Particularităţi ale construcţiei subiectului precum şi ale discursului

narativ în basm şi povestire

Specia
Basmul cult Povestirea
Componenta
Relatare asumat fantastică. Reconstituire cu martori-anonimi, cunoscuţi, cu personaj- narator a unor
Povestea (la Creangă) se iniţiază parcă de aproape, cu evenimente reale. Povestirea este înainte de toate arta de a comunica
întâmplări petrecute de curând, într-o lume cunoscută şi unui interlocutor, cu sentimentul cert al deplinei audienţe şi
Definiţia
accesibilă ascultătorilor, ieşită temporar din sfera miticului. comprehensiuni. De cele mai multe ori povestirea se angajează epic pe
un motiv insolit, unic, chiar senzaţional, făcând deliciul ascultătorului.

Diegeza este construită pe un şablon narativ. Diegeza este, ca şi în poveste, incitantă şi este prezentată ca adevărată.
Caracter
Discursul auctorial pledează pentru autenticitatea întâmplării.
esenţial
Reproduce ceea ce a fost odată ca niciodată, dintr-o Se individualizează prin denotativele care vădesc implicarea totală a
perspectivă omniscientă, fără să încerce să-şi desconspire povestitorului; el întreţine colaborarea între instanţele comunicării
Narator
identitatea. narative, este subiectiv în prezentarea faptelor şi a personajelor.

Acţiunea se desfăşoară linear prin adăugare de episoade Acţiunea se desfăşoară linear, respectă momentele subiectului, este
respectând momentele subiectului, fiind declanşată de o relatarea retrospectivă a unei întâmplări ce aparţine trecutului, prin
Trăsături
lipsă. Eroul parcurge mai multe peripeţii la capătul cărora evocare.
Acţiune
dovedeşte maturitate.

Naraţiune Naraţiunea se face la pers. a III-a, este pusă pe seama vocii
auctoriale; naratorul este omniscient. Fabula susţine tema
binelui biruitor. Limbajul autorului este unul popular, cu
elemente de oralitate şi adresări directe, care trădează pactul
afectiv, naraţiunea intradiegetică. Naraţiunea este încărcată
de simboluri specifice creaţiilor populare.
Naraţiunea la pers. a III-a este întâlnită în rama povestirii, care este pusă
pe seama vocii auctoriale- narator abstract. Subiectul povestirii propriu-
zise este prezentat de naratorul- personaj sau de naratorul-martor, cu
subiectivitate. Povestitorul foloseşte un limbaj predominant popular,
caracterizat prin expresii colocviale, cuvinte de largă răspândire, uneori
elemente specifice oralităţii, ceea ce face uneori ca între vorbirea
personajelor şi cea a naratorului să existe diferenţe minime.Registrul

1

Personaje arhetipale, exponente ale principiilor bine/rău,
aflate în conflict, până la maturizarea eroului principal.
Personaje cu puteri supranaturale, care îl ajută sau îl
Personaje sfătuiesc (mistagog), pe erou (neofit) în vederea atingerii
idealului suprem.
Timpul neprecizat situează întâmplările în atemporalitate,
in illo tempore. Spaţiul se defineşte prin peisaje şi fiinţe
fantastice: ţinuturi ale crailor sau împăraţilor, grădina
ursului, pădurea Spânului e.t.c.
Timp
Spaţiu
Incipit/ Deşi basmul debutează cu o formulă consacrată: „A fost „Hanu Ancuţei” începe cu un memorabil exerciţiu textual de proiecţie în
Final odată ca niciodată”, textul lui Creangă debutează ex mit a unei lumi reale, deschisă însă către orizonturi atemporale. Rama
abrupto, cu formula „Amu cică era odată”, formulă care nu corespunde unui metatext cu caracter de generalitate, în care decorul,
2
simbolic este susţinut de credinţe străvechi şi de atitudinea naratorului.
Roland Barthes definea povestirea ca un schimb între narator şi naratar,
întemeiat pe dorinţa unuia de a povesti şi a altuia de a recepta experienţa
umană.
Personaje legendare, simbolice. Construcţia tipologică este susţinută de
portretul fizic, care este făcut fie de vocea auctorială, fie de naratorul-
personaj, fie de alţi participanţi la acţiune, de atitudinea şi gândurile
personajului.Portretul este realizat prin caracterizare directă, indirectă
sau chiar autocaracterizare, este subiectiv, naratorul insistând pe
trăsăturile surprinse emoţional.
Timpul este magic, pentru că orice reconstituire prin forţa cuvâtului
renovează lumea. Frumuseţile inalterabile ale povestirilor sunt rezultatul
unei viziuni temporale şi spaţiale de natură să aureoleze ori să învăluie
oameni şi întâmplări. Timpul este vag precizat „într-o depărtată vreme,
de demult..”, ne apropie de in illo tempore din basm. Hanul, metafora
imaginarului (N.Manolescu Imaginarul sadovenian), este învăluit într-o
aură de legendă folclorică, unde un anume climat îngăduie cele mai
neverosimile şi fermecătoare întâmplări.Hanul impune retrospecţia;
perspectiva temporală favorizează acea înclinaţie spre atributele
fantastice ale locurilor.Calitatea fundamentală a hanului este de
suprapersonaj, cronotop, „cetate..”, graniţă între lumea realului şi lumea
povestirii.
Unghiul compoziţional are o simbolică prezenţă determinată de timpul
real, al întâmplărilor, timpul povestit, al „toamnei aurii”, situată in illo
tempore, timpul evocat al celeilalte Ancuţe, timpul povestirii, al
naratorului anonim, care evocă o „îndepărtată vreme”, un timp fabulos .
 mai este negată şi ancorează acţiunea mai aproape de zilele
noastre, situând textul la intersecţia dintre povestire şi
basm. „Amu” (timpul discursului), prin care se pătrunde în
spaţiul narativ, reluat de mai multe ori pe parcursul textului
pentru menţinerea atenţiei naratarului şi „odată”, (timpul
fabulei), „într-o ţară un craiu”, fixând astfel un cronotop
fabulos. Finalul este închis, marcat de un deznodământ bine
închegat, care marchează finalul unei iniţieri şi
redobândirea condiţiei iniţiale.
Basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi
descrierea. Naraţiunea este dramatizată, are un ritm rapid,
realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor, iar
personajele sunt individualizate prin amănunte: limbaj,
gesturi, detalii de portret fizic. Dialogul are o dublă
Construcţia funcţie:dezvoltă acţiunea şi caracterizează personajele.
discursului
narativ
Atmosfera Ca şi în povestire naratorul „regizează” o anumită tensiune,
un suspans pe parcursul povestirii, pentru a ţine mereu
trează atenţia şi interesul receptorului.
Între povestitor şi ascultători există o convenţie artistică,
după care în basm este posibil orice. Nimic nu este nefiresc,
pentru că acţionează doar imaginaţia.
3
descrierea naturii deţin rolul fundamental. Finalul este închis, aduce
receptorul în cadrul iniţial şi creează atmosfera prielnică povestirii unei
alte întâmplări. La V. Voiculescu incipitul nu cuprinde elemente de
decor sau de compoziţie, ci este creată în metatext o ambianţă senină de
introducere a lectorului în fantastic („În mijlocul lupilor”). Oamenii se
întâlnesc în anumite momente, lăsându-se furaţi de tainice aduceri
aminte, retrăite pe planul povestirii, şi deci al evocării.
Incipitul din „Fântâna dintre plopi” este un preambul muzical-evocator,
acordul -anticipativ sau mimetic- dintre natură şi om, dintre natură şi
sufletul eroilor de acum, din vremea Ancuţei tinere, emitenţi sau
receptori ai întâmplărilor. Protagonistul din povestea mai sus amintită
„parcă venea spre noi de demult, de pe depărtate tărâmuri”.
Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive.Dialogul
are rolul de a dramatiza relatarea personajului–narator, care se încheie
cu deznodământul povestirii. Naraţiunea poate să aibă un epilog care
constă în dialogul ascultătorilor şi în comentariile naratorului-anonim,
care înregistreză efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea
spre sine şi în trecut. Există o dublă ipostază în situarea celor două
elemente ale povestirii:povestitor şi întâmplarea evocată de acesta. Ea
constă într-o dublă prezenţă: comentatorul prim (autor abstract, vocea
auctorială), care intervine pentru a separa planul evocării de acela al
timpului prezent şi eroul ispitit să recheme din trecut întâmplări tragice
sau plăcute prin deznodământul lor. Este tipul povestirii în ramă (conte à
tiroir).
Atmosfera este un anume climat care invită la destăinuiri, alteori o lume
reînviată, cu vechi şi grave mistere, cu un ritual magic descins dintr-o
originală înţelegere a lumii. Specia închide în ea semnificaţii filosofice,
statornice adevăruri despre oameni, realizând legături temporale între o
vreme trecută şi prezent. Acesta din urmă declanşază fluxul memoriei,
al unui timp vag, adesea foarte îndepărtat. În aparenţă povestirea se

Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă
originalitatea limbajului care diferă de al naratorului
popular prin specificul integrării termenilor, al modului de
exprimare. La Creangă limbajul este nota definitorie a
operei sale, personajele sale mai mult vorbesc decât
acţionează. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare,
Registrele regionalisme fonetice sau lexicale, erudiţia paremiologică.
stilistice Frecvenţa proverbelor, a zicătorilor versificate dă rapiditate
povestirii, produce haz, expresivitate şi umor. Portretizarea
celor cinci monştri se face prin descriere şi dialog. Arta lui
Creangă se manifestă din plin aici prin viziunea
caricaturală, ironie, umor, dialog scânteietor, portret
definitoriu grotesc realizat prin hiperbolizare.
Oralitatea dă textului scris impresia de zicere. Oralitatea se
realizează prin expresii narative tipice, prin implicarea
subiectivă a naratorului prin folosirea pers. I (ingerinţa
auctorială), sau prin folosirea dativului etic, a propoziţiilor
exclamative şi interogative (pactul afectiv), inserarea de
Oralitatea fraze ritmate, expresii onomatopeice sau idiomatice.
4
reţine prin pitoresc. În realitate, ea pregăteşte lectorul pentru atmosfera
de „legendă”. Într-un crescendo propriu speciei, se pregăteşte ceasul
veritabilei întâmplări. Prin ea se disociază planul autentic al povestirii,
se realizează o trecere în trecut. Timpul trecut se percepe mai viu. Se
revelează situaţii, întâmplări misterioase, descinse din credinţele
oamenilor. Actele şi faptele oamenilor obligă la o viziune hiperbolică.
Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular,
arhaic, regional. Limbajul personajelor este antitetic celui folosit de
naratorul-personaj, indicând diferenţa socială şi culturală. Expresivitatea
limbajului este dată de prezenţa figurilor de stil cu rol de caracterizare a
personajelor sau a atmosferei de legendă.
La V. Voiculescu limbajul este diferit, pentru că naratorii nu mai sunt de
factură populară, auditoriul este cultivat şi cunoaşte practica cinegetică
mai mult livresc.
Emitentul se adresează direct receptorului de la care aşteaptă o reacţie.
De aici şi mărcile de oralitate ale discursului narativ şi accentul pus pe
funcţia fatică prin care povestitorul se asigură că este stabilită
comunicarea cu publicul. Mărcile oralităţii pot apărea sub forma
prezenţei pronumelui personal de politeţe, a pers. a II-a, plural, a pers. I
singular sau prin prezenţa vocativelor, a construcţiilor incidente, a
interjecţiilor. La Voiculescu este utilizată pers.I singular, ca semn al
asumării întâmplărilor prezentate, fără prea multe mărci de oralitate,
pentru că fiind vorba de un alt nivel al derulării povestirii, naratorul nu
este nevoit să recurgă la mijloace de menţinere a legăturii cu naratarul.
 Faptul că acţiunea oscilează între real şi mitic sau că ne
aflăm în această permanentă ambiguitate real-fantastic este
demonstrat prin aceea că personajele umane respectă toate
caracteristicile unor fiinţe obişnuite. Elementele supra-
naturale se evidenţiază prin însuşirile neobişnuite ale
personajelor adjuvante ale protagonistului (calul, Sfânta
Duminică, fiinţele fantastice vorbitoare). Elementele
fabuloase construiesc o imagine ireală a lumii în care are
Fantasticul
loc acţiunea. Cei cinci monştri sunt portretizaţi după
tehnica paradoxului, a grotescului şi a hiperbolei. Păsări-
Lăţi-Lungilă domină dimensiunile terestre şi cosmice, este
o sinteză între microcosmos şi macrocosmos.
În literatura română termenul fantastic este folosit în calitatea lui de
element funcţional.El produce un context esoteric, cu valori ritualice,
deschizând opera tocmai prin ambiguitate artistică. Echivocul,
disimularea, sistemul referinţelor şi al convenţiilor, dedublările sunt
ipostaze ale fantasticului. Intenţiile povestirilor sunt supuse patosului
sancţionării sau al reparaţiilor pe plan etic. În povestiri se recreează
mitul, se retranscrie întâmplarea cu multiple elemente de fabulos (Roger
Caillois).La Sadoveanu se judecă povestirea în raport cu altele, se
presupune o competiţie, după model boccaccian. Impresia e de ciclu
nesfârşit. Povestirea este o parabolă cu intenţii moralizatoare, cu
semnificaţii general-omeneşti.
Fabulosul e un timp sărbătoresc prin definiţie, ieşit cu desăvârşire din
ceea ce este „natural”, deşi aparţine „realului” îngemănat cu sacrul, cu
magicul. Vremea povestirilor, este, deci, vremea fericirii, sărbătoare a
spiritului.

Basmul, povestirea ne pun în situaţia de a trăi evenimente esenţiale, dar şi valori ale tradiţiei, organizate într-un spectacol captivant al
fanteziei. Povestea învinge răul, mângâie, vindecă, purifică, desfată. Poveştile lui Creangă „aduc fantasticul şi mai aproape de viaţa ce
Concluzii
ni s-a dat”(G.Călinescu). Bucuria finalului din poveşti, marchează „duhul basmelor”. Sărbătoarea profană, recurge la sacru. Caillois
desluşeşte chipul acestei „lumi de excepţie”, unde timpul bucuriei (mitic) şi timpul angoasei se întâlnesc.