Operaţionalizarea conceptelor

Conceptul reprezintă o idee generală provind o

realitate anume, o construcţie mentală cu caracter
abstract,care reflectă un ansamblu de calităţi
considerate esenţiale pentru un obiect(obiect în sens
filozofic,în sensul cel mai general).Fiind o construcţie
mentală,conceptul nu poate fi măsurat.
Astfel, pentru a construe un instrument de cercetare
şi a accede prin măsurare la obiectul de studio, trebuie să
recurgem la două activităţi: analiza conceptuală şi
operaţionalizarea conceptelor.

a)Analiza conceptuală- este considerată o etapă

anterioară operaţionalizării propriu-zise, dar alţii o include în
această activitate.Indiferent de plasarea sa, din perspectivă
metodologică, fără a analiza conceptuală este puţin probabil
să se realizeze o operaţionalizare corectă, adecvată ştiinţific.
În plan theoretic analiza conceptuală reprezintă o
activitate desfăşurată soldată cu o definiţie terminologică.
Totodotă,definirea în manieră nominală presupune
exprimarea(indicarea,specificarea,explicarea) înţelesului
unui termen cu ajutorul altor termini, respective recurgerea
la o descriere noţională a obiectului respectiv.
Importanţa constă însă în faptul că definiţia nominală,
care este rezultatul final al analizei conceptuale, furnizează
un set de semnificaţii cu grad ridicat de univocitate şi
stabilitate pe durata întregii cercetări.

b)Operaţionalizarea conceptelor
Pentru a ajunge la nivelul apropiat măsurării
recurgem la definirea operaţională a conceptelor. Astfel,
conceptul este definit prin elemente care pot fi observate şi
măsurate. Ideea a fost introdusă şi clarificată în cercetarea
ştiinţifică de către Percy Bridgman. în 1927, în cadrul
curentului epistemologic numit operaţionalism.
 Operaţionalizarea reprezintă ansamblul etapelor,
procedurilor şi tehnicilor prin care un concept este
pus în relaţie directă cu realitatea empirică şi în baza
cărora diferitele manifestări ale acestei realităţi
dobândesc statutul de referinţe empirice ale
conceptului respectiv (Luduşan şi Voiculescu. 1997).
Din perspectiva cercetării, definiţia operaţională este
esenţială, deoarece realizează conexiunea dintre planul
teoretic şi cel empiric. O definiţie operaţională conţine
specificarea tuturor operaţiilor necesare pentru ca oricine să
ajungă la acelaşi rezultat (produs, sens. conţinut etc).
Astfel,studiind raporturile dintre definirea nominală şi cea
operaţională. Mărginean (2000) sublinia următoarele
aspecte:
a) definirea operaţională se bazează pe cea nominală;
b) unul şi acelaşi concept (cu una şi aceeaşi definiţie
nominală) poate avea mai multe definiţii operaţionale
c) sfera definiţiei operaţionale poate cuprinde integral sau
doar o parte din sfera definiţiei nominale.
Rezultatele definirii operaţionale sunt conceptele
operaţionale (sau definite operaţional, sau operaţionalizate).

b)Etapele principale ale operaţionalizării sunt elaborarea

dimensiunilor şi elaborarea indicatorilor.
1)Elaborarea dimensiunilor- În procesul de elaborare
a dimensiunilor (care alcătuiesc spaţiul dimensional al unui
concept) se poate apela la două tipuri de operaţionalizare:
orizontală şi verticală. Operaţionalizarea orizontală
reprezintă o modalitate clasică de lucru, care în esenţă
constă în desfacerea conceptului în subconcepte cu sferă
mai restrânsă aflate în raporturi de echivalenţă sau
generalitate (aceiaşi nivel) unele cu altele. Operaţionalizarea
verticală constă în desfacerea conceptului în subconcepte
aflate în raporturi de subordonare-supraordonare unele cu
altele, dimensiunile având grade de generalitate diferite
(niveluri diferite).
2) Elaborarea indicatorilor- Indicatorii sunt elemente
direct observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi
caracterizate calităţile obiectului cercetării. Ei au o
corespondenţă (sunt exprimaţi, rellectaţi) în itemii
instrumentului de măsură.

Erori în operaţionalizare:
- Eroarea rămânerii la o psihologie a simţului comun;
- Erori provenite din reducţia dimensiunilor şi
indicatorilor;
- Eroarea neconcordanţei dintre elementele
operaţionalizării.