest sens,
se exprimã şi dl. prof. Antonie Iorgovan, care aratã: "In anumite
situaţii, îndeosebi în cazurile procesuale, instanţele judecãtoreşti,
precum şi Ministerul Public, recurg la anumite
___________________________
1)
Astfel, prof. univ.dr. A.Iorgovan susţinea "extinderea sferei constrângerii extra-
administrative şi la mãsurile de constrângere pe care le dispuneau organele
procuraturii în cadrul procesului complex de realizare a rãspunderii juridice, de
restabilire a ordinii de drept, de apãrare a ordinii şi libertãţii cetãţenilor. Tocmai de
aceea, am sugerat denumirea de constrângere procesual-juridicã, spre a evoca
constrângerea neadministrativã (în sensul cã era realizatã de alte organe de Stat
decât cele administrative). Fosta procuraturã, ca instituţie, a dispãrut, în locul ei a
apãrut Ministerul Public, care în concepţia legiuitorului nostru constituant, este o
instituţie statalã ce face parte din sfera autoritãţii judecãtoreşti, chiar dacã procurorii
îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului
ierarhic sub autoritatea Ministrului Justiţiei (art. 131 din Constituţie). Ca atare,
mãsurile de constrângere dispuse de Ministerul Public, cel puţin sub aspect formal, ne
232
apar tot ca mãsuri de constrângere judiciarã. Criteriul formal al organului competent a
aplica mãsurile de constrângere, deşi este un criteriu necesar, se dovedeşte în unele
situaţii insuficient pentru a delimita sfera constrângerii administative, de constrângerea
judiciarã. Acest criteriu trebuie întregit cu unul de conţinut, referitor la regimul juridic
aplicabil mãsurii de constrângere respective. Astfel, vom constata cã anumite mãsuri -
deşi aplicate de Ministerul Public sau de o instanţã judecãtoreascã - este greu sã nu le
calificãm sub aspectul naturii juridice (şi) prin intermediul categoriilor ştiinţei
dreptului administrativ (mãsuri de executare silitã, sancţiuni administrative,
sancţiuni contravenţionale)." Prof. univ.dr. Antonie Iorgovan, Tratat de Drept
Administrativ, vol. II, Editura Nemira - 1996, pag. 202
2)
C.G. Rarincescu, vorbind despre raporturile dintre Stat şi ordinea juridicã, dupã ce ne
spune cã ordinea juridicã se caracterizeazã prin ideea de obligativitate
impusã activitãţilor omeneşti, cã aceastã obligativitate se caracterizeazã prin
forţã, cã forţa este caracteristicã unei organizãri sociale, Statul, ajunge la
aceeaşi concluzie, a autolimitãrii legale, atunci când afirmã cã autolimitarea
suveranitãţii, care nu este decât forţa sau puterea de comandã a Statului, se
realizeazã prin funcţie legislativã, cã forţa materialã de constrângere, prin care
se executã şi se realizeazã în fapt comandamentele legii, atribuitã funcţiunii
executive şi, cã rezolvarea conflictelor de drepturi şi suprimarea conflictelor dintre
particulari este rezervatã funcţiunei jurisdicţionale. Curs de Drept Constituţional,
Bucureşti - 1940, pag. 70. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opinia lui Andrei Rãdulescu
exprimatã în Noua Constituţie a României, 23 de prelegeri publice organizate de
Institutul Social Român, Tiparul Cultura Naţionalã, Bucureşti - 1922, pag. 197,
"Executarea presupune un mijloc de constrângere: ca sã ajung însã la aceastã
executare, la mijlocul de constrângere, trebuie sã nu mai fie discuţie asupra aplicãrii
legii ... De altfel, ideea de a împãrţi dreptatea, de a da fiecãruia ce este al sãu, este
anterioarã constrângerii, executãrii."
3)
Administraţia publicã este o activitate de organizare a executãrii, şi de
executare în concret a legii, prin activitãţi cu caracter dispozitiv şi prestator,
activitate care se ralizeazã în principal prin sistemul organelor administraţiei publice,
dar în subsidiar şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a puterii
statului -sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecãtoreşti - precum şi în
cadrul unor organizaţii particulare care împlinesc activitãţi de interes public şi care
dobândesc, în aceste împrejurãri, calitatea de autoritãţi administrative". Prof. univ.
dr. Alexandru Negoiţã, Drept Administrativ şi Stiinţa Administraţiei, Editura Atlas Lex
S.R.L., Bucureşti - 1993, pag. 12.
mãsuri care ne apar ca mãsuri administrative (s.n.), din punct de
vedere al naturii fizice, al criteriilor intrinseci şi, oarecum, al
mãsurilor procesuale, penale sau civile, dupã caz, din punct de
vedere al scopului ce l-a avut în vedere, implicit al regimului juridic
menit a realiza aceastã finalitate, regim al procedurii penale, sau
dupã caz, al procedurii civile. Aşa încât, sub aspectul naturii juridice,
o atare mãsurã de constrângere poate sã primeascã o calificare
prin intermediul ştiinţei dreptului administrativ, precum şi o
calificare prin prisma altei ramuri de drept, fãrã ca una sã o excludã
pe cealaltã, dimpotrivã, ele se presupun reciproc."1)
233
Aceeaşi idee o regãsim şi la specialiştii în dreptul penal şi
procesual penal, care aratã cã "persoanele care au nesocotit
legalitatea în care trebuie sã se desfãşoare procesul penal, pot fi
trase la rãspundere administrativã (s.n.) civilã sau penalã". Dupã
cum se observã, distinsul autor la care ne referim face o deosebire
clarã între sancţiunile juridice aplicate de instanţã, fiind
categorisite dupã natura lor ca: administrative, penale sau
civile, pentru a se concretiza formele de rãspundere juridicã
respective, sancţiuni ce vizeazã persoanele fizice şi sancţiunile
procedurale ce privesc actele încheiate prin nerespectarea legii.2)
3. Despre fundamentul responsabilitãţii juridice

In literatura juridicã se folosesc termenii de "temei" sau
"fundament" al responsabilitãţii. Temeiul, este un termen de
tehnicã juridicã, folosit de legiuitor. Spre exemplu, în art. 17.
alin. 2 din Codul penal român, se aratã: Infracţiunea este singurul
temei al rãspunderii penale", în sensul rãspunderea penalã nu
poate exista în lipsã, fapt sãvârşit cu vinovãţie, prevãzutã şi
pedepsitã de legea penalã. Deci, spre deosebire de rãspunderea
penalã, temeiul responsabilitãţii penale îl constituie legea care
prevede faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplicã
infractorilor şi mãsurile ce se pot lua în cazul sãvârşirii acestor
fapte. Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenţia este
singurul temei al rãspunderii contravenţionale. "Contravenţia .
este fapta sãvârşitã cu vinovãţie, care prezintã un pericol social mai
redus decât infracţiunea şi este prevãzutã şi sancţionatã ca atare
prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arãtate în
legea de faţã". De exemplu, în dreptul francez, potrivit legii din 5
iulie 1972, Statul este declarat responsabil pentru greşelile
personale de serviciu ale magistraţilor (temeiul responsabilitãţii)3).
Concomitent în aceeaşi lege şi magistraţii sunt declaraţi responsabili
pentru greşelile lor personale de
___________________________
1)
Prof. univ. dr. A.Iorgovan, op. cit. pag. 20
2)
Prof.univ.dr. I.Neagu, Drept procesual penal, vol. I. T.U.B.-1979, pag. 215 şi
N.Voiculescu, Sancţiunile procesuale penale în A.U.B. nr. 1/1971, pag. 121, citat de
prof.univ.dr. A.Iorgovan în Drept Administrativ, Bucureşti - 1993, Editura Proarcadia,
pag. 1979. Intr-o opinie contrarã, acestea (amenzile) sunt considerate "sancţiuni
234
procesuale cu caracter patrimonial". N.Iliescu în Explicaţii teoretice ale Codului de
procedurã penalã, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti-1975, pag. 404.
3)
Francis Kernalequen, Institutions judiciares, Litec. Libraire de la Cour de casation,
Paris-1994 pag.74
serviciu. Insã, în acelaşi act normativ s-a prevãzut cã acţiunea pãrţii
vãtãmate se îndreaptã numai împotriva Statului responsabil. Dar
Statul, numai dupã ce a plãtit paguba (deci s-a înfãptuit
rãspunderea -devenitã temei pentru altã rãspundere), poate sã-l
acţioneze pe magistratul responsabil şi sã transforme
responsabilitatea acestuia în rãspundere. La noi în ţarã,dupã 1948,
nu a existat o reglementare a responsabilitãţii autoritãţii publice şi
deci nici o rãspundere efectivã a acesteia pentru pagubele cauzate
prin acte administrative, pânã la apariţia Legii nr. 1 din anul 1967, şi
ulterior a art. 35 din Constituţia din 1965, art. 48 din Constituţia din
anul 1991 şi respectiv a Legii nr. 29/1990.
Singurele dispoziţii legale care putea fi invocate erau cele
ale art. 1201 din Codul de procedurã civilã, respectiv "în cazurile în
care legea prevede dreptul de a cere reformarea sau desfiinţarea
de cãtre instanţele judecãtoreşti a unei decizii sau dispoziţii date de
un organ al administraţiei de stat, persoanele interesate vor putea
face o plângere la tribunalul popular, în termen de 15 zile de la
comunicarea decizii sau dispoziţiei." Or legea prevedea cazuri foarte
limitate de atacare a actelor administrative în probleme ca cele de
spaţiu locativ, de muncã, contravenţii şi stare civilã. Acest articol a
fost abrogat prin Legea nr. 59/1993.
Deci, legea este singurul temei a responsabilitãţii
juridice. Responsabilitatea juridicã are mai multe forme de
existenţã respectiv: penalã, civilã, administrativã, constituţionalã
etc. Temeiul responsabilitãţii juridice îl constituie o sumã de
principii de drept, general valabile pentru toate formele de
responsabilitate juridicã.1) Dacã la principiile generale se mai
adaugã spre reglementare şi altele specifice unor ramuri de drept,
vom obţine responsabilitatea juridicã specificã ramurii
respective.
Principiile sunt ideile de bazã general valabile ce se
regãsesc în normele care reglementeazã instituţiile dreptului.
Un prim principiu general2) al responsabilitãţii juridice îl
constituie principiul legalitãţii responsabilitãţii juridice; acesta
presupune:
235
-recunoaşterea ca valori supreme a drepturilor şi
libertãţilor cetãţeneşti, a dreptãţii în primul rând, prin Constituţie,
şi apoi prin legi organice, ordinare şi acte normative emise în
baza acestora (art. 1 al Constituţiei din anul 1991);
-prevederea şi garantarea prin lege de cãtre stat, a
organelor, procedurilor şi mijloacelor efective de prevenire, educare
şi reparare a oricãrei încãlcãri a drepturilor, libertãţilor şi intereselor
legitime ale omului.
____________________________
1)
Dupã cum am arãtat, socotim cã principiul responsabilitãţii izvorãşte, în mod deosebit,
din principiul separaţiei puterilor, al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al
acestora. Dupã M. Vãraru, "principiul responsabilitãţii asigurã echilibrul forţelor, le
menţine pe toate pe aceeaşi linie, şi face atent în fiecare moment pe cel neglijent
asupra îndatoririlor sale". M. Vãraru, Tratat de Drept Administrativ, Editura Librãriei
Socec şi C.O. Bucureşit - 1928, pag. 133.
2)
A se vedea pe larg V. Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public, Ed. Global
Lex, Bucureşti, 2000, p.50-58
Exercitarea exclusiv de cãtre stat a constrângerii a înlocuit
demult principiul barbar al rãzbunãrii şi al "dreptului individului de a-
şi face dreptate singur", cu împuternicirea şi obligarea exclusivã a
statului de a înfãptui actul de dreptate. Dacã nu se prevãd şi
precizeazã responsabilitãţi în lege, este evident cã acestea
nu existã (nullum crimen sine lege şi nullum poena sine lege). Dar
nu este suficientã prevederea responsabilitãţii în lege dacã nu se
reglementeazã şi asigurã toate condiţiile pentru transformarea
acesteia în rãspundere. Aşa cum rezultã din art. 3 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, orice fiinţã umanã are dreptul
la securitatea sa, şi Statul obligaţia sã i-o asigure. Iar conform
art. 7, "Toţi oamenii...au dreptul la o protecţie egalã a legii",
or în realizarea acestui deziderat, legiuitorul declarã şi fixeazã prin
lege responsabilitatea juridicã;
-cã nimeni nu este mai presus de lege (art. 16, pct. 1
din Constituţie) iar toţi cetãţenii au aceleaşi obligaţii prevãzute de
Constituţie şi alte legi (art. 15, pct. 1 din Constituţie).
"Recomandãrile" ce decurg din instituirea responsabilitãţii juridice,
de a avea o anumitã conduitã, au valoare de obligaţii juridice, cu
caracter general;
-exercitarea drepturilor şi libertãţilor se face numai cu
bunã credinţã, fãrã a se încãlca drepturile şi libertãţile celorlalţi
(art. 54 din Constituţie);
236
-accesul liber la justiţiei este un drept fundamental
legiferat de Constituţie, iar prin alte legi s-au prevãzut dispoziţii
pentru asigurarea înfãptuirii acestuia, printre care sunt şi cele care
reglementeazã responsabilitãţi pentru anumite organe de a-l
asigura, precum şi responsabilitãţile pentru cei predispuşi a-l
încãlca.
Egalitatea în drepturi1), constituie un al doilea principiu
important al responsabilitãţii juridice, care presupune cã:
-toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor
publice, în sensul cã sunt şi trebuie sã fie la fel de responsabili
juridic;
-nu trebuie sã existe privilegii2) sau discriminãri în faţa
responsabilitãţii juridice pentru nici o persoanã şi nici pentru
organele statului sau orice fel de funcţionari publici;
-nimeni nu este mai presus de lege, toţi sunt
responsabili în faţa şi în condiţiile legii, indiferent cã sunt sau
nu autoritãţi publice;
-criteriile generale de individualizare sau cauzele de
înlocuire, înlãturare, agravare ori atenuare a responsabilitãţii
juridice nu pot fi deduse din ___________________________
1)
A se vedea art. 16 din Constituţia din 1991. In lumina art. 16 pct. 2, art. 49, art. 115 şi
urmãtoarele din Constituţie, se prevãd şi raporturi juridice între autoritãţile publice şi
persoanele fizice, ori juridice sau în interiorul acestora, raporturi în care existã
subordonare între autoritãţile publice şi ceilalţi subiecţi ai unor raporturi juridice -
raporturile juridice de drept public, etc…
2)
In prezent, existã unele privilegii instituite prin lege, despre care aşa cum am arãtat,
credem cã sunt contrare principiului egalitãţii cetãţenilor în faţa legii consacrate prin
art. 16 din Constituţie. Aceste privilegii privesc: judecãtorii, procurorii, notarii publici,
controlorii financiari ai Curţii de Conturi, procurorii financiari şi judecãtorii financiari,
sub aspectul condiţionãrii cercetãrii şi trimiterii în judecatã a acestora, de obţinerea
unor avize, care în cazul cã sunt negative, nu pot fi atacate şi respectiv anulate. In
acest sens a se vedea pe larg V. Dabu, Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed.
Global Lex, Bucureşti, 2000, p. 27
raţiuni de ordin politic, naţional, etnic, rasial, religios etc., ele
trebuie stabilite prin lege, în mod egal pentru toţi.
Un alt principiu îl constituie cel al personalitãţii, în
sensul cã se declarã responsabilã numai prima persoana fizicã sau
juridicã,1) care a sãvârşit fapta sau actul juridic; de la acest principiu
existã şi unele excepţii dar numai cele prevãzute de lege (de
exemplu, responsabilitatea pentru fapta altuia sau pentru fapta
lucrului, iar a autoritãţii sau instituţiei publice pentru fapta
funcţionarului sãu etc.).
237
Principiul libertãţii de voinţã,2) a acţiunii ori inacţiunii,
constituie un alt principiu al responsabilitãţii juridice. Nu poate
exista responsabilitate dacã nu existã libertate de a alege
comportarea care ar evita responsabilitatea. Responsabilitatea
juridicã trebuie sã existe numai atunci când subiectul, de bunã voie,
a ales conduita contrarã normei juridice. In acest sens, este valabilã
maxima "Cu cât libertatea este mai mare, cu atât responsabilitatea
creşte". Deci, spaţiul rãspunderii este coextensiv cu cel al libertãţii.
Un alt principiu general al responsabilitãţii juridice îl
constituie principiul umanismului. Umanismul dreptului
presupune o ierarhizare fãcutã de legiuitor a elementelor - scop ale
responsabilitãţii juridice, prin punerea accentului în primul rând pe
prevenire, apoi reparare şi în ultimul rând pe represiune, ideea
principalã fiind de protecţie, ocrotire şi educare. Acest principiu
trebuie avut în vedere nu numai la reglementarea responsabilitãţii
juridice, ci şi în stabilirea procedurilor şi a cauzelor de înlãturare,
agravare şi atenuare a acesteia.
Principiul concordanţei între drepturi şi obligaţii,
între putere şi responsabilitate. Nu poţi face responsabilã o
persoanã decât numai pentru ceea ce aceasta putea şi era obligatã
sã facã, dar nu a fãcut. Dupã sociologi, conflictele între oameni sunt
manifestãri ale "neînţelegerilor" asupra naturii obiectului, scopului
sau mijloacelor de satisfacere a intereselor lor, divergenţe care, în
ultimã instanţã sunt de ordin motivaţional. Sensul autentic al actelor
umane nu poate fi dezvãluit fãrã cunoaşterea mobilului şi motivelor3)
generatoare, în raport de care se stabileşte şi
___________________________
1)
Conform legislaţiei în vigoare, în România persoana juridicã nu rãspunde penal. In
Dreptul penal francez însã, persoana juridicã poate rãspunde penal.
2)
In toate cele trei ipostaze ale rãspunderii omul este confruntat cu trei instanţe care-l
întreabã şi faţã de care este rãspunzãtor:-Dumnezeu ca donator al libertãţii şi ca sursã
a ei: Ce ai fãcut cu libertatea care ţi-am dat-o?
-societatea (alţii): De ce nu ţi-ai respectat obligaţiile legale, religioase,
morale, la care ai consimţit ca limite de exersare a libertãţii tale şi a noastrã?-în faţa
mea, ca primitor al libertãţii şi ca modelator al eului meu: Ce am fãcut cu libertatea pe
care am primit-o?A se vedea Gabriel Liiceanu, Despre limitã, Editura Humanitas,
Bucureşti-1997, pag. 136-137
3)
De exemplu,"Mobilul actului administrativ este ceea ce determinã organul
administraţiei publice sã uzeze de competenţa sa în emiterea actului", aratã dl. prof.
univ.dr.Al. Negoiţã. Acesta (mobilul) este scopul competenţei conferite funcţiei, fiind
indisolubil legat de interesele generale pe care le satisface. "Motivul actului
administrativ este ceea ce constituie justificarea conţinutului sãu" - susţine distinsul
autor - "este cauza acestui act, a dispoziţiei pe care o cuprinde actul respectiv". Deci,
238
motivul trebuie sã fie efectul mobilului şi cauzã a actului. Dacã mobilul sau motivul
sunt ilegale, atunci şi actul este ilegal. A se vedea prof. univ. dr. Al. Negoiţã, op. cit.
pag. 145
responsabilitatea.
In acest sens, pledeazã şi ideea dupã cum,
nevoile l-au format pe om ca fiinţã socialã şi îl fac sã existe
şi sã se dezvolte în continuare.1) Capacitatea mediului de a
genera noi şi noi nevoi, a fost relevatã de Hegel care afirma:
"Orientarea vieţii sociale, spre multiplicarea nedeterminatã şi
specializarea trebuinţelor, mijloacelor şi plãcerilor, ca şi
diferenţierea trebuinţei naturale de cea artificialã nu are hotar."
Dupã Maslaw, scara motivaţionalã cuprinde urmãtoarele
niveluri ale nevoilor: a)fiziologice b)de siguranţã; c)de dragoste şi
apartenenţã, d)de afirmare şi recunoaştere socialã, e)de
autodepãşire.
Raportul dinamic dintre nivelul ierarhic al motivelor
proprii pe care pãrţile aflate în interacţiune şi le satisfac şi
respectiv nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi, se
cheamã balanţa motivaţionalã, ce stã la baza
comportamentului. Cu alte cuvinte, necesitãţile sociale obiective,2)
atât ale persoanei cât şi ale societãţii, au un rol deosebit în
determinarea comportamentului persoanei (persoanei private
sau publice), inclusiv în privinţa incidentã asupra legilor3) care
guverneazã relaţiile dintre acestea.
Spre exemplu, fundamentul pagubei constã în gradul
de frustrare a satisfacerii necesitãţilor sociale ale persoanei private
sau de drept public, iar al despãgubirilor este determinat de gradul
de recunoaştere a nivelului de frustrare a necesitãţilor sociale
subiective ale victimei, în timp ce sancţiunea îşi are izvorul din
nevoia de constrângere şi educaţie, impusã de necesitãţile
sociale obiective ale societãţii.
Pe de altã parte, nu poate fi realizat un drept, dacã nu
este reglementatã o obligaţie corelativã acestuia pentru o altã
persoanã, situaţie în care nu am putea vorbi de responsabilitate. De
asemenea, nu poate fi înfãptuitã responsabilitatea unui funcţionar
sau a unei autoritãţi publice, dacã aceştia nu au puterea, respectiv
competenţa prevãzutã de lege sã previnã şi înlãture fapta
generatoare de rãspundere. Spre exemplu, apreciem cã este
incorect sã-l faci responsabil pe şeful nemijlocit (funcţionar public),
de greşelile subordonaţilor sãi, dacã acesta nu dispunea de
239
instrumente juridice legale (putere, sau cu alte cuvinte autoritatea
instituţionalã) pe care sã le fi folosit pentru prevenirea sãvârşirii
unor fapte ilegale de cãtre subordonaţi.
___________________________
1)"
In termeni generali, cursul vieţii începe cu o dependenţã totalã care devine în timpul
pubertãţii independenţã relativã, pentru a se transforma în timpul adolescenţei în
responsabilitate socialã. Astfel de transformãri ale personalitãţii trebuie sã implice
schimbãri majore ale motivaţiei." Gordon W. Allport, Structure et developement de la
personalite‚ Cãtãlin Mamali, Balanţa motivaţionalã şi coevoluţia, Editura St. Cres,
Bucureşti-1981, pag. 40
2)
"Societatea este fondatã pe pluralismul puterilor, comportând un risc inevitabil a
înfruntãrii şi dezordinii. Or, dezordinea, dã celor slabi dominarea zgomotoşilor şi
puternicilor. De aici vine nevoia de ordine şi securitate." V.Giscard d'Estaing,
Democratie Francaise, Editura Fayard-1974, pag. 136
3)
"Legea este mijlocul prin care se stabileşte aria nevoilor locale şi competenţa
organelor autoritãţilor publice (s.n.), care acţioneazã pentru realizarea acestor
necesitãţi". Prof.univ.dr.Al. Negoiţã, op. cit., pag. 51. Or, în raport de competenţa
autoritãţilor publice, se stabileşte şi responsabilitatea acestora.
In poliţie, în prezent sunt astfel de cazuri, când puterea
este concentratã exclusiv în mâna şefului de unitate, iar pentru
greşelile cadrelor sunt sancţionaţi de regulã şefii de birouri, servicii,
în condiţiile în care aceştia, nefiind investiţi cu suficiente drepturi de
sancţionare sau recompensare a subordonaţilor, nu pot efectiv sã
previnã evoluţia negativã a abaterilor deşi cunosc cel mai bine
cauzalitatea acestora. De aceea, este necesar sã existe
întotdeauna un echilibru între puterea materializatã în
autoritatea instituţionalã a funcţionarului public şi
responsabilitatea acestuia.
Principiul existenţei şi dezvoltãrii sociale1) impune
satisfacerea nevoilor sociale obiective care se realizeazã prin
definirea şi instituirea responsabilitãţii, precum şi prin transformarea
acesteia în rãspundere concretã, a cãrei realizare se face2) şi prin
forţa de constrângere a Statului dupã caz. Scopul Statului şi în
mod deosebit al administraţiei publice este satisfacerea
nevoilor sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor
publice şi al solidaritãţii sociale. De aceea, serviciile publice,
într-o bunã administraţie, trebuie sã funcţioneze astfel încât sã nu
aducã pagube vreunei persoane3); în cazul în care s-a adus o pagubã
unei persoane de cãtre serviciul public, statul trebuie s-o repare,
deoarece, conform
___________________________
240
1)
S-a susţinut de cãtre unii, cã fundamentul juridic al responsabilitãţii statului rezidã din
ideea de echitate ca expresie a principiului "neminem laedere". Promotorul acestei
teorii, H. Berthlemy, spune cã "în purã echitate, oricare ar fi cauza acestor daune,
repararea lor este necesarã, pentru cã nu ar fi just ca unul singur sã sufere de pe urma
mãsurilor luate în interesul tuturor" iar Cornien, comisar al guvernului francez, în
concluziile pe care le pune în faţa Consiliului de Stat francez, în afacerea Cornien,
spune cã: "Temeiul responsabilitãţii statului atât faţã de terţi, cât şi faţã de agenţii sãi,
nu stã într-un text pozitiv de drept civil, ci într-un principiu superior de dreptate, din
care decurg înseşi textele pozitive, pe care judecãtorii le vor aplica. Este vorba aşadar
de o legislaţiune de echitate, iar nu de drept scris." Paul Negulescu, Dreptul
Administrativ Român, vol. I, Bucureşti - 1925, pag. 316
2)
"Fundamentul dreptului public numai este dreptul subiectiv de comandã, cu regula de
organizare şi de gestiune a serviciilor publice. Pe scurt, dreptul public, este dreptul
obiectiv al serviciilor publice.
Ca şi dreptul privat, care înceteazã a mai fi fondat pe dreptul subiectiv al individului, pe
autonomia de voinţã a persoanei - şi care este acum bazat pe funcţia socialã care se
impune oricãrui individ - Dreptul public nu mai este fondat pe dreptul subiectiv la
statului, pe suveranitate, ci se bazeazã pe noţiunea de funcţie socialã a guvernanţilor,
având ca obiect organizarea şi funcţionarea serviciilor publice". Prof. univ. dr. Dan
Ciobanu, Drept Constituţional Român, Editura Hyperion XXI, Bucureşti-1993, pag. 32.
3)
"Compatibilitatea între sistemul administraţiei publice şi societate este asiguratã de
felul în care acest sistem reuşeşte sã-şi regleze structurile şi acţiunile în raport de
nevoile societãţii. Pentru a reuşi aceasta, este nevoie de o cunoaştere deplinã a
necesitãţilor pe care le are sistemul social global... Pe baza cunoaşterii nevoilor
societãţii, sistemul administraţiei publice îşi reglementeazã structurile şi modalitãţile
de acţiune responsabilitatea (s.n.) potrivit cu particularitãţile pe care le prezintã mediul
social în raport cu care acţioneazã administraţia." Prof.univ.dr. Al. Negoiţã, op. cit. pag.
22-23. "Responsabilitatea statului. Este suficient ca regulata funcţionare a
mecanismului de Stat sã cauzeze unui individ un prejudiciu, pentru ca Statul sã fie
obligat sã-l repare, indiferent dacã se poate sau nu imputa agenţilor culpa sau reaua
credinţã." Curtea de Apel III, Bucureşti, dec. 64 din 14 februarie 1935, în Repertoriu de
Jurisprudenţã Administrativã Bucureşti, 1935, pag. 525
principiului solidaritãţii sociale, Statul şi-a asumat aceastã
responsabilitate prin raţiunea sa de a fi.
Principiul reparãrii integrale a prejudiciului,
presupune atât repararea prejudiciului efectiv - damnum emergens -
cât şi beneficiul nerealizat - lucrum cessans. De asemenea,
repararea trebuie fãcutã atât pentru prejudiciile materiale cât şi cele
morale. Spre exemplu, în domeniu dreptului administrativ, potrivit
art. 48 pct. 1 din Constituţia României, persoana vãtãmatã într-
un drept al sãu de o autoritate publicã, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei
cereri, este îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei1).
Principiul reparãrii prompte a prejudiciului.
Realitatea învedereazã în adevãr faptul cã, în intervalul cuprins între
241
cauzarea unui prejudiciu şi începerea reparãrii acestuia, în
patrimoniului persoanei lezate se pot produce noi şi noi urmãri
dãunãtoare care, la rândul lor, pot fi cauza altor daune. In
accepţiunea sa propriu-zisã, înlãturarea în întregime a prejudiciului
trebuie sã urmãreascã restabilirea prin reparare, a situaţiei
anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe care, chiar atunci
când potenţial ar fi posibilã, trecerea timpului o poate îngreuna sau
zãdãrnici. Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul
administrativ, procedura transformãrii responsabilitãţii în
rãspundere este mai operativã, termenele sunt mai scurte,
procedurile mai simplificate în administrarea probaţiunii, iar
garanţiile mai ferme.
In ultima perioadã de timp, în dreptul pozitiv şi-au fãcut
apariţia norme care reglementeazã responsabilitatea
administrativã sub douã aspecte. In primul rând prevãd drepturile
cetãţenilor şi obligaţia generalã a Statului de a le garanta. In al
doilea rând, prin dispoziţii cu putere constituţionalã, instituie
responsabilitatea administrativã atât a Statului, a funcţionarului
public cât şi a persoanei particulare în calitate de guvernat 2), (art. 40
din Constitiţia din 1991).
Spre exemplu, în Constituţia României din anul 1991,
este prevãzutã funcţia de apãrare socialã a Statului şi de
garantare a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti. "România este
stat de drept democratic şi social (s.n.) în care demnitatea
omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a
personalitãţii umane, dreptatea (s.n.) şi pluralismul politic,
reprezintã valori supreme şi sunt
__________________________
1)
"Din prevederile art. 11 al Legii nr. 29/1990, potrivit cãrora, instanţa, soluţionând
acţiunea în concencions administrativ, poate dupã caz, sã anuleze în tot sau în parte
actul administrativ, sã oblige autoritatea administrativã sã emitã un act administrativ
sau sã elibereze un certificat, o adeverinţã sau orice alt înscris iar în cazul admiterii
acţiunii, va hotãrî şi asupra daunelor materiale şi morale cauzate, rezultã cã, prin
Legea nr. 29/1990 s-a instituit, în ţara noastrã, un contencios de plinã jurisdicţie." Dr.
V.I. Prisãcaru, Contenciosul administrativ român, Editura ALL, Bucureşti-1995, pag.
150.
2)
Constantin Dissescu, în Dreptul Constituţional-1915, pag. 249, a definit Statul ca "o
unitate alcãtuitã din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat, în forma
guvernaţilor."
garantate". Introducerea cuvântului "social"1) în acest articol, are
scopul de a evidenţia mai bine responsabilitatea Statului în
242
ideea de apãrare socialã, în spiritul dreptãţii, idee care se
regãseşte şi în Constituţia Franţei (art. 2), a Germaniei (art. 20), şi a
Spaniei (articolul 1).
"Din faptul cã organele Statului au devenit garanţia
afacerilor colectivitãţii decurge obligaţia lor de a acţiona în
exercitarea funcţiilor ce le-au fost acordate. De aceea, inacţiunea
autoritãţii publice a funcţionarului sãu devine un temei
juridic pentru rãspunderea Statului."2) Astfel, în art. 48 din
Constituţia României, este definitã o formã a
responsabilitãţii administrative prin instituirea obligaţiei
autoritãţii publice la recunoaşterea dreptului pretins, prin
anularea actului ori repararea pagubei în cazul ipotetic de
vãtãmare într-un drept printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionare în termen legal a unei cereri îndreptãţite.
Responsabilitatea juridicã penalã îşi are temeiul în mai
multe articole din Constituţie, începând cu articolul prin care
constituantul împuterniceşte legiuitorul organic sã instituie
"infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora"(art. 72 lit.f)
şi continuând cu toate articolele în care se vorbeşte de garantarea,
ocrotirea, asigurarea, apãrarea etc. a unui drept sau libertãţi, în
baza cãrora trebuiau incriminate faptele şi actele periculoase pentru
drepturile şi libertãţile prevãzute (art. 22-49, 50, 52 ş.a. din
Constituţie).
De asemenea, responsabilitatea politicã, penalã, civilã,
administrativã a Guvernului şi membrilor acestuia îşi are temeiul în
art. 108 din Constituţie.
Atât în Constituţia României din anul 1991, cât şi alte legi,
sunt folosite conceptele de responsabilitate şi rãspundere, în mod
diferit. Astfel, în art. 108 din Constituţie institulat: "Rãspunderea
membrilor guvernului", gãsim termenii de "responsabilitate
ministerialã", atunci când se dispune:"Cazurile de rãspundere şi
pedepsele aplicate membrilor guvernului sunt reglementate printr-o
lege privind responsabilitatea ministerialã". Aceasta înseamnã cã
în legea privind responsabilitatea ministerialã se va reglementa atãt
responsabilitatea ministerialã cât şi rãspunderea membrilor
guvernului, concepte care sunt total diferite. Deci, temeiul
responsabilitãţii ministeriale îl constituie pe lângã aceastã dispoziţie
constituţionalã,
243
___________________________
1)
In Rãspunderea civilã delictualã, Bucureşti-1994,pag. 22, dr. Neculaescu Sache, sub
un anumit aspect, vorbeşte de o accentuare a "socializãrii reparãrii pagubelor prin
tehnicii care prolifereazã pe mãsura progresului tehnologic, de la asigurãrile sociale
pânã la asigurãrile obligatorii de daune, la constituirea diferetelor forme de garanţie
etc., în definitiv, toate semne ale unui înalt grad de mutualitate, de creştere a
solidaritãţii sociale, atunci când, desigur, asemenea activitãţi nu-s animate de scopuri
eminamente speculative. Asemenea tehncii de socializare a reparaţiilor pagubelor, ...
denotã, pe lângã solidaritatea socialã şi preocuparea de a indemniza cât mai rapid şi
satisfãcãtor victima, precum şi o anumitã socializare a cauzalitãţii daunelor..."
78)
Prof. univ. dr. Dan Ciobanu, op. cit. pag. 32
legea specialã care o reglementeazã în baza principiilor generale
şi speciale ale acestui tip de responsabilitate juridicã. Tot din
formularea art. 108, observãm cã responsabilitatea are caracter
general, iar rãspunderea are un caracter concret. In art. 1 al Legii
administraţiei publice locale, (Legea nr. 69/1991), se foloseşte
termenul de resposabilitate a organelor administraţiei publice locale,
când le fundamenteazã pe propria responsabilitate, principiul
autonomiei administrative de organizare, funcţionare şi gestionare a
intereselor colectivitãţilor pe care le reprezintã.
Intr-o lege mai recentã, respectiv legea privind statutul
cadrelor militare (Legea nr. 80/1995), în art. 8 lit. "B", gãsim o
reglementare mai exactã şi o folosire corespunzãtoare a termenilor
de responsabilitate şi rãspundere. Astfel, cuvântul responsabil
este folosit atunci când legiuitorul declarã responsabile cadrele
militare de misiunile ce le sunt încredinţate, "Cadrele militare...fiind
responsabile, de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt
încredinţate". Iar termenul de rãspundere apare în construcţia
"neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage
rãspunderea penalã şi civilã a subordonaţilor." Este vorba de
ordinele de a executa "acte contrare legii, obiceiurilor rãzboiului şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte". Si aici,
rãspunderea apare ca ulterioarã responsabilitãţii şi se stabileşte de
autoritatea competentã, care în cazul de mai sus este împiedicatã
prin lege sã o înfãptuiascã.
Astfel putem socotim cã temeiul responsabilitãţii
juridice îl constituie legea şi principiile de drept ce stau la
baza acesteia, în timp ce fundamentul rãspunderii juridice
este altul. Dupã pãrerea noastrã, temeiul rãspunderii
juridice îl constituie trei elemente cumulative:
244
a)-sãvârşirea actului sau faptului generator de
resposabilitate care poate fi: infracţiune, delict, cvasidelict, abatere
disciplinarã, administrativã, contravenţie, act administrativ ilegal şi
chiar legal în anumite cazuri prevãzute de lege etc.;
b)-legea care reglementeazã responsabilitatea juridicã,
procedura înfãptuirii acesteia, organele abilitate şi actele sau faptele
generatoare;
c)-hotãrârea judecãtoreascã sau actul autoritãţii
publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit şi înfãptuit în
concret rãspunderea juridicã a persoanei fizice sau juridice (de
drept public sau privat).
Nereglementarea responsabilitãţii administrative
atrage, multiple consecinţe negative. Astfel, în lipsa
responsabilitãţii declarate şi delimitate de legiuitor, la cei chemaţi
sã administreze se naşte ideea cã actele funcţionarilor publici, oricât
de abuzive ar fi, sunt de neînlãturat, ba chiar deasupra legilor; de
asemenea, apare convingerea cã numai prin prevenirea dorinţelor
superiorilor lor, funcţionarii se pot menţine în posturile pe care le
ocupã şi nu prin respectarea legii.
De aceea desele cazuri de nereglementare a

responsabilitãţii funcţionarilor publici,1) care, din pãcate, prin
numãrul lor au devenit regulã, constituie una din condiţiile care
favorizeazã proliferarea corupţiei şi tolerarea incompetenţei.
5. Despre responsabilitatea juridicã în Constituţiile

unor ţãri 2)
Principiile dreptãţii şi solidaritãţii sociale sunt întruchipate
în funcţia de apãrare socialã a statului şi consacrate în mai multe
articole ale Constituţiei Germane. In articolul 20 se prevede
"Republica Federalã a Germaniei este un stat federal democratic şi
social (s.n.), iar în articolul 1 se aratã "Demnitatea omului este
intangibilã. Toate puterile publice sunt ţinute a o respecta şi
proteja în consecinţã, poporul german recunoaşte omului drepturile
inviolabile şi imprescriptibile ca fundamental al comunitãţii umane a
pãcii şi justiţiei în lume". Din aceste dispoziţii, observãm cã puterilor
245
publice le este încredinţatã responsabilitatea juridicã de a respecta
drepturile şi de a le proteja. Iar art. 34, care este intitulat
"Responsabilitatea administrativã, în caz de încãlcare a
obligaţiilor de serviciu" detaliazã responsabilitatea administrativã, în
formele cunoscute astfel: "Dacã vreunul din funcţionari, în
exercitarea sarcinii publice ce îi este încredinţatã, încalcã obligaţiile
ce îi sunt impuse de aceastã sarcinã, în ceea ce priveşte un terţ,
responsabilitatea incumbã în principiu statului sau
organismului în serviciul cãruia se gãseşte. Dacã fapta este
comisã cu intenţie, sau ca o greşealã gravã dreptul la recurs
este rezervat. Pentru acţiunea în daune interese şi recurs, nu
trebuie excluse cãile judiciare." In art. 19 pct. 4 se prevede: "Oricine
este lezat în drepturile sale, de o autoritate publicã, poate recurge la
cãile judiciare. Recursul la jurisdicţia ordinarã este deschis, dacã o
altã jurisdicţie nu este competentã". Articolul 65, denumit
"Repartizarea responsabilitãţilor", dispune: "Cancelarul federal
fixeazã liniile directoare ale politicii şi îşi asumã responsabilitatea
acestora (s.n.).In aceste limite (s.n.) fiecare ministru federal
dirijeazã departamentul sãu într-un mod autonom şi sub propria
responsabilitate (s.n.)".In art. 22 din Constituţia Belgiei, se
prevede: "Legea determinã care sunt agenţii responsabili (s.n.)
pentru violarea secretului corespondenţei încredinţate poştei", iar în
art. 24 se aratã: "Nu este necesarã nici o autorizaţie preabilã,
pentru a exercita urmãrirea contra funcţionarilor publici, pentru
faptele administraţiei lor, în afarã de cele statuate în ceea ce-i
priveşte pe miniştri".
__________________________
1)
De exemplu, sunt cazuri de norme care sunt declarate obligatorii pentru funcţionarul
public, dar fãrã sancţiune ca element al responsabilitãţii. Un exemplu edificator este
H.G. României nr. 671/1991, privind regulile de comportare ale funcţionarilor publici.
Din nefericire multe acte normative exceleazã în a sancţiona numai faptele
cetãţeanului nu şi ale funcţionarului public, care nu-şi îndeplineşte atribuţiile de
serviciu în domeniul respectiv reglementat şi cauzeazã un pericol social ce depãşeşte
limitele unei abateri disciplinare.
2)
Les Constitution de l'Europe de Douze, La documentation francais, Paris-1992
Astfel, în Belgia numai pentru cercetarea şi tragerea la
rãspundere a miniştrilor este necesar avizul sau autorizarea
prealabilã, iar ceilalţi funcţionari publici nu mai beneficiazã de un
astfel de tratament juridic.
Constituţia din Danemarca, în art. 13, proclamã: "Regele
este iresponsabil; persoana sa este inviolabilã şi sacrã; miniştrii sunt
246
responsabili de conduita lor în faţa guvernului. Resposabilitatea
este reglementatã prin lege", iar în art. 14 se aratã cã "fiecare
ministru care a contrasemnat, este responsabil de acea decizie".
Din primul articol al Constituţiei spaniole, se desprinde
principiul solidaritãţii sociale, al apãrãrii sociale, precum şi
faptul cã, toate puterile statului, inclusiv în domeniul responsblitãţii,
emanã de la popor "în raport de necesitãţile sociale obiecive".
"Spania se constituie într-un stat de drept social şi democratic, care
apãrã ca valori superioare de ordin juridic libertatea, jutiţia,
egalitatea şi pluralismul politic". Iar în art. 3 se dispune: "Constituţia
garanteazã principiile legalitãţii, ierarhiei şi publicitãţii normelor,
neretroactivitãţii dispoziţiilor, implicând sancţiuni care nu
favorizeazã, ori care restrâng drepturile individuale, securitatea
juridicã, responsabilitatea puterilor publice şi interdicţia
tuturor acţiunilor arbitrare din partea lor (s.n.)".
De asemenea, în art. 56, punctul 3 se prevede: "Persoana
regelui este inviolabilã şi nu este supusã responsabilitãţii", iar în
art. 106 pct. 2 se dispune: "particularii, numai în termenele stabilite
de lege vor avea dreptul de a fi indemnizaţi pentru toate pagubele
cauzate bunurilor şi drepturilor lor, în afara cazurilor de forţã majorã,
de fiecare datã când pagubele vor fi consecinţa funcţionãrii
serviciilor publice". Interesante sunt şi dispoziţiile art. 117:
"Justiţia emanã de la popor şi este administratã în numele regelui
prin judecãtori şi magistraţi care constituie puterea judiciarã şi
sunt independenţi, inamovibili, responsabili şi supuşi exclusiv
legii", precum şi ale art. 121 care dispune: "Pagubele cauzate prin
erori judiciare, precum şi cele care rezultã din funcţionarea
anormalã a administrãrii justiţiei, dau dreptul la o indemnizaţie
în sarcina Statului conform legii".
In Constituţia francezã, chiar prin art. 2 Franţa este
declaratã o Republicã indivizibilã, laicã, democraticã şi socialã,, iar
în art. 21 se aratã: "Primul ministru dirijeazã acţiunile guvernului. El
este responsabil (s.n.) pentru apãrarea naţionalã." Incã din
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetãţeanului din 1789, rezultã cã
drepturile acestora se nasc odatã cu indivizii şi numai odatã cu ei.
"Oamenii se nasc şi mor liberi şi egali în drepturi", "Garanţia
drepturilor omului şi cetãţeanului necesitã o forţã publicã". Iar în art.
15 se prevede:"dreptul societãţii de a cere socotealã tuturor
agenţilor publici de administraţia lor".
247
Potrivit art. 17 din Constituţia Japoniei, orice persoanã
care a suferit o vãtãmare, prin actul ilegal al unui funcţionar
public, are dreptul sã reclame reparaţia acesteia de la Stat sau de
la autoritãţile publice, dupã cum se stabileşte prin lege. Iar în art. 16
din aceiaşi Constituţie, se aratã cã fiecare om are dreptul la
petiţionare în mod paşnic cu privire la repararea daunelor, la
destituirea funcţionarilor publici etc.
Rezultã cu prisosinţã cã fundamentul responsabilitãţii
administrative, penale, constituţionale, civile şi în general al
responsabilitãţii juridice a autoritãţiilor publice şi funcţionarilor
acestora, îl constituie legea supremã - Constituţia şi legile
care îşi au izvorul în aceasta şi care consacrã principiile
umanismului, solidaritãţii şi apãrãrii sociale, ale echitãţii şi
dreptãţii, egalitãţii în drepturi, libertãţii de voinţã,
concordanţei între drepturi şi obligaţii, precum şi între
putere şi responsabilitate şi altele.
De asemenea, reţinem cã responsabilitatea juridicã nu
poate produce efecte juridice fãrã reglementarea rãspunderii
juridice şi înfãptuirea acesteia în temeiul unui act sau fapt juridic
concret.
6. Despre formele responsabilitãţii juridice

"Rãspunderea juridicã, tinde sã ocupe centrul dreptului
civil şi al dreptului în totalitatea sa în materia dreptului public şi a
dreptului privat, în toate direcţiile, se ajunge la aceastã problemã a
rãspunderii; în domeniul persoanelor sau al familiei, ca şi în acela al
bunurilor, ea este a tuturor momentelor şi a tututor situaţiilor;
rãspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor
noastre." 1)
Dupã cum se ştie, forma şi structura rãspunderii juridice
este determinatã de natura raportului juridic şi deci a normei juridice
care reglementeazã actul sau faptul juridic. Or, dupã cum am vãzut,
prin norma de drept este reglementatã responsabilitatea juridicã.
Astfel, în funcţie de tipul de principii şi norme juridice ce o
reglementeazã, responsabilitatea este cunoscutã sub douã forme
distincte:
a)-responsabilitatea de drept public;
248
b)-responsabilitatea de drept privat.
De menţionat, cã în domeniul dreptului privat ori public,

responsabilitatea juridicã pãstrându-şi caracterul uneia dintre
aceste ramuri fundamentale ale dreptului, îmbracã forme diferite.
Astfel, o altã împãrţire a responsabilitãţii juridice se poate face în
funcţie de modul concret de reglementare a acesteia, care este
specific fiecãrei ramuri de drept dupã cum urmeazã:
responsabilitate
___________________________
1)
Louis Joserand. Prefaţã la lucrarea lui Andre Brune Raports et domaines des
responsabilites contractuelle et delictuelle, pag. 5,(citat dupã Ion M. Anghel, Francise
Deak, Marin F. Popa Rãspunderea civilã, Editura Stiinţificã, Bucureşti - 1973, pag. 12,
nota 1).
constituţionalã1), responsabilitatea civilã, responsabilitate
penalã, responsabilitate
administrativã, responsabilitate specificã dreptului muncii etc.
Dupã subiectul responsabilitãţii, aceasta poate fi
colectivã sau individualã. Responsabilitatea individualã poate
îmbrãca forma responsabilitãţii cetãţeanului2), responsabilitãţii
funcţionarului, responsabilitãţii funcţionarului public3),
responsabilitatea unor categorii speciale de funcţionari (medic,
notar, poliţist etc.).
Din punct de vedere al vinovãţiei subiectului,
responsabilitatea se mai poate împãrţi în:
a)-responsabilitatea obiectivã (adicã instituitã prin
voinţa legiuitorului pentru anumite situaţii când trebuie protejat
subiectul pasiv chiar în lipsa vinovãţiei subiectului activ); de
exemplu, responsabilitatea obiectivã a puterii publice, pentru fapta
serviciului public sau a funcţionarului public4), sãvârşitã fãrã
vinovãţie; socotim cã, în actuala reglementare, nimic nu se opune a
se admite responsabilitatea statului şi a autoritãţilor publice,
pentru pagubele cauzate prin acte administrative legale.
Credem ca aceasta rezultã din principiul solidaritãţii sociale preluat
în art. 1 pct. 3 din Constituţie cât şi din art. 48 din Constituţie.
Analizând art. 48 din Constituţia din anul 1991, constatãm cã
acesta nu mai condiţioneazã rãspunderea autoritãţii publice
pentru pagubele cauzate, de caracterul ilegal al actului
249
administrativ. Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din anul
1991, în constituţiile anterioare, responsabilitatea autoritãţii publice
era condiţionatã de caracterul ilegal al actului. Astfel, din art.
99 al Constituţiei din 1923, condiţia ilegalitãţii actului rezultã din
expresia "care violeazã un text expres al Constituţiei ori legilor în
vigoare". Iar în articolul 35 al Constituţiei din 1965, se foloseşte
sintagma "act ilegal", precum şi "anularea actului". De aceea,
credem cã art. 48 din Constituţia de la 1991, permite
repararea pagubei cauzate prin actul legal, fãrã sã fie
necesarã anularea acestuia, soluţie care ni se pare necesarã într-
un stat de drept. Atunci când legiuitorul constituţional a vroit sã fie
atacat un act pe motiv de ilegalitate,
____________________________
1)
Prof. univ. dr. I. Deleanu, Justiţia Constituţionalã, Editura Lumina Lex, Bucureşti -
1995, pag. 9 şi urmãtoarele. Dupã alţi autori, "suspendarea şefului de stat sau
revocarea unui membru al Guvernului ori revocarea Guvernului, în ansamblu, urmare a
votãrii unei moţiuni de cenzurã, sunt sancţiuni cu dublã naturã juridicã, aşa încât
rãspunderea pe care ele o concretizeazã ne apare ca fiind o instituţie constituţional-
administrativã" prof. univ. dr. A. Iorgovan, Tratat de Drept administrativ, vol. II, pag.
676. Dupã dr. V.Prisãcaru, "Guvernul ca organ colegial, nu poate rãspunde decãt
politic, iar sancţiunea acestei rãspunderi este retragerea încrederii în Guvern, ceea ce
atrage demiterea acestuia.": V.Prisãcaru, Tratat de drept administrativ român, Partea
generalã, Ediţia a II-a, Editura ALL, Bucureşti - 1996,pag. 102.
2)
Se mai poate vorbi de responsabilitatea cetãţeanului strãin, a apatridului, a
azilantului etc.
3)
Atât în dreptul penal, cât şi în dreptul administrativ se face distincţie între
responsabilitatea funcţionarului şi responsabilitatea funcţionarului public şi chiar
responsabilitatea altor categorii de funcţionari (miniştri, primari etc.)
4)
A se vedea Jean-Francois Davignon, La responsabilite objective de la puissance
publique, L'universite des sciences sociales de Grenoble - 1976.
a prevãzut aceasta în mod expres aşa cum este în art. 122 pct. 4 din
Constituţie(din 1991). De exemplu, agentul economic, obligat prin
decizia Primãriei sã nu vândã bãuturi alcoolice pe timpul unui
miting, în baza Legii nr. 60/1991, poate cere despãgubiri pentru
daunele cauzate prin decizia Primãriei care este un act legal.
b)-responsabilitatea subiectivã (adicã se bazeazã pe
vinovãţia subiectului sub aspectul intenţiei sau culpei cu formele ei
neglijenţã, ori uşurinţã).
In dreptul civil se mai face distincţie în sensul unei
reglementãri diferite a rãspunderii civile1) între rãspunderea
contractualã şi rãspunderea extracontractualã, precum şi:
a)-responsabilitatea pentru fapta proprie;
b)-responsabilitatea pentru fapta altuia;
250
c)-responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.
Dupã conţinutul rãspunderii ce o genereazã,
responsabilitatea poate fi: materialã, disciplinarã,
contravenţionalã şi penalã, iar dupã pagubele cauzate,
responsabilitatea mai poate fi: responsabilitate pentru daune
morale şi responsabilitatea pentru daune materiale.
Pe de altã parte, responsabilitatea materialã poate fi de
mai multe feluri: responsabilitatea materialã de naturã civilã2),
responsabilitatea materialã de naturã administrativã3) şi
respectarea materialã specificã dreptului muncii4).
____________________________
1)
"Ca instituţie juridicã, responsabilitatea civilã constã în ansamblul reglementãrilor
legale - a principiilor şi regulilor care se degajã din acestea - privitoare la transpunerea
efectivã în viaţã, în raporturile sociale, a obligaţiei generale pe care o are orice
persoanã de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia." Ion Albu V. Ursa,
Rãspunderea civilã pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca - 1979, pag. 24.
2)
Prin responsabilitate materialã de naturã civilã, înţelegem responsabilitatea materialã
reglementatã de normele de drept civil.
3)
Prin responsabilitate materialã de naturã administrativã, înţelegem responsabilitatea
materialã izvorâtã şi reglementatã de normele dreptului administrativ. Rãspunderea
materialã administrativã apare în cadrul raportului juridic de drept administrativ. Spre
exemplu, rãspunderea materialã a militarilor, reglementatã de Decretul nr. 207/1976.
4)
Potrivit dreptului muncii, rãspunderea materialã este definitã ca ansamblu
reglementãrilor legale - de fond şi procedurale - referitoare la obligaţia persoanelor
încadrate, de a repara prejudiciului produs unitãţii, în timpul executãrii contractului de
muncã printr-o faptã ilicitã, sãvârşitã cu vinovãţie, în legãturã cu munca sa.
Rãspunderea materialã în dreptul muncii se deosebeşte de rãspunderea civilã prin
urmãtoarele trãsãturi:
a)-derivã din contractul de muncã şi anume din partea sa legalã prestabilitã, ceea ce
înseamnã pe de o parte cã este condiţionatã, în mod necesar, de existenţa
contractului, iar pe de altã parte cã reglementarea ei are la bazã norme imperative;
b)-este o rãspundere individualã, personalã, pentru fapta proprie; dacã mai multe
persoane concurã prin fapta lor, la producerea prejudiciului, obligaţiile lor de reparare a
pagubei sunt conjuncte; solidaritatea rãspunderii constituie o excepţie, reglementatã
ca atare, în mod expres de lege;
c)-este sub un întreit aspect, o rãspundere limitatã: persoana încadratã rãspunde de
regulã numai pentru daunele efective, nu şi pentru foloasele nerealizate; de asemenea,
ea rãspunde numai pentru prejudiciile actuale, nu şi pentru cele viitoare; executara
silitã se efectueazã de regulã numai în limita unei cote din retribuţie, asupra veniturilor
din muncã;
d)-la baza rãspunderii materiale stã vinovãţia, care trebuie sã fie doveditã de unitate;
prezumţia de vinovãţie este reglementatã de lege ca o excepţie;
e)-de regulã, repararea pagubei se face prin echivalent bãnesc;
La fel şi responsabiltatea disciplinarã este de mai multe
feluri: responsabilitate disciplinarã de naturã administrativã
şi responsabilitate disciplinarã specificã dreptului muncii.
251
Dupã calificarea funcţionarului şi specificul reglementãrii,
responsabilitatea mai poate fi: responsabilitatea militarilor,
responsabilitatea poliţiştilor, responsabilitatea magistaţilor,
responsabilitatea medicilor, responsabilitatea notarilor etc.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere şi al
conţinutului, responsabilitatea juridicã mai poate fi: responsabilitate
generalã a funcţionarului public
şi responsabilitate specialã a unor categorii de funcţionari publici.
Responsabilitatea generalã a funcţionarului public este
1)
reglementatã în statutul funcţionarilor publici , care prevede reguli
generale pentru toţi funcţionarii publici.2) Prin legi speciale sunt
reglementate norme derogatorii pentru anumite categorii de
funcţionari, în raport de specificul funcţiei publice (prefect, primar,
ministru etc.)
Responsabilitatea juridicã diferã şi în funcţie de natura
raportului juridic în care poate sã aparã, precum şi de calitatea
subiecţilor raportului juridic. Astfel, într-un fel este reglementatã
responsabilitatea materialã a funcţionarului public faţã de un
terţ care poate sã fie de naturã civilã, atunci când nu are
legãturã cu serviciul funcţionarului, sau de naturã
administrativã, atunci când funcţionarul public era în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legãturã cu
serviciul.
Tot la fel diferã responsabilitatea disciplinarã a
funcţionarului privat, de responsabilitatea disciplinarã a
funcţionarului public. Este interesant de vãzut cum este
reglementatã responsabilitatea funcţionarului de stat, care diferã
dupã cum acesta este funcţionar public sau simplu funcţionar, în
mod deosebit a acelui funcţionar care îşi desfãşoarã activitatea în
domeniul privat al statului.
Spre exemplu, în dreptul penal3) "funcţionarul public"
este definit ca fiind orice persoanã care exercitã permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investit o însãrcinare
de orice naturã, retribuitã sau nu, în serviciul unei unitãţi dintre cele
la care se referã art. 145 din Codul penal." In art. 145 din Codul
penal, se aratã cã prin termenul "public" se înţelege tot ce priveşte
autoritãţile publice, ___________
f)-recuperarea prejudiciului se efectueazã dupã o procedurã specialã;
In baza principiului consacrat în art. 187 din Codul muncii, în cazurile în care dispoziţiile
legislaţiei muncii cu privire la rãspunderea materialã sunt neîndestulãtoare, ele se
252
întregesc cu normele dreptului civil, dacã acestea sunt compatibile cu specificul
raportului juridic de muncã. Prof. univ. dr. Sanda Ghimpu şi colectiv, Dreptul la muncã.
Codul muncii comentat şi adnotat. Editura Politicã, Bucureşti - 1998,pag. 358
1)
Proiectul Statutului funcţionarului public aprobat pentru înaintarea Parlamentului prin
Hotãrârea Guvernului României nr. ESTE 71 din 28.04.1992, a fost recent retras (1997),
pentru o nouã redactare şi resesizarea parlamentului. A fost aprobat un alt proiect prin
Legea nr. 188/1999.
2)
Statutul funcţionarului public constituie dreptul comun în materia reglementãrilor
privind categorii speciale de funcţionari publici.
3)
A se vedea V.Dabu. Poliţişti, procurori şi judecãtori între lege şi fãrã de lege. Ed.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997
instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate
publicã, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel,
care potrivit legii sunt de interes public. Prin "funcţionar" în sensul
dispoziţiilor penale, se înţelege orice persoanã care exercitã
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost
investitã, precum şi orice salariat care exercitã o însãrcinare în
serviciul unei alte persoane juridice, decât cele prevãzute de
art. 145 din Codul penal. De menţionat cã noţiunea de funcţionar
public din dreptul penal, este mai largã decât aceeaşi noţiune din
dreptul administrativ.
Actualul Cod penal reglementeazã diferit responsabilitatea
pentru sãvârşirea unei infracţiuni dupã cum fãptuitorul este
funcţionar sau funcţionar public, prevãzând pedepse mai mult sau
mai puţin grave. Spre exemplu: când infracţiunile prevãzute de art.
246-250 din Codul penal sunt sãvârşite de un funcţionar public,
legea prevede pedepse destul de grave, dar când aceste
infracţiuni sunt sãvârşite de un funcţionar, fie cã este de stat sau
nu, potrivit art. 258 din Codul penal, maximumul
pedepselor se reduce cu o treime. La alte infracţiuni, cum ar fi
delapidarea, luarea de mitã, darea de mitã, primirea de foloase
necuvenite, traficul de influenţã şi altele, tratamentul penal este
acelaşi atât pentru funcţionarul public, cât şi funcţionarul privat.
In domeniul contravenţional, responsabilitatea poate fi:
responsabilitate contravenţionalã a persoanei fizice,
responsabilitate contravenţionalã a persoanei juridice, şi
responsabilitate contravenţionalã a funcţionarului. De
exemplu, responsabilitatea contravenţionalã a funcţionarului este
instituitã pentru unele încãlcãri ale normelor juridice ce
reglementeazã chiar competenţa, respectiv atribuţiile acestuia. Un
astfel de caz este cel al H.G. 127/1994, care stabileşte şi
253
sancţioneazã drept contravenţii, mai multe încãlcãri ale atribuţiilor
funcţionarilor publici (art. 1, pct. 1, lit. "c", pct. 2 lit. "a"1), pct. 3, lit.
"h", "i" sau art. 1 lit. "b", pct. 11 din H.G. nr. 794/1993) privind
sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar veterinare. De
asemenea, sunt unele situaţii când contravenţia poate sã fie
sãvârşitã atât de orice cetãţean, cât şi de funcţionarul public, or în
cazul ultimului, pentru anumite categorii de contravenţii,
sancţionarea ar trebui sã aibã limite mai mari, datoritã calitãţii şi
responsabilitãţii acestuia.
___________________________
1) Constituie contravenţie şi se sancţioneazã cu amendã de la 100.000 la 250.000 lei
pentru persoane fizice şi de la 250.000 lei la 500.000 lei pentru persoanele juridice,
nerealizarea de cãtre agenţii economici şi serviciile publice de specialitate a
atribuţiilor specifice privind asigurarea protecţiei mediului în sectoarele de care
rãspund (art. 1, pct. 2, lit. "a" din H.G. 127/1994). Potrivit art. 16 alin. 5 din Legea
nr. 32/1968, "Contavenţiile sãvârşite de angajaţii organizaţiilor de stat la locul de
muncã se constatã atât de persoanele prevãzute în actele normative care stabilesc
şi sancţioneazã contravenţiile, cât şi de şefii de servicii sau secţii ori asimilaţii
acestora, anume împuterniciţi de conducãtorul organizaţiei, dacã ele au fost
sãvârşite de personalul din subordine. Aceleaşi persoane constatã şi contravenţiile
sãvârşite în incinta organizaţiilor de stat de cãtre cei care nu sunt angajaţi ai
acestora.
Când responsabilitatea disciplinarã este reglementatã de
normele de drept al muncii, iar raportul de muncã are la baza legea
şi contactul de muncã avem de-a face cu responsabilitatea
disciplinarã specificã dreptului muncii, responsabilitate ce
nu se confundã cu responsabilitatea disciplinarã din dreptul
administrativ. Alta este situaţia în cazul responsabilitãţii
disciplinare a funcţionarului public faţã de autoritatea publicã din
care acesta face parte (pe baza raportului de subordonare
ierarhicã), deoarece, reglementarea acesteia, se regãseşte în
statutul funcţionarului public şi în celelalte norme de drept
administrativ.
In cadrul responsabilitãţii disciplinare a funcţionarului
public, apar mai multe forme ale acesteia, diferit reglementate de
lege. Astfel, sunt categorii de funcţionari publici, a cãror
responsabilitate juridicã este reglementatã de unele principii
generale din statutul funcţionarului public, din Constituţie şi alte
legi, cât şi de acte normative elaborate special pentu fiecare din
acestea (categorii diferite de funcţionari publici), (statutul cadrelor
militare, statutul magistraţilor, statutul aleşilor locali, statutul
254
poliţiştilor, statutul medicilor etc.), ceea ce presupune şi forme
diferite ale responsabilitãţii funcţionarului public.
De asemenea, responsabilitatea materialã a unei
persoane fizice, poate apãrea în urmãtoarele situaţii:
-responsabilitatea materialã a persoanei fizice, care
apare în cadrul unui raport juridic de drept civil;
-responsabilitatea materialã - civilã ce vizeazã
responsabilitatea funcţionarului public ca persoanã fizicã de
drept civil, evident într-un raport juridic de drept civil, adicã atunci
când acţioneazã fãrã nici o legãturã cu raportul juridic în care se aflã
cu autoritatea publicã din care face parte;
-responsabilitatea materialã de naturã administrativã ce
vizeazã responsabilitatea funcţionarului public pentru
pagubele cauzate de el în aceastã calitate, autoritãţii publice
din care el face parte;
-responsabilitatea materialã de naturã administrativã ce
vizeazã responsabilitatea funcţionarului public pentru
pagubele cauzate de el în aceastã calitate unei persoane
private în cadrul raportului juridic de drept administrativ
(acesta poate interveni numai pentru funcţionarul public, sau în
solidar cu autoritatea publicã din care face parte potrivit Legii nr.
29/1990 şi a art. 48 din Constituţie);
-responsabilitatea civilã a funcţionarului public care
este reglementatã de dispoziţiile Codului civil (adicã, atunci când
sãvârşeşte acte sau fapte civile în domeniul privat al statului).
De asemenea, responsabilitatea administrativã are
urmãtoarele forme:
-responsabiltatea autoritãţii publice, care la rândul ei
poate fi materialã or contravenţionalã;
-responsabiltatea funcţionarului public care poate fi:
materialã, disciplinarã ori contravenţionalã;
-responsabilitatea administrativã a persoanei fizice
şi juridice sub formã materialã sau contravenţionalã, respectiv
în cadrul raportului juridic de subordonare.
Din cele prezentate, rezultã cã responsabilitatea juridicã
este o instituţie deosebitã a dreptului constituţional, strâns legatã de
drepturile şi libertãţile omului precum şi de organizarea şi
funcţionarea Statului şi dreptului.
255
Formele responsabilitãţii şi rãspunderii juridice
sunt determinate de specificul reglementãrilor ce se impun
pentru garantarea, apãrarea, asigurarea diversitãţii
drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale, cât şi
ale celorlalte, indispensabile unei vieţi sociale economice şi
politice, democratice.
Putem spune cã instituţiile responsabilitãţii şi rãspunderii
juridice constituie cheile de boltã ale garanţiilor constituţionale.
TEME PENTRU REFERATE:
-Deosebirea dintre responsabilitatea şi rãspunderea

juridicã. Importanţa
acesteia.
-Principiile responsabilitãţii juridice.
-Fundamentul responsabilitãţii şi fundamentul rãspunderii.
-Responsabilitatea obiectivã şi responsabilitatea
subiectivã.
-Responsabillitatea juridicã-instituţie a Dreptului
Constituţional
BIBLIOGRAFIE
1.Dr.Ion Popescu- -Teoria funcţiei publice, Editura Evrika,

Slãniceanu
Brãila, 1999, p. 388-501
2. Mihai Florea -Responsabilitatea acţiunii sociale, Editura
Stiinţificã şi
Enciclopedicã. Bucureşti, 1976
3.Henry Lalou -La responsabilit‚ civile, Dalloz, Paris ,1928
4.Andre Decenciere- -La responsabilit‚ des Etats a raison
Ferrandiere des
dommages subis pas des etrangers, Paris,
Rousseau, 1925
256
5. Narcis Giurgiu -Rãspunderea şi sancţiunea de drept
penal, Editura
Nemira, Focşani-1995
6.Valericã Dabu -Responsabilitatea juridicã a funcţionarului
public. Tezã de
doctorat, Bucureşti, 1998
7. Mircea Preda -Tratat elementar de drept administrativ
român, Editura
Lumina Lex, Bucureşti-1996.
8. Valericã Dabu -Poliţişti, procurori şi judecãtori.Intre lege
şi fãrãdelege.
Editura Regia Autonomã "Monitorul
Oficial" Bucureşti,
1997
9.Valericã Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului
public,. Ed. Global
Lex, Bucureşti, 2000
257
CAPITOLUL VIII
DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI
DREPTURILE SI LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE

OMULUI SI CETATEANULUI. NOTIUNEA SI NATURA
JURIDICA A DREPTURILOR SI LIBERTATILOR
FUNDAMENTALE. GARANTIILE DREPTURILOR
SI LIBERTATILOR FUNDAMENTALE
A. Noţiunea de drepturi fundamentale
Aşa cum am arãtat în capitolul I, Dreptul constituie

posiblitatea recunoscutã de societate, sau comportamentul
impus de aceasta în a satisface necesitãţile sociale ale
subiectului activ şi pasiv, în spiritul echitãţii, de a face,a nu
face, de a da sau a nu da, ori de a primii ceva, asigurat prin
forţa de constrângere a statului.
Dreptul presupune totdeauna o obligaţie corelativã
acestuia, în sarcina unei persoane, grup, societate. Obligaţia este
legãtura recunoscutã sau impusã de societate prin
intermediul statului, unui subiect, faţã de alt subiect, prin
care acesta este ţinut ca în spiritul binelui şi echitãţii, sã
facã, sã nu facã, sã dea sau sã nu dea ceva, potrivit
drepturilor acestuia sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept societatea recunoaşte, ocroteşte şi
garanteazã interesele legitime ale individului, colectivitãţii şi
societãţii asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfãptuirii
acestora.
"Dreptul cuprinde norme de conduitã care se nasc sub
influenţa factorului social şi factorului individual cu scopul de a
realiza fericirea indivizilor care nu poate fi asiguratã decât
respectându-se interesele naţionale" aratã Al. Otetelişanu1).
Dar, prin drept se satisfac necesitãţi ale subiectului
respectiv, care pot fi mai mult sau mai puţin importante pentru om
ca fiinţã umanã sau ca entitate socialã. Astfel drepturile individului,
colectivului şi ale societãţii, pot fi mai mult sau mai puţin
importante în raport de necesitãţile pe care le satisfac. Una este
258
dreptul sau libertatea şi alta este dreptul de creanţã la o sumã
modicã. Montesquieu definea libertatea ca reprezentând "dreptul de
a face ceea ce îngãduie legile; şi dacã un cetãţean ar putea sã facã
ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru ca şi ceilalţi
ar putea sã facã la fel"2); or subiectul dreptului de creanţã poate sã
renunţe la exercitarea acestuia, fãrã ___________________________
1)
Al. Otetelişanu. Câteva principii de bazã ale ştiinţei dreptului. Revista Dreptul. numãr
festiv, 1942, Bucureşti, pag. 82
2)
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Vol. I, Editura Stiinţificã-Bucureşti, 1957, pag. 82-
83; Immanuel Kant, definea ideea de drept prin ideea de libertate a individului,
limitatã însã de respectul libertãţii celorlalţi.
implicaţii deosebite ca în cazul dreptului la libertate. Dupã Spinoza,

libertatea politicã nu poate fi suprimatã deoarece nimeni nu este
obligat conform normelor dreptului natural sã se supunã bunului
plac al altuia. Aşa cum am arãtat prin drept se satisfac anumite
necesitãţi apãrându-se anumite valori cum sunt: viaţa, integritatea
fizicã şi psihicã, libertatea, proprietatea, domiciliul, numele,
onoarea, familia etc. Or aceste valori apãrate prin drept pot fi
fundamentale, esenţiale, sau obişnuite. Ca urmare şi
drepturile care le apãrã pot fi fundamentale sau obişnuite. Dar
sintagma de drept fundamental nu se confundã cu fundamentul
dreptului. Astfel, fundamentul oricãrui drept trebuie sã fie utilul, ori
echitatea, sau morala. Aceste trei mobile creeazã dreptul, îl
deformeazã, îl transformã, îl perfecţioneazã şi-l stãpâneşte în aşa
fel, încât în afarã de ele dreptul nu poate exista".1) Orice drept
fundamental sau obişnuit are un fundament, în conceptele de util,
echitate sau moralã; deci toate drepturile au un fundament, dar
nu toate drepturile sunt fundamentale. R.Jhering, în multe
lucrãri ale sale ne spune cã dreptul este un interes garantat de lege.
Dar nu toate interesele sunt fundamentale şi esenţiale, existând şi
interese obişnuite, iar o astfel de împãrţire nu este imuabilã.
De aceea, interesele şi respectiv drepturile care le apãrã,
au fost considerate ca fundamentale sau obişnuite de la o etapã
istoricã la alta. Spre exemplu, în perioada
sclavagistã proprietarul de sclavi avea un drept asupra vieţii
sclavului, drept care afecta dreptul la viaţã al sclavului nefiind
considerat fundamental situaţie ce nu o mai gãsim în alte perioade,
istorice.
Drepturile fundamentale sunt considerate cã sunt
acele drepturi care îndeplinesc urmãtoarele condiţii: a) sunt
259
drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetãţeni;
c)datoritã importanţei lor sunt înscrise,în acte deosebite cum ar fi
declaraţii de drepturi2) şi legi fundamentale (constituţii).
a)Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele
fiind în ultimã instanţã facultãţi ale subiectului raportului juridic de
a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte, o atitudine corespunzãtoare şi de a beneficia de protecţia
şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime, P. Roubier
defineşte dreptul subiectiv, ca fiind situaţia regulat stabilitã, fie
printr-un act de voinţã, fie prin lege, din care decurg în principal
prerogativele care sunt în avantajul beneficiarului acestei situaţii şi
la care el poate, în principiu, renunţa."3) El situeazã la baza acestuia
teoria dreptului natural. Prof. I. Deleanu defineşte "dreptul subiectiv
ca fiind acea prerogativã conferitã de lege în temeiul cãreia titularul
dreptului poate - şi uneori chiar ___________________________
1)
Al. Otetelişanu, "Câteva principii de bazã ale ştiinţei Dreptului" în revista Dreptul
(numãr festiv) vol. I, Bucureşti, pag. 79
2)
In "Declaraţia drepturilor omului şi cetãţeanului" (1789), "Declaraţia de independenţã
a S.U.A. "(1776) Declaraţia universalã a drepturilor omului din 1948 şi altele, în care se
vorbeşte de dreptul la viaţã, la libertate etc...
3)
P.Roubier. Droit subjectif et situations juridiques. Dalloz, Paris, 1963, p. 80-81
trebuie - sã desfãşoare o anumitã conduitã şi sã cearã altora
desfãşurarea unei conduite adecvate dreptului sãu, sub sancţiunea
prevãzutã de lege, în scopul valorificãrii unui interes personal,
direct, nãscut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu
interesul general şi cu normele de convieţuire socialã1).
De observat cã nu toate drepturile subiective sunt
fundamentale.
b)Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale
pentru cetãţeni. J.J.Rousseau le denumeşte drepturi esenţiale ale
naturii de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. Drepturile
fundamentale sunt drepturile cele mai importante atât pentru
cetãţeni cât şi pentru stat în ansamblul, drepturi care reprezintã
baza pentru toate celelalte drepturi.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele
drepturi consacrate de Constituţie şi care sunt determinante
pentru statutul juridic al cetãţeanului. Astfel sunt considerate
drepturi fundamentale acele drepturi care sunt esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi personalitatea cetãţenilor.
c)Datoritã importanţei lor, drepturile fundamentale sunt
înscrise în acte deosebite, cum ar fi: declaraţiile de drepturi şi
260
legile fundamentale. Inscrierea în Constituţie a drepturilor
fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a
fi drepturi esenţiale pentru cetãţeni. Odatã selectate pe criteriul
valoric, ca fiind esenţiale într-o anumitã etapã istoricã, li se conferã
o formã şi ocrotire juridicã superioarã, de nivel constituţional.
Importanţa drepturilor fundamentale, impune
inserarea acestora în Constituţie fapt care înseamnã cã aceste
drepturi nu pot fi limitate sau anulate printr-o lege
inferioarã Constituţiei fie ea şi organicã. Or instituţionalizarea
drepturilor fundamentale prin Constituţie presupune:
-importanţa deosebitã acordatã drepturilor respective,
fiind reglementate astfel de Adunarea Constituantã;
-orice reglementãri prin alte legi referitoare la aceste
drepturi, nu le pot limita, suspenda sau anula, ci numai sã le
dezvolte şi apere conform celor prevãzute în Constituţie;
-modificarea sau suprimarea dispoziţiilor referitoare la
drepturile fundamentale, se pot face numai respectând procedura
de revizuire a Constituţiei;
-dacã legea obişnuitã este aceea care a fixat un principiu
sau chiar statutul unui drept fundamental, rãmâne, desigur, la
dispoziţia legiuitorului ordinar sã suprime ori sã modifice numai acel
principiu sau acest statut;
-neconsacrarea unui drept prin legea constituţionalã sau
prin legea organicã ori ordinarã, nu poate atrage imposibilitatea
existenţei acelui drept, potrivit principiului cã "tot ceea ce legea nu
interzice, nu poate fi împiedicat".
Prof. I. Muraru defineşte drepturile fundamentale ca
fiind acele drepturi subiective, ale cetãţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi demnitatea
_____________________________
1)
I. Deleanu. Drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tratat vol. I, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p. 187
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalitãţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi
garantate prin Constituţie şi legi.
De observat cã în Constituţie se consacrã drepturile şi
libertãţile fundamentale, ceea ce presupune sã vedem ce sunt
libertãţile fundamentale şi care este raportul dintre acestea şi
drepturile fundamentale.
261
Constituţia României utilizeazã termenul drept, atunci
când consacrã dreptul la viaţã (art.22), dreptul la apãrare (art. 24),
dreptul la informaţie (art. 31), dreptul la vot (art. 34) etc. In schimb,
Constituţia foloseşte termenul de libertate atunci când
reglementeazã libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de
exprimare (art. 30); libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Se pune
întrebarea, dacã între libertate şi drept existã o deosebite? Prof. I.
Muraru, aratã cã terminologia constituţionalã referitoare la aceste
douã concepte, drept şi libertate, deşi nuanţatã, desemneazã o
singurã categorie juridicã şi anume, dreptul fundamental
susţinând cã dreptul este o libertate iar libertatea este un
drept. Domnia sa susţine cã nu existã deosebire de naturã juridicã,
fiind de fapt o singurã noţiune juridicã. Nuanţarea terminologicã are
cel puţin douã explicaţii. O explicaţie este de ordin istoric. La început
în catalogul drepturilor umane, au apãrut libertãţile ca exigenţe
ale omului în opoziţie cu autoritãţile publice, iar aceste
libertãţi nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine
generalã de abţinere. Evoluţia libertãţilor, în contextul mai larg al
evoluţiei politice şi sociale, a avut ca rezultat cristalizarea
conceptului de drept al omului, concept cu un conţinut şi semnificaţii
juridice complexe. Mai ales în raport cu autoritãţile statale,
drepturile omului (libertãţile publice) au implicat şi obligaţii
corelative de respect şi apãrare.
In timp aceste libertãţi au trebuit nu numai proclamate, ci
şi promovate şi mai ales, protejate, garantate. Putem deci
constata cã astãzi între drept şi libertate existã o sinonimie din
punct de vedere juridic, aratã prof. I. Muraru.1). Cea de a doua
explicaţie ţine de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic,
care valorificã însã şi sensul iniţial şi desigur tradiţia. Frecvent,
drepturile omului şi cetãţeanului sunt denumite libertãţi publice.
Expresia libertãţii publice, este o expresie cuprinzãtoare, ea evocã
atât libertãţile cât şi drepturile omului (cetãţeanului), precum şi
faptul cã acestea aparţin dreptului public şi anume Dreptului
Constituţional, fiind astfel supuse unui regim juridic aparte.
In ceea ce ne priveşte socotim cã existã unele
diferenţieri între drepturi pe o parte, şi libertãţi publice, pe de
altã parte.
Astfel prin libertate potrivit D.E.X. se înţelege
posibilitatea de a acţiona dupã propria voinţã sau dorinţã;
262
posibilitatea de acţiune conştientã a oamenilor în condiţiile
cunoaşterii (şi stãpânirii) legilor de dezvoltare a societãţii şi naturii 2).
___________________________
1)
I. Muraru, op. cit., p. 175
2)
DEX. Academia Românã. Institutul de lingvisticã "Iorgu Iordan" Ediţia a II-a. Univers
Enciclopedic-Bucureşti, 1994, p. 570
"Libertatea este starea celui care face ceea ce vrea şi nu ceea ce
vrea altul sã facã: ea presupune absenţa unei constrângeri
strãine"1). Conceptul de libertate desemneazã nu numai gradul mai
mare sau mai mic de independenţã pe care o posedã individul faţã
de grupul social din care face parte, dar şi gradul de independenţã
pe care îl considerã ca normal şi fericit, care constituie un drept şi o
valoarea moralã.
Dupã Jean Rivero libertatea este puterea de a se
autodetermina, în virtutea cãreia omul alege el însuşi
comportamentul sãu2), deci este o putere pe care o exercitã el
însuşi.
De aceea între drept şi libertate considerãm cã
existã o diferenţã astfel:
-libertatea este exercitarea unei puterii de cãtre subiect,
ceea ce presupune din partea celorlalţi subiecţi, numai o obligaţie
negativã, respectiv sã nu facã ceva care sã implice exercitarea
libertãţii de cãtre posesorul acesteia;
-libertatea nu presupune obligaţii pozitive din partea
celorlalţi subiecţi, respectiv de a face ceva, aşa cum presupune un
drept; spre exemplu dreptul de creanţã presupune, obligaţiile
debitorului de a plãti creanţa cãtre creditor; dreptul de vot
presupune obligaţia autoritãţilor de a organiza şi realiza exercitarea
acestui drept inclusiv de a-l respecta; libertatea de a munci nu
presupune obligaţia statului de a asigura loc de muncã, or alta este
situaţia când zici dreptul la muncã este garantat;
-spre deosebire de libertate, dreptul presupune obligaţii
atât pozitive cât şi negative, adicã de a face, a da, cât şi de a nu
face, a nu da; este adevãrat cã libertatea presupune şi obligaţii
pozitive, dar numai pentru stat, într-un mod limitat, atunci când
este chemat sã o garanteze, respectiv sã previnã încãlcarea ei şi sã
o apere atunci când a fost încãlcatã;
-conţinutul unui drept este reglementat de regulã definit
în sensul stabilirii prerogativelor pentru autorul dreptului şi
263
obligaţiile pozitive şi negative ale celorlaţi, corelative acestuia,
inclusiv ale statului;
-obiectul unui drept este precis, or aceastã precizie
presupune limitare, reglementare, pe când obiectul unei libertãţi
este nelimitat şi numai exercitarea libertãţii este limitatã, de
drepturile şi libertãţile legitime ale celorlalţi.
Astfel libertatea gândirii, a opiniilor şi credinţei este
nelimitatã, de aceea considerãm cã a vorbi de un drept al gândirii, al
credinţei, înseamnã o exprimare incorectã, care ar induce o
reglementare a gândirii, a credinţei, ceea ce ni se pare absurd.
Libertatea de exprimare ca libertate privatã, deci
exprimare într-un mediu privat este nelimitatã. Numai atunci când
vorbim de libertate de exprimare ca libertate publicã intervin
unele limitãri ale acesteia, precizate în Constituţie, în raport de
drepturile celorlalţi. Spre exemplu: "Libertatea de exprimare nu
poate prejudicia ___________________________
1)
Patrick Wachsmann. Libert‚s publiques, Ed. Dalloz, 1996, Paris, p. 1
2)
Jean Rivero. Les libert‚s publiques. Tome 1, P.U.F., 1991, p. 20
demnitatea, onoarea, viaţa particularã a persoanei şi nici dreptul la
propria imagine", prevede art. 30 pct. 6 din Constituţie.
Astfel socotim cã în mod corect în Constituţia României
cum de altfel şi în o serie de documente internaţionale, se vorbeşte
distinct de drepturi fundamentale şi libertãţi
fundamentale.Ca libertãţi fundamentale sunt recunoscute şi
garantate: libertatea individualã, libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie iar ca drepturi
fundamentale: dreptul la viaţã, dreptul la apãrare, dreptul la viaţa
intimã, familialã sau privatã, dreptul la informaţie, dreptul la
învãţãturã şi altele.Socotim cã distincţia dintre libertãţi publice
şi libertãţi private este necesarã şi utilã1).
Aşa cum am arãtat, libertatea de exprimare pe un
domeniu privat este nelimitatã, spre deosebire de situaţia când
aceastã libertate se exercitã în public. Potrivit Codului penal,
calomnia constituie infracţiune numai dacã este sãvârşitã în public.
De asemenea, nu toate libertãţile sunt libertãţi
fundamentale, potrivit criteriilor mai sus prezentate.
Unele explicaţii comporta şi expresiile drepturi ale
omului şi drepturi ale cetãţeanului. Sunt deci exprimãri ce se
aflã într-o strânsã corelaţie, desemneazã acelaşi domeniu şi care
totuşi, într-o terminologie juridicã riguroasã nu se confundã.
264
Expresia drepturile omului evocã drepturile fiinţei
umane, fiinţa înzestratã cu raţiune şi conştiinţã şi, cãreia îi sunt
recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi
imperscriptibile. Omul însã, într-o societate organizatã în stat, se
prezintã juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetãţean, strãin sau
apatrid. Pe planul realitãţilor juridice interne omul devine cetãţean,
astfel spus fiinţã umanã, se integreazã într-un anumit sistem social-
politic, comandat de reguli juridice (desigur în principal, pentru cã
existã şi reguli religioase, morale, politice).
Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin
Constituţia statului al cãrui cetãţean este, cãpãtând astfel şi
eficienţã juridicã, sub denumirea de drepturi şi libertãţi
cetãţeneşti. Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte
drepturile naturale ale omului, Constituţia României consacrã şi alte
drepturi, care rezultã din acestea sau le asigurã existenţa, ori sunt
necesare protejãrii şi dezvoltãrii sistemului social. Dacã cetãţenii,
în principiu, beneficiazã de toate drepturile prevãzute de
Constiuţie, strãinii şi apatrizii beneficiazã doar de
majoritatea acestora, în orice caz, de cele ce sunt
indispensabile fiinţei umane. Cetãţenii au drepturile oricãrui om
şi în plus drepturile politice, în statul al cãrui cetãţeni sunt. Apatrizii
şi cetãţenii strãini nu au drepturi politice. Sintetizând, vom putea
reţine cã drepturile omului pe planul realitãţilor universale, devin
drepturi ale cetãţenilor pe planul realitãţilor interne; în domeniul
reglementãrilor juridice, existã reglementãri
_____________________________
1)
In sens contrar a se vedea: Patrick Wachsmann. Libertes publiques. Edition Dalloz,
1996, p. 2. "Si les libertes sont qualifies de publiques, ce n'est pas pour les opposer a
des libertes prives."
internaţionale şi reglementãri interne. Realizarea unei corelaţii cât
mai reuşite între aceste douã categorii de reglementãri, implicã
asigurarea drepturilor cetãţenilor la nivelul standardelor impuse de
reglementãrile internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere
timp, faţã de marea diversitate în dezvoltarea economicã, socialã şi
culturalã a statelor lumii.
Referitor la drepturile omului, în special în domeniul
dreptului penal, sunt unele situaţii când din nefericire, prin aceastã
sintagmã se înţelege de cãtre unii numai drepturile omului infractor,
omiţându-se faptul cã drepturi are şi omul victimã, omul victimã
potenţialã precum şi orice om membru al societãţii.1)
265
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece
este de neconceput ca membrii unei colectivitãţi umane sã nu aibã
alãturi de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţã de
societatea în care trãiesc.Indatoririle fundamentale mobilizeazã
oamenii la realizarea scopurilor societãţii, constituind în acelaşi
timp garanţia, printre alte garanţii, cã drepturile fundamentale
se pot realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulatã în
chiar pactele internaţionale privitoare la drepturile omului care
stabilesc cã omul are îndatoriri faţã de semenii sãi şi faţã de
colectivitatea cãreia îi aparţine şi este dator a se strãdui sã
promoveze şi sã respecte drepturile recunoscute în pacte. In primul
rând, îndatorirea fundamentalã a cetãţeanului este o obligaţie şi nu
o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din
partea cetãţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de
sarcinile şi scopurile societãţii.
Indatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cãrora
societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare mai mare,
valoare ce se reflectã în regimul juridic special ce li se atribuie.
Astfel spus, din noianul de obligaţii pe care un cetãţean le
poate avea, în multitudinea de raporturi juridice - inclusiv cele
constituţionale - în care intrã, numai unele au valoare de îndatoriri
fundamentale. Cãpãtând aceastã valoare ele sunt înscrise ca atare
în Constituţie. Stabilim astfel o altã trãsãturã a îndatoririlor
fundamentale şi anume aceea cã ele sunt expres formulate prin
chiar textul Constituţiei. In fine, îndatoririle fundamentale, sunt
asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de
constrângere a statului, cãci ele sunt veritabile obligaţii
juridice.
Putem spune cã, îndatoririle fundamentale sunt acele
obligaţii ale cetãţenilor, considerate esenţiale de cãtre
popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau
___________________________
1)
V.Dabu.Poliţişti procurori şi judecãtori. Intre lege şi fãrã de lege. Editura Regia
Autonomã "Monitorul Oficial" Bucureşti, 1977 p. 7
266
la nevoie prin forţa de constrângere a Statului1). Indatoririle
fundamentale sunt
corelative drepturilor fundamentale şi altor drepturi ale omului într-o
societate.
C. Natura juridicã a drepturilor şi libertãţilor fundamentale
Cu privire la natura juridicã a drepturilor şi libertãţilor
fundamentale s-au formulat mai multe teorii.
Astfel, potrivit teoriei dreptului natural se considerã cã
drepturile şi libertãţile fundamentale ar avea o naturã deosebitã de
celelalte drepturi ale omului,
deoarece cetãţeanul le dobândeşte în calitatea de om, sunt
opozabile statului şi nu sunt stabilite deci prin legi, contracte,
etc.
Blackstone calificã drepturile fundamentale ca absolute,
deosebindu-le de alte drepturi care sunt creaţia societãţii, deoarece
ele derivã din legile naturii şi sunt anterioare acestora din urmã.
Potrivit teoriei individualiste, se susţine cã sursa
oricãrui drept este în individ, pentru cã acesta singur este o
fiinţã realã, liberã şi responsabilã. Autorii acestei teori denumesc
drepturile fundamentale, libertãţi necesare, cele mai necesare
dintre toate.
In teoria drepturilor reflexe nu se face deosebirea de
naturã juridicã între drepturile individuale şi celelalte drepturi
subiective, toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Totuşi, Jellinek
face o distincţie pornind de la diferenţa dintre noţiunea de putere
juridicã şi cea de posibilitate juridicã. Astfel, drepturile
obişnuite ar conţine în ele atât o posibilitate juridicã, cât şi o putere
juridicã, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voinţã create
exclusiv de lege, care nu presupun şi o activitate naturalã garantatã
de lege2).
O trãsãturã generalã a multor teorii în privinţa naturii
juridice a drepturilor omului este aceea cã nu existã nici o
deosebire de natura juridicã între drepturile fundamentale şi
celelalte drepturi, toate fiind drepturi subiective. Ceea ce
justificã distincţia între drepturile şi libertãţile fundamentale pe de o
parte şi celelalte drepturi şi libertãţi, pe de altã parte este
importanţa economicã, socialã şi politicã a acestora, pentru
autorul lor cât şi pentru societate în general.
267
Putem reţine cã drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, care împreunã cu celelalte drepturi subiective şi
îndatoririle corelative, formeazã statutul juridic al cetãţeanului.
______________
1)
I. Muraru. Op. cit., p. 177
2)
I.Muraru, op. cit., pg. 178
D. Corelaţia dintre reglementãrile interne şi cele

internaţionale
privind drepturile şi libertãţile fundamentale ale
omului şi cetãţeanului
Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte. Dacã exista neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile
internaţionale.
Pe plan mondial preocupãrile pentru promovarea
drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de realã
valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia
Universalã a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948); Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale şi
Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice; Actul final al Conferinţei
pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki 1975) şi altele.
România a aderat în anul 1994 la Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului. Astfel orice persoanã vãtãmatã într-un
drept al sãu, care apreciazã cã dupã epuizarea tuturor cãilor
de atac prevãzute de lege în România, nu i s-a fãcut
dreptate, poate ca în termen de 6 luni sã se adreseze Curţii
European a Drepturilor Omului.
268
Dacã persoana are dreptate, Curtea Europeanã a
Drepturilor Omului poate obliga statul la repararea dreptului, plata
unor desp agubiri, inclusiv cheltuielile judiciare.
Clasficarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale

Pe lângã clasificarea în drepturi şi libertãţi, la care ne-am
referit, în literatura de specialitate se mai fac şi alte clasificãri,
astfel:
O primã clasificare ar fi aceea de drepturi individuale şi
drepturi colective. In categoria drepturilor colective sunt
incluse dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea de sub
jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea naţionalã,
egalitatea între sexe etc., adicã acele drepturi care prin sensul şi
posibilitatea de exercitare rezidã în apartenenţa la un grup social.
In categoria drepturilor individuale sunt incluse dreptul
de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea
conştiinţei etc.
Din punct de vedere al conţinutului drepturilor şi
libertãţilor fundamentale, acestea se împart în:
a) inviolabilitãţi;
b) drepturile şi libertãţile social-culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertãţile social-politice;
e) drepturile garanţii.1)
___________________________
1)
Ioan Muraru,op. cit. p. 190
O altã clasificare a drepturilor şi libertãţilor este fãcutã în:
a)drepturi şi libertãţi care ocrotesc fiinţa umanã ca
entitate bilogicã;
b)drepturi şi libertãţi ale persoanei în raporturile ei cu
societatea sau statul, exercitate de regulã individual;
c)drepturi ale colectivitãţilor de persoane;
d)drepturi garanţii;
e)îndatoriri fundamentale.
Principiile constituţionale aplicabile drepturilor,

libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetãţenilor români
269
Principiile aşa cum am arãtat sunt reguli obligatorii
general recunoscute, care şi-au dovedit fiabilitatea de-a lungul
timpului.
In cele ce urmeazã vom prezenta regulile fundamentale
aplicabile tuturor drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale
prevãzute în Constituţia României.
1.Universalitatea drepturilor libertãţilor şi

îndatoririlor fundamentale (art. 15 al. 1 din Constituţie);
universalitatea drepturilor şi libertãţiilor se referã atât la sfera
propriu-zisã a drepturilor cât şi la titularii acestora. Sub primul
aspect ea exprimã vocaţia omului, a cetãţeanului pe planul
realitãţilor juridice interne fiecãrei ţãri, pentru toate drepturile şi
libertãţile. Sub cel de al doilea aspect universalitatea exprimã ideea
cã toţi cetãţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi
libertãţi. Desigur, aceasta este o posibilitate juridicã, generalã şi
abstractã, recunoscutã de cãtre Constituţie fiecãrui cetãţean.
Universalitatea drepturilor implicã şi
universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca
cetãţeanul sã aibã atât drepturi cât şi obligaţii faţã de semenii sãi şi
faţã de societate. Aceastã regulã este explicit formulatã şi în cele
douã pacte internaţionale privitoare la drepturile omului care aratã
cã "individul are îndatoriri faţã de alţii şi faţã de colectivitatea cãreia
îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi
respectarea drepturilor recunoscute în parte".
2. Neretroactivitatea legii
In art. 15 al. 2 din Constituţia României se prevede "legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile", asigurând totodatã stabilitatea drepturilor legal
câştigate.
Ca urmare legea trebuie sã producã efecte (drepturi şi
obligaţii) numai pentru faptele şi actele sãvârşite dupã data intrãrii
în vigoare a acesteia1) Ar fi absurd sã se pretindã unui om, în general
unui subiect de drept, sã rãspundã pentru o conduitã anteriorã
intrãrii în vigoare a unei legi conduitã contrarã reglementãrilor
acestei legi.
_____________
1)
O lege intrã în vigoare la data publicãrii sau la o datã ulterioarã publicãrii, prevãzutã
în legea respectivã.
270
Subiectul de drept nu putea sã prevadã ce şi cum va
reglementa legiuitorul, iar comportamentul sãu este normal şi firesc
dacã se desfãşoarã în cadrul ordinii de drept în vigoare (la data
sãvârşirii faptei), al cãrui respect îl datoreazã, ci nu unei legi
viitoare ale cãrei dispoziţii, nu le putea cunoaşte.
Principiul neretroactivitãţii legii este expres formulat în
Codul civil, art. 1, în sensul cãruia "legea dispune numai pentru
viitor; ea nu are putere retroactivã", precum şi în Codul penal, în art.
11, în sensul cãruia "legea penalã nu se aplicã faptelor care, la data
când au fost sãvârşite, nu erau prevãzute ca infracţiuni".
De la acest principiu sunt doar douã excepţii când legea
se aplicã şi retroactiv:
a)când noua lege penalã este mai favorabilã atunci
aceasta se aplicã retroactiv; Spre exemplu, când legea nouã
prevede o pedeapsã mai micã.
b)în cazul legilor interpretative.
In ceea ce priveşte legea interpretativã, aceasta se aplicã
retroactiv numai atunci când nu aduce noi reglementãri, deoarece în
cazul adãugãrii la lege principiul neretroactivitãţii se respectã.
Principiul neretroactivitãţii asigurã:
-stabilitatea dreptului legal câştigat (care nu poate fi
suprimat, printr-o nouã lege);
-previne abuzul de drept prin modificarea legilor, în
cazul rotirii la putere;
-asigurã legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca
obligatorie şi justã; nu se poate pretinde respectarea unei legi
inexistente, respectiv pânã la intrarea în vigoare a acesteia.
In art. 5 pct. 2 sin Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice ratificate de România prin decretul nr.
212/1974 cu privire la drepturile câştigate, recunoscute, se
dispune:"Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la
drepturil fundamentale ale omului recunosfcute sau în
vigoare în orice stat parte la prezentul Pact, în aplicarea legii, a
convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, saub pretextul cã
prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le
recunoaşte într-o mãsurã mai micã.".
Iar în pct. 1 al. 5 mai sus citat se dispune:"Nici o dispoziţie
din prezentul Pact nu poate fi interpretatã ca implicând pentru un
stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o
271
activitate sau de a sãvârşi un act urmãrind suprimarea
drepturilor şi libertãţilor recunoscute în prezentul Pact ori
limitãri ale lor mai ample decât cele prevãzute în Pact.". Se observã
respectarea principiului dreptului câştigat potrivit legii, drept ce nu
poate fi suprimat sau restrâns printr-o altã lege.
3. Egalitatea în drepturi a cetãţenilor

Potrivit art. 16 pct. 1 şi 2, precum şi art. 4 pct. 2 din
Constituţie, cetãţeni români fãrã deosebire de rasã, naţionalitate,
origine etnicã, limbã, religie, sex, opinie sau apartenenţã politicã,
avere sau origine socialã, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevãzute în Constituţie şi legi, pot participa în egalã
mãsurã la viaţa politicã, economicã, socialã şi culturalã, fãrã
privilegii şi fãrã discriminãri şi sunt trataţi în mod egal atât de cãtre
autoritãţile publice cât şi de cãtre ceilalţi cetãţeni.
4. Funcţiile şi demnitãţile publice pot fi ocupat de

persoanele
care au numai cetãţenie românã şi domiciliul
în ţarã
Constituţia României stabileşte în art. 16 (3) cã funcţiile şi
demnitãţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele
care au numai cetãţenie românã şi domiciliul în ţarã.
Observãm cã se utilieazã funcţii şi demnitãţi publice ca
douã noţiuni distincte. Funcţiile sunt folosite în sensul dreptului
administrativ; Demnitatea publicã exprimã mai mult decât o funcţie
în sensul dreptului administrativ, fiind prin excelenţã o categorie a
dreptului constituţional în care dupã opinia prof. Ioan Muraru intrã:
şeful de Stat, deputaţi, senatori şi miniştrii. Art. 16(3) din Constituţie
se referã nu la orice funcţie ci numai la funcţiile publice care
presupun exerciţiul autoritãţii statale, pentru ocuparea cãrora este
obligatorie depunerea jurãmântului prevãzut de art. 50 din
Constituţie.
Deci, pentru ocuparea unor funcţii şi demnitãţi publice
sunt necesare urmãtoarele condiţii cumulative:
-sã fie cetãţean român;
-sã aibã numai cetãţenia românã, nu dublã cetãţenie;
-sã aibã domiciliul în ţarã (locuinţã stabilã, de fapt şi de
drept);
272
-exercitarea funcţiei şi demnitãţii publice sã se efectueze
cu "fidelitate faţã de ţarã" şi cu "bunã credinţã";
-sã depunã jurãmântul prevãzut de lege.
Toate aceste condiţii sunt garanţii ale
ataşamentului faţã de ţarã, dar şi o responsabilitate pe
mãsurã. Astfel infracţiunea de trãdare prevãzutã de art. 155 din
Codul penal, nu poate fi reţinutã în sarcina unui cetãţean strãin şi
nici a unei persoane fãrã cetãţenie care nu domiciliazã în România1);
aceeaşi situaţie este şi în cazul infracţiunii de trãdare prin ajutarea
inamicului prev. de art. 156 din Codul penal.
5. Protecţia cetãţenilor români în strãinãtate şi

obligaţiile lor
Statutul de cetãţean român îi asigurã dreptul
cetãţeanului de a solicita protecţie din partea autoritãţilor române
şi respectiv obligaţia constituţionalã a acestora de a le acorda
protecţia necesarã, atât în interior cât şi în exterior.
__________________________
1)
Potrivit art. 155 din Codul penal "Fapta cetãţeanului român sau a persoanei fãrã
cetãţenie, domiciliatã pe teritoriul statului român, de a intra în legãturã cu o putere sau
cu o organizaţie strãinã ori cu agenţi ai acestora în scopul de a suprima sau ştirbi
unitatea ori indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de
provocare de rãzboi contra ţãrii sau de înlesnire a ocupaţiei militare strãine, ori de
subminare economicã sau politicã a statului ori de aservire faţã de o putere strãinã,
sau de ajutare a unei puteri strãine pentru desfãşurarea unei noi activitãţi duşmãnoase
împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţã sau cu închisoare
de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi."
In acest sens, protecţia cetãţeanului român în strãinãtate
presupune:
-dreptul de a solicita ambasadei şi consulatului de a
interveni pe lângã organele în drept din ţara respectivã, pentru
asigurarea dreptului la apãrare,încetarea abuzurilor etc.
-consultanţã în exercitarea drepturilor în strãinãtate;
-ambasada poate sã notifice,sã cearã explicaţii, sau sã
protejeze atunci când în ţara strãinã se încalcã drepturile
cetãţeanului român;
-efectuarea unor acte juridice la ambasadã în interesul
cetãţeanului român;
-asigurarea unei legãturi între cetãţeanul român şi
autoritãţile din România, dar şi autoritãţile din ţara strãinã;
-asistenţã judiciarã etc.
273
-cetãţeanul român aflat pe teritoriul ambasadei române
nu poate fi extrãdat potrivit Convenţiei internaţionale privind
extrãdarea.
Autoritãţile române, în virtutea obligaţiilor lor, încheie
acorduri, tratate cu autoritãţile altor state privind protecţia
cetãţenilor români în strãinãtate pe principiul reciprocitãţii.
In afara teritoriului român, cetãţenii români sunt datori sã-
şi execute obligaţiile constituţionale, afarã de cazul când acestea
sunt incompatibile cu absenţa din ţarã.
6. Cetãţenii strãini şi apatrizi se bucurã în România

de protecţie juridicã
Potrivit art. 18 din Constituţie, "cetãţenii strãini şi apatrizi
care locuiesc în România se bucurã de protecţie generalã a
persoanelor şi a averilor, garantatã de Constituţie şi de alte
legi..."
Observãm cã protecţia acestora este la nivel de garanţie
constituţionalã, ceea ce înseamnã cã de nici o lege nu poate fi
înlãturatã. Cu excepţia drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales
şi de a ocupa funcţii şi demnitãţi publice) cetãţenii strãini şi
apatrizii au aceleaşi drepturi ca cetãţenii români, iar în plus dreptul
de azil prevãzut de art. 18 al. 2 din Constituţie.
Este de netãgãduit cã strãinii şi apatrizii au drepturi dar şi
obligaţiile corespunzãtoare acestora, respectiv de a cunoaşte şi
respecta Constituţia şi legile româneşti, atunci când se aflã în
România.
7. Cetãţenii români nu pot fi extrãdaţi sau expulzaţi

Potrivit art. 19 din Constituţie, cetãţeanul român nu poate
fi extrãdat sau expulzat din România, iar cetãţenii strãini şi
apatrizi pot fi extrãdaţi sau expulzaţi numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Expulzarea sau extrãdarea se hotãrãsc de justiţie,
deci în cadrul unui proces, pe bazã de fapte prevãzute de lege şi
bine probate. Orice expulzare sau extrãdare nehotãrâtã în mod legal
de justiţie este un abuz, o încãlcare a dreptului la liberã circulaţie,
garantat de Constituţie şi Convenţiile internaţionale.
Aşa cum am arãtat Constituţia valorificã o regulã de
tradiţie, care rezultã din documentele juridice internaţionale şi
274
constituţiile altor ţãri şi anume cã cetãţenii proprii nu pot fi nici
extrãdaţi nici expulzaţi. Expulzarea sau extrãdarea propriului
cetãţean ar fi o mãsurã contrarã legãturii de cetãţenie care implicã
obligaţia de protecţie pe care statul trebuie sã o asigure tuturor
cetãţenilor sãi. In literatura juridicã se menţioneazã un singur caz în
care aceastã regulã universalã, nu mai este aplicabilã între Statele
Unite ale Americii şi Angliei, între care extrãdarea propriilor cetãţeni
este admisã, caz singular explicabil prin istoria şi legãturile sociale şi
politice deosebite dintre cele douã state.
Extrãdarea este instituţia juridicã ce permite unui stat de
a cere altui stat pe teritoriul cãruia s-a refugiat unul din cetãţenii sãi,
urmãrit sau condamnat penal, sã i-l predea. Ea asigurã ca autorii
unor infracţiuni, mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, sã
nu rãmânã nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state.
Nu se admite extrãdarea pentru raţiuni politice, sau atunci
când persoana în cauzã ar putea fi condamnatã la moarte ori ar
exista riscul de a fi supusã torturii şi altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante.
Expulzarea este instituţia juridicã ce permite autoritãţilor
publice dintr-un stat sã oblige o persoanã (numai cetãţean strãin
sau apatrid) sã pãrãseascã ţara, punând astfel capãt, în mod silit,
şederii acestei persoane pe teritoriul sãu. Codul nostru penal
reglementeazã expulzarea strãinilor în cadrul mãsurilor de
siguranţã, adicã acele mãsuri care au ca scop înlãturarea unei stãri
de pericol şi preîntâmpinarea faptelor prevãzute de legea penalã şi
care se iau faţã de persoanele care au comis fapte prevãzute de
legea penalã.
Executarea deciziei de expulzare sã nu fie inutilã, brutalã,
rapidã sau vexatorie, iar expulzatului sã i se lase dreptul de a alege
statul spre teritoriul cãruia urmeazã sã fie expulzat, adicã
expulzarea sã se facã cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
In mãsura în care aceste reguli sunt prevãzute în pacte,
convenţii, protocoale la care România a aderat, fac parte din dreptul
intern şi sunt aplicabile în domeniul expulzãrii (art. 11 din
Constituţie).
Potrivit art. 7 din Declaraţia privind Drepturile Omului
aparţinând persoanelor care nu posedã naţionalitatea ţãrii în care
locuiesc (O.N.U. 13 decembrie 1985) "un strãin care se gãseşte
legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în
275
executarea unei decizii luate conform legii, afarã dacã raţiuni
imperioase de securitate naţionalã nu se opun, el trebuie sã aibã
posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzãrii sale şi de a
cere examinarea cazului sãu de autoritatea competentã sau de una
sau mai multe persoane special desemnate de o anumitã autoritate,
fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individualã sau
colectivã a strãinilor ce se gãsesc în aceastã situaţie pentru motive
de rasã, culoare, religie, culturã, de origine naţionalã sau etnicã
este interzisã".1)
8. Prioritatea reglementãrilor internaţionale

Prin art. 20 din Constituţia României se stabilesc reguli
privind corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.
O primã regulã este aceea cã, dispoziţiile privind
drepturile şi libertãţile cetãţeneşti se interpreteazã şi se aplicã în
concordanţã cu prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte, aşa cum este Declaraţia Universalã a Dreptului
Omului (1948).
Socotim cã aceastã regulã este valabilã numai în condiţiile
în care aceastã interpretare îl avantajeazã pe individ în drepturile şi
libertãţile fundamentale. Or atunci când dispoziţia din dreptul intern
este mai favorabilã, credem cã aceasta trebuie aplicatã.Spre
exemplu socotim cã dispoziţiile art. 19 pct. 3 din Constituţia
României prin care se prevede cã expulzarea sau extrãdarea se
hotãrãşte de justiţie, sunt superioare dispoziţiilor art. 7 din
Declaraţia privind Drepturile Omului, din 13 decembrie 1985, care
admite şi expulzarea pe cale administrativã, situaţie când s-ar
putea încãlca dreptul la libera circulaţie, consfinţit atât în Constituţia
României cât şi în Norme inernaţionale.
Cea de a doua regulã acordã prioritate reglementãrilor
internaţionale, atunci când existã neconcordanţã între acestea şi
reglementãrile interne, în domeniul drepturilor şi libertãţilor
cetãţenilor.
Aceastã dispoziţie credem cã trebuie interpretatã cã este
o regulã de la care existã excepţii, respectiv atunci când dispoziţiile
din dreptul intern sunt superioare faţã de cele internaţionale, în
domeniul drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, se aplicã cele române
. De asemenea, aceastã regulã permite accesul la Curtea Europeanã
276
a Drepturilor Omului, pentru apãrarea dreptului sãu, dupã
parcurgerea în România a tuturor cãilor de atac.
In constituţiile unor ţãri problema neconcordanţei
reglementãrilor are soluţii interesante. Astfel Constituţia Franţei, în
art. 54 prevede cã "Dacã Consiliul Constituţional, sesizat de cãtre
Preşedintele Republicii, de cãtre Primul-ministru sau de cãtre
preşedintele unei sau alteia dintre adunãri a declarat cã un
angajament internaţional cuprinde o clauzã contrarã Constituţiei,
autorizaţia de ratificare sau de aprobare nu poate interveni
decât dupã revizuirea Constituţiei." Iar Constituţia Spaniei
prevede în art. 95 cã "Incheierea unui tratat internaţional conţinând
dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedatã de o revizuire a
acesteia." Deci per a contrario pânã la modificarea Constituţiei, nu
pot fi ratificate, convenţii sau tratate contrare Constituţiei.
O a treia regulã o constituie aceea cã aplicarea
dispoziţiilor convenţiilor şi tratatelor la care România este parte,
trebuie sã se facã în conformitate cu principiile generale ale
drepturilor şi în mod deosebit cu principiul neretroactivitãţii
legii.
____________________________
1)
I. Muraru, op. cit. pag. 203
Socotim cã invocarea aplicãrii dispoziţiilor Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului pentru acte şi fapte încheiate
ori sãvârşite înainte de 1994, când România a aderat la aceastã
convenţie, este discutabilã,contrarã nu numai principiilor dreptului,
cât şi dispoziţiilor Convenţiei. Astfel, în art. 53 al Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, denumit "Apãrarea drepturilor
omului recunoscute." se prevede "Nici o dispoziţie din prezenta
Convenţie nu va fi interpretatã ca limitând sau aducând atingere
drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi
recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau
oricare ale Convenţii la care aceasta este parte". Deci, cu atât mai
mult nu ar putea fi atinse drepturile câştigate în temeiul unei legi
aplicându-se astfel principiul dreptului câştigat. Iar în art. 59 pct.
3 din Convenţia susmenţionatã se dispune "Pentru orice semnãturã
care va ratifica ulterior, Convenţia va inrta în vigoare din
momentul depunerii instrumentelor de ratificare.
Aplicarea retroactivã a Convenţiei susmenţionate, ar fi
contrarã art. 15 al. 2 din Constituţia României cât şi art. 17 din
277
Constituţie intitulat "Interzicerea abuzului de drept" în care se
dispune astfel "Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi
interpretatã ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un
drept oarecare de a desfãşura o activitate sau a îndeplini un act ce
urmãreşte distrugerea drepturilor sau a aduce limitãri mai
simple acestor drepturi şi libertãţi decât cele prezente de aceastã
Convenţie.".
9. Accesul liber la justiţie

Soluţionarea conflictelor de cãtre o putere independentã
şi imparţialã este o garanţie a drepturilor şi libertãţilor, dacã fiecare
persoanã are accesul liber la justiţie. Potrivit acestui principiu oricine
trebuie sã aibã acces liber la justiţie fie cã este cetãţean român,
cetãţean strãin sau apatrid, pentru apãrarea drepturilor, a
libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
Din art. 21 pct. 1 din Constituţie rezultã cã, legile şi
Constituţia nu apãrã şi nu garanteazã orice interese, ci numai acele
interese care se întemeiazã pe drept, pe cutumã, în general pe
izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie
ocrotite, ele fiind contrare legalitãţii şi statului de drept. Aceasta nu
înseamnã cã va fi respinsã aprioric o acţiune motivându-se cã
interesul este nelegitim. Folosind exprimarea interese legitime
textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în
justiţie, ci obligã justiţia sã ocroteascã numai interesele legitime,
deci sã judece şi dacã interesele sunt legitime sã le ocroteascã.
Posibilitatea sesizãrii justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor
şi a intereselor legitime se poate realiza fie pe calea acţiunii directe,
fie prin orice altã cale proceduralã, inclusiv pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate.
De menţionat cã accesul liber la justiţie fiind garantat de
Constituţie nu poate fi îngrãdit de nici o lege.
Potrivit legii române, orice persoanã pentru apãrarea
interesului sãu legitim se poate adresa justiţiei în trei grade de
jurisdicţie, adicã, la trei instanţe,pe ierarhia acestora (judecata în
fond, judecata în apel şi judecata în recurs). In afara de acestea
justiţiabilul mai poate folosi şi alte cãi judiciare interne pentru
apãrarea dreptului sãu (contestaţia în anulare, revizuirea) cât şi la
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului.
278
10. Prezumţia de nevinovãţie
Potrivit art. 23 pct. 8 din Constituţia României "pânã la
rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare,
persoana este consideratã nevinovatã".
Conform art. 6 pct. 2 din Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului "orice persoanã acuzatã de o infracţiune este
prezumatã nevinovatã pânã ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã".
Ca urmare prezumţia de nevinovãţie presupune:
-o persoanã poate fi acuzatã numai în limitele legii, pe
bazã de probe şi indicii de vinovãţie, şi numai de organele
abilitate; orice acuzaţie în afara acestor limite, intrã sub incidenţa
Codului penal, care prevede infracţiuni în acest sens cum sunt:
arestarea nelegalã şi cercetarea abuzivã, denunţarea calomnioasã,
represiunea nedreaptã etc;
-persoana nu este obligatã sã-şi probeze
nevinovãţia, fiind prezumatã ca nevinovatã pânã în momentul
rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare;
-o persoanã necondamnatã judecãtoreşte definitiv,
trebuie tratatã cu respectarea tuturor drepturilor ce i se cuvin
unei persoane nevinovate;
-sarcina administrãrii probelor de vinovãţie o are organele
abilitate ale statului, care trebuie sã o realizeze cu respectarea
procedurilor legale; încãlcarea acestei dispoziţii constituie
infracţiunile de: denunţare calomnioasã, mãrturie mincinoasã .
11. Caracterul de excepţie al restrângerii

exerciţiului
dreptului sau al unor libertãţi
Potrivit Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetãţeanului
(Franţa, 1789) art. 4 "Libertatea constã în a putea face tot ce nu
dãuneazã altuia. De asemenea, exerciţiul drepturilor naturale ale
fiecãrui om nu are alte limite decât cele care asigurã celorlalţi
membrii ai societãţii sã se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite
nu pot fi determinate decât de lege".
In art. 17 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
intitulat "Interzicerea abuzului de drept" se aratã cã "Nici o
dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretatã ca
implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept
oarecare de a desfãşura o activitate sau a îndeplini un act ce
279
urmãreşte distrugerea drepturilor sau a libertãţilor
recunoscute de prezenta Convenţie sau a aduce limitãri mai ample
acestor drepturi şi libertãţi decât cele prevãzute de aceastã
Convenţie". Din examinarea acestor prevederi rezultã cã limitãrile şi
restricţiile sunt posibile dacã: sunt expres prevãzute de lege; sunt
necesare într-o societate democraticã pentru a proteja securitatea
naţionalã, ordinea publicã, sãnãtatea sau morala publicã, drepturile
şi libertãţile celorlalţi; restrângerea trebuie sã fie proporţionalã cu
cauza care a determinat-o.
Art. 49 din Constituţia României permite restrângerea
exercitãrii unor drepturi în urmãtoarele condiţii cumulative.
-restrângerea trebuie sã se facã numai prin lege; astfel
sunt excluse alte acte normative (hotãrâri de Guvern, ordine ale
miniştrilor etc.);
-restrângerea sã se facã numai dacã se impune (adicã
nu se poate altfel);
-restrângerea sã se facã numai în anumite cazuri strict
precizate de Constituţie: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii,
a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţiilor
cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamitãţi naturale ori ale unui sinistru deosebit
de grav;
-restrângerea trebuie sã fie proporţionalã cu situaţia
care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau
a libertãţii.
De asemenea, în art… 18 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, denumit "LImitarea folosirii restrângerilor
drepturilor" se prevede: "Restrângerile care, în termenii prezentei
Convenţii sunt aduse respectivelor drepturi ori libertãţi nu pot fi
aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevãzute".
Este de observat cã în art. 49 al Constituţiei este reglementatã
numai restrângerea exerciţiului unui drept, fiind interzise prin
normã cu putere constituţionalã orice activitate care ar înlãtura
dreptul sau libertatea respectivã "atingere a existenţei dreptului
sau a libertãţii". Iar în art. 30 din Declaraţia Universalã a
Drepturilor Omului se prevede "Nici o prevedere a prezentei
Declaraţii nu poate fi interpretatã ca implicând un stat, un grup sau
o persoanã dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a
280
sãvârşi vreun act care sã conducã la desfiinţarea drepturilor
şi libertãţilor enunţate în prezenta Declaraţie.".
In acelaşi sens referitor la "drepturile recunoscute sau în
vigoare" se dispune şi în art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice cã "nu se poate admite nici o
restricţie sau derogare de la acestea".

a) Principiul neretroactivitãţii legii şi implicaţiile acestuia.
b) Principiul prezumţiei de nevinovãţie.
c) Comentaţi art. 4 din Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetãţeanului: "Libertate constã în a putea face tot ceea ce nu vatãmã altuia;
astfel exerciţiul drepturilor naturale ale fiecãrui om nu are limite decât acelea
care asigurã celorlalţi membri ai societãţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste
limite nu pot fi determinate decât prin lege."
Comparaţi textul citat cu art. 54 din Constituţia României.
d)Comparaţi art. 30 şi art. 49 din Constituţia României cu art. 10
pct. 2 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului în care se aratã:
"Exercitarea acestor libertãţi (libertatea de exprimare) ce comportã îndatoriri şi
responsabilitãţi, poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate
democraticã, pentru securitatea naţionalã, integritatea teritorialã sau siguranţa
publicã, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a
moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecãtoreşti."
e)Comparaţi art. 25 din Constituţie (libera circulaţie) cu art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apãrarea Drepturilor Omului şi a Libertãţilor
fundamentale " 1)Oricine se gãseşte în mod legal pe teritoriul unui alt stat are
dreptul sã circule în mod liber şi sã-şi aleagã în mod liber reşedinţa sa. 2)Orice
persoanã este liberã sã pãrãseascã orice ţarã, inclusiv pe a sa. 3)Exercitarea
acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevãzute de lege, constituie mãsuri necesare, într-o societate democraticã,
pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, menţinerea ordinii publice,
prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, ori pentru
protejarea drepturilor şi libertãţilor altora. 4)Drepturile recunoscute în
paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, sã facã obiectul
unor restrângeri care, prevãzute de lege, sunt justificate de interesul public într-
o societate democraticã."
BIBLIOGRAFIE
281
1.Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului
la care România este parte, Vol. II, I.R.D.O. Bucureşti,
1999, p. 49-56; 69-71
2.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I,
Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 172-184
3.Ion Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Tratat vol.
I,Editura
Europa Nova-1996, Bucureşti, p.126-193
4.Tudor Draganu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. I,
Universitatea
Ecologicã "Dimitrie Cantemir", Târgu Mureş,1993;
p.72-82.
Actami,
Bucureşti-1997, p. 172-206
6.Victor Duculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. I, Editura
Lumina Lex
Bucureşti-1999
282
CAPITOLUL IX
DREPTURI SI LIBERTATI CARE CARACTERIZEAZA

FIINTA UMANA CA ENTITATE BIOLOGICA
1. Dreptul la viaţã
Dreptul la viaţã este înscris, printre drepturile esenţiale
ale fiinţei umane, în Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului,
declaraţie preluatã în Constituţiile celor mai multe state (art. 3 în
Constituţia României).
Dreptul la viaţã este cel mai natural drept al omului. In
Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului1) se dispune: "Dreptul la
viaţã al oricãrei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate
fi cauzatã cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionatã cu aceastã pedeapsã prin lege.
Moartea nu este consideratã ca fiind cauzatã prin încãlcarea
acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesarã la forţã:
a)pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane împotriva
violenţei ilegale;
b)pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c)pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o
insurecţie."
Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în
art. 6 pct. 1 cã "Dreptul la viaţã este inerent persoanei umane. Acest
drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa
în mod arbitrar."
Potrivit Constituţiei Italiene art. 15 "Toţi au dreptul la viaţã
şi la integritate fizicã şi moralã, astfel cã, nimeni nu poate fi supus
torturii, pedepselor sau vreunui tratament inuman sau degradant.
Pedeapsa cu moartea este abolitã, cu excepţia
dispoziţiilor cuprinse în legile penale militare în timp de rãzboi."
Unele Constituţii ale statelor nu consacrã în mod expres
dreptul la viaţã, ci numeroase alte drepturi cu obligaţii corelative ale
statului, garantate.
283
Astfel, corelativ dreptului la viaţã, statului îi revin
obligaţii esenţiale ca: asigurarea condiţiilor minime de existenţã
pentru ca cetãţenii sã aibã o viaţã decentã; protecţia mediului în
care trãieşte omul; asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea
sãnãtãţii lui; prevenirea şi combaterea infracţiunilor contra vieţii,
incriminarea omorului, genocidului, a avortului ilegal, interzicerea
euthanasiei, suprimarea pedepsei cu moartea etc.
______________
1)
C.E.D.O. face parte din dreptul intern, fiind ratificatã de Parlamentul României prin
Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Ca urmare, dreptul la viaţã poate fi privit în douã
accepţiuni: într-o accepţiune restrânsã, dreptul la viaţã priveşte
viaţa persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune
largã viaţa persoanei este privitã ca un univers de fenomene,
fapte, cerinţe şi dorinţi ce se adaugã, permit şi îmbogãţesc existenţa
fizicã1). In aceastã ultimã accepţiune largã, dreptul la viaţã este
asigurat prin intregul sistem constituţional.
Constituţia României reglementeazã dreptul la viaţã în
ambele sensuri. Astfel în art. 22 se prevede cã dreptul la viaţã
este garantat, iar pedeapsa cu moartea este interzisã.
Concomitent sunt reglementate alte drepturi conexe dreptului la
viaţã, cum sunt: dreptul la integritate fizicã şi psihicã, libertatea
individualã, dreptul la viaţa intimã, familialã şi privatã, dreptul la
ocrotirea sãnãtãţii, interzicerea muncii forţate , dreptul la un nivel
de trai decent etc.
Totodatã Constituţia României reglementeazã obligaţii
ale Statului corelative dreptului la viaţã cum sunt obligaţiile
statutului ce decurg din garantarea dreptului la viaţã, astfel:
-prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte
periculoase pentru viaţa persoanei şi viaţa publicã (omorul, tentativa
de omor, lovituri cauzatoare de moate, uciderea din culpã,
genocidul etc.);
-asigurarea mãsurilor de dezvoltare economicã şi de
protecţie socialã necesare unui trai decent (locuri de muncã,
salarii, pensii, ajutoare, asigurãri etc.);
-protecţia copiilor, tinerilor, a familiei şi a
persoanelor handicapate;
-protecţia proprietãţii private şi publice;
-ocrotirea sãnãtãţii;
-ocrotirea vieţii intime, familiale şi private;
284
-interzicerea pedepsei cu moartea;
-interzicerea muncii forţate.
Interzicerea pedepsei cu moartea de cãtre Constituţia
României exprimã tendinţa dominantã în lume, prezentã în
documentele juridice, politice şi sociologice, de înlãturare a acestei
sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încãlcare a
drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime, ce
foarte rar s-a dovedit dreaptã şi niciodatã eficientã, susţin unii
autori. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind cã
de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare şi cã nu
totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.2)
Modul de reglementare în art. 22 pct. 3 din Constituţia
României, prin care se interzice pedeapsa cu moartea nu admite
nici o excepţie, cum ar fi cea pe timp de rãzboi. In Constituţia
Italiei, pedeapsa cu moartea este interzisã, "cu excepţia cazurilor
prevãzute de legile militare pe timp de rãzboi."
De asemenea, spre deosebire de Constituţia României,
Protocolul nr. 6 al Constituţiei Europene a Drepturilor Omului
prevede în art. 2, o excepţie de la abolirea
__________________________
1)
Ioan Muraru, op. cit., p. 208
2)
I. Muraru, op. cit. p. 208
pedepsei cu moartea şi anume "pedeapsa cu moartea în timp de
rãzboi". Interzicerea pedepsei cu moartea, cu menţinerea excepţiei
pe timpul rãzboiului se regãseşte şi în Constituţia Spaniei (art. 15).
Este adevãrat cã nimeni nu doreşte rãzboiul, dar orice stat care se
respectã este îndreptãţit sã ia în calcul şi un astfel de risc, şi sã-şi
creeze o legislaţie raţionalã, legislaţie care sã serveascã interesele
naţiunii. Un rãzboi poate interveni prin surprindere, ceea ce exclude
timpul necesar pentru modificarea Constituţiei astfel încât sã
prevadã posibilitatea introducerii pedepsei cu moartea în caz de
rãzboi. O astfel de excepţie socotim cã trebuie sã i se gãseascã locul
şi în Constituţia României din moment ce în art. 92 pct. 3 şi art. 93 al
acesteia se vorbeşte de "agresiunea armatã îndreptatã împotriva
ţãrii şi respectiv, starea de asediu şi starea de urgenţã", ca ipoteze
prevãzute în Constituţie.
In constituţiile a 18 state din cadrul Statelor Unite ale
Americii, pedeapsa cu moartea este admisã atât pe timp de pace
cât şi pe timp de rãzboi, motivându-se cã încã nu sunt condiţiile
necesare pentru interzicerea acesteia.
285
O problemã interesantã o ridicã art. 2 pct. 2 din Convenţia
Europeanã a Drepturilor Omului, la care România a aderat în anul
1994 prin Legea nr. 30. Astfel, se pune întrebarea dacã art. 20 pct. 3
din Constituţia României, care interzice pedeapsa cu moartea, nu
este incompatibil cu art. 2 pct. 2 din Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului care admite moartea rezultatã dintr-o recurgere
absolut necesarã la forţã: a)pentru a asigura apãrarea oricãrei
persoane împotriva violenţei ilegale; b)pentru a efectua o arestare
legalã sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinutã; şi c)pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau
o insurecţie.
Socotim cã aceste prevederi nu contravin art. 20 pct. 3
din Constituţie, deoarece situaţiile reglementate de aceasta nu are
nici o legãturã cu interzicerea pedepsei cu moartea. In astfel de
cazuri, moartea survine nu ca urmare a unor pedepse, ci în
cazul unor acţiuni legitime fãrã alternativã.
Pe de altã parte, potrivit art. 11 pct. 2 din Constituţia
României, Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului face parte din
dreptul intern al României în baza Legii nr. 30/1994. Iar conform art.
20 pct. 2 din Constituţia României dacã existã neconcordanţã între
pactele şi tratativele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementãrile internaţionale.
Prin reglementãrile din art. 2 pct. 2 din Convenţia
Europeanã se apãrã de fapt drepturile şi libertãţile omului în condiţii
speciale, astfel:
a)In Codul penal este reglementatã legitima apãrare, caz
în care moartea cauzatã agresorului, în limitele legii, nu este
sancţionatã. In acest sens, este în stare de legitimã apãrare acela
care sãvârşeşte fapta pentru a înlãtura un atac material, direct,
imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui
interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obştesc. Este de asemenea în legitimã
apãrare şi acela care din cauza tulburãrii sau temerii a depãşit
limitele unei apãrãri proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurãrile în care s-a produs atacul. Aceste dispoziţii ale Codului
penal coroborate cu cele ale art. 2 pct. 2 lit. a din Convenţia
Europeanã a Drepturilor Omului, definesc cazul când cauzarea morţii
286
unei persoane nu se sancţioneazã dacã se sãvârşeşte în condiţiile
cumulative:
-ale legitimei apãrãri şi
-pentru apãrarea oricãrei persoane împotriva violenţei
ilegale.
Este de observat cã, chiar dacã sunt îndeplinite condiţiile
legitimei apãrãri, cauzarea morţii agresorului nu este scuzabilã
atunci când agresorul pune în pericol orice altã valoare din cele
prevãzute de art. 44 al. 2 din Codul penal, cu excepţia vieţii,
integritãţii fizice şi psihice a persoanei.
In astfel de situaţii viaţa agresorului este mai importantã
decât valorile apãrate şi nu se admite suprimarea vieţii persoanei
pentru apãrarea unui bun mobil sau imobil.
b)In scopul efectuãrii unei arestãri legale sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute atunci când
în mod absolut necesar s-a recurs la forţã, moartea cauzatã nu este
imputabilã. Aceastã prevedere a Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului trebuie coroboratã cu dispoziţiile Legii nr. 17/1996 care
reglementeazã folsoirea uzului de armã în astfel de situaţii.
Cazurile de folosire a armamentului1) în astfel de
condiţii sunt strict prevãzute de lege, numai dacã este absolut
necesar, dacã nu existã alte alte mijloace legale, în condiţiile
legitimei apãrãri şi a somaţiilor prevãzute de lege, dacã existã
un mandat legal de arestare şi o stare legalã de deţinere.
c)Potrivit art. 2 pct. 2 lit. c, moartea nu este imputabilã
dacã aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forţã,
pentru a reprima, conform legii, tulburãri violente sau o
insurecţie.
Astfel potrivit art. 47 lit. h din Legea nr. 17/1996, uzul de
armã se poate face pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a
misiunilor militare, împotriva grupurilor de persoane sau a
persoanelor izolate care încearcã sã pãtrundã fãrã drept în sediile
sau în perimetrele autoritãţilor şi instituţiilor publice.
Potrivit art. 51 din legea nr. 17/1996, "uzul de armã în
condiţiile şi situaţiile prevãzute în prezentul capitol, se face în aşa
fel încât sã ducã la imobilizarea (nu neutralizarea s.n.) celor
împotriva cãrora se foloseşte arma, trãgându-se, pe cât posibil, la
picioare pentru a evita cauzarea morţii acestora. Dacã uzul de
armã şi-a atins scopul prevãzut în aliniatul 1, se înceteazã
287
recurgerea la un asemenea mijloc." Din aceste ultime dispoziţii
rezultã cã dacã agentul autoritãţii publice a vizat zone vitale, ale
persoanei (cap, inimã etc.), atunci se pune problema folosirii ilegale
a armamentului, fapta sa ne mai încadrându-se în condiţiile Legii
române nr. 17/1996 şi evident a Constituţiei. Iar în cazul în care deşi
agentul a respectat condiţiile legii, moartea a intervenit ca urmare a
faptului cã, persoana vizatã în mod imprevizibil şi-a expus zonele
vitale pe direcţia de tragere, moartea acesteia nu îi este imputabilã.
_________________________
1)
Este vorba numai de persoanele autorizate sã deţinã şi sã foloseascã armamentul
pentru apãrare.
Din acest punct de vedere faţã de prevederile C.E.D.O.

reglementarea din Legea nr. 17/1996 este mai precisã şi în
favoarea drepturilor omului, respectiv celui care încãlcând legea,
este supus riscului morţii, aşa cum sunt şi prevederile Legii nr.
60/1991 privind organizarea şi desfãşurarea adunãrilor publice.
2. Dreptul la integritate fizicã şi psihicã

Dreptul la integritate fizicã şi psihicã a fost inspirat de
asemenea de Declaraţia Universalã, care în art. 5 proclamã cã
"nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente
crude inumane sau degradante". In acelaşi sens a fost formulat art.
7 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3
al Convenţiei Europene reia, în esenţã, art. 5 din Declaraţia
Universalã, mai puţin termenul "tratamente crude", spunând cã
"nimeni nu poate fi supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente
inumne sau degradante". El nu a preluat însã aliniatul 2 de la art. 7
al Pactului unde se spune: "In special, este interzis ca o persoanã sã
fie supusã, fãrã consimţãmântul sãu, unei experienţe medicale sau
ştiinţifice."
Dreptul la integritatea fizicã este clar definit prin chiar
formularea constituţionalã. Strânsa sa legãturã cu dreptul la viaţã a
determinat reglementarea în acelaşi articol. Respectul integritãţii
fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia
autoritãţilor publice de a o asigura.
Orice atingere adusã integritãţii fizice a persoanei va
trebui sancţionatã de cãtre lege; iar dacã "atingerea" se impune,
totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe
baza legii, în condiţiile art. 49 din Constituţie (de exemplu:
288
vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge
pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii
chirurgicale cu acordul pacientului etc.). In spiritul Constituţiei
pentru protecţia integritãţii fizice legiuitorul a incriminat ca
infracţiuni şi sancţionat faptele contra vieţii, integritãţii corporale şi
sãnãţii, a înfiinţat organele împuternicite cu prevenirea
constatatoare şi sancţionarea acestora, precum şi procedurile de
urmat. (art. 174 - 185 din Codul penal şi articolele corespunzãtoare
din Codul de procedurã penalã sunt dispoziţii legale elaborate în
acest sens.)
Dreptul la integritatea psihicã este ocrotit şi
considerat de valoare constituţionalã, omul fiind conceput - sub
aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul
nu pot fi despãrţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integritãţi este
contrarã drepturilor omului.
Respectul vieţii, a integritãţii fizice şi psihice implicã în
mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 pct. 2
din Constituţie. Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente
este o încãlcare a demnitãţii şi personalitãţii omului, conţinând
obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi reprimate de cãtre lege.
Potrivit Convenţiei contra torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin
care se produce o durere sau o suferinţã ascuţitã, fizicã sau
mentalã, intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la
ea sau de la o terţã persoanã informaţii sau mãrturisiri, de a
pedepsi un act pe care ea sau o terţã persoanã l-a comis sau se
presupune de a o fi comis, de a întimida sau de a face presiune
asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terţe
persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formã de
discriminare indiferent care este, dacã o asemenea durere sau
asemenea suferinţã sunt produse de un agent al autoritãţii
publice sau orice altã persoanã având o împuternicire oficialã
sau la instigarea sa ori cu consimţãmântul sãu expres sau
tacit.
De asemenea, Convenţia cuprinde angajamentul statelor
de a lua mãsuri legislative, administrative, judiciare şi orice alte
mãsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de torturã,
289
aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante, pe teritoriul ce se aflã sub jurisdicţia lor.
Din punct de vedere penal, tortura este incriminatã şi
sancţionatã în art. 2671 din Codul penal român, cu pedeapsa
închisorii de la 2 la 25 de ani sau detenţia pe viaţã.
De observat cã, în art. 2671 aliniatul 5 din Codul penal se
spune "Nici o împrejurare excepţionalã, oricare ar fi ea, fie cã este
vorba de starea de rãzboi sau de ameninţãri cu rãzboiul, de
instabilitate politicã internã sau de orice altã stare de excepţie,
nu poate fi invocatã pentru a justifica tortura; de asemenea nu
poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autoritãţi
publice.
Garantarea dreptului la integritatea fizicã şi psihicã se
face nu numai faţã de autoritãţile publice şi agenţii acestuia prin art.
267 din Codul penal dar şi faţã de orice altã persoanã, prin
incriminarea infracţiunilor contra vieţii, integritãţii corporale şi
sãnãtãţii. (art. 180-184 din Codul penal român).
3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun
autoritãţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimã, familialã
şi privatã, precum şi oricãrei persoane, de a respecta dreptul la
viaţa intimã, familialã şi privatã.
Atingerile aduse vieţii intime, familiale şi private
pot sã se înfãţişeze nu numai ca violãrii ale spaţiului în care se
desfãşoarã activitatea persoanei, dar şi ca încãlcãri ale
domeniului rezervat gândurilor, manifestãrilor intime prin
violarea secretului corespondenţei, a comunicãrilor, a
convorbirilor (prin interceptarea) ori ca imixtiuni abuzive în viaţa
intimã a persoanei prin captarea de la distanţã de imagini, sunete
legate de viaţa personalã a celui vizat, sau prin înregistrarea de la
distanţã a convorbirilor purtate, a destãinuirilor fãcute, ori prin
obţinerea de fotografii în locuri private, sau cu privire la fapte
private, care ar putea dezvãlui manifestãri intime ale
persoanei.
Constituţia României în art. 26, foloseşte terminologia
"viaţa intimã, familialã şi privatã", fãrã a le defini. Din moment
ce le-a folosit constituantul înseamnã cã le-a dat semnificaţii diferite,
290
astfel încât reglementarea sã fie precisã şi completã sub acest
aspect.
In art. 18 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se
prevede: "1.Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2.Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea
acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut
de lege, şi dacã constituie o mãsurã care într-o societate
democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa
publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sãnãtãţii şi a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertãţilor altora."
Observãm cã în aceastã Convenţie nu se vorbeşte de
dreptul la viaţa intimã, lãsând sã se înţeleagã cã acesta este inclus
în dreptul la viaţa privatã şi familialã.
Socotim cã reglementarea din Constituţia României este
mai reuşitã având în vedere problemele ridicate de evoluţia
dreptului, în general şi a dreptului la viaţa intimã, familialã şi
privatã, în general .
In noul Cod penal francez la art. 226-1 se vorbeşte de
"intimitatea vieţii private" atunci când defineşte ca infracţiuni pentru
care prevede sancţiuni penale, fapte prin care se aduce atingere
intimitãţii vieţii private, cum sunt înregistrarea, transmiterea, vizualã
sau fonicã din intimitatea vieţii private a altuia.1)
In doctrina italianã s-au depus, de asemenea, eforturi
pentru a se clarifica conceptul de intimitate (riservatezza) introdus
pentru prima datã, prin Legea nr. 98 din 09 aprilie 1974.2)
Dupã primele comentarii ale legii mai sus citate, s-a
desprins concluzia cã prin intimitate, legiuitorul italian a urmãrit sã
ocroteascã interesul individului de a cuprinde în sfera vieţii sale
private acele manifestãri pe care nu ar dori sã ajungã la cunoştinţa
altor persoane (Bricola, Palazzo) sau ocrotesc interesul individului de
a pãstra pentru el în mod exclusiv, orice informaţie asupra propriilor
acţiuni (Mantovani).
Potrivit legii penale italiene (art. 165 bis) este incriminatã
fapta aceluia care prin instrumente de captare vizualã sau sonorã îşi
procurã ilicit informaţii sau imagini ţinând de viaţa privatã care se
desfãşoarã în domiciliul unei persoane sau în alte locuri aparţinând
acelui care are dreptul de a interzice aceasta. In Codul penal spaniol
291
(art. 197) se incrimineazã fapta aceluia care pentru a descoperi
secretele unei persoane atinge intimitatea acesteia şi îşi însuşeşte
fãrã consimţãmânt, scrisori, înscrisuri, mesaje sau orice alte
documente sau bunuri. Codul penal american ocroteşte dreptul
persoanei la
intimitate incriminând pãtrunderea ilicitã în locuri private, cu
intenţia de a asculta sau
___________________________
1)
Ives MAYAUD. Noul Cod Penal. Dalloz-1992.Paris, pag. 1852
2)
L.Delphino, Dirito penale, parte speciale, IX. Edizione, Napoli, 1996, p. 785
supraveghea o persoanã, instalarea de dispozitive de ascultare,

fotografiere etc, inclusiv de la distanţã.1)
Constituţia Spaniei în art. 18 pct. 1 prevede: "Este
garantat dreptul la onoare, intimitate personalã şi familialã şi la
propria imagine." Observãm cã se vorbeşte de intimitate personalã,
distinct de intimitate familialã. Tot în acest articol la pct. 4 se aratã
"Prin lege se va limita folosirea informaticii pentru a garanta
onoarea şi intimitatea personalã şi familialã a cetãţenilor şi
exerciţiul deplin al drepturilor acestora."
Aşa cum am arãtat, reglementarea datã de Constituţia
României în acest domeniu este mai precisã şi completã. Astfel
putem vorbi de un drept la viaţa intimã, un drept la viaţa
familialã şi un drept la viaţa privatã. Aceste drepturi trebuie sã-
şi gãseascã în lege reglementãri specifice diferite.
Dupã prof. I. Deleanu "viaţa intimã" semnificã dreptul
individului de a trãi aşa cum înţelege respectând însã şi drepturile
altora.2) In încercarea de a delimita oarecum dreptul la viaţa intimã
de dreptul la viaţa familialã şi viaţã privatã vom pleca de la definiţia
datã într-un dicţionar francez a adjectivului intim respectiv "interior
şi profund" care constituie esenţa unui lucru; care leagã sau este
legat de un sentiment
profund.3) Dreptul la viaţa intimã este o posibilitate care conţine
prerogativele, manifestãri legate de singurãtatea persoanei şi de
persoanele sau lucrurile admise în intimitatea sa, prin acte, expresii,
fapte, gesturi etc., nedestinate publicitãţii. Astfel în intimitate orice
persoanã inclusiv funcţionarul public îşi poate exprima orice gând,
opinie şi chiar injuria, fãrã ca fapta sau actul sãu sã atragã o
292
rãspundere juridicã; deci, fapta sau actul sãvârşit în intimitate, de
regulã nu lezeazã interesul public sau al altei persoane, şi ca atare
nu sunt incriminate, ceea ce exclude imixtiunea în intimitatea
persoanei. Viaţa intimã nu poate fi cenzuratã, de aceea cele
afirmate în intimitate nu pot atrage rãspunderea pentru infracţiunea
de calomnie sau mãrturie mincinoasã. Viaţa intimã conţine acte şi
fapte care exced vieţi de familie. Viaţa initimã ţine în primul rând
de persoanã, şi astfel se face o distincţie între intimitatea personalã
şi intimitatea familiei, care se desfãşoarã dupã alte reguli. Dreptul la
viaţa intimã nu cunoaşte alte limite decât cele care sunt necesare
altor membri ai societãţii pentru a se bucura de aceleaşi drepturi.
Prin viaţa familialã înţelegem tot ce este privitor la
familie, destinat familiei, aparţinãtor familiei.
La nivel de familie şi viaţa acesteia, existã un grad de
intimitate, care trebuie respectat de toţi şi ocrotit de stat. Aceasta
presupune drepturi ale membrilor familiei atât în interiorul acesteia
cât şi în exterior, corelativ cu obligaţiile membrilor familiei, ale
oricãrei persoane cât şi ale autoritãţilor statului. Dreptul la viaţa
familialã presupune ___________________________
1)
American Law Institute.Model Penal Code. Philadelphia.P.A.1985, p.195
2)
Ion Deleanu. drept Constituţional şi Instituţii Politice. Tratat Vol. II. Editura "Europa
Nova", Bucureşti, 1996, p. 138
3)
Dictionaire du francais. Imprime en France. Imprimerie Herissey Evreux. 1995. p.598
respect şi ocrotire a intimitãţii conjugale, secretul de familie şi alte

drepturi prevãzute în Codul familiei. ocrotite de Stat.
Dreptul la viaţa privatã, în sens restrâns este un drept
complex, care cuprinde tot ce nu aparţine dreptului public, dreptului
la viaţa intimã şi dreptului la viaţa familialã. Viaţa privatã include
dreptul la identitate - dreptul de a nu se dezvãlui, fãrã temei sau
fãrã consimţãmântul expres al presoanei, numele adevãrat, adresa,
vârsta, situaţia familialã, modul de întrebuinţare a timpului liber, a
elementele patrimoniului sãu, obiceiuri cotidiene etc.1) Secretul
contractelor civile comerciale, din domeniul privat2), ţine de dreptul
la viaţa privatã.3)
Dreptul la viaţa intimã, dreptul la viaţa familialã şi
dreptul la viaţa privatã în sens restrâns sunt ocrotite prin
instituirea în norme juridice diferite, ca abateri disciplinare,
contravenţii, infracţiuni, a actelor şi faptelor cauzatoare de
pagube, reglementarea şi prevederea procedurilor şi organelor
293
care sã descopere, cerceteze şi judece persoanele vinovate
de încãlcarea acestui drept, precum şi modalitãţile de reparare a
acestuia.
In sens larg dreptul la viaţa privatã include atât
dreptul la viaţa intimã cât şi dreptul la viaţa familialã. Totuşi
aşa cum a procedat constituantul este necesarã reglementarea şi
protejarea distinctã a acestor drepturi, deoarece actele şi
faptele de încãlcare, a fiecãruia, presupune alte condiţii de
incriminare, sancţionare, cercetare şi judecare.
Protecţia vieţii intime, familiale şi private este asiguratã şi
prin consacrarea constituţionalã a dreptului la propria imagine.
Astfel în art. 30 din Constituţie se prevede "Libertatea de exprimare
nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particularã a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine."
Dreptul la propria imagine este un drept
complementar al dreptului la viaţa intimã, familialã şi privatã.
Imaginea proprie trebuie înţeleasã în contextul acestui
drept ca fiind acea imagine publicã, creatã sau lãsatã sã se creeze,
în mod conştient de cãtre persoana fizicã. Orice persoanã are o
imagine proprie nedestinatã publicitãţii, imagine care trebuie
respectatã şi apãratã de legiuitor. Spre exemplu, anumite trãsãturi,
defecte, însuşiri etc. sunt apreciate de persoana respectivã cã nu
trebuie cunoscute de nimeni în afarã de ea sau de membrii familiei,
ori preotul, medicul, avocatul etc. Acestea sunt protejate prin
dreptul la imaginea proprie şi pot fi fãcute publice numai cu
consimţãmântul expres al persoanei în cauzã. Sunt numeroare
cazurile când unele personalitãţi, din domeniul
____________________________
1)
Ion Deleanu, op. cit. p. 136
2)
Ulpian spunea: uius studii duoe sunt positiones: publicum et privatum. Publicum ius
est quod ad statum rei romanae spectat: privatum quod ad singulorum utilitatem
pertinet.(Instituţiile, din Corpus iuris civilis, De iustitia est de iure, IV)
3)
A se vedea şi art.10 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnitãţii
fiinţei umane cu privire la aplicarea bilogiei şi medicinei.
cinematografiei, artei, sportului etc., acceptã pentru sume
importante înstrãinarea şi difuzarea unor imagini sau alte
documente cu secrete intime, de familie sau din viaţa privatã,
pentru a satisface curiozitatea cititorilor sau telespectatorilor
consumatori de senzaţional. In Franţa de exemplu, s-au
294
dat hotãrâri judecãtoreşti care au recunoscut dreptul de
proprietate a fiecãruia asupra imaginii sale.
De altfel, potrivit art. 226-1 pct. 2 din Noul Cod penal
francez constituie infracţiune şi se sancţioneazã cu închisoarea de
pânã la un an şi amendã 300.000 franci "fixarea, înregistrarea sau
transmiterea imaginii unei persoane aflate într-un loc privat, fãrã
consimţãmântul acesteia". Iar în art. 226-1 din acelaşi cod este
sancţionat şi acela care foloseşte imaginile obţinute în condiţiile art.
226-1 şi le aduce fãrã drept la cunoştinţa publicului sau a unui terţ.
Curtea din Paris a considerat cã este un atentat la viaţa
privatã a persoanei chiar simpla publicare a adresei, numãrului de
telefon şi a reşedinţei private a unui cântãreţ, fãrã consimţãmântul
acestuia.
De precizat cã trebuie fãcutã deosebirea dintre
demnitatea şi funcţia publicã pe de o parte şi persoana publicã de
pe altã parte, deosebire cu implicaţii majore asupra drepturilor
acestora la viaţa intimã, familialã, privatã şi propria imagine.
Persoana publicã, este aceea persoanã care fãrã a
deţine o funcţie sau demnitate publicã satisface în regim de drept
privat anumite interese ale unui anumit public; din aceastã
categorie fac parte artişti, sportivi etc. Dacã aceştia nu satisfac în
bune condiţii aceste interese este problema lor, iar aceste interese
nu au caracterul intereselor publice instituţionalizate.
Ca atare, anumite deficienţe, comportãri etc. ale
persoanei publice chiar dacã afecteazã prestaţia acestora, nu
trebuie cunoscute de public decât numai cu consimţãmântul
persoanei.
In cazul unei demnitãţi sau funcţii publice, situaţia
este alta. Demnitarul şi funcţionarul public este în slujba
naţiunii, şi satisface anumite interese ridicate de lege la rang de
interes public. Or tot ceea ce poate dãuna prestaţiei la care
este obligat demnitarul şi funcţionarul public, trebuie sã
ajungã la cunoştinţa publicului, care trebuie sã aprecieze şi sã
cearã sã se ia mãsurile în consecinţã în deplinã cunoştinţã
de cauzã. Spre exemplu o deficienţã de comportament, ce poate
constitui obiectul unui şantaj, în cazul unei persoane
publice,respectiv artist, sportiv etc. nu justificã publicarea, însã în
cazul unei demnitãţi sau funcţii publice este necesar a fi adusã la
295
cunoştinţã publicului pentru a evita un eventual şantaj, cu implicaţii
negative asupra serviciului public prestat.
Intr-o speţã soluţionatã în Austria, un ziarist vienez a fost
condamnat de autoritãţile austriece, la amenda penalã de 15.000
şilingi, pentru cã a fãcut public faptul cã Bruno Kreisky, cancelar
federal în funcţie, a aparţinut unei brigãzi S.S. în timpul celui de al
doilea rãzboi mondial. Sesizatã Curtea Europeanã a Drepturilor
Omului, s-a apreciat cã nu a fost încãlcat dreptul la viaţa privatã a
cancelarului, demnitar public, fapta ziaristului fiind justificatã
de intersul public şi astfel a obligat statul austriac la restituirea
amenzii, plata unei sume de 284.536,60 şilingi reprezentând
cheltuieli de deplasare, sejur şi daune interese ale ziaristului.1)
Drepturile la viaţa intimã, familialã şi privatã,
precum şi dreptul la imaginea proprie, sunt garantate din punct
de vedere penal prin:
-instituirea ca infracţiune, divulgarea secretului
profesional, în care se include şi acte şi fapte din viaţa intimã,
familialã sau privatã a persoanei, de care autoritãţile sau anumite
persoane prevãzute de lege (medic, avocat, preot) iau la cunoştinţã;
-secretul profesional trebuie respectat în tot cursul
procesului penal, civil, comercial, sub aspectul dreptului la viaţa
intimã, familialã la propria imagine sau privatã a pãrţilor în proces;
-astfel judecãtorii au obligaţia de a declara secretã
şedinţa de judecatã în procesele în care, publicitatea ar afecta
aceste valori, fãrã sã aducã vreun deserviciu legii sau justiţiei;2) (art.
290 al. 2, 3 şi 4 din Cod de procedurã penalã)
Dacã judecarea în şedinţa publicã ar putea aduce
atingerea vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea
procurorului, a pãrţilor, ori din oficiu, poate declara şedinţa secretã
pentru tot cursul sau pentru o anumitã parte a judecãrii cauzei.
-instituirea şi de alte fapte ca infracţiuni cum sunt:
violarea de domiciliu (art. 192 din C.p.), violarea secretului
corespondenţei (art. 195 din C.p.), calomnia (art. 206 din C.p.) ş.a.
Deci, orice act sau fapt din viaţa intimã, familialã
sau privatã a demnitarului şi funcţionarului public, care nu
poate influenţa negativ prestaţia socialã, a acestuia, este
protejatã. Numai sub acest aspect, demnitarul sau funcţionarul
public are dreptul la protecţia vieţii intime, familiale, private şi la
propria imagine.
296
Pentru a preveni încãlcarea acestor drepturi Adunarea
Parlamentarã a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1003 cu
privire la etica ziaristicã. In aceastã Rezoluţie, printre altele se aratã
"Nici editorii sau proprietarii, nici ziariştii nu trebuie sã considere cã
informaţia le aparţine. Intr-o intreprindere dedicatã informaţiei,
aceasta nu trebuie tratatã ca o marfã, ci ca un drept
fundamental al cetãţenilor. In consecinţã, nici calitatea
informaţiilor sau opiniilor nu trebuie exploatate în scopul creşterii
numãrului de cititori sau auditori şi în consecinţã a resurselor
publicitare."
4. Dreptul de a dispune de ea însãşi

Este de fapt un aspect al vieţii intime şi private, fiind unul
din cele mai naturale, inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale
omului. Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional acest
drept este încorporat de multã vreme în drepturile umane, chiar
dacã nu explicit.
___________________________
1)
V. Dabu. Despre dreptul şi arta apãrãrii. Regia Autonomã "Monitorul Oficial",Bucureşti,
1994 p.222
2)
Ioan Muraru, op. cit. p. 218
Astfel, Declaraţia de Independenţã a Statelor Unite (4 iulie
1776) se aratã cã toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de
Creator cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se gãsesc viaţa,
libertatea şi cãutarea fericirii. Libertatea şi fericirea care presupun
mai multe cãutãri, speranţe, apar apoi formulate în declaraţiile de
drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este cel mai dificil de
definit. Cãutarea fericirii implicã şi dreptul de a dispune de tine
însuţi.1)
Acesta este dreptul de a dispune de corpul sãu, sau aceea
de libertate corporalã. Multã vreme aceastã libertate a fost
refuzatã din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De
aceea ea apare, explicit în legislaţie mult mai târziu decât alte
drepturi şi libertãţi.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul sãu
este o veche revendicare feministã, strâns legatã de libertatea
sexualã în evitarea riscului maternitãţii. In timp aceastã libertate a
cuprins în conţinutul sãu dreptul de a folosi anticoncepţionale,
dreptul la avort (creându-se cum se spune deseori, o nouã eticã),
transexualismul (problemã încã discutabilã juridic în unele sisteme
297
de drept), dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru
transplanturi sau alte experienţe medicale şi de inginerie geneticã
(transferul de gene, clonarea).
De acest drept sunt legate şi problemele ridicate de:
secretul medical, vaccinarea obligatorie, analiza grupelor sanguine
în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea
viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea sãnãtãţii, obligaţia sau
refuzul individului de a se lãsa îngrijit medical, experimentarea
medicalã pe om, suicidul - inclusiv prin greva foamei2) ş.a.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi cuprinde cel
puţin douã aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de
integritatea sa fizicã şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui
drept persoana nu trebuie sã încalce drepturile altora, ordinea
publicã sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte
pentru viaţa şi libertatea persoanei. In temeiul lui, omul are dreptul
de a participa sau nu ca subiect de anchetã, investigaţii, cercetãri
sociologice, psihologice, medicale sau de altã naturã, de a accepta
sã se supunã unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta
prin acte juridice transportul de organe şi ţesãturi umane, de a
participa ca subiect în operaţiile de inginerie geneticã etc.
Prin consacrarea aceastui drept s-a creat cadrul juridic
constituţional reglementãrilor care au apãrut deja şi care vor fi
elaborate în acest domeniu.3)
In art. 26 pct. 2 din Constituţia României este reglementat
dreptul persoanei de a dispune de ea însãşi, într-o manierã
modernã, faţã de constituţiile altor ţãri şi convenţiile internaţionale
în materie. Astfel, "Persoana fizicã are dreptul sã
___________________________
1)
1)
Astfel, dacã legislaţia în privinţa avortului estre foarte largã în Anglia, Elveţia,
Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, S.U.A. ş. a. ea este foarte restrictivã în Italia,
Spania, Portugalia şi îndeosebi în Irlanda. Franţa şi Germania se situeazã sub acest
aspect într-o zonã intermediarã.
1)
dispunã de ea însãşi, dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora,
ordinea publicã şi
bunele moravuri." In Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului
acest drept are o reglementare implicitã; singur în art. 7 al Pactului
Internaţional privitor la drepturile civile şi politice se interzice "ca o
persoanã sã fie supusã, fãrã consimţãmântul sãu unei experienţe
medicale sau ştiinţifice".1)
298
5. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie

Art. 44 din Constituţia României dispune "Familia se
întemeiazã pe cãsãtoria liber consimţitã între soţi, pe egalitatea
acestora şi pe dreptul şi îndatorirea pãrinţilor de a asigura creşterea
educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi
de nulitate a cãsãtoriei se stabilesc prin lege. Cãsãtoria religioasã
poate fi celebratã numai dupã cãsãtoria civilã. Copii din afara
cãsãtoriei sunt egali în faţa legii cu cei din cãsãtorie."
In art. 12 din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului
se consacrã dreptul persoanei de a se cãsãtori şi de a întemeia o
familie, "potrivit legilor naţionale care reglementeazã exerciţiul
acestui drept", începând - cum spune articolul menţionat "de la
vârsta pubertãţii". Textul îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei
Universale, care, mai precizeazã cã dreptul persoanei de a se
cãsãtori şi de a întemeia o familie existã "fãrã nici o restricţie în
privinţa rasei cetãţeanului sau religiei"; cã bãrbatul şi femeia "au
drepturi egale la încheierea cãsãtoriei, în decursul cãsãtoriei şi la
desfacerea ei". Acelaşi articol defineşte familia ca "element natural
şi fundamental al societãţii", ea având "dreptul la ocrotire din partea
societãţii şi a statului".
Faţã de normele internaţionale mai sus citate, art. 44 din
Constituţia României pare a fi în discordanţã sub aspectul obiectului
reglementãrii, el referindu-se nu la dreptul la cãsãtorie şi la
întemeierea unei familii, ci la principiile care fundamenteazã familia,
la condiţiile de formã şi de fond ale cãsãtoriei şi la statutul copiilor
din afara cãsãtoriei. Totuşi, prevederile art. 44 alin. 1 din Constituţie
implicã neîndoielnic dreptul la cãsãtorie şi la întemeierea unei familii
din moment ce se spune cã "familia se întemeiazã pe cãsãtoria liber
consimţitã între soţi". Soţii sunt egali faţã de lege, de exemplu, în
ce priveşte ocrotirea pãrinteascã, drepturile nepatrimoniale şi
patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetãţeniei etc.
Filiaţia maternã este stabilitã prin simplul fapt al naşterii
copilului, iar cea paternã prin recunoaştere voluntarã sau prin
hotãrâre judecãtoreascã; pãrinţii copilului nãscut în afara cãsãtoriei
au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale şi patrimoniale faţã de acest
copil ca şi faţã de copilul nãscut în cadrul cãsãtoriei; drepturile
copilului la succesiunea pãrinţilor sãi sunt aceleaşi ca şi în cazul în
care s-ar fi nãscut în timpul cãsãtoriei;
299
____________________________
1)
A se vedea şi Legea privind preluarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane
publicate în Monitorul Oficial din 13.01.1998 precum şi Declaraţia Asociaţiei Medicale
Mondiale, asupra greviştilor foamei. Malta, 1991, în Gheorghe Scripcan. Bioetica.
Editura Polirom, 1998, p. 164
cãsãtoria între tatãl şi mama copilului îi conferã acestuia statutul

juridic al unui copil nãscut în timpul cãsãtoriei etc.Astfel nu este
admisã nici o discriminare între copilul din afara cãsãtoriei şi cel din
cãsãtorie.
-Despre obligaţile corelative dreptului la viaţã.
-Despre compatibilitatea dispoziţiilor din Constituţia

României referitoare la pedeapsa cu moartea şi cele prevãzute în
Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului
-Dreptul la viaţa intimã a persoanei publice şi al

funcţionarul public.
-Dreptul la propria imagine.
BIBLIOGRAFIE

Actami,
Bucureşti-1997, p.207-220
2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Editura
Europa Nova -
1966, p.132-140
3.Gheorghe Scripcan -Bioetica. Ed. Polirom, 1998, p.43-57
4.Valericã Dabu -Despre dreptul şi arta apãrãrii. Regia
Autonomã "Monitorul
300
Oficial" Bucureşti, 1994, p. 173-223
5.Victor Duculescu-Drept Constituţional Comparat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
6.I.R.D.O . -Principalele instrumente internaţionale privind
Drepturile Omului
la care România este parte, Bucureşti, 1999
7.Victor Luncan -Drepturile Omului. Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
301
CAPITOLUL X
DREPTURI SI LIBERTATI ALE PERSOANEI

IN RAPORTURILE EI CU SOCIETATEA SI STATUL,
EXERCITATE DE REGULA INDIVIDUAL
1. Libertatea individualã şi siguranţa persoanei

In art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974
este reglementatã libertatea şi siguranţa persoanei astfel "Orice om
are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive
legale, şi în conformitate cu procedura prevãzutã de lege. Orice
individ arestat va fi informat, în momentul arestãrii sale, despre
motivele acestei arestãri şi va fi înştiinţat, în cel mai scurt timp,
de orice învinuiri care i se aduc. Orice individ arestat sau deţinut
pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel
mai scurt, în faţa unui judecãtor sau al unei autoritãţi
împuternicite prin lege, sã exercite funcţiuni judiciare şi va trebui sã
fie judecat într-un interval rezonabil sau sã fie eliberat.
Detenţiunea persoanelor care urmeazã a fi trimise în
judecatã nu trebuie sã constituie regula, dar punerea în
libertate poate fi subordonatã unor garanţii asigurând
înfãţişarea lor la şedinţele de judecatã, pentru toate celelalte
acte de procedurã şi, dacã este cazul, pentru executarea hotãrârii.
Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau
detenţiune are dreptul de a introduce plângere în faţa unui
tribunal, pentru ca acesta sã hotãrascã neîntârziat asupra
legalitãţii detenţiunii sale şi sã ordone eliberarea sa, dacã
detenţiunea este ilegalã
Orice individ care a fost victima unei arestãri sau
detenţiuni ilegale are dreptul la o despãgubire."
Dreptul la libertate şi la siguranţã este reglementat şi în art. 5
din Convenţia Europeanã a Drepturilor Omului; astfel : "Orice
persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate
302
fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit
cãilor legale:
a)dacã este reţinut legal pe baza condamnãrii pronunţate
de un tribunal competent;
b)dacã a fãcut obiectul unei arestãri sau al unei deţineri
legale pentru nesupunerea la o hotãrâre pronunţatã, conform legii,
de cãtre un tribunal ori în vederea garantãrii executãrii unei obligaţii
prevãzute de lege:
c)dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii
sale în faţa autoritãţii judiciare competente, sau când existã
motive verosimile de a bãnui cã a sãvârşit o infracţiune ori
când existã motive temeinice de a nu crede în necesitatea de a-l
împiedica sã sãvârşeascã o infracţiune sau sã fugã dupã
sãvârşirea acesteia;
d)dacã este vorba de detenţia legalã a unui minor,
hotãrâtã pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia
sa legalã în scopul aducerii sale în faţa autoritãţii competente;
e)dacã este vorba despre detenţia legalã a unei
persoane susceptibile sã transmitã o boalã contagioasã, a unui
alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f)dacã este vorba despre arestarea sau detenţie
legalã a unei persoane pentru a o împiedica sã pãtrundã în mod
ilegal pe teritoriu sau împotriva cãreia se aflã în curs o procedurã
de expulzare ori de extrãdare.
Orice persoanã arestatã trebuie sã fie informatã, în
termenul cel mai scurt şi într-o limbã pe care o înţelege, asupra
motivelor arestãrii sale şi asupra oricãrei acuzaţii aduse
împotriva sa.
Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile
prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusã
de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat
împuternicit prin lege, cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are
dreptul de a fi judecatã într-un termen rezonabil sau eliberatã
în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonatã unei
garanţii, care sã asigure prezentarea persoanei în cauzã la
audiere.
Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare
sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui
303
tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt
asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa, dacã
deţinerea este ilegalã.
Orice persoanã care este victima unei arestãri sau a unei
deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul
la reparaţii."
Istoria îndelungatã şi sinuoasã a libertãţii individuale,
permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, pe de o parte
şi, practica autoritãţilor publice, pe de altã parte - practicã ce nu
rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalitãţi, uitându-se uneori (din
pãcate prea des) cã autoritãţile trebuie sã fie în slujba cetãţenilor şi
nu invers - au impus formularea unor reguli constituţionale clare, a
cãror aplicare sã nu fie stânjenitã de interpretãri şi speculaţii.1)
Astfel o reglementare modernã şi clarã se gãseşte în art.
23 din Constituţia României. O primã dispoziţie constituţionalã este
aceia cã, "libertatea individualã şi siguranţa persoanei sunt
inviolabile."
Libertatea individualã, în contextul art. 23 din
Constituţie, priveşte libertatea fizicã a persoanei, dreptul sãu de a
se comporta şi mişca liber, de a nu fi ___________________________
1)
Ion Muraru, op. cit., p. 210
reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi dupã procedurile
expres prevãzute de Constituţie şi legi. Libertatea constã în a
putea face tot ceea ce nu dãuneazã ilegal celuilalt; astfel
exerciţiul drepturilor naturale ale fiecãrui om nu cunoaşte decãt
acele limite care sunt necesare altor membri ai societãţii
pentru a se bucura de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot
fi determinate decât de cãtre lege. Legea nu are dreptul sã
interzicã decât acţiunile periculoase pentru societate. Tot
ceea ce nu este interzis de cãtre lege nu poate fi împiedicat
şi nimeni nu poate fi obligat sã facã ceea ce legea nu
ordonã1)
Libertatea individualã poate fi limitatã prin:
a)o legea dreaptã (adicã o lege în care limitãrile sunt
fãcute în numele libertãţii ca garanţii ale libertãţii);
b)o lege abuzivã;
c)activitãţi ale individului sau grupului (abuz de libertate);
d)abuzuri ale autoritãţii.
304
Caracterul de fiinţe sociale, admite ca limitãri ale libertãţii
individuale numai acelea prevãzute de o lege dreaptã, prin care se
asigurã şi libertãţile celorlalţi. Libertatea individualã, nu este, nu
poate şi nu trebuie sã fie absolutã. Legea dreaptã, care limiteazã
libertatea individualã în societate, o şi apãra în acelaşi timp, faţã de
abuzul de orice naturã. In cazurile de la literele b, c şi d, actele de
încãlcarea libertãţii individuale, trebuie incriminate prin lege,
descoperite, cercetate, judecate şi sanţionate.
Protecţia libertãţii individuale presupune:
-o anumitã limitare a libertãţii individuale, pentru a nu
deveni abuzivã, adicã pentru a nu afecta libertatea altuia;
-limitarea drepturilor autoritãţilor publice în aşa fel
încât sã nu încalce libertatea individualã ci sã o protejeze;
-reglementarea unor garanţii în cazul procedurilor de
înfãptuire a justiţiei, garanţii contra abuzurilor autoritãţilor;
-instituirea drept abateri, contravenţii, infracţiuni
sancţionate potrivit legii, a faptelor care afecteazã libertatea
individualã.
Gradul de protecţie a libertãţii individuale, dã
gradul de siguranţã a persoanei.
Dupã prof. I. Muraru, noţiunea de siguranţã a persoanei
exprimã ansamblul garanţiilor care protejeazã persoana în
situaţiile în care autoritãţile publice, în aplicarea Constituţiei
şi legilor, iau anumite mãsuri care privesc libertatea
individualã, garanţii care asigurã ca aceste mãsuri sã nu fie
ilegale.2) Acest sistem de garanţii (de regulã) permite realizarea
represiunii faptelor antisociale, dar în acelaşi timp asigurã
inocenţilor ocrotirea juridicã necesarã.
_______________________
1)
A se vedea Constituţia Republicã Franceze. Editura ALL. Bucureşti. 1998. fila 40
2)
I. Muraru. op. cit. p. 211
In ceea ce ne priveşte socotim cã în sintagma "siguranţa
persoanei" trebuie incluse douã mari categorii de garanţii
astfel:
a)-garanţiile faţã de abuzul sau neglijenţa autoritãţii,
şi
b)-garanţiile faţã de orice persoanã, care ar putea sã
atenteze la libertatea individualã.
Garantarea libertãţii individuale faţã de autoritãţi
presupune:
305
-reglementarea activitãţii autoritãţilor, în raport cu
individul:
-instituirea unor drepturi pentru justiţiabil, învinuit,
inculpat, reţinut, arestat, condamnat în raport cu autoritãţile;
-instituirea de responsabilitãţi şi rãspunderi pentru
autoritãţile care încalcã libertatea individualã şi principiile
procedurilor judiciare (instituirea ca abateri, contravenţii , infracţiuni
a oricãror încãlcãri de cãtre autoritãţi şi funcţionarii sãi a libetãţii
individului.
Garantarea libertãţii individuale faţã de orice persoanã,
presupune:
-instituirea drept abateri disciplinare, contravenţii şi
infracţiuni cu sancţiunile corespunzãtoare, a faptelor persoanei sau
a persoanelor care încalcã libertatea individualã;
-descoperirea, cercetarea şi tragerea la rãspundere a
celor care încalcã libertatea individualã;
-stabilirea şi asigurarea îndeplinirii obligaţiilor autoritãţilor
publice privind asigurarea securitãţii persoanei.
In art. 23 pct. 2 din Constituţie se dispune:
"percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevãzutã de lege".
Aceasta înseamnã cã numai prin lege pot fi reglementate cazurile
şi procedura percheziţiei, reţinerii sau arestãrii şi deci acestea nu
pot fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv
hotãrârile de Guvern, instrucţiunile şi ordinele miniştrilor sau actele
normative emise de autoritãţile publice locale.
Prin cazurile prevãzute de lege urmeazã sã înţelegem
numai situaţiile bine precizate, în care autoritãţile publice
competente pot proceda la percheziţii, reţineri sau arestãri. Pentru
a prevenii abuzurile chiar din partea legiuitorului, constituantul i-a
stabilit anumite limite. Astfel constituantul i-a permis legiuitorului
(Parlamentul) ca prin lege sã reglementeze pãtrunderea sau
rãmânerea în domiciliul persoanei fãrã învoirea acesteia,
numai în urmãtoarele cazuri:
a)pentru executarea unui mandat de arestare sau a
unei hotãrâri judecãtoreşti;
b)pentru înlãturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizicã sau bunurile unei persoane;
306
c)pentru apãrarea siguranţei naţionale şi a ordinii
publice;
d)pentru prevenirea rãspândirii unei epidemii.
Percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat şi pot
fi efectuate numai în formele prevãzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afarã de
cazul delictului flagrant. In temeiul acestor dispoziţii
constituţionale, legiuitorul a reglementat în Codul de procedurã
penalã instituţia percheziţiei.
Potrivit acestui cod "când persoana cãreia i s-a cerut sã
predea vreun obiect sau vreun înscris,... tãgãduieşte existenţa sau
deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi
strângerea probelor este necesar, organul de urmãrire penalã sau
instanţa de judecatã poate dispune efectuarea unei percheziţii.
Percheziţia poate fi domiciliarã sau corporalã.
Percheziţia domiciliarã se face numai:
-cu autorizarea procurorului;
-cu autorizarea instanţei;
-în caz de infracţiune flagrantã, fãrã nici o
autorizare.
-cu consimţãmântul scris al persoanei la domiciliul
cãreia
se efectueazã.
In temeiul Constituţiei, s-au introdus restricţii în plus la
efectuarea percheziţiei domiciliare la parlamentari când este
necesarã încuviinţarea Camerei din care face parte. In afarã de
aceasta, prin lege s-au prevãzut unele restricţii la calitatea
magistratului care autorizeazã percheziţia în cazul militarilor,
procurorilor, judecãtorilor, notarilor, avocaţilor; (de exemplu
pentru avocaţi autorizarea percheziţiei domiciliare o dã numai
primul-procuror nu şi ceilalţi procurori).
In practicã s-a ridicat problema dacã dispoziţiile art. 101
al. 2 din Codul de procedurã penalã referitor la efectuarea
percheziţiei domiciliare pe baza consimţãmântului scris al
percheziţonatului sunt constituţionale.
Socotim cã aceastã dispoziţie este constituţionalã
deoarece:
-în art. 23 pct. 2 constituantul dispune cã percheziţia este
permisã numai în cazurile şi cu procedura prevãzutã de lege, ceea
307
ce înseamnã cã legiuitorul este, împuternicit în acest sens şi dacã
aşa a hotãrât legiuitorul, aceasta este în limitele Constituţiei;
-în art. 27 pct. 1 teza II constituantul dispune cã nimeni nu
poate pãtrunde sau rãmâne în domiciliul ori în reşedinţa unei
persoane fãrã învoirea acesteia; or legiutorul în temeiul "învoirii
acesteia" a introdus condiţia mai restrictivã prin sintagma
"consimţãmântul scris al acesteia" în cazul percheziţiei, ceea ce
înseamnã cã percheziţia nu poate fi efectuatã pe baza unei
învoiri verbale;
-în art. 12 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi
în art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice, sunt interzise imixtiunile arbitrare sau ilegale în domiciliul
persoanei.
Reţinerea persoanei, este o mãsurã prin care o
persoanã este privatã de libertate pânã la 24 ore potrivit Constituţiei
României, dar numai în cazurile şi în condiţiile prevãzut de
lege.
In dreptul românesc sunt cunoscute douã mãsuri de
reţinere, una poliţieneascã şi una procesual penalã. Astfel,
potrivit art. 16 lit. b din Legea nr. 26/1994 persoanele suspecte de
acţiuni prin care se pericliteazã ordinea publicã, viaţa persoanelor
sau alte valori sociale, care refuzã sã-şi decline identitatea ori
aceasta nu poate fi stabilitã, sunt conduse la sediul poliţiei pentru
clarificarea situaţiei, şi, dupã caz, prezentarea acestora, de îndatã,
în faţa organului de urmãrire penalã competent, activitãţi ce nu pot
dura mai mult de 24 de ore.
Cea de a doua mãsurã a reţinerii este o mãsurã procesual
penalã, preventivã, prin care persoana faţã de care existã unele
indicii cã a sãvârşit o faptã, prevãzutã şi pedepsitã de lege,
este privatã de libertatea sa de cãtre autoritãţile competente pe o
duratã de maximum 24 de ore, potrivit Constituţiei României.
Aceastã mãsurã este reglementatã în detaliu în Codul de procedurã
penalã. Totuşi, putem reţine cã dispoziţiile constituţionale prevãd
anumite reguli stricte pentru "reţinere" care nu au fost lãsate la
aprecierea legiuitorului (Parlamentul) astfel: durata maximã a
reţinerii este de 24 de ore; autoritatea1) care reţine este obligatã sã-i
aducã de îndatã la cunoştinţã reţinutului motivele reţinerii, pe limba
care o înţelege, iar învinuirea în cel mai scurt termen; eliberarea
reţinutului este obligatorie dacã motivele acestei mãsuri au dispãrut.
308
Aceasta înseamnã cã reţinerea, poate dura şi mai puţin, şi o orã şi
zece ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în
rezolvarea problemelor pe care le ridicã fiecare caz în parte. Nimic
nu împiedicã juridic rãspunderea autoritãţii pentru o reţinere pânã la
limita maximã, dacã se dovedeşte cã aceastã reţinere a fost abuzivã
şi cã deci, ea nu era necesarã.
Desigur este rolul legislaţiei procedural-penale sã
reglementeze procedurile reţinerii pânã la detalii, un loc important
trebuind sã-l ocupe evidentele strict necesare.
De menţionat cã mãsura reţinerii nu este
reglementatã constituţional în multe state, fiind lãsatã la
nivelul legii. Astfel în Franţa, Spania, Italia, Anglia, Ungaria şi
altele, mãsura reţinerii este reglementatã cu o duratã mai mare de
24 de ore, fiind pânã la douã şi chiar trei zile, dupã cum a apreciat
legiuitorul din statul respectiv.
Arestarea este o mãsurã care atinge grav libertatea
individualã, ea având consecinţe deosebite, uneori nebãnuite,
asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii
sale. De aceea arestarea este supusã unor reguli clare şi ferme
imperative, dispunerea sa revenind unor autoritãţi care sã acţioneze
numai din ordinul legii, independent şi imparţial, respectiv
magistraţilor (procuror şi judecãtor).
Regulile constituţionale, pentru mãsura arestãrii,
stabilite în Constituţia României (1991) sunt:
a)Arestarea unei persoane este permisã numai în
cazurile şi cu procedura prevãzutã de lege; aceasta înseamnã cã,
numai legiuitorul, în Codul de procedurã penalã stabileşte, strict
cazurile şi condiţiile în care se poate dispune arestarea.
____________________________
1)
Autoritãţile împuternicite de lege care au dreptul sã dispunã mãsura reţinerii unei
persoane sã emitã "Ordonanţa de reţinere" sunt organele de cercetare penalã şi
magistraţii.
b)Arestarea se face în baza unui mandat de arestare
motivat emis de magistrat (judecãtor sau procuror).
Spre deosebire de alte constituţii, Constituţia României a
limitat durata unui mandat de arestare, de pânã la 30 de zile,
ceea ce înseamnã cã durata unui mandat de arestare poate sã fie şi
sub treizeci de zile.
c)Prelungirea duratei arestãrii se aprobã numai de
instanţa de judecatã. Intrucât urmãrirea penalã în cauzele
309
complexe, dureazã, iar starea de arest poate fi necesarã în scop
preventiv şi al instrucţiei judiciare, se procedeazã la prelungirea
duratei arestãrii.
Socotim cã, în temeiul art. 23 pct. 2 din Constituţie, prin
voinţa legiuitorului, persoana se menţine în arest pânã la
judecarea recursului (efectul legii), prev. de art. 159 al. 7 din Codul
de procedurã penalã în cazul recursului procurorului împotriva
încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestãrii
preventive, recurs care este suspensiv de executare. In interesul
instrucţiei penale, se poate solicita instanţei competente
prelungirea duratei arestãrii preventive. Aceasta poate aproba de
fiecare datã, prelungirea arestãrii cu câte 30 de zile. In legislaţia
românã nu este limitat numãrul de prelungiri al duratei arestãrii de
cãtre instanţã, cu excepţia art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului care impune o duratã rezonabilã pentru
arestare. Aceastã duratã rezonabilã potrivit practicii Curţii
Europene a Drepturilor Omului, este în funcţie de complexitatea
cauzei, apreciindu-se de la caz la caz.
d)Autoritatea care efectueazã arestarea îi aduce de îndatã
la cunoştinţa arestatului motivele arestãrii, iar învinuirea în cel
mai scurt timp, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.
Aceastã prevedere este foarte importantã nu numai pentru
transparenţa acţiunii autoritãţilor publice ci şi pentru evitarea unor
erori şi pentru a asigura dreptul la apãrare1). Cât priveşte limba
în care se face comunicarea este limba pe care o înţelege cel în
cauzã. Este o prevedere fireascã, o garanţie a siguranţei
peresoanei.
e)Asupra legalitãţii mandatului, arestul se poate
plânge judecãtorului, care este obligat sã se pronunţe prin
hotãrâre motivatã. Este de observat cã arestatul se poate plânge
oricând, asupra legalitãţii mandatului, iar judecãtorul este obligat
sã se pronunţe de fiecare datã, bineînţeles luând mãsuri şi în cazul
când arestatul abuzeazã de acest drept. Aceasta presupune cã
arestatul se poate plânge în fiecare zi, numai dacã apar motive noi,
din care rezultã ilegalitatea arestãrii. Pentru netemeinicia arestãrii,
arestatul se poate plânge procurorului. Socotim cã este în spiritul
Constituţiei şi al Convenţiilor internaţionale, ca în caz de
ilegalitate a arestãrii, procurorul este în drept sã revoce
mãsura arestãrii, sã nu se mai aştepte procedura la instanţã,
310
deoarece aceasta pânã la pronunţare nu înlãturã operativ arestarea
ilegalã. Nejudecarea de îndatã a plângerii contra mãsurii arestãrii,
poate apãrea ca un abuz de drept.
___________________
1)
A se vedea V. Dabu. Despre dreptul la apãrare. Edituar Monitorul Oficial, Bucureşti,
1994
Repetarea plângerii împotriva arestãrii, dacã nu sunt
motive noi, constituie un abuz de drept. Motivele plângerii la
instanţã trebuie sã vizeze legalitatea mãsurii şi nu temeinicia
acesteia, adicã spre exemplu, arestarea nu se încadreazã în nici
unul din cazurile prevãzute de art. 148 din Codul de procedurã
penalã cum sunt starea de recidivã, a comis din nou o infracţiune,
încearcã sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului, pedeapsa este mai
mare de 2 ani, iar lãsarea în libertate prezintã pericol pentru ordinea
publicã etc.
Admiterea ca şi respingerea plângerii împotriva mãsurii
arestãrii trebuie sã fie motivatã în scris în încheiere de cãtre
judecãtor. Incãlcarea acestei dispoziţii constituţionale se
sancţioneazã cu nulitatea prevãzutã de art. 197 din Codul de
procedurã penalã.
f)Eliberarea celui arestat este obligatorie, dacã
motivele arestãrii au dispãrut. Aceastã dispoziţie constituţionalã
presupune:
-la orice cerere a arestatului sau a procurorului, instanţa
este obligatã sã verifice de îndatã legalitatea arestãrii şi a existenţei
motivelor menţinerii acesteia;
-din 30 în 30 de zile instanţa verificã legalitatea arestãrii şi
o prelungeşte numai dacã este necesar;
-atât poliţistul, procurorul şi instanţa sunt obligate sã se
sesizeze din oficiu atunci când motivele care au stat la baza
arestãrii, au dispãrut;
-punerea în libertate a arestatului este obligatorie
atunci când motivele au dispãrut.
g)Persoana arestatã preventiv are dreptul sã cearã
punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune. Aceastã regulã a libertãţii provizorii, denumitã şi
regula încrederii, încearcã sã valorifice la maximum prezumţia
de nevinovãţie dar şi sã reducã la minimul riscul unor erori
judiciare, şi în general al unor acte ireparabile. Cererea de liberare
provizorie, se soluţioneazã de procuror sau instanţã. Liberarea
311
provizorie a arestatului preventiv se poate realiza sub douã forme:
controlul judiciar sau cauţiunea. Controlul judiciar ca şi
cauţiunea sunt instituţii procesual-penale care garanteazã cã
persoana pusã în libertate provizorie va rãspunde tuturor solicitãrilor
autoritãţilor judiciare, solicitãri legate desigur de procesul penal în
care este implicatã. Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune se realizeazã potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de
domeniul procedurii penale.1)
2. Inviolabilitatea domiciliului
Potrivit art. 27 din Constituţia României, domiciliul şi
reşedinţa persoanei sunt inviolabile. Nimeni nu poate pãtrunde
sau rãmâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fãrã învoirea
acesteia cu unele excepţii expres prevãzute de lege: a)pentru
executarea unui mandat de arestare sau a unei hotãrâri
judecãtoreşti; b)pentru înlãturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizicã sau bunurile unei ___________________________
1)
Art. 1601-16010 din Codul de procedurã penalã
persoane; c)pentru apãrarea siguranţei naţionale sau a ordinii
publice; d)pentru prevenirea rãspândirii unei epidemii; Aceasta
înseamnã cã numai prin lege se poate deroga de la regula
inviolabilitãţii domiciliului, şi numai în cazurile prevãzute de
Constituţie în art. 27 literele a-d. Inviolabilitatea domiciliului implicã
şi protecţia faţã de percheziţii abuzive. Dar aşa cum dispune
legiuitorul, inviolabilitatea domiciliului nu poate opri cursul justiţiei,
nu poate servi ca mijloc de protejare a rãufãcãtorilor, nu poate duce
la imposibilitatea luãrii mãsurilor necesare pentru salvarea vieţii sau
averii unei persoane, apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii publice
etc. Situaţiile prevãzute în art. 27 al. 2 din Constituţie sunt
complexe, fiind detaliate de lege. Dacã în ce priveşte situaţiile
prevãzute de literele a, c şi d, ele sunt exclusiv acelea în care
legea ordonã, pentru aplicarea ei sã se pãtrundã în locuinţa unei
persoane, situaţie prevãzutã la litera b, cuprinde şi cazurile în care,
deşi legea nu ordonã, nu sancţioneazã totuşi pãtrunderea în
domiciliul unei persoane fãrã învoirea acesteia, respectiv în cazul
stãrii de necesitate. Aşa cum s-a arãtat, deja în literatura juridicã,
în desfãşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,
provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol
valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol
312
nu este posibilã decât prin sãvârşirea unei fapte care în mod
obişnuit este socotitã ca ilicitã. In aceste situaţii fapta sãvârşitã
pentru salvarea valorilor aflate în pericol se considerã comisã în
stare de necesitate. Iar starea de necesitate constituie în anumite
condiţii cauzã de înlãturare a caracterului penal al faptei care
exclude existenţa infracţiunii şi a rãspunderii penale. Se
considerã a fi stare de necesitate în caz de incendiu, inundaţii,
cutremure de pãmânt. In asemenea situaţii nu numai autoritãţile dar
şi cetãţenii pot pãtrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a
înlãtura primejdia privind viaţa, integritatea, sau bunurile unei
persoane. De asemenea se mai poate pãtrunde în locuinţa unei
persoane, fãrã învoirea acesteia, şi pentru salvarea unei persoane
care încearcã sã se sinucidã sau a unei persoane accidentate sau
bineînţeles şi în caz de strigãte de ajutor dinãuntru. Asemenea
fapte, comise în atari situaţii beneficiazã de efectele stãrii de
necesitate.
De la derogãrile mai sus arãtate, nici o altã lege nu
poate institui alte derogãri, indiferent de motivaţia care s-ar invoca.
In ceea ce priveşte percheziţiile, constituantul instituie
urmãtoarele reguli:
-percheziţiile se efectueazã numai în condiţiile
prevãzute de lege;
-percheziţiile nu se confundã cu cazurile de pãtrundere
sau rãmânere în domiciliul sau reşedinţa persoanei, la care se
referã art. 27 pct. 1 şi 2 din Constituţie; percheziţia presupune
mai mult decât o "vizitã";
-percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat
(procuror, judecãtor);
-percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, afarã de
cazul delictului flagrant; faţã de aceastã dispoziţie
constituţionalã considerãm cã dispoziţia art. 103 teza ultimã din
Codul de procedurã penalã este discutabilã deoarece instituie un
drept al procurorului de a efectua percheziţie şi în timpul nopţii.
Potrivit art. 103 din Codul de procedurã penalã,
percheziţia domiciliarã se efectueazã numai între orele 6-20, iar în
celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantã, sau când
percheziţia urmeazã a se efectua într-un local public. Percheziţia
începutã între orele 6-20, poate continua şi în timpul nopţii.
313
Socotim cã din dispoziţiile art. 96 şi 100 din Codul de
procedurã penalã rezultã cã percheziţia domiciliarã este o activitate
procesual-penalã, care cu excepţia flagrantului delict se poate
efectua numai dupã începerea urmãririi penale. Problema este
controversatã cu atât mai mult cu cât sintagma "delict flagrant"
folositã de art. 27 pct. 4 din Constituţie i se dã o sferã mai largã
decât cea a sintagmei "infracţiune flagrantã".1)
3. Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea
gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor religioase
nu pot fi îngrãdite sub nici o formã.
Libertatea conştiinţei presupune posibilitatea persoanei
de a avea o concepţie a sa despre lumea înconjurãtoare şi în
general despre orice. Libertatea conştiinţei este una dintre primele
libertãţi înscrise în catalogul drepturilor umane, pentru cã mai ales
libertatea religioasã - ca parte a acestei libertãţi - a avut o istorie a
sa aparte, o istorie îndelungatã presãratã cu intoleranţã şi ruguri, cu
excomunicãri şi prejudecãţi, cu multe suferinţe şi dureri. In aceastã
istorie îndelungatã s-au formulat cum era şi firesc, şi teorii şi
exprimãri juridice diferite, însã rolul dreptului ca factor civilizator şi
pacificator fiind aici incontestabil. Astfel dacã într-o concepţie se
considerã cã libertatea religioasã include şi libertatea
conştiinţei, într-o altã concepţie se considerã cã libertatea
conştiinţei şi libertatea religioasã sunt douã libertãţi distincte. In
fine, teoria mai larg acceptatã astãzi este cea în sensul cãreia
libertatea conştiinţei are o sferã largã cuprinzând în ea şi libertatea
religioasã, mai mult, se mai considerã cã existã şi libertatea cultelor,
ca libertate distinctã. Prof. Ioan Muraru, interpretând art. 29 din
Constituţia României, aratã cã libertatea conştiinţei este
posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în
particular sau în public o anumitã concepţie despre lumea
înconjurãtoare, de a împãrţi sau nu o credinţã religioasã, de
a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu
ritualul cerut de acea credinţã.2) Avem rezerve faţã de aceastã
definiţie deoarece leagã libertatea conştiinţei, de exprimarea
acesteia în public, aspect care priveşte o altã libertate şi anume
libertatea de exprimare. Aceastã deosebire este necesarã deoarece
libertatea conştiinţei este nelimitatã, pe când libertatea de
exprimare este limitatã de lege. Libertatea conştiinţei ca
314
libertate fundamentalã are un conţinut complex, ea încorporeazã
mai multe aspecte, mai multe "libertãţi". Socotim cã în Constituţia
României se dã o reglementare mai sistematicã, libertãţii conştiinţei
şi libertãţii de exprimare spre deosebire de art. 18 şi 19 din
Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, în care nu se
___________________________
1)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p. 150
2)
Ioan Muraru, op. cit., p. 238
face o deosebire între cele douã libertãţi, ba mai mult vorbeşte în
paralel de "libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei".1)
Potrivit Constituţiei României, libertatea conştiinţei
presupune:
a)libertatea gândirii; gândirea nu are şi nu trebuie sã
aibã limite, aceasta este garantatã distinct pentru a proteja spiritul
uman de orice manipulare, îndoctrinare, spãlarea creierului,
hipnoze, dezinformare etc.; din nefericire la ora actualã se studiazã
şi s-au pus la punct mijloace şi metode de influenţarea gândirii, şi în
special a maselor atentând astfel la libertatea gândirii; libertatea
gândirii exclude orice constrângere psihicã şi fizicã, pentru a impune
mijloace, metode de raţionament, concluzii, scopuri etc.
b)libertatea de opinie, este posibilitatea oricãrei
persoane fizice de a avea o pãrere personalã în orice domeniu;
nimeni nu poate fi constrâns sã-şi însuşeascã opiniile altora, şi sã nu
aibã propriile opinii, pãreri, atitudini; în procesul de instruire,
persoana are dreptul de a alege ceea ce învaţã şi totodatã are
dreptul şi la o opinie personalã care în raport de motivare trebuie
respectatã.
c)libertatea credinţelor religioase, presupune:
-spirit de toleranţã şi respect reciproc;
-cultele religioase sunt libere şi se organizeazã potrivit
statutelor proprii în condiţiile legii;
-în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrãjbire religioasã;
-cultele religioase sunt autonome faţã de stat şi se
bucurã de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armatã, în spitale, în penitenciare, în azile şi în
orfelinate;
-nimeni nu poate fi constrâns sã adopte o opinie ori o
credinţã religioasã, contrarã convingerilor sale.
315
Observãm cã în acest articol (29) constituantul
reglementeazã pe lângã libertatea credinţelor religioase, libertatea
de exprimare a acestora în public, introducând unele limite a acestei
ultime libertãţi "potrivit statutelor proprii în condiţiile legii". De altfel,
Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice, prin art. 18
stabileşte cã libertatea de exprimare a religiei şi convingerilor nu
poate face obiectul decât al unor restricţii prevãzute de lege şi
care sunt necesare protecţiei securitãţii ordinii şi sãnãtãţii publice,
moralei sau libertãţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasã şi ca un factor de
continuitate spiritualã în cadrul familiei, pãrinţii având dreptul
natural, dar şi obligaţia de a se ocupa ____________________________
1)
In Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului se prevede:
Art. 18. Orice persoanã are dreptul la libertatea gândirii a conştiinţei şi a religiei;
acest drept implicã libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi
libertatea de a-şi manifestã religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât
în public cât şi privat, prin învãţãmânt, ca practici, cult şi îndeplinirea de rituri.
Art. 19.Orice persoanã are dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare, ceea
ce implicã dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi acela de a cãuta, de a primi
şi de a rãspândi, fãrã a se ţine seama de graniţe, informaţii şi idei prin orice mijloc de
exprimare."
de creşterea şi educarea copiilor lor. In mod firesc creşterea şi
educarea copiilor în familie se face în concordanţã cu ideile şi
concepţiile pãrinţilor, filiaţia fiind prin ea însãşi şi o relaţie spiritualã,
pãrinţii purtând rãspunderea moralã, socialã şi deseori juridicã
pentru faptele, actele şi atitudinea copiilor lor minori. In acelaşi mod
sunt privite lucrurile şi atunci când creşterea şi educarea copiilor
minori revine altor persoane decât pãrinţii fireşti.
Exprimând aceste corelaţii libertãţi şi rãspunderii morale,
religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte cã pãrinţii sau
tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a cãror rãspundere le revine. In ceea ce priveşte
cultele religioase trebuie sã observãm cã termenul cult, are douã
accepţiuni. Intr-o accepţiune prin cult se înţelege o asociaţie, o
organizaţie religioasã, iar în cea de a doua, ritualul practicat.
In ambele accepţiuni cultul religios înseamnã forma în
care este exteriorizatã credinţa religioasã respectiv de asociaţie
religioasã (biserica sau cult) cât şi ritualurile cerute de acea credinţã
cum ar fi procesiunile.
Constituţia României consacrând separarea statului de
bisericã, garanteazã autonomia cultelor religioase, dar obligã statul
316
sã sprijine cultele inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în
armatã, în spitale în penitenciare, în azile şi orfelinate.
4. Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice
fel pot fi cunoscute numai dacã sunt exprimate. Atât timp cât nu
sunt exprimate, acestea nu cunosc limitele, aşa cum am arãtat
la libertatea conştiinţei. Trebuie fãcutã deosebire dupã cum
libertatea de exprimare se exercitã în public sau într-un cadru
privat. Exprimarea în cadrul privat este practic nelimitatã, cu
excepţia cazurilor, care este adevãrat sunt foarte rare şi în mod
expres prevãzute de lege.1)
De asemenea, libertatea de exprimare în public are unele
restrângeri, mai multe decât atunci când se face într-un cadru privat
stabilite prin lege, potrivit dispoziţiilor constituţionale.
Potrivit art. 30 din Constituţie, libertatea de exprimare
este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Socotim cã
libertatea de exprimare include şi libertatea presei, libertatea
cuvântului, libertatea creaţiilor de orice fel. Observãm cã aici
constituantul se referã la libertatea de exprimare în public, şi nu
într-un cadru privat.
____________
1)
Potrivit art. 202 din Codul penal, actele au caracter obscen sãvârşite asupra unui
minor sau în prezenţa unui minor se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendã.
Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare formularea
constituţionalã este cuprinzãtoare acestea fiind: în grai, scrisul,
imaginile, sunetele şi alte mijloace de comunicare în public.
Potrivit art. 152 din Codul penal, fapta se considerã a fi
sãvârşitã în public atunci când a fost comisã:
a)într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este
totdeauna accesibil publicului, chiar dacã nu este prezentã nici o
persoanã;
b)în orice alt loc accesibil publicului, dacã sunt de faţã
douã sau mai multe persoane;
317
c)în loc neaccesibil publicului cu intenţia însã ca fapta sã
fie auzitã sau vãzutã şi dacã acest rezultat s-a produs faţã de douã
sau mai multe persoane;
d)într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu
excepţia reuniunilor care pot fi considerate cã au caracter de
familie, datorate relaţiilor dintre persoanele participante;
e)prin orice mijloc cu privire la care fãptuitorul şi-a dat
seama cã fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.
Exprimarea gândurilor, obiceiurilor, credinţelor,
posibilitatea de a crea şi a exprima creaţiile de orice fel, în istoria
lor ca drepturi umane, au dus la formularea a trei mari reguli:
libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii şi
responsabilitea.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel,
precum şi suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unei publicaţii ca
sancţiune este o sancţiune exageratã, ea vine, prin duritatea sa, în
conflict cu ideea de respect a libertãţii umane.
Faţã de art. 25 din Constituţia României din anul 1923,
Constituţia actualã nu interzice suspendarea publicaţiilor.
Suspendarea unei publicaţii nu este o sancţiune atât de severã ca
suprimarea. Faptul cã prin Constituţie nu este explicit interzisã, nu
poate fi interpretat în sensul cã ea va trebui sã figureze în lege
(legea presei de exemplu). Legiuitorul va aprecia dacã o asemenea
sancţiune trebuie sã figureze sau nu între sancţiunile ce se pot
aplica în domeniul presei.
Libertatea presei implicã şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii. De aici rezultã permisiunea înfiinţãrii şi gestionãrii unor
asemenea structuri care sã asigure baza materialã necesarã. Pentru
a garanta libertatea de exprimare, se permite legii sã impunã
mijloacelor de comunicare în masã, obligaţia de a face publicã
sursa finanţãrii. Aceastã dispoziţie este de naturã a împiedica
corupţia în presã şi şantajul, respectiv a articolelor comandate,
calomnii în presã, concurenţã neloialã etc.
Libertatea de exprimare permite cetãţenilor (de altfel
oricui, în general) de a participa la viaţa politicã, socialã şi
culturalã, manifestându-se public gândurile, opiniile, credinţele etc.
Dar aceastã libertate de exprimare nu poate fi absolutã (o libertate
absolutã se transformã în contrariul sãu) şi ca atare este supusã
unor coordonate juridice (limite). Aceste coordonate juridice trebuie
318
sã fie însã expres prevãzute de lege şi necesare ocrotirii unor
valori politice, economice, sociale şi umane. Sub acest aspect este
interesant de remarcat cã Pactul Internaţional privitor la drepturile
civile şi politice, prin art. 19 alin. 3 stabileşte cã exerciţiul libertãţii
de exprimare comportã îndatoriri speciale şi responsabilitãţi
speciale şi cã poate fi supusã anumitor restricţii care trebuie sã fie
expres stabilite prin lege şi sunt necesare: respectarea drepturilor
sau reputaţiei altora, salvgardarea siguranţei naţionale a ordinii
publice, sãnãtãţii sau moralitãţii publice. Tot acest Pact, prin art. 20,
stabileşte cã legile trebuie sã interzicã: propaganda în favoarea
rãzboiului; ori apelarea la urã naţionalã, rasialã sau religioasã care
constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţã.
Rezultã fãrã putinţa de tãgadã, cã existenţa unor limitãri în acest
domeniu este deja consacratã, pentru a se preîntâmpina abuzul în
exercitarea libertãţii de exprimare.
Intr-o asemenea viziune juridicã, dispoziţiile
constituţionale interzic acele exprimãri care urmãresc:
prejudicierea demnitãţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi
dreptul sãu la propria imagine; defãimarea ţãrii şi a naţiunii,
îndemnul la rãzboi de agresiune, la ura naţionalã, rasialã, de clasã
sau religioasã, incitarea la discriminare, la separatism, teritorial sau
la violenţã publicã, manifestãri obscene, contrare bunelor
moravuri.Din aceastã regulã rezultã ideea de protecţie
constituţionalã a unor importante valori umane, statale şi politice.
Existenţa unor coordonate juridice înlãuntrul cãrora
trebuie sã se exercite libertatea de exprimare, implicã şi
rãspunderea juridicã pentru depãşirea acestor limite, altfel spus
pentru abuzul în exercitarea acestei libertãţi aşa de importante.
De aceea în art. 30 pct. 8 din Constituţia României sunt stabilite
formele rãspunderii şi subiecţii acestora. Cât priveşte
rãspunderea civilã pentru daunele cauzate prin informaţia sau
creaţia adusã la cunoştinţa publicului, revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestãrii
artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului
de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Prin exprimarea
în condiţiile legii, se dã legiuitorului misiunea de a stabili în detaliu
condiţiile stabilirii rãspunderii, dimensiunile acesteia şi repartizarea
rãspunderii civile pe cei rãspunzãtori.1)
319
Constituantul stabileşte o ordine a rãspunderii civile,
care trebuie respectatã atunci când se solicitã despãgubiri. In primul
rând se cer de la editor sau realizator şi apoi de la autor şi ceilalţi.
Socotim cã aceastã rãspundere, justificã şi un anume drept al
celor care rãspund de a se opune sau nu la publicarea
articolului, informaţiei în editurã sau realizarea ce o
coordoneazã.Dar aceasta nu înseamnã cenzurã deoarece autorul
poate publica la orice altã editurã. Constituantul instituie o
responsabilitate pentru delictele de presã ce se stabilesc prin
lege.
Aceasta presupune cã legiuitorul, va stabili o
responsabilitate contravenţionalã şi infracţionalã, în domeniul
presei. In aceastã problemã s-au exprimat o serie de reguli care se
impun ca necesare şi actuale. Statul trebuie sã se opunã
____________________________
1)Ioan Muraru, op. cit. p. 242. Pânã în prezent nu a fost adoptatã o nouã lege a presei
care sã reglementeze aceste probleme conform Constituţiei actuale. Unele voci din
presã sunt contra apariţiei unei astfel de legi.
tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presã sau celor de
concentrare excesivã a industriei presei.
Limitele criticilor admisibile sunt mai largi faţã de guvern,
decât faţã de un simplu particular, sau chiar de un om politic.1)
Trebuie fãcutã distincţia între fapte şi judecaţi de valoare deoarece
existenţa primelor poate fi demonstratã însã dovada adevãrului
celor din a doua categorie este imposibilã.2)
Limitele criticilor admisibile sunt deci mai largi atunci
când se referã la un om politic decât în cazul unui simplu particular
a decis Curtea Europeanã. Exigenţele de protejare a reputaţiei
omului politic trebuie puse în balanţã cu interesele discutãrii libere a
problemelor politice.3) Statul este dator sã garanteze obiectivitatea
informaţiilor oferite şi imparţialitatea în tratamentul diverselor
mijloace de informare.4)
5. Dreptul la proprietate
Potrivit art. 480 din Codul civil , "Proprietatea este
dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod
exclusiv şi absolut, însã în limitele determinate de lege.".
Conform art. 135 al Constituţiei României din anul 1991
proprietatea este publicã sau privatã.
320
Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile.
In condiţiile legii ele pot fi date în administrarea regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate.
Proprietatea privatã este în condiţiile legii inviolabilã.
Dreptul de proprietate presupune trei posibilitãţi: de comportament
asupra obiectului acestuia denumite prerogative, atribute,
respectiv: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute
perogative ale dreptului de proprietate se mai numesc şi
dezmembrãminte sau drepturi: dreptul de posesie, dreptul de
folosinţã şi dreptul de dispoziţie. Prin posesie se înţelege
posibilitatea de a avea bunul respectiv în sfera de acţiune a
posesorului (fizic). Prin dreptul de folosinţã se înţelege
posibilitatea de a beneficia de bunul respectiv direct. sau indirect,
de a culege fructele (de exemplu costul chiriei). Dreptul de
dispoziţie înseamnã posibilitatea de a dispune fizic (în mod
exclusiv şi absolut) de a-l distruge, modifica, tranforma, dar şi în
sens juridc, adicã de a-lvinde, concesiona etc. Aceste drepturi
prerogative ale dreptului de proprietate pot exista independent,
având valoare nominalã, juridicã etc.
In articolul 41 din Constituţie denumit "Protecţia
proprietãţii private" se dispune "dreptul de proprietate precum şi
creanţele asupra statului sunt garantate. ___________________________
1)
Vincent Berger. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. I.R.D.O. 1997.
p.422
2)
Vincent Berger. op. cit. p. 420
3)
Ibidem
4)
Ion Deleanu op. cit. vol. II, p. 159
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege.
Proprietatea privatã este ocrotitã în mod legal de lege, indiferent
de titular."
Aşadar, proprietatea nu poate fi apãratã eficient decât
prin drept, şi în mod deosebit prin dreptul de proprietate. Când
vorbim de dreptul de proprietate înţelegem existenţa unor
obligaţii pentru ceilalţi, prin care se realizeazã proprietatea obligaţii
a cãror respectare este asiguratã prin forţa de constrângere a
Statului.
Dreptul de proprietate este reglementat de lege, în aşa fel
încât include toate prerogativele realizãrii acestui drept.
321
Prerogativele dreptului de proprietate sunt sistematizate
în trei concepte: dreptul de posesie, dreptul de folosinţã şi
dreptul de dispoziţie. Constituţia României acordã o importanţã
deosebitã proprietãţii stabilind reguli cu putere
constituţionalã1) astfel:
-Dreptul de proprietate este garantat; aceastã dispoziţie
presupune obligaţii pentru legiuitor sã stabileascã modalitãţile de
garantare, obligaţiile persoanelor şi ale autoritãţilor în acest sens;
-Creanţele asupra statului sunt garantate: aceasta
înseamnã cã datoriile agentului economic statal, falimentar, se
preiau de Stat şi se achitã fãrã a exista nici un risc.2)
-Nimeni nu poate fi expropiat decât pentru o cauzã de
utilitate publicã, stabilitã potrivit legii cu dreaptã şi prealabilã
despãgubire; o astfel de reglementare se gãseşte şi în alte
constituţii şi convenţii internaţionale.
-Pentru lucrãri de interes general, autoritatea publicã
poate folosi subsolul oricãrei proprietãţi imobiliare, cu obligaţia de
a despãgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autoritãţii.
-Despãgubirile se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau în caz de divergenţã, prin justiţie.
-Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinãtãţi,
precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului.
-Averea dobânditã licit nu poate fi confiscatã.
Caracterul licit al dobândirii se prezumã. Aceastã dispoziţie
constituţionalã a abrogat din Codul penal român pedeapsa
confiscãrii averii şi chiar a prevederilor Legii nr. 18/1968, privind
controlul averilor oricãrei persoane.
___________________________
1)
In constituţiile Spaniei (art. 33), Italiei (art. 42), Germaniei (art. 14), Japoniei (art. 29)
regulile constituţionale prin care este reglementatã proprietatea şi dreptul de
proprietate sunt mai restrânse, acestea fiind lãsate de domeniul de reglementare al
legii.
2)
Aşa a fost în cazul Bancorex. De asemeni, creanţele faţã de CEC sunt garantate de
Stat. In cazul unei Bãnci private autorizate creanţele asupra acesteia sunt garantate
numai pânã la un anumit cuantum din fonduri speciale.
322
-Bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile
legii.
-Proprietatea privatã este, în condiţiile legii inviolabilã.
-Cetãţenii strãini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor.
Exproprierea este trecerea silitã în proprietatea statului
terenurilor şi construcţiilor.
Constituţia stabileşte douã condiţii cumulative pentru ca o
expropriere sã fie efectuatã şi anume: existenţa unei cauze de
utilitate publicã ea însãşi definitã prin lege şi plata unei
prealabile şi drepte despãgubiri.
Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietãţi
imobiliare de cãtre autoritãţile publice, pentru lucrãri de interes
general, ea creazã obligaţia constituţionalã pentru acestea de a
despãgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
Prezumţia de legalitate a dobândirii proprietãţii
prevãzutã în art. 41 pct. 7 din Constituţia României, presupune:
-înlãturarea oricãror prevederi ale legii care ar institui
pedepsa confiscãrii averii;
-nimeni nu poate fi obligat sã probeze caracterul legal al
dobândirii proprietãţii sale;
-pot fi confiscate numai în condiţiile legii, bunurile1)
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii.
De menţionat cã potrivit art. 20 pct. 2 din Constituţia
României, toate dispoziţiile referitor la proprietate prevãzutã în
pactele şi tratatele la care România a aderat, fac parte din dreptul
intern şi pot fi invocate de orice persoanã în apãrarea drepturilor
sale.2)
6. Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este

garantat în art. 42 din Constituţia României, fiind un drept în temeiul
cãruia o persoanã poate dobândi pe cale succesoralã, în condiţiile
legii, orice bun.
7. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie)

este corelat cu obligaţia statului de a lua mãsuri de dezvoltare
economicã şi de protecţia socialã care sã fie de naturã sã
asigure cetãţenilor un trai satisfãcãtor.
323
Acesta este un drept fundamental nu o simplã problemã
de politicã economicã şi socialã. In art. 25 al Declaraţiei Universale
se vorbeşte de dreptul la un nivel de viaţã corespunzãtor
asigurãrii sãnãtãţii persoanei, bunãstãrii proprii şi a
____________________________
1)
Socotim cã era mult mai corect sã se fi folosit, temenul de lucruri în loc de bunuri,
pentru cã sunt obiecte ce trebuiesc confiscate, deşi nu fac parte din categoria
bunurilor, cum sunt: otrãvurile, stupefiantele, actele false, cheile false etc.
2)
Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrare drepturilor omului şi a
libertãţilor fundamentale; art. 17 din Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului şi
altele.
familiei. Dreptul la un nivel de viaţã corespunzãtor cuprinde
- cum precizeazã art. 25 din Declaraţie - "hrana,
îmbrãcãmintea, locuinţa, îngrijirea medicalã, precum şi
serviciile sociale necesare." Asociat acestui drept este "dreptul la
asigurare în caz de şomaj, de boalã, de invaliditatea, vãduvie,
bãtrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţã
ca urmare a unor împrejurãri independente de voinţa
persoanei..."(art. 25 din Declaraţie)
Aceasta presupune ca între mãsurile de reformã
economicã şi cele de asigurare a unui nivel de trai decent, la toţi
cetãţenii, sã existe corelare, corelare impusã prin Constituţie şi prin
nici o lege nu se poate deroga de la aceastã dispoziţie.
8. Dreptului la ocrotirea sãnãtãţii îi corespunde obligaţia

statului sã ia mãsuri pentru asigurarea igienei şi sãnãtãţii
publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de
asigurãri sociale pentru boalã, accidente sau maternitate, controlul
exercitãrii profesiilor medicale şi a activitãţii paramedicale, precum
şi alte mãsuri de protecţie a sãnãtãţii fizice ori mentale a persoanei
se stabilesc potrivit legii, fiind o obligaţie impusã de Constituţie,
legiuitorului şi celorlalte organe ale statului.
Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii reglementat în
Constituţia României la art. 33, nu este reglementat distinct în
Declaraţia Universalã, în cele douã Pacte Internaţionale sau în
Convenţia Europeanã. El rezultã însã din alte reglementãri ale
documentelor juridice internaţionale, arãtate, precum şi din unele
documente fãrã forţã juridicã. In Constituţia Organizaţiei Mondiale a
Sãnãtãţii se aratã "O stare de perfectã sãnãtate pe care poate sã o
atingã un om constituie un drept fundamental al oricãrei fiinţe
324
umane indiferent de rasã, vederi politice, situaţie economicã sau
socialã."
Din reglementarea naţionalã şi internaţionalã rezultã,
credem, câteva concluzii:
a)Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii poate fi evaluat atât
ca drept individual, cât şi ca drept colectiv.
b)Corespunzãtor acestui drept, statului, autoritãţilor
sale şi persoanelor private le revin atât obligaţii negative, de
abţinere cât şi obligaţii pozitive, de acţiune.
c)Unele obligaţii ale autoritãţilor publice sunt de
rezultat , altele sunt de mijloace2).
1)
d)Dreptul la ocrotirea sãnãtãţii se aflã în

interconexiune cu alte drepturi fundamentale.
___________________________
1)
România a aderat la Convenţia luptei contra drogurilor din 1988 prin Legea nr.
118/1992
2)
Obligaţia de rezultat, este acea obligaţie care nu se considerã îndeplinitã dacã nu se
atinge scopul, reultatul obţinut.
e)Dreptul la sãnãtate îmbracã noi aspecte în condiţiile

extinderii toxicomaniei şi a traficului de stupefiante.1)
9. Dreptul la muncã şi protecţie socialã a muncii este

reglementat în art. 38 şi art. 39 din Constituţia României, în care se
stabilesc o serie de reguli constituţionale;
Pactul internaţional relativ la drepturile economice sociale
şi culturale foloseşte în art. 6 exprimarea de drept la muncã. In
unele constituţii se consacrã dreptul şi obligaţia de a muncii.
In Constituţia Franţei se stabileşte cã fiecare are
îndatorirea de a muncii şi dreptul de a obţine un serviciu.
Constituţia Spaniei dispune cã toţi spaniolii au îndatorirea de a
muncii şi dreptul la muncã (art. 35).
Constituţia Germaniei reglementeazã "libertatea
profesiei", vorbind numai de dreptul de a-şi alege în mod liber
profesia şi interzice munca forţatã, munca tratând-o ca pe o
libertate şi nu un drept.
325
In Constituţia Italiei în art. 35-37 sunt reglementate
raporturile economice şi în special, condiţiile în care se efectueazã
munca, fãrã a vorbi în mod expres de un drept la muncã.
Art. 27 din Constituţia Japoniei proclamã "toate
persoanele au dreptul şi îşi asumã obligaţia de a muncii".
In Constituţia României (1991) art. 38, deşi se vorbeşte de
dreptul la muncã, acesta este reglementat ca o libertate de a
muncii, care include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii
locului de muncã, protecţia socialã a muncii, retribuţia muncii
depuse, dreptul la negocieri colective.2) Observãm cã nu se vorbeşte
de obligaţia corelativã a statului3) de a asigura loc de muncã
pentru orice persoanã, ba mai mult, dreptul la muncã pentru
cetãţenii strãini şi apatrizi este supus unei autorizãri, autorizare care
în România a fost introdusã dupã anul 1996, spre deosebire de alte
ţãri, în care aceastã autorizare prealabilã este impusã de mult.
In Constituţia României (art. 38) se proclamã "Dreptul la
muncã nu poate fi îngrãdit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de
muncã sunt libere." Este evidentã reglementarea dreptului la
muncã, sub forma libertãţii de a muncii, deoarece nu rezultã
obligaţia corelativã a statului pentru asigurarea unui loc de
muncã.4) Potrivit art. 134 din Constituţia României, economia
României este o economie de piaţã, în care statul asigurã printre
altele "protecţia concurenţei reale şi crearea condiţiilor necesare
pentru creşterea calitãţii vieţii." Deci, ocuparea locurilor de muncã
se face pe criteriul competenţei, printr-o concurenţã realã şi nu
al asigurãrii necondiţionate a unui loc de muncã.
___________________________
1)
Obligaţia de "mijloace" sau diligenţa este acea obligaţie care se considerã executatã,
dacã s-a fãcut tot ceea ce s-a angajat sã facã indiferent dacã s-a ajuns sau nu la
rezultatul urmãrit.
1)
A se vedea Ioan Muraru, op. cit. p. 227
2)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p. 169(subsol)
3)
Pentru o altã interpretare a se vedea I. Muraru, op. citate, p. 227
Potrivit art. 6 din Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale, statul trebuie sã asigure: orientarea
şi formarea tehnicã şi profesionalã, elaborarea de programe, de
politici şi de tehnici potrivite sã asigure o dezvoltare economicã,
socialã şi culturalã constantã şi o deplinã întrebuinţare productivã a
forţei de muncã în condiţii care garanteazã indivizilor exerciţiul
libertãţilor politice şi economice.
326
In art. 38 pct. 2 din Constituţie, se dispune "Salariaţii au
dreptul la protecţia socialã a muncii. Mãsurile de protecţie
privesc securitatea şi igiena muncii; regimul de muncã al
femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe
economie, repaosul sãptãmânal, concediul de odihnã plãtit,
prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii
specifice. Durata normalã a zilei de lucru este în medie de cel mult
opt ore. La muncã egalã femeile au salariu egal cu bãrbaţii. Dreptul
la negocieri colective în materie de muncã şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate." Deci,
dreptul la protecţie socialã pe care îl au salariaţii include aspecte
clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul
legilor în acest domeniu, la care constituantul a adãugat "precum
şi alte instituţii specifice" exprimându-se caracterul deschis spre
soluţii legislative care sã asigure cât mai eficient protecţia socialã a
muncii.
In art. 39 din Constituţie sunt prevãzute şi alte norme
constituţionale care interzic munca forţatã şi excepţiile de la acest
principiu astfel: "Munca forţatã este interzisã. Nu constituie muncã
forţatã: a)serviciul cu caracter militar sau activitãţile desfãşurate în
locul acestuia de cei care potrivit legii, nu presteazã serviciul militar
obligatoriu din motive religioase; b)munca unei persoane
condamnate prestatã în condiţii normale în perioada de detenţie sau
de eliberare condiţionatã; c)prestaţiile impuse în situaţia creatã de
calamitate ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din
obligaţiile civile normale stabilite de lege.".
10. Dreptul persoanelor handicapate de a se

bucura de o protecţie socialã, este prevãzut în art. 46 din
Constituţie. Statul are obligaţia sã asigure realizarea unei politici
naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învãţãmânt,
de instruire şi de integrare socialã a handicapaţilor respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin pãrinţilor şi tutorilor. Declaraţia
drepturilor persoanelor handicapate1) enumerã principalele drepturi
ce revin acestor persoane; respectul demnitãţii umane; beneficiul
aceloraşi drepturi civile şi politice, ca şi alte fiinţe umane; mãsuri
speciale care sã-i permitã cea mai largã autonomie posibilã;
tratamente medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie
şi readaptare; securitate economicã şi socialã şi un nivel de viaţã
327
decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificãrii
economice şi sociale; ____________________________
1)
Declaraţia a fost adoptatã de Adunarea Generalã a O.N.U. la 9 decembrie 1975
dreptul de a trãi în cadrul familiei sale sau într-un cãmin care sã o
înlocuiascã; protecţia împotriva oricãrei exploatãri, reglementãri sau
tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţã legalã
calificatã.
11. Dreptul la grevã. "Salariaţii au dreptul la grevã

pentru apãrarea intereselor profesionale, economice şi
sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitãrii acestui
drept, precum şi garanţiile necesare asigurãrii serviciilor
esenţiale pentru societate.", dispune art. 40 din Constituţie.
Greva înseamnã încetarea colectivã, voluntarã a
lucrului de cãtre salariaţi în vederea satisfacerii de cãtre
unitate a unor revendicãri de ordin profesional, revendicãri
determinate şi comunicate unitãţii, dar pe care aceasta a
refuzat sã le satisfacã.
Regulile constituţionale ale dreptului la grevã sunt:
-este un drept numai al salariaţilor; exercitarea acestui
drept, aduce unele prejudicii angajatorului şi astfel îl aduce la masa
tratativelor cu salariaţii;
-prin exercitarea dreptului la grevã se apãrã numai
interesele profesionale, economice şi sociale; aceste interese,
trebuie sã facã obiectul raporturilor juridice dintre grevişti şi
cei de la care se revendicã aceste drepturi, interese;
-condiţiile şi limitele exercitãrii dreptului la grevã se
stabilesc prin lege. (Legea nr. 15/1991);
-dreptul la grevã se poate exercita numai în condiţiile în
care serviciile esenţiale pentru societate sunt asigurate.
(serviciile publice, cum sunt transporturi feroviare, distribuirea
energiei etc.)
Greva este forma colectivã protestatarã şi revendicativã
a salariaţilor care are ca efect juridic imediat suspendarea
contractului de muncã.1)
Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi,
dreptul la grevã este - şi el - susceptibil de exercitare abuzivã
atrãgând deci o rãspundere juridicã corespunzãtoare, de
exemplu prin:
328
-urmãrirea unor scopuri politice;
-nerespectarea procedurilor prealabile declanşãrii
grevei; (greva surprizã, greva spontanã etc.)
-ocuparea locurilor de muncã şi împiedicarea celor
care doresc sã-şi continue munca; (greva este un drept, nu o
obligaţie)
-obligarea la grevã, blocarea accesului la locurile de
muncã, a cãilor de comunicaţie etc.;
-neasigurarea serviciilor esenţiale pentru societate;
-efectuarea grevei în alte locuri decât la locul de
muncã;
___________________________
1)
A se vedea Ion Deleanu, op. cit. vol. II, p.170
-invocarea unui drept la grevã de cei care nu au
calitatea de salariaţi (elevi, studenţi).
Din pãcate, uneori, din necunoaşterea legii şi a cãilor
legale, de satisfacere a intereselor economice, sociale şi
profesionale şi de reparare a drepturilor încãlcate, se uzeazã
abuziv de grevã. Aceasta afecteazã democraţia şi implicit modul
de satisfacere a revendicãrilor formulate.
12. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim

special de protecţie şi de asistenţã, în realizarea aspiraţiilor lor
legitime este consacrat atât în art. 45 cât şi în altele din titlul II al
Constituţiei. Deci, în Constituţie sunt multe articole care consacrând
drepturile şi libertãţile cetãţeneşti, vizeazã de fapt şi drepturile
copiilor şi al tinerilor. Art. 45 din Constituţie prevede un drept de
sintezã care cu putere constituţionalã prevede:
-dispune un regim special de protecţie şi de asistenţã
în realizarea drepturilor copiilor şi tinerilor, regim care trebuie
reglementat prin legi;
-acordarea de cãtre stat a alocaţiilor pentru copii,
ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat, precum şi
"alte forme de protecţie socialã a copiilor şi tinerilor ce se vor stabili
prin lege."
-sunt interzise exploatarea minorilor, folosirea lor în
activitãţi care le-ar dãuna sãnãtãţii, moralitãţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normalã;
-minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;
329
-autoritãţile publice au obligaţia sã contribuie la
asigurarea condiţiilor pentru participarea la viaţa economicã,
culturalã şi sportivã a ţãrii.
Art. 25 pct. 2 din Declaraţia Universalã proclamã cã
"mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specialã".1)
13. Dreptul la învãţãturã

Acestui drept i se acordã o atenţie deosebitã în
Constituţie, în care sunt stabilite urmãtoarele dispoziţii cu
putere constituţionalã, astfel:
Dreptul la învãţãturã este asigurat prin învãţãmântul
general obligatoriu, prin învãţãmântul liceal şi prin cel
profesional, prin învãţãmântul superior, precum şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare. Dreptul la învãţãturã este un
drept care îmbinã libertatea cu obligaţia (învãţãmântul primar şi
general). Dreptul la învãţãturã trebuie astfel organizat încât sã se
asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implicã folosirea
cu prioritate a criteriului competentã profesionalã şi
interzicerea discriminãrilor sau privilegiilor. Prin dreptul la
învãţãturã trebuie sã se urmãreascã deplina dezvoltare a
personalitãţii umane şi a simţului demnitãţii sale, întãrirea
respectului pentru drepturile şi libertãţile publice, favorizarea
înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale,
etnice sau religioase, promovarea _____________________________
1)
Charles Cadoux. Droit Constitutionnel ei institutions politiques, vol. I, Cujas,
Paris,1973,p.57
ideii de pace.1) Organizarea şi desfãşurarea învãţãmântului trebuie
sã se realizeze în limba oficialã a statului care potrivit art. 13 şi
art. 32 pct. 2 din Constituţie este limba românã. Având în vedere
cã în România sunt cetãţeni români şi de alte naţionalitãţi, în art. 6
şi art. 32 pct. 2 şi 3 din Constituţie se prevede "In condiţiile legii,
învãţãmântul se poate desfãşura şi într-o limbã de circulaţie
internaţionalã. Dreptul persoanelor aparţinând minoritãţilor
naţionale de a învãţa limba lor maternã şi dreptul de a putea fi
instruit în aceastã limbã sunt garantate; modalitãţile de
exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege."
Instituţiile de învãţãmânt, inclusiv cele particulare se
înfiinţeazã şi îşi desfãşoarã activitatea în condiţiile legii.
Invãţãmântul de stat este gratuit potrivit legii. Este
evident cã învãţãmântul obligatoriu trebuie sã fie gratuit, fãrã
330
deosebire de realizarea sa în forme statale sau particulare.
Constituţia garanteazã autonomia universitarã, reglementatã de
lege în ceea ce priveşte conducerea, funcţionarea formativã,
profesionalã, educativã şi ştiinţificã.
O componentã a dreptului la învãţãturã este şi
învãţãmântul religios. Statul asigurã libertatea învãţãmântului
religios, potrivit cerinţelor fiecãrui cult, şi libertãţii conştiinţei. In
şcolile de stat, învãţãmântul religios este organizat şi garantat prin
lege. Legea îl va organiza, garanta astfel încât sã nu contravinã
principiilor ce rezultã din art. 29 din Constituţie. Intr-o asemenea
viziune legea va trebui sã prevadã explicit cã învãţãmântul religios
în şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dând
satisfacţie deplinã libertãţii conştiinţei şi mai ales dreptului pãrinţilor
sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a cãror rãspundere le revine.
14. Dreptul strãinilor şi al apatrizilor la protecţia Statului

român este reglementat în art. 18 din Constituţie. Protecţia
cetãţenilor strãini şi apatrizi este largã şi substanţialã, întrucât
practic, ei se bucurã de toate drepturile şi libertãţile,
garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele
specifice condiţiei de cetãţean român. Cetãţenii strãini şi
apatrizi pot fi extrãdaţi numai în baza unei convenţii internaţionale
sau în condiţii de reciprocitate. Asupra expulzãrii şi extrãdãrii decide
numai instanţa judecãtoreascã. Art. 14 al Protocolului nr. 4 interzice
"expulzãrile colective ale strãinilor".
15. Dreptul de azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea

acelor care, din cauza activitãţii lor progresiste, democratice, pusã
în slujba umanitãţii, sunt expuşi în ţãrile lor unor mãsuri sau
tratamente samavolnice. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din
Declaraţia Universalã, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz
de urmãrire realmente justificatã de sãvârşirea unei
infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni ________________________
2)
contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit
art. 1 paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de
azil nu poate fi invocat nici atunci când existã temeiuri sã se creadã
cã persoana care solicitã azilul a sãvârşit o crimã contra pãcii, o
331
crimã de rãzboi sau o crimã contra umanitãţii. Dreptul de azil
se acordã şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor şi
a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

-Dreptul de proprietate în Constituţia României şi în
Convenţiile
Internaţionale.
-Dreptul la grevã.
-Libertatea presei şi dreptul la propria imagine.
-Libertatea conştiinţei.
-Libertatea individualã şi siguranţa persoanei.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Deleanu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol.

II,Editura Europa
Nova Bucureşti-1966, p.145-176
Actami,
Bucureşti-1997,p.227-249
3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol. II,
Editura Lumina
Lex, Bucureşti-1997, p. 161-171
4.Constituţia României din 1991
5.Vincet Berger -Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului,
I.R.D.O.,1997
6.Victor Diculescu -Drept Constituţional Comparat, Editura Lumina
Lex Bucureşti,
1999
332
333
CAPITOLUL XI
DREPTURILE GARANTII
Drepturile garanţii sunt acele drepturi special

instituite de constituant, în baza cãrora omul îşi poate
asigura înfãptuirea celorlalte drepturi ale sale., atunci când
îi sunt încãlcate.
In asigurarea şi apãrea drepturilor şi respectiv a executãrii
obligaţiile corelative acestora, un rol important îl au:
-autoritãţile publice care trebuie sã respecte drepturile şi
libertãţile individului, adicã acestea sã se abţinã, atât ele cât şi
funcţionaii lor de a le încãlca;
-autoritãţile publice care trebuie sã-şi execute
obligaţiile corelative drepturilor şi libertãţilor fundamentale şi sã
asigure condiţiile înfãptuirii nestânjenite a acestora;
-autoritãţile publice care trebuie sã apere drepturile şi
libertãţile fundamentale , şi sã asigure toate conditiile
executãrii neîngrãdite a acestora;
-orice altã persoanã juridicã şi persoanele fizice care
trebuie sã respecte drepturile şi libertãţile fundamentale ale
omului şi sã-şi execute cu bunã credinţã obligaţiile ce le revin,
deci corelative acestora inclusiv drepturile lor .
In situaţiile în care autoritãţile publice şi orice altã
persoanã fizicã sau juridicã nu-şi executã obligaţiile corelative
drepturilor şi libertãţilor fundamentale intervine rolul autorul
dreptului sau libertãţii încãlcate, care trebuie sã aibã la îndemânã
instituţii juridice şi cadrul juridic necesar, pentru a-şi cere
dreptul ori repararea acestuia. Astfel au apãrut drepturile
garanţii. Credem cã pot fi considerate drepturi garanţii: dreptul de
acces liber la justiţie, dreptul la petiţie, dreptul de apãrare, dreptul
celui vãtãmat într-un drept al sãu de o autoritate publicã şi dreptul
la grevã.
A. Dreptul de acces liber la justiţie
334
Dreptul de acces liber la justiţe, este un drept care
concordã şi se valorizeazã reciproc cu principiul separaţiei puterilor,
al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora . Practica a
dovedit cã dreptatea nu pote fi înfãptuitã întodeauna în cadrul unei
singure puteri, şi în mod deosebit în litigiile sau procesele în care
puterea în cauzã sau un funcţionar al acesteia sunt pãrţi ale
acestora . Pentru a se evita un astfel de risc este necesar, dreptul de
acces liber la justiţie .
Astfel pânã în 1994 , contestaţiile la procesele verbale de
constatarea contravenţiilor se soluţionau de şefii ierarhici ai
agenţilor constatatori , neexistând cale de atac a soluţiilor la justiţie
(cu unele excepţii prevãzute de Legea 32/1968 în redactarea în
vigoare la data respectivã ).
De exemplu dupã 1994 contestaţiile la contravenţiile la
regimul circulaţiei se judecã de instanţe .
Încãlcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a
fãcut şi încã se mai face prin :
-pe cale a menţinerii în vigoare a unor legii
neconstituţionale , sau a emiterii unor reglementãri legislative
neconstituţionale, de exemplu: nereglementarea dreptului de acces
liber la justiţie, atunci când ministerul justiţiei nu a aprobat
cercetarea unui magistrat din vina cãruia s-au cauzat pagube;
împotriva hotãrârilor de sancţionare sau achitare date de Consiliile
de onoare în cazul militarilor şi poliţiştilor nu s-a prevãzut cale de
atac în faţa instanţei şi altele;
-împiedicarea pe orice cale a persoanei sã-şi expunã
instanţei nemulţumirea sa de exemplu: nepunerea la dispoziţia
contravenientului a procesului verbal de constatare, nu-i dã
posibilitatea acestuia sã-l atace în instanţã, putând determina
contravenientul sã piardã termenul de contestare etc.
-respingerea în mod netemeinic şi nelegal a cãilor de atac,
împotriva unei hotãrârii judecãtoreşti datã cu încãlcarea legii (apelul
sau recursul).
Având în vedere importanţa sa, dreptul de acces liber
la justiţie este reglementat în cele mai importante documente
internaţionale cât şi în Constituţia României .
Potrivit art. 6 din Convenţia Europeanã a Drepturilor
Omului "orice persoanã are dreptul la judecarea în mod
echitabil, şi într-un cadru public de cãtre o instanţã
335
independentã şi imparţialã, instituitã de lege, care sã
hotãrascã fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie
penalã îndreptatã împotriva sa.
In art. 5 pct. 3 din aceeaşi Convenţie se dispune: "Orice
persoanã arestatã sau deţinutã, trebuie adusã de îndatã
înaintea unui judecãtor sau altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi
judecatã, sau eliberatã în cursul procedurii."
Potrivit art. 13 din Convenţia sus citatã , "orice persoanã
ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta Convenţie au
fost încãlcate are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane
care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale", respectiv
autoritãţile publice şi funcţionarii acestora.
In art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se
dispune: "Orice persoanã are dreptul sã se adreseze în mod
efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva acelora care
violeazã drepturile fundamentale care îi sunt recunoscute prin
constituţie sau prin lege."
Dispoziţile celor douã documente internaţionale mai sus
prezentate fac parte din dreptul intern românesc, potrivit art. 20 din
Constituţia României în care se dispune "Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţã cu Declaraţia Universalã a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacã existã neconcordanţe în pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale, ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile
internaţionale.
Osebit de cele de mai sus, în art. 21 din Constituţia
României este consemnat în mod expres dreptul de acces liber la
justiţie, astfel: "Orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru
apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. Nici
o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.". Raţiunea
existenţei acestui drept rezultã din:
-puterea judecãtoreascã este independentã, de
celelate puteri, existând toate condiţiile sã judece imparţial,
obiectiv şi competent;
336
-justiţia se înfãptuieşte în numele legii de cãtre
judecãtorii care sunt independenţi şi se supun numai legii;
-justiţia este la adãpost de interese politice,
economice, sociale şi astfel asigurã aplicarea necondiţionatã şi
imparţialã numai a legii;
-înfãptuirea justiţiei se face dupã principii care asigurã
respectarea întocmai a legii astfel: publicitatea, oralitatea,
contradictorialitatea, obligaţia de motivare a hotãrârilor,
posibilitatea exercitãrii cãilor de atac la instanţele superioare
interne şi internaţionale;
-garanţiile cãilor de atac, a controlului judecãtoresc pe
cãi ordinare şi extraordinare cât şi controlul la Curtea Europeanã a
Drepturilor Omului.
-existenta unei responsabilitãţi şi pentru judecãtorii
care încalcã legea.
Potrivit acestui principiu, oricine are dreptul de acces la
justiţie: cetãţean român, cetãţean strãin, apatrid, persoana juridicã
civilã sau persoana juridicã de drept public.
S-ar putea pune întrebarea de ce în Constituţie se
foloseşte exprimarea interese legitime? Nu ar fi aceastã
restrângere o posibilitate de a acţiona în justiţie şi deci, nu ar fi fost
suficient doar termenul interese?
Rãspunzând la aceastã întrebare prof. I. Muraru aratã:
"Explicaţia este simplã. Constituţia şi legile nu apãrã şi nu
garanteazã orice interese, ci numai acele interese care se
întemeiazã pe drept, pe cutumã, în general pe izvoarele de drept.
Art. 21 din Constituţie implicã o corectã delimitare între
dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţionalã de ocrotire a
drepturilor, libertãţilor şi intereselor legitime.
Este subînţeles cã accesul liber la justiţie permite
depunerea oricãrei cereri a cãrei rezolvare este de competenţa
autoritãţilor judecãtoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma
judecãrii pricinii respective şi va fi constatat prin hotãrâre
judecãtoreascã.
Folosind exprimarea "interese legitime", textul
constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în
justiţie, ci obligã justiţia sã ocroteascã numai interesele
legitime."1)
337
Incãlcarea dreptului de acces liber la justiţie s-a mai
constatat şi în alte situaţii, cum ar fi:
-în cazul unor proceduri juridicţional-administrative, când
soluţionarea contestaţiei era definitivã şi legea nu mai prevedea o
cale de atac împotriva acesteia la o instanţã judecãtoreascã (de
exemplu contestaţiile în cazul amenzilor contravenţionale erau
soluţionate numai de şeful agentului constatator, conform art. 35 din
Legea nr. 32/1968, articol care a fost declarat neconstituţional şi
ulterior abrogat, deschizându-se calea contestãrii amenzii
contravenţionale la justiţie);
-în cazul unor drepturi de avizare, aprobare reglementate
în mod discreţionar în sensul cã nu sunt prevãzute cãi de atac la o
instanţã atunci când se refuzã avizarea sau aprobarea (de exemplu,
în cazul când ministrul justiţiei refuzã cercetarea unui judecãtor, nu
existã o cale de atac al refuzului la o instanţã superioarã);
-în cazul când cineva este vãtãmat într-un drept al sãu
printr-o decizie datã de organele parchetului respectiv de
neurmãrire penalã, încã nu este reglementatã plângerea împotriva
acestei decizii la instanţa de judecatã.
Posibilitatea sesizãrii justiţiei pentru apãrarea drepturilor,
libertãţilor şi intereselor legitime se poate realiza fie pe calea
acţiunii directe, fie prin orice altã cale proceduralã, inclusiv pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate menţionatã de art. 144 lit. "c" din
Constituţie.
Trebuie sã adãugãm cã accesul liber la justiţie este
garantat chiar prin Constituţie, în sensul cã, nu poate fi îngrãdit de
nici o lege , iar legiuitorul este obligat sã elaboreze dispoziţii legale,
sã instituie proceduri şi instituţii care sã asigure realizarea acestuia.
B. Dreptul de petiţie
Potrivit art. 47 din Constituţie, cetãţenii au dreptul sã se

adreseze autoritãţilor publice prin petiţii formulate numai în
numele semnatarilor.
Organizaţiile legal constituite au dreptul sã adreseze
petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintã.
Exercitarea dreptului de petiţionare este scutitã de taxã.
Autoritãţile publice au dreptul şi obligaţia sã rãspundã la
petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
338
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientã de
rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o
colectivitate, fiind o garanţie juridicã generalã pentru celelalte
drepturi şi libertãţi.
___________________________
1)
I. Muraru, op. cit., p. 206.
Petiţia este o cerere prin care se vizeazã apãrarea,

repararea unui drept, a libertãţii sau unui interes al
petiţionarului. Petiţia nu se confundã cu denunţul, care este o
informare a autoritãţii cu privire la anumite ilegalitãţi, dar
prin care denunţãtorul nu a fost vãtãmat.
Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de cãtre
cetãţean, fie de cãtre un grup de cetãţeni, fie de cãtre
organizaţii legal constituite, evident referitor la drepturile,
libertãţile şi interesele acestora. Se admite ca o persoanã sã
facã o petiţie pentru o altã persoanã numai în cazurile
prevãzute de lege, cum ar fi: pãrintele pentru minor, tutorele
pentru minor etc.
Corelativ dreptului cetãţeanului de a petiţiona, articolul 47
din Constituţie, prevede obligaţia autoritãţilor publice de a
examina şi rãspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite de legi. Aceasta implicã obligaţia pentru Parlament de
a elabora o lege prin care sã se prevadã modul concret de
exercitare a dreptului la petiţie, procedurile, termene,
condiţii, responsabilitãţi etc.
Potrivit Legii nr. 1/1978( care a fost abrogatã prin Legea
nr. 7/1998, fãrã a intra în vigoare o altã lege care sã reglementeze
obiectul acesteia), în art. 1 se arãta: "dreptul de petiţionare se
exercitã prin propuneri, sesizãri, reclamaţii şi cereri adresate
organelor puterii de stat, ale administraţiei de stat, organelor
judecãtoreşti, organelor procuraturii, instituţiilor, unitãţilor
economice de stat, precum şi organizaţiilor cooperatiste şi celorlalte
organizaţii obşteşti."
Ca urmare este necesarã elaborarea legii care sã
precizeze dacã în dreptul de petiţionare se include, dreptul
persoanei de a participa la treburile de interes public prin sesizãri şi
propuneri, ce vizeazã orice problemã de interes public, altele decât
339
cele prin care au fost lezaţi direct în drepturile, libertãţile şi
interesele acesteia.
Din textul constituţional (art. 47) rezultã fãrã dubiu cã
petiţiile trebuie sã fie semnate, deci nu anonime. Aceasta este
o piedicã împotriva abuzului de drept la petiţie, implicând o
responsabilitate moralã şi juridicã pentru cel care uzeazã de
dreptul sãu la petiţie. Deci, folosirea unor informaţii sau date
printr-o anonimã, de cãtre o autoritate publicã, nu este
scuzabilã şi se face pe rãspunderea acesteia sau a
funcţionarului în cauzã. Anonimele nu pot fi publicate decât
sub responsabilitatea (realitãţii faptelor sesizate) celui care o
publicã. Pe de altã parte, având în vedere cã funcţionarii publici
sunt obligaţi sã acţioneze din oficiu atunci când ia cunoştinţã de o
ilegalitate, nu pot invoca, caracterul de anonimã a unei sesizãri şi
astfel, sã nu efectueze un minim de verificãri a celor semnalate în
aceasta.
Dar anonima sub aspectele semnalate nu poate fi
invocatã ca o probã, nici în acuzarea autorului acesteia pentru
calomnie sau insultã şi nici în acuzarea persoanei sesizate cã a
încãlcat legea. Socotim cã aceasta rezultã din dispoziţiile şi
principiile Constituţiei din 1991. Cu atât mai mult socotim cã o
anonimã nu poate constitui singurul temei al percheziţiei într-o
proprietate privatã.
C. Dreptul la apãrare1)
Dreptul la apãrare este un drept fundamental

cetãţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei drepturilor şi libertãţilor
cetãţeneşti.
Dreptul la apãrare, într-o accepţiune largã, cuprinde
totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi
folosite de o persoanã pentru materializarea apãrãrii contra
învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc tentativelor de
încãlcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi
valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori
nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul la asistenţã
juridicã este un element al dreptului la apãrare. Prin asistenţã
juridicã înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de
340
sfaturile, recomandãrile unui avocat, ori de a fi reprezentatã în mod
calificat de avocat, în exercitarea drepturilor şi apãrarea intereselor
sale în tot cursul procesului. Scopul dreptului la apãrare îl constituie
garantarea realizãrii şi respectãrii drepturilor şi libertãţilor
omului.
Ce se urmãreşte în mod concret prin dreptul la apãrare?
Foarte greu de dat un rãspuns complet. Unii autori susţin cã aflarea
adevãrului. Dar oare este eficientã aflarea adevãrului pentru a se
realiza dreptul la apãrare? Noi credem cã nu! Pentru cã aflarea
adevãrului neurmatã de o aplicare corectã a legii ciunteşte dreptul
la apãrare.
Dar numai aflarea adevãrului şi aplicarea corectã a legii
sunt suficiente? Nu ar fi oare mai bine sã se ia şi mãsuri preventive
de apãrare, ce pot fi fizice (pazã, sisteme de alarmare etc.) şi
juridice (constituirea de garanţii) educative etc., care sã ne punã la
adãpost de tot felul de procese. Noi credem cã da. De aceea
înfãptuirea dreptului la apãrare, considerãm cã are trei
componente:
a)posibilitatea de a te apãra prin mãsuri cu caracter
preventiv (materiale,
juridice, educative etc.);
b)aflarea şi stabilirea adevãrului;
c)aplicarea corectã a legii.
In practicã, cele trei componente ale dreptului la apãrare
pot fi realizate prin:
-luarea mãsurilor necesare pentru paza juridicã a
patrimoniului, prin
cunoaşterea şi încheierea unor acte juridice
corecte, nepãgubitoare,
asigurate prin garanţii juridice solide etc.;
-înfãptuirea mãsurilor corespunzãtoare de pazã fizicã şi
tehnicã a
persoanei şi a patrimoniului acesteia, ce ne pun la
adãpost de eventualele
încãlcãri ale drepturilor noastre;
-cunoaşterea şi înlãturarea din comportament a
potenţialului
victimologic, ce concurã la victimizarea noastrã;
341
-stabilirea pe bazã de probe a adevãrului, în aşa fel
încât balanţa justiţiei sã nu încline în nici o parte;
__________________
1)
A se vedea pe larg în Valericã DABU. Despre dreptul şi arta apãrãrii.R.A. "Monitorul
Oficial" Bucureşti,1994
-asigurarea capacitãţii şi posibilitãţii legale a
administrãrii probelor
necesare;
-aplicarea unor mãsuri educative şi sancţiuni civile
administrative şi
penale, într-o perfectã concordanţã cu faptele, şi
necesitatea prevenţiei
speciale şi generale;
-folosirea corespunzãtoare a instrumentelor juridice în
realizarea unei
justiţii corecte prin:
-înfãptuirea prezumţiei de nevinovãţie;
-schimbarea încadrãrii juridice de la o faptã mai
gravã la o faptã mai
puţin gravã;
-dozarea corectã a pedepsei aplicate în raport
cu acordarea
circumstanţelor atenuante;
-exonerarea de rãspundere civilã, administrativã
sau penalã a celor
nevinovãţi:
-acordarea unor despãgubiri juste şi legale celor
pãgubiţi material şi
moral;
-înlãturarea învinuirilor, acuzaţiilor sau a pretenţiilor
materiale şi
morale nedrepte;
-asigurarea posibilitãţii valorificãrii cererilor şi
pretenţiilor întemeiate.
Dreptul la apãrare poate fi exercitat de:
-persoana în cauzã, iar în anumite situaţii de rudele
acesteia;
-persoana respectivã, dupã consultarea avocatului;
-avocatul delegat;
-procurorul;
342
-Avocatul poporului.
Apãrarea drepturilor se realizeazã şi de organele
statului abilitate în acest scop (Poliţie, Procuraturã, Gardã financiarã,
Curtea de Conturi etc.).1)
Dreptul la asistenţa juridicã, atribut al dreptului la
apãrare este consacrat constituţional.
Astfel potrivit art. 24 pct.2 din Constituţie, "în tot cursul
procesului, pãrţile au dreptul sã fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu". Suntem aici în prezenţa unui drept al persoanei, pe
care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul sãu. De aceea textul
vorbeşte şi de avocat ales, în sensul cã partea în proces (persoana
deci) îşi alege ea apãrãtorul calificat.
Existã însã procese pentru care asistenţa din partea unui
avocat este obligatorie, adicã legea obligã autoritatea publicã,
competentã sã desemneze un avocat
care sã apere persoana în cauzã. Asemenea situaţii pot privi
procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori, sau în
care se judecã infracţiuni grave.
__________________
1)
V. Dabu, Despre dreptul şi arta apãrãrii, Regia Autonomã, "Monitorul Oficial",
Bucureşti, 1994. pag. 13
Legile vor trebui deci sã prevadã expres asemenea situaţii
în care autoritãţile competente au obligaţia sã numeascã din oficiu
un avocat pentru apãrarea persoanei în cauzã, dacã aceasta din
diferite motive, nu-şi alege un avocat.
D. Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã
Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu se poate adresa

potrivit legii diferitelor instanţe dupã caz. Astfel, cel vãtãmat într-un
drept al sãu printr-o infracţiune se adreseazã organelor judiciare
care în conformitate cu procedura penalã i-au mãsuri de reparare,
despãgubire, pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea, cel
vãtãmat într-un drept al sãu printr-un act sau fapt juridic civil, i se
face dreptate pe calea prevãzutã de procedura civilã, de cãtre o
instanţã civilã.
Însã persoana poate sã fie vãtãmatã dintr-un drept al sãu
de o autoritate publicã sau funcţionarul acesteia în cadrul unor
raporturi speciale, respectiv raporturile juridice de drept
administrativ. Vãtãmarea dreptului poate fi printr-un act
administrativ atât legal cât şi ilegal. În astfel de raporturi juridice
343
apar autoritãţile publice care sunt deţinãtoare ale puterii ceea ce în
lipsa textului constituţional ( art. 48 ) ar fi presupus unele riscuri
pentru persoana fizicã.
Având în vedere importanţa şi specificul relaţiilor dintre
autoritãţile publice şi orice persoanã în care ultima poate fi
vãtãmatã într-un drept al sãu, constituantul prin dispoziţii
constituţionale a reglementat ca o garanţie constituţionalã
dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã în art. 48,
astfel:
"Persoana vãtãmatã într-un drept al sãu de o
autoritate publicã, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionare în termenul legal a unei cereri este
îndreptãţitã sã obţinã recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele
exercitãrii acestui drept se stabilesc prin lege organicã.
Statul rãspunde patrimonial potrivit legii, pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale."
Procedura concretã, procedurã de excepţie dupã care
se realizeazã dreptul celui vãtãmat într-un drept al sãu de o
autoritate publicã este prevãzut de Legea nr. 29/1990.
Aceastã procedurã se mai cheamã şi procedura
contenciosului administrativ.
Termenul de "contencios" provine de la latinescul
"contendere" care înseamnã "a se lupta", " pune la luptã", "a
compara", "a dezbate".
Prin fenomenul de contencios se înţelege, deci, acel
proces de constatare a dreptului, care se manifestã sub forma unui
conflict de interese, ce nu poate fi soluţionat prin înţelegere
între pãrţi, ci pe calea unui proces judiciar, în scopul
dezbaterii în faţa instanţei a valabilitãţii şi interpretãrii a
acelor reglementãri juridice sau a acelor drepturi care au dat
naştere conflictului . Legea foloseşte sintagma de contencios
administrativ, pentru a desemna totalitatea litigiilor de naturã
administrativã şi pentru a le deosebi de celelalte litigii din
competenţa instanţelor care se desfãşoarã dupã alte reguli,
cum sunt litigiile de naturã civilã, comercialã, penalã.
Prin contencios administrativ se înţelege totalitatea
procedurilor şi litigiile ivite între persoanele fizice sau
juridice pe de o parte şi autoritãţile publice pe de altã parte,
344
având ca obiect relaţiile sociale şi normele juridice care
aparţin dreptului administrativ.
Titularul dreptului prevãzut de art. 48 din Constituţie
poate fi:
b)orice persoanã fizicã;
a)orice persoanã juridicã de drept civil;
c)orice persoanã de drept public.
Spre exemplu, o autoritate publicã localã poate fi
vãtãmatã într-un drept al sãu de o altã autoritate publicã localã sau
chiar centralã, printr-un act administrativ. Potrivit Constituţiei, în art.
122 pct. 4 "Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al Consiliului judeţean, al celui local sau
al primarului în cazul în care considerã actul ilegal." In acest
caz, deşi prefectul personal nu este lezat în vreun drept al sãu, dar
dacã actul atacat este ilegal, atunci acest act lezeazã interesul
general, iar prefectul este obligat sã apere interesul general de
orice ilegalitate din activitatea administrativã a autoritãţilor
administraţiei publice locale.
Prin act administrativ se înţelege o manifestare
unilateralã de voinţa juridicã, pe baza şi în executarea legii,
a unei autoritãţi administrative, prin care se formeazã o
situaţie juridicã nouã, sau se refuzã o pretenţie juridicã
referitoare la un drept recunoscut de lege, voinţã juridicã
supusã regimului juridic administrativ.
Acte administrative pot sã emitã orice autoritate
publicã, indiferent cã este legislativã sau judecãtoreascã, este
adevãrat cã acestea numai ca excepţie, atunci când acţioneazã ca
autoritãţi administrative în organizarea executãrii şi executarea în
concret a legii.1)
Literatura juridicã împarte actele administrative din punct
de vedere al obiectului şi efectelor lor în trei categorii: acte reguli,
acte subiective şi acte condiţii.
Prin acte reguli se înţelege actele prin care se instituie
reguli, norme sau se stabilesc situaţii juridice cu caracter general;
prin acte subiective, se înţeleg actele prin care se stabilesc, se
modificã sau se sting drepturi subiective sau situaţii juridice
individuale; prin acte condiţii se înţeleg actele prin care se aplicã
unei persoane fizice sau juridice o anumitã situaţie juridicã concretã.
Astfel, cu titul de exemplu, se poate spune cã regulamentul este un
345
act regulã, deoarece în conţinutul lui sunt cuprinse norme cu
caracter general într-un anumit domeniu de activitate
administrativã; acte subiective sunt cele care conţin autorizaţii,
interdicţii (demolãri de construcţii, exproprieri şi altele _________________
1)
Prof. Ion Muraru, op. cit., pag. 251, "Trebuie însã sã se observe cã textul nu se referã
la actele administrative emise numai de cãtre autoritãţile executive (administrative) ci
la toate actele administrative emise autoritãţile publice, fãrã deosebire de natura lor
juridicã."
asemenea), deoarece prin conţinutul lor se adreseazã persoanelor,
fiind, sub acest aspect acte cu caracter individual; în al treilea rând
sunt unele acte prin care se stabilesc persoanelor fizice o anumitã
situaţie juridicã în temeiul legii, cum sunt actele de numire,
delegare, sau transformare, acestea fiind acte condiţii.
Potrivit art. 1 al. 1 din Legea nr. 29/1990 se considerã act
administrativ şi refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare
la un drept necunoscut de lege respectiv faptul de a nu se
rãspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la
înregistrarea cererii respective, dacã prin lege nu se prevede un
alt termen.
Considerãm cã refuzul nejustificat al satisfacerii unei
pretenţii juridice referitoare la un drept recunoscut de lege
reclamantului , rezultã din principiul legalitãţii administraţiei
publice şi din particularitãţile capacitãţii judirice pe care o au
subiectele de drept administrativ în executãrii competenţei pe baza
şi în executarea legii. Intr-adevãr, principiul legalitãţii în organizarea
exercitãrii legii şi exercitarea competenţei înseamnã dreptul şi
obligaţia, în acelaşi timp, a autoritãţii administrative de a interveni
manifestându-şi voinţa juridicã şi de a satisface, astfel, pretenţiile
juridice întemeiate pe valorificarea unor drepturi conferite diferitelor
subiecte de drept, persoane fizice şi juridice. Refuzul este tot un
act administrativ susţine dl. Prof. A. Negoiţã1) şi respectiv un act
administrativ ilegal , prin care persoana poate fi vãtãmatã în
dreptul sãu .
Condiţia vãtãmãrii într-un drept al sãu este necesarã
pentru a se naşte pentru o persoanã dreptul prevãzut de art. 48 din
Constituţie.
Socotim cã vãtãmarea unui drept presupune:
-îngrãdirea exercitãrii dreptului respectiv;
-cauzarea unor prejudicii materiale sau morale prin
lezarea persoanei
346
în dreptul respectiv.
Aceastã vãtãmare a unui drept poate interveni, printr-un
act administrativ individual sau printr-un act administrativ
normativ ilegal sau legal în cazurile prevãzute de lege.
Probarea acestei condiţii presupune: existenţa dreptului
pentru persoana în cauzã, precum şi vãtãmarea acestui drept.
Coroborând art. 48 cu art. 21 din Constituţie constatãm,
cã noţiunea de "drept", folositã în art. 48, semnificã "orice drept,
libertate sau interes al sãu legitim".2)
Astfel potrivit noii baze constituţionale a contenciosului
administrativ, o acţiune nu se poate respinge decât atunci când
reclamantul nu are de apãrat nici drepturi, nici libertãţi şi nici
interese legitime, ceea ce echivaleazã cu exercitarea abuzivã a
acţiunii de contencios administrativ.
__________________
1)
Al Negoiţã, Drep administrativ, Ed. Sylvi Bucureşti, 1996, pag. 236
2)
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,Bucureşti, pag. 433
Am vãzut în capitolele anterioare ce este dreptul şi ce
este libertatea. In ceea ce priveşte interesul de regulã prin acesta
se înţelege posibilitatea de a-şi satisface o necesitate care nu
se fundamenteazã pe un drept subiectiv. Or aceastã posibilitate
se poate realiza prin încãlcarea legii şi atunci se cheamã interes
nelegitim sau fãrã nici o încãlcare, şi se numeşte interes legitim.
Spre exemplu, o persoanã are un interes legitim de a cere
în contencios administrativ anularea autorizaţiei de construcţie
obţinute ilegal de vecinul sãu care construieşte un imobil pe
termenul acesteia cu 8 etaje, deşi în zona respectivã nu se aprobã
aşa ceva, existând posibilitatea afectãrii dreptului sãu de
proprietate.
Tot în baza unui interes legitim se poate ataca în
contenciosul administrativ un concurs pentru ocuparea unui post
efectuat cu încãlcarea regulilor; cel care a participat la concurs nu
poate invoca vreun drept, ci un interes legitim ca activitatea de
concurs sã se desfãşoare legal, situaţie în care ar fi putut câştiga
concursul . Analizând practica instanţelor de contencios
administrativ cele mai frecvente speţe au vizat: dreptul de
apreciere (examene, concursuri, încadrãri sau refuzuri de încadrãri
în funcţii); recunoaşterea unui drept subsecvent (de exemplu, a
dreptului de pensie dupã ce a fost reintegrat); drepturi civile ale
347
unei terţe persoane (coproprietar, vecin etc.) anularea unor acte
administrative în domeniul contravenţional etc.
Spre deosebire de rãspunderea civilã, în cazul
contenciosului administrativ nu este necesarã probarea
vinovãţiei funcţionarului public sau a autoritãţii publice, ceea ce
presupune un oarecare avantaj în proces pentru cel vãtãmat
într-un drept al sãu printr-un act adminsitrativ faţã de cel care
foloseşte calea contenciosului civil. Vinovãţia funcţionarului public
este necesarã a fi probatã atunci când se angajazã rãspunderea
acestuia şi nu a autoritãţi publice .
De la procedura de atac a actelor administrative sunt
exceptate unele acte astfel:
a)actele de gestiune sãvârşite de stat în calitate de
persoanã juridicã şi pentru administrarea patrimoniului sãu; în
situaţia în care prin acestea se cauzeazã pagube persoanei, se
poate uza de dispoziţiile codului civil privind responsabilitatea civilã,
delictualã sau contractualã;
b)actele administrative pentru desfiinţarea sau
modificarea cãrora legea prevede o altã procedurã judiciarã;
c)actele adminsitrative adoptate în exerciţiul atribuţiilor
de control ierarhic;
d)actele de comandament cu caracter militar;
e)actele care privesc raporturile dintre Parlament
sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de
autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din
cadrul Parlamentului; actele administrative referitoare la siguranţa
internã şi externã a statului, precum şi cele referitoare la
interpretarea şi executarea actelor internaţionale, la care România
este parte; mãsurile urgente luate de organele puterii executive
pentru evitarea sau înlãturarea efectelor unor evenimente
prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stãrii
de necesitate sau pentru combaterea calamitãţii naturale,
incendiilor de pãduri, epidemiilor, epizoaţiilor şi altor evenimente de
aceeaşi gravitate.
Referitor la aceste acte exceptate de la controlul
contenciosului administrativ în literatura de specialitate sunt discuţii.
Socotim cã dacã pentru multe din aceste acte ar fi justificatã,
scoaterea lor de sub dreptul de anulare al instanţei, în cazurile când
prin acestea a fost vãtãmat dreptul unei persoane, ar fi normal ca
348
într-o viitoare legislaţie sã i se permitã persoanei, sã-şi valorifice
acest drept prin intermediul instanţei.
Credem de asemenea cã, potrivit art. 1 pct. 3 şi art.48 din
Constituţia din 1991 nimic nu se opune a se admite
responsabilitatea statului şi a autoritãţilor publice, pentru
pagubele cauzate prin acte administrative legale. Analizând
art. 48 din Constituţia din 1991, constatãm cã acesta nu mai
condiţioneazã rãspunderea autoritãţii publice pentru
pagubele cauzate de caracterul ilegal al actului administrativ.
Spre deosebire de art. 48 din Constituţia din 1991, în constituţiile
anterioare, responsabilitatea autoritãţii publice era condiţionatã de
caracterul ilegal al actului administrativ1).
Astfel, din art. 99 al Constituţiei din 1923, condiţia
ilegalitãţii actului rezultã din expresia "care violeazã un text
expres al Constituţiei şi legilor în vigoare". Iar în art. 35 al
Constituţiei din 1965, se foloseşte sintagma "act ilegal" precum şi
"anularea actului". De aceea, credem cã art. 48 din Constituţia
de la 1991, permite repararea pagubei cauzate prin actul
legal, fãrã sã fie necesarã evident anularea acestuia, soluţie
care ni se pare necesarã într-un stat de drept. Atunci când
legiuitorul constituţional a voit sã fie atacat un act numai pe motiv
de ilegalitate, a prevãzut aceasta în mod expres, aşa cum este
reglementat în art. 122 pct. 4 din Constituţie, dreptul prefectului de
a ataca actele ilegale ale Consiliilor judeţene, locale sau ale
primarului.
Dat fiind scopurile şi procedura contenciosului
administrativ, considerãm cã aceasta prezintã o serie de
avantaje în raport cu procedura civilã comunã astfel:
-specializarea judecãtorilor organizaţi în instanţe de
contencios
administrativ;
-pentru acţiunile în cauz a taxa de timbru este de
maximum 1.000 lei;
-procedura contenciosului administrativ este mai
operativã cu termene
mai scurte, şi asiguratã prin daune cominatorii.2)
______________________
349
1)
V.Dabu. Rãspunderea juridicã a funcţionarului public. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000,
p. 61, 189-191; 205, 211, 220, 230.
2)
Daunele cominatorii reprezintã o sumã de 500 lei pe zi, stabilitã de instanţã pentru a
fi plãtitã celui pãgubit, de autoritaea publicã pentru fiecare zi de întârziere pânã la
executarea hotãrârii judecãtoreşti prin care a fost obligat la anularea actuluiilegal,
repararea pagubei şi recunoaşterea dreptului pretins.
TEME pentru REFERAT:
- Dreptul de acces liber la justiţie.
- Dreptul la apãrare;
- Dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã.
BIBLIOGRAFIE
1.Ioan Muraru -Drept Constituţional şi Instituţii Politice,

Editura Actami,
Bucureşti-1997,p.250-251; 214-215 şi
205-205
2.Alexandru Negoiţã-Drept Administrativ, Editura Sylvi, 1996, p.
213-281
3. Antonie Iorgovan -Tratat de Drept Administrativ, vol. I, Ed.
Nemira, 1996, p.
269-288 şi 406-529
4.Constituţia României art. 20, 21, 23, 24, 47 şi 48
5.V. Dabu -Rãspunderea juridicã a funcţionarului public,
Ed. Global Lex
Bucureşti, 2000
350

Sisteme Constitution Ale Si Elector Ale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme Constitution Ale Si Elector Ale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL:

Dacã omul nu poate trãi decât în societate, dacã prin

Obligaţia este legãtura recunoscutã, sau impusã de

G. Burdeau, citându-l pe Chesterton, spunea:"O societate

C. Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv

Termenul de drept este întrebuinţat în douã înţelesuri

D. Dreptul public şi Dreptul privat

Dreptul obiectiv se clasificã în dreptul public şi

ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul

Dreptul public se deosebeşte de dreptul privat şi se

*reglementeazã relaţiile sociale privind constituirea

*normele dreptului public sunt de aplicare mai largã

E. Relaţiile sociale şi normele juridice

In societate omul intrã inevitabil într-o multitudine de

F. Uzul şi abuzul de drept

Uzul de drept este exercitarea dreptului cu bunã

Buna credinţã se raporteazã de regulã în funcţie de un

Deci, abuzul de drept înseamnã exercitarea cu rea-

Cea mai importantã ramurã a dreptului public o

De fapt, dreptul constituţional constituie factorul

Actele juridice sunt de douã feluri: acte juridice

normative cu putere de lege ordinarã, pânã la aprobare sau

TEME pentru REFERAT:

-Structura normei juriidce. Comparaţie între normele

1.Prof. dr. Ioan Deleanu - Drept Constituţional şi instituţii publice,

-Obiectul dreptului:-Normalizarea relatiilor sociale, prin intermediul normelor

Relatia socialã este ipoteza normei juridice.

-a)Ipotezã(relatia socialã) -subiect activ şi subiect pasiv

Totalitatea normelor juridice alcãtuiesc dreptul, ca sistem de norme juridice.

a)dreptul obiectiv - totalitatea normelor juridice, prevãzute de

SCURTA COMPARATIE INTRE DREPTUL PUBLIC SI

Comparatie DREPTUL PUBLIC DREPTUL

Din punct de vedere al subiectilor, obiectului reglementãrii şi mijloacelor

Comparatie DREPT DREPT

Ordinea socialã include:

Ordinea constitutionalã include structura constitutionalã şi relatiile

Ierarhia actelor juridice

a) Constitutia - elaboratã de Adunarea Constituantã

b) Legea organicã emisã de Parlament (votatã cu majoritate

c) Legea ordinarã emisã de Parlament (votatã cu jumãtate plus unu

g) Ordine şi instructiuni - emise de miniştri

h) Hotãrâri şi decizii - emise de Consiliile judetene şi

Ierarhia actelor juridice presupune:

-toate actele juridice trebuie sã izvorascã din Constitutie, iar actul

-puterea unui act normativ este datã de rangul autoritãtii emitente

-orice modificare a actelor juridice superioare, modificã implicit

-Ordonantele Guvernului, prin care se modificã o lege, se dau în

ORGANELE STATULUI, ACTELE PE CARE LE EMIT

Structura organelor Acte normative Competenta de aplicare

I. Conceptul de putere. Puterea de Stat. Puterea

Puterea1) este capacitatea, însuşirea, posibilitatea fizicã,

2. Popor înseamnã o parte majoritarã îndeterminatã;

3. Popor înseamnã clasele inferioare;

4. Popor ca entitate indivizibilã, ca întreg organic;

5. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul

6. Popor ca mare parte exprimatã prin principiul

1) Giovani Sartori: Teoria Democraţiei reinterpretatã. Colegiul Polirom. 1999, Bucureşti

III. Principiul separãrii puterilor, al egalitãţii,

IV. Principiul separãrii puterilor, al egalitãtii,cooperãrii si

TEME pentru referate:

1.Ioan Muraru -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Editura

2.Ioan Deleanu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Tratat

3.Cristian Ionescu -Drept Constituţional si Instituţii Politice, Vol. I,

4.Victor Diculescu -Drept Constituţional Comparat, Vol. II, Editura