Perspectivele poeziilor moderne

In poeziile lui George Bacovia, unul dintre reprezentantii de seama ai

simbolismului din Romania, predomina simbolurilecoborarii, proiectate in
regimul nocturn al imaginii, cum le inscrie altfel Gilbert Durant, in
„Structurile antropologice ale imaginarului”. De aici absenta aproape totala
a verbelor zborului, ale ascensiunii spre spatii solare, larg deschise, proprii
reggimului diurn al imaginii.
Sugestia dominanta a universului bacovian este de apasare, de
presiune maxima asupra lumii, care o comprima, o coboara in intregul ei
pana la puncte de maxima concentrare, mormantul si covoul. Acestea nici
nu sunt, de altfel, spatii ale eufenizarii si ale intimitatii, ci ale recluziunii
maxime, ale apasarii extreme.
In poezia „Sonet” insasi noaptea este „uda”, „grea”, sufocanta,
apsand fiinta umana („te-neci afara”), chiar prin presiunea concreta a
aerului, de care fiinta, atacata chiar de febra bilogica a respiratiei, nu se
poate apara prin „tusa-n sec, amara”. „E-o noapte uda, grea, te-nei afara/
Prin ceata obosite, rosii, fara zare/ Ard, afumate, triste felinare/ ca intr-o
crasma umeda murdara”
Lumea intreag este supusa gravitatiei enorme, in care domina
simbolurile inundarii cu sentimente negative, ale zidurilor „in daramare”, ale
caderii obiectelor, chiar a poetului „topit de bautura”, care nu-si mai gaseste
un plan stabil de echilibru: „Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin
intuneric bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad si nu mai tac din gura.”
In opera lui Marin Soresc „Iona” uitarea cuvintelor semnifica intervalul
de haos premargator unui nou inceput, o intoarcere spre primordialitate,
spre lumea de dinaitea degradarii existentiale la care a ajuns: „Mi se pare
mie sau e târziu? Cum a trecut timpul! Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a
facut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să
sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de
lângă pat, cuierul, tablourile. Restul agoniselii, tot ce se vede în jur, până
dincolo de stele, n-are niciun rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am
lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg
să fie dat lumii de pomană.”
Omul isi uita cuvintele in momentul in care se integreaza intr-o noua
ordine, superioara, a universului care se creeaza pe el insusi, intr-un
suprem gest de concentrare pentru a accede la cunoasterea de sine: „Pe
omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai
închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe
omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.”
In momentul in care isi aminteste primul cuvant, propriul nume, are
revelatia caii adevarate ce trebuie urmata, calea catre sine, mitul drumului
spre centru, despre care vorbeste si Mircea Eliade: „drumul spre
intelepciune sau spre libertate este un drum spre centrul fiintei tale, spre
adevar....Orice act religios presupune iesirea din zona profana si
intoarcerea intr-o oaza sacra (templul, timp liturghic, starea rugaciunii)”.
Nu este vorba, prin urmare, nicidecum de o „cadere de confuzie”, ci
de iluminare, de dobandire a acelei stari de gratie prin care se leaga din
nou, prin puterea spiritului, la marele univers: „Un sfert de viaţă îl pierdem
făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi
praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi
predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai
încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt
că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
In opera lui Eugen ionescu, „Cantareata cheala”, coerenta dialogului
dispare treptat , facand loc, intr-o degradare continua a limbajului,rostirii
automate, silabice, versurilor cu monorima, onomatopeelor, intr-o
accelerare ce incearca sa sugereze apropierea de un deznodamant ce nu
se produce. in scena IX, Mary recita o poezie, "Focul": "Policandrele
straluceau in paduri/ O piatra a luat foc/ Castelul a luat foc/ Padurea a luat
foc/ Barbatii au luat foc/ Femeile au luat foc/ Pasarile au luat foc/ Pestii au
luat foc/ Apa a luat foc/ Cerul a luat foc/ Cenusa a luat foc/ Funinginea a
luat foc/ Focul a luat foc/ Totul a luat foc/ A luat foc, a luat foc."
In scena a Xl-a, domnul Smith repeta "kakatoes", un cuvant ciudat,
domnul Smith enumara zilele saptamanii in engleza: "Monday, Tuesday,
Wednesday, Thursday, Friday, Saturday, Sunday", in timp ce rostesc "toti
impreuna: E pe-acolo, e pe-aici, nu-i pe-acolo, e pe-aici, nu-i pe-acolo, e
pe-aici, nu-i pe-acolo, e pe-aici, nu-i pe-acolo, e pe-aici, nu-i pe acolo, e pe-
aici!"
Repetarea aleatorie a cuvintelor figureaza simbolic un fond haotic de
perceptie a lumii, printr-o nesfarsita "trancaniciada", semn al desemantizarii
totale a insusi limbajului, fapt ce determina esenta tragica a existentei
umane. in final, verbiajul accelerat fara o justificare logica se suspenda pe
neasteptate, "cuvintele inceteaza brusc", dar piesa se poate porni de la
capat, intr-o circularitate perfecta, eventual cu personajele interschimbate,
fara sa se produca insa o schimbare reala, autentica in plan existential.