UNITATEA 13

Eficienţa şi echitatea sistemului fiscal

Obiective
• a arăta ce sunt încasările fiscale şi la ce se folosesc ele
• a studia costul impozitelor în termeni de eficienţă
• a analiza diferitele maniere de judecată a echităţii unui sistem fiscal
• a vedea de ce este importantă analiza incidenţei fiscale pentru a evalua
echitatea unui sistem fiscal
• a analiza compromisul între eficienţă şi echitate în conceperea unui
sistem fiscal

*
* *

Un sistem fiscal are ca obiect procurarea de resurse financiare guvernului.

Există mai multe modalităţi alternative în acest sens. Decidenţii politici care concep o
politică fiscală au în vedere, în general, două obiective esenţiale: eficienţa şi echitatea.
Un sistem fiscal este mai eficient decât altul dacă procură aceleaşi resurse cu
costuri mai mici pentru contribuabili. Dar care sunt costurile impozitelor pentru
contribuabili?
Cel mai evident cost este însăşi plata impozitelor. Acest transfer de bani de la
contribuabili spre guvern este inevitabil, dar există şi alte costuri, mai puţin evidente,
care pot fi evitate sau cel puţin minimizate. Astfel, impozitele generează pierderi seci,
deoarece modifică deciziile agenţilor economici. La fel, impozitele impun o povară
administrativă pentru contribuabili.
Ca urmare, un sistem fiscal va fi cu atât mai eficient cu cât va genera pierderi
seci mai mici şi va impune o povară administrativă mai mică asupra contribuabililor.

13.1. Încasările şi cheltuielile guvernului

Un principiu al economiei susţine că guvernul poate ameliora uneori

rezultatele activităţilor de pieţă. Dar intervenţia guvernului în economie costă, deci
statul are nevoie de încasări financiare, pe care le procură prin intermediul taxelor şi
impozitelor.
Încasările fiscale principale o reprezintă impozitele pe veniturile personale şi
contribuţiile la asigurări sociale (CAS), care reprezintă taxe asupra veniturilor
salariaţilor, vărsate de întreprinderi, destinate să asigure finanţarea securităţii sociale
şi a sistemului de asistenţă medicală gratuită.
Un alt post important al încasărilor fiscale o reprezintă impozitele pe profitul
societăţilor.
Statul îşi mai poate procura resurse financiare prin intermediul diverselor taxe:
pe benzină, pe tutun, pe alcool etc.
În fine, alte categorii de resurse financiare bugetare sunt încasările din taxe
vamale, dobânzile încasate de guvern pentru depozitele sale la banca centrală etc.

163
 La capitolul cheltuieli bugetare, cele mai importante posturi îl reprezintă
asistenţa socială care vizează să ajute bolnavii, familiile nevoiaşe cu mai mulţi copii şi
pensionarii (transferuri), respectiv cheltuielile pentru apărarea naţională, unde intră
salariile personalului militar, cheltuielile materiale, achiziţionarea şi întreţinerea
armamentului etc.
Pentru creditele solicitate de guvern, acesta trebuie să plătească dobândă.
În fine, la alte cheltuieli guvernamentale intră cheltuielile cu funcţionarea
acestuia, cu finanţarea sistemului judiciar etc.
Diferenţa dintre încasările şi cheltuielile guvernului reprezintă soldul bugetar,
care poate fi:
- pozitiv, când încasările depăşesc cheltuielile (buget excedentar sau
suficitar);
- negativ, când cheltuielile depăşesc încasările (buget deficitar);
- nul, când încasările sunt egale cu cheltuielile (buget echilibrat).

13.2. Pierderile seci

Existenţa impozitelor afectează deciziile individuale ale agenţilor economici.

Dacă guvernul decide să impună o taxă pe fiecare cornet de îngheţată, oamenii vor
mânca mai puţină îngheţată la cornet şi vor mânca mai multă îngheţată pe băţ. Tot
aşa, dacă guvernul taxează locuinţele, oamenii vor trăi în apartamente mai mici şi vor
cheltui mai mult pentru alte bunuri. Dacă guvernul impozitează mai puternic salariile,
oamenii vor lucra mai puţin şi vor afecta mai mult timp loisir-ului.
Deoarece impozitele modifică comportamentele, ele generează pierderi seci.
Pierderea seacă corespunde unei diminuări a bunăstării contribuabililor,
necompensată printr-o sporire a veniturilor guvernului. Cu alte cuvinte, are loc o
scădere a eficienţei, datorită faptului că oamenii alocă resursele în funcţie de
incitaţiile fiscale şi nu de costurile şi beneficiile reale legate de bunurile pe care le
consumă.
De exemplu, Ion apreciază valoarea unei pizza la 8 u.m., în timp ce Maria doar
la 6 u.m. (îi place mai puţin pizza). Dacă nu există nici o taxă asupra pizza, preţul va
reflecta costurile de fabricaţie. Dacă preţul unei pizza este de 5 u.m., Ion şi Maria vor
cumpăra câte o pizza/zi. Surplusul consumatorului va fi în acest caz de 3 u.m. pentru
Ion (8 – 5) şi 1 u.m. (6 – 5) pentru Maria.
Dacă însă guvernul instituie o taxă de 2 u.m. pe fiecare pizza vândută, preţul
creşte la 5 + 2 = 7 u.m.
În aceste condiţii, comportamentele de consum ale celor doi se modifică: Ion
va cumpăra în continuare pizza sa de fiecare zi, deşi va avea un surplus al
consumatorului doar de 1 u.m., dar Maria va renunţa să mănânce pizza, deoarece
preţul acesteia depăşeşte valoarea pe care i-o atribuie (7 > 6). Guvernul va încasa în
consecinţă 2 u.m. pe fiecare pizza vândută lui Ion, ceea ce înseamnă un surplus total
al pieţei de 1 + 0 = 1 u.m., adică inferior condiţiilor dinainte de taxarea pizzei (4
u.m.). Reducerea surplusului consumatorului este de 4 – 1 = 3 u.m., pe când încasările
guvernului reprezintă numai 2 u.m. Ca urmare, societatea în ansamblu pierde 1 u.m.,
care se numeşte pierdere seacă.
Pierderea seacă nu este legată de Ion, care plăteşte taxa, ci de Maria, care nu
plăteşte taxa, deoarece nu cumpără pizza. Diminuarea surplusului consumatorului cu
2 u.m. în cazul lui Ion este compensată de creşterea încasărilor fiscale ale guvernului.
Pierderea seacă este o consecinţă a modificării comportamentului Mariei: când pizza

164
se scumpeşte în urma taxării situaţia ei se înrăutăţeşte, dar acest fapt nu mai este
compensat printr-o creştere a încasărilor fiscale ale guvernului. Deci, reducerea
bunăstării economice a Mariei reprezintă o pierdere seacă generată de taxa pe pizza.

Studiu de caz: Trebuie impozitat venitul sau consumul?

Impozitul pe venituri procură guvernelor importante resurse financiare, dar are

un mare inconvenient: are un efect de reducere asupra economisirii.
Să presupunem că un tânăr de 25 de ani depune la bancă 100 u.m.. Dacă rata
dobânzii la depunerile la vedere este de 8% pe an, la 65 de ani el va avea la bancă
2.172 u.m.. Dacă însă guvernul îi ia o pătrime din dobânda anuală cu titlu de impozit
pe venit, rata efectivă a dobânzii se reduce la 6%, iar la 65 de ani el va avea doar
1.029 u.m., adică jumătate din cât ar fi avut în lipsa impozitului.
Unii economişti propun rezolvarea acestei probleme prin modificarea
sistemului fiscal: în locul impozitării veniturilor să se impoziteze cheltuielile. În
această ipoteză, economiile nu mai sunt impozitate dacă ele nu se cheltuiesc. Un
asemenea sistem fiscal alternativ poartă denumirea de taxă pe consum şi nu afectează
deciziile economice ale agenţilor.

13.3. Povara administrativă

Dacă întrebăm un contribuabil mediu în luna aprilie ce părere are despre

actualul sistem fiscal, va vorbi probabil despre formularele pe care le are de
completat. Povara administrativă a unui sistem fiscal reprezintă, de fapt, una din
sursele de ineficienţă ale acestui sistem.
Numeroşi contribuabili – mai ales cei care plătesc impozite consistente – fac
apel la serviciile unor avocaţi specializaţi şi experţi contabili, pentru a-şi completa
declaraţiile fiscale. Aceşti experţi încearcă să minimizeze suma impozitului. O
asemenea atitudine este perfect legală, nu înseamnă o evaziune fiscală. Dar experţii
abuzează de imperfecţiunile sistemului fiscal: omisiuni şi ambiguităţi ale legii fiscale.
Povara administrativă a sistemului fiscal s-ar diminua considerabil prin
simplificarea legii fiscale, dar o asemenea simplificare este dificilă din punct de
vedere politic.

13.4. Rata marginală şi rata medie de impozitare

Înainte de a putea aborda eficienţa şi echitatea unui sistem fiscal, trebuie să

distingem două categorii: rata marginală şi rata medie de impozitare.
Rata medie de impozitare este egală cu raportul dintre suma impozitului
datorat şi venitul total al contribuabililor. Rata marginală de impozitare reprezintă
impozitul datorat pe ultima unitate de venit.
Să luăm un exemplu. Guvernul stabileşte o rată de impozitare de 20% pe
primele 50.000 u.m. de venit şi o rata de 50% pe veniturile ce depăşesc 50.000 u.m..
Cu aceste baremuri, un individ care are un venit anual de 60.000 u.m., va datora
statului un impozit total de 15.000 u.m./an:

0,2 · 50.000 + 0,5 · 10.000 = 15.000

165
 Pentru acest contribuabil, rata medie de impozitare este de 25%
(15.000/60.000), dar rata marginală de impozitare este de 50%.
Cele două categorii de rate de impozitare ne arată cum funcţionează în
realitate sistemul fiscal. Astfel, dacă dorim să apreciem sacrificiul monetar al
contribuabililor, trebuie să utilizăm rata medie de impozitare, care măsoară partea de
venit destinată plăţii impozitului. Dacă însă trebuie să apreciem distorsiunile create de
sistemul fiscal în comportamentele individuale, este mai bine să utilizăm rata
marginală de impozitare.
Unul din cele zece principii ale economiei susţine că oamenii raţionează la
margine. Cu alte cuvinte, ei au în vedere rata marginală de impozitare atunci când
analizează caracterul disuativ al impozitului asupra cantităţii de muncă pe care o
oferă. Ca urmare, rata marginală de impozitare este vinovată de apariţia pierderii seci
generate de impozitul pe venit.

13.5. Impozitul “per capita” ( în sumă fixă)

Să presupunem că guvernul decide un impozit fix de 4.000 u.m. pentru toţi

contribuabilii potenţiali, indiferent de nivelul veniturilor pe care le realizează. Un
asemenea sistem fiscal operează cu impozitul “per capita” (sau în sumă fixă).
Acest gen de impozit pune în evidenţă foarte clar diferenţa dintre rata medie şi
cea marginală de impozitare. Pentru un contribuabil care câştigă 20.000 u.m./an, rata
medie de impozitare va fi de 20%, iar pentru un contribuabil cu 40.000 u.m. venit
anual, rata medie de impozitare ar fi de 10%. În ambele cazuri, rata marginală de
impozitare este de 0%, deoarece veniturile suplimentare nu modifică cu nimic
impozitul datorat.
Un sistem fiscal bazat pe impozit în sumă fixă este cel mai eficient posibil,
deoarece nu modifică comportamentele contribuabililor şi nici suma impozitului
datorat de aceştia. Ca urmare, depozitele în sumă fixă nu generează pierderi seci.
Povara administrativă este redusă la minim, deoarece nu sunt necesare calcule
complexe pentru determinarea impozitului datorat de fiecare agent. Ca urmare,
contribuabilii nu sunt incitaţi să se adreseze unor experţi, îşi pot completa şi singuri
declaraţiile fiscale.
Atunci de ce în practică nu se recurge prea des la acest gen de impozit?
Deoarece eficienţa este doar unul din obiectivele unui sistem fiscal. Celălalt obiectiv
este echitatea, iar în cazul unui impozit în sumă fixă (per capita) bogaţii şi săracii
trebuie să plătească impozite identice, ceea ce este considerat injust şi inacceptabil de
către majoritatea contribuabililor.

13.6. Impozite şi echitate

Din perioada în care coloniştii aruncau în mare balele de ceai importate în

portul Boston pentru a protesta împotriva taxelor impuse de Anglia, dezbaterea asupra
politicii fiscale este permanent în actualitate. Aceste dezbateri au în vedere nu
eficienţa, ci, dimpotrivă, modul de repartizare a poverii fiscale asupra contribuabililor.
Din moment ce admitem că guvernul trebuie să furnizeze anumite bunuri şi
servicii, trebuie să i se asigure şi mijloacele financiare necesare pentru acest lucru.
Dar cum să se repartizeze povara fiscală asupra populaţiei? Cum să se judece
echitatea sistemului fiscal?

166
13.6.1. Principiul beneficiilor

Principiul beneficiilor stipulează că oamenii trebuie să plătească impozitele în

funcţie de beneficiile pe care le au de pe urma serviciilor oferite de guvern. Acest
principiu încearcă să apropie bunurile publice de cele private.
Pare normal că o persoană care merge des la cinema cheltuieşte mai mulţi bani
pentru biletele de cinema ca cineva care merge foarte rar la un asemenea spectacol.
Deci, cine profită mai mult de pe urma unui bun public, trebuie să plătească mai mult
decât cineva care profită mai puţin de pe urma acestui bun.
Taxa pe benzină este justifică prin acest principiu. Din aceste taxe, unele state
construiesc şi întreţin reţeaua rutieră. În măsura în care cei ce plătesc taxa sunt şi cei
care utilizează drumurile publice, se poate considera că taxa pe benzină este un mijloc
de finanţare echitabil al serviciul public dat.
Acest principiu poate fi folosit şi pentru a justifica faptul că bogaţii plătesc
impozite mai mari decât săracii. De ce? Deoarece ei beneficiază mai mult decât alţii
de serviciile publice.
Astfel, protecţia contra furtului asigurată de poliţie, este mai mult în beneficiul
celor bogaţi, care au mai mult de pierdut în absenţa acestui serviciu. Deci, este normal
ca bogaţii să participe în măsură mai mare la finanţarea acestui serviciu.
Principiul beneficiilor se poate folosi şi în cazul altor servicii publice, cum ar
fi apărarea naţională, sistemul judiciar ş.a.
În fine, acest principiu permite justificarea faptului că bogaţii finanţează
programele de luptă contra sărăciei, deoarece ei preferă să trăiască într-o societate fără
sărăcie şi deci atribuie o valoare mai mare acestui bun public decât clasa mijlocie.

13.6.2. Principul capacităţii de plată

Un al doilea principiu fiscal stipulează că povara fiscală trebuie să fie pusă pe

“umerii mai largi”, adică pe cei care dispun de mai multe mijloace financiare.
Acest principiu pleacă de la ipoteza că oamenii trebuie să consimtă să facă “un
sacrificiu” pentru a finanţa guvernul, dar sacrificiul individual depinde nu numai de
mărimea impozitului ce trebuie plătit, ci şi de reusrsele financiare ale fiecărui
contribuabil. Astfel, un impozit de 1.000 u.m. plătit de o persoană cu un venit mediu
reprezintă un sacrificiu mult mai mare decât un impozit de 10.000 u.m. plătit de un
milionar.
Legat de acest principiu se ridică necesitatea clarificării unor noţiuni conexe
ale echităţii şi anume: echitatea verticală şi echitatea orizontală.
Echitatea verticală cere ca contribuabilii mai bogaţi să plătească un impozit
mai mare, pe când, echitatea orizontală cere ca contribuabilii cu venituri egale să
plătească impozite egale. Cu toate că aceste două accepţiuni ale echităţii sunt unanim
acceptate, este totuşi dificil să se utilizeze în evaluarea echităţii unui sistem fiscal.

13.7. Echitatea verticală

Dacă un impozit se bazează pe capacitatea de plată a contribuabililor, bogaţii

trebuie să plătească mai mult decât săracii. Dar cât?
Să comparăm trei sisteme fiscale diferite:

167
 Impozit
Venit Proporţional Degresiv Progresiv
Sumă % Sumă % Sumă %
50.000 12.500 25 15.000 30 10.000 20
100.000 25.000 25 25.000 25 25.000 25
200.000 50.000 25 40.000 20 60.000 30

În fiecare din cele trei sisteme fiscale, bogaţii plătesc mai mult decât săracii,
dar ritmul de creştere a impozitului diferă. În sistemul proporţional contribuabilii
plătesc aceeaşi proporţie a venitului lor; în sistemul degresiv ponderea impozitului în
venit scade, iar în sistemul progresiv creşte.
Care din cele trei alternative este mai echitabilă? Teoria economică nu poate
da un răspuns univoc la această întrebare, deoarece nu dispune de instrumentele de
judecată necesare. Echitatea, ca frumuseţea, este o noţiune foarte personală.

Studiu de caz: Repartizarea poverii fiscale

Dezbaterile privind politicile fiscale se învârt adesea în jurul problemei dacă

bogaţii plătesc sau nu impozite suficient de mari. Dar un răspuns obiectiv este
imposibil de dat la o asemenea întrebare.
Pentru a încerca totuşi să răspundem la întrebarea pusă mai sus, trebuie să ştim
cum se repartizează povara fiscală în actualele sisteme fiscale.
Contribuabilii sunt clasificaţi în funcţie de veniturile lor. De exemplu, sunt
determinate cinci grupe de talie egală – cvinte (vezi tabelul de mai jos).
A doua coloană a tabelului indică venitul mediu al fiecărei grupe. Coloanele 3
şi 4 arată distribuţia veniturilor şi a impozitelor plătite de cele 5 grupe.
Grupa cea mai săracă are 37% din totalul veniturilor şi plăteşte 1,4% din
totalul impozitelor. Grupa cea mai bogată are 51,4% din venituri şi plăteşte 58,2% din
impozitul total.
Coloana a 5-a cuprinde ponderea impozitului plătit în venitul fiecărei grupe.
Sistemul fiscal este progresiv: familiile mai sărace plătesc sub formă de impozit 8,9%
din venitul lor, iar familiile bogate 25,5%.
Cifrele din tabel permit să ne formăm o idee aproximativ precisă despre
povara fiscală.
Ultima coloană a tabelului ţine seama şi de transferurile efectuate de guvern în
beneficiul familiilor. Transferurile sunt programe de ajutorare a familiilor
defavorizate: diverse alocaţii, ajutoare sociale ş.a.

Procent (Impozit –
Procent din
Venit Procent din impozitul în transferuri)
Cvinţile impozitul
mediu ($) venit total total
venitul în procent
grupei din venit
Inferior 7.386 3,7 1,4 8,9 - 29,8
2 18.380 9,2 6,4 15,8 - 2,1
3 29.849 14,5 12,5 19,5 9,5
4 43.363 21,7 21,2 22,1 16,2
Superior 99.197 51,4 58,2 25,5 23,1

Dacă luăm în considerare transferurile, repartizarea poverii fiscale se modifică

sensibil. Grupa cea mai bogată continuă să consacre o pătrime din venit plăţii

168
impozitelor, chiar având în vedere transferurile de care beneficiază, pe când primele
două grupe (defavorizate) primesc transferuri care depăşesc ca mărime impozitul pe
care-l plătesc: la prima grupă transferurile măresc veniturile disponibile cu 29,8%, iar
la a doua cu 2,1%.

13.8. Echitate verticală

Dacă impozitele sunt fixate în funcţie de capacitatea de plată a

contribuabililor, doi contribuabili care au venituri comparabile, trebuie să plătească
impozite comparabile. Aşa se întâmplă în practică?
Să luăm două familii A şi B, cu venituri de 50.000 u.m./an fiecare. Familia A
are copii, familia B nu, dar capul familiei B suferă de o maladie care necesită îngrijire
medicală permanentă în valoare de 20.000 u.m./an. În familia A toţi sunt sănătoşi, dar
din cei 4 copii doi sunt la facultate şi cheltuielile de şcolarizare se ridică la 30.000
u.m./an.
Cele două familii trebuie să plătească impozite identice numai pentru simplul
fapt că au venituri identice? Sau ar fi mai echitabil dacă s-ar acorda un avantaj fiscal
familiei A pentru a-şi putea acoperi cheltuielile medicale? Sau ar fi mai echitabil ca
avantajul fiscal să se acorde familiei B pentru a-şi acoperii cheltuielile de şcolarizare?
Nu există un răspuns univoc la această întrebare. În practică, legile fiscale
încearcă să ia în considerare şi unele specificităţi ale familiilor atunci când se face
calcului impozitului datorat, dar echitatea orizontală este foarte greu de asigurat.

Studiu de caz: Echitatea orizontală şi taxa nupţială în SUA

Pentru a ilustra dificultatea asigurării echităţii orizontale să luăm exemplul a

două cupluri americane identice în privinţa venitului, dar unul din cupluri este
căsătorit, altul nu. Conform sistemului fiscal bazat pe echitate orizontală, cele două
cupluri ar trebui să plătească impozite comparabile, dar nu va fi aşa în practică,
deoarece cuplul căsătorit este considerat ca un contribuabil unic.
Guvernul impune un impozit de 25% asupra veniturilor care depăşesc 10.000
$/an, în timp ce veniturile mai mici de 10.000 $ sunt scutite de impozit.
În cuplul A bărbatul este poet şi nu are venituri, iar femeia este avocat şi are
un venit de 100.000 $/an. Acest cuplu este căsătorit. Înainte de căsătorie el nu plătea
impozit, iar ea plătea 25% din 90.000 $ (100.000 – 10.000), deci 22.500 $.
După căsătorie, situaţia este identică, deci impozitul nu afectează deciziile
cuplului A.
În cazul cuplului B, ambii sunt profesori de liceu, cu venituri de 50.000 $/an
fiecare. Înainte de a se cupla, fiecare plătea un impozit de 10.000 $ (25% din 40.000),
deci, impozitul total plătit de ei se ridica la 20.000 $/an. Dacă s-ar fi căsătorit, venitul
lor total devenea 100.000 $/an, şi ar fi trebuit să plătească un impozit de 22.500 $/an
(25% din 90.000), deci cu 2.500 $ mai mult decât înainte de căsătorie. Acest plus de
impozit se numeşte taxă nupţială. Cuplul B a hotărât deci să nu se căsătorească.
Cum s-ar putea rezolva această problemă? Ar fi suficient să crească venitul
scutit de impozit de la 10.000 $/an la 20.000 $/an? În acest caz ar apare o problemă
pentru cuplul A: în urma căsătoriei ar plăti doar 20.000 $ impozit, deci cu 2.500 $ mai

169
puţin decât înainte de căsătorie. Cu alte cuvinte, eliminarea taxei nupţiale la cuplul B
ar face să apară o subvenţie nupţială la cuplul A.
Deci, nu există o soluţie evidentă în materie de echitate orizontală.
Să presupunem că încercaţi să concepeţi un sistem fiscal care să respecte
următoarele patru condiţii:
1. Două cupluri căsătorite cu venituri identice trebuie să plătească impozite
identice.
2. Când două persoane se căsătoresc, impozitul plătit de cuplu trebuie să fie
identic cu suma celor două impozite individuale dinainte de căsătorie.
3. O persoană sau un cuplu fără venit nu trebuie să plătească impozit.
4. Rata de impozitare trebuie să fie progresivă.
Veţi constata că este imposibil să respectaţi aceste patru cerinţe.
Unii economişti au propus ca individul să fie unitatea de impozitare şi nu
familia. Soluţia a fost adoptată de multe ţări europene (inclusiv România). Un
asemenea sistem fiscal permite tratamentul egal al cuplurilor căsătorite sau nu. Dar
prima cerinţă evocată mai sus nu se mai respectă în acest caz, adică familiile cu
venituri identice nu ar mai plăti impozite identice. În exemplul celor două cupluri A şi
B, fiecare cuplu ar plăti după căsătorie acelaşi impozit ca în caz de celibat. Cuplul A
ar plăti 22.500$, iar cuplul B ar plăti 20.000$, deşi venitul lor global ar fi identic.
Care sistem fiscal este mai bun: cel american sau cel european? Este greu de
apreciat.

13.9. Incidenţă fiscală şi echitate

A şti cine suportă povara fiscală este crucial când se judecă echitatea unui
sistem fiscal. Am văzut mai sus că povara fiscală nu se află numai pe umerii celui
impozitat. Impozitul modifică oferta şi cererea, deci afectează preţul de echilibru şi, în
consecinţă, sunt atinşi şi alţi indivizi, nu numai cei ce plătesc impozitul dat. Aceste
efecte indirecte nu trebuie ignorate atunci când se judecă echitatea orizontală şi
verticală a unui impozit.
Totuşi, aceste efecte indirecte sunt ignorate foarte frecvent şi se consideră că
povara fiscală este suportată doar de cel ce plăteşte un impozit. O asemenea ipoteză
este însă falsă.
Astfel, un individ fără cultură economică ar putea considera că o taxă pe un
mantou de blană este echitabilă vertical, deoarece cel ce cumpără acest bun este
evident un om bogat. Totuşi, dacă aceşti oameni bogaţi au posibilitatea de a substitui
uşor mantoul cu alte articole de lux, taxa nu va determina decât o scădere a vânzărilor
de mantouri de blană. Ca urmare, în final, povara taxei va cădea pe umerii
fabricanţilor şi vânzătorilor de mantouri de blană şi nu asupra cumpărătorilor acestui
bun. Iar muncitorii care confecţionează mantourile nu sunt de loc bogaţi, ceea ce pune
sub semnul întrebării echitatea verticală a acestei taxe.

Studiu de caz: Cine plăteşte impozitul pe profitul societăţilor

Impozitul pe profitul societăţilor este destul de popular printre electori. Înainte

de toate, întreprinderile nu sunt persoane private. Ca urmare, electorii sunt
întotdeauna gata să mute povara fiscală pe umeri “impersonali”.
Dar, trebuie să se clarifice în prealabil cine plăteşte în realitate impozitul pe
profitul societăţilor. Este o întrebare dificilă, care divizează economiştii. Un lucru este

170
însă cert: orice impozit este plătit de oameni. Când guvernul instituie un impozit pe
societăţi, acestea din urmă joacă doar rolul de colector al impozitului şi nu de
contribuabil. Povara fiscală cade deci pe umerii unor indivizi: proprietarii, clienţii sau
angajaţii întreprinderii.
Majoritatea economiştilor consideră că angajaţii şi clienţii întreprinderilor
suportă esenţial aceste impozite. Să luăm un exemplu: guvernul decide să sporească
impozitul pe societăţile de automobile. Proprietarii acestor întreprinderi vor fi afectaţi
direct deoarece vor avea un profit mai mic. Ei vor reacţiona imediat: producţia de
automobile devenind mai puţin rentabilă, ei vor investii mai puţin în uzine noi şi vor
prefera să investească în alte domenii. Dacă numărul uzinelor constructoare de
automobile se reduce, oferta de maşini scade, la fel şi numărul de persoane angajate în
sector. Astfel, impozitul pe societate se traduce printr-o creştere de preţ şi o scădere a
salariului angajaţilor.
Aceste impozite sunt apreciate de public deoarece dau senzaţia că sunt plătite
de către întreprinderile bogate. Totuşi, în final, tocmai publicul, adică clienţii şi
angajaţii, care nu sunt atât de bogaţi, vor suporta povara fiscală. Dacă publicul ar fi în
clar cu această situaţie, în mod cert aceste impozite şi-ar pierde din popularitate.

Studiu de caz: Impozitul în sumă fixă

Un subiect care revine mereu în centrul dezbaterilor economiştilor este cel al

înlocuirii actualului sistem fiscal de impozitare a persoanelor fizice cu un sistem mult
mai suplu bazat pe impozitul în sumă fixă. Acest sistem a fost propus în anii 1980 de
economistul Robert Hall. De atunci, această idee a fost mereu reluată de diferiţi
oameni politici.
Propunerile sunt diferite, dar esenţa sistemului constă întotdeauna într-o rată
de impozitare unică şi redusă (de exemplu, de 19% pentru întreaga populaţie). În
plus, se propune ca nu întregul venit să fie impozitat, ci o sumă minimă (de exemplu,
de 10.000 $/an) să fie exonerată de impozit.

Impozit datorat = 0,19 (Venit total – 10.000 $/an)

Dincolo de cei 10.000 $/an neimpozabili, impozitul ar fi progresiv, chiar dacă

rata marginală de impozitare este constantă.
Unele propuneri merg până acolo încât cer ca veniturile sub 10.000 $/an să fie
impozitate “negativ”, respectiv aceste persoane să beneficieze de o subvenţie de la
guvern.
O asemenea revoluţionare a sistemului fiscal se bazează pe ideea
compromisului între eficienţă şi echitate.
Argumentele în favoarea impozitării unice ar fi:
• elimină majoritatea exonerărilor fiscale acordate la ora actuală
(de exemplu, pentru dobânzile la creditele pentru cumpărarea de
locuinţe sau pentru operele de binefacere şi sponsorizări)
• impozitul este foarte simplu de calculat, deci povara
administrativă se reduce la minim;
• cum toată lumea plăteşte acelaşi impozit, impozitul poate fi
preluat la sursă, ceea ce reduce şi mai mult povara administrativă;

171
 • acest impozit înlocuieşte atât impozitul pe veniturile
persoanelor fizice cât şi cel pe profitul societăţilor. Orice venit, fie că
provine din muncă sau din proprietatea asupra unor acţiuni, se
impozitează o singură dată şi la aceeaşi rată marginală, ceea ce elimină
dubla taxare a profitului societăţilor;
• în calculul sumei impozabile, întreprinderile vor putea deduce
toate cheltuielile legate de afacerile încheiate, inclusiv cele legate de
investiţii;
• se apropie de impozitul pe consum (pe cheltuieli), ceea ce
incită oamenii să economisească mai mult.
Adversarii sistemului recunosc aceste avantaje, dar sunt de părere că
neglijează echitatea verticală. Un asemenea impozit este mai puţin progresiv şi
transferă o parte a poverii fiscale de pe umerii bogaţilor pe umerii clasei medii.
În realitate, acest fenomen nu prea poate fi dovedit. Povara fiscala nu
întotdeauna este suportată de cei ce plătesc impozitul. Dacă acest impozit unic
favorizează economisirea, deci conduce la accelerarea creşterii economice (cresc
investiţiile), cine va beneficia de acest lucru? Impactul precis al acestei accelerări este
imposibil de determinat.
Concluzii

1. Guvernul îşi procură resursele din impozite. Impozitele care aduc

guvernului cele mai multe resurse sunt impozitele pe venitul persoanelor fizice şi
cele pe profitul societăţilor.
2. Eficienţa unui sistem fiscal se măsoară prin costurile pe care le impune
contribuabililor. În afară de plata impozitului, contribuabilii mai suportă două
tipuri de costuri: o pierdere seacă generată de modificările de comportament
induse de impozit şi povara formalităţilor administrative implicate de respectarea
legilor fiscale.
3. Echitatea unui sistem fiscal se măsoară prin modul în care se repartizează
povara fiscală asupra populaţiei. După principiul beneficiarilor este just ca plata
impozitelor să se facă în funcţie de gradul de utilizare a serviciilor publice. După
principiul capacităţii de plată este just ca cel care dispune de mijloace financiare
mai mari să plătească un impozit mai mare. Pentru a judeca echitatea unui sistem
fiscal este important să ştim că povara reală a impozitului nu este întotdeauna pe
cel care îl plăteşte efectiv.
4. Oamenii politici trebuie să facă o alegere dificilă între eficienţă şi echitate
atunci când stabilesc natura sistemului fiscal.

Concepte cheie

Rată medie de impozitare – raportul dintre suma impozitului şi venitul total

Rată marginală de impozitare – impozitul plătit pe ultima unitate de venit
Deficit bugetar – excedentul cheltuielilor publice, dincolo de încasările
publice
Impozit “per capita” (impozit în sumă fixă) – impozit a cărei sumă este
identică pentru toţi
Principiul beneficiilor – idee după care oamenii trebuie să plătească impozite
proporţionale cu beneficiile pe care le au de pe urma serviciilor publice

172
 Principiul capacităţii de a plăti – idee după care impozitele trebuie să fie
suportate cu prioritate de cei ce au mijloacele necesare pentru a plăti
Echitate verticală – idee după care contribuabilii mai bogaţi trebuie să
plătească impozite mai mari
Echitate orizontală – idee după care contribuabilii cu aceeaşi capacitate de
plată trebuie să plătească impozite comparabile
Impozit proporţional – impozit în cazul căruia toţi contribuabilii plătesc
aceeaşi rată de impozit
Impozit degresiv – impozit în cazul căruia cu creşterea veniturilor se reduce
rata de impozitare
Impozit progresiv – impozit în cazul căruia cu creşterea veniturilor creşte şi
rata de impozitare

Verificaţi-vă cunoştinţele

1. Care sunt principalele surse de venit ale bugetului? Dar cheltuielile?

2. Ce este soldul bugetar şi de câte feluri poate fi el?
3. Ce înţelegeţi prin eficienţa unui sistem fiscal? Ce poate nărui eficienţa unui sistem
fiscal?
4. Explicaţi principiul beneficiilor şi principiul capacităţii de plată. Ce este echitatea
verticală şi orizontală? De ce trebuie să ştim cine suportă cu adevărat povara
fiscală pentru a evalua echitatea unui sistem fiscal?
5. De ce povara fiscală suportată de contribuabili este mai mare decât încasarea
fiscală a guvernului?
6. De ce unii economişti propun taxarea consumului (cheltuielilor) în locul taxării
veniturilor?
7. Daţi două argumente în favoarea ideii că contribuabilii mai bogaţi trebuie să
plătească impozite mai mari decât cei defavorizaţi.
8. De ce este dificil de realizat în practică echitatea orizontală?

Probleme şi teme de reflecţie

1) În unele state, produsele de primă necesitate sunt exonerate de taxe. Care sunt
meritele acestei exonerări? Apreciaţi eficienţa şi echitatea acestei dispoziţii.
2) Ponderea cheltuielilor guvernamentale în venitul naţional creşte în majoritatea
ţărilor. Cum se poate explica această tendinţă? Ne putem aştepta ca ea să
continue?
3) În zilele noastre, populaţia în vârstă creşte mai rapid decât populaţia totală. Ca
urmare, numărul lucrătorilor progresează lent, pe când numărul pensionarilor
creşte repede. Îngrijoraţi de viitorul programelor de securitate socială, unii
parlamentari au făcut propuneri de îngheţare a acestor programe.
a) Dacă cheltuielile vor fi îngheţate, ce se va întâmpla cu pensiile? Dar cu
impozitele plătite de lucrători?
b) Dacă pensiile individuale vor fi îngheţate, ce se va întâmpla cu
cheltuielile totale? Dar cu impozitele plătite de lucrători?

173
 c) Dacă impozitele ar fi îngheţate, ce se va întâmpla cu cheltuielile totale?
Dar cu pensiile?
d) În lumina răspunsurilor de mai sus, ce puteţi concluziona privind
dificultatea alegerilor cu care se confruntă oamenii politici?
4) Explicaţi efectul următoarelor dispoziţii fiscale asupra comportamentelor
individuale:
a) donaţiile caritabile sunt deductibile (scutite de impozit)
b) vânzările de bere sunt impozitate
c) plusvaloarea adusă de capital se impozitează dacă este utilizată, dar nu se
impozitează dacă rămâne latentă (nu se cheltuieşte).
5) Statul decide să sporească TVA cu 1%, aşteptându-se ca încasările sale să crească
cu 20%. Este posibil acest lucru? Explicaţi!
6) O reformă fiscală anulează exonerarea de care beneficiau dobânzile plătite pentru
creditele de consum, dar confirmă exonerarea plăţii dobânzii asupra ipotecilor şi
împrumuturilor pentru construcţii. După părerea voastră, cum vor evolua creditele
de consum şi cele imobiliare?
7) Pentru fiecare din finanţările de mai jos, indicaţi dacă relevă principiul beneficiilor
sau principiul capacităţii de plată:
a) vizitatorii unui parc naţional plătesc un bilet de intrare;
b) taxele funciare locale finanţează şcoala primară şi liceul;
c) autorităţile unui aeroport colectează o taxă pe fiecare bilet de avion vândut şi
utilizează aceste sume pentru ameliorarea infrastructurii şi a controlului aerian.
8) Un sistem de impozite pe venituri cuprinde rate medii şi rate marginale de
impozitare.
a) Pentru un sistem fiscal proporţional, unul degresiv şi unul progresiv imaginat
de voi, calculaţi cele două rate de impozitare.
b) Descrieţi relaţia care există între rata medie şi rata marginală de impozitare
într-un sistem fiscal proporţional, degresiv, respectiv progresiv.
c) Care rată de impozitare trebuie analizată pentru a accepta sau a refuza un
salariat care cere un salariu uşor superior celui actual?
d) Care rată de impozitare se analizează pentru a judeca echitatea verticală a unui
sistem fiscal?
9) Care este justificarea unui impozit asupra consumului, comparativ cu impozitul pe
venituri? Dacă are loc o asemenea înlocuire, noul sistem fiscal va fi mai mult sau
mai puţin progresiv decât cel vechi? Explicaţi.
10) Când un agent comercial invită un client la masă, o parte din cheltuieli aferente
este deductibilă pentru întreprindere. Unii parlamentari au remarcat că această
dispoziţie favorizează oamenii de afaceri şi trebuie eliminată. Această propunere
întâmpină însă opoziţia restaurantelor şi a întreprinderilor. De ce?

174