REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE

Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Capitolul I
ELEMENTE INTRODUCTIVE

1.1 Problematica Rezistenţei materialelor

După natura corpurilor a căror mişcare sau repaos, se studiază mecanica, se poate diviza în:
a) Mecanica corpurilor rigide sau Mecanică teoretică
b) Mecanica corpurilor deformabile sau Mecanică aplicată. Aceasta se poate împărţi, în mecanica
corpurilor elastice şi plastice (Rezistenţa materialelor, Teoria Elasticităţii şi Plasticităţii) şi mecanica
corpurilor lichide şi gazoase (Hidromecanica, Aeromecanica).
Deci, Rezistenţa materialelor este o ramură a mecanicii, care studiază comportarea
corpurilor deformabile sub acţiunea forţelor la care acestea sunt supuse în exploatare.
Această ştiinţă împreună cu Teoria elasticităţii s-a conturat cu peste un secol şi jumătate în
urmă, continuând să se dezvolte şi să se perfecţioneze mereu.
În cadrul Rezistenţei materialelor se rezolvă două probleme principale:
1. Proiectarea dimensională a pieselor de maşini sau de construcţii astfel încât acestea să prezinte
siguranţă în exploatare;
2. Verificarea pieselor de dimensiuni şi materiale stabilite sub acţiunea sarcinilor aplicate.
Prima problemă se poate rezolva utilizând o relaţie între geometria secţiunii piesei de
proiectat, sarcinile aplicate şi rezistenţa materialului din care aceasta este confecţionată, iar a doua
problemă se referă la a stabili o relaţie de calcul între cele trei mărimi menţionate, care se compară
cu rezistenţa de calcul a materialului.
Cele două probleme ale Rezistenţei materialelor se rezolvă astfel încât piesa proiectată să
asigure din punct de vedere al rezistenţei, funcţionarea în bune condiţii a elementelor şi ansamblului
din care face parte, iar pe de altă parte piesa proiectată să fie realizată în condiţiile cele mai
economice din punct de vedere dimensional al materialului şi al manoperei.

1.2 Scurt istoric

Rezistenţa materialelor ca ştiinţă se bazează pe cunoştinţe din fizică şi matematică şi are
strânse legături cu mecanica teoretică.
Ţinând cont de modul de deformare al corpurilor, Rezistenţa materialelor în afara de
aspectul teoretic are şi un caracter experimental.
Începuturile Rezistenţei materialelor ca ştiinţă se situează în lucrările lui Galileo - Galilei
(1564 - 1642) celebrul savant italian, publicate în 1638 la Leyda în Olanda sub titlul "Discorsi e
Dimonstrazioni matematiche intorno a due nuove scienze".
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Galileo Galilei îşi pune problema legăturii între dimensiunile unei grinzi şi forţele aplicate
asupra ei rezolvând însă problema fără a lua în considerare deformabilitatea grinzii.
Stabilirea legăturii între forţe şi deformaţii de către Robert Hooke (1635 - 1703) conduce la
o dezvoltare continuă a Rezistenţei materialelor, acumulându-se cunoştinţe şi date noi.
Iacob Bernoulli (1654 - 1705) emite ipoteza secţiunilor plane care rămân plane şi după
deformare şi stabileşte ecuaţia fibrei medii deformate la grinzi încovoiate. Cercetările experimentale
privind proprietăţile mecanice ale materialelor efectuate de Lomonosov (1711 - 1765) au dat un
impuls părţii experimentale în Rezistenţa materialelor. Leonard Euler (1707 - 1783) s-a ocupat cu
studiul barei comprimate centric, Thomas Young (1773 - 1829) a definit modulul de elasticitate
longitudinal, E, efectuând numeroase încercări experimentale, Luis Maurice Henri Navier (1785 -
1836) inginer, constructor a unor mari poduri de pe Sena, a rezolvat problema încovoierii grinzilor
drepte şi a dedus relaţia care îi poartă numele, Gabriel Lamé (1759 - 1870) matematician şi inginer
francez cu importante contribuţii la rezolvarea unor probleme de teoria elasticităţii, Jean Barré de
Saint Venant (1797 - 1886) elev a lui H. Navier s-a ocupat cu studiul răsucirii barelor necirculare,
August Wőler (1819 - 1914) cu studii în domeniul fenomenului de oboseală, D.I. Juravski (1821 -
1891) a stabilit relaţia de calcul a tensiunilor tangenţiale, Cristian Otto Mohr (1835 - 1918) a studiat
momentele de inerţie, elaborând metode noi de calcul grafic, C.A. Castigliano (1847 - 1918)
fondatorul metodelor energetice de calcul a structurilor static nedeterminate, L Tetmayer (1850 -
1905) şi F.S. Iasinski (1856 - 1899) au stabilit relaţia de calcul la flambaj pentru domeniul plastic,
bazându-se pe cercetări experimentale, S.P. Timoshenko (1878 - 1968) un nume cunoscut la nivel
mondial pentru lucrările sale din domeniul rezistenţei materialelor şi teoriei elasticităţii.
De o deosebită importanţă pentru dezvoltarea şi constituirea Rezistenţei materialelor ca
ştiinţă sunt şi lucrările lui A. Föppl, F. Engesser, Th. von Kármán, L Prandtl, A.M. Kirilov, E.G.
Galerkin şi alţii, iar dintre cei care au contribuit în ultimele decenii la îmbogăţirea conţinutului
acesteia cu noi rezolvări importante, lucrările lui V.Z. Vlasov, A.A. Iliuşin, F. Bleich, I.F. Backer,
W. Prager, A. Nadai, F.R. Shanley şi alţii.
La noi în ţară, trebuie relevată activitatea unor străluciţi ingineri ca Anghel Saligny, Elie
Radu, Ion Ionescu şi îndeosebi Gh.Em. Filipescu a cărui carte apărută în 1935 cu titlul Statica
Construcţiilor şi Rezistenţa materialelor, aduce o contribuţie de seamă în domeniul acestei ştiinţe.
Mai aproape de zilele noastre,se pot menţiona lucrările lui Aurel Beles, Mihail Hangan, Şt.
Nădărăşan, Gh.Buzdugan, Radu P.Voinea, M.V.Soare, N.Posea, P.P. Teodorescu, bine cunoscute
celor interesaţi de domeniul ingineresc.
Rezistenţa materialelor este o disciplină în continuă dezvoltare şi perfecţionare, pentru a
răspunde problemelor pe care i le pune practica.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

1.3 Ipoteze de bază în Rezistenţa materialelor şi Teoria elasticităţii

Pentru a determina valoarea şi distribuţia tensiunilor din elementele unei piese sau
construcţii, Rezistenţa materialelor şi Teoria elasticităţii admit o serie de ipoteze privitoare la
structura materialelor şi comportarea lor sub sarcinile ce le solicită. Aceste ipoteze nu sunt
întotdeauna în concordanţă cu realitatea sau reprezintă simplificări ale fenomenelor reale, dar
conduc la rezultate verificate de experienţă în marea majoritate a cazurilor.
a) Ipoteza mediului continuu.
Structura reală a materiei, cere pentru studiu un aparat matematic foarte complicat studierea
unui mediu continuu, compact, deci folosirea relaţiilor cu funcţii continue este mult mai uşoară şi
mai simplă decât studierea unui ansamblu de particule materiale separate ale corpului. Din acest
motiv, Rezistenţa materialelor utilizează şi în prezent ipoteza simplificatoare care consideră
materialele ca un mediu continuu omogen, ce ocupă întreg spaţiul reprezentat prin volumul lor.
Evident această ipoteză nu corespunde realităţii fizice. Este mai aproape de realitate la
corpuri amorfe şi mai depărtată la cele cristaline, dar satisface calculele de rezistenţă şi înlătură
dificultăţile legate de luarea în considerare a unei structuri cristaline sau a compoziţiei moleculare a
corpurilor.
b) Ipoteza omogenităţii şi a izotropiei.
Se admite că materialele utilizate pentru organe de maşini şi elemente de construcţie sunt
omogene, adică nu-şi schimbă compoziţia chimică de la un punct la altul şi izotrope respectiv
prezintă aceleaşi proprietăţi elastice după toate direcţiile.
Nici una din cele două ipoteze nu este regăsită la corpurile reale. În cazul materialelor cu
caracteristici elastice (E, G şi μ) şi mecanice diferite în raport de direcţia considerată (materialele
anizotrope) în calculele de rezistenţă se vor lua în considerare caracteristicile reale, corespunzătoare
direcţiei de solicitare.
Este cazul lemnului şi într-o anumită măsură chiar şi a oţelului laminat şi forjat.
c) Ipoteza elasticităţii perfecte.
Se admite ca materialele au proprietăţi perfect elastice, respectiv ele revin la forma şi
dimensiunile iniţiale imediat după îndepărtarea forţelor care au produs deformarea lor.
d) Relaţia liniară între tensiuni şi deformaţii.
Pentru solicitări în regim elastic se consideră că între tensiuni şi deformaţii există relaţia
liniară exprimată de legea lui Hooke. În consecinţă, în problemele de Rezistenţa materialelor poate
fi aplicat principiul suprapunerii efectelor.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

e) Ipoteza deformaţiilor mici.

În afara de unele excepţii (de exemplu fire) deformaţiile corpurilor elastice (lungiri, lunecări,
deplasări relative ş.a.) sunt mici în raport cu dimensiunile corpului considerat. Astfel, ecuaţiile de
echilibru din mecanică pot fi aplicate pentru corpul deformat la fel ca şi pentru cel nedeformat.
Neglijarea deformaţiilor în relaţiile de echilibru constituie teoria de ordinul I, iar introducerea în
calcule a deformaţiilor reprezintă teoria de ordinul II utilizată de exemplu în calculele de stabilitate.
f) Principiul lui Saint - Vénant.
Conform ipotezei lui Saint - Vénant, la distanţe suficient de mari de locul de aplicare al
forţelor, distribuţia tensiunilor şi a deplasărilor nu este influenţată de modul efectiv de aşezare a
forţelor. Principiul enunţat în 1855 de Barre de Saint - Vénant este: dacă se înlocuiesc forţele care
acţionează asupra unui element de suprafaţă al unui corp elastic printr-un alt sistem de forţe
echivalent din punct de vedere static cu primul, noua distribuţie a forţelor produce în zona de
aplicare diferenţe apreciabile în starea de tensiune, dar rămâne fără efect, sau cu efect neglijabil, la
distanţe mari de locul de aplicare a forţelor.
Acest principiu a fost ulterior integral confirmat de încercările fotoelastice efectuate pe
materiale transparente.
g) Ipoteza lui Bernoulli.
Denumită şi ipoteza secţiunilor plane, ipoteza lui Bernoulli este formulată astfel: o secţiune
plană şi normală pe axa barei, rămâne plană şi normală pe axă şi după deformare.
Conform acestei ipoteze, secţiunea AB dintr-o bară solicitată la întindere (fig.1.1 a) se
deplasează paralel cu ea însăşi în A'B' şi secţiunea AB din bara solicitată la încovoiere (fig.1.1 b) se
roteşte şi ia poziţia A'B' dar rămâne plană şi normală pe axa grinzii.
P

A A' A
P A'
B
B B' B'

fig. 1.1

În afară de ipotezele menţionate care sunt comune Rezistenţei materialelor şi Teoriei

elasticităţii (cu excepţia ipotezei lui Bernoulli) există şi alte ipoteze cu valabilitate restrânsă,
specifice numai Rezistenţei materialelor care se vor întâlni în capitolele viitoare.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Capitolul II
SCHEMATIZĂRI ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

2.1 Schematizarea dimensională

Maşinile, şi în general construcţiile inginereşti, sunt alcătuite dintr-o serie de piese sau
elemente a căror geometrie este destul de complicată.
În vederea calculului, Rezistenţa materialelor schematizează piesele şi elementele de
construcţii în funcţie de raportul dintre principalele lor dimensiuni, rezultând schema de calcul
elementară în:
− Bara, cu dimensiunile secţiunii transversale mult mai mici decât lungimea ei. Se defineşte
prin axa barei şi secţiunile perpendiculare pe axă numite secţiuni transversale (fig. 2.1a) În calcule
se raportează la un sistem de axe şi se schematizează prin axa sa, care uneşte centrele de greutate
ale tuturor secţiunilor transversale ale barei. (fig. 2.1b)

a) secţiune transversală a)
F1 F2

l F1
y F2
b) b)
l x

fig. 2.1 fig. 2.2

După forma axei barele pot fi bare drepte (fig. 2.2a), cu axă dreaptă, bare curbe când axa este o
curbă în plan (fig 2.2b) sau în spaţiu.
După direcţia şi sensul acţiunilor barele se numesc:
− tiranţi (fig. 2.3a) când acţiunile aplicate în lungul axei întind bara
− grinzi (fig. 2.2a) când acţiunile sunt aplicate transversal pe axă
− stâlpi (fig. 2.3b) când acţiunile aplicate în lungul axei comprimă bara
După dimensiunile secţiunii transversale barele pot fi:
− bare cu secţiune plină (fig. 2.3c)
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

− bare cu pereţi subţiri (fig. 2.3d) când dimensiunile de ansamblu ale

secţiunii sunt mai mari decât grosimile pereţilor
− fire (fig. 2.3e) la care dimensiunile secţiunii transversale sunt foarte mici
în comparaţie cu lungimea.
c) d)
F
F F
a) b)
tirant
e) F2
F1

stâlp F fire
fig. 2.3

Placa, (fig. 2.4a) cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni. Se defineşte prin
grosimea şi suprafaţă mediană. În calcule secţiunile transversale se consideră cu grosime unitară.
z
a) b) z

h lz lz
2 • x
h O•
1m x
2 lx
lx
y
fig. 2.4

Sistemul de axa ataşat are y normală la suprafaţa mediană şi axele x şi z cuprinse în planul
suprafeţei mediane. Se schematizează prin suprafaţa mediană şi secţiune transversală unitară (fig.
2.4b).
După forma suprafeţei mediane, plăcile pot fi:
− plăci plane denumite dale sau planşee (fig 2.5a) dacă sunt încărcate
perpendicular pe suprafaţa mediană sau şaibe, pereţi diafragme
(fig. 2.5b) în cazul în care acţiunile sunt cuprinse în planul median.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

− plăci curbe (fig. 2.5c, d) cu una sau două curburi.

Se mai numesc învelitori sau pânze, iar când grosimea este foarte mică se numesc
membrane.

a) b) c) d)
fig. 2.5

Blocul (masivul) fig. 2.6. are toate cele trei dimensiuni comparabile, deci nu se
schematizează. În această categorie intră fundaţiile izolate, bile rulmenţi, tuburi cu pereţi groşi.

c
b

fig. 2.6

Legând una sau mai multe elemente simple se obţin structuri elementare. Prin legarea
barelor de exemplu rezultă grinzi cu zăbrele, cadre, reţele de grinzi. Prin legarea plăcilor se obţin
planşee, diafragme, structuri din plăci curbe etc.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

2.2 Schematizarea legăturilor

2.2.1 Legături exterioare, reazeme
Legarea unei bare de teren sau de alte elemente fixe se face prin dispozitive denumite
reazeme.
Bara supusă acţiunilor exterioare are tendinţa de deplasare şi deci va transmite acţiuni
asupra reazemelor care se reduc la forţe şi momente. Rezemările la rândul lor se opun tendinţei de
deplasare şi transmit barei acţiuni egale şi de sens contrar numite reacţiuni (forţe de legătură
exterioare). Încărcările aplicate direct pe structură împreună cu reacţiunile formează un sistem de
forţe în echilibru, condiţie din care se calculează reacţiunile.
Pentru sisteme plane se disting, următoarele tipuri de reazeme:
Reazemul simplu sau mobil, împiedică numai deplasarea pe direcţie perpendiculară pe
suprafaţa de reazeme, deplasarea pe direcţia paralelă cu aceasta şi rotirea elementului rezemat fiind
posibile. Reprezentarea schematică se află în fig. 2.7a ,b, c. Reazemul împiedică o singură
deplasare, deci introduce o singură necunoscută, mărimea reacţiunii. Considerând că deplasarea este
împiedicată printr-o legătură schematizată printr-un pendul, se ajunge la reprezentarea din figura
2.7d.
a) b) c) d)
∼

V V R

fig. 2.7

Articulaţia (reazem fix) împiedică deplasarea pe orice direcţie în plan, dar permite rotirea în
jurul punctului de articulare. Reacţiunea care apare în articulaţie are punctul de aplicaţie cunoscut,
dar mărimea şi direcţia necunoscute (fig. 2.8a).
a) b) c)

H
∼
∼

R
V
fig. 2.8

În practică reacţiunea din articulaţie se descompune în două componente corespunzătoare

deplasărilor împiedicate, după orizontală şi verticală (fig. 2.8b). Reprezentarea pendulară se află în
fig. 2.8c.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Încastrarea împiedică deplasarea pe orice direcţie în plan, precum şi rotirea (fig. 2.9a).
a) b) c)

∼
M
V

fig. 2.9
Necunoscutele folosite în calcule sunt reacţiunea orizontală H, reacţiunea verticală V şi
reacţiunea moment M (fig. 2.9b). În fig. 2.9c este indicată reprezentarea pendularǎ.
În afara celor trei tipuri de reazeme, pentru fixare în spaţiu există:
Articulaţia sferică sau spaţială (fig. 2.10a) care împiedică deplasările în trei direcţii şi
permite rotaţii în raport cu orice dreaptă ce trece prin A, punctul teoretic al articulaţiei. Reacţiunile
se aleg ca şi componente după cele trei direcţii ortogonale V, H, Z sau Rx, Ry, Rz (fig. 2.10b)
a) x b)

∼
Z

H V
y
fig. 2.10

Încastrarea spaţială care împiedică atât translaţiile cât şi rotaţiile, are şase reacţiuni Rx, Ry,
Rz şi Mx, My, Mz

2.2.2 Legături între bare, legături interioare

Se analizează cazul a două piese articulate în nod (fig. 2.11a). Se contată că translaţiile
relative a unei bare în raport cu cealaltă sunt împiedicate dar rămâne liberă rotaţia relativă.
a) b)
∼

~ ~
fig 2.11.

Ca şi în cazul legăturii articulate din figura 2.8 şi în cazul nodului articulat între două bare,
există legături simple de tip penduli (fig. 2.11b). Pentru a lega o nouă bară în nod sunt necesare alte
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

două legături în plus faţă de cele care legau primele două bare. Prin generalizare pentru legarea
articulată a c bare sunt necesare un număr de legături simple l egal cu:
l = 2 (c − 1) (2.1.)
Se analizează un nod rigid în care concură două bare (fig. 2.12a). Se remarcă, că sunt
împiedicate rotirile şi translaţiile relative între cele două bare şi că se păstrează unghiul dintre cele
două bare după deformarea structurii.
Astfel legătura rigidă dintre bare poate fi schematizată prin trei legături simple (fig. 2.12.b,
c). Dacă se mai adaugă nodului o bară sunt necesare alte trei legături. În general pentru a lega rigid
c bare într-un nod sunt necesare un număr de legături simple:
l = 3 (c − 1) (2.2.)
a) b) c)
1; 2

∼
∼

∼
3

~ ~
~
fig. 2.12

2.2.3 Invariabilitate geometrică şi fixare în plan şi spaţiu

Pentru a anula cele trei grade de libertate în plan sunt necesare trei legături. Deci o bară se
fixează în plan în varianta:
- bară încastrată ( fig.2.13a)
- bară simplu rezemată (fig. 2.13b)
a) b)

fig 2.13
Cele trei legături nu se aşează astfel ca sistemul să devină critic, adică toate trei legăturile
concurente într-un punct sau paralele.
În spaţiu un corp are 6 grade de libertate, deci pentru fixarea lui sunt necesare minim 6
legături simple plasate astfel:
- să nu existe o dreaptă care să întâlnească toate cele 6 legături, întrucât corpul se poate roti
faţă de dreapta respectivă;
- să nu existe o dreaptă faţă de care proiecţiile tuturor reacţiunilor să fie nule, întrucât corpul
va avea translaţii pe aceeaşi direcţie.
În particular un corp plan, solicitat în spaţiu este corect legat cu trei legături în planul
elementului şi trei legături necoliniare normale pe element.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Notând cu r numǎrul minim de legǎturi necesare pentru fixarea în plan a unei

bare(corp),rezultǎ cǎ pentru o bunǎ rezemare este necesarǎ relaţia:
r≥3 (2.3)
Îndeplinirea condiţiilor ( 2.1 ) şi ( 2.2 ) este necesară,dar nu suficientǎ,întrucât ambele se
referă la numărul de legături fără a da indicaţii privitoare la distribuţia lor.Dacǎ legarea rigidǎ a
barelor în nod nu ridicǎ probleme,legarea articulatǎ se face astfel încât sǎ se formeze cea mai simplǎ
figurǎ geometric indeformabilǎ,un triunghi.Condiţia de invariabilitate geometricǎ şi fixare în plan
rezultǎ adunând relaţiile (2.2) şi (2.3):
l+r=3c (2.4.)
în care:
l - reprezintă numărul legăturilor interioare, între bare (corpuri)
r - reprezintă numărul legăturilor exterioare, reacţiuni
c - numărul de corpuri
Structurile pentru care se pot determina necunoscutele problemei, legături interioare şi
reacţiuni aplicând trei condiţii de echilibru în plan şi şase în spaţiu pentru fiecare corp se numesc
static determinate.

2.3 Schematizarea încărcărilor.

Orice cauză capabilă să genereze stări de solicitare mecanică se numeşte acţiune. În calcule
acţiunea se reprezintă prin încărcări care definesc: sisteme de forţe, de deplasări sau deformaţii
impuse pentru care se precizează o serie de parametrii ca: punctele de aplicaţie, orientările,
intensităţile, frecvenţa etc. Reprezentarea grafică a încărcărilor conduce la schema de încărcare.
Acţiunile apar ca urmare a interacţiunii dintre structură şi mediu înconjurător. Provenienţa
lor poate fi: greutatea proprie destinaţia funcţională, factori naturale ca cei climatici, seismici etc.;
cauze excepţionale ca explozii, cedări de teren, ruperea unor subansamble etc..
După modul de manifestare acţiunile pot fi:
a) sisteme de forţe date
b) sisteme de deplasări sau deformaţii impuse; de exemplu tasări neuniforme ale terenului,
variaţii de temperatură care conduc la deformaţii.
După distribuţia în spaţiu acţiunile se pot grupa în:
a) concentrate când suprafaţa de acţiune este foarte mică în comparaţie cu corpul şi se poate
considera un punct (fig. 2.15a)
b) distribuite pe o suprafaţă (fig. 2.15b) sau pe o linie după o lege constantă (fig. 2.15c)
liniară (fig.2.15d) parabolică (fig. 2.15e, f, g) sau oarecare (fig. 2.15h)
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

c) masice când forţele se distribuie pe întreg volumul corpului.

Forţele masice derivă din câmpuri; cum ar fi câmpul gravitaţional, câmpul inerţial al masei,
câmpul termic.
Unităţile de măsură depind de modul de distribuţie în spaţiu. Forţele concentrate se măsoară
în unităţi de forţă: N, daN, kN, forţele distribuite liniar în N/m, daN/cm etc., forţele distribuite pe o
suprafaţă în N/m2, daN/cm2 etc. iar forţele masice în N/m3, daN/cm3 etc.

1
R = pl
p p 2 p
F
l
Mo l
a) b) c) R = pl
d)
p
p p

2 1 2
R= pl R= pl
R = pl 3 3
3
l/2 l/2 3/4 l 1/4 l 5/8 l 3/8 l

l l l
e) f) px g)

x
l
h)
fig. 2.15
După timpul de acţiune sarcinile se clasifică în :
a) Acţiuni statice care cresc lent şi continuu de la valoarea zero la valoarea finală şi
se menţin constante un timp mai scurt sau mai îndelungat (sarcini statice de scurtă sau de lungă
durată);
b) Acţiuni ciclice când intensitatea încărcării se modifică în timp de la o
valoare maximă la o valoare minimă şi din nou la valoarea maximă etc.
Un ciclu de încărcare se măsoară prin perioadă T, definită ca distanţa între două maxime
succesive (fig. 2.16a)
După raportul între Fmax şi Fmin acţiunilor ciclice sunt:
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

1) antisimetrice; când Fmax ≠ Fmin. Dacă Fmax şi Fmin au acelaşi semn ciclul se numeşte
oscilant (fig. 2.16a) iar dacă au semne contrare se numeşte alternant (fig. 2.16b)
Când una din valorile externe este nulă, ciclul se numeşte pulsator (fig.2.16c).
2) simetrice când valorile Fmax şi Fmin sunt egale şi de semne contrare, iar ciclul se mai
numeşte şi alternant simetric (fig. 2.16b)
Acţiunile ciclice apar la fundaţii de maşini, convoaie mobile ale maşinilor de ridicat şa.
c) Acţiuni dinamice a căror intensitate creşte foarte repede în timp, astfel încât pot fi
considerate ca aplicate de la început cu întreaga intensitate. Tot caracter dinamic au şi acţiunile
ciclice cu perioade foarte scurte, care generează forţe suplimentare de inerţie datorită acceleraţiei cu
care se aplică. În calculele de rezistenţă ale organelor de maşini se deosebesc următoarele trei cazuri
tipice de încărcare:
- cazul I: încărcarea cu sarcini statice
- cazul II: încărcarea cu sarcini variabile cu ciclu oscilant
- cazul III: încărcarea cu sarcini variabile cu ciclu alternant simetric

F F
T

Fmax Fmax

Fmin
t
t Fmin O
O

F F
O t
Fmax Fmax

Fmin
O t

Fmin = Fmax
a) b)

F
O Fmax = 0 t
Fmax

Fmin

O Fmin = 0 t c) F
fig. 2.16
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

2.4 Schematizarea materialelor

Sub acţiunea încărcărilor aplicate asupra elementelor de rezistenţă, acesta îşi modifică forma
şi volumul, modificări ce caracterizează deformaţiile structurii. Deformaţiile structurii sunt
rezultatul cumulat al deformării materialelor din care este alcătuită structura. Modul de deformare a
unui material depinde de o serie de factori: natura materialului, mărimea încărcărilor şi natura lor,
caracteristicile mediului înconjurător etc.. De aceea, se poate arăta că orice material este o
combinaţie a trei tipuri teoretice: materiale cu comportare perfect elastică, cu comportare perfect
plastică şi cu comportare vâscoasă.
În consecinţă deformarea materialelor este o combinaţie a deformaţiilor celor trei materiale
şi pentru o înţelegere mai uşoară a fenomenului se face apel la nişte modele teoretice. Acestea nu au
din punct de vedere fizic nici o legătură cu materialul, dar modelează comportarea

2.4.1 Modelul materialului elastic (modelul lui Hooke)

Modelul Hooke este alcătuit dintr-un resort elastic elicoidal fixat la partea superioară şi
solicitat de o forţă F la capătul opus (fig. 2.17a). Încărcarea exterioară F se aplică de la valoarea 0 la
valoarea finală, lent, iar resortul se alungeşte cu mărimea Δ. Cu cât forţa exterioară este mai mare,
cu atât alungirea este mai mare. Între forţa F şi alungirea Δ există o relaţie de legătură ce poate fi
liniară (fig. 2.17b) sau neliniară (fig.2.17c).
În cazul elasticităţii liniare expresia matematică a legăturii este dată de relaţia (2.8) a cărei
reprezentare grafică este o dreaptă iar în cazul elasticităţii neliniare relaţia matematică este dată de
(2.9) şi reprezentarea grafică este o curbă.
încărcare
F
încărcare F = f(Δ)
F
F F descărcare
descărcare

Ld = Wd
Δ

F Δ Δ Δ Δ
a) b) c)
fig. 2.17
F = kΔ (2.8)
F = f(Δ) (2.9)
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

Se remarcă faptul că aceste relaţii de legătură sunt identice atât la încărcare cât şi la
descărcare. Dacă forţa F se anulează (descărcarea modelului) resortul revine la poziţia iniţială
(Δ = 0).
Resortul deformându-se, forţa F parcurge deplasarea Δ, deci efectuează un lucru mecanic de
deformaţie:
O+F 1
Ld = Δ = FΔ (2.10)
2 2
1
În relaţia (2.10) coeficientul se numeşte factorul de acţionare statică şi ţine cont de faptul
2
că forţa F creşte lent de la zero la valoarea finală F. Lucru mecanic de deformaţie al forţei F este
reprezentat în figura 2.17 b, c prin suprafaţa haşurată.
Tot ca urmare a deformării resortului în interiorul său se acumulează o energie potenţială
denumită energie de deformaţie. Deoarece după descărcare resortul revine la poziţia iniţială, energia
de deformaţie este egală cu lucru mecanic de deformaţie şi se spune că nu există pierderi de energie.
Ld = Wd (2.11)
Modelul Hooke având aceiaşi comportare cu materialul elastic rezultă următoarele
concluzii:
- deformaţiile elastice sunt reversibile
- în timpul deformării, lucru mecanic la forţelor exterioare se înmagazinează în interiorul
materialului sub formă de energie potenţială, care este eliberată la descărcare
- legătura între acţiuni şi deformaţii este reprezentată de curbele din figura 2.17 b, c.
2.4.2. Modelul materialului plastic (Modelul Saint Venant)
Modelul se compune dintr-un corp care se deplasează pe un plan orizontal cu frecare (fig.
2.17a), sau dintr-un piston cu o mişcare de frecare într-un cilindru (fig. 2.18b)
Ld
F încărcare descărcare
a) b) c) 1 2 3
Δ
F = F1
Δ F1
încărcare
Wd = 0
F = F1
O Δ Δ
Δ12
fig 2.18
Dacă forţa care se aplică corpului sau pistonului este mai mică decât F1, forţa de frecare,
deplasarea corpului este nulă; porţiunea 0-1 din graficul F-Δ figura 2.18c. Când F = F1 corpul se
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

deplasează până la încetarea acţiuni sau ieşirea de pe suprafaţa de rezemare; porţiunea 1-2 din
graficul F-Δ figura 2.18c.
Rezultă că forţa nu poate creşte peste valoarea F1 iar când se descarcă modelul acesta nu mai
revine la poziţia iniţială, deformaţia fiind remanentă (Δ12 în fig. 2.18c).
Reluând ciclul de încărcare, după ce forţa ajunge la valoarea F1, deplasarea modelului
continuă din poziţia în care a rămas anterior (din 2 în 3 în graficul F - Δ).
Deoarece modelul se deplasează doar când F = F1, lucru mecanic de deformaţie efectuat de
încărcare este:
Ld = F1Δ (2.12)
Energia potenţială de deformaţie este nulă deoarece corpul nu se deformează ci se
translatează ca un corp rigid.
Wd = 0 (2.13)
Lucru mecanic de deformaţie Ld se transformă în căldură prin frecarea produsă, şi se pierde.
Se spune că energia se disipează.
Concluziile rezultate din studiul modelului Saint - Venant referitoare la comportarea plastică
a materialelor sunt:
- deformaţiile plastice ale materialelor sunt remanente iar la o nouă încărcare materialul nu
se mai comportă identic ca la încărcarea anterioară. Astfel deformaţia remanentă Δ23 obţinută la
reîncărcare este mai mică decât deformaţia remanentă Δ13 obţinută dacă materialul nu a fost
încărcat anterior;
- lucru mecanic de deformaţie efectuat de încărcări se disipează;
- legătura dintre acţiuni şi deformaţii este dată de graficul F-Δ (fig. 2.18c) caracteristic aşa
numitului material rigid-plastic.
2.4.3 Modelul materialului vâscos (Modelul Newton)
Modelul Newton este alcătuit dintr-un piston cufundat într-un fluid vâscos incompresibil
situat într-un cilindru. (2.19a).
a) b) F c) d)
F încărcare dΔ
F3 Δ Δ = f(t) F F=ν
F2 descărcare dt
F1

Δ Ld Wd = 0
O Δ Δ
O timp O viteza de
deformare
fig. 2.19
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

În comparaţie cu celelalte modele comportarea modelului Newton este caracterizată de

factorul timp
Δ = f(t) (2.14)
La timpul t = 0, deplasarea Δ este nulă indiferent de mărimea forţei F. Dacă se menţine
modelul încărcat un timp relativ îndelungat, se constată că pistonul se deplasează sub forţa
constantă, indiferent de mărimea ei (2.19b) În figura 2.19c este indicată creşterea deformaţiei în
timp, la timpul t = 0, deformaţia fiind nulă.
dΔ
Viteza cu care se deplasează pistonul este influenţată de mărimea forţei F. Cu cât forţa
dt
F este mai mare cu atât deplasarea se produce într-un timp mai scurt, adică viteza de deplasare este
mai mare (fig. 2.19d).Dacă după un anumit timp, modelul se descarcă pistonul rămâne în poziţia
ocupată în acel moment, deci deformaţia vâscoasă este şi ea remanentă (2.19b). La o reîncărcare
pistonul se va deplasa din poziţia rămasă anterior reîncărcării.
Lucrul mecanic de deformaţie efectuat de încărcarea F1 după un timp t de la încărcare este:
Ld = F1Δ (2.15)
Wd = 0 (2.16)
iar energia potenţială de deformaţie este nulă şi în cazul acestui model. Deci, lucru mecanic de
deformaţie se disipează.
Concluziile studiului sunt:
- deformaţia vâscoasă a unui material este remanentă ca şi deformaţia plastică, deci
comportarea materialului vâscos la un moment dat depinde de încărcările anterioare;
- spre deosebire de deformaţia plastică, deformaţia vâscoasă are loc la orice mărime a
acţiunilor;
- relaţia matematică ce caracterizează deformaţia vâscoasă leagă încărcarea de viteza
deformare:
dΔ
F=ν⋅ (2.17)
dt
unde ν este coeficient de proporţionalitate
- şi în cazul comportării vâscoase a unui material, lucru mecanic de deformaţie al acţiunilor
se disipează.
 REZISTENŢA MATERALELOR I ELEMENTE FUNDAMENTALE
Prof.dr.ing.DANIELA FILIP VĂCĂRESCU

2.4.4 Schematizarea materialelor reale

Comportarea materialelor reale se poate modela pe baza celor trei modele definite mai sus,
rezultând mai multe modele compuse. Sunt cunoscute modelele:
- elasto-plastic (Prandtl)
- vâsco-elastic (Maxwell, Kelvin, standard)
- elasto-vâsco-plastic
Modelele compuse se obţin prin legarea în serie sau paralel a unui număr mare din cele trei
modele.
Structurile fiind un volum umplut cu material sunt necesare, alături de schematizări privind
comportarea materialului şi schematizări privind variaţia acestei comportări în diverse puncte ale
structurii.
Schematizările suplimentare care au în vedere aceste variaţii de comportare sunt:
- Ipoteza continuităţi materialului, deşi structura materiei este discontinuă.
- Ipoteza omogenităţii materialelor care presupune că proprietăţile materialului sunt aceleaşi
în toate punctele structurii
- Ipoteza izotropiei materialelor, care consideră că într-un punct proprietăţile materialului
sunt aceleaşi pe orice direcţie.
Materialele care se comportă diferit după orice direcţie se numesc anizotrope şi vor fi doar
amintite în cadrul prezentului curs.