Elemente de comunicare didactică şi mediatică în studierea textelor

nonliterare în învăţământul primar

___________________________________________________________________________
Introducere

„Vorba dulce mult aduce”, spuneau cu tâlc bătrânii, lucru valabil şi în zilele noastre în
orice activitate de relaţionare interumană. Mă voi ocupa însă numai de comunicarea în mediul
şcolar, având în atenţie, cu precădere, raportul profesor – elev, atât de controversat, ce a
suferit modificări în ultima perioadă. Educatorul, formatorul este cel care vine în întâmpinarea
sufletelor tinere, minţilor deschise care aşteaptă cu încredere să-l urmeze în aventura
cunoaşterii. Acesta trebuie să merite încrederea acordată, dovedindu-se un adevărat model.
O componentă fundamentală a personalităţii umane este limbajul. Prin stilul propriu de
exprimare, o persoană poate fi apreciată sau dimpotrivă. Forţa cu care este investit cuvântul
este sacră datorită originii sale divine. Înţelepciunea populară demonstrează valoarea
inestimabilă a cuvântului ce trebuie conştientizată şi preţuită, gândindu-ne că folosirea lui
poate fi decisivă în anumite situaţii. O vorbă bună la timp face cât un car de aur.1 O situaţie
similară o poate reprezenta o vorbă adresată unui copil de către un adult. Aceasta îi poate da
aripi, încredere în sine ori poate să-l demoralizeze puternic.
Trebuie să fim foarte atenţi noi, dascălii, deoarece avem în mâinile noastre o materie
fragilă: inima şi spiritul uman! Pe lângă familie, conduita noastră morală, concretizată în
comportament şi limbaj, poate fi decisivă în formarea oamenilor de mâine. Fiecare copil este
o creaţie unică. Copiii sunt asemenea fulgilor de nea: niciunul nu este identic cu celălalt.
Fiecare este un amestec distinct de elemente fizice, mentale şi emoţionale. Fiecare este o
combinaţie de calităţi şi slăbiciuni potenţiale. Ceea ce vor deveni este determinat de diferitele
forţe din jurul lor şi de răspunsul pe care-l vor da ei acestor forţe.
Există unele particularităţi ale elevilor cu privire la care putem să facem prea puţin
pentru a le schimba (trăsăturile fizice). Există însă unele aspecte care nu sunt predeterminate
şi pot fi schimbate. Aceste trăsături zac în ei şi în cele din urmă vor determina ceea ce vor
deveni. Aceste trăsături alcătuiesc, în realitate, adevărata persoană. Copiii sunt oarecum
asemenea lutului. La o vârstă fragedă sunt foarte maleabili; pe măsură ce cresc, schimbările se
fac cu mai multă greutate.
Din anumite puncte de vedere, educarea se aseamănă cu o sculptură în piatră.
Caracterul reprezintă ceea ce este cu adevărat o anumită persoană. Un caracter sănătos se
dezvoltă atunci când valorile, principiile şi forţele de guvernare sunt cele corecte. Acesta
include aspecte de bază de genul: cinste, integritate, a fi de încredere şi a fi deschis.
1
Proverb românesc.

3
 Elemente de comunicare didactică şi mediatică în studierea textelor
nonliterare în învăţământul primar
___________________________________________________________________________
Multe din trăsăturile de personalitate îşi au originea în ceea ce omul învaţă în prima
copilărie. Succesul adultului îşi are rădăcinile şi se bazează pe reuşitele anterioare.
Nu există reţete pentru a obţine succesul şcolar, pentru a reuşi. Sunt însă numeroase
căi, variante, soluţii pe care şcoala, în colaborare cu familia şi cu alte instituţii poate să le
abordeze. Dând dovadă de tact, tinând cont de particularităţile de vârstă şi de cele individuale,
precum şi de cerinţele societăţii, îi putem ajuta pe elevi să reuşească şi să se bucure de
succesul lor şcolar. Totdeauna vor exista motive diverse pentru a-i determina pe elevi să
înveţe, iar aspiraţia către perfecţiune nu trebuie cultivată numai la copiii înzestraţi. Drumul
spre succes este anevoios, mai scurt pentru unii, mai lung pentru alţii; presupune riscuri, acte
de curaj şi se bazează pe încrederea în reuşită. Lupta în sine cu conflictele interioare,
învingerea propriilor limite fac parte din lupta pentru succes.
Avem prilejul de a trăi într-o perioadă a exploziei informaţionale generată de creşterea
exponenţială a cunoaşterii umane. În acest univers se află omul însuşi, ca parte a sistemului
informaţional. Adaptat acestor realităţi, şi procesul de învăţământ e un sistem dinamic,
complex, cu cei doi poli ai săi, între care se realizează comunicarea de tip bilateral, de
transmitere şi de receptare a informaţiilor.
A comunica înseamnă a fi împreună cu cineva, a împărtăşi, a fi în comunicare de
gând, de simţire, de acţiune. Această perspectivă de definire a comunicării admite o axiomă:
comportamentului uman, în ansamblul său, îi e intrinsecă dimensiunea informaţională,
comunicarea.
O comunicare se poate realiza nu doar cu intenţia locutorului sau a emiţătorului, ci
poate fi şi din iniţiativa receptorului. Comunicarea are un efect imediat, unul târziu sau foarte
târziu, cum este cazul educaţiei ale cărei roade se arată după durate imprevizibile. Ea poate fi
analizată din perspectiva semnelor specializate pe care le foloseşte în diverse limbaje:
verbale, nonverbale, paraverbale şi metaverbale sau naturale şi artificiale, în care se includ
limbajul oral şi scris, mişcările corpului, expresia feţei, dar şi funcţiile sociale ale obiectelor,
imaginilor, sunetelor, mirosurilor, etc. Dimensiunile comunicării se extind şi se retrag în
funcţie de obiective, contexte şi de capacitatea de apreciere a individului. Sub aspect
educaţional, efectul poartă măsura celui căruia i-a fost adresat mesajul. La celălalt pol se află
comunicarea cu lumea ca realitate fizică, socială şi spirituală, pentru că singurul efect
necontestat şi necontestabil este structurarea şi restructurarea continuă a relaţiilor
interpersonale. Însă aceasta poartă pecetea realului, înţeles ca fapte (ce se vede, ce se aude, ce

4
 Elemente de comunicare didactică şi mediatică în studierea textelor
nonliterare în învăţământul primar
___________________________________________________________________________
se spune, ce se face), sentimente şi relaţia fapte – sentimente (ce s-a petrecut, ce s-a înţeles, ce
s-a exprimat, ce a vrut să se exprime).
Geneza comunicării se află în individ, în conceptul în sine al acestuia şi se întoarce la
el spre a-l confirma, valoriza şi dezvolta.
Înţeleasă ca ansamblu de schimburi verbale şi /sau neverbale între parteneri,
comunicarea, în derularea sa, evidenţiază drumul vorbirii care ar putea fi considerat ca fiind
gestiunea efectuată asupra vorbirii şi ascultării, a comportamentelor verbale şi neverbale
prezente în comunicarea directă, dar şi în cea video şi audio. Între posibilităţile remarcabile
ale acestui drum sunt: juxtapunerea, inserţiile şi interschimbările.
Vorbirea juxtapusă simultană poate fi considerată normală, pornind de la aprecierea că
partenerii por comunica în acelaşi timp ori complementa, prin utilizarea mijloacelor verbale şi
nonverbale de care dispun. Feed-back-ul este dovada unei asemenea juxtapuneri şi atunci când
susţine, dar şi când sustrage interlocutorul. Nu poate fi considerată convorbire juxtapusă aceea
în care, pe acelaşi canal (verbal, de exemplu), se emit, simultan, mesaje de la ambii parteneri.
Acestea vor deveni paralele şi simultane, întrerupând comunicarea în sensul ei de
reciprocitate.
Inserţiune în vorbire presupun luări de cuvânt. Fiecare aşteaptă să-i vină rândul pentru
a spune, a arăta, a argumenta. Se asigură o reciprocitate întemeiată să susţină aceleaşi idei,
aceleaşi dominante a unuia dintre parteneri. De fapt, intervenţiile nu fac decât să întreţină
derularea comunicării celuilalt, până la a contribui la nuanţări, lămuriri şi, uneori, chiar la
redirecţionări ale discursului.
Interschimbările de mesaje se întemeiază pe o comunicare reciprocă în care
interlocutorii au libertatea de alegere a ideilor, a strategiilor şi a mijloacelor subordonate
scopurilor proprii.
Derularea comunicării presupune şi evidenţiază metacomunicarea prin intermediul
căreia se realizează operaţia de control a înţelegerii între parteneri. Înţelegerea, acceptarea şi
interacţiunea sunt dirijate la nivelul metacomunicării în raport cu actul de interrelaţionare.
Metacomunicarea stabileşte condiţiile de interpretare a discursului despre destinatar,
impunând şi obligativitatea reacţiei de răspuns. De asemenea, ea reprezintă şi un control al
atenţiei, înţelegerii şi acordului exprimat în timpul comunicării.
Metacomunicarea este „sarea şi piperul unei comunicări, este ingredientul esenţial în
cadrul relaţiilor personale fructuoase”1, fără de care efortul nu poate avea finalitate. În
comunicarea destinată unei persoane şi unui grup devine obligatoriu să se vorbească şi despre
1
Adler,R.B, Town, N– Comunication et interaction, edition Etudes Vivantes, Montreal, 1991

5
 Elemente de comunicare didactică şi mediatică în studierea textelor
nonliterare în învăţământul primar
___________________________________________________________________________
ce se întâmplă în relaţiile lor. Prin aceasta se face trecerea de la conţinut la relaţie,
metacomunicarea netrebuind înţeleasă, însă, doar ca mijloc, ci ca însăşi comunicare menită să
întărească şi chiar să suplinească ceea ce lipseşte în conţinut: nuanţarea sentimentelor,
comenzii, atitudinii.
Înainte de a începe derularea unei comunicări, dar şi pe tot parcursul ei, partenerii îşi
vor reaminti că:
1. Comunicarea poate fi întenţionată, dar şi accidentală, deşi în ultimul caz, răspunderea
ei nu se diminuează, pentru că cine comunică, se comunică, şi, în plus, comunicarea este un
act de curaj. În comunicarea interpersonală, nu toate acţiunile şi secvenţele ei sunt deliberate,
de aceea se impune autocenzura. În acest scop, se iau toate măsurile prin repetarea a ceea ce
se doreşte a fi spus, cu atenţie la nuanţe: controlul comunicării gestuale şi paraverbale, măsuri
de eliminare a lapsusurilor, a emoţiilor, a neastâmpărului, etc.
2. Este imposibil să nu comunică, deoarece o faci şi atunci când spui că o refuzi prin
celelalte limbaje decât cel verbal. Spui mereu mai mult decât vrei. Comunicarea este
comportament, conduită, atitudine.
3. Comunicarea, ca întreg, este ireversibilă, revenirile fiind mereu limitate şi limitative.
Ceea ce vei înlocui într-o comunicare devine doar nuanţare, o completare favorabilă ori nu
celor exprimate anterior, putând ajuta la precizări sau determinând o adâncire a confuziei, a
neînţelegerilor. Este precum regula impusă de prezenţa în faţa judecătorului, neputând reveni
la faptele deja declarate. Poţi aştepta un alt context în care să valorifici spusele, dintr-o altă
perspectivă, deci, într-o altă comunicare. Actul comunicării este unul irepetabil, deoarece
contextele, stările fiziologice şi psihologice nu mai sunt aceleaşi.
4. Comunicarea este unică tocmai datorită regulii dominante a ireversibilităţii. Nicio
lecţie nu poate fi reluată cu pretenţia repetării ei. Toţi factorii care au asigurat reuşita sau
nereuşita ei nu se vor mai găsi reuniţi, nici unul dintre participanţi nu mai este acelaşi.