CAP.

II Natura sistemică a comunicării organizaţionale

2. 1. Dublul sens al conceptului de comunicăre organizaţională

Comunicarea impregnează viaţa organizaţiei. Pe cât de reală este

prezenţa comunicării în toate dimensiunile organizaţionale, pe atât de confuză
şi de ne-univocă este înţelegerea şi interpretarea fenomenului comunicării.
Numeroasele presupuneri şi explicaţii legate de comunicăre pot fi
împărţite în două mari categorii:
1)comunicarea privită ca un proces de transmitere a unor mesaje, proces
prin care o persoană influenţează starea mentală sau conduitele altor persoane;
2)comunicarea privită ca producţie şi schimb de semnificaţii.
Fiecare din aceste orientări vede comunicarea ca pe o interacţiune socială
prin intermediul mesajelor. Numai că prima defineşte interacţiunea socială ca
fiind procesul prin care o persoană instituie, pe bază de mesaje, o relaţie cu
altele sau le modifică conduitele, reacţiile emoţionale sau stările mentale. Cea
de-a doua explică interacţiunea socială ca pe ceva creat de individ în calitate de
membru al unei culturi sau colectivităţi. Pentru comunicarea-proces mesajul
reprezintă acel lucru pe care un emiţător îl transmite, indiferent de mijlocul
(canalul) utilizat. Pentru comunicarea-semnificaţie mesajul este construit din
semne care, în urma interacţiunii dintre participanţii la comunicare, produc
anumite înţelesuri.
În realitate, distincţia între comunicarea-proces de transmitere a mesajelor
şi comunicarea-producere de înţelesuri este una convenţională. Ambele laturi
ale comunicării co-există, se întrepătrund şi se influenţează reciproc.
Întotdeauna, acolo unde observăm o transmitere şi o receptionare de mesaje,
vom identifica şi formarea de sensuri pentru că, indiferent de optica în care
este abordată, comunicarea invariabil urmăreşte unul şi acelaşi scop:
influenţarea comportamentelor. Merită, de aceea, analizate structura şi
implicaţiile fiecărui mod de a privi comunicarea.
Schema de principiu a comunicării-proces, elaborată de Shannon şi
Weaver, este prezentată în fig. 8.

Mesaj Canal Feed-back

Transmiţător (mijloc) de Receptor Decodoficare
transmitere mesaj

Zgomote Zgomote Zgomote

Fig. 8 Modelul de principiu al comunicării-proces

Dacă efectul comunicării - mesajul recepţionat - este diferit de cel

intenţionat de transmiţător, se consideră că procesul de comunicare a eşuat.
Pentru a stabili unde a intervenit eroarea, se analizează fazele întregului proces.
Shannon şi Weaver indică trei clase de probleme posibile ce pot să apară în
procesul de comunicare:
1)probleme tehnice (cu câtă fineţe pot fi transmise semnalele
comunicării?);
2)probleme semantice (cât de fidel redau semnalele transmise sensurile
dorite?);
3)probleme de eficienţă (în ce măsură comportamentele receptorilor pot fi
influenţate de către înţelesurile recepţionate?).
Aici trebuie lămurite câteva concepte esenţiale. În primul rând, este vorba
de fenomenul zgomotului. Zgomotul poate să apară oriunde de-a lungul
procesului de comunicare: pe canal, la receptor, în mesaj sau la emiţător.
Oricum, zgomot este orice semnal recepţionat care nu a fost transmis de către
emiţător sau orice care împiedică decodificarea corectă a semnalului, ducând
întotdeauna la confuzii privind intenţia emităţorului şi limitând cantitatea de
informaţie care poate fi transmisă într-un anumit context şi într-o anumită
perioadă de timp. A îmbunătăţi comunicarea înseamnă, deci, a "curăţa"
procesele de transmitere a mesajelor de zgomotele care le "bruiază".
Comunicarea ca proces nu poate fi analizată satisfăcător în afara
conceptului de redundanţă. În termeni simpli, redundanţa reprezintă ceea ce
este repetitiv, predictibil sau convenţional într-un mesaj. Redundanţa stă la
baza menţinerii ordinii într-un sistem. Cu alte cuvinte, repetitivitatea proceselor
de comunicare între elementele sistemului constituie sursa stabilităţii şi
reproducerii acelui sistem. Reversul redundanţei este entropia - înclinaţia
sistemului spre dezordine - ca efect al unei repetitivităţi şi predictibilităţi
scăzute a mesajelor vehiculate prin comunicare. Funcţiile redundanţei
(repetitivităţii) comunicării sunt esenţiale. Mai întâi de toate, ea contribuie la
asigurarea preciziei transmiterii şi decodificării mesajelor, fiind, în acelaşi
timp, principalul instrument de control care permite localizarea eventualelor
erori de comunicare. În organizaţii, sursele mai importante de redundanţă sunt
contextul comunicării şi convenţiile, formale şi informale, general acceptate.
Este evident că una dintre funcţiile cruciale ale redundanţei constă în facilitarea
depăşirii inconvenientelor produse de canalele prea "zgomotoase". De
asemenea, repetitivitatea contribuie la depăşirea problemelor legate de
transmiterea unui mesaj "entropic", neaşteptat, la rezolvarea problemelor ce ţin
de captarea atenţiei audienţei, la selectarea canalului de comunicare. Funcţiile
la care m-am referit până acum vizează aspectele tehnice ale comunicării, adică
problemele referitoare la acurateţea transmiterii mesajelor şi detectării erorilor.
Un alt grup de funcţii ale redundanţei are în vedere faptul că procesele de
comunicare, chiar dacă nu conţin ceva nou, folosesc canalele existente numai
pentru a le păstra deschise şi funcţionale. Relaţiile nu pot fi menţinute şi
consolidate decât printr-o comunicare permanentă ("Ochii care nu se văd se
uită!"). Jakobson numeşte acest gen de comunicare comunicare fatică. Rolul ei
este de a asigura coeziunea grupului sau organizaţiei. Preocupându-se în
exclusivitate de relaţiile existente, fără a vehicula informaţii noi, comunicarea
fatică este una profund redundantă. De exemplu, şedinţele zilnice ale staff-ului
unei firme, de câte 5-10 minute înainte de începerea programului propriu-zis,
de multe ori pot avea un caracter fatic: ne întâlnim scurt nu neapărat pentru a
dezbate nu ştiu ce probleme stringente, ci pentru a nu uita că facem parte din
aceeaşi echipă, că avem până la urmă aceleaşi obiective, că fiecare şef de
departament nu este singur de capul lui, că împărtăşim acelaşi sentiment de
comuniune şi apartenenţă etc. Vedem că, în general, redundanţa este un
puternic factor de întătărire, de fixare a situaţiei existente, acţionând împotriva
schimbărilor.
Conceptul de redundanţă, la rândul său, nu poate fi discutat decât în
paralel cu cel de entropie. În linii mari, entropia este dată de totalitatea
factorilor care împiedică buna comunicare, în timp ce redundanţa este
principalul mijloc de ameliorare a comunicării. Mai înainte am specificat că
entropia corespunde impredictibilităţii şi caracterului aleatoriu al semnalelor de
comunicare. Comparată cu redundanţa, entropia este mult mai puţin
confortabilă pentru că nu oferă repere clare pentru comunicare, ci, dimpotrivă,
le slăbeşte calitatea.
Un element esenţial al comunicării-proces este canalul (mijlocul) de
comunicare prin care este transmis mesajul. Canalul este modalitatea, tehnică
sau fizică, prin care mesajele sunt transformate în semnale capabile să fie
transmise către receptor. În această accepţiune mijloacele de comunicare pot
fi: vocea (intonaţia), faţa (mimica), corpul (gestica şi posturile), canalele
tehnice (telefon, net, fax etc.) şi operele de comunicare (grafice, diagrame,
tabele, cărţi, proceduri scrise, diverse documente, decoraţiuni, vestimentaţie,
stil personal etc.).
Comunicarea-proces nu poate exista fără coduri, care reprezintă sisteme
de semnificare comune pentru membrii unei comunităţi. Codurile sunt alcătuite
din semne, fizice sau nu, din reguli sau uzanţe care stabilesc când şi cum aceste
semne pot fi utilizate şi din reguli care determină cum pot fi combinate semnele
pentru a forma mesaje complexe. Eficienţa comunicării-proces depinde de
adecvarea codurilor la mijloacele de comunicare.
În sfârşit, un concept important pentru înţelegerea comunicării-proces
este feed-back-ul: transmiterea reacţiei receptorului înapoi la emiţător. Prin
feed-back este realizat controlul global al eficienţei comunicării. Funcţia lui
este de a regla performanţa comunicării în acord cu reacţiile audienţei, de a
adapta mesajul transmiţătorului la răspunsurile receptorului. Feed-back-ul
conferă ciclicitate procesului de comunicare: numai prin el receptorul este
inclus cu-adevărat în comunicare. Astfel, feed-back-ul îi semnalizează
transmiţătorului în ce măsură comunicările emise de el au avut efectele
scontate. Calitatea comunicării depinde în mod decisiv de calitatea feed-back-
ului. Vom vedea mai jos că feed-back-ul, ca element esenţial al procesului de
comunicare, reprezintă concomitent şi principalul mijloc de reglare a
funcţionării sistemelor. Aceasta observaţie ne duce la concluzia că reglarea
(managementul) este, în mod fundamental, o activitate de comunicare. Întreaga
funcţionare a organizaţiei se bazează pe o reţea de feed-back-uri interconectate,
ceea ce înseamnă că, practic, toate fluxurile, dinamicile şi procesele
organizaţionale sunt, fără vreo excepţie, comunicări sau schimburi de mesaje şi
semnificaţii. Comunicarea reprezintă mijlocul prin care este realizată comanda
(reglarea) sistemului.
Comunicarea organizaţională nu poate fi redusă la procesul de
transmitere a mesajelor. Orice comunicare este de asemenea o generare de
înţelesuri, de sensuri. Atunci când un şef comunică cu subordonaţii săi, aceştia
înţeleg, mai mult sau mai puţin corect, ce a vrut să însemne masajul
managerului. Pentru ca o comunicare să aibă loc acel şef trebuie să creeze un
mesaj format din semne. Acest mesaj îl incită pe receptor să-şi creeze pentru
sine un înţeles care să fie cumva legat de sensul pe care l-a avut în vedere
iniţial transmiţătorul în mesajul său. Cu cât codurile receptorulul şi
transmiţătorului sunt mai asemănătoare, cu cât ei utilizează sisteme de semne
mai înrudite, cu atât vor fi mai apropiate cele două înţelesuri produse de
procesul comunicaţional. În această optică, un mesaj este abilitat să semnifice
ceva numai de către un set structurat de relaţii stabilite între participanţii la
comunicare.
Pentru comunicarea-semnificaţie importante sunt următoarele aspecte:
1)Semnele folosite în comunicare. Un semn este ceva care înlocuieste
altceva pentru cineva, într-un sens anumit sau referitor la o anumită calitate.
Semnul, deşi se referă la altceva decât el însuşi, este înţeles de cineva, adică are
un efect în mintea celui care-l foloseşte. Toate semnele sunt constructe umane
şi pot fi înţelese în termenii utilizărilor pe care le dau oamenii.
2)Codurile sau sistemele de semne. Aceste sisteme sunt dirijate de norme
şi reguli la care consimt toţi membrii unei comunităţi, care folosesc codul
respectiv. Există coduri comportamentale - care reglemeantează cum anume
trebuie procedat sau nu în anumite situaţii - şi coduri de semnificare - sisteme
de semne şi interpretări ale acestora.
3)Cultura în interiorul căreia operează semele şi codurile. La urma urmei,
cultura este cea care orientează comunicarea către anumite înţelesuri.
Semnificaţiile sunt construite de către oameni şi determinate de cultura sau
subcultura din care aceştia fac parte.
Astfel, comunicarea poate fi privită şi ca generatoare de înţelesuri prin
mesaje transmise cu ajutorul unor semne şi coduri, în interiorul unei culturi.
Noţiunea centrală legată de comunicare ca generatoare de semnificaţii este
codul. Orice cod presupune în primul rând un evantai de semne (un
"vocabular") din care este construit mesajul. "Vocabularul" respectiv este o
colecţie de concepte elementare sau paradigme (modele de reprezentare şi
înţelegere) cu ajutorul cărora poate fi descrisă o anumită realitate. De exemplu,
referindu-ne la aspectul "performanţa firmei", vom folosi elemente descriptive
cum ar fi profitul, costurile, rentabilitatea, cifra de afaceri, productivitatea
muncii, etc. Aceste semne sunt combinate cu ajutorul unor reguli sau convenţii.
Toate codurile poartă anumite înţelesuri deoarece sunt formate din semne care
se referă, prin diferite mijloace, la altceva decât la ele însele. Nici un cod nu
poate funcţiona fără un acord comun între utilizatorii lui. De aceea, codurile de
comunicare şi culturile organizaţionale se întrepătrund strâns, dar într-o
manieră dinamică. Orice cod facilitează realizarea unei funcţii organizaţionale
bine identificate. În cadrul unei întreprinderi, de exemplu, se regăsesc simultan
limbaje financiar-contabile, tehnice, juridico-admiistrative, comerciale, etc.
Pentru eficienţa comunicării este necesar să existe o bună adecvare între cod şi
canalul (mijlocul) prin care este transmis mesajul.
Cu foarte puţine excepţii, codurile de comunicare au la bază apartenenţa
la o comunitate, adică un acord între utilizatorii lor privind semnele pe care le
conţin, regulile în funcţie de care aceste semne pot fi selectate şi combinate,
semnificaţiile deschise spre receptor şi funcţiile organizaţionale pe care
codurile le facilitează. Un criteriu important în diferenţierea codurilor este
modul în care s-a ajuns la acord. Există următoarele modalităţi de atingere a
acordului:
1)prin convenţie şi utilizare, avându-se în vedere aşteptările nedeclarate,
care rezultă din experienţele comune ale membrilor unei culturi. Convenţia
generează aşteptări şi se bazează pe redundanţă, care uşurează decodificarea
mesajului şi relevă apartenenţa culturală a participanţilor la comunicare. Ea
derivă din similitudini şi analogii comportamentale fiind, de aceea,
reconfortantă, dar, concomitent poate da naştere unor rezistenţe la schimbare şi
lipsei de originalitate. Acordul generat de convenţii este de natură implicită,
tacită. În comunicare este foarte important ca transmiţătorul, la codificare, şi
receptorul, la decodificare, să folosească aceleaşi coduri, bazate pe aceleaşi
convenţii. Altfel, apare riscul decodificării aberante. Un mesaj codificat în
codurile unei culturi poate sfârşi prin deformarea sau chiar prin deturnarea
sensului său dacă este decodificat prin folosirea codurilor altei culturi. De
exemplu, măsurile de creştere a productivităţii muncii printr-o utilizare mai
intensivă a resurselor umane ale unei fabrici are, pentru managementul
acesteia, conotaţii evident pozitive, deoarece pot duce la o creştere ulterioară a
eficienţei globale a activităţii. Însă aceleaşi măsuri pot fi văzute de către
membrii sindicatului ca ceva negativ, ca o încercare de intensificare a
exploatării muncii de către capital. Întrucât managementul este nevoit să se
adreseze unor grupuri de actori interni şi externi ale căror coduri pot fi destul
de diferite faţă de cele ale managerilor, decodificarea aberantă poate deveni un
fenomen frecvent. Cu alte cuvinte, decodificarea aberantă apare în situaţiile de
comunicare când sunt folosite coduri diferite pentru codificarea şi
decodificarea aceluiaşi mesaj;
2)prin definirea unor coduri arbitrare sau logice, care asigură un acord
explicit şi definit. Aceste coduri asigură o relaţie fixată între semne şi
înţelesurile lor. De exemplu, semnul "=" înseamnă "egal" etc. Ele sunt
impersonale şi statice. La folosirea codurilor arbitrare decodificarea aberantă
nu mai este posibilă întrucât diferenţele culturale sunr irelevante. Tot ceea ce
trebuie să facă participanţii la comunicare este să însuşească codurile. Tehnica
înregistrărilor contabile şi regulile de redactare a situaţiilor financiare,
regulamentul de ordine interioară, procedurile decizionale oficiale,
vestimentaţia de serviciu etc., toate sunt exemple de coduri arbitrare;
3)prin elaborarea unor coduri estetice. Acestea nu pot fi înţelese decât cu
ajutorul indciilor incluse chiar în mesajele la codificarea cărora au servit.
Codurile estetice sunt influenţate în mod decisiv de contextul cultural în care
sunt folosite, îngăduind o negociere largă a înţelesurilor şi chiar incitând la
această negociere. Aceste coduri pot reprezenta o importantă sursă de plăcere şi
de sensuri prin ele însele, fiind foarte expresive. Ele se bazează eminamente pe
gusturi, preferinţe şi stilurile personale ale actorilor care comunică. De aceea,
decodificarea aberantă este foarte frecventă atunci când sunt utilizate aceste
coduri. Decoraţiunile interioare, stilul arhitectural al clădirilor, designul şi
starea mobilei de birou, mărcile automobilelor conduse de managerii firmei,
tratarea clienţilor de către personal etc. sunt mesaje care folosesc coduri
estetice. De exemplu, în România, modernismul şi somptuozitatea edificiilor în
care sunt amplasate multe dintre instituţiile administrative stârnesc, deseori,
reacţii de indignare ale publicului ("uite ce fac ăştia cu banii contribuabililor!"
etc.) atunci când ne gândim la calitatea foarte proastă a serviciilor prestate
cetăţenilor.
Codurile şi convenţiile reprezintă liantul unei culturi. Ele ajută la
identificarea membrilor culturii şi la poziţionarea lor în cadrul acesteia. O
cultură organizaţională este o entitate activă, vie, dinamică deoarece membrii
organizaţiei folosesc aceleaşi coduri de comunicare.
Privită în profunzime, comunicarea organizaţională apare nu doar ca o
vehiculare mecanică de mesaje dinspre un transmiţător către un receptor, ci şi
ca o producere de semnificaţii. Aceste sensuri nu apar per se, ci sunt puternic
motivate de contextul cultural intern al organizaţiei. Este important să
distingem în sânul culturii organizaţionale dominante posibilitatea existenţei
unor subculturi, caracteristice diferitelor grupuri de actori organizaţionali.
Varietatea subculturilor organizaţiei poate constitui o prolifică sursă de
"scurtcircuitări" ale comunicării datorate decodificării aberante. De aceea,
este necesară nu numai identificarea poziţiilor formale ale participanţilor la
comunicare, procedură care serveşte la trasarea traiectoriei comunicării ca
proces de transmitere a unor mesaje, ci şi precizarea culturilor din care aceştia
fac parte pentru a putea verifica impactul mesajelor ca generatori de
semnificaţii. Este esenţial nu numai răspunsul la întrebarea "De la cine către
cine şi cum transmitem?", ci şi răspunsul la întrebarea "Ce anume transmitem şi
ce anume ajunge?".

2. 2. Comunicarea organizaţională ca sistem.

Organizaţia reprezintă un sistem, adică o entitate compusă din elemente

conectate conform unei logici determinate, într-un anumit scop. Elementele
organizaţiei sunt interconectate, iar interrelaţia şi interdependenta lor crează
întregul. Comunicarea organizaţională trebuie privită ca un sistem dinamic, în
interioirul căruia sunt stabilite relaţii interactive între elemente (emiţător,
receptor, mesaje, canale, coduri, sensuri etc.), relaţii dificil de separat, dar şi
relaţii interactive la nivelul contextului global al comunicării. Principiile
generale ale comunicării ce derivă din abordarea sistemică a acesteia sunt
următoarele:
1)Comunicarea este circulară şi complexă. Astfel, comunicarea
organizaţională nu are nici "început", nici "sfârşit". Organizaţia şi membrii ei se
situează în câmpuri învăluite de comunicare, care nu mai este o transmitere de
mesaje, ci devine un contact producător de sensuri. Comunicarea nu este
lineară, ci complexă, adică generatoare de imprevizibil şi bifrcaţii (în
accepţiunea dată de teoria catastrofelor): în cadrul ei pot să apară sensuri
neintenţionate, neprevăzute.
2)Comunicarea este interactivă. Ea nu mai este secvenţială şi
unidirecţionată, în cadrul ei fiind posibilă recursivitatea - întoarcerea efectelor
asupra cauzelor care le-au determinat. Prin urmare, interactivitatea este
acţiunea reciprocă prin care se transformă comportamentele participanţilor la
comunicare.
3)Comunicarea este asociată unui context organizaţional determinat.
Elementele comunicării trebuie privite ca o totalitate. Întregul proces nu poate
fi redus la simpla sumă a elementelor sale. La rândul său, întregul este parte a
unui sistem mai cuprinzător, mai complex. Comunicarea înseamnă, de fapt,
inserarea unui subiect complex într-un mediu la fel de complex, iar relaţiile
dintre subiect şi mediu sunt biunivoce, recursive.
4)Comunicarea este o relaţie. Semnele şi codurile folosite în comunicare
nu sunt, ci doar exprimă relaţii care se regăsesc în interiorul şi în afara
organizaţiei: în oameni, în evenimente, în obiecte etc.
Aşadar, marile caracteristici ale comunicării privită ca sistem sunt
complexitatea, interacţiunea, totalitatea, contextualitatea.
Mecanismele care pun în mişcare sistemul comunicării organizaţionale
sunt: 1) conexiunea inversă (feed-back-ul) şi 2) jocul (arbitrajul) continuu între
ordine şi dezordine.
Conexiunea inversă sau feed-back-ul este conceptul central al abordării
sistemice a managementului. Aşa cum precizează Jay W. Forrester, un sistem
cu conexiune inversă sau cu retroacţiune este influenţat de propriul
comportament trecut, având o structură sub formă de buclă închisă (flux
circular), care foloseşte rezultatele unei acţiuni trecute pentru a "comanda"
acţiunea viitoare a sistemului. Aşa cum s-a văzut, la baza conceptului de
conexiune inversă stă ideea de recursivitate a relaţiilor cauzale: capacitatea
efectului de a influenţa cauza care l-a produs. Configuraţia şi caracteristicile
funcţionale ale unui circuit feed-back depind de modul în care au fost definite
obiectivele sistemului. Conexiunea inversă negativă generează evoluţii ale
sistemului în sensul diminuării acţiunii iniţiale. Dimpotrivă, conexiunea inversă
pozitivă induce procese de creştere în care efectul unei acţiuni trecute amplifică
acţiunea viitoare. Conexiunea inversă negativă este forţa care stabilizează
perturbaţiile şi fluctuaţiile, în timp ce conexiunea inversă pozitivă stimulează
devierile, abaterile, restructurările. Complexitatea unui sistem, deci şi a unei
organizaţii, este dată în primul rând de complexitatea reţelei sale de circuite
feed-back. Un sistem cu o structură diversificată a obiectivelor poate funcţiona
pe baza unui flux de conexiune inversă format din numeroase elemente. La
rândul său, fiecare element poate fi el însuşi un sistem cu retroacţiune, orientat
către un obiectiv subordonat. De aceea, în cadrul oricărui sistem trebuie să se
recunoască o ierarhie a structurilor cu conexiune inversă, "unde cel mai larg
obiectiv studiat determină orizontul unui sistem util".
Conform definiţiei date de Forrester conexiunea inversă este un circuit
închis care uneşte în aceeaşi secvenţă o decizie ce comandă acţiunea, starea
sistemului şi informaţia despre starea sistemului, un circuit care se închide în
punctul de adoptare a deciziei (fig. 9).
Informaţia furnizată reprezintă baza deciziei curente care comandă
acţiunea ce trebuie să modifice starea sistemului. Starea reală a sistemului este
sursa de informaţii despre sistem, însă informaţia în sine poate fi deformată sau
poate fi pusă la dispoziţia decidentului cu întârziere. Informaţia reflectă starea
aparentă a sistemului care poate fi destul de diferită de starea reală.

Decizie
Acţiune de reglare

Informaţie despre Starea sau condiţia

starea sistemului sistemului

Fig. 9 Structura conexiunii inverse (feed-back)

Informaţia sau starea aparentă este fundamentul proceselor decizionale

din sistem şi nu starea reală. În figura de mai sus este reprezentată cea mai
simplă structură a feed-back-ului. În sistemele economice reale pot avea loc
decalaje în timp în transmiterea informaţiilor şi distorsiuni informaţionale. De
asemenea, pot exista circuite feed-back care se interconectează. Chiar dacă
modelul din figura 8 lasă impresia că o conexiune inversă funcţionează
continuu, oricând pot interveni schimbări în orice punct al buclei. Trebuie
precizat, în legătură cu modul de funcţionare a conexiunii inverse, că acţiunea
prezentă corespunde deciziei prezente, care, la rându-i, este determinată de
informaţia prezentă. Cu toate acestea, starea prezentă nu este determinată de
acţiunea prezentă, ci este rezultatul acumulării tuturor acţiunilor anterioare.
Deşi considerată ca stare aparentă, informaţia însăşi reprezintă una dintre
condiţiile ce caracterizează starea reală a sistemului. Informaţia poate suferi
schimbări ceea ce înseamnă că ea diferă de valorile "adevărate" pe care se
presupune că le reprezintă. Informaţia nu depinde de starea prezentă, reală,
deoarece nu este disponibilă cu precizie şi instantaneu, ci de stările trecute ale
sistemului care au fost măsurate, observate, transmise şi analizate. În principiu,
întotdeauna vor exista diferenţe între starea reală a sistemului şi informaţia
disponibilă, ca bază a deciziilor. Informaţia poate fi considerată "satisfăcătoare"
dacă nu se "simte" nici o diferenţă între starea reală şi cea aparentă.
 Efectele funcţionării circuitelor de conexiune inversă negativă pot fluctua
de la atingerea "lină" a obiectivului spre care tinde bucla respectivă la variaţii
dramatice pe traseul realizării acelui obiectiv. Conexiunile inverse pozitive
generează divergenţe sau îndepărtări de la obiectiv, mărind diferenţa între
starea prezentă şi obiectiv şi constituind baza schimbării ordinii sistemului.
Interacţiunile şi cuplările nelineare ale circuitelor feed-back pot determina
deplasarea accentului de la o buclă la alta a sistemului, reaşezând temeinic
structurile şi modul de funcţionare a acestuia.
Principalele concepte structurale ale procesului de reglare a sistemului
(organizaţiei) formează o ierarhie de componente majore şi subordonate:
1)Limitele sau frontierele sistemului, definite de elementele sistemului
care intră în contact direct cu mediul său. Limitele arată numărul minim de
elemente care pot să genereze, prin interacţiuni, comportamente sistemice
specifice. Frontierele delimitează sistemul de mediul său, în interiorul lor
constituindu-se fluxurile de funcţionare şi modelele comportamentale ce
caracterizează sistemul considerat.
2)Circuitul sau bucla conexiunii inverse este componenta structurală de
bază a sistemului. Funcţia acestei bucle este de a cupla decizia, acţiunea, starea
sistemului şi informaţiile despre stare, ea închizându-se în punctul de decizie.
Procesele decizionale sunt procese de comandă a comportamentelor (reacţiilor)
sistemului. Deciziile se bazează pe informaţiile disponibile, comandând acţiuni
care reglează stările sistemului, fapt care generează informaţii noi, care, la
rândul lor, modelează cursul deciziilor ulterioare etc. În cadrul sistemelor
deciziile sunt întotdeauna adoptate în interiorul unui circuit de conexiune
inversă, ceea ce relevă natura circulară a proceselor decizionale. Un sistem
poate avea o singură conexiune inversă sau mai multe, conectate sau incluse
una într-alta. Fiecare circuit de conexiune inversă poate avea unul sau câteva
puncte de decizie, care comandă acţiuni şi una sau câteva stări sau nivele
rezultate ca urmare a acţiunilor. Complexitatea sistemului este dată de
mulţimea buclelor feed-back interconectate din care este format.
3)Stările (nivelele) şi ritmurile, reprezentând substructuri ale buclei
conexiunii inverse. Variabilele de stare sau de nivel caracterizează condiţia
sistemului la un moment dat. De exemplu, starea unei firme poate fi descrisă cu
ajutorul valorii activului economic total, a nivelului ratei de rentabilitate
financiară realizată, a gradului de utilizare a capacităţilor de producţie, etc.
Variabilele de ritm descriu viteza de modificare a stărilor (nivelelor). De
exemplu, fluxurile periodice de vânzări, veniturile obţinute sau cheltuielile
angajate, investitiile efectuate, etc. Valoarea unei variabile de nivel este
independentă de valoarea altor variabile de nivel, acumulând fluxurile descrise
de o variabilă de ritm. De pildă, masa profitului obţinută depinde de mărimea
fluxurilor de venituri şi cheltuieli. În aceeaşi logică, valoarea unei variabile de
ritm nu depinde de alte variabile de ritm, ci numai de variabilele de nivel şi de
constante. Astfel, valoarea activului economic al firmei depinde de fluxurile de
investiţii şi dezinvestiţii, ritmurile de aprovizionare şi intrare a stocurilor de
materiale în producţie, mărimea încasărilor şi plăţilor, etc. Rezultă că nivelele
(stările) integrează efectele acţiunilor sau comportamentelor sistemului,
depinzând numai de acumularea ritmurilor trecute ale fluxului. Însă ritmurile
prezente ale fluxului nu determină nivelul prezent, ci doar viteza cu care se
modifică acesta. În consecinţă, nici ritmurile nu se pot influenţa direct, ele
acţionând doar prin intermediul efectelor exercitate asupra nivelelor. Ritmurile
sunt variabile de acţiune, ele încetând atunci când acţiunea se încheie. Nivelele
sunt acumulări ale acţiunilor anterioare şi continuă să existe chiar dacă în
prezent nu se desfăşoară nici o activitate. Ritmurile nu pot fi măsurate
instantaneu, ci doar ca medie pe un anumit interval de timp. Relaţia dintre
ritmuri este, de aceea, intermediată de nivele. Aceste delimitări ne permit să
constatăm că structura unei conexiuni inverse reprezintă, de fapt, un şir de
alternări între variabile de ritm şi variabile de nivel. Astfel, nivelul sistemului
divizează ritmurile acţiunii în ritmuri de intrare în nivel şi ritmuri de ieşire din
nivel. Întrucât un ritm nu poate influenţa direct un alt ritm, nivelul ce intervine
între ele permite celor două ritmuri să difere.
Ritmul determină cât de rapid se modifică un nivel al sistemului, dar
ritmul prezent nu determină nivelul prezent. Nivelul prezent este efectul
acumulării ritmurilor fluxurilor de intrare şi de ieşire pe toată perioada trecută.
Variabilele de nivel asigură continuitatea sistemului. Dacă sunt cunoscute
nivelele atunci pot fi determinate şi valorile ritmurilor. De aceea, nivelele
descriu complet condiţia sistemului, iar modelul unui sistem trebuie să conţină
un nivel pentru fiecare cantitate necesară în descrierea stării sistemului.
4)Obiectiv, observaţie, diferenţă şi acţiune ca substructuri ale ritmurilor
sistemului. Strategiile sistemului arată cum sunt generate cursurile decizionale
sau mersul acţiunilor sau, cu alte cuvinte, ele descriu modul de utilizare a
informaţiilor disponibile pentru a fi luate decizii şi dezvoltate comportamente.
Pentru a fi eficientă, o strategie recunoaşte un obiectiv local spre care tinde
punctul de decizie, compară obiectivul cu starea aparentă a sistemului pentru a
identifica diferenţe (abateri de la obiectiv) şi foloseşte aceste diferenţe pentru a
orienta acţiunea ulterioară. Trebuie precizat că în conexiunea inversă pozitivă
termenul de "obiectiv" are un înţeles diferit de cel din conexiunea inversă
negativă. În feed-back-ul negativ obiectivul este condiţia sau starea dorită a
sistemului. În acest tip de feed-back, reglarea tinde să modifice starea
sistemului, inducând un anumit ritm al fluxulului, pentru a realiza obiectivul. În
feed-back-ul pozitiv, obiectivul este valoarea (nivelul) de la care sistemul
declanşează creşterea continuă.
O modalitate de analiză a laturii dinamice a organizaţiilor economice s-
ar putea baza pe identificarea şi studiul principalelor circuite feed-back care
le susţin funcţionarea. După cum se ştie, există două tipuri de feed-back
(conexiune inversă): negativ şi pozitiv. Conexiunea inversă negativă asigură
conformarea comportamentului sistemului sau a subsistemelor sale la un
obiectiv determinat sau la un anumit criteriu de funcţionare, reducând
abaterile comportamentale înregistrate în raport cu acestea. Totalitatea
conexiunilor inverse negative imprimă sistemului traiectorii repetabile,
uniforme, stabile şi programabile. Pe scurt, feed-back-ul negativ reprezintă
forţa stabilizatoare şi fundamentul funcţionării de rutină a sistemului, suportul
dimensiunii "vegetative" a acestuia. Feed-back-ul negativ se derulează prin
intermediul unor fluxuri sau procese standard, presupunând informaţii simple,
algoritmi cognitivi şi proceduri decizionale nesofisticate. Sub aspect
informaţional, conexiunea inversă negativă este caracterizată printr-un grad
ridicat de certitudine şi, în anumite situaţii, prin riscuri scăzute, uşor previzibile
şi controlabile.

Decizii de
comandă
Întârzieri în
Informaţii
(-) livrare
despre stoc
comenziii

Stoc

Fig. 10 Conexiune inversă negativă

Fig. 10 ilustrează structura unei conexiuni inverse negative, prezentând

procesul de reînnoire a comenzilor pentru a menţine stocul dintr-un depozit
comercial. Obiectivul circuitului este de a menţine un anumit stoc necesar. Pe
baza informaţiilor despre nivelul real al stocului sunt luate decizii privind
ritmul de comandare. Când stocul real este mai mic decât cel necesar ritmul de
comandare este mărit şi, dimpotrivă, dacă stocul real creşte, ritmul de
comandare este încetinit. Iar atunci când stocul real îl depăşeşte pe cel necesar,
ritmul de comandare trebuie să devină negativ, mărfurile fiind refuzate. Acest
exemplu arată că într-un feed-back negativ reglarea se efectuează într-un sens
opus evoluţiei sistemului în raport cu obiectivul sau criteriul dorit.
În cadrul unei organizaţii economice - o firmă, de exemplu - pot fi
identificate mai multe feed-back-uri negative, cum ar fi cel al relaţiei dintre
producţie şi vânzări sau dintre costurile efective şi cele proiectate, etc. Chiar
dacă reflectă comportamente individuale stabile şi simple, mai multe feed-
back-uri negative cuplate pot genera, ca urmare a interdependenţei şi
întrepătrunderii lor, comportamente fluctuante sau haotice ale întregului sistem.
Conexiunea inversă pozitivă dimpotrivă amplifică fluctuaţiile sistemului,
inducând efecte destabilizatoare în comportamentele lui. Cu alte cuvinte, feed-
back-ul pozitiv îndepărtează sistemul de comportamentele sale "normale",
obişnuite, promovând noul şi schimbarea. Efectele feed-back-ului pozitiv nu se
rezumă doar la crize şi perturbări. Inovaţiile, iniţiativele antreprenoriale,
reorganizările şi adaptările sistemului sunt şi ele consecinţe ale feed-back-ului
pozitiv. Acest tip de circuit reglator se bazează pe informaţii şi competenţe
comportamentale complexe, presupunând operaţiuni cognitiv-analitice şi
decizionale sofisticate, non-standard, non-lineare, non-repetitive. Ansamblul
circuitelor feed-back pozitive constituie partea dinamică, activă a sistemului,
care corespunde funcţionării strategico-euristice.

Firma
dezvoltă un
sistem TQM
 Creşte calitatea produselor,
cresc vânzările şi excedentele
economice obţinute de firmă

Dezvoltarea distri- (+) Preţul creşte

buţiei şi service-ului

Creşte cifra de
afaceri

Cresc indicatorii
de performanţă

Fig. 11 Conexiunea inversă pozitivă

Un exemplu sugestiv de conexiune inversă pozitivă este reprezentat de

relaţiile dintre investiţii şi performanţe. Aici investiţiile trebuie înţele în sens
larg, nu doar ca alocări financiare durabile pentru crearea unor active tangibile,
ci şi ca demersuri de dezvoltare şi perfecţionare a anumitor competenţe,
practici, abilităţi, calificări sau chiar valori morale şi atitudini. Pe scurt,
investiţiile urmăresc dezvoltarea întregului spectru de resurse ale organizaţiei -
materiale, umane, financiare, informaţionale sau relaţionale, tangibile sau
intangibile. Un exemplu de feed-back pozitiv este prezentat în fig. 11 şi se
referă la modul de asimilare de către firmă a unui sistem performant de
asigurare a calităţii.
Sarcina analistului este să identifice câte 5-6 circuite feed-back negative
şi pozitive, care să descrie cele mai importante şi reprezentative cauzalităţi
circulare ce stau la baza funcţionării organizaţiei investigate.

În accepţiune tradiţională, ordinea are semnificaţia de monotonie,

regularitate, repetitivitate, predictibilitate, claritate, non-contradicţie, coerenţă,
etc. De obicei, considerăm că un context este "ordonat" dacă şi numai dacă este
mult mai probabil ca anumite evenimente să aibă loc în acest context decât
alternativele lor, în timp ce este foarte puţin probabil ca alte evenimente să aibă
loc sau că sunt chiar improbabile. Versiunea tradiţională are în vedere prin
ordine o organizare centralizată, limitată rigid şi preocupată în exclusivitate de
fixarea unor frontiere între organizaţie şi mediul acesteia. O atare ordine este
"strâns" controlată, având un caracter eminamente raţional: în cadrul ei totul
serveşte unui scop. Ordinea astfel înţeleasă reprezintă, în viziunea lui Weber,
triumful absolut al raţionalităţii instrumentale, iar menţinerea ordinii în sistem
este intim legată de noţiunea de inginerie.
 Semnificaţia modernă a ordinii are însă în vedere nu atât o "piramidă
ierarhică", ci mai curând o "cultură", o reţea, o coaliţie, iar în loc de control
centralizat şi administrare riguroasă se vorbeşte de influenţă, de
interdependenţă, de efecte de sistem, etc. Conducerea unui organizaţii
reprezintă mai degrabă un "dans", o "navigaţie", decât derularea unor relaţii de
tip dominat-dominant. Această viziune asupra ordinii implică forme mai libere
de organizare, cu caracter mozaical şi fluid, care pot fi combinate, demontate şi
reasamblate relativ uşor. Noua concepţie privind ordinea în sistemele
economice corespunde percepţiei privind realitatea economică ca fiind
multiplă, complexă, evolutivă şi, prin urmare, ambiguă, "estompată",
"plastică", nesigură, paradoxală, chiar haotică.Ordinea sistemelor economice
conţine şi un element de dezordine, deseori inclus în ea deliberat.
Pentru economie, de exemplu, precum şi pentru actorii care o compun sau
grupurile acestora, noţiunile de contrariu, deci şi de ordine, dobândesc o
importanţă aparte. Aceasta întrucât omul - element implicit al oricărui sistem
economic - este o fiinţă cu conştiinţa timpului. În mod evident, timpul, ca şi
spaţiul, este legat de ordine, iar conştiinţa timpului de invariabilitate şi
conservare, deci şi de contrarii şi reversibilitate. Pe de o parte, activitatea
economică vizează dezvlotarea, progresul, pe altă parte, însă, ea se străduieşte
să realizeze invariabilitatea, stabilitatea. În virtutea acestui fapt, constituirea de
grupuri şi reţele de elemente cu funcţii economice, adică de sisteme economice,
reprezintă un fenomen economic fundamental, ordinea fiind o sinteză
indestructibilă a invariabilităţii şi schimbării. Nu este însă deloc necesar ca
ordinea să echivaleze cu precizia, armonia, regularitatea, simetria, desăvârşirea,
unitatea, etc. Ea poate avea şi un caracter aproximativ, "fuzzy", ambiguu, vag,
etc. De exemplu, un sistem economic trebuie să producă mijloacele
trebuincioase propriei sale reproducţii. Reversibilitatea actelor de producţie -
activitate care se epuizează pe măsură ce se desfăşoară, dar ale cărei
instrumente trebuie mereu reconstituite - este evidentă, cum este evident şi
faptul că bunurile sau serviciile produse sunt destinate consumului (inclusiv
celui intermediar, productiv), adică, într-un anumit sens, dispariţiei. Pe de altă
parte, sistemul economic trebuie să se dezvolte. Rezultă că istoria sistemelor
economice este istoria încercărilor neîncetate de realizare a unor grupuri,
ansambluri, aglomerări şi reţele de elemente şi actori cu funcţii economice.
Dezvoltarea sistemelor economice poate fi asimilată cu o secvenţă lineară care
începe cu structuri ce posedă anumite proprietăţi ale grupului, unind deci
elemente omogene, şi anumite proprietăţi ale reţelei, unind prin urmare
elemente eterogene. Mai târziu au loc două fenomene: tot mai multe proprietăţi
ale grupului (nediferenţiate) şi ale reţelei (diferenţiate) se vor adăuga la
secvenţa iniţială, în timp ce sistemul, prin învăţare şi anticipare, foloseşte în
mod progresiv-simultan proprietăţile de grup şi de reţea, până când structura
sistemului economic devine concomitent şi de grup şi de reţea.
Interacţiunea, ca bază a fenomenului economic şi a ordinii din cadrul
sistemelor economice, este posibilă decât dacă există o anumită reciprocitate,
omogenitate între parteneri, ceea ce constitue aspecte de grup. În acelaşi timp,
fiecare partener este angajat într-un proces ireversibil de satisfacere cât mai
completă a propriilor nevoi şi interese, ceea ce constitue aspecte de reţea.
Ordinea apare atunci când aspectele de grup, de "mulţime" reuşesc să
găsească o soluţie de "coabitare" cu aspectele de reţea.
În sistemele economice, relaţia ordine-organizare are un caracter circular:
organizarea generează ordine, iar aceasta menţine organizarea care a generat-o.
Această ordine produsă, cucerită pe seama dezordinii, transformă
improbabilitatea de principiul a organizării în probabilitate locală, în "oaze" de
rezistenţă împotriva dezordinii exterioare (hazard, agresiuni, ostilităţi, etc.) şi
interne (degradări, necorelări, rupturi şi explozii ale conflictelor, creşteri ale
entropiei, etc.). "Oaze" capabile să transforme şi să utilizeze dezordinea şi
hazardul. Rezultă că dezordinea nu este pur şi simplu anterioară sau posterioară
organizării şi ordinii, ci ea le este coprezentă în mod potenţial şi activ.
Organizarea este un concept "polifonic", "poliscopic". Ea uneşte,
formează, transformă, menţine, structurează, ordonează, închide şi deschide un
sistem economic. Organizarea sistemului poate fi privită ca o "legătură a
legăturilor", deoarece combină în modalităţi foarte diversificate variate tipuri
de relaţii: dependenţe fixe şi rigide, interacţiuni reciproce, retroacţiuni pozitive
şi negative, comunicări şi alte procese informaţionale. Din acest unghi,
organizarea este fundamental morfogenetică, tranformând o diversitate
separată într-o formă globală şi generatoare, deoarece creând forme
economice ea se formează pe sine.
Organizarea unui sistem economic nu este altceva decât o organizare a
diferenţei, realizată pe baza unor complexe raporturi de complementarietate şi
concurenţă. Relaţiile de complementarietate organizaţională se concretizează în
interacţiuni, asocieri şi combinări de activităţi şi comunicări.
Complementarităţile implică existenţa unor atracţii, afinităţi, posibilităţi de
legătură sau comunicare între elementele sistemului sau între elemente şi
întreg. Însă prezenţa diferenţelor presupune şi acţiunea unor forţe de excludere,
respingere, disociere, chiar dacă acestea sunt reprimate şi controlate de întreg.
Aceste concurenţe şi antagonisme sunt purtătoarele unui potenţial de
dezagregare şi dezorganizare a sistemului economic, fiind de fapt expresia
principiului antagonismului sistemic: unitatea complexă a sistemului crează şi
totodată respinge antagonismul. La nivel paradigmatic se poate, de aceea,
formula următorul metaprincipiu: nu există organizare fără antiorganizare şi
invers, antiorganizarea este necesară şi antagonistă organizării.Cu cât
complexitatea sistemului economic este mai dezvoltată, cu atât mai largi sunt
posibilităţile dezorganizatoare ale acestuia, mai numeroase pericolele, mai
ample sursele unor eventuale crize, dar, în acelaşi timp, cu atât mai pronunţate
sunt aptitudinile sistemului de a le depăşi, de a le combate, de a le absorbi şi a
le asimila, folosindu-le în scopul dezvoltării sale. De exemplu, organizarea
internă a unei firme performante şi dinamice este caracterizată printr-un
dualism structural şi funcţional. Pe de o parte, există un nivel organizatoric
constituit din elemente structurale ale căror activitate are un caracter
preponderent administrativ-birocratic, cu o dezvoltată componentă procedurală
formală sau având un înalt grad de standardizare a proceselor şi rezultatelor:
serviciul contabilitate, secretariatul, oficiul administrativ-juridic, cele mai
multe activităţi legate de exercitarea funcţiei de producţie şi logistică internă,
etc. Misiunea acestui nivel structural-funcţional este să asigure o evoluţie
uniformă, stabilă, fără perturbaţii majore a firmei. Pe de altă parte, există un
nivel organizatoric format din componente active ce realizează sarcini
neprogramabile şi nerepetitive, abordând în permanenţă noul şi necunoscutul,
asumându-şi riscurile corespunzătoare: zonele strategice ale managementului,
cercetarea-dezvoltarea, o bună parte din activităţile de marketing, etc. Prin
însăşi natura lor, aceste activităţi au misiuni inovativ-antreprenoriale, constând
în dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului. Însă îndeplinirea acestor misiuni
înseamnă perturbarea ordinii existente, încălcarea regulilor şi procedurilor
statuate, destabilizarea "regimului intern" deja format, fapt care evident intră în
contradicţie cu obiectivele primului nivel. Firma, ca sistem economic, nu se
poate dispensa de nici unul dintre aceste nivele, iar eficienţa ei depinde de
modul de coabitare a acestor forţe contradictorii.
Devine evident că ordinea internă a sistemului economic este subordonată
simultan principiului dublu al cooperării-solidarităţii, pe de o parte, şi a
competiţiei-antagonismului, pe de altă parte.Opoziţia între cooperare şi
complementarietate, pe de o parte, şi concurenţă şi conflictualitate, pe de altă
parte, nu este totuşi absolută. Ea pur şi simplu scoate în relief cele două forţe la
confluenţa cărora se naşte organizarea economică. Contopirea acestor două
forţe susţine organizarea sistemelor economice prin menţinerea rigidităţii
ierarhiei, a statusurilor şi rolurilor economice şi, în acelaşi timp, a mobilităţii şi
flexibilităţii economice. În acest fel, în cadrul ordinii apare un antagonism
potenţial şi simultan o complementarietate potenţială între elementele şi actorii
sistemului economic, care îşi urmăresc propriile interese şi funcţii-scop, dar şi
interesele întregului sistem.Relaţia evidenţiată aici este rareori caracterizată
prin armonie întrucât, pe lângă cheltuieli inutile, implică adesea şi serioase
sacrificii şi frustrări pentru cei situaţi într-o poziţie dezavantajoasă.
Se poate rezuma că organizarea sistemelor economice se sprijină pe două
principii antagonice şi în acelaşi timp complementare. Primul este cel al
diferenţierii, al stratificării inegalităţilor interne ale sistemului. Cel de-al
doilea se referă la mobilitatea/autonomia elementelor sistemice. Pe de o parte,
sistemul "oprimă" elementele componente, impunându-le, prin organizarea sa
de ansamblu, restricţii şi constrângeri. Pe de altă parte, însă, sistemul oferă
părţilor acele structuri care le permit să se individualizeze, să se exprime şi să
se afirme. În alţi termeni, sistemul economic şi subsistemele sale nu reprezintă
entităţi separate care se adaptează reciproc. De fapt, există un fel de ambi-
sistem, în cadrul câruia, într-o manieră complementară şi contradictorie,
întregul şi părţile sunt reciproc constitutive şi, în acelaşi timp, se "parazitează"
reciproc. Echivocurile, opoziţiile şi erorile ce caracteriază raporturile sistem-
subsisteme sunt esenţiale pentru că din aceste dinamici, uneori foarte
dezordonate, şi din constrângerile formulate de sistem apar interferenţele care
reprezintă însuşi conţinutul sistemului şi a subsistemelor lui.
Trebuie precizat că organizarea este o noţiune mai bogată decât noţiounea
de structură. Prin aceasta din urmă se înţelege ansamblul regulilor de asociere,
de legătură, de interdependenţă, de transformare, adică invariantul formal al
unui sistem economic. Dar nici sistemul, nici organizarea reală a acesteia nu pot
fi deduse din reguli strcturale. Dacă n-ar fi decât o combinaţie de reguli
necesare care manipulează şi uneşte elementele sistemului economic, structura
ar fi aservită în totalitate ideii de simplitate, scăpându-i realitatea recursivă a
organizării complexe. Iar această realitate nu poate fi concepută în afara unei
"dia-logici" a închiderii-deschiderii. Nu există sisteme economice reale total
închise, ermetice, situate într-un "spaţiu neutru". Calităţi aparent intrinseci se
conturează în funcţie de interacţiunile care conectează sistemul economic la
mediul lui. Din alt unghi, orice sistem deschis comportă o "închidere asupra-
şi". Interacţiunea celor două aspecte, închidere şi deschidere, este cerută de
însăşi ideea de organizare activă. Contracarând pericolul diluării sistemului
economic în mediul lui şi combătând infuzia mediului în sistem, organizarea
se prezintă ca un fenomen de închidere, de izolare. Această dimensiune a
organizării sistemului se concretizează în procesele de retroacţiune a întregului
asupra elementelor, care, conform metaforei lui Edgar Morin, "buclează"
sistemul asupra-şi, configurându-i forma în câmpul său de funcţionare. În lipsa
activităţii organizaţionale aceste "buclaje" devin blocaje, conservând prin
imobilizare o negentropie (entropie negativă) care un timp va rezista
influenţelor dezintegratoare interne şi externe. În aceste situaţii, închiderea
sistemului este un fenomem organizaţional pasiv. La polul opus, organizările
active asigură schimburile şi transformările care alimentează şi realizează
supravieţuirea sistemului. Organizarea "vie" se deschide pentru a se închide,
prezervându-şi autonomia şi complexitatea, şi se închide pentru a se deschide,
făcând schimburi cu mediul, comunicând cu el şi profitând pe seama lui.
Organizarea este câmpul de manifestare a două tipuri de conexiuni
inverse - negative şi pozitive. Retroacţiunea negativă asigură anularea
devianţelor, constanţa, repetarea, conservarea formelor, reducerea şi eliminarea
perturbaţiilor, entropia staţionară. Retroacţiunea pozitivă, în schimb, realizează
amplificarea devianţei, variaţia şi varietatea, creşterea sau scăderea entropiei,
dezagregarea sau geneza formelor, devenirea, criza, dispersia, dereglarea,etc.
Însă conexiunea inversă pozitivă nu este neapărat şi numai distructivă:
mişcarea ei regresivă spre dezordine activează potenţialităţile organizaţionale
ale sistemului economic, crează tendinţe orientate spre diversificarea şi
complexificarea acestuia, pornind de la abateri. În acest fel, procesul de
organizare devine morfogenetic dacă se configurează o nouă buclă, un
metasistem, o nouă generativitate, etc. Luate separat, conexiunea inversă
negativă este un simbol al organizării "îngheţate", lipsite de dinamism, iar cea
pozitivă înseamnă derivă şi dispersie. Numai complementarietatea şi totodată
antagonismul lor pot conduce la devenirea şi dezvoltarea sistemului economic.
În acest punct putem susţine că incercarea de a raţionaliza, prin
standardizare şi formalizare analitică, cadrul acţiunii economice duce, din
contră, la explozii masive de iraţionalitate, deci şi de dezordine. De foarte
multe ori, ordinea "naturală"este mult mai puternic dominată de homeostazie,
regularizare, programare. Nu mai pare un paradox faptul că ordinea umană
instituită artificial şi ierarhic se manifestă frecvent sub semnul dezordinii. Aşa
se explică, de exemplu, eşecurile birocraţiei şi taylorismului ca modele de
organizare a sistemelor economice complexe.
Ideile prezentate în această parte au în comun următorul punct de
convergenţă: în economie, ordinea şi organizarea se nasc adesea dintr-o
dinamică haotică, dar întotdeauna în prezenţa complementar-antagonistă a
dezordinii. Sistemele economice complexe se dezintegrează şi se organizează
simultan. Insulele de ordine şi organizare se află într-o geneză permanentă, fără
să anuleze însă dezordinea. Din contră, o menţin şi o transformă. Dezordinea
este mediul care alimentează dezvoltarea ordinii şi organizării. Se poate spune
că eficienţa economică este expresia capacităţii sistemului economic de a
"procesa" şi stăpâni dezordinea, convertind-o în ordine şi organizare. Sistemul
economic este cu atât mai eficient cu cât "rata" lui specifică de creare a
organizării este mai mare faţă de "rata"de dezorganizare ce-l caracterizează.
Ordinea economică implică invariabil dezordine pentru că adevărul şi
valorile omeneşti niciodată nu sunt absolute, ci întotdeauna presupun eroare. În
sistemele economice raţionalitatea şi eroarea nu pot fi opuse.
Pentru orice sistem economic real dezordinea, ca şi ordinea, este o
noţiune relativă şi se stabileşte numai în raport cu un anumit scop. Cu alte
cuvinte, atât ordinea, cât şi dezordinea depind de sistemul de referinţă. De
multe ori, în virtutea unei confuzii conceptuale frecvente, dezordinea este
confundată cu o ordine aleatoare care nu corespunde cu ordinea analitică
imaginată de observator.
În sistemele economice ordinea tinde în permanenţă să se transforme în
dezordine. Transformarea continuă a ordinii în dezordine este o proprietate
fundamentală a acestor sisteme. De aceea, se poate spune că entropia este
măsura gradului de dezordine a sistemului. Succesiunea ordinii şi dezordinii
poate îmbrăca forme extrem de variate. Evoluţia sistemului economic, care în
esenţă constă în apariţia şi asimilarea noului, are în loc în virtutea alternanţei
ordine-dezordine. Tot ce este evolutiv în economie lucrează cu dezordine şi
împotriva ei. În cadrul sistemelor economice complexe nu pot fi disociate
aspectele lor "demente" - haos, risipă, pierderi, turbulenţe, conflicte, inegalităţi,
crize, etc. - de cele "inteligente" - ordine, legitate, stabilitate, organizare,
eficacitate, etc. Aceasta întrucât în economie tot ce se crează şi se organizează
implică cheltuieli, iar deseori chiar risipă.
În perimetrul conceptului de dezordine poate fi inclus orice fenomen care,
raportat la sistemul economic considerat, este supus hazardului şi nu
determinismului propriu acelui sistem. În alţi termeni, dezordine înseamnă
orice derogare de la legile strict "mecanice" ale unor forţe ce funcţionează pe
baza unor modele de organizare predeterminate.
Dacă privim organizarea economică ca pe o structură informaţională, iar
sistemele economice (organizaţiile de afaceri) ca pe nişte sisteme de
comunicare, este importantă, aşa cum am precizat în cap. I, examinarea
conceptelor de zgomot şi eroare pentru a înţelege ce este dezordinea.
Zgomotul în sistem poate fi înţeles ca orice pertutbare care tulbură
procesele de comunicare între elementele sistemului sau între sistem şi mediul
lui. Zgomotul, despre care se crede că distruge informaţia, reprezintă totuşi un
ingredient necesar pentru producerea ei: tot ce este organizare dinamică
funcţionează în pofida, împotriva şi datorită zgomotului. Aici are o importanţă
capitală proprietatea de redundanţă a sistemelor, care uneori indică faptul că
organizarea nu poate înainta decât prin paliere stabilizate ale funcţionării
sistemului, prin paliere de stabilizare negentropică întreţinute de activităţile
permanente de reorganizare. Noul nu se poate insera decât în ceva deja
cunoscut şi deja organizat, în caz contrar sistemul revine la dezordine.
Cristalizarea durabilă a noului permite formarea unei noi redundanţe, pregătită
să primească iarăşi noul. În ceea ce priveşte relaţiile dintre zgomote,
redundanţă şi informaţie, acestea pot fi caracterizate în felul următor:
zgomotele sunt identificate cu ignoranţa, redundanţa este certitudinea, iar
informaţia este cunoaşterea dobândită plecând de la evenimente, smulsă
zgomotului. În alţi termeni, zgomotul este dezordine, redundanţa este ordine
(invarianţă, lege, repetare, pattern, regularitate, stabilitate, etc.), iar informaţia
este jocul evenimenţial şi divers aleatoriu al interacţiunilor dintre elementele
sistemului economic sau dintre acesta şi mediul de funcţionare. De aceea,
reorganizarea sistemelor economice poate fi privită ca o redistribuire a
informaţiei şi zgomotelor. În economia reală, zgomotele pot lua forme foarte
variate. Costurile tranzacţionale sau costurile funcţionării pieţei reprezintă un
exemplu foarte răspândit de zgomote. Un alt exemplu îl constituie costurile de
agenţie sau de mandat, respectiv costurile managementului unui sistem
economic. Aceste costuri sunt expresia imperfecţiunii informaţionale a
sistemelor economice, reprezentând surse majore de creştere a entropiei. Dar
tot ele oferă oportunităţi de optimizare, de perfecţionare şi îmbunătăţire a
organizării şi funcţionării sistemelor economice. Ca să lărgim paleta de
exemple referitoare la zgomotele şi bruiajele informaţionale din economie
merităsă amintim arieratele financiare inter-întreprinderi, generatoare de blocaj
financiar, sau subvenţiile ascunse pentru întreprinderile cu probleme din
România, care distorsionează informaţional structurile economiei naţionale,
împiedicând delimitatrea netă a unităţilor performante de cele neperformante şi
instaurând "puterea structurii", adică dependenţa unităţilor real rentabile de cele
nerentabile.
Eroarea reprezintă receptarea imprecisă a unui mesaj. În sisteme închise
şi inerte prezenţa elementelor de dezordine, adică a zgomotelor şi erorilor,
determină creşterea entropiei, provocând degenerarea şi dezorganizarea
ansamblului sistemic. Noţiunea de organizare este asociată direct şi într-un
mod pozitiv cu noţiunea de informaţie. Entropia, dimpotrivă, este legată atât de
noţiunea de dezordine, cât şi de factorii care o produc - zgomotele şi erorile.
Funcţionarea sistemelor economice complexe şi dinamice nu poate avea
loc fără prezenţa unei anumite doze de dezordine, zgomote şi erori. Aceste
sisteme nu numai că funcţionează în pofida dezordinii, ci şi împreună cu ea.
Existenţa unor factori degenerativi nu determină în mod obligatoriu şi
întotdeauna creşterea entropiei. Din contră, în anumite condiţii, aceşti factori
pot exercita numeroase efecte regeneratoare şi organizatoare.
Sitemele economice complexe dau dovadă de o considerabilă fiabilitate a
întregului, chiar dacă elementele lor componente au o fiabilitate scăzută şi pot
degenera relativ uşor. Este un paradox, dar numai în aparenţă, care poate fi
explicat doar dacă organizarea sistemului economic este privită ca un proces de
autoproducere sau de reorganizare permanentă prin care entropia apărută este
eliminată continuu din sistem şi care anihilează "invaziile" de factori
dezorganizatori proveniţi din mediu.
Aidoma dezordinii şi ordinea are un caracter plural, este diversă, relativă,
condiţionată, ambiguă. Cu cât organizarea este mai bogată, cu atât mai
numeroase sunt dezordinile care o ameninţă, dar pe care le poate exploata în
folosul său. Raportul ordine-dezordine este de natură dialogică. Este un fel de
simbioză între două logici care simultan se alimentează reciproc, se
"parazitează", concurează, se confruntă. De fapt, ordinea şi dezordinea nu se
exclud, ci coexistă, co-evoluează, din această convieţuire rezultând aptitudinea
sistemului de a se autoorganiza.
Trecerea de la dezordine la ordine este posibilă numai atunci când
sistemele economice satisfac două condiţii precise:
1)Este necesar ca sistemele să fie deschise, astfel încât să fie posibilă
aducerea permanentă în interiorul lor a unei cantităţi de entropie negativă
(negentropie), capabilă cel puţin temporar să compenseze producţia internă de
entropie.
2)Trebuie ca sistemele să fie menţinute departe de echilibru prin
constrângerile exercitate de mediul lor de funcţionare. Apariţia ordinii cere o
destabilizare prealabilă a sistemelor. Instabilitatea este cea care crează ordine
cu preţul modificării constrângerilor globale ce acţionează asupra sistemului.
Aceste condiţii reprezintă totodată condiţiile de fond pentru declanşarea
proceselor de autoorganizare a sistemelor economice.
Contrapunerea ireconciliabilă a ordinii şi dezordinii constitue o breşă
paradigmatică care trebuie depăşită mai ales în ştiinţele economice şi
management. Această nevoie rezultă din faptul că dezordinea nu reprezintă o
"entitate" în sine, fiind întotdeauna raportabilă la procese interacţionale,
dispersive, transformatoare sau energetice. Derularea acestor procese modifică
trăsăturile dezordinii, profilul şi personalitatea ei întrucât nu există o singură, ci
mai multe dezordini, interferenţe şi ambivalenţe în interiorul aceluiaşi sistem
economic, generatoare şi simultan distructive. Element inalienabil oricărei
activităţi economice, dezordinea nu poate fi tratată ca un rebut sau reziduu al
realului. Această schimbare la nivel paradigmatic este deosebit de necesară în
managementul sistemelor economice deoarece modul de orientare, control şi
reglare a unui sistem economic, adică managementul lui, depinde în primul
rând de modul în care acel sistem este reprezentat şi înţeles.
Sarcina fundamentală a managementului sistemelor (organizaţiilor)
economice este nu atât să contracareze dezordinea, ci s-o folosească pentru
asigurarea şi extinderea ordinii. Aşa cum am arătat mai sus, acest deziderat
este realizabil prin controlul incertitudinii şi transformarea acesteia în
certitudine şi cunoaştere. Este o idee strâns înrudită cu cea a lui Michel Crozier,
dupa care puterea înseamnă controlul incertitudinii. Or, puterea reprezintă o
cauză şi în acelaşi timp o expresie de bază a exercitării managementului. Orice
act managerial reprezintă o secvenţă, un proces circular format din următoarele
faze: planificarea, organizarea, coordonarea şi controlul, care sunt funcţiile
managementului. Exercitarea funcţiilor managementului are loc în ordinea
arătată, ciclul managerial începând cu planificarea şi încheindu-se tot cu
planificarea pentru a da naştere unei noi secvenţe, etc. Diferite zone sau
sectoare ale sistemului economic se confruntă cu diferite tipuri şi grade de
incertitudine. De aceaa, structura şi modul de derulare a ciclului managerial
conţin particularităţi în fiecare zonă sau sector al sistemului. Dar şi sistemul,
privit în ansamblu, în momente sau perioade distincte, se confruntă cu tipuri şi
trepte diferite de incertitudine, de aici rezultănd variaţii semnificative în
structura ciclului managerial.
2. 3. Organizarea prin comunicare

A vorbi despre comunicare ca despre un sistem presupune a vorbi despre

feed-back-ul informaţional, interacţiunile de relaţionare şi mai ales despre
organizarea comunicaţională.
Edgar Morin apreciază că, din perspectiva ciberneticii, procesul de
comunicare constituie o legătură organizaţională realizată prin transmiterea şi
schimbul de mesaje. Însă, precizează acelaşi autor, comunicarea nu reprezintă
pur şi simplu culegerea şi transmiterea de informaţii, ci comanda sistemului în
vederea reglării lui, legată de comunicarea respectivă. În acest fel, comanda
care declanşează acţiunea de reglare a stării sistemului se transformă într-un
element esenţial al comunicării. Asadar, comanda are loc prin comunicare.
Tot Morin arată că "… un organism nu este alcătuit din celule, ci din
totalitatea legăturilor stabilite între celule. Mulţimea acestor legături reprezintă
organizarea sistemului. Organizarea este conceptul care conferă interacţiunilor
coerenţă, regularitate, reglementare, structură". Organizarea este configuraţia
relatiilor care formează sistemul. Aceste interacţiuni organizaţionale se pot
baza pe atracţie sau pe repulsie. De asemenea, ele pot genera stabilitate şi
permanenţă sau schimbare şi dezechilibru. Ordinea şi dezordinea sunt
produsele acestor interrelaţii.
Vorbind despre interacţiuni ca sursă a organizării sistemului, înţeleg că,
în mod fundamental, comunicarea este fenomenul care susţine întregul edificiu
organizaţional al oricărui sistem. Aceasta întrucât comunicarea este, de fapt, o
relaţie, o interacţiune.
Lui Morin îi aparţine paternitatea asupra conceptului de organizare
comunicatională sau organizare prin comunicare. Marile axe ale organizării
comunicaţionale pot fi rezumate astfel:
1)comunicarea nu mai trebuie privită doar ca un simplu mijloc prin care
se realizează comanda, ci ca principala forţă care organizează sistemul şi crează
informaţii;
2)în conexiunea inversă negativă trebuie incluse şi efectele recursivităţii
care asigură autoorganizarea sistemului;
3)considerarea dezordinii ca important factor organizaţional şi a
conexiunii inverse pozitive ca forţă care transformă, schimbă sistemul.
 În acest fel, comunicarea este noţiunea centrală în înţelegerea sistemelor.
Comunicarea este cea care integrează într-un ansamblu coerent elementele
disparate sau chiar concurente ale unui sistem.
Organizaţiile sunt sisteme, însă ele nu pot fi privite numai ca sisteme.
Dincolo de caracteristicile sistemice, orice organizaţie reprezintă un câmp de
producere şi difuzare a unor semnificaţii. La originea atât a integrării
sistemice, cât şi a generării de semnificaţii, în profunzimea, dar şi în straturile
de suprafaţă ale dinamicii organizaţionale, stă acelaşi fenomen - comunicarea.
Comunicarea nu poate fi redusă la o simplă relatie de tipul stimul-reacţie.
Interacţiunile dintre oameni sunt adevarate schimburi simbolice, iar
comunicarea, aşa cum am văzut, nu este o simplă transmitere de mesaje, ci o
relaţie interindividuală bazată pe stimuli interpretaţi şi pe împărtăşirea unor
semnificaţii. În organizaţii, funcţia acestei împărtăşiri de semnificaţii este de a
configura identităţile personale ale membrilor. De exemplu, integrarea unui
angajat într-o firmă are loc la nivelul modalităţilor de a comunica şi al
semnificaţiilor pe care angajatul le schimbă cu elementele mediului
organizaţiei prin intermediul comunicărilor făcute: departamentul în care
munceşte, departamentele cu care colaborează, superiorii, subordonaţii, clienţii,
furnizorii, publicul etc. Apariţia semnificaţiilor în procesul comunicării se
bazează în egală măsură pe interpretarea ca şi pe decodificarea pe care le fac
receptorii mesajelor. Dacă un director financiar le spune subordonaţilor săi că
în ultima săptămână încasările creanţelor de la terţi au scăzut, subalternii vor
înţelege că el nu le dă pur şi simplu o informaţie, ci că îi incită să se mobilizeze
pentru a redresa performanţa departamentului. Este o muncă de elaborare,
bazată pe inferenţă, adică pe capacitatea interlocutorilor de a efectua
raţionamente neformalizate în vederea înţelegerii unor mesaje. Observăm cum
interpretarea semnificaţiilor este produsul interacţiunii dintre receptor şi
emiţător, dintre mesajul emis şi cel primit şi nu rezultă numai din codurile de
comunicare prealabile schimbului de mesaje. Trebuie să ţinem seama de faptul
că procesele de comunicare din organizaţii nu sunt întotdeauna clare şi
deschise, că ele deseori sunt impregnate de mesaje ascunse, cu fond dublu.
Comunicarea este, printre altele, şi un subtil joc psihologic, în care fiecare
participant urmăreşte să-şi structureze relaţiile cu ceilalţi printr-o serie de
tranzacţii ascunse care sunt, defapt, comunicări indirecte. În timpul acestui joc,
sunt inventate mijloace indirecte sau ascunse de a rezolva problemele
personale. Operat adesea inconştient, obiectivul jocului este de a câştiga
avantaje asupra partenerilor.
Dintr-o perspectivă sistemică şi interacţionistă, comunicarea trebuie
privită, în opinia lui Gregory Bateson, ca o matrice care înglobează toate
activităţile umane. Rezultă că orice activitate sau comportament din sânul
organizaţiilor se derulează în interiorul aceluiaşi "înveliş" - comunicarea:
deciziile, controlul, planificarea, remunerarea, stilurile manageriale, relaţiile
ierarhice, modalităţile a face munca, practicile cotidiente etc. nu sunt altceva de
cât sub-domenii specializate ale domeniului global numit comunicare
organizaţională. În comunicare trebuie căutate cauzele şi explicaţiile tuturor
comportamentelor şi dinamicilor organizaţionale. Teoria comunicării,
elaborată de Şcoala de la Palo Alto, arată că esenţa comunicării constă în
procesele relaţionale şi interacţionale. Elementele contează mai puţin,
importante fiind relaţiile dintre ele. Aceiaşi teorie precizează că orice conduită
umană are o valoare comunicativă. Observând succesiunea orizontală a
mesajelor (şirul de mesaje care preced şi care urmează), precum şi succesiunea
lor verticală (relaţiile dintre participanţii la comunicare şi contextul în care
aceasta are loc), se poate identifica o logică a comunicării, respectiv un set
coerent de reguli şi concepte. Watzlawick, unul dintre reprezentanţii
proeminenţi ai acestei şcoli, susţine că "… este imposibil să nu comunici".
Astfel, "… într-o interacţiune orice comportament are valoare de mesaj şi
reprezintă o comunicare, rezultă că, indiferent de intenţiile şi dorinţele noastre,
nu putem să nu comunicăm. Activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere, toate
sunt mesaje. Aceste comportamente îi influenţează pe ceilalţi, care nu pot să nu
reacţioneze la comunicările respective, din acest motiv comunicând şi ei. A nu
vorbi sau a ignora nu constituie excepţii".
Ce concluzie trebuie să tragem? În organizaţii, totul ne spune ceva, chiar
dacă nu vorbeşte. Cuvinte, afirmaţii, conduite, gesturi, acte, norme, reguli,
practici, atitudini, opinii, elemente fizice (decoraţiuni, mobilier, starea
inventarului, etc.) toate ne spun ceva, toate emit sau poartă mesaje. Situate în
contextul în care au loc, mesajele sunt interpretate, acordându-li-se anumite
semnificaţii, care suscită răspunsuri sau reacţii de un anumit fel. Organizaţia
este un spaţiu comunicaţional alcătuit dintr-o densă reţea de mesaje verbale şi
non-verbale, analitice şi simbolice.
Abordat dintr-o perspectivă comunicaţională, managementul organizaţiei
trebuie considerat ca fiind activitatea de analiză şi modelare a mesajelor (şi
semnificaţiilor asociate) de coordonare, care determină diferite elemente
organizaţionale izolate să funcţioneze împreună şi prin această interacţiune să
formeze structuri coerente şi integrate ce urmăresc realizarea unor scopuri
comune.