Poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, a fost constant preocupat de

istoria naţională. Încă de tânăr era obsedat de geneza poporului român şi

plănuia vaste epopei ori drame despre episodul daco-roman, încercând chiar
să creeze o mitologie ad-hoc.
Vastul poem eminescian Memento mori evocă succesiunea
civilizaţiilor umanităţii, de la primitivitate, trecând apoi prin Babilon, Egipt,
Palestina, Grecia, Roma, până la Dacia măreaţă şi legendară. În evocarea lui
Eminescu, istoria strămoşilor noştri are începuturi pierdute în timpul
anistoric. Coborârea în acele vremuri nedefinite se face prin înfăţişarea
călătoriei zânei Dochia pe un curs de apă în ţara de basm a Daciei. Zâna
Dochia este aici o divinitate silvană, a vegetaţiei, a naturii veşnice. Tărâmul
Daciei, unde ea poposeşte, este de o frumseţe edenică. Drumul Dochiei ia
sfârşit chiar în templul zeilor dacici, care se ridică în mijlocul paradisului
credincioşilor lui Zamolxe.
În următoarele secvenţe, asemenea celor cioplite pe columna traiană,
se descrie pregătirea invaziei romane. Se consemnează edificarea podului,
„gând de piatră repezit din arc în arc”, peste care, sfidând „Dunărea
bătrână”, „trece-a Romei grea mărire”. În ajutorul dacilor sar zeii lor care îşi
au sălaşul pe fundul Mării Negre. Din miazănoapte vin în ajutor, de sub
„eterna auroră”, şi divinităţile Nordului, conduse de Odin, stăpânul Valhalei.
Romanii sunt, la fel, însoţiţi de divinităţile lor, care încing în tăriile cereşti
bătălia cu zeii autohtoni. Pe văile Istrului se înfruntă oastea dacilor şi
legiunile romane.
În cele din urmă scris a fost ca laurii victoriei să încununeze
creştetul cezarului roman. Ducii, „nalţi ca brazi de munte”, ai celor învinşi
beau râzând otrava pieirii. Le supravieţuieşte pentru scurtă vreme doar
Decebal, care prezice şi decăderea imperiului roman: „ – Vai vouă, romani
puternici! – Umbră pulbere şi spuză / Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri
pe buză, / Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi - / Cât de naltă
vi-i mărirea tot aşa de-adânc căderea…”
Moartea „ducilor” care mor râzând, aduce aminte de altă poezie
eminesciană, Rugăciunea unui dac, în care eroul liric, în acord cu filozofia
despre viaţă şi moarte a strămoşilor noştri, preferă trecerea în nefiinţă unei
vieţi nevolnice.