Supozitii metafizice platoniciene si proiectul modern al statului totalitar 

Lucrarea de fata inceaca sa puna in legatura cateva dintre supozitiile cheie ale gandirii
politice platoniciene asa cum se pot acestea decela din dialogurile Republica, Legile si
OmulPolitic, cu acele date regasibile in gandirea politica moderna de tip totalitar, avem in
vedere aici ideologiile nazista si stalinista. Ea pleaca de la presupunerea ca, in legatura cu
un dialog cum este Republica, e dificil de sustinut ca acesta ar fi unul politic in chip explicit
si la fel de dificil de argumentat afirmatia conform careia dialogul s-ar putea analiza strict
din perspectiva metafizica, fara a i se pune in joc si consecintele politice. 
Aici problema fundamentala este de ordin metodologic si de aceea va fi discutata in debutul
acestui eseu. 
In ce masura un text a carui problematica este strict metafizica (problema definitiei
dreptatii) poate fi interpretat din perspectiva consecintelor politice ale tezelor sale ?
Ambiguitatea si in acelasi timp solutia rezida in insasi notiunea de metafizica asa cum este
ea desfasurata in gandirea platoniciana. In interiorul acestei gandiri este ilegitim sa izolezi o
problematica ”teoretica “ (un termen cu un sens specific la Platon si total diferit de cel
modern) de implicatiile ei concrete. Lumea structurilor ideale, universalele si proiectul
contrafactual al cetatii ideale insesi poseda autonomie dar nu sunt niciodata edificate si
construite pentru ele insele, ci totodeauna in vederea explicitarii unor stari de lucruri reale.
Corespondenta din urma nu apartine interpretului ci conditiei de posibilitate insesi a
modelelor, care sunt de fiecare data in relatie de investire cu copiile lor. Ca atare a vorbi de
implicatii politice ale unui proiect metafizic este legitim din cel putin doua puncte de
vedere : 
1. lumea reala se intelege pe sine plecand de la paradigmele de la care se legitimeaza, de la
sursele ei de adevar si realitate ; prin urmare un asemenea proiect metafizic n-ar putea fi
citit ca o fictiune intelectuala/contrafactuala menita strict elaborarii conceptului de
dreptate .Ar fi contraproductiv si incorect sa crezi ca singura justificare a edificiului Cetatii
ideale este cea metafizica in sens strict. Cred ca aceasta relatie ar trebui relaxata. Proiectul
are un continut politic in sens neechivoc. 
2. desi in intentie este posibil ca Republica sa nu se fi dorit un dialog politic in sens strict,
faptul ca el s-a pretat istoric unor asemenea hermeneutici este suficient pentru a-l discuta
ca atare.

Observatia noastra este aceea ca unele din mecanismele de legitimare ale statelor totalitare
din sec. XX se revendica in mod tacit de la cateva idei platoniciene. Preferam sa spunem asa
si sa nu consideram ca « cetatea » insasi a fost pusa in practica in diferite moduri. Vor fi
luate fi discutie in cele ce urmeaza acele idei care credem ca stau intr-un fel sau altul la
baza edificiilor totalitare moderne. 
Nasterea cetatii platoniciene are la baza o forma a contractualismului asociata cu elemente
ale naturalismului; astfel „o cetate se naste pentru ca fiecare din noi nu e autonom….duce
lipsa de multe…fiecare il accepta pe un al doilea”, alturi de: „fiecare din noi se deosebeste
prin fire…numai daca fiecare face un singur lucru produsul rezultat va fi bun”. Exista doua
consecinte plecand de la aceste teze pe care ideologiile totalitare le-au speculat intens, intai
de toate ideea ca statul este un supraindivid , punand la lucru o supozitie organicista privind
configuratia statului (de altfel temeiul comparatiei om-stat se gaseste numai in aceasta
metafora a organismului pe care ambele realitati o impartasesc, statul ajungand astfel sa fie
gandit cu cele trei clase/functii principale dupa modelul sufletului armonios) apoi, ca o
consecinta directa, faptul ca „legile si institutiile bine intocmite exista in chip natural” . Un
atare stat se dovedeste invilolabil si in mod structural nu mai are nevoie de un tip
procedural de investitura. El se poate intitula in mod direct „avangarda istoriei” stiindu-se
purtat de legi istorice naturale si inatacabile. Ideologul revolutiei bolsevice, Leon Trotki
afirma bunaoara „nu putem avea dreptate decat impreuna cu partidul si prin partid, caci
istoria nu ne furnizeaza un alt mod de a avea dreptate” . De asemenea Stalin afirma
neechivoc „cu cat mai exact vom cunoaste si vom respecta legile istoriei cu atat ne vom
conforma materialismului dialectic” . ”Ratiunile de stat”, aduse in mod curent cu valoare
explicativa de liderii comunisti, nu spun altceva. Suntem in fata a ceea ce K. Popper numea
„ o torie organica si biologica a statului” . 

O alta supozitie pe care se construieste proiectul cetatii ideale platoniciene este confuzia
dintre fapte naturale si norme conventionale. Una din consecintele grave ale acesteia este
derivarea cu valoare normativa absoluta a unor teze socio-politice ca si cum ele ar fi legi
naturale, ceea ce le face impermeabile la orice posibilitate critica si le da valoare de adevar.
Ideologii totalitarismului asociau in mod eronat ideea de conventie cu ideea de arbitrar, pe
care doreau sa-l limiteze (libertatea de alegere a normelor duce la haos si arbitrariu). Nu
este intamplator ca exponentul arbitrariului era individul iar al legilor cu valoare naturala era
statul. Dreptul pozitiv care este conventional se dovedeste incapabil sa acopere nevoile de
legitimare absoluta pe care le clameaza ideologii statelor totalitare. Confuzia lege/norma ii
ajuta sa castige o autoritate pe care astfel nu mai sunt nevoiti s-o justifice, fiind prin ea
insasi evidenta. Conditia contractualista fundamentala a legii si anume aceea de consensus
iuris ciceroniana este eliminata pentru ca ceea ce se intelege prin implinirea legii este
dincolo de vointa si optiunea umana. Mersul implacabil al istoriei legitimeaza orice. (legea
naturii pentru nazisti, legea istoriei pentru bolsevici). O atare confuzie face imposibila
analiza in termeni morali a legilor . Statul platonician nu cunoaste aceasta distinctie datorita
surselor sale de autoritate care sunt ideile. Ele nu pot face obiectul nici unei negocieri
politice si se impun ca atare. In plan antropologic apare notiune de „etica stiintifica” : a
actiona fie in conformitate cu „natura umana” fie cu „natura binelui”. Ambele perspective
eludeaza problema responsabilitatii si fac din viata umana un parcurs, la limita, prescriptibil
(„pedagogia” lui Anton S. Makarenko cu experimentul cunoscut sub numele de comuna de
munca „Dzerjinski”, sistemul aducea cu sine un om nou, fara traditie, fara ereditate, lipsit
de individualitate dar cu marele merit de a fi un rezultat al istoriei). Omul nou se dedica in
intregime statului, el este un om masa. H. Arendt aminteste o marturisire a lui Bakunin „Eu
nu vreau sa fiu Eu, eu vreau sa fiu Noi”. 
O alta supozitie la lucru in Republica este aceea ca dreptatea nu este o relatie intre indivizi
ci o „proprietate a intregului stat” . Aceasta teza pare a fi fost temeiul justitiei populare in
tanara putere sovietica, unde drepturile omului nu puteau excede anvergura de autoritate a
statului. Vorbim aici de un principiu al holismului/colectivismului: scopul individului rezida in
mentinerea stabilitatii statului . „Partea exista in vederea intregului iar nu intregul in
vederea partii”, admite Platon . Iar statul este mai mult decat suma partilor, intregul fiind
perceput ca altceva superior acesteia. De aici derapajele fatale, absenta controlului
cetatenilor, sfera legalitatii se vadeste imuna controlului rational s.a.m.d. 
Intelegerea textului platonician nu s-ar putea realiza fara aducerea in discutie a unui
principiu cheie al cetatii sale si anume principiul strictei specializari (fiecare trebuie sa faca
doar ceea ce domeniul lui de fiintare il autorizeaza). O consecinta directa a acestui principiu
consta intr-o delimitare precisa a claselor pe baza competentelor naturale ale acestora. Ura
rasiala este astfel legitimata si fundamentata. O alta consecinta este ideea ca „orice relaxare
a sistemului rigid de casta duce negresit la decaderea cetatii”, iar schimbarile politice,
trecerea de la o forma de guvernare la alta s-ar datora in mod direct sciziunii aparute in
sanul clasei conducatoare, care astfel si-a „pierdut” natura. Teoria puritatii rasiale a fost
marota ideologica centrala a nazismului. 
Ideea scopului final al societatii, stabilit in baza unui proiect stiintific, constituie o alta
supozitie existenta si pe care se bazeaza cetatea platoniciana. Teza va fi reluata in varii
feluri de ideologii bolsevici ai planificarii si ai centralizarii in justificarea aproape a orice. Este
ceea ce L. Boia numea „mitul previziunii stiintifice” , conform caruia „stiinta si ratiune pot sa
prevada realitatile”. Eroarea care sta la baza acestei confuzii mitologice ii apartine lui Platon
si tine de conditia de posibilitate a metafizicii insesi: de a fi deopotriva parte din lumea 1
(lumea obiectelor fizic determinate) si din lumea 3 (lumea entitatilor teoretice) . Tezele
metafizicii platoniciene asuma supozitia corelatiei triple minte-constructe cognitive ideale-
realitate concreta, plecand de la dubla premisa ca Ideile reprezinta in mod esential relitatea
si realul nu poate fi/si nici nu poate fi inteles fara ele. 
O atare „inginerie utopica” va recurge mai devreme sau mai tarziu la violenta, intrucat
managementul este unul de tip holist care vizeaza schimbarea intregului. Reconstructia
societatii ca intreg, atunci cand nu se face pe cai reactionare si ca atare violente, este
imposibila. O atare idee asuma idealul politic ca pe unul de tip rational, ale carui metode de
determinare pot fi in intregime stabilite. Orice proiect politic utopic preia timpul ca pe o
constanta totdeauna in sprijinul evolutiei prescrise a istoriei. Alteritatea acestuia este
anulata. Politicile de planificare economica nu fac decat sa confirme teza. Ideile pe care le
aduce cu sine un asemenea proiect ar putea fi rezumate astfel: 
--pretentia ca societatea in ansamblul ei este rationala; 
--ca timpul si intamplarea sunt variabile controlabile de catre teorie, fiind perfect
prescriptibile; 
--pretentia ca exista o explicatie completa a lumii in baza careia economia politica marxista
bunaoara isi poate rezerva dreptul de a opera predictii. Impotriva unei atari credinte se
poate aduce in discutie o observatie capitala a lui Fr. Hayek : a vorbi despre un „scop social”
sau un „scop comun” inseamna a presupune ca exista un „cod etic complet, in care tuturor
valorilor umane diferite li se acorda locul cuvenit”. Aceste e postulat a fi reprezentativ in
sens exhaustiv. „Esentialul pentru noi este ca un asemenea cod etic complet nu exista”.
Presupunerea existentei unui asemenea cod aduce in discutie conceptia platoniciana asupra
capacitatii mintii umane de a avea acces la adevar. In baza unei atari filiatii filosofului nu-i
este greu sa formuleze ceea ce este bine si prin asta sa pretinda ca a acoperit toate nevoile
umane posibile. Ne desparte de aceasta teza o perspectiva ceva mai modesta si anume
aceea ca „oricarui om ii este imposibil sa cuprinda cu privirea altceva decat un domeniu
limitat” 
Una din intrebarile centrale pe care si le pune pune Platon este intrebarea fundamentala a
politicii „cine trebuie sa carmuiasca?” asupra indreptatirii careia Popper desfasoara o critica
sustinuta. Presupunerea fundamentala de la care pleaca Platon este ca o atare intrebare
este de ordinul intai in analiza politica. Structura ierarhizata si excelenta necesara
carmuitorului fac parte din exigentele interne ale modelului ideal al cetatii. Numai cine se
afla in posesia adevarului, avand un acces privilegiat la acesta poate avea in chip legitim
drept la functia suprema. Avem in fata un punct in care perspectiva metafizica se desparte
cel mai net de cea politica, intrucat cerintele in lucru care deleaga doar filosofului aceasta
calitate nu tin de spatiul politic sau social ci de privilegiul exclusiv al gandirii, care in chip
natural poseda aprehensiunea ideilor. Teza din urma constituie asumptia cheie a
rationalismului si anume aceea ca mintea umana are un preacord cu adevarul (ideile) pe
care invata ulterior sa-l expliciteze si asume. 
Nuanta maximalista a tezei se transmite insa, prin intermediul holismului, cetatii ideale,
gandita ca model, prin urmare ca realizare deplina careia nu i se mai poate aduce nici o
corectie. K. Popper observa ca cei care”cred ca intrebarea de mai sus este fundamentala
admit in mod tacit ca puterea politica este esentialmente neingradita” .Este supozitia
„teoriei suveranitatii neingradite”. Prin urmare a cineva este de fiecare data indreptatit sa
detina puterea, legitimat printr-un parcurs istoric considerat necesar. O asemenea forma de
legitimare ofera bazele pentru o extindere nelimitata a puterii ca si pentru o sustragere din
fata oricarui control public. Este ceea ce s-a intamplat in statele totalitare ale sec. XX, unde
functia suprema , odata legitimata prin revolutie, prin urmare de mersul istoriei, deschide
catre o exercitare nelimitata a atributiilor, independent de vreun control autonom al
societatii. Rusia sovietica a inceputului de secol este un exemplu concludent. Incepand cu
sfarsitul anilor ’20 Stalin isi impune progresiv o dictatura personala, cumuland intr-o singura
mana cele mai importante functii de decizie, sef al partidului, seful guvernului, seful
prezidiului Directiei Consiliului Suprem si conducatorul suprem al armatei. Cumularea
excede ierarhia aparatului de partid, maximizeaza puterea facand-o incontrolabila si
imprevizibila. Un fenomen similar are loc in Germania nazista unde „vointa Fuhrerului este
lege suprema”, un alt mod de a pune in paranteza mijloacele procedurale de control ale
puterii in favoarea intesificarii gradului de putere detinut de lider. Efectul cresterii
exponentiale a puterii individuale a fost, in cazul celor doua exemple aduse in discutie, unul
mitologic: figura conducatorului devine sacroancta si misterioasa, „inconjurat fiind de un
cerc interior al initiatilor care raspandesc in jurul lui o taina impenetrabila, corespunzator
„preponderentei intangibile a lui insusi” (B. Souvarin, citat de H. Arendt, op. cit. ).
Conducatorul, asemenea regelui-filosof platonician nu raspunde unor proceduri elective
transparente si in baza carora revocarea sa sa fie doar un procedeu administrativ.
Dimpotriva el face parte din corpul sistemului. Metafora corporatista nu e intamplatoare, de
vreme ce statul ca intreg suficient siesi functioneaza asemenea unui organism, unde toate
institutiile sunt necesare. Aparatul birocratic al statelor totalitare invata sa fie emanatia
directa a conducatorului, constituind un corp legat si, paradoxal, legitimat prin el insusi. 
Structura fundamental antisistemica si milenarista a statelor totalitare a adus in discutie
plauzibilitatea guvernabilitatii lor. Trebuie precizat insa inainte de toate ca intre anti-
nomismul lor si stabilitatea statului platonician nu e decat o aparenta contradictie. Statul
revolutionar si noua socitate fara clase incearca in mod utopic sa se substitui timpului,
preluandu-i parcusul in calitate de necesitate a istoriei. Orice forma de relativism istoric,
intamplare sau accident fiind excluse. Notiunea trotkista de „revolutie permanenta”
accentueaza nu doar pe primul termen ci si pe cel secund. Ca atare noul stat isi asuma o
situatie aparte, in care stabilitatea structurilor politice, a institutiei conducatorului, a
mecanismelor propagandei si-a textelor permanent fondatoare, nu se schimba. Statului
platonician nu i-a fost atasata o dimensiune istorica, insa similitudinile nu sunt intre doua
exemple istorice ci intre supozitiile si valorile „la lucru” pe care ambele ideologii le asuma.
Alaturi de modelul sovietic, cel chinez dezvolta o alta maniera de a intelege „noua stare”
.Modelul maoist, desi inspirat de cel sovietic, poarta o accentuata amprenta
personala:revolutia este inainte de toate o revolutie culturala. In vreme ce modelul sovietic
insista asupra necesitatii de-a transforma economia pentru a atinge o societate a
abundentei, esentialul pentru Mao consta in a transforma mentalitatile (a schimba omul
pentru a schimba societatea). Revolutia este permanenta insa de fiecare data edificata in
aparatul de partid, al carui status este inviolabil. Orice milenarism are o relatie subversiva si
implicita cu violenta. Instaurarea unei „vita nuova” presupune rasturnarea starii de lucruri
existente si institurea brusca si definitiva a unor noi structuri. Mao recunostea ca revolutia
nu se poate face fara o „anumita violenta” ce are ca baza „lupta armata”. 

Punerea in discutie critica a ideilor de fundal care determina gandirea totalitara are in primul
rand rolul de a-i intelege mecanismele de legitimare. Forta cu care acestea au invatat sa
rearanjeze lumea nu este o forta omeneasca, ea tine de fascinatia teribila a ideilor (membrii
partidului bolsevic al anilor aurorali ai Revolutiei erau toti intelectuali, iar Revolutia insasi a
fost una a elitelor intelectuale si nu a maselor). De asemenea orice discutie pertinenta
despre functionarea regimurilor totalitare nu poate ava loc in exteriorul gandirii care le-a
facut pe acestea posibile. Teza noastra este aceea ca Rusia sovietica sau Germania nazista
nu au preluat modelul platonician ci au refacut utopic rationalismul holistic al acestuia
oferindu-i sansa macabra de a fi si altceva decat o abordare metodologica a temei dreptatii.
Intr-un fel sau altul sursele autoritariste si constructivismul politic se revendica tacit de la
nostalgiile platoniciene.