Sunteți pe pagina 1din 41

Capitolul I

OBIECTUL LOGICII

Obiectul logicii *****

Nu există o definiţie unică a logicii, cum nu există o definiţie unică a matematicii.


Nu trebuie să înţelegem de aici neapărat că logica admite mai multe definiţii, ci faptul că nu
există o definiţie univocă a acestei discipline, pe care să o accepte toţi logicienii sau
filosofii.
Definiţie: Într-un sens foarte general, Logica este disciplina care studiază structura
gândirii, făcând abstracţie de obiectul cunoaşterii cât şi de subiectul cunoaşterii.1 Dar ce
semnificaţie are sintagma “structură a gândirii”?
Să considerăm, de exemplu, propoziţiile de mai jos:

(1) Dacă toţi condamnaţii sunt vinovaţi iar Popescu este condamnat, atunci
Popescu e vinovat.
(2) Dacă eşti ori cinstit, ori hoţ, însă nu eşti hoţ, atunci eşti cinstit.

În fiecare din propoziţiile de mai sus observăm apariţia repetată a cuvintelor


“dacă”, “şi”, “iar”, “atunci”, “sunt”(“este”), “nu”. Acestea se numesc constante logice.
Ele leagă restul componentelor dintr-o propoziţie compusă, formând un raţionament.
Restul componentelor din propoziţie se numesc variabile logice.
Dacă înlocuim în (1) noţiunea “condamnaţi” cu litera (simbolul) “A”, “vinovaţi” cu
simbolul “B” şi “Popescu” cu simbolul “P”, rezultă următoarea formulă:

(1’) Dacă toţi A sunt B, iar P este A, atunci P este B.

Dacă înlocuim în (2) propoziţia “eşti cinstit” cu litera (simbolul) “p”, iar propoziţia
“eşti hoţ” cu litera “q”, rezultă formula de mai jos:

(2’) Dacă ori p ori q, şi nu q, atunci p.

Simbolurile A, B, P şi p, q se numesc variabile logice. Noi cunoaştem de la


matematică că în ecuaţii apar anumite simboluri numite, de asemenea, variabile. Vom
vedea că între accepţiunea noţiunii de variabilă în matematică şi accepţiunea noţiunii de
variabilă în logică există, fără îndoială, asemănări.
Să considerăm, de exemplu, ecuaţia:
(3) x 2 + y = z
Această ecuaţie este satisfăcută (adică egalitatea este adevărată) pentru anumite
valori ale lui x, y şi z. Unele din aceste valori sunt date mai jos:

(3’) x=2; y=2; z=6


(3’’) x=-2; y=2; z=0
(3’’’) x=5; y=1; z=26

1
P. Botezatu, Introducere în logică, Polirom, Iaşi 1997, p. 20
2
Ecuaţia (3) este satisfăcută şi de multe alte valori pe care le pot lua simbolurile x, y
şi z. Însă pentru unele valori ecuaţia (3) nu se verifică (de exemplu x=2; y=3; z= -1).
Totalitatea valorilor pe care le iau variabilele ce compun formula (3) formează domeniul de
semnificaţie (sau domeniul de valori) relativ la care ecuaţia x 2 + y = z este satisfăcută. În
mod similar, dacă înlocuim în propoziţia (1’) simbolurile A, B, şi P cu noţiuni2,
raţionamentul (1’) va rămâne valid, atâta timp cât înlocuirile vor fi univoce3 şi exhaustive4.
Având formula (1’) – “Dacă toţi A sunt B, iar P este A, atunci P este B” –, înlocuind
pe A cu noţiunea “studenţi”, pe B cu noţiunea “silitori” iar pe “P” cu noţiunea (numele)
“Ion”, atunci vom obţine raţionamentul:

(4) Dacă toţi studenţii sunt silitori, iar Ion este student, atunci Ion este silitor.

Acest raţionament îşi păstrează valabilitatea, ca şi raţionamentul (1), cu toate că în


cazul (1) este vorba despre condamnaţi, vinovaţi şi Popescu, iar în cazul (4) este vorba
despre studenţi, oameni silitori şi Ion.
Având formula (2’) – “Dacă ori p ori q, şi nu q, atunci p”, dacă înlocuim simbolul
“p” cu propoziţia “mă duc la cursul de logică” iar pe “q” cu propoziţia “mă duc la film”,
atunci vom obţine raţionamentul:

(5) Dacă ori mă duc la cursul de logică ori mă duc la film, şi nu mă duc la film,
atunci mă duc la cursul de logică.

Toate aceste raţionamente – (1), (2), (4), (5) – sunt valabile în virtutea formei lor
logice, şi nu a conţinutului5 lor.
Definiţie: Într-o formulare mai riguroasă, structura gândirii sau forma logică ar fi
acea schelărie a manifestărilor gândirii, asemănătoare unei matrici care conferă acelei
expresii a gândirii o anumită arhitectură, comună cu aceea a altor manifestări ale gândirii.
Observăm acum că raţionamentul “Dacă toţi studenţii sunt silitori, iar Ion este
student, atunci Ion este silitor” şi raţionamentul “Dacă toţi condamnaţii sunt vinovaţi iar
Popescu este condamnat, atunci Popescu e vinovat” împărtăşesc aceeaşi formă logică, şi
anume cea redată de formula “Dacă toţi A sunt B, iar P este A, atunci P este B.”
Astfel, propoziţii şi raţionamente din discipline foarte diferite, cum ar fi matematica,
fizica, dreptul, biologia folosesc aceleaşi scheme de gândire, aceleaşi forme logice. Putem
spune că cercetătorii din cadrul acestor discipline folosesc aceleaşi structuri sau forme ale
gândirii, în ciuda faptului că obiectul cunoaşterii lor diferă. Aceste forme logice ale gândirii
care le sunt comune sunt date de o singură Logică, proprie gândirii lor şi am îndrăzni să
spunem, oricărei gândiri.
Unii nu au acceptat definirea logicii ca ştiinţă a formelor gândirii. De exemplu J.
Łucasiewicz, unul dintre cei mai importanţi cercetători din domeniul logicii, cu contribuţii
substanţiale în logica matematică nu a acceptat caracterizarea logicii ca fiind ştiinţa

2
Acordarea de semnificaţii variabilelor logice într-un sistem formal poartă numele de
interpretare.
3
Univocitatea înlocuirii se referă la cerinţa că aceeaşi noţiune sau propoziţie să fie înlocuită
de acelaşi simbol (variabilă). Altfel spus, nu există o noţiune sau o propoziţie care să fie
înlocuită în unele apariţii cu un simbol (variabilă) şi în altele cu un altul;
4
Exhaustivitatea se referă la faptul că noţiunile sau propoziţiile sunt înlocuite de variabile
(simboluri) în toate apariţiile lor (în mod exhaustiv, adică peste tot pe unde apar);
5
Sau materiei lor;
3
formelor gândirii. Argumentul său era următorul: Gândirea este un fenomen psihic, iar
logica nu are nimic în comun cu psihologia. Gândirea, fiind un proces psihic, ea nu posedă
nici o formă. După Łucasiewicz, logica ar fi ştiinţa care se ocupă cu studiul unor relaţii, în
special a relaţiei de implicaţie. Cercetătorul polonez dorea să despartă logica de psihologie,
apropiind-o în acelaşi timp mai mult de matematică. Însă, aşa cum am arătat şi în cele
anterioare, distincţia între forma şi conţinutul gândirii este legitimă şi poate fi menţinută,
cel puţin în ceea ce priveşte corpul logicii clasice.
Putem reafirma acum că logica este disciplina care studiază structura gândirii,
făcând abstracţie de legăturile ei cu obiectul gândirii. Dar de ce logica face abstracţie nu
numai de obiectul gândirii, ci şi de subiectul gândirii?

4
Capitolul II

RELAŢIA LOGICII CU ALTE DISCIPLINE

II.1. Logica şi psihologia *

Au existat de-a lungul evoluţiei logicii şi opinii conform cărora logica ar avea ca
obiect legile gândirii, însă nu privite ca independente de cel care gândeşte. Susţinătorii
acestui punct de vedere erau filosofi din cea de-a doua jumătate a secolului 19, influenţaţi
de empirism6. Modul lor de argumentare era acesta:
Logica se ocupă cu gândirea, ea are ca obiect legile gândirii corecte. Dar gândirea
este un proces psihic. Deci logica este o parte a ştiinţei care se ocupă cu studiul proceselor
şi fenomenelor psihice, adică logica este o parte a psihologiei. Această poziţie în istoria
logicii poartă numele de psihologism.
John Stuart Mill spunea că logica nu este o formă distinctă de ştiinţă, ci o ramură a
psihologiei. În viziunea lui, logica, fiind o parte a psihologiei, diferă de ea tot aşa cum
partea diferă de întreg.
Pentru Mill orice lege este o generalizare a unor cazuri particulare şi este obţinută
prin inducţie7. Deci şi legile gândirii ar fi tot legi obţinute pe baza inducţiei, a amplificării
de la particular (unii) la universal (toţi). S-a mai vehiculat ideea că legile gândirii
(principiile logice) ar reprezenta nişte obişnuinţe sau “întăriri” ale traseului stimul-reacţie
(în termeni behaviorişti) şi prin urmare, ar putea fi învăţate.
Noi nu putem fi de acord cu psihologismul. Asta pentru că teoremele şi
demonstraţiile logicii formale nu antrenează în nici un fel intervenţia unor factori psihici.
Când se afirmă că dacă unii studenţi sunt sportivi (Unii S sunt P) atunci unii sportivi sunt
studenţi (Unii P sunt S), care este o lege logică, constatăm că validitatea acestei legi nu
depinde nici de ce stă în locul simbolurilor S şi P, şi nici de intelectul (mintea) persoanei
care efectuează acest raţionament. În caz contrar am putea să întâlnim persoane pentru al
căror psihic propoziţia de mai sus să nu fie validă sau situaţii în care această lege să se
verifice numai pentru anumite semnificaţii pe care să le primească simbolurile S şi P. Ceea
ce, evident, ar fi absurd.
Un înverşunat opozant al psihologismului a fost Gottlob Frege, cel care a elaborat
programul logicist8. El şi-a elaborat concepţia logicistă ca reacţie împotriva psihologismului
şi cu intenţia de a oferi o fundamentare logică aritmeticii.
În încercarea sa, Frege înlătură concepţiile psihologiste asupra aritmeticii, care
considerau că reprezentările asupra numerelor sunt fenomene motorii, dependente de
senzaţiile musculare. “O aritmetică fundată pe senzaţii musculare ar fi, de bună seamă

6
Empirismul este acea orientare în teoria cunoaşterii care susţine că sursa adevărului
provine în principal din informaţiile pe care ni le furnizează simţurile, şi în mod secundar
din procesele raţiunii. Filosoful John Locke (1632-1704) este exponentul de seamă al
empirismului, prin lucrarea sa An Essay Concerning Human Understanding (1690);
7
Inducţia este procedeul prin care pornind de la nişte premise particulare se derivă o
concluzie universală , care spune deci mai mult decât spun premisele. Evident, validitatea
acestor raţionamente este discutabilă, pentru că asumând premisele nu există o justificare
strict logică (deductivă) a concluziei.
8
Programul logicist urmărea fundarea matematicii pe baze exclusiv logice. Traseul era:
Logică→Teoria mulţimilor→Aritmetică→Matematică.
5
senzaţională, însă ar rămâne la fel de confuză ca şi fundaţiile pe care se reazimă.”9
În cele de mai sus cuvântul “aritmetică” poate fi substituit prin cuvântul “logică”
pentru că Frege merge chiar până la a fi de acord cu cei care susţin imposibilitatea unei
delimitări între matematică şi logică10.
Din cele de mai sus reiese caracterul independent de subiect şi obiect dar totuşi
obiectiv al legilor logicii. Aşa cum spune P. Botezatu, “în timp ce psihologia examinează
gândirea integrată în subiectul care gândeşte, logica studiază gândirea detaşată de
subiect.”11 Un raţionament sub aspect psihologic poartă evident amprenta personalităţii
celui care-l efectuează. Cineva poate trece de la premise la concluzie fiind sub înrâurirea
intereselor sale (conţinutul premiselor şi al concluziei fiind strâns legate de grijile şi nevoile
proprii); de asemenea, “de la acelaşi grup de premise la o aceeaşi concluzie trecerea poate
avea loc în mod diferit ca timp, efort, grad de evidenţă, trăiri afective, la subiecţi diferiţi ca
vârstă, temperament, inteligenţă, cultură, preocupări sau la acelaşi subiect în situaţii sau
momente diferite.”12 Logica nu ţine seama în cercetarea unui raţionament de toate aceste
aspecte. Ea ţine cont numai de forma logică a raţionamentului şi de faptul dacă acea
concluzie rezultă cu adevărat din premise, cu alte cuvinte dacă raţionamentul este valid.
Logica nu e interesată de factorii extralogici, cum ar fi condiţiile psihologice ale efectuării
raţionamentului sau domeniul cunoaşterii în care se desfăşoară acel raţionament. Logica nu
se interesează decât de “relaţia ce există între premisele şi concluzia raţionamentului, şi nu
modalitatea de parcurgere a traseului de la premise la concluzie de către o persoană sau
alta”13, într-un domeniu al activităţii sau altul.
P. Botezatu identifică nişte deosebiri relevante între obiectul şi categoriile logicii şi
ale psihologiei, pe care le prezentăm sistematic sub forma unui tabel:

Diferenţe Psihologie Logică


Gândirea reprezintă o parte a Gândirea logică epuizează
Ca obiect de studiu:
obiectului de studiu domeniul de studiu
Determinism extern: punerea
Determinism intern:
în relaţie a proceselor de
Ca tip de determinism: condiţionarea desfăşurării
gândire cu celelalte procese
gândirii prin ea însăşi
psihice
Studiul gândirii ca: Proces Operaţie
Categorii de bază: Normal/Patologic Valid/Nevalid
Domeniu de interes: Conţinutul gândirii Forma logică a gândirii

II.2. Logica şi gnoseologia: validitatea şi adevărul. *****

Spuneam mai sus când ne refeream la obiectul logicii că logica este disciplina care
studiază structura gândirii, făcând abstracţie de legăturile ei cu obiectul cunoaşterii cât şi de
cele cu subiectul cunoaşterii. Mai spuneam că logica nu e interesată de factorii extralogici,
cum ar fi condiţiile psihologice ale efectuării raţionamentului sau domeniul cunoaşterii în
care se desfăşoară acel raţionament. Putem adăuga acum că în studiul validităţii

9
Gottlob Frege, Fundamentele aritmeticii - O cercetare logico-matematică asupra
conceptului de număr, Humanitas, Bucureşti 2000, p. 40
10
ibidem, p. 43
11
P. Botezatu, Introducere în logică – Polirom, Iaşi 1997, p. 18
12
Logică generală - autori: Teodor Dima, Drăgan Stoianovici, Andrei Marga, Editura
didactică şi pedagogică, p. 11
13
ibidem;
6
raţionamentelor logica aproape că nu e interesată nici măcar de adevărul propoziţiilor care-l
compun. Adevărul reprezintă corespondenţa biunivocă între enunţ şi realitate. Prin urmare,
adevărul unei propoziţii este o chestiune extralogică. Să considerăm din nou raţionamentul
(1):
“Dacă toţi condamnaţii sunt vinovaţi iar Popescu este condamnat, atunci Popescu e
vinovat.”

Acest raţionament este în mod evident, corect (valid) din punct de vedere logic. Însă
validitatea lui nu constă în corespondenţa cu realitatea a premiselor (adevărul lor).
Raţionamentul (1) nu spune nimic despre cum sunt lucrurile în realitate, el spune doar atât:
dacă e adevărat că toţi cei condamnaţi sunt vinovaţi, şi e de asemenea adevărat că Popescu
este condamnat, atunci în mod sigur e adevărat că Popescu este vinovat. Această concluzie
nu ne este garantată decât dacă avem garanţia adevărului premiselor. Desigur, există dubii
că toţi cei condamnaţi sunt vinovaţi, pentru că unii sunt condamnaţi pe nedrept, fără să fie
vinovaţi. Totuşi, asta nu face ca raţionamentul (1) să nu fie corect (valid).
Prin urmare, trebuie să distingem între două noţiuni aparent apropiate ca sens, însă
din punct de vedere logic fundamental diferite: adevărul şi validitatea. Dacă adevărul unei
propoziţii reprezintă corespondenţa enunţului cu faptele, şi pentru stabilirea lui sunt
necesari factori extralogici, validitatea reprezintă o proprietate a formei logice a
raţionamentelor. Să luăm raţionamentul de mai jos:

(6) Toţi europenii sunt români.


Mr. Smith este european._
Mr. Smith este român.

Cele două propoziţii de deasupra liniei sunt premisele. Linia de sub premise se
citeşte “prin urmare” şi anunţă concluzia. În acest raţionament, evident, prima premisă este
falsă. Doar unii europeni sunt români, nu toţi. Însă cu toate acestea, raţionamentul este
valid, adică corect din punct de vedere logic. El nu spune decât că dacă premisele sunt
adevărate, atunci concluzia rezultă cu necesitate. Acest raţionament este valid în
virtutea formei sale logice, şi nu a materiei (sau a conţinutului) său. Forma lui logică este
aceasta:

(6’) Toţi E sunt R


X este E____
X este R

Orice raţionament care are această formă logică va fi de asemenea valid. Pentru a
proba aceasta putem înlocui simbolurile E, R şi X prin orice alte noţiuni dorim şi vom
vedea că raţionamentul rămâne valid orice interpretare ar primi aceste simboluri14.
Definiţie: Prin urmare, validitatea reprezintă acea proprietate a unui
raţionament de a garanta adevărul concluziei pe baza adevărului premiselor. Nu se
ţine cont de adevărul premiselor: ele se presupun adevărate. Un raţionament este valid
dacă presupunând că premisele lui sunt adevărate, concluzia nu poate fi falsă.
Altminteri, raţionamentul nu este valid. Validitatea, ca şi nevaliditatea unui raţionament
sunt proprietăţi formale, care ţin de forma logică (de structura raţionamentului) şi nu de
materia (sau conţinutul) său. Într-un raţionament valid între premise şi concluzie se instituie
o relaţie de decurgere logică: concluzia decurge logic din premise. Având un raţionament

14
Exerciţiu practic
7
valid (nevalid), orice alt raţionament care împărtăşeşte cu acesta exact aceeaşi formă logică
este de asemenea valid (nevalid), indiferent de conţinutul propoziţiilor acestuia. Conceptul
de validitate este esenţial pentru logică şi semnificaţia lui trebuie înţeleasă în mod exact şi
fără pic de confuzie. El nu spune că un raţionament, pentru a fi valid, trebuie să aibă
premisele şi concluzia adevărate, ci spune numai că, pentru ca un raţionament să fie valid
trebuie ca între premise şi concluzie să aibă loc relaţia de decurgere logică, adică dacă
acceptăm premisele, să nu putem să refuza concluzia. Asta nu înseamnă că premisele
trebuie să fie neapărat adevărate. De exemplu, un raţionament poate fi valid cu toate că şi
premisele, şi concluzia sa sunt false:

(7) Toţi europenii sunt români.


George W. Bush este european.
George W. Bush este român.

În acest caz forma logică a raţionamentului permite derivarea corectă a concluziei,


cu toate că propoziţiile din premise şi concluzia sunt departe de a fi adevărate.
Sau un raţionament poate să nu fie valid cu toate că premisele lui şi concluzia sunt
adevărate:
(8) Unii studenţi sunt sportivi.
Unii sportivi sunt handbalişti.
Unii studenţi sunt handbalişti.

sau

(8’) Toţi credincioşii sunt buni cetăţeni.


Tâlharii nu sunt credincioşi.______
Tâlharii nu sunt buni cetăţeni.

sau

(8’’) Toţi oamenii sunt muritori.


Unii muritori sunt chimişti.______
Pământul se învârte în jurul Soarelui.

În aceste ultime 3 cazuri forma logică a raţionamentului nu este una care să permită
consecinţa logică, acea relaţie de decurgere a adevărului de la premise spre concluzie, cu
toate că şi concluzia, şi premisele sunt adevărate. Raţionamentul (8) şi (8’) sunt
contraintuitive, dar ele sunt, într-adevăr – în ciuda a ceea ce ne spune bunul nostru simţ –
raţionamente nevalide, incorecte. Raţionamentul (8’’) este evident unul nevalid, deoarece
concluzia este surprinzătoare şi nu se poate întemeia pe premise.
Dacă notăm cu “1” faptul că o anumită propoziţie este adevărată şi cu “0” faptul că
ea e falsă, referindu-ne la adevărul şi falsitatea premiselor respectiv al concluziei, avem
patru situaţii posibile care sunt prezentate mai jos:

Situaţia I Situaţia II Situaţia III Situaţia IV


Premisele 1 1 0 0
Concluzia 1 0 1 0

Putem formula raţionamente nevalide în oricare din cele patru situaţii, deci

8
nevaliditatea nu exclude nici una din aceste situaţii. Raţionarea validă exclude situaţia
II, atunci când judecând corect (valid) avem garanţia că nu vom ajunge de la adevăr
la fals. În caz că am raţionat valid şi ajungem la o concluzie falsă atunci în mod sigur
printre premise se află cel puţin una falsă.
Aşa cum am văzut, logica se ocupă cu cercetarea validităţii raţionamentelor. Şi nu cu
stabilirea adevărului premiselor, care cade în sarcina cercetătorului naturii sau al societăţii.
Logica cercetează dacă o propoziţie (concluzia) este întemeiată de alte propoziţii
(premisele). Dar nu intră în sarcina logicii să cerceteze corespondenţa cu realul a
premiselor. Aceasta este sarcina omului de ştiinţă. “Logica rezolvă doar jumătate din
problema adevărului: cum se transferă adevărul din propoziţie în propoziţie – tehnologia
validităţii. Deşi valorile de adevăr (adevărul şi falsul) intervin în mod curent în logică,
acestea sunt categorii gnoseologice15. Logica doar manipulează noţiunea de adevăr, pe care
o moşteneşte de la teoria cunoaşterii. Cealaltă jumătate din problema adevărului este
tributară analizei gnoseologice, căreia i se cere să dovedească posibilitatea redării adecvate
a realităţii în procesul cunoaşterii empirice, făcându-ne să asistăm la naşterea conceptului
de adevăr.”16

II.4. Utilitatea practică a logicii. ***

Logica este o disciplină extrem de utilă astăzi, însă lucrurile nu au stat aşa
dintotdeauna, filosofi precum Seneca socotind problemele logicii nişte prostii copilăreşti.
Evident că nu este aşa, prin urmare nu toţi filosofii au dreptate.
Pentru a avea garanţia obţinerii adevărului trebuie, aşa cum am văzut, să îndeplinim
două condiţii:
1. Să raţionăm corect.
2. Datele pe care le folosim în raţionament (premisele raţionamentului) să fie adevărate.

Prima condiţie este condiţia validităţii raţionării, o condiţie formală, cea de-a doua
este este condiţia materială, a adevărului premiselor. Chiar dacă avem premise adevărate,
modul de raţionare poate fi nevalid, şi date importante (dar nu evidente) rămân ascunse
minţii practicianului.
Logica are o arie de aplicabilitate largă în ştiinţă, atât direct, cât şi indirect, fiind de
folos în metodologia ştiinţei. Logica formală foloseşte la formalizarea ştiinţelor deductive
(expunerea lor mai riguroasă) şi a celor inductive, indirect, ca metodologie a ştiinţei. Logica
a fost folosită de filosofi ai ştiinţei pentru a elabora modele ale ştiinţei şi viziuni filosofice
asupra acesteia. Îl putem da exemplu aici pe filosoful austriac K.R. Popper.
Dincolo de importanţa teoretică a studiului logicii, această disciplină are aplicaţii
practice fără de care civilizaţia nu ar arăta nici pe departe aşa cum o cunoaştem noi azi.
Dezvoltată sub forma matematică a calculului logic al propoziţiilor ea este indispensabilă în
proiectarea sistemelor de calcul. Funcţionarea calculatoarelor se bazează pe o logică
booleană17, binară. Sistemele logice si-au găsit o mare aplicabilitate în teoria şi practica
inteligenţei artificiale. Introducerea cuantificatorilor vagi de către L.A. Zadeh a determinat
o întreagă direcţie de cercetare în privinţa sistemelor de viaţă şi inteligenţă artificială bazate

15
Gnoseologia (sau teoria cunoaşterii) este acea parte a filosofiei care se ocupă cu studiul
naturii cunoaşterii (gnosis=cunoaştere), a presupoziţiilor şi a fundamentelor ei. (N.a.);
16
P. Botezatu, Introducere în logică – Polirom, Iaşi 1997, p. 19;
17
În logica binară formulele iau valori într-o mulţime cu doar două valori: 1 şi 0;
9
pe logica fuzzy (logica vagului). Interesante progrese în această direcţie se fac astăzi la
MIT (Massachusetts Institute of Technology) unde alături de ingineri şi matematicieni
lucrează în laboratoarele de inteligenţă artificială filosofi şi logicieni. Dar logica nu are
aplicaţii numai în ceea ce priveşte hardware-ul. Proiectarea şi realizarea programelor
expert nu ar fi fost posibilă fără cunoştinţe aprofundate de logică. Astăzi teoremele logicii
se demonstrează automat furnizând axiomele şi regulile de deducţie şi lăsând maşina să
facă restul.
Referitor la aplicabilitatea logicii în domeniul juridic putem menţiona apariţia
programelor specializate pe drept administrativ, identificarea legilor ce reglementează un
caz, eliberarea unor adeverinţe. În cadrul barourilor funcţionează pe calculator programe
speciale de informatică juridică pentru a tezauriza informaţia speţelor. “Jurisprudenţa tinde
să fie încorporată în memoria calculatoarelor”.18
În afară de aplicaţiile “tehnologice” ale logicii în domeniul juridic, putem spune că a
gândi logic este esenţial pentru cei care lucrează în domeniul criminalităţii (procurorii
criminalişti). Raţionamentele corecte pot releva uneori date importante, dar ascunse, care
duc la identificarea corectă a infractorilor. Exemplare sunt ficţiunile lui Arthur Conan
Doyle în care celebrul personaj Sherlock Holmes dezleagă, cu ajutorul raţionamentului,
enigme incitante. Logica este de folos şi celor care lucrează în domeniul legislativ. A gândi
şi a elabora o lege este un proces care implică abilităţi de logician cum ar fi uşurinţa în
operarea cu definiţii, clasificări şi diviziuni (care reprezintă de fapt operaţii logice
fundamentale). De o importanţă capitală este însă folosirea logicii la nivelul celor care iau
decizii în privinţa stabilirii vinovăţiei inculpaţilor. Există, din păcate, oameni care au fost
condamnaţi pe nedrept, acest lucru dovedindu-se în urma apariţiei ulterioare de dovezi care
i-au disculpat. Aşadar, verdictul care a dus la condamnarea iniţială a fost concluzia unui
raţionament eronat, nevalid. În acest caz putem spune că lipsa logicii în gândire şi acţiune
creează situaţii nedrepte.
Însă logica, pe lângă aplicaţiile ei într-un domeniu sau altul, are o altă mare calitate:
aceea de a fi educatoare: “În lumina cunoştinţelor de logică, procedeele gândirii noastre se
precizează, se şlefuiesc. Ni se cere mereu să definim, să clasificăm, să demonstrăm, să
combatem. Toate acestea pot fi făcute mai rău sau mai bine. Logica ne învaţă cum să le
facem bine.”19

18
C. Popa, Logica predicatelor, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 40;
19
P. Botezatu, Introducere în logică, Polirom, Iaşi 1997, p. 23.
10
Capitolul III

PRINCIPIILE LOGICE

Caracterizare generală***

Principiile logice20 sunt legi fundamentale ale gândirii corecte. Toate celelalte reguli
şi legi logice presupun principiile logice. Principiile logice sunt fundamentale şi în raport cu
valoarea de adevăr a propoziţiilor. O propoziţie nu-şi poate păstra valoarea de adevăr într-
un univers în care principiile logice nu ar funcţiona. Îndrăznim să spunem chiar că nu poate
exista un univers în care principiile logice să nu funcţioneze, ele reprezentând condiţia de
posibilitate internă a oricărei lumi posibile.
Principiile logice nu aparţin logicii propriu zis, ci sunt, prin funcţia lor, prelogice.
Misiunea lor este de a constitui ordinea fără de care nu se poate organiza gândirea corectă.
Fiind fundamentale, principiile logice sunt indemonstrabile, în sensul că nu se pot
demonstra. Ele sunt legi de maximă generalitate care nu pot fi derivate din legi mai
generale. Dacă încercăm să le demonstrăm, vom folosi raţionamente, demonstraţii, care
însă presupun principiile logice prin faptul că premisele trebuie să nu îşi modifice valoarea
de adevăr (principiul identităţii şi principiul noncontradicţiei).
Principiile logice sunt în logica tradiţională în număr de patru: principiul identităţii,
principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente. Să le
luăm pe rând.

III.1. Principiul identităţii **

Principiul identităţii a fost formulat încă de Aristotel21, însă el a fost formulat cu


toată claritatea de Leibniz: “Fiecare lucru este ceea ce este”. La prima vedere principiul
identităţii ar putea să pară un truism inutil de care ne putem dispensa fără probleme. Însă
principiul identităţii spune ceva mai profund decât un truism. Formula A este A precizează
că A (un obiect, o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este totodată altceva. Verbul
“este” are în acest context un înţeles deosebit. Orice obiect (noţiune, lucru, valoare de
adevăr, etc.) are anumite note care sunt distincte şi individualizează acel obiect, îi constituie
esenţa, adică îl fac să fie ceea ce este de fapt. Chiar dacă obiectul îşi schimbă unele
caracteristici, el rămâne totuşi identic cu sine, în sensul că el este suportul schimbărilor
care-l afectează. Formula principiului identităţii este:
A =id A
şi se citeşte “A este identic cu A”.
Există trei niveluri la care se poate formula principiul identităţii. Din perspectivă
ontologică (relativ la ceea ce este), principiul identităţii stipulează că dacă un lucru posedă
o proprietate, atunci acel lucru posedă acea proprietate. Din perspectiva gnoseologico-
semantică (relativ la cunoaşterea a ceea ce este) principiul identităţii spune că dacă o
propoziţie este adevărată atunci ea este adevărată. Al treilea nivel este cel logico-sintactic şi
la acest nivel principiul identităţii se formulează folosind termeni din logica formală: dacă o

20
Am ales sintagma “principiile logice” şi nu “principiile logicii” deoarece considerăm că
aceste principii nu sunt caracteristice numai logicii, ca disciplină autonomă, ci ele
reprezintă condiţia de posibilitate a gândirii în orice domeniu;
21
Aristotel este considerat părintele logicii;
11
propoziţie este o teoremă atunci ea este o teoremă.
Principiul identităţii cere ca aceluiaşi semn să îi corespundă aceeaşi semnificaţie,
indiferent de circumstanţe. Această exigenţă poate fi îndeplinită în limbajele formalizate,
unde are loc corespondenţa unu-la-unu (biunivocă) dintre semn şi semnificaţie, însă în
limbajele naturale au loc omonimia, polisemia şi sinonimia. Principiul identităţii reprezintă
condiţia de posibilitate a calculului propoziţiilor. Formulele calculului propoziţiilor sunt
false sau adevărate, însă nu false şi adevărate în acelaşi timp. Această cerinţă poate fi
socotită ca impusă de principiul identităţii.
Principiul identităţii determină la nivelul gândirii trei caracteristici:
Univocitatea exprimă raportul unui termen A (sau non-A) cu el însuşi (A=A sau
non-A=non-A). În nici un caz A=non-A; o astfel de afirmaţie violează principiul identităţii.
Precizia presupune înlăturarea din gândire a vagului, confuzului, nesiguranţei in
operarea cu termeni si propoziţii. Principiul identităţii determină un discurs lipsit de
ambiguitate şi vaguitate; el vizează definirea precisă a termenilor, şi determină o îngustare a
zonei fuzzy22 a noţiunilor, reprezentând o exigenţă de ordin semantic.
Claritatea afirmaţiei de susţinut sau de atacat este asigurată prin definirea
termenilor.
Sunt probleme filosofice pe care le ridică principiul identităţii: care sunt acele
obiecte între care are loc identitatea? Semnele, sensurile sau semnificaţiile?
Cineva rămâne identic cu sine însuşi în sensul că rămâne acelaşi om, acelaşi individ
cu acelaşi nume, toată perioada existenţei sale. Însă corpul acelei persoane suferă
schimbări, celulele se nasc şi mor. Caracterul acelei persoane se poate schimba, iar dacă nu
caracterul, măcar credinţele, aspiraţiile, opiniile şi convingerile suferă modificări. În aceste
condiţii, în care realitatea este devenire, totul curge, cum spunea Heraclit, acea persoană,
precum şi orice altă persoană sau lucru mai rămân ele oare aceleaşi? Reputatul logician
român Petre Botezatu amintea de identitatea contradictorie, care este caracteristică gândirii
sintetice, care se străduieşte să surprindă realul în devenire, în transformare. Engels,
părintele materialismului dialectic spunea: “Identitatea adevărată, concretă, conţine într-
însa deosebirea, modificarea”23. Dar ideea aceasta este mai veche, ea vine de la Hegel care
la rândul lui probabil a fost inspirat de filosofia presocratică, în special a lui Heraclit.
La noi, Atanasie Joja s-a referit la o lege a identităţii concrete, care exprimă unitatea
identităţii şi a diferenţei. Un lucru este el însuşi ca subiect al transformărilor şi totodată este
altceva prin dezvoltarea pe care o suportă24.
Filosoful şi logicianul român Nae Ionescu spunea despre principiul identităţii că el
nu reprezintă altceva decât garanţia logică a posibilităţii de gândire, adică reprezintă
posibilitatea noastră de a ne raporta întotdeauna la un acelaşi obiect.

III.2. Principiul noncontradiţiei ***

Dacă ne referim la obiecte în general, deci dacă formulăm principiul


noncontradicţiei din perspectivă ontologică, vom spune că este imposibil ca un obiect,
oricare ar fi el, să posede şi să nu posede o anumită proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport. În limbaj formalizat acesta se scrie: ¬(Fx ∧ ¬Fx)

22
O noţiune vagă (fuzzy) este o noţiune pentru care oricare ar fi un element x din clasa N
care determină acea noţiune, nu putem spune cu exactitate dacă x aparţine sau nu lui N.
23
Fr. Engels, Dialectica naturii, tr. rom., Editura de Stat pentru literatură politică,
Bucureşti, 1954, p. 217;
24
Atanasie Joja, Studii de logică, vol I, Editura Academiei, Bucureşti 1960, p 75-79;
12
Dacă interpretăm această formulă rezultă că un om nu poate să fie vinovat şi
nevinovat în acelaşi timp pentru o anume infracţiune, precum el nu poate fi nici tânăr şi
bătrân, mort şi viu, competent şi incompetent într-o anume meserie, etc.
Dacă ne referim la propoziţii, deci formulăm principiul noncontradicţiei din
perspectivă gnoseologico-semantică, atunci o propoziţie nu poate să fie în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport adevărată şi falsă. Dacă luăm propoziţia: “Numărul stelelor din Univers
este par”, atunci această propoziţie nu poate fi acceptată simultan cu propoziţia “Numărul
stelelor din Univers este impar”. Propoziţia referitoare la divizibilitatea cu 2 a numărului
stelelor din Univers nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp. Dar e necesar ca această
propoziţie să fie sau adevărată, sau falsă. Acest lucru îl stipulează principiul terţului exclus.
Principiul noncontradicţiei stabileşte imposibilitatea afirmării şi negării simultane a
aceluiaşi predicat despre acelaşi subiect. Formularea logico-sintactică a principiului este
aceasta: este imposibil ca o propoziţie să fie şi să nu fie o teoremă.
Principiul noncontradicţiei nu poate fi demonstrat direct, ci doar indirect, prin
reducere la absurd.
Să ne imaginăm că principiul noncontradicţiei ar înceta să mai fie valabil. Atunci am
putea spune pe bună dreptate că suntem vii şi morţi în acelaşi timp, am accepta că omul este
şi nu este fiinţă raţională, pătratul ar avea şi nu ar avea în acelaşi timp 4 laturi. Însuşirile
esenţiale ale lucrurilor ar dispărea. O altă consecinţă absurdă a suspendării principiului
noncontradicţiei ar fi că toate lucrurile s-ar confunda cu unul singur. Dacă A este non-A,
atunci A este şi non-B, deci este şi B. Dacă omul este non-om, atunci el e şi non-casă, deci
este şi casă. Nu se mai diferenţiază nici un lucru de altul, e absurd.
Adevărul nu s-ar mai putea deosebi de fals, într-o astfel de lume, fiindcă toţi cei
care ar spune ceva, ar spune în acelaşi timp minciuni şi adevăruri. Ar fi evident, o lume
absurdă în care nu am putea avea nici cea mai mică certitudine. Aşadar principiul
noncontradicţiei reprezintă o condiţie necesară a gândirii logice. Dacă nu ţinem seama de
principiul noncontradicţiei nu putem emite nici o propoziţie logică.

III.3. Principiul terţului exclus ***

Dacă principiul noncontradicţiei stipulează că nu putem atribui unui lucru două


predicate contradictorii, principiul terţului exclus spune că dacă avem un obiect, oricare ar
fi el, şi o anume proprietate, oricare ar fi ea, atunci acel lucru are două alternative: sau
posedă acea proprietate, sau nu o posedă. O a treia variantă nu este posibilă (adică terţul
este exclus).
Principiul noncontradicţiei spune că două propoziţii contradictorii nu pot fi ambele
adevărate. Atunci rămâne să ne întrebăm: dar pot fi ele false? Principiul terţului exclus
stipulează că două propoziţii aflate în raport de contradicţie nu pot fi ambele false în acelaşi
timp şi sub acelaşi raport.
Principiul noncontradicţiei afirmă imposibilitatea acceptării în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport a două proprietăţi contradictorii: nu se poate ca ceva să fie şi A şi non-A. Pe
de altă parte, principiul terţului exclus stipulează nu imposibilitatea, ci necesitatea: este
necesar ca ceva să fie sau A sau non-A. O a treia variantă este exclusă.
În limbaj formalizat principiul terţului exclus se redă prin formula:

pw p

care se citeşte “sau este acceptat p, sau nu este acceptat p”.


O precizare se impune: Neacceptarea lui p într-o anumită situaţie ( p) nu determină

13
automat acceptarea lui non p ( ¬p ) în acea situaţie. De exemplu, a nu accepta în sistemul
geometriei propoziţia “Din reacţia acizilor cu bazele rezultă apă” nu înseamnă că
acceptăm în sistemul geometriei propoziţia “Din reacţia acizilor cu bazele nu rezultă apă ”
Principiul terţului exclus se formulează, ca şi celelalte principii logice, la trei
niveluri. La nivelul ontologic principiul terţului exclus spune că este necesar ca un lucru să
posede sau să nu posede o anumită proprietate. La nivel gnoseologico-semantic: este
necesar ca o propoziţie să fie sau nu adevărată. La nivel logico-sintactic: este necesar ca o
formulă bine formată (o propoziţie logică) să fie sau să nu fie o teză (teoremă sau axiomă) a
sistemului, o a treia posibilitate fiind exclusă.
Respectând principiul terţului exclus avem asigurată în gândire consecvenţa, iar
demonstraţiile noastre sunt riguroase. Împreună cu principiul noncontradicţiei principiul
terţului exclus poate oferi suportul logic al demonstraţiei prin absurd, metodă folosită pe
larg în matematică.

III.4. Principiul raţiunii suficiente ****

Principiul raţiunii suficiente stipulează că acceptarea sau neacceptarea unei


propoziţii se face pe baza unui temei care furnizează raţiunea suficientă pentru ca acea
propoziţie să fie considerată acceptată sau neacceptată. În lipsa acestui temei se ajunge la o
situaţie absurdă, adică putem considera ca adevărată orice propoziţie, chiar dacă adevărul ei
nu decurge din nimic.
Există mai multe tipuri de condiţionări corespunzătoare cu mai multe tipuri de
temeiuri pentru a susţine sau a respinge o propoziţie:

1. Temeiuri necesare, dar nu şi suficiente.


Propoziţia “Maşina are carburant” (condiţia) reprezintă un temei necesar, dar nu şi
suficient pentru a întemeia propoziţia “Maşina merge” (consecinţa). Temeiul este necesar
pentru că reprezintă o condiţie necesară, sine qua non, în absenţa căreia propoziţia pe care
o întemeiază nu ar putea fi adevărată. Fără adevărul condiţiei (“Maşina are carburant”) nu
am avea adevărul consecinţei (“Maşina merge”). Dacă maşina merge, atunci obligatoriu ea
are carburant. Însă adevărul condiţiei (“Maşina are carburant”) nu întemeiază consecinţa
(“Maşina merge”) Dacă maşina nu merge, atunci nu e obligatoriu ca ea să nu aibă
carburant: maşina poate fi avea carburant, însă motorul poate fi defect.
Marca acestui tip de întemeiere (necesară, dar nu şi suficientă) în limbajul natural
este expresia “dacă nu”. Dacă nu [condiţia], atunci nu [consecinţa]: Dacă “Maşina nu are
carburant” atunci “Maşina nu merge”.

2. Temeiuri suficiente, dar nu şi necesare.


Propoziţia “Domnul X a câştigat la loto o mare sumă de bani” (condiţia) reprezintă
un temei suficient, dar nu şi necesar pentru a afirma că “Domnul X a jucat la loto”
(consecinţa). Condiţia suficientă este cea care declanşează consecinţa, dar nu este singura în
măsură să o declanşeze. Este suficient să ştii că “Domnul X a câştigat la loto o mare sumă
de bani” pentru a putea afirma că “Domnul X a jucat la loto”. Însă nu este şi necesar să
ştii că “Domnul X a câştigat la loto o mare sumă de bani” pentru a putea afirma că
“Domnul X a jucat la loto”. În cazul temeiurilor suficiente dar nu şi necesare, din adevărul
condiţiei decurge adevărul consecinţei, dar din adevărul consecinţei “Domnul X a jucat la
loto” nu rezultă adevărul condiţiei “Domnul X a câştigat la loto o mare sumă de bani”. Se
poate (şi este frecvent) să joci fără să câştigi: tocmai acesta este mecanismul uzat de
organizatorii jocurilor de noroc.
14
Marca acestui tip de întemeiere (suficientă, dar nu şi necesară) în limbajul natural
este cuvântul “dacă”: Dacă [condiţia] atunci [consecinţa]. Dacă “Domnul X a câştigat la
loto o mare sumă de bani” atunci “Domnul X a jucat la loto”.

3. Temeiuri necesare şi suficiente.


Propoziţia “Triunghiul ABC este echilateral” reprezintă un temei şi suficient şi
necesar pentru întemeierea propoziţiei “Triunghiul ABC are toate unghiurile egale”. Dacă
condiţia necesară este condiţia fără de care consecinţa nu apare, dar care nu o poate
întemeia, iar condiţia suficientă este aceea care declanşează consecinţele, atunci condiţia
necesară şi suficientă satisface ambele cerinţe, ea singură fiind în stare să determine
consecinţa. Din adevărul propoziţiei “Triunghiul ABC este echilateral” decurge logic
adevărul propoziţiei “Triunghiul ABC are toate unghiurile egale” şi viceversa. Marca
acestui tip de întemeiere (necesară şi suficientă) în limbajul natural este expresia “dacă şi
numai dacă”. [Condiţia] dacă şi numai dacă [consecinţa]. “Triunghiul ABC este
echilateral” dacă şi numai dacă “Triunghiul ABC are toate unghiurile egale.”

4. Temeiuri nici necesare nici suficiente.


Propoziţia “Astăzi este soare afară” şi propoziţia “Fizicienii sunt oameni de
ştiinţă” reprezintă una pentru cealaltă un temei nici necesar, nici suficient. Aceste
propoziţii sunt logic independente, ceea ce înseamnă că valoarea de adevăr a fiecăreia nu
impietează asupra valorii de adevăr a celeilalte. Prin urmare, nu putem întemeia nici
necesar, nici suficient propoziţia “Astăzi este soare afară” pe propoziţia “Fizicienii sunt
oameni de ştiinţă” şi nici viceversa.
*
Putem pune acum în mod firesc problema care din temeiurile de mai sus sunt
acceptate pentru a putea afirma o propoziţie. Cu alte cuvinte, care din temeiuri corespund
exigenţelor logice ale principiului raţiunii suficiente. Răspunsul este: doar temeiurile
suficiente. Adică temeiurile suficiente dar nu şi necesare şi cele necesare şi suficiente. În
primul caz, oricare ar fi două propoziţii p şi q, principiul raţiunii suficiente se formulează:

Dacă p, atunci q

În cel de-al doilea, când avem de-a face cu o condiţionare necesară şi suficientă, formularea
principiului raţiunii suficiente va fi:

Dacă şi numai dacă p, atunci q

Sunt excluse din clasa temeiurilor propriu zise cele necesare, dar nu şi suficiente, şi
cele nici necesare, nici suficiente.
Principiul raţiunii suficiente are o importanţă fundamentală în gândirea noastră
obişnuită. El ne cere ca orice afirmaţie să fie argumentată înainte de a fi acceptată ca
adevărată sau falsă. De asemenea, în gândirea ştiinţifică şi în sistemele axiomatice
importanţa sa este crucială, trecerea de la o teoremă la alta neputându-se efectua fără girul
acestui principiu logic.

15
Capitolul IV

NOŢIUNEA

IV.1. Sensul şi referinţa unui termen *

Gottlob Frege în studiul său intitulat “Über Sinn und Bedeutung”25 face distincţie
între sensul unui termen şi referinţa sa. Referinţa unui termen ar fi acel obiect la care se
referă termenul, iar sensul unui termen ar fi “modul în care este dat obiectul” conştiinţei
celui care îl percepe, sau ceea ce se înţelege prin acel termen. Astfel, pentru termenul
“casă” referinţa este constituită de obiectul “casă” ca atare, iar sensul lui este ceea ce
înţelegem prin “casă”.
Noţiunea este definită ca fiind cea mai simplă entitate gândibilă. Fiind o entitate
gândibilă, noţiunea presupune în primul rând un sens, adică un ansamblu de note
caracteristice, prin care ea este gândită. Nu poate exista o noţiune fără să aibă un sens.
Cineva ar putea replica: “Dar noţiunea “copac cu fructe de oţel” nu are nici un sens. De
fapt noţiunea de “copac cu fructe de oţel” are un sens, dar nu are referinţă, fiind o noţiune
vidă. Noi înţelegem sensul noţiunii “copac cu fructe de oţel”, prin punerea în comun a
caracteristicilor unui copac cu fructe şi ale oţelului, numai că nu există un asemenea obiect
care să întrunească toate aceste caracteristici.
În al doilea rând, acest sens pe care îl presupune o noţiune, adică notele ei
caracteristice, se exprimă printr-un semn. Semnul poate fi sonor (când e vorba de limbajul
vorbit), poate fi scris, sau poate avea nenumărate forme: morse, biţi, unde electromagnetice,
etc. Folosindu-ne de semne, noţiunile se pot comunica, adică pot transcende mintea unui
individ unde există ca sensuri, şi pot ajunge în mintea altora, constituindu-se, de asemenea,
ca sensuri.
În al treilea rând, noţiunile presupun anumite obiecte, pe care le denotă. Semnele
trimit spre obiecte, ele au o referinţă care transcende mediul în care funcţionează, dar spre
deosebire de semne, care sunt în totalitate un produs al minţii individului, referinţele există
în mod independent de sensurile sau semnele care le pot fi sau nu asociate. Prin urmare, o
noţiune exprimă un obiect sau o clasă de obiecte.

IV.2. Noţiunea ca produs al abstractizării **

Noţiunile sunt obţinute prin abstractizare. Atunci când gândim, noi nu operăm pe
plan mental cu obiectele propriu zise, ci cu simboluri care le ţin locul, dar pe care le putem
manipula în gândire. Aceste simboluri sunt tocmai noţiunile. Ele reprezintă lucrurile, dar
sunt mult mai simple, ele ţinând cont numai de proprietăţile esenţiale ale lucrurilor, anume
acele proprietăţi care sunt comune lucrurilor din categoria respectivă. Când ne gândim la o
maşină26, noi nu avem în cap o maşină, de altfel nici n-ar încăpea, ci un construct mental
care reprezintă maşina în planul gândirii. Avem în cap deci noţiunea de maşină. Iar această
noţiune reprezintă ceea ce este comun tuturor maşinilor: proprietatea de a avea 4 roţi, un
motor alimentat cu combustibil, şi, fiind mijloace de transport, merge pe străzi. Nu ţinem
cont că o anume maşină este albastră sau roşie, că este Mercedes sau Dacia, că are număr
de Constanţa, de Bucureşti sau de Iaşi, că are o mică zgârietură pe portieră sau nu, etc., etc.

25
Sens şi referinţă
26
autoturism
16
Aceste proprietăţi nu intră în noţiunea de maşină. Noi le ignorăm voit când constituim
noţiunea de maşină, reţinând numai acele proprietăţi care sunt comune tuturor maşinilor.
În constituirea noţiunilor se reţin proprietăţile generale ale obiectelor şi se înlătură
proprietăţile lor particulare şi individuale. Acest proces poartă numele de abstractizare şi
fără el nu ar fi posibilă constituirea vreunei noţiuni, şi nici gândirea. Noţiuni precum casă,
maşină, om, sunt noţiuni abstracte, evident, însă există noţiuni cu grad foarte înalt de
abstractizare, cum ar fi noţiunile matematicii, al căror raport cu realitatea concretă este
complex şi sinuos. Abstractizarea se poate aplica chiar unor abstracţiuni, rezultând
abstracţiuni de abstracţiuni, adică noţiuni foarte generale, care îmbrăţişează domenii foarte
vaste şi variate.

IV.3. Noţiune, termen, cuvânt ***

Noţiunile sunt exprimate, aşa cum am spus, în limbaj, prin cuvinte. Uneori însă un
singur cuvânt nu este suficient pentru a exprima o noţiune. Astfel, o noţiune, pe lângă un
cuvânt izolat care o redă, se poate exprima prin:
1) cuvinte determinate prin atribute: organism marin; lege organică;
2) sintagme: starea litoralului românesc, aquis comunitar;
3) propoziţii determinative asociate unui nume: cel care a scris Critica Raţiunii
Pure; locurile unde au murit eroii neamului;
4) fraze determinative asociate unui nume: luna decembrie a anului 1989 când au
murit mulţi tineri dar regimul comunist a fost înlăturat.
Complexitatea noţiunii este evident superioară complexităţii simplelor cuvinte,
pentru că deseori, pentru a exprima o noţiune suntem nevoiţi să folosim mai multe cuvinte
sau chiar fraze.
Pe de altă parte, acelaşi cuvânt poate reprezenta mai multe noţiuni. Este vorba de
termenii polisemantici şi omonimi. Pentru a ilustra o situaţie de polisemie, adică o situaţie
în care noţiunile sunt redate prin acelaşi semn iar sensurile lor sunt apropiate, dar nu
identice, să considerăm, de exemplu, termenul “lege”: legea poate fi înţeleasă în sens de
normă, fiind deci vorba de o lege juridică. Termenul “lege” mai poate desemna o constantă
a fenomenelor fizice, biologice, etc., fiind vorba de o lege a naturii. Sau putem să ne
referim la cuvântul “rădăcină”, care desemnează fie un rizom (rădăcină de plantă) fie o
operaţie matematică (rezultatul operaţiei radical). Pentru a ne referi la situaţia de omonimie,
putem considera termenul “broască”: broasca este un batracian, dar termenul “broască”
poate reprezenta şi un mecanism: broasca de la uşă.
O altă situaţie este aceea în care o noţiune este exprimată prin cuvinte diferite. Este
vorba de acelaşi sens redat prin semne diferite. Exemplu de noţiuni sinonime: nea şi
zăpadă; regulă şi normă; singular şi individual, etc.
Rezultă că mulţimea cuvintelor şi mulţimea noţiunilor nu sunt echivalente. Aceleiaşi
noţiuni îi pot corespunde mai multe cuvinte (sinonimia) sau aceluiaşi cuvânt îi pot
corespunde mai multe noţiuni (omonimia şi polisemia).
Din cauza maximei lor simplităţi, noţiunile nu există în limbajul natural izolate, ci
ele apar în propoziţiile logice, ca părţi ale acestora, sub formă de termeni. Termenul
reprezintă considerarea noţiunii atât în dimensiunea ei logică (ca formă logică) cât şi în
dimensiunea ei lingvistică (ca grup de cuvinte sau ca simplu cuvânt). La nivelul analizei
logice a propoziţiei, termenul reprezintă elementul ultim, dincolo de care analiza nu mai
poate înainta.

17
IV.4. Structura noţiunii *****

În structura noţiunii găsim două elemente legate în mod direct unul de celălalt: sfera
şi conţinutul.
Sfera unei noţiuni este clasa ale cărei elemente sunt referinţele acelei noţiuni.
Aşadar, totalitatea obiectelor care cad sub o noţiune constituie extensiunea sau sfera acelei
noţiuni.
Cum între clase există raporturi de incluziune, la fel vor exista şi între sferele
noţiunilor. De exemplu, noţiunea “tâlhărie” se include în noţiunea “infracţiune”, care la
rândul ei este inclusă în noţiunea mai generală de “încălcare de reguli”
Referindu-ne la două mulţimi
dintre care una este o submulţime a tâlhărie
celeilalte, spunem că o noţiune este
gen pentru altă noţiune dacă prima o infracţiune
include pe cea din urmă. Noţiunea
includentă este genul, noţiunea inclusă
este specia. O noţiune poate fi gen faţă încălcare de reguli
de o noţiune, dar şi specie în raport cu
alta. În exemplul de mai sus, noţiunea “infracţiune” este gen pentru noţiunea de
“tâlhărie”, însă specie în raport cu noţiunea “încălcare de reguli”.
Relaţia de incluziune face posibilă existenţa seriilor de noţiuni. De exemplu:

Pătrat ⊂ Dreptunghi ⊂ Patrulater sau

Număr prim ⊂ Număr natural ⊂ Număr întreg ⊂ Număr raţional ⊂ Număr real;

Noţiunea cea mai generală, atunci când luăm în discuţie clasa generală a noţiunilor,
adică mulţimea tuturor noţiunilor, este numită genul suprem (summum genus). Genul
suprem nu mai este specie pentru altă noţiune mai generală, el reprezentând noţiunea cea
mai generală, cu sfera cea mai mare.
Noţiunile cu sfera cea mai restrânsă se numesc specii ultime (infima species).
Aceste noţiuni nu mai pot fi gen pentru alte noţiuni.
Genul suprem şi speciile ultime sunt singurele noţiuni care nu sunt simultan şi gen şi
specie. În rest, orice noţiune intermediară este şi gen (în raport cu noţiunea pe care o
include) şi specie (în raport cu noţiunea în care se include).
Conţinutul (sau comprehensiunea, conotaţia, intensiunea) unei noţiuni este alcătuit
din notele caracteristice pe care le au în comun elementele ce alcătuiesc sfera acelei noţiuni.
Notele noţiunii “pătrat” sunt: proprietatea de a avea 4 laturi egale, de a avea unghiuri de
90 de grade, diagonalele perpendiculare, aria egală cu pătratul laturii, etc.
Conţinutul unei noţiuni este determinant al sferei. Situaţia reciprocă nu are loc.
Termeni cu sfere diferite nu pot avea acelaşi conţinut, pe când noţiuni cu conţinuturi
diferite pot avea aceeaşi sferă. Termenii “triunghi echilateral” sau “triunghi
echiunghiular” au intensiuni diferite, cu toate că au aceeaşi sferă. O proprietate importantă
în cadrul analizei noţiunii este faptul că notele genului sunt şi note ale speciei, dar note ale
speciei nu sunt şi note ale genului.
Conţinutul este foarte important în definirea unei noţiuni, un anume tip de definiţie
fiind cel prin gen proxim şi diferenţă specifică.
Definiţie. Între sfera şi conţinutul unor noţiuni dintre care una este gen pentru
cealaltă apare o relaţie specială, de o importanţă deosebită în logică: cu cât creşte sfera, cu
atât conţinutul se micşorează, iar cu cât creşte conţinutul, cu atât sfera se micşorează.

18
Acestă proprietate se numeşte legea raportului invers. Să considerăm noţiunea “student la
drept al Universităţii Ovidius” şi noţiunea gen “student la drept”. În noţiunea gen intră,
evident, mai multe obiecte (toţi studenţii la drept) decât intră în noţiunea specie. Însă
noţiunea specie este mai bogată în note decât noţiunea gen: despre studenţii la drept la care
se referă noţiunea “student la drept al Universităţii Ovidius” ştim în plus că sunt studenţi ai
Universităţii Ovidius. Însă, aşa cum legea raportului invers stipulează, numărul lor, este,
evident, mai mic decât al tuturor studenţilor la drept. O notă adăugată la intensiunea unei
noţiuni este de natură să restrângă aria de aplicabilitate a acelei noţiuni. Invers, dacă dorim
să includem într-o noţiune mai multe elemente, atunci renunţăm la anumite note din
intensiunea noţiunii a cărei sferă vrem să o mărim. În seria:
pătrat ⊂ dreptunghi ⊂ patrulater noţiunea cea mai restrânsă ca sferă este cea de “pătrat”,
noţiunea cea mai generală fiind cea de patrulater. În clasa patrulaterelor, pe lângă pătrate,
intră multe figuri geometrice, cum ar fi dreptunghiurile, trapezele, etc. Tocmai din acest
motiv despre patrulatere în general putem spune mult mai puţine lucruri decât putem spune
despre un pătrat, care este un patrulater cu unghiuri şi laturi egale, ceea ce nu este cazul şi
pentru celelalte specii ale noţiunii “patrulater”.
Astfel, dacă din punctul de vedere al sferei, noţiunea “patrulater” include noţiunea
“pătrat”, din punctul de vedere al conţinutului lucrurile stau invers, noţiunea de “pătrat”
cuprinzând sub aspectul intensiunii patrulaterul. Pătratele sunt doar o specie de patrulatere,
iar printre notele pătratului există notele patrulaterului, şi încă altele.

IV.5 Raporturi între noţiuni ****

Raporturile dintre noţiuni sunt determinate de elementele din structura noţiunii.


Astfel, avem raporturi între noţiuni determinate din punctul de vedere al sferei noţiunii sau
din punct de vedere al conţinutului. Dar, conform legii raportului invers între sferă şi
conţinut, raporturile de sferă determină raporturile de conţinut şi raporturile de conţinut
determină raporturile de sferă. O noţiune care include pe alta sub aspectul sferei este inclusă
de către cea din urmă sub aspectul conţinutului.

fruct

măr

De exemplu, noţiunea “fruct” include sub aspectul sferei noţiunea “măr” (adică
toate merele sunt fructe); în acelaşi timp, noţiunea inclusă (“măr”) conţine toate notele
definitorii ale clasei fructelor (adică include sub aspectul conţinutului noţiunea “fruct”)
Pentru a studia raporturile între noţiuni vom considera criteriul incluziunii
elementelor în clase, deci criteriul sferei.
Din pricina similarităţii logicii claselor cu teoria mulţimilor, vom utiliza această
teorie spre a expune într-o manieră riguroasă raporturile între noţiuni. Asumăm
similitudinea clasei (noţiune din teoria mulţimilor) cu sfera noţiunii (noţiune din logică). O
clasă este o mulţime de obiecte, o noţiune este reprezentarea pe plan mental a unei mulţimi
de obiecte despre care ştim ceva.
Din perspectiva sferei, raporturile dintre noţiuni sunt: de ordonare: subordonare,
supraordonare, identitate, intersecţie directă, rejecţie, intersecţie, subcontarietate. Şi de
disonanţă sau opoziţie: contrarietate, contradicţie, diferenţă logică, diferenţă conversă,
19
independenţă. Noi le vom considera numai pe cele mai simple dintre acestea.

1. Raporturi de ordonare între noţiuni

Relaţiile (raporturile) de ordonare sunt relaţii de suprapunere între sferele noţiunilor


şi de concordanţă între conţinuturile acestora. În notaţia cu diagrame Venn, pe care o vom
folosi în continuare, zonele haşurate sunt vide, iar cele care conţin un ”x” sunt nevide.

1.1. Raportul de subordonare.

Două noţiuni A şi B se află în raport de subordonare (B este subordonată lui A) când


sfera lui A este în întregime inclusă în sfera lui B, conţinutul lui B fiind în întregime inclus
în cel al lui A.

Diagrama Venn Diagrama Euler

În diagrama Venn de mai sus noţiunile sunt neexhaustive27 şi universul discursului28


în afara sferelor lui A şi B este nevid.
Exemple de noţiuni aflate în raport de subordonare: “german” şi “european”;
“fizician” şi “om de ştiinţă”; “mamifer” şi “animal”, etc.
Între două noţiuni care se află în raport de subordonare au loc următoarele relaţii:
1) A ⊂ B; clasa A este inclusă în întregime în clasa B: toţi germanii sunt europeni;
orice german e european;
2) A I B = A; intersecţia lui A cu B are ca rezultat clasa A: germanii care sunt
europeni sunt germani;
3) A I ¬B = 0 ; intersecţia lui A cu non-B are ca rezultat clasa vidă: nu există
germani care nu sunt europeni;
4) A I B ≠ 0 ; intersecţia lui A cu B este diferită de clasa vidă: există germani care
sunt europeni;
5) ¬A I B ≠ 0 ; intersecţia lui non-A cu B are ca rezultat clasa vidă; există europeni
care nu sunt germani;
6) ¬A I ¬B ≠ 0 ; intersecţia lui non-A cu non-B este diferită de clasa vidă ceea ce
înseamnă că universul de discurs U este nevid: există indivizi care nu sunt germani şi nici
europeni;

27
Nu epuizează universul discursului.
28
Universul discursului este definit de dicţionarul de filosofie Oxford ca reprezentând
lucrurile asupra cărora se pot extinde cuantificatorii unei teorii formale: acestea pot fi
punctele de pe o linie, mulţimile, obiectele fizice sau orice altceva se întâmplă să avem în
vedere. În cazul nostru universul discursului se va nota cu U şi va fi reprezentat de un
dreptunghi.
20
1.2. Raportul de identitate

Două noţiuni A şi B se află în raport de identitate când oricare ar fi un obiect x


aparţinând sferei lui A, acesta aparţine şi sferei lui B, şi oricare ar fi un obiect y care
aparţine sferei lui B acesta aparţine şi sferei lui A, în condiţiile în care noţiunile nu sunt
exhaustive iar universul de discurs în afara noţiunilor A şi B este nevid.

Diagrama Venn Diagrama Euler

Exemplu de noţiuni aflate în raport de identitate: “triunghi” şi “figură cu trei


unghiuri”; “numere divizibile cu 2” şi ”numere pare”, etc.
Între două noţiuni aflate în raport de identitate au loc următoarele relaţii:
1) A=B; toate numerele pare sunt numere divizibile cu 2;
2) (A I B = A) ∧ (A I B = B) ; clasa A intersectată cu clasa B are ca rezultat clasa A
şi în acelaşi timp clasa B; toate numerele pare care sunt divizibile cu 2 sunt numere pare,
toate numerele pare care sunt divizibile cu 2 sunt numere divizibile cu 2;
3) A I ¬B = 0 ; nu există numere pare nedivizibile cu 2;
4) A I B ≠ 0 ; există numere pare divizibile cu 2;
5) ¬A I B = 0 ; nu există numere impare divizibile cu 2;
6) ¬A I ¬B ≠ 0 ; există numere impare şi nedivizibile cu 2;

1.3. Raportul de intersecţie

Două noţiuni A şi B sunt în raport de intersecţie atunci când ele sunt genuri comune
ale uneia sau mai mai multor specii, noţiunile A şi B şi universul discursului în afara
sferelor lui A şi B fiind nevide.

Diagrama Venn Diagrama Euler

Exemplu de noţiuni aflate în raport de intersecţie: “student” şi “sportiv”; “filosof”


şi “matematician”; “pictor” şi “diplomat”.
Între două noţiuni aflate în raport de intersecţie au loc următoarele relaţii:
1) A I ¬B ≠ 0 ; Există filosofi care nu sunt matematicieni: Hegel, Mircea Eliade,
Heidegger;

21
2) A I B ≠ 0 ; Există filosofi care sunt matematicieni: Leinbiz, Descartes, Russell;
Laplace, Pascal, Whitehead;
3) ¬A I B ≠ 0 ; Există matematicieni care nu sunt filosofi: Dedekind, Galois,
Lagrange;
4) ¬A I ¬B ≠ 0 ; Există intelectuali care nu sunt nici filosofi, nici matematicieni:
Darwin, Mendel, Avogadro.

1.4. Raportul de subcontrarietate

Două noţiuni A şi B sunt în raport de subcontrarietate atunci când ele sunt genuri
comune ale uneia sau mai mai multor specii, noţiunile A şi B fiind nevide, dar exhaustive.

Diagrama Venn Diagrama Euler

A B

Exemplu de noţiuni aflate în raport de subcontrarietate: “darnic” şi “econom”.


Între două noţiuni aflate în raport de subcontrarietate au loc următoarele relaţii:
1) A I ¬B ≠ 0 ; Există oameni darnici care nu sunt economi: risipitorii;
2) A I B ≠ 0 ; Există oameni care sunt şi darnici şi economi în acelaşi timp:
chibzuiţii;
3) ¬A I B ≠ 0 ; Există oameni care nu sunt darnici, dar sunt economi: avarii;
4) ¬A I ¬B = 0 ; Nu există oameni care să fie nici darnici, nici economi, altfel spus
să fie şi avari şi risipitori în acelaşi timp.

2. Raporturi de opoziţie între noţiuni


Relaţiile (raporturile) de opoziţie sunt acele relaţii determinate de gradul de
excluziune între sferele noţiunilor şi de incompatibilitate între conţinuturile acestora.

2.1. Raportul de contrarietate

Două noţiuni A şi B sunt în raport de contrarietate când oricare ar fi un element din


universul de discurs acesta nu face parte, dar poate lipsi în acelaşi timp din sfera ambelor,
universul discursului în afara sferelor lui A şi B fiind nevid.
Diagrama Venn Diagrama Euler

A B
X X

22
Exemplu de noţiuni aflate în raport de contrarietate: “măr” şi “pară”; “roşu” şi
“albastru”.
Între două noţiuni aflate în raport de intersecţie au loc următoarele relaţii:
1) A I ¬B ≠ 0 ; există fructe care sunt mere, fără să fie şi pere: merele.
2) A I B = 0 ; nu există fructe care să fie şi mere şi pere în acelaşi timp;
3) ¬A I B ≠ 0 ; există fructe care nu sunt mere, ci pere: perele;
4) ¬A I ¬B ≠ 0 ; există fructe care nu sunt nici mere, nici pere: cireşele, portocalele,
etc.

2.2. Raportul de contradicţie

Două noţiuni A şi B sunt în raport de contradicţie atunci când oricare ar fi un


element din universul de discurs el nu face parte, dar nici nu lipseşte în acelaşi timp din
sfera ambelor. Altfel spus, două noţiuni sunt în raport de contradicţie atunci când ele nu au
nici un element comun, noţiunile fiind nevide şi exhaustive.

Diagrama Venn Diagrama Euler

A B

Exemplu de noţiuni aflate în raport de contradicţie: “harnic” şi “leneş”, “interesat”


şi “dezinteresat”, “admis” şi “respins”, “viu” şi “mort”, etc.
Între două noţiuni aflate în raport de contradicţie au loc următoarele relaţii:
1) A I ¬B ≠ 0 ; există candidaţi admişi care nu sunt respinşi: toţi cei admişi;
2) A I B = 0 ; nu există candidaţi admişi şi respinşi în acelaşi timp;
3) ¬A I B ≠ 0 ; există candidaţi care nu sunt admişi, dar sunt respinşi: toţi cei
respinşi;
4) ¬A I ¬B = 0 ; nu există candidaţi care să nu fie nici admişi, nici respinşi.

IV.6. Tipologia noţiunii ****

Sfera şi conţinutul reprezintă criteriile după care deosebim tipurile de noţiuni.


Urmând criteriul sferei, distingem:

1. Noţiuni vide şi noţiuni nevide.

O noţiune A este vidă atunci când sfera lui A nu conţine nici un element. Altfel,
noţiunea A este nevidă. Sunt mai multe căi prin care ajungem să întrebuinţăm noţiuni vide:
a) Atribuind unei noţiuni o proprietate care intră în contradicţie cu notele sale
esenţiale. O astfel de noţiune reprezintă o contradicţie explicită, ca de exemplu noţiunea de
cerc pătrat.

23
b) Atribuind un gradul de comparaţie superlativ unor noţiuni care nu-l admit. De
exemplu, cel mai mare număr natural nu există, din moment ce mulţimea numerelor
naturale este infinită.
În cazurile de mai sus spunem că noţiunile sunt logic vide.
c) Folosind un termen care nu are nici o referinţă. În această situaţie referinţa nu a
existat de loc şi nici nu există, sau nu există încă, noţiunea în cauză fiind anticipativă. În
primul caz, un exemplu de noţiune vidă este cel de flogiston, acea substanţă misterioasă cu
greutate negativă a cărei existenţă a fost presupusă în evul mediu pentru a putea explica de
ce unele substanţe, după ardere, îşi măresc greutatea: prin ardere, ele ar fi eliberat
flogistonul. De fapt, greutatea acelor substanţe creştea din cauza faptului că ele, în procesul
de ardere, câştigau oxigen (oxidau). În al doilea caz, un exemplu de noţiune vidă este cel de
teleportor de obiecte. Deşi s-a realizat teleportarea unor atomi, teleportarea unor obiecte
este deocamdată o ficţiune.
În cazul de mai sus spunem că noţiunile sunt factual vide.

2.Noţiuni singulare sau generale

O noţiune A ceste singulară atunci când A conţine un singur element. Altfel,


noţiunea este generală. Exemple de noţiuni singulare: preşedintele din 2002 al României;
cel care a descoperit teoria relativităţii. Obiectele care sunt prezentate de o noţiune
singulară cer de obicei mai mult de un cuvânt pentru a fi redate. Exemple de noţiuni
generale: casă, om, maşină.

3.Noţiuni colective sau divizive

O noţiune A este colectivă atunci când sfera lui A este alcătuită dintr-una sau mai
multe colecţii de obiecte. În primul caz noţiunea este singular colectivă, în cel de-al doilea
ea este general colectivă. O colecţie de obiecte reprezintă o mulţime de elemente
considerate ca întreg, iar conţinutul unei noţiuni care redă o colecţie este format din
proprietăţi care aparţin acestui întreg, şi nu neapărat fiecărui element al clasei. Ca exemplu
de noţiuni singular-colective putem enumera: Biblioteca Judeţeană din Constanţa, echipa
de fotbal a României; în timp ce noţiuni ca bibliotecă şi echipă de fotbal sunt noţiuni
general colective. O bibliotecă poate fi mare, dar aceasta nu este in mod necesar şi
proprietatea fiecărei cărţi. Raportul în acest caz este partitiv, de la întreg la parte.
O noţiune A este divizivă atunci când sfera lui A este alcătuită din mai multe
elemente care au proprietăţi individuale. Elementele care intră în sfera lui A au în comun o
serie de proprietăţi. În acest caz raportul de la element la clasă este diviziv, adică tot ce este
valabil despre clasă este valabil şi despre fiecare element al ei. Combinând tipul precedent
de noţiuni (singulare şi generale) cu acesta de faţă, obţinem noţiuni general-colective,
singular colective, general-divizive şi singular-colective. Tot un raport diviziv avem şi de la
noţiuni general-colective la cele singular-colective.

4.Noţiuni vagi (fuzzy) sau nevagi (nonfuzzy)

O noţiune A este nevagă ddacă, oricare ar fi un element a, putem spune cu precizie


dacă a aparţine sau nu sferei lui A.
A este nevagă ddacă ∀(a )(a ∈ A ∨ a ∉ A )
În caz contrar, când oricare ar fi un element a, nu putem spune cu precizie dacă
a ∈ A sau a ∉ A , noţiunea A este vagă.
O precizare de ordin filosofic se impune. Vaguitatea nu este o caracteristică a
24
existenţei, ci a cunoaşterii. Aşadar vagul nu are o dimensiune ontologică, aşa cum se poate
înţelege din opera unor filosofi, ci una gnoseologică. Modul cum cunoaştem noi obiectele
este aproximativ, şi nu obiectele însele. Există o întreagă direcţie de cercetare în logică
asupra noţiunilor vagi, numită logica fuzzy.
Orice noţiune este considerată o variabilă lingvistică. În consecinţă, noţiunile vagi
vor se vor numi variabile lingvistice vagi. Structura unei astfel de noţiuni este:
1. Denumirea variabilei;
2. Universul de discurs la care se raportează (variabila non-vagă de referinţă);
3. Restricţia vagă pe care variabila vagă o determină pe universul de discurs, adică
pe variabila non-vagă de referinţă);
Să considerăm variabila lingvistică “înalt”. Ea nu poate exista în această calitate
pentru un receptor decât dacă este adusă către acesta printr-un semn, care poate fi scris,
sonor, etc. Acest semn este denumirea variabilei.
Variabila lingvistică vagă “înalt” nu poate funcţiona decât prin raportare la un
univers de discurs, adică la o variabilă non-vagă de referinţă: în cazul nostru, variabila non-
vagă de referinţă este noţiunea “înălţime”. Stabilim că cineva este înalt numai în raport cu
noţiunea non-vagă de “înălţime”.
Variabila lingvistică vagă “înalt” limitează universul de discurs “înălţime” la o
porţiune a sa: “înălţimile înalte”, dacă putem spune aşa. Această limitare este o restricţie
vagă pe care variabila lingvistică vagă o determină pe universul de discurs.
Spre deosebire de noţiunile non-vagi, noţiunile vagi admit modificatori lingvistici.
De exemplu, noţiunea vagă “înalt” admite următorii modificatori lingvistici: foarte înalt,
destul de înalt, mai înalt decât…. Aceşti modificatori lingvistici vagi determină subclase în
raport cu sfera noţiunii vagi.
O particularitate a structurii sferei noţiunilor vagi este că ele au un nucleu şi o zonă
incertă.

zonă incertă

nucleu

Nucleul reprezintă acea parte unde condiţia de non-vaguitate este îndeplinită:


∀(a )(a ∈ A ∨ a ∉ A) ,
unde A reprezintă sfera nucleului.
De exemplu, un individ de 2,25 m este cu siguranţă un individ înalt. Nu acelaşi lucru
îl putem spune despre un individ de 1,75 m. Prin urmare, el se include în zona incertă a
sferei unei noţiuni vagi.

Din punctul de vedere al conţinutului deosebim:

1.Noţiuni abstracte şi noţiuni concrete29

29
Referindu-ne la această distincţie, între noţiunile abstracte şi cele concrete, precizăm că
toate noţiunile sunt abstracte, dar în sensul că ele sunt formate prin abstractizare, adică prin
ignorarea proprietăţilor necomune ale obiectelor care formează clasa la care noţiunea se
25
O noţiune este abstractă dacă nu poate fi corelată cu ceva care există în realitate, ca
obiect. O noţiune concretă se obţine prin tratarea proprietăţilor ca şi cum ar fi lucruri. Din
punct de vedere lingvistic, ele sunt rezultatul substantivizării adjectivelor: egal – egalitate,
drept – dreptate. Dreptatea nu există ca obiect concret, precum există statuia libertăţii, ci
există numai lucruri care sunt drepte. Proprietăţile sunt reificate, li se dă o existenţă
concretă.
O noţiune este concretă atunci când se aplică la lucruri care există sau care se
presupune că există ca atare în realitate. Exemplu: om, casă, Constanţa. Deşi omul nu
există în realitate ca atare, noţiunea de om face referire la mulţimea tuturor oamenilor, care
există în mod concret.

2.Noţiuni absolute sau relative

O noţiune este absolută dacă ea are un înţeles de sine stătător şi, pentru a o putea
gândi, nu este nevoie de considerarea altei noţiuni cu care să stea în relaţie. De exemplu,
noţiunile om, casă sunt noţiuni absolute. Noţiunile relative sunt cele care nu au un înţeles
decât atunci când se afla în raport cu alte noţiuni. De exemplu, noţiuni precum: tată,
sinonim, contrar.
Există confuzii provocate de folosirea aceluiaşi pronume posesiv, însă cu funcţii
diferite. De exemplu, noţiunea “maşina mea” indică o posesiune, în timp ce noţiunea
”mama mea” indică o relaţie, anume aceea de filiaţie.

3.Noţiuni independente sau corelative

Două noţiuni A şi B sunt independente ddacă oricare dintre ele nu o antrenează pe


cealaltă şi nici negaţia celeilalte. În acest caz noţiunile pot fi gândite separat. În caz contrar,
noţiunile se numesc corelative, pentru că gândirea uneia implică un corelat, iar definiţia
unei astfel de noţiuni trebuie să ţină seama şi de corelatul acelei noţiuni. Exemplu de
noţiuni independente: masă, casă, om. Exemplu de noţiuni corelative: cauză-efect;
învingător-învins; pozitiv-negativ, etc.

4.Noţiuni pozitive sau negative

O noţiune este pozitivă ddacă în conţinutul ei regăsim prezenţa anumitor


caracteristici ale obiectelor care constituie referinţa acelei noţiuni. În caz contrar, atunci
când obiectele ce constituie sfera noţiunii suferă de anumite privaţiuni, iar aceste privaţiuni
se reflectă în semnul care redă noţiunea, noţiunea este negativă. Astfel de noţiuni sunt
deseori rezultatul adăugării prefixelor privative: a-, ne-, in, anti-, etc. Dar forma logică nu
corespunde totdeauna formei lingvistice, astfel că unele noţiuni cu prefixe negative, cum ar
fi anticorp sau antiproton sunt din punct de vedere logic pozitive.

referă. Prin urmare, nu în acest sens vom prezenta diferenţa dintre noţiuni abstracte şi
noţiuni concrete.
26
Capitolul V

OPERAŢII LOGICE CONSTRUCTIVE

Caracterizare generală ****

Operaţiile logice constructive sunt acele operaţii prin care se formează noţiuni, din
alte noţiuni date.
Se pot identifica două criterii de construcţie30 a noţiunilor din alte noţiuni.
Primul criteriu este cel al felului construcţiei. Ea poate fi multivocă. Numim o
operaţie convergent multivocă când pornim de la mai multe noţiuni şi ajungem la una singură
şi divergent multivocă când pornim de la o singură noţiune şi ajungem la mai multe. Sau
poate fi biunivocă, când pornind de la o singură noţiune ajungem tot la una.
Cel de-al doilea criteriu priveşte direcţia construcţiei. Construcţia poate fi
descendentă, de la noţiunea gen la noţiunea specie sau ascendentă, de la noţiunea specie la
noţiunea gen.

Direcţia construcţiei
Construcţia descendentă Construcţia ascendentă
Felul construcţiei
Multivocă (divergentă sau
Diviziunea Clasificarea
convergentă)
Biunivocă Specificarea Generalizarea

V.1. Diviziunea ****

Diviziunea este operaţia logică prin care obţinem speciile unui gen printr-o
construcţie divergent multivocă şi descendentă. Exemplu: După criteriul sexului, indivizii
umani sunt femei şi bărbaţi. Aplicând criteriul satisfacerii stagiului militar, bărbaţii sunt cu
stagiul militar satisfăcut sau cu stagiul militar nesatisfăcut.

femei

Indivizi
umani cu stagiul militar satisfăcut

bărbaţi

fără stagiul militar satisfăcut

Structura diviziunii presupune:


1. Obiectul diviziunii – noţiunea gen de la care pornim;
2. Criteriul diviziunii – acele note ale genului pe baza cărora efectuăm diviziunea;

30
P. Botezatu stabileşte după felul construcţiei, operaţii univoce şi biunivoce.
27
3. Elementele diviziunii – noţiunile la care ajungem în urma efectuării operaţiei de
diviziune (speciile genului de la care am pornit)

Regulile unei diviziuni corecte sunt:


1. Diviziunea să fie completă: Reuniunea elementelor diviziunii să fie echivalentă cu
obiectul diviziunii. Elementele speciilor rezultate în urma diviziunii, puse în comun,
trebuie să formeze o extensiune identică cu cea a noţiunii gen de la care s-a pornit.
2. Pe fiecare treaptă a diviziunii, între elementele diviziunii trebuie să existe un
raport de opoziţie. Dacă această regulă nu este satisfăcută atunci diviziunea nu este
corectă.
3. Fundament unic pe treaptă. Nu putem utiliza criterii amestecate atunci când
efectuăm o diviziune. De exemplu, nu putem împărţi populaţia României în bărbaţi,
femei şi copii, pentru că avem două criterii amestecate (cel al sexului şi cel al vârstei).
4. Diviziunea nu trebuie să facă salturi. Noţiunile specii de pe orice treaptă a
diviziunii să fie obţinute din genul lor proxim care să se găsească pe treapta imediat
anterioară.
5. După numărul de elemente obţinute ca rezultat al diviziunii, diviziunile pot fi
dihotomice, trihotomice, tetratomice, etc.

V.2. Clasificarea ****

Clasificarea este operaţia inversă diviziunii. Ea permite construirea genului din


speciile sale printr-o operaţie convergent multivocă şi ascendentă. De exemplu, folosind
drept criteriu al clasificării sexul, bărbaţii şi femeile se clasifică în clasa oamenilor.
Ca şi diviziunea, structura clasificării presupune:
1. Obiectul clasificării – noţiunile care vor fi supuse clasificării;
2. Criteriul clasificării – proprietăţile pe baza cărora se grupează noţiunile care sunt
obiectul clasificării;
3. Clasa rezultată – noţiunea gen la care ajungem ca urmare a aplicării operaţiei de
clasificare.
4. Regulile unei clasificări corecte sunt analoage celor ale diviziunii:
5. Clasificarea să fie completă: Clasa rezultată trebuie să conţină toate speciile ei. O
clasificare a infracţiunilor din care ar lipsi înşelăciunea ar fi o clasificare incompletă,
deci incorectă.
6. Pe fiecare treaptă a clasificării, între noţiunile supuse clasificării trebuie să existe
un raport de opoziţie. Dacă această regulă nu este satisfăcută atunci clasificarea nu este
corectă.
7. Fundament unic pe treaptă.

În funcţie de criteriul după care se face clasificarea sau diviziunea, deosebim:

a) Operaţii multivoce naturale.


Clasificările sau diviziunile naturale folosesc drept criteriu de discriminare
proprietăţi esenţiale ale ele obiectelor cărora li se aplică această operaţie. De exemplu, o
diviziune după nivelul PH-ului relevă existenţa acizilor şi a bazelor. Astfel de operaţii
multivoce naturale se dovedesc a fi instrumente eficiente de sistematizare a cunoştinţelor,
importante pentru ştiinţă.

b) Operaţii multivoce artificiale.

28
În acest caz criteriul operaţiilor este unul străin de proprietăţile obiectelor supuse
operaţiei. Diviziunea studenţilor în grupe sau în clasificarea lor în ordine alfabetică
reprezintă exemple de operaţie multivocă artificială, unde criteriul este pur convenţional şi
ales datorită simplităţii sale. Raţiunea unor astfel de operaţii este în primul rând una
pragmatică, care ţine de utilitate şi nu una teoretică, care ţine de ştiinţificitate.

În funcţie de relevanţa empirică a criteriului folosit, avem:

a) Operaţii multivoce teoretice.


Operaţiile multivoce teoretice sunt acelea în care noţiunile la care ajungem nu redau
numai clase reale, ci şi clase posibile. De exemplu, tabloul elementelor chimice al lui
Mendeleev este un tip de clasificare teoretică a substanţelor, dat fiind faptul că acesta
descria proprietăţile pe care trebuia să le aibă unele elemente, cu toate că acele elemente nu
existau la momentul conceperii sistematizării, ele fiind ulterior descoperite.

b) Operaţii multivoce empirice.


Operaţiile multivoce empirice sunt acelea în care noţiunile la care ajungem redau
numai clase reale, ale căror obiecte există în momentul efectuării operaţiei.

V.3. Specificarea ****

Specificarea este operaţia logică biunivocă şi descendentă, prin care, dintr-o noţiune
gen obţinem o noţiune specie.
Din perspectiva teoriei mulţimilor, instrumentele prin care se realizează specificarea
sunt operaţiile de intersecţie şi restrângere. De exemplu, dacă dorim să obţinem o
specificare a noţiunii de infracţiune, avem două căi:
a) sau realizăm o restrângere a clasei infracţiunilor:
T = Re s(I) ⇔ (T ⊂ I) ∧ (T ≠ I) ,
unde “T” este stă pentru noţiunea tâlhărie iar “I” pentru noţiunea infracţiune.
Această metodă presupune că restrângerea nu e aleatoare.
b) sau introducem o notă în plus la conţinutul noţiunii gen, intersectând clasa la care
referă genul cu clasa redată de nota pe care vrem să o introducem, obţinând astfel specia
vizată. De exemplu, noţiunii de “omor” îi adăugăm atributul “cu premeditare” , obţinând
noţiunea “omor cu premeditare”. În limbaj logic, noţiunea “omor cu premeditare” s-a
obţinut prin intersecţia sferei actelor care sunt omoruri cu sfera actelor premeditate.

V.4. Generalizarea ****

Generalizarea este operaţia logică biunivocă şi ascendentă, prin care, obţinem o


noţiune gen dintr-o noţiune specie. Generalizarea este operaţia inversă specificării.
Din perspectiva teoriei mulţimilor, instrumentele prin care se realizează
generalizarea sunt operaţiile de reuniune şi extindere. Pentru a obţine o generalizare a
noţiunii de “infractor” atunci este suficient fie să:
a) facem o extindere a noţiunii “infractor”, rezultând noţiunea de “om”.
O = Ext (I) ⇔ (O ⊃ I) ∧ (O ≠ I) ,
unde “O” stă pentru “om” iar “I” stă pentru “infractor”.
b) fie să facem abstracţie de unele note din conţinutul sferei noţiunii de “infractor”.

29
Legile specificării şi ale generalizării sunt:
1.Specificarea şi generalizarea necesită trei elemente: noţiunea dată, diferenţa
specifică, noţiunea la care ajungem (noţiunea construită).
2.Noţiunea dată şi cea construită sunt în raport de ordonare (de la specie la gen).
3.Noţiunea adăugată sau îndepărtată reprezintă diferenţa specifică.
4.Noţiunea construită să se afle în raport de identitate cu o noţiune existentă
supraordonată noţiunii date (în cazul generalizării) sau cu o noţiune existentă subordonată
noţiunii date (în cazul specificării).

V.5. Analiza şi sinteza ****

Analiza şi sinteza sunt operaţii logice care se aplică întregului, respectiv părţilor lui,
spre deosebire de diviziune şi clasificare, care se aplică genurilor, respectiv speciilor. Când
analizăm un obiect descompunem pe plan mental (sau pe plan real) un obiect gândit ca
întreg în părţile sale. Sinteza este operaţia inversă analizei, şi constă în compunerea
întregului din părţile sale.
Exemple de analiză şi sinteză:
Analiza şi sinteza componentelor unui calculator, a substanţelor în chimie, a
elementelor unei legi, etc.

Legile analizei şi sintezei sunt:


1.Criteriu unic pe fiecare treaptă.
2.Operaţia să nu lase resturi (să fie completă).
3.Între părţile obţinute să existe raporturi de opoziţie.
4.Ultima parte a unui întreg să fie denotată de o noţiune individuală.
5.Fiecare element să intre într-o parte şi nici un element să nu intre în două părţi.

V.6. Definiţia ****

Definiţia este operaţia logică care constă în precizarea sferei şi/sau a conţinutului
unei noţiuni, folosindu-ne de alte noţiuni.
Operaţia de definire este indispensabilă în orice demers teoretic sau practic.
Structura definiţiei presupune trei elemente:

1. Noţiunea definită (definiendum) reprezintă definitul, adică noţiunea care este


obiectul operaţiei de definire.
2. Definitorul (definiens) reprezintă traducerea în noţiuni mai simple a obiectului
definiţiei.
3. Relaţia de definire notată cu “=” reprezintă relaţia de identitate între sferele
definiendumului şi definiensului.

Regulile definiţiei:
1. Noţiunea care defineşte (definiens) şi noţiunea definită (definiendum) să fie în
raport de identitate. Când această regulă este satisfăcută spunem că definiţia este adecvată
sau caracteristică. Pot exista abateri de la această cerinţă în trei sensuri:
a) Fie sfera noţiunii care defineşte se află în raport de supraordonare cu sfera
noţiunii definite. În acest caz definiţia nu este adecvată, fiind prea largă. Exemplu de
definiţie prea largă: “Legea reprezintă o regularitate” sau “Pătratul este patrulaterul
echilateral”.

30
b) Fie sfera noţiunii definitorii se află în raport de subordonare cu sfera noţiunii
definite. În acest caz definiţia iarăşi nu este adecvată, fiind prea îngustă, ca în exemplul:
“Logica este ştiinţa care se ocupă cu studiul silogismelor” sau “Dreptul înseamnă
echitate”
c) Dacă noţiunea definitorie este încrucişată cu noţiunea definită, definiţia este, pe
de o parte, prea largă, pe de alta, prea îngustă, de exemplu: “Naţiunea este comunitate de
limbă”.
2. Să nu fie tautologică, adică definitorul să nu includă noţiunea pe care vrem să o
definim, ca în exemplul: “Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor şi
proceselor psihice”.
3. Să fie logic afirmativă, să arate ceea ce este un obiect, nu ceea ce nu este. De
exemplu, definiţia “Planetele sunt corpuri cereşti care nu sclipesc” nu satisface această
regulă. Numai dacă nu dispunem de o notă pozitivă, vom recurge la una negativă. Sunt
admise definiţii negative în dihotomii: vertebrat-nevertebrat; drepte paralele-concurente.
Totuşi, o analiză profundă descoperă note pozitive: nevertebratele au o anumită organizare
interioară; paralele se întâlnesc la infinit (în geometria proiectivă).
4. Să fie clară şi precisă. Ea nu trebuie să fie exprimată în limbaj figurat, sau să
conţină figuri de stil, ca în exemplele: “Romanul este o oglindă pe care o plimbăm de-a
lungul unui drum” (Stendhal); “Dreptatea este armonia sufletului cu el însuşi” (Platon).
De asemenea, definitorul nu trebuie să conţină noţiuni vagi sau vide.
5. Să fie consistentă, adică să nu se afle într-un raport de opoziţie cu celelalte
definiţii cu care intră în relaţie într-un sistem de cunoştinţe. De exemplu, dacă acceptăm
definiţia “Filosofia este ştiinţa principiilor celor mai generale ale lumii” nu putem accepta
propoziţia “Principiile cele mai generale ale lumii sunt obiectul teologiei”.

V.7. Tipologia definiţiei ***

În investigarea tipurilor de definiţii vom folosi două criterii: cel al obiectului


definiţiei, redat de definit, şi cel al procedurii de definire, redată de definitor. După obiectul
definiţiei distingem:

1. Definiţii reale
Definiţiile reale sunt acele definiţii al căror obiect este referinţa31 unei noţiuni (sau
clasa de obiecte redată de acea noţiune). Prin acest tip de definire se urmăreşte dezvăluirea
notelor specifice ale noţiunii vizate. De exemplu, definiţiile “Omul este animal raţional”
sau “Pătratul este rombul cu toate unghiurile egale” sunt definiţii reale în sensul că ele
dezvăluie determinările care aparţin numai clasei oamenilor, respectiv numai clasei
pătratelor.

2. Definiţii nominale
Spre deosebire de definiţiile reale, care se referă la lucruri, definiţiile nominale sunt
acele definiţii care au ca obiect semnul prin care o noţiune este redată, iar ca definitor
sensul noţiunii vizate. Printr-o definiţie nominală se atribuie un sens unui cuvânt. Structura
unei definiţii nominale este următoarea: semnul X are sensul Y, sau numim “X” – Y, sau
înţelegem prin “X” – Y. După poziţia lor în procesul cunoaşterii definiţiile nominale pot fi:
a) de introducere, când introducem un fonem nou într-un vocabular şi îi asociem un
sens.

31
În terminologia fregeeană “bedeutung”.
31
b) de asociere, când ne aflăm în situaţia de a dispune de o expresie pe care un
individ x o înţelege bine, dar pe care y n-o înţelege sau n-o înţelege suficient şi x oferă lui y
o traducere (în limbajul experienţei personale a lui y) a sensului expresiei x.
c) de explicaţie: “prin explicaţia unui concept familiar dar vag noi înţelegem
înlocuirea lui cu un concept nou exact; primul este numit explicat (explicandum), ultimul –
explicant (explicatum)”.

După procedura de definire, distingem:

1.Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică


Definind o noţiune prin gen proxim şi diferenţă specifică, noi înglobăm noţiunea
specie redată de definit în genul său cel mai apropiat, diferenţiind totodată notele proprii ale
noţiunii specie de cele ale genului. De exemplu, în definiţia “Pătratul este dreptunghiul cu
toate laturile egale” am introdus sensul noţiunii de “pătrat” prin indicarea genului celui
mai apropiat (dreptunghi) şi precizarea simultană a diferenţei specifice, adică a notelor din
conţinutul noţiunii “pătrat” care lipsesc din conţinutul noţiunii de “dreptunghi”. În cazul
nostru această diferenţă specifică este proprietatea de a avea toate laturile egale.

2.Definiţii operaţionale
Sunt acele definiţii date prin indicarea metodelor, operaţiilor, probelor (condiţiilor)
sau proceselor prin care se obţine clasa redată de definit. O definiţie operaţională este
aceasta: “Acizii sunt substanţele care înroşesc hârtia de turnesol”.

3.Definiţii genetice (constructive)


Definiţiile genetice sunt acelea al căror definitor indică modul în care obiectul s-a
format. De exemplu, definiţia “Conul este figura geometrică obţinută prin rotirea unui
triunghi isoscel în jurul înălţimii sale” este o definiţie genetică.

4.Definiţii enumerative
Sunt acele definiţii în care definitorul este constituit din toate elementele clasei
redate de definit. De exemplu: “Culorile curcubeului sunt: roşu, oranj, galben,verde,
albastru, indigo, violet.”. Enumerând obiectele la care se referă clasa definitului avem
precizată sfera noţiunii definite. Condiţia de eficienţă a acestui procedeu de definire este ca
clasa de referinţă a definitului să conţină relativ puţine elemente.

5.Definiţii ostensive
Sunt acele definiţii prin care clasa de referinţă a noţiunii pe care dorim s-o definim
este determinată prin indicarea unuia sau mai multor elemente. De exemplu: “Fizician = un
om de ştiinţă ca Bohr, Heisenberg, Pauli, Dirac, Schrödinger, Einstein, etc.”

32
Capitolul VI

PROPOZIŢII CATEGORICE *****

Caracterizare generală

Propoziţiile categorice sunt forme logice mai complexe decât noţiunile. O propoziţie
categorică este o formă logică care asertează un raport (de ordonare sau de opoziţie32) între
două noţiuni. Structura ei presupune deci trei elemente: o relaţie şi doi membri ai acestei
relaţii, care sunt cele două noţiuni. Aceste propoziţii se numesc categorice pentru a preciza
caracterul necondiţionat al asertării în opoziţie cu propoziţiile ipotetice. Exemplu de
propoziţii categorice: “Oamenii sunt fiinţe raţionale.” sau “Unii judecători nu sunt
cinstiţi.”
Logica tradiţională priveşte structura unei propoziţii categorice ca fiind alcătuită
dintr-un subiect (una din noţiuni), un predicat (cealaltă noţiune) şi acea relaţie care redă
raportul dintre noţiuni. Subiectul logic redă obiectul gândirii şi se notează de obicei cu “S”.
Predicatul logic este noţiunea care indică ceea ce se spune despre subiectul logic, ea
reprezentând deseori o notă despre care se spune că aparţine sau nu subiectului logic. Se
notează frecvent cu “P”. O precizare importantă se impune: subiectul şi predicatul logic şi
subiectul şi predicatul gramatical nu coincid. Deşi noţiunile de subiect şi predicat apar şi în
gramatică, subiectul şi predicatul logice nu se suprapun întotdeauna peste subiectul şi
predicatul gramaticale.

După cum propoziţiile categorice afirmă sau neagă predicatul despre subiect, deci
după calitate, ele sunt:

1. Afirmative, atunci când propoziţia redă un raport de concordanţă între S şi P, ca


în exemplul: “Infractorii sunt cei ce încalcă legea”.
2. Negative, atunci când propoziţia redă un raport de opoziţie între S şi P, ca în
exemplul: “Fumătorii nu sunt oameni cu obiceiuri sănătoase”.

După cum predicatul se referă la întreaga sferă a lui S sau numai la o parte a ei, deci
după cantitate, propoziţiile categorice sunt:

1. Universale. În acest caz predicatul se referă la totalitatea sferei lui S, ca în


propoziţia: “Toţi oamenii sunt muritori”. În această propoziţie subiectul este însoţit de
particula “toţi”, a cărei funcţie este de a cuantifica universal sfera subiectului. Alte forme
ale cuantorului universal sunt: “orice”, ”oricare”,”nici unul”. Tot un cuantificator
universal avem atunci când S logic nu este însoţit de nici un marcator lingvistic, ca în
exemplul: “Muzicienii sunt artişti”.
2. Particulare. În acest caz predicatul se referă numai la o parte a sferei lui S.
Subiectul logic al unor astfel de propoziţii este cuantificat existenţial. Cuvintele care
marchează cuantificarea existenţială sunt: “unii”, “există cel puţin un…” , “x%”, etc.
3. Singulare. Când subiectul este un pronume demonstrativ: “aceasta”,” acesta”
sau un pronume personal la singular “eu”, “tu”, “el” sau printr-un nume propriu avem o
propoziţie singulară, în care P se enunţă despre un singur element din sfera lui S. De
exemplu: “Ion se plimbă” asertează faptul că un individ (“Ion”) face parte din clasa celor

32
vezi subcapitolul IV.6 Raporturi între noţiuni
33
care se plimbă. Propoziţiile singulare se formalizează ca universale.

Intersectând cele două criterii (calitatea şi cantitatea) obţinem următoarele tipuri de


propoziţii categorice:

Denumirea Formula Citirea standard Reprezentarea grafică

Diagrama Euler Diagrama Venn

P
Universal
afirmativă SaP Toţi S sunt P S

(∀x )(Sx → Px ) S¬P = 0

Universal
S P
negativă SeP Nici un S nu este P

(∀x )(Sx → ¬Px ) SP = 0

Particular
afirmativă SiP Unii S sunt P

(∃x )(Sx ∧ Px ) SP ≠ 0

Particular
negativă SoP Unii S nu sunt P

(∃x )(Sx ∧ ¬Px ) S¬P ≠ 0

Observaţie: În cazul reprezentării grafice prin diagrame Euler, zona haşurată reprezintă
faptul că acea zonă nu este vidă, adică are cel puţin un element. În cazul reprezentării
grafice prin diagrame Venn, pe care noi o vom folosi, dimpotrivă, zona haşurată este vidă,
iar faptul că o zonă nu este vidă se notează punând un “x” în zona respectivă.

34
VI.1. Raporturi între propoziţiile categorice

Între propoziţiile categorice există interdependenţă. Din valoarea de adevăr a uneia


putem deriva valoarea de adevăr a unora din celelalte propoziţii (chiar a tuturor, în anumite
situaţii).Cele patru tipuri de propoziţii categorice se pot reprezenta in vârfurile unui pătrat
(numit şi pătratul lui Boetius), iar muchiile şi diagonalele pătratului se pot asocia
raporturilor existente între propoziţiile categorice.

-Universalele-
SaP SeP

subalternare
subalternare
-Afirmativele-

-Negativele-
SiP SoP
-Particularele-
Pătratul relaţiilor între propoziţiile categorice (pătratul lui Boetius).

1. Raportul de contradicţie
Două propoziţii sunt în raport de contradicţie atunci când ele nu pot fi în acelaşi timp
adevărate sau false. Cu alte cuvinte, două propoziţii între care există un raport de
contradicţie sunt diferite ca valoare de adevăr (una din ele este adevărată, cealaltă fiind
falsă). Atunci când urmărim obţinerea contradictoriei unei propoziţii, noi vizăm o
propoziţie care să aibă atât cantitatea, cât şi calitatea opuse cantităţii şi calităţii propoziţiei
iniţiale. Urmărind pătratul lui Boetius, şi folosind “1” pentru adevăr, respectiv “0” pentru
falsitate, şi “?” atunci când valoarea de adevăr nu se poate deduce, avem următoarele
relaţii:

1. (SaP=1)→(SoP=0)
2. (SoP=1)→(SaP=0)
3. (SaP=0)→(SoP=1)
4. (SoP=0)→(SaP=1)

De asemenea, între universal negativă (SeP) şi particular afirmativă (SiP) există tot
un raport de contradicţie.

2. Raportul de contrarietate
Două propoziţii sunt în raport de contrarietate atunci când ele nu pot fi adevărate,
însă pot fi false în acelaşi timp. În pătratul lui Boetius propoziţiile aflate în raport de
35
contrarietate sunt cele universale de calitate diferită (SaP şi SeP).

1. (SaP=1)→(SeP=0)
2. (SeP=1)→(SaP=0)
3. (SaP=0)→(SeP=?)
4. (SeP=0)→(SaP=?)

3. Raportul de subcontrarietate
Două propoziţii sunt în raport de subcontrarietate atunci când ele nu pot fi în acelaşi
timp false, putând însă fi adevărate. Acest raport are loc între propoziţiile particulare de
calitate opusă.

1. (SiP=0)→(SoP=1)
2. (SoP=0)→(SiP=1)
3. (SiP=1)→(SoP=?)
4. (SoP=1)→(SiP=?)

4. Raportul de subalternare
Un astfel de raport apare între o propoziţie universală (supraalerna) şi una
particulară (subalterna), ambele de aceeaşi calitate. Din adevărul supraalternei rezultă
adevărul subalternei şi din falsitatea subalternei rezultă falsitatea supraalternei. În toate
celelalte situaţii, valoarea de adevăr a propoziţiei secvente nu se poate stabili.

1. (SaP=1)→(SiP=1)
2. (SiP=0)→(SaP=0)
3. (SaP=0)→(SiP=?)
4. (SiP=1)→(SaP=?)

VI.2. Inferenţe imediate cu propoziţii categorice

O inferenţă este o formă logică mai complexă decât propoziţia categorică, care
constă în trecerea, respectând regulile raţionării corecte, de la ceva (premisă sau set de
premise) la altceva (concluzie). În cazul inferenţelor deductive, concluzia are un grad de
generalitate mai mic decât premisele (premisele sunt mai generale).
Inferenţele imediate au loc de la o singură premisă la o concluzie, spre deosebire de
cele mediate în care intervin două sau mai multe premise.

Distribuirea termenilor
Spunem despre un termen care apare în totalitatea sferei sale că este distribuit şi
simbolizăm acest fapt prin “+”. Spunem despre un termen că este nedistribuit şi simbolizăm
cu “–” atunci când el apare doar într-o parte a sferei sale. Urmărind distribuirea, respectiv
nedistribuirea subiectului şi a predicatului în cazul celor 4 tipuri de propoziţii categorice,
obţinem următoarea sistematizare:

S P După cum se poate observa, S este distribuit în universale şi


a + – nedistribuit în particulare, pe când P este distribuit în negative şi
nedistribuit în afirmative.
e + +
i – – Definiţie: Validitatea inferenţelor imediate constă în respectarea legii
o – +
36
distribuirii termenilor: un termen al concluziei nu poate apărea distribuit dacă el nu a
fost în prealabil distribuit şi în premisa din care provine.

1. Conversiunea
Este inferenţa imediată prin care, pornind de la o propoziţie de tipul SP (premisa),
ajungem la o propoziţie de tipul PS (concluzia). Termenii din premisă îşi schimbă în
concluzie reciproc funcţiile. Legea distribuirii termenilor permite următoarele conversiuni:

SaP PiS
SeP PeS
SiP PiS

Nu este permisă după cum se vede conversiunea particularei negative, pentru că, în
caz contrar, din particulara negativă (SoP, în care P este distribuit dar S nu) ar rezulta o
propoziţie de tipul PoS, în care S ar fi distribuit, şi P nu, ceea ce ar viola legea distribuirii
termenilor. Tot aceeaşi problemă ar apărea dacă din universala afirmativă am încerca să
derivăm tot o universală afirmativă (SaP → PaS). Ne limităm însă la obţinerea particularei
afirmative, (SaP → PiS) ceea ce afectează simetria, dar nu şi legea distribuirii termenilor.
De aceea acest tip de conversiune este numit conversiune prin accident. În cazul
conversiunii prin accident dacă concluzia este falsă, atunci premisa este falsă, însă dacă
concluzia este adevărată, nu e obligatoriu ca şi premisa să fie adevărată. Restul
conversiunilor sunt simple, iar în cazul lor între premisă şi concluzie avem o echivalenţă a
valorii de adevăr.

2. Obversiunea
Este inferenţa imediată prin care, având drept premisă o propoziţie categorică de
forma SP, obţinem drept concluzie o propoziţie de forma S ¬P , de aceeaşi cantitate, dar de
calitate diferită faţă de calitatea premisei din care a fost derivată.

SaP Se ¬P
SeP Sa ¬P
SiP So ¬P
SoP Si ¬P

Există şi alte inferenţe imediate asupra propoziţiilor categorice, cum ar fi


contrapoziţia (contrapusa parţială, contrapusa totală) sau inversiunea (inversiune parţială,
inversiune totală), dar acestea sunt reductibile fără dificultăţi la conversiuni şi obversiuni
succesive.

37
Capitolul VII

SILOGISMUL *****

Să considerăm propoziţiile categorice de mai jos:

1) Toţi oamenii sunt muritori


2) Socrate este om.
3) Socrate este muritor.

Se observă că în cazul în care asumăm adevărul primelor două propoziţii putem


deduce adevărul celei de-a treia. Avem de-a face deci cu un raţionament în care sunt
implicate două propoziţii (numite premise) din care decurge logic, respectând legile
raţionării corecte, o a treia, numită concluzie. Acest tip de raţionament se numeşte silogism.
Aşadar, silogismul este o inferenţă deductivă mediată alcătuită din două premise şi o
concluzie. Este o inferenţă mediată deoarece concluzia este trasă din mai mult de o premisă.
Un mod standard de a reprezenta acest tip de raţionament este următorul:

Toţi oamenii sunt muritori


Socrate este om._________
Socrate este muritor.

Avem deci premisele şi concluzia, care sunt separate de o linie. Linia se citeşte:
“prin urmare”, “deci”, “rezultă”, etc. şi este marca inferenţei deductive, anunţând
concluzia.
Putem pune în evidenţă folosind diagrame Euler caracterul de decurgere logică al
concluziei din suma premiselor. Socrate este un individ din clasa oamenilor. Dar între sfera
oamenilor şi cea a muritorilor fiind un raport de subordonare, prin tranzitivitate, Socrate
este un element al clasei muritorilor.

muritor

om

Socrate

În structura oricărui silogism intră trei şi numai trei termeni. Doi dintre aceştia sunt
termenii prezenţi în concluzie. În cazul nostru, concluzia este o propoziţie universal
afirmativă, de tipul SaP, unde subiectul este Socrate, iar predicatul este redat de clasa
muritorilor.
S=Socrate
P=clasa muritorilor
Termenii prezenţi în concluzia unui silogism sunt numiţi termeni extremi. Aşadar,
într-un silogism termenii extremi sunt subiectul (numit şi termen minor) şi predicatul
(numit termen major). Premisele din care termenul minor (S), respectiv cel major (P),
provin se numesc minoră, respectiv majoră.

38
În afara celor doi termeni extremi, mai există şi un termen mediu, care permite
asertarea unui raport de ordonare sau de opoziţie între S şi P. Într-un silogism, termenul
mediu apare întotdeauna în ambele premise, dar niciodată în concluzie, funcţia lui fiind de a
mijloci raportul dintre termenii extremi, raport redat explicit de concluzie. În cazul nostru,
termenul mediu este reprezentat de noţiunea de om.
M=clasa oamenilor

Formalizând raţionamentul de mai sus, obţinem:


MaP
SaM
SaP

După configuraţia termenului mediu în premise, deosebim patru figuri silogistice:


Figura I – termenul mediu descrie o diagonală de la dreapta la stânga, el îndeplinind
funcţia de subiect în majoră şi predicat în minoră.
M P
S M
S P
Figura II – termenul mediu descrie o verticală la mâna dreaptă, el îndeplinind
funcţia de predicat în ambele premise.
P M
S M
S P

Figura III – termenul mediu descrie o verticală la mâna stângă, el îndeplinind


funcţia de subiect în ambele premise.
M P
M S
S P

Figura IV – termenul mediu este plasat pe diagonală, el îndeplinind funcţia de


predicat în majoră şi de subiect minoră.
P M
M S
S P

Ţinând cont că fiecare propoziţie categorică din componenţa unui silogism poate fi
de 4 feluri şi sunt 3 propoziţii, rezultă că în fiecare figură silogistică avem 64 de variante de
silogism numite moduri silogistice.
Fiecare figură având câte 64 de moduri rezultă că există în total 256 de moduri
silogistice, dar din care numai 24 sunt valide (câte 6 în fiecare figură)
Silogismul analizat mai sus este în figura I (modul aaa-I), numită şi figura perfectă
deoarece este figura în care pot fi demonstrate ca concluzie toate cele 4 propoziţii
categorice şi numai în această figură termenul mediu satisface funcţia de “mijlocitor” între
termenii extremi, adică este gen pentru minor şi specie pentru major.

VII.1. Legile generale ale silogismului. *****

Legile termenilor:

39
1. Un silogism are 3 şi numai 3 termeni: S, P, M;
2. Termenul mediu este distribuit în cel puţin o premisă;
3. Un termen extrem nu apare distribuit în concluzie decât dacă el a fost în prealabil
distribuit în premisa din care provine;
Legile premiselor:
4. Din premise afirmative rezultă concluzie afirmativă;
5. Dintr-o premisă negativă şi una afirmativă rezultă cu necesitate concluzie
negativă;
6. Dintr-o premisă particulară şi una universală rezultă concluzie particulară;
7. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă;
8. Cel puţin o premisă trebuie să fie universală.

VII.2 Verificarea validităţii silogismelor prin metoda diagramelor Venn. *****

Paşi:
1. Se formalizează silogismul. A formaliza înseamnă a extrage forma logică. În
cazul silogismelor formalizarea presupune determinarea noţiunilor S, P, M, şi
identificarea propoziţiilor categorice din componenţa silogismului. Începem
întotdeauna cu formalizarea concluziei şi continuăm cu cele două premise.
2. Se rescrie silogismul în forma standard, stabilind modul şi figura. Silogismul
se află în forma standard atunci când între componentele lui sunt ordonate în felul
următor:
Premisa majoră (premisa care îl conţine pe P)
Premisa minoră (premisa care îl conţine pe S)
Concluzia
3. Se transcriu în limbaj clasial premisele şi concluzia;
4. Se reprezintă prin trei cercuri cu o parte comună sferele subiectului,
predicatului, respectiv termenului mediu;
5. Se reprezintă premisele, marcând cu “x” existenţa şi cu haşură absenţa
indivizilor din zonele vizate. Clauză de reprezentare: dacă una din premise este
particulară, începem prin reprezentarea universalei.
6. Citirea concluziei. Clauza de validitate: silogismul este valid dacă şi numai dacă
din reprezentarea premiselor se poate citi, fără nici un efort suplimentar, concluzia.

Observaţie: Modurile silogistice “slabe” când din premise universale rezultă concluzie
particulară, sunt nevalide în logica modernă, însă valide în logica tradiţională, aristotelică.
De exemplu, în logica tradiţională, este corect ca dintr-o propoziţie universală, valabilă într-
un univers ficţional, precum propoziţia “Toţi Pegaşii sunt înaripaţi” să derivăm o
propoziţie particulară (numită şi existenţială) precum “Există unii Pegaşi înaripaţi”. Acest
lucru este posibil pentru că logica tradiţională este angajată ontologic, adică noţiunile nu
sunt vide (ele sunt presupuse nevide). În logica modernă, unde nu există astfel de restricţii,
o noţiune putând fi vidă, o astfel de trecere nu este permisă. Deci din “Toţi Pegaşii sunt
înaripaţi” nu este permis să conchidem că “Există unii Pegaşi înaripaţi”.

Exemplu de verificare prin diagrama Venn a unui mod silogistic “tare”:


Să considerăm silogismul:

Unii oameni liberi sunt cerşetori


Nici un criminal nu e liber .
Unii cerşetori nu sunt criminali
40
1. Formalizăm silogismul, adică facem abstracţie de conţinut, reţinând doar forma
logică a acestuia. Acest lucru se obţine prin notarea fiecărui termen din silogism cu o literă.
Începem prin formalizarea concluziei, unde apar termenii extremi (S şi P). Apoi formalizăm
premisele, ţinând cont că termenul mediu este acel termen care apare în ambele premise.

S=clasa cerşetorilor; P=clasa criminalilor; M=clasa oamenilor liberi

Obţinem propoziţiile:

Unii oameni liberi sunt cerşetori MiS


Nici un criminal nu e liber = PeM
Unii cerşetori nu sunt criminali SoP

2. Observăm că silogismul nu este în formă standard, pentru că majora stă în locul


minorei şi invers. De aceea este necesar să rescriem silogismul în forma lui standard,
inversând cele două premise:
PeM
MiS
SoP
Stabilim modul şi figura silogismului: Avem modul eio în figura a patra: eio-4

3. Transcriem în limbaj clasial premisele:


PM=0
MS ≠ 0
şi concluzia: S ¬P ≠ 0

4. Reprezentăm prin trei cercuri cu o parte comună sfera subiectului,


predicatului, respectiv a termenului mediu.

5. Reprezentăm exclusiv premisele, marcând


cu “x” existenţa şi cu haşură absenţa indivizilor din
zonele vizate. Conform clauzei de reprezentare,
începem cu reprezentarea universalei (PeM).

6. Observăm dacă clauza de validitate este


satisfăcută. Da, căci din reprezentarea exclusivă a
premiselor se poate citi, fără nici un efort în plus,
concluzia. Prin urmare, silogismul este valid.

SoP

Să considerăm acum şi un exemplu de mod silogistic “slab”. Modurile slabe sunt acelea
în care din premise universale din care derivă o concluzie particulară, ca în exemplul de
mai jos:
Nici un infractor nu e bun cetăţean
Toţi cei care sunt buni cetăţeni îşi iubesc semenii_____
Unii dintre cei care îşi iubesc semenii nu sunt infractori

Paşii obişnuiţi pe care îi efectuăm, ca şi la exemplul precedent, sunt următorii:


41
1. Formalizăm silogismul

S=cei care îşi iubesc semenii;


P=clasa infractorilor;
M=cei care sunt buni cetăţeni

Nici un infractor nu e bun cetăţean PeM


Toţi cei care sunt buni cetăţeni îşi iubesc semenii_____ = MaS
Unii dintre cei care îşi iubesc semenii nu sunt infractori SoP

2. Silogismul este deja în forma standard, deci nu este necesar să-i inversăm
premisele. Silogismul nostru are modul eao în figura a patra: eao-4.

3. Transcriem în limbaj clasial premisele:


PM=0
M¬S = 0
şi concluzia: S¬P ≠ 0

3. Reprezentăm prin trei cercuri cu o parte comună sfera subiectului,


predicatului, respectiv a termenului mediu.

4. Reprezentăm exclusiv premisele, marcând cu “x” existenţa şi cu haşură


absenţa indivizilor din zonele vizate. Cum, în cazul nostru, nu avem zone pe care să le
marcăm cu “x”, reprezentăm numai zonele vide.

5. Observăm dacă clauza de validitate este


satisfăcută. Nu, căci din reprezentarea exclusivă a
premiselor nu se poate citi, fără nici un efort în plus,
concluzia. Prin urmare, în reprezentarea conferită în
cadrele logicii moderne, neangajate ontologic, silogismul
de mai sus nu este valid. Pentru a recupera validitatea unui
mod silogistic “slab”, dacă acesta este într-adevăr valid,
este suficient să adăugăm o supoziţie existenţială adecvată
şi să o reprezentăm corespunzător, iar modul vizat va reieşi
prin diagrama Venn ca fiind valid.

În cazul nostru, a adăuga o premisă suplimentară cu rol de asumpţie existenţială este


suficient pentru a transforma modul nevalid (în logica modernă) într-un mod valid (după
criteriile logicii tradiţionale). Această asumpţie existenţială
e dată de premisa suplimentară MiM: “Unii buni cetăţeni
sunt buni cetăţeni”. Aparent, această premisă nu aduce
nimic nou, însă ea stipulează faptul că clasa M nu este
x vidă. Reprezentând pe diagrama Venn această premisă
suplimentară, modul nostru reiese ca fiind valid. Aşadar,
modul silogistic eao-4 este considerat nevalid în logica
modernă, dar valid în logica tradiţională.

42