Sunteți pe pagina 1din 43

Economia Generala

Sectiunea I INTRODUCERE IN TEORIA ECONOMICA


Sectiunea a II-a MICROECONOMIE
Sectiunea a III-a MACROECONOMIE

1. Teoria stiintelor economice

Ce este teoria economica

Originile cunoasterii stiintifice in domeniul economiei au determinari comune cu


cunoasterea filosofica a realitatilor lumii antice. Desprinderea economiei ca stiinta
de sine statatoare din corpul filosofiei se face din momentul in care obiectul de
studiu, metoda precum si nivelul de teoretizare o impun. Daca intr-o determinare la
limita empiricului economicul poate fi reprezentat drept sfera actiunii umane
vizand pur si simplu existenta, acest gen de abordare este specific cu relevanta
Greciei antice care dincolo de obiect ne transmite si nomenclatorul economiei.
Modul de viata al polisului se esentializeaza in Oikonomos.
Trecand prin istorie alaturi de celelalte stiinte sociale, Teoria economica se
cristalizeaza drept o conceptie structurata, beneficiind de o metoda coerenta si
aplicabila in campul vietii economice. Ea descifreaza legile precum si principiile
ce guverneaza viata economica in ansamblul sau. Teoria economica este in acest
sens primul si cel mai inalt teoretic palier de abordare al vietii economice.
In conceptia moderna, stiinta denota studiul sistematic, obiectiv, al fenomenelor si
proceselor dintr-un anumit camp de investigatie. Acest fel de a pune problema
genereaza o intrebare aplicabila in zona noastra de interes, acolo unde diferenta de
logica dintre politicile guvernamentale si contabilitatea firmei, spre exemplu, fac
inoperanta o abordare holistica. Vorbim deci de stiinta economica sau de stiinte
economice ? Intr-o conceptie moderna, aflata sub auspiciile inter si
transdisciplinaritatii sistemul stiintelor economice rprezinta un ansamblu de
discipline ale corpusului generic denumit stiinta economica.
Teoria economica este, intr-o formulare aparte economia pura. In 1615 Antoine de
Montchretien introduce termenul de Economie politica, termen ce subzista pana in
zilele noastre drept cea mai folosita denumire a teoriei economice. Aproape de la
nasterea sa, el a fost insa criticat din perspectiva ambiguitatii pe care o instaureaza
in domeniu, atunci cand este vorba de cea mai delicata relatie si anume aceea
dintre economic si politic. Critica se centreaza esentialmente pe subordonarea
economicului de catre politic, cu toate consecintele nefavorabile asupra disciplinei
in sine.
Evitarea acestui gen de intruziune in viziunea stiintifica asupra economiei s-a facut
prin utilizarea unor denumiri precum: Teorie economica, Economie pura,
Economie sociala sau pur si simplu Economie. Acest ultim termen ( Economics, in
original) a fost impus de catre Alfred Marshall odata cu Principiile de economie
din 1890. Economia in conceptia autorului este studiul vietii economice a
oamenilor; ea examineaza actiunile individuale sau sociale, cunostintele necesare
in vederea bunastarii.
In buna masura trecerea teoriei economice de pe aliniamentul conceptual al
economiei politice pe cel al economicsului (sensul cel mai pragmatic pe care il
acordam si in acest curs abordarii teoriei economice) se face pe coordonatele
deplasarii de la economia de oferta la cea a imbinarii cererii cu oferta sau chiar din
perspectiva economiei cererii. Paul Samuelson, laureat al premiului Nobel pentru
economie considera ca economicsul este studiul felului in care indivizii si
societatea aleg prin intermediul banilor sau fara acestia, felul de utilizare al
resurselor rare, ce pot fi folosite diferit. Tot el spunea, intr-o viziune ludica: "Vrei
sa faci dintr-un papagal un economist ? Invata-l doua cuvinte: cerere si oferta."

Curente de gandire in economie

Primele consemnari de economie, astfel prezentate incat sa corespunda unor


standarte azi denumite stiintifice, sunt prezente in Orientul antic. Cu douazeci de
secole inainte de Christos, in Egipt si Babilon se scriau coduri de proceduri
economice (si juridice, precum Codul lui Hamurappi) de o consistenta si
valabilitate in timp exceptionale. Tot in acest mileniu si cel urmator, in India
marilor tezaure culturale ce sunt in acelasi timp si scrieri de economie,
Mahabharata si Ramayana si in China epocii lui Confucius, economia este la mare
pret.
Dar Grecia antica este locul unde se face saltul de la civilizatiile orientale de tip
autarhic la cele mediteraneene de tip mercantil. Miscarea economica este marea
contributie metodologica a locului. Ea se particularizeaza in diviziunea muncii,
moneda, valoare, echilibru, schimb, etc. Pe de o parte sofistii reprezentand
individualismul in revolta impotriva statului traditional, puternic, reprezentau
abordarea democratica, favorizatoare a comertului, micii industrii si muncii libere.
Pe de alta parte socraticii reprezentand conservatorismul, sclavagismul ca forta a
economiei si agricultura.
Roma nu a fost creatoare de teorie economica pe masura Greciei, cu exceptia
domeniului economiei agricole. Daca insa luam in considerare faptul ca si astazi
principiile de drept civil care guverneaza miscarea economica sunt principiile
codului civil roman, contributia devine evidenta.
In periaoda evului mediu economia intra in sfera ecleziastica. Toma d´Aquino,
Thomas Morus marcheaza, spre exemplu, apogeul doctrinei scolastice medievale.
In secolul al XV-lea apare mercantilismul, filosofie economica a negustorilor,
centrata pe acumularea de bogatie din comert. Sir William Petty, Thomas Mun sau
Fernando Galliani contribuie la impunerea doctrinei. Franta secolului al XVIII-lea
consemneaza aparitia doctrinei fiziocrate. Agricultura devine centrul de emergenta
al bogatiei, totul trebuie guvernat de pricipiul: "Laissez faire, laissez passer, le
monde va de lui meme." Francois Quesnay, autor al Tabloului economic, o sinteza
revolutionara pentru epoca este un ilustrator de marca al fiziocratismului.
Economia teoretica, astfel cum ne apare ea conceptual astazi, este in semnificativa
masura agregata de catre Scoala clasica engleza in secolul al XVIII-lea si al XIX-
lea. Adam Smith, considerat intemeietorul scolii considera ca exista o ordine
naturala, obiectiva a carei urmare este armonia comnitatii economice. Omul trebuie
doar sa-si urmareasca interesul si "mana invizibila" va ghida societatea pe
ansamblu. Thomas Malthus, David Ricardo sau John Stuart Mill sunt pricipalii
exponenti ai scolii clasice.
Aceasta deschide un adevarat traiect al liberalismului economic (desigur cu
limitarile impuse in epoca de transformarea Angliei in atelierul industrial al lumii)
ce va inflori prin filiera lui Frederic Bastiat, in doctrina socialista, in egalitarismul,
colectivismul, utopia economica (Robert Owen), anarhismul (Proudhon) sau
comunismul tratat din perspectiva economica de catre Karl Marx si Friedrich
Engels.
La sfarsitul secolului al XIX-lea are loc asa numita revolutie marginala in
economie. Carl Menger, Leon Walras sau Stanley Jevons pun bazele unei viziuni
pozitive si pragmatice asupra utilitatii si valorii, baze ce vor fi dezvoltate, atingand
apogeul in opera lui John Maynard Keynes, cel mai important economist al
inceputului secolului XX. De la Keynes, contemporaneitatea conceptiilor
economice se insoteste cu o continua diversificare ideatica si diferentiere
metodologica. Daca virtutile pietei libere sunt din ce in ce mai greu de combatut
intr-o societate globala, calea de a atinge obiectivul fragmenteaza si polarizeaza
extremal lumea teoreticienilor economiei astazi.

2. Productia si reproductia

Diviziunea sociala a muncii

Exista numeroase posibilitati de a delimita genurile de activitate umana si in


consecita de a le aprecia din perspectiva economica. Dupa natura muncii prestate
avem activitati pur economice sau in alte sfere (sociale, de exemplu); dupa
produsul muncii: bunuri sau servicii; dupa genul de efort: munca fizica sau munca
intelectuala; dupa specificul prioritar al raporturilor: cu natura sau cu oamenii;
dupa gradul de socializare, inzestrare, etc., activitatea umana pe care o denumim
generic munca are o infinitate de fatete.
In intelesul sau cel mai larg munca este o desfasurare de energie umana
concertata, in vederea atingerii unui scop exterior acestui act. Munca poate fi
exclusiv de natura economica sau de alte facturi complementarae Indiferent de
perspectiva din care studiem munca putem sa afirmam ca in procesul de creare de
valori, aceasta este o categorie vesnica, fara legatura cu modul de organizare si
functionare al societatii. Exista munca fizica si intelectuala, necalificata si
calificata, independenta si dependenta, libera sau fortata, productiva sau
neproductiva, cu alte cuvinte toate posibilitatile de punere in valoare ale
potentialului uman.
Dar o realitate este evidenta: toate variantele de munca presupun si o relatie
obiectiva cu ceea ce generic denumim natura. Actul de munca, particularizat in cel
de productie (de bunuri sau servicii) este un act de cooperare. Cooperarea se
practica din cele mai vechi timpuri dar pe masura ce economia se dezvolta,
procesul de productie se descompune in secvente, produsele partiale convergand
spre un produs unitar final. Cooperarea in acest caz se fundamanteaza pe
diviziunea muncii.
Se poate pune in evidenta o diviziune naturala a muncii ca forma a diferentierii
producatorilor dupa varsta, sex, calificare, etc, diviziune ce sta la baza celei
sociale, adica faptul ca relatiile interumane sunt substantial modificate in virtutea
specializarii producatorilor. De aici si diferentierile in raporturile de forta sociala.
Unii disting si o diviziune tehnica a muncii din care deduc diviziunea economica.
Putem sa concluzionam asupra faptului ca diviziunea muncii presupune:
descompunerea procesului de productie pe secvente; specializarea tehnico-
economica in cadrul aceleiasi entitati productive; specializarea intre entitati
diferite; specializarea profesionala. Productia poate fi interpretata (cel putin intr-o
viziune moderna) numai prin prisma diviziunii sociale a muncii. Dar productia in
sine este un nonsens. Ceea ce confera finalitate acesteia este consumul.
Logica economica presupune ca momentul initial (productia) sa fie separat de cel
final (consumul) prin alte doua momente: repartitia respectiv schimbul. Repartitia
este un act colectiv in care aspectul social il devanseaza pe cel tehnic (salariile sunt
obiect de negociere sindicala si de protectie statala la nivelul minimal, dincolo de
performatele firmei sau ramurii in cauza). Schimbul este in conditiile economiilor
de tip evoluat o realitate cat se poate de evidenta si cvasigeneralizata ;
autoconsumul nu mai este decat un fenomen remanent. Toate acestea formeaza asa
numitul proces de productie si reproductie, a carui finalitate logica este consumul.
Putem spune ca de fapt consumul reprezinte scopul nemijlocit al oricarui gen de
activitate, cu relevanta atunci cand vorbim de activitate economica. Acest fel de
abordare poate sa nasca si controverse de factura consumerista, intr-o lume in care
resursele sunt din ce in ce mai dramatic limitate. O alta observatie in context este
generata de faptul ca necesitatile de consum sunt conditionate de posibilitatile de
producere si nu invers, cel putin intr-o faza de echilibrare a cererii si ofertei.
Aceasta realitate se poate repercuta dramatic asupra perceptiei economiei dintr-o
tara sau alta. In sfarsit, in al treilea rand, sa mai spunem ca productia si reproductia
devin astazi intr-o masura dramatica functii ale progresului tehnic precum si ale
capacitatii de previzionare si alocare optimala a resurselor limitate de care dispune
societatea.

Legile economice
Ca in orice abordare stiintifica a fenomenelor si proceselor economice si in
domeniul economiei opereaza legi, aceasta ca urmare a nevoii spiritului uman de a
ordona si retine doar esenta fenomenelor studiate. Fara aceasta reducere la simpla
expresie, fara simplificarea legica, urmarirea evolutiei in timp a economiei cade
sub incidenta empiricului. In conceptia moderna legile operand in campul
economiei sunt legi naturale numai in sensul extensiei lor in timp si spatiu.
Aplicarea lor, intermediata uman, le plaseaza in zona legilor conditionate social.
Este totusi cazul sa mentionam ca daca acest caracter obiectiv al legilor economice
ar fi absolut, atunci nu ar fi nici o diferentiere intre legile naturale (ale fizicii, de
exemplu) si cele economice. Acceptand caracterul social al economiei ne asumam
si caracterul obiectiv mediat (social) al legilor economice.
Legea este o constructie ideala, care exprima nu ceea ce se intampla, ci ceea ce s-ar
intampla daca anumite conditii ar fi indeplinite. Indiferent daca vorbim de legi in
deplinatatea sensului acestora sau numai de tendinte, subliniem caracterul obiectiv
al acestora.. Legile economice sunt produs al ratiunii umane in masura in care
reflecta la modul stiintific realitatea. Masura in care consideram ca singurele legi
care stapanesc la modul real viata economica sunt cele emise de un legiuitor mai
mult sau mai putin obiectiv (nu conteaza cererea si oferta cata vreme preturile sunt
controlate prin mercurial, se poate spune, la modul retoric), acestea reflecta numai
gradul de voluntarism al societatii, voluntarism generat de regula de interese de
grup si moment.
Legile economice au caracter istoric, pentru ca legitatile nu pot fi desprinse decat
prin mersul de la concret la abstract. Din aceasta determinare deducem si
necesitatea de a delimita ansamblul legilor in: legi structurale sau de stare sau legi
statistice, privind societatea, avand un caracter stabil, uniform si permanent; legi
cauzale sau functionale ce determina si regleaza transformarile sociale majore. La
acestea se port aditiona tendintele, care la randul lor pot sa devina sau nu leg, in
functie de conditii.
Ansamblul legilor operand intr-o economie poarta numele de sistemul legilor
economice. Orice sistem de legi are o structurare duala: pe de o parte din
perspectiva momentului istoric de plasare a actiunii, pe de alta parte din cea a
arealului socio-economic de impact. Legi cu maxima extensie in timp: legea
cresterii productivitatii muncii, legea economiei de timp, legea reproductiei, etc.
Legi cu extensie limitata: legea valorii, legea rentei, etc. Legi specifice unor
momente de dezvoltare: legea ciclicitatii dezvoltarii ramurilor, legea determinarii
ratei profitului, etc.

Productia de marfuri
Modul de organizare al productiei presupune o evolutie constanta de-a lungul
timpului. Exista numeroase incercari de a periodiza economia, cele mai multe
dintre ele concluzionand ca exista cel putin doua faze distincte: economia naturala,
reprezentand etapa schimbului rudimentar, in natura si etapa economiei marfare,
care la randul ei se poate subdivide in economia monetara si economia de credit,
aceasta din urma numita de o serie de surse si economia secolului XX.
Economia de tip marfar reprezinta un mod specific de organizare a productiei in
care marfurile sunt destinate exclusiv schimbului, acest gen de productie aparand
undeva la inceputurile oranduirii sclavagiste. Economiile de tip natural sunt
particulare tuturor formelor de organizare precapitaliste. Economia marfara este
specifica capitalismului si epocilor moderne.
De la inceput, economia marfara se insoteste cu circulatia baneasca (economie de
tip marfar-baneasca) dar schimbul marfii prin intermediul banilor nu reprezinta o
regula absoluta nici chiar in zilele noastre. Economia marfara mai presupune
agregarea unui concept cu maxima importanta - piata, locul generic de intalnire al
intereselor producatorilor si consumatorilor.
Orice marfa satisface trebuinte umane, avand astfel utilitate. Utilitatea se refera in
cel mai larg sens la valoarea de intrebuintare atribuibila marfii, desi in sens
restrans utilitatea presupune mai mult decat valoarea de intrebuintare, fiind direct
influentata de catre relatia om - obiect. Valoarea de intrebuintare se leaga intr-o
semnificativa masura de valoarea de schimb, ca forma de manifestare al unui
continut distinct al marfii pe piata.
Probabil cel mai contoversat aspect la marfii este constituit de valoare. Valoarea
unei marfi poate fi definita in numeroase feluri, in functie de scoala economica la
care aderam. Un prim punct de vedere este acela dupa care notiunea de valoare este
fara valoare pentru stiinta economica pentru ca este suplinita satisfacator de catre
cea de pret.
Teoria clasica a valorii considera ca izvorul valorii este munca omeneasca in
general. Marimea valorii este o functie de trei venituri: salariu, profit si renta., totul
descompunandu-se in cele trei elemente. Teoria valorii munca a fost dezvoltata in
diferite directii, ea fiind surclasata pe masura ce inaintam spre contemporaneitate,
de catre teoria valorii marginale.
Marginalismul economic se bazeaza pe determinarea marimii valorii prin analiza
utilitatii elementelor succesive dintr-un produs sau serviciu, sau a costurilor
elementelor succesive ale factorilor de productie. Teoria explica valoarea prin
cererea si oferta coroborate cu alocarea resurselor rare, pe baza descresterii
eficientei marginale, dimensiunile acesteia fiind indicate in ultima instanta de
aprecierea atribuita acelei marfi ce satisface valoarea cea mai mica in ierarhizarea
facuta.

3. Proprietatea

Obiectul si subiectul proprietatii

Problema proprietatii constituie unul dintre punctele cardinale ale teoriei


economice, la fel ca de altfel ale unor importante areale ale stiintelor juridice.
Proprietatea asupra bunurilor subsumeaza pe de o parte conceptul de proprietate,
pe de alta parte obiectul si subiectii acesteia. In literatura de specialitate, cu impact
asupra domeniului nostru, exista trei sensuri atribuibile notiunii de proprietate:
sensul juridic, sensul filosofic si sensul economic.
Singurul sens pe care il vom dezvolta in avcest context, cel economic, reliefeaza
faptul ca relatiile dintre oameni si bunuri sunt abstractii stiintifice, continutul real
al proprietatii constand in relatiile materiale dintre oameni sau grupuri, in legatura
cu bunurile. In acest sens proprietatea reprezinta ansamblul raporturilor
interumane in legatura cu bunurile, raporturi reglate de norme istoriceste
determinate in plan social.
Este evident din aceasta posibila definitie ca subiectii proprietatii sunt oamenii, pe
diferite paliere: individ, familie, grup, societate. Proprietatea la nivel de individ si
familie este forma dominanta in conditii de libertate, aceasta inclusiv in conditiile
liberei exercitari a dreptului in privinta resurselor economice, a capitalului.
Subiectii proprietatii sunt determinabili atat in caliatate de producatori cat si de
consumatori, posesori ai factorilor de productie de care dispun. Determinari de
factura diferita sunt aplicabile grupurilor in functie de dimensiunile acestora si de
obiectivele prioritare urmarite.
In ceea ce priveste obiectul proprietatii, acesta este definit drept ansamblul de
bunuri identificabile si masurabile din punct de vedere economic. Bunurile
economice sunt acelea ce intra in circuitul marfar sau cel putin capata o expresie
baneasca. De o atentie aparte se bucura in acest context in literatura de specialitate,
proprietatea asupra unei resurse de o specificitate aparte, si anume forta de munca.
In epoca moderna forta de munca este obiectul proprietatii producatorului ca
persoana libera.
Formele de proprietate
Formele de proprietate sunt istoriceste determinate si in general se particularizeaza
in epoci diferite. Preistoria omenirii consemneaza proprietatea individuala asupra
bunurilor mobile, ulterior aparand si proprietatea colectiva generata de pamant.
Proprietatea este riguros definita si clasificata in dreptul civil roman, ale carui
temelii subzista si astazi.
In principiu proprietatea se subdivide in raport cu gradul de asociere in exercitarea
atributelor proprietatii dar si din perspectiva manageriala cu privire la obiectul
proprietatii. Avem urmatoarele forme:
- proprietatea individuala
- proprietatea asociativa (familiara sau de grup)
- proprietatea de stat precum si forme mixte de asociere rezultate din mixajul
primelor trei forme de proprietate.
Proprietatea indivizilor (proprietatea particulara) si proprietatea de tip asociativ
sunt cantonate in masura covarsitoare in sfera proprietatii mici si mijlocii,
indiferent de natura exercitarii proprietatii. In practica, de la aceasta regula fac
exceptie sectorul financiar-bancar precum si sectoarele in care se insereaza asa
numitele monopoluri traditionale ale statului (industria de aparare, pietele de tip
oligopol, etc.).
Proprietatea statului asupra unor arealuri economice, cunoscuta si drept sectorul
guvernamental, circumscrie de regula un domeniu de importanta nationala sau
caracterizat printr-un volum de investitii, sau un risc mare, ambele neaceptabile
pentru intreprinzatori privati. Ineficienta dovedita de acest sector in cele mai multe
dintre tarile lumii, in care sectorul de stat a inregistrat zone de proprietate mai mari
sau mai mici, a generat o succesiune de forme asociative in care elementul statal
era potentat de cel privat, intr-o structura mai flexibila si implicit mai eficienta.

Criza proprietatii. Privatizarea

Asertiunea finala a paragrafului anterior a condus la abordari menite sa debloce


mecanismul proprietatii getionata de catre stat prin programe coerente de
privatizare. Aceste programe au capatat o relevanta aparte in momentul in care
dupa 1989, tarile cu economia in tranzitie din Europa Centrala si de Est si apoi cele
din fostul spatiu sovietic au declansat un program masiv de privatizari, program
fara precedent sau ehivalent in istoria economica.

Problemele fundamentale care s-au pus in context erau concentrate pe urmatoarele


aliniamente: anularea acelor structuri de proprietate ce au blocat infaptuirea
drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; masuri de schimbare a
raportului dintre formele de proprietate in procesul descentralizarii; asigurarea unui
continut economic si social adecvat fiecarei forme de proprietate; diversificarea
formelor de proprietate si adoptarea unor reglementari specifice in concordanta cu
standartele internationale ale domeniului.
Privatizarea, ca proces de structurare a unor forme de proprietate in care statul sa
nu genereze scurgeri bugetare spre un sector prin definitie ineficient, presupune
crearea unor structuri economice de mai multe genuri: specifice tarilor
industrializate in care marea proprietate privata coexista cu proprietatea publica si
mica proprietate particulara si cooperatista: specifice tarilor din aceaasi categorie,
cea a economiilor in tranzitie, in care proprietatea publica se transforma in ritm
accelerat in proprietate particulara
In orice economie viabila formele de proprietate cele mai diferite coexista si sunt
complementare in realizarea productiei (outputului). Coexistenta lor trebuie insa
armonizata prin politici coerente de privatizare, sau in situatii determinate, de
factura opusa, de nationalizare. O componenta a procesului de privatizare o
constituie imbinarea intre capitalul autohton si cel strain. In conditiile in care
formele de privatizare generate prin aportul exclusiv al capitalului autohton nu pot
depasi decat in mod sporadic bariera marilor firme, inserarea capitalului strain
devine o necesitate organica prin prisma nevoii de infuzie de capital. Practic si
marile economii ale lumii trec printr-un proces de internationalizare care departe
de a fi specific pe relatia tari dezvoltate alte tari (cu predilectie cele cu economia
in tranzitie) devine o realitate omniprezenta a gradudului sporit de interdependenta
dintre marile economii ale lumii. Cel mai mare investitor strain la aceasta ora in
Marea Britanie sunt firmele americane. Simultan cel mai mare investitor strain pe
piata americana sunt firmele britanice.
In sfarsit sa mai notam si faptul ca, de regula, cea mai raspandita acceptiune a
sectorului public este aceea dupa care el se suprapune cu proprietatea statului in
economie. Realitatea este ca in majoritatea tarilor finalitatea sectorului public,
interesele colectivitatilor, genereaza o tendinta de mixare a capitalului de stat cu
alte forme de proprietate.

4. Firma

Functiile firmei de afaceri


Mecanismul de desfasurare al vietii economice presupune intelegerea functionarii
entitatilor care compun ansamblul respectiv. In sfera de activitate numita
economie, celula acestui organism este firma de afaceri. Din punct de vedere
organizatoric firma este o unitate distincta, este cadrul de desfasurare al unei
activitati sociale utile fiind in acelasi timp veriga unui lant complex. Fiind o
unitate de baza, ea polarizeaza tot ce se intampla in asa numitelor subunitati, intr-
un tot condus de aceeasi structura manageriala si avand gestiunea comuna.
Orice firma se caracterizeaza si printr-un ansamblu de determinari de factura
juridica precum: personalitatea juridica a intreprinzatorului, aspecte organizatorice
legate de forma de inregistrare, aspecte legate de cadrul legal ce reglementeaza
diferite genuri de firme, etc. Fiind o entitate economica in cautarea profitului,
principala functie-mobil,, din care se deduc si cele operative, este functia
antreprenoriala:
Se considera ca orice firma indeplineste cel putin 5 functii operative:
1. Functia de productie
2. Functia de cercetare-deezvoltare
3. Functia comerciala
4. Functia financiar-contabila
5. Functia de personal
Orice firma, indiferent de domeniul de activitate este caracterizata prin 2 structuri:
A) Structura de productie si conceptie compusa din subdiviziuni functionale
precum ateliere, sectii, fabrici, etc.
B) Structura functionala compusa din birouri si servicii functionale.
Conducerea firmei este compusa din Consiliu de administratie pe de o parte iar pe
de alta parte din structura manageriala (director, manager plus echipa sa).
In economia de piata firma reprezinta centrul procesului economic. Ea decide in
urma prelucrarii informatiilor la dispozitie: ce produce si in ce cantitate, cum isi
diversifica productia, cum se restrange sau autodizolva, cat personal utilizeaza si
cum il salarizeaza, pe ce piete patrunde, etc. Intr-o economie viabila in fiecare an
apar numeroase firme noi, in timp ce altele isi inceteaza activitatea.
Exista numeroase perspective de clasificare pentru firmele de afaceri:
1. Dupa sfera de activitate
2. Dupa volumul (cifra) de afaceri
3. Dupa capitalul detinut
4. Dupa extensia teritoriala
5. Dupa numarul de personal angajat
6. Dupa natura proprietatii asupra firmei de afaceri

Tipologia firmei
Cea mai uzuala clasificare a fimelor din perspectiva tipologica tine cont de
structura de proprietate. Astfel avem:
1. Firme individuale (avand un proprietar unic)
2. Firme asociative (prin parteneriat de diferite forme)
3. Corporatii
Firmele individuale sunt entitatile cele mai des intalnite, ele potentand la modul
perfect inclinatia antreprenoriala a celor ce doresc sa se afirme in lumea afacerilor.
Inregistrarea unei astfel de firme se face de regula cu restrictii minimale, ea
beneficiind de o serie de avantaje, dintre care mentionam: controlul integral al
proprietarului asupra firmei, complicatii legale minimale, impozitare favorabila,
etc. Pe de alta parte potentialul unei astfel de firme se limiteaza la capitalul
proprietarului, posibilitatile de crestere fiind de regula conditionate de creditul
bancar.
Asociatiile reprezinta o forma foarte extinsa, asocierea facandu-se de regula pentru
a reuni capitaluri si experienta in domenii in care orice alta abordare pare
infructuoasa. Principalul avantaj rezida in posibilitatile sporite de capitalizare. Ele
sunt insa insotite de un ansamblu de dezavantaje: decizia se ia dificil, complicatiile
legale legate de intrarea-iesirea in si din parteneriat, etc.
Corporatia reprezinta forma moderna de existenta a economiei de piata prin
intermediul raspunderii limitate in limita patrimoniului declarat de catre patronat
sau actionariat. Orice firma de tip corporatist are in afara raspunderii limitate cel
putin urmatoarele genuri de avantaje: poate reuni un capital substantial; conducere
relativ usoara prin separarea functiei proprietate de cea manageriala; stabilitatea
acestui gen de structura. Principalul, dezavantaj al acestui gen de firma rezida in
dubla impunere. Profitul realizat de firma se impune ca venit al unei persoane
juridice pe de o parte, pe de alta parte daca firma realizeaza profituri, acestea sunt
purtatoare de dividende, ca venituri ale intreprinzatorilor persoane fizice, si se
impun ca atare.

Intreprinderile mici si mijlocii (IMM)


Cele mai multe studii de economia firmei converg spre punctul de vedere dupa
care optimul dimensional al unei firme variaza in functie de cele mai diferite
aspecte. Totusi se poate spune ca acesta este conditionat de nivelul de dezvoltare,
in coordonate de timp si spatiu. In practica, determinarea dimensiunii firmei
presupune luarea in considerare a unui ansamblu de factori precum:

• Minimizarea costurilor pe unitatea de produs


• Maximizarea veniturilor firmei
• Maximizarea productivitatii muncii
• Maximizarea cheltuielilor de aprovizionare, desfacere, transport, etc.
• Capacitatea de absorbtie a pietei

Intr-o economie libera nu poate fi franata tendinta legica de crestere, marile firme
avand o politica certa de impunere a unor standarte de productivitate sporita, dar
este foarte clar ca optimul dimensional se regaseste numai la un volum al
productiei la care curba tendentiala a costurilor va fi minima.
Cresterea firmei peste asa numitul optim dimensional conduce de regula la:
supradimensionarea serviciilor functionale, sporirea numarului de trepte ierarhice,
inertia aparatului decizional, probleme sociale, pervertirea informatiei ce este
filtrata multiplu, etc. Existenta unui numar mare de firme mici si mijlocii este
justificata intr-o economie moderna din cel putin urmatoarele ratiuni:

• mobilitate in asimilarea progresului tehnic si noilor tehnologii


• adaptabilitate la un mediu in care conditiile de criza fac supravietuirea grea
• cheltuieli de infiintare moderate in raport cu alte structuri de piata
• ele sunt laboratoare economice si amortizoare de soc pentru fluctuatiile
economice

5.Factorii de productie

Factorii naturali
Teoria clasica a productiei presupune abordarea factoriala, dupa formula lui Jean
Baptiste Say: pamant, munca si capital. Surse moderne adauga la cele trei clasice
alte doua elemente: organizarea productiei si informatia. Factorii de productie au
o serie de caracteristici, dintre care mentionam:
1. Divizibilitatea sau impartirea in unitati omogene, fara a afecta calitatea lor.
2. Adaptabilitatea sau capacitatea de asociere, in proportii variabile cu alti factori.
3. Complementaritatea sau combinarea precisa a factorilor pentru a obtine outputul
determinat.
4. Substituirea sau inlocuirea unui factor de catre altul, outputul ramanad fix.
Pamantul, sau resursele naturale reprezinta elementul cu cel mai mic coeficient de
elasticitate, acest lucru datorandu-se limitarilor obiective. Cererea de factori fiind
dedusa din cererea de produse de consum atribuibile acestor factori, cererea de
resurse naturale este dimensionata in functie de cererea (si pretul in consecinta)
produselor agricole. Situatie valabila si pentru alte resurse naturale (locatiile pentru
turism, de exemplu).
In situatia pamantului, venitul adus de acesta poarta numele de renta. Renta este
calculata la acel nivel la care se atinge echilibrul din punctul de vedere al cultivarii
unei suprafete maximale (arendarea maximala) si de obtinere a unor rezultate
scontate de catre utilizator (arendas).

Munca
Omul se raporteaza in permanenta la mediul economic intr-o dubla ipostaza: aceea
de producator nemijlocit, situatie in care isi ofera capacitatea in schimbul unei
compensatii rezonabile. El este simultan si consumator, dar nu acest aspect ne
intereseaza in acest context. Venitul adus de de catre factorul uman in procesul de
productie poarta denumirea generica de salar.
Dintre toate preturile platite pentru factorii de productie, salarul este probabil cel
mai important, aceasta pentru ca are gradul de extensie maxima in societate. In
principiu salariile reprezinta, intr-o tara dezvoltata din punct de vedere economic
aproximativ 80% din venitul national.
Prima problema ce se pune in legatura cu factorul munca este legata de aspectul
demo-economic al problemei. O schema simpla a categoriilor demo-economice:
1. Populatia tarii
2. Populatia in varsta de munca (din 1 se scad extremitatile, definite legal)
3. Populatia apta (din 2 se scad cei inapti de munca din varii motive obiective)
4. Populatia activa (din 3 se scad neocupatii, ca somerii sau cei ce nu muncesc din
propria lor vointa)
5. Populatia ocupata (din 4 se scad categoriile in formare: elevi, studenti, etc.)
Chestiunea cererii si ofertei de munca este compusa din reunirea a cel putin patru
aspecte: a)dimensiunea populatiei tarii respective; b)proportia resurselor de munca
in totalul populatiei tarii respective (gradul de imbatranire al populatiei);
c)problema cantitatii de munca disponibila exprimata in unitati de timp (durata
medie a zile, saptamanii si anului de lucru); d) calitatea si calificarea resursei
umane disponibile. Toate aceste probleme se regasesc pe ceea ce generic denumim
piata muncii.
Piata muncii se caracterizeaza in primul rand printr-un coeficient de mobilitate
superior oricarei alte piete, iar in al doilea rand printr-o reglementare de regula
foarte precisa, al carei particularitati sunt induse de nivelul de dezvoltare al fortelor
productive, de nivelul vietii sindicale sau de gradul de raportare la valorile
democratiei in societatea respectiva.
Intr-o economie de piata stabilizata, principala optiune care se pune in legatura cu
piata muncii este aceea intre venit si timp liber. Considerandu-se posibilitatea de
angajare sau de desfasurare de activitati aducatoare de venituri din multiple surse,
drept o realitate curenta in societatile ce controleaza rata somajului si de-asemenea
nivelul de compensare al muncii la un nivel considerat drept rezonabil, fiecare
angajat va fi tentat intr-o prima etapa sa-si maximizeze veniturile pe cale extensiva,
adica prin prelungirea programului. Daca veniturile nu pot creste prin introducerea
in ecuatie a unui element de intensivitate (promovare si in consecinta salariu mai
mare) atunci tendinta de crestere a duratei de lucru (in limita biologica) va fi la un
moment contrabalansata de tendinta a avea mai mult timp liber ca o compensare a
efortului. In literatura economica aceasta oferta de munca ce se restrange de la un
moment dat poarta denumirea de: curba retractila a ofertei de munca.

Capitalul
Conceptul de capital semnifica acele resurse de produse ale sistemului de
productie (outputuri) ce sunt economisite in vederea trecerii lor intr-un ciclu
ulterior (inputuri). In principiu orice capital are o miscare ce presupune dedublarea
lui: a) capital fizic (real) ca factori materiali ai productiei; b) capital banesc, ca
oglinda a primului. Venitul capitalului poarta denumirea de profit.
Profitul este venitul oricarui gen de capital, investit in cele mai variate domenii.
Ratiuni tehnice au impus delimitarea capitalului in capital fix si circulant, dupa
logica miscarii acestuia in ciclul de productie. Reflectarea contabila a tuturor
elementelor capitalizate in diferite afaceri precum si a datoriilor contractate in acest
proces se regaseste in active si pasive. Formula contabila a capitalului este A P in
timp ce formula financiara este C + P (capital plus profit).
Daca profitul nu este altceva decat un venit de natura salariului sau rentei, in cazul
posesorilor altor genuri de factori de productie, se poate spune si ca profitul este un
venit al intreprinzatorului, venit temporar ce depinde de locul acestuia pe piata si
poate, intr-un fel, sa fie numit salariu inovational. In acelasi timp profitul
recompenseaza intreprinzatorul pentru riscul asumat, fiind in acelasi timp o
compensarea a situatiei de monopol pe care si-a creat-o in arealul sau de activitate.
In sfarsit sa mai adugam o remarca importanta : atat pamantul cat si munca sunt
resurse naturale, a caror regenerare presupune un input aparte, de natura biologica.
Capitalul este creatie umana si deci teoretic multiplicabil la infinit in conditii
favorabile. Acest gen de interpretare ne poate conduce si la o analiza mai
aprofundata a termenului de capitalism. In conditiile in care terminologia socio-
economica ataseaza intregii societati apelativul de societate (sau numai economie)
capitalista, excesele acesteia, sau disfunctionalitatile procesului de realizare al
capitalului, pur si simplu, au fost in masura nemeritata extrapolate asupra
intregului sistem. S-a ajuns in anumite situatii la mistificarea adevarului dupa care
sistemul economic capitalist functioneaza drept un sistem al liberei initiative,
sistem la care nu s-a gasit alternativa mai buna. Acest gen de abordare apare cu
predilectie in incercarea de a gasi asa numita a treia cale, dincolo de capitalism si
dincolo de un socialism ce nu a confirmat niciodata si niciunde.

Combinarea factorilor de productie


Particularitatea de baza a actiunii factorilor de productie consta intr-o realitate
tehnologica evidenta: factorii nu pot si nu functioneaza independent. Cu alte
cuvinte productia depinde de felul in care acestia sunt combinati in momentul
utilizarii. Relatia pur tehnica de combinare poarta numele de functia de productie.
In orice moment este posibil sa se obtina o cantitate de productie maxima pentru o
anumita combinatie de de factori de productie disponibili. Analizand statistic
evolutia economica prin intermediul functiilor de productie, economistii au tras
cateva concluzii de importanta generala:
1. Atat productivitatea muncii cat si eficienta capitalului au crescut constant pe
parcursul unor perioade lungi de timp.
2. Cresterea capitalului si a eficientei lui a fost mai rapida decat cea a
productivitatii si a ofertei de munca, datorita tendintei de economisire a populatiei.
3. Venitul pe unitatea de capital creste constant datorita progresului tehnologic.
Toate aceste elemente converg spre concluzia dupa care combinarea factorilor de
productie reprezinta atat un apanaj al economistilor cantonati in sfera
microeconomiei cat si al responsabililor de politici economice, plasati in sfera
macroeconomiei.

6. Economia de piata

Functionarea pietei. Cererea si oferta


Exista doua sensuri acordate de literatura de specialitate conceptului de economie
de piata: sensul istoric, prin care se intelege economia nationala din momentul in
care se formeaza pietele nationale, si sensul antinomic, limitativ, ce defineste
economia de piata in oglida cu economia de tip etatist. Sensul comun este acela de
economie libera, actionand pe coordonatele cererii si ofertei de piata.
Modelul cel mai general al economiei de piata ar putea fi astfel prezentat:
1. Factorii de productie sunt in proprietate privata
2. Veniturile se exprima sub forma baneasca
3. Alegerea sau optiunea de piata se face in deplina libertate
4. Programarea economica este cuprinsa intre limitele zero si indicativa
Trasatura principala a a sistemului, elementul de functionalitate geniala poate fi
identificat in faptul ca interesul propriu se regaseste mozaicat in cel general.
Sistemul economiei de piata considera ca elementul cheie il reprezinta
suveranitatea consumatorului, in timp ce tendinta funciara pe orice piata de acest
gen este echilibrul ce se regaseste in cadrul fiecarui subsistem al sau pe axul
pretului de echilibru. Economia de piata acopera practic toate arealele de activitate
umana in sfera economiei: munca, capitalul, bunurile de consum, banii, informatia,
etc.
Economia de piata nu este un panaceu universal pentru problemele economiei. Ea
nu este o economie a distributiei echitabile. Ea conduce in anumite situatii la
concurenta excesiva si la exacerbarea motivului profitului (motivul devine al
lacomiei). In sfarsit, nu exista un model al economiei de piata care sa se poata
spune ca valorifica plenar resursele factoriale de care dispune o societate (cu
precadere de natura umana) si in consecinta isi atrage critici obiective si subiective.
Premisa fundamentala a functionarii economie de piata rezida in capacitatea
acestei de a reuni cererea si oferta. In orice moment exista o relatie determinata
intre pretul unui produs si cantitatea ceruta pe piata. Relatia pret-cantitate poarta si
denumirea de programul cererii sau curba cererii. Cererea este o functie a
consumatorului in timp ce oferta este apanajul producatorului.
Cererea se intalneste pe piata cu oferta la asa numitul pret de echilibru. Acesta
satisface atat consumatorii cat si producatorii pentru ca rezolva golirea pietei de
marfuri si in consecinta induce tendinta spre ehilibru. Acest echilibru trebuie
inteles prin echilibrul partial al tuturor pietelor ce compun o piata agregata (bunuri,
servicii, bani, etc.). Desigur in practica se intalnesc cele mai variate genuri de piete
din perspectiva libertatii de miscare (concurenta perfecta, monopol, oligopol) dar
tendinta spre echilibru este valabila pe termen lung pe toate dintre ele.

Legile fundamentale ale pietei


Piata se caracterizeaza inainte de orice prin dinamism. Miscarea pe piata are
caracter legic, iar principalele legi obiective ce actioneaza aici sunt:
1. Legea concurentei
2. Legea cererii si ofertei
3. Legea diminuarii utilitatii marginale
Concurenta este un concept global ce determina trendul spre calitate al productiei
si produselor pe piata. Nu se poate vorbi de concurenta in absenta unui grad
oarecare de libertate economica, libertate ce sa permita atat ofertantilor cat si
solicitantilor intreprinderea oricaror demersuri concurentiale in limite legale.
Capacitatea concurentiala presupune atat componente tehnologice cat si
economice, acestea concretizandu-se pe o piata astfel:

• concurenta determinata de optiunea acumulare-consum (motor al dinamicii


concurentiale)
• concurenta dintre ramuri de activitate in vaderea plasarii de capital
• concurenta in interiorul ramurii pentru cel mai bun produs sau serviciu
• concurenta inter-marci (chiar in interiorul sistemului aceluiasi ofertant)

Concurenta este stimulata de dorinta acapararii unui segement cat mai mare din
piata consumatorului. Acesta influenteaza evident concurenta prin: opinii publice,
decizie asupra cumpararii, plata, consum, service, etc. Investigarea permanenta a
potentialului concurential este menita sa intareasca capacitatea concurentiala a
ofertantilor si presupune tehnici specifice de piata.
Cererea si oferta determina pretul echilibrat. In fapt acesta este generat de un
ansamblu de factori ce influenteaza in diferite sensuri atat cererea cat si oferta.
Cererea si oferta tuturor categoriilor de bunuri si servicii urmeaza tendential
aceeasi traiectorie, iata de ce aceste traiectorii pot fi compuse la nivel de piata.
Determinarea echilibrului presupune ca pretul asociat cu acesta sa aiba caracter de
normalitate, normalitate cu conditionari, economice, sociale, psihologice, etc.
Pretul normal este determinabil numai prin analiza pe perioade lungi de timp.
Pretul de piata poate sa se abata semnificativ pe perioade scurte de la pretul
normal.
In descifrarea diminuarii utilitatii marginale , trebuie sa precizam in prealabil ca
utilitatea totala a unei marfi pentru consumatorul acesteia este indicata de suma de
bani pe care acesta este dispus sa o plateasca in schimbul marfii, in timp ce
utilitatea marginala este indicata de suma de bani pe care acelasi consumator este
dispus sa o plateasca pentru a dobandi o unitate suplimentara din respectiva speta
de marfuri. Pe masura ce noi unitati dintr-o marfa se adauga posibilitatilor de
consum, acestea devin din ce in ce mai putin valoroase pentru consumator, deci pe
masura cresterii consumului, utilitatea marginala a marfii consumate scade.
Desigur diminuarea utilitatii marginale, ca fenomen legic, are explicatii complexe,
legate de exemplu de cresterea productivitatii muncii si in consecinta diminuarea
costurilor si a preturilor atasate diferitelor valori de intrebuintare, sau pe de alta
parte legate de teoria raritatii ce face ca pe masura ce posibilitatile de producere a
noi unitati de marfa cresc, in paralel sa asistam la diminuarea pretului (intermediat
de perceptia subiectiva asupra raritatii produsului respectiv) de piata considerat
normal in parametrii de normalitate descrisi anterior.

Banii
Marfa cea mai frecvent intalnita in orice sistem de piata evoluat sunt banii. Daca
acest rol de echivalent general a fost indeplinit de-a lungul istoriei de cele mai
variate marfuri, in timp banii s-au stabilizat la echivalentul metale pretioase (aur si
argint). In China secolului al X-lea si apoi in Europa medievala apar banii de
hartie, numai ca insemne ale valorii repzentate de catre adevarata si perena valoare
a aurului. Cu timpul convertibilitatea nelimitata a hartiei in aur a fost abandonata,
aceasta pentru ca in fapt cererea de moneda generata de progresul economic a
determinat si necesitatea obiectiva de a emite moneda de hartie fara alta acoperire
decat increderea in institutia emitenta.
La baza oricarui sistem banesc dintr-o tara sta asa numitul etalon monetar, care
este valoarea conventional adoptata pentru a defini unitatea monetara a tarii
respective. Etaloanele moderne sunt monomemetalice (aur) si au in masura
semnificativa o functie traditionala, acesta pentru ca standartele aur-lingouri
(1819), aur-monede (sfarsitul secolului al XIX-lea) si aur-devize (1922) si au fost
urmate pe aliniamentul postbelic de etalonul monetar (devize), ce punea cateva
monede (dolarul american in primul rand) in centrul atentiei si interesului lumii.
Banii indeplinesc in orice economie o seama de functii:
1. Functia de circulatie asumata inaca de la abandonarea trocului ca forma
dominanta a schimbului.
2. Functia de evaluare a marimii de schimb a marfurilor.
3. Functia de tezaurizare (transport a valorii in timp).
4. Functia de evaluare a raporturilor economice internationale functie derivata
din 1 si 2 si asumata in principiu de catre monedele importante ale lumii.
Circulatia banilor intr-o economie presupune clarificarea unei probleme extrem de
importante: ce cantitate trebuie emisa pentru a nu avea nici deficit de masa
baneasca nici excedent generator de inflatie. In expresia sa cea mai simpla legea
circulatiei banilor exprima realitatea dupa care valoarea banilor aflati in circulatie
depinde de masa lor. Exista o serie de concluzii pragmatice ce se pot deduce de
aici: preturile sunt determinate pe piata de cantitatea de bani, desi definiti drept
ehivalent general de intermediere al schimburilor, realitatea ar trebui sa fie inversa.
Este necesar sa mai precizam si faptul ca in practica monetara moderna, banii
efectivi ce cicula (bancnotele si monedele) pe piata reprezinta in mod cert cea mai
mica fractie (10 15% in contextul economiilor tarilor dezvoltate) din masa
baneasca disponibila. Teoria cantitativa a banilor delimiteaza ecuatii de echilibru
ale masei banesti in functie de cateva elemente: rulajul marfurilor, viteza de
circulatie a banilor, volumul tranzactiilor, preturile, etc.

7. Concurenta perfecta

Preferintele consumatorului
In general se considera ca o piata opereaza in conditii de concurenta perfecta daca
sunt indeplinite urmatoarele conditii:
1. Piata are numerosi subiecti ai vietii economice. Fiecare subiect al acesteia
actioneaza ca o micropiata. Fiecare determina proportional cu aportul sau rezultatul
pietei finale.
2. Omogenitatea productiei. Oferta este in asemenea masura asemanatoare incat nu
se pune problema influentarii consumatorului din perspectiva psihologica.
3. Libertatea deplina de intrare si de iesire pe piata.
4. Informarea perfecta. Fiecare subiect cunoaste productia si preturile practicate de
concurenta si invers.
Chestiunea cu gradul cel mai inalt de critic in analiza de piata cu concurenta
perfecta poate fi retoric pusa astfel: ce sa produci pentru a acapara domeniile cele
mai profitabile? Acest gen de abordare presupune implicit studierea
comportamentului consumatorului. Studiu presupune cel putin: constanta
optiunilor consumatorului pentru o perioada data, faptul ca are un buget limitat,
faptul ca reprezinta numai un esantion din masa cumparatorilor, faptul ca se cunosc
preturile, care nu variaza semnificativ si in sfarsit ca orice cumparator actioneaza
rational.
Natura alegerii pe piata presupune in primul rand existenta unei oferte cu mai
multe optiuni, iar in al doilea rand construirea unei scari de preferinte. In aceasta
scara trebuie sa integreze toate marfurile de achizitionat pe piata si fireste sa se
faca acest lucru in deplina cunoastere a resurselor disponibile. Numai astfel este
posibila interpretarea si analiza din perspectiva utilitatii (marginale, la modul
ideal). Sa mai adaugam si faptul ca in teoria comportamentului consumatorului se
include si stabilirea echilibrului, moment ce permite reajustarea in vederea
redeschiderii ciclului economic (mecanism de tip feed-back).
Practica consemneaza conceperea curbei cererii de piata pentru toate produsele si
serviciile disponibile in toate ramurile de productie. De cele mai multe ori se iau in
calcul diversi parametri ce trec dincolo de sfera strict economica (ca de exemplu
gusturile specifice in anumite locuri si momente).

Elasticitatea in raport cu cererea


Preferintele consumatorului se clasifica in functie de probabil cel mai important
concept legat de cerere si anume elasticitatea acesteia. Exista doua categorii mari
de elasticitate: in raport cu preturile si in raport cu veniturile. In ceea ce urmeaza
vom detalia doar elasticitatea cererii in raport cu preturile.
Elasticitatea masoara reactia de piata la actiunea factorilor sai de mediu.
Elasticitatea cererii in raport cu preturile reprezinta proportia in care se modifica
cererea pentru o cantitatea de marfa pe o piata, ca urmare a modificarii intr-o
proportie determinata ( de regula 1%) a pretului acesteia.
Problema elasticitatatii cererii este cruciala cel putin in urmatoarele situatii:
1. Determinarea categoriei cererii. Produsele de stricta necesitate (alimentele,
imbracamintea, locuinta, etc.) au coeficientul cel mai mic de elasticitate (sunt
inelastice). La cealalta extremitate sunt produsele de lux al caror coeficient de
elastiticitate tinde spre maxim. Calculul coeficientilor de elasticitate ai produselor
si serviciilor determina interpretarea dinamicii previzibile a unor piete. Se poate
evidentia tot pe aceasta cale si fractiunea de venituri ce va fi absorbita pe piata in
urma procesului de vanzare-cumparare.
2. Determinarea marfurilor substitut. Calitatile asemanatoare ale unor marfuri
genereaza situatia ca in momente de criza (de productie, comerciala, politica
avand consecinte de natura embargoului, etc.) unele dintre acestea sa fie inlocuite
de altele. Implicatia se refera la faptul ca pentru a se putea efectua substituirea,
substituentul trebuie sa aiba elasticitatea corespunzatoare categoriei de cerere
careia i-se adreseaza.
3. Determinarea tendintei cererii pe termen lung. Cererea fiind mai elatica pe
termen lung decat pe termen scurt, ajustarile intre grupe de produse cu elasticitati
diferite au relevanta numai daca orizontul de calcul este suficient de indepartat
pentru a le feri de influente conjuncturale.
Elasticitate presupune si tratarea din asa numita perspectiva a complementaritatii,
perspectiva opusa substitutiei. Doua produse sunt complementare in situatia ca
cresterea pretului unui produs determina micsorarea cantitatii vandute din celalalt
(de exemplu cresterea pretului benzinei determina scaderea vanzarilor de
automobile). Exista un gen de elasticitate in masura sa indice situatia in care se afla
doua produse, de substituire respectiv complementaritate. Aceasta este
elasticitatea incrucisata a cererii.
Elasticitatea incrucisata pentru produsul X (modificarea cantitatii vandute) in
raport cu produsul Y (modificarea pretului acestuia din urma) se refera la proportia
schimbarii procentuale a cantitatii cerute de produs X in raport cu schimbarea
procentuala a pretului produsului Y. Calculul elasticitatii incrucisate ne conduce la
urmatoarea concluzie: daca 2 produse sunt substituibile, o crestere in pretul unuia
implica cresterea cererii pentru celalalt produs; elasticitatile incrucisate sunt in
general pozitive; daca produsele sunt complementare, cresterea pretului unuia
dintre ele implica descresterea cererii pentru celalalt, elasticitatile incrucisate fiind
in mod normal negative.

Comportamentul producatorului
Oferta competitiva pe piata reprezinta testul producatorului. Daca el raspunde
pozitiv rezulta ca se pliaza in mod fericit pe cererea solvabila si obtine astfel profit.
Dar piata este compusa din ansamblul agregat al ofertantilor. Intr-o masura mai
sensibila decat cererea, unde exista variatii notabile, oferta prezinta particularitatea
de a aparea intr-o masura substantiala prin aportul altor producatori decat cei
aparent vizati.
La fel ca si in situatia cererii, oferta are reguli precise, axiomatic preturile mai mari
stimuland producatorii sa umple piata de produse. Aceasta va genera automat un
prag de saturatie de unde procesul se reia invers. Fireste putem atasa acestui gen
de analiza si conceptul de elasticitate a ofertei, drept proportia cresterii cantitative
a marfii X raportata la proportia modificarii pretului marfii X, in sensul cresterii.
Judecata conexa a elasticitatilor cererii si ofertei implica determinarea echilibrelor
identificabile in orizonturi diferite de timp. Se pot determina trei genuri de
echilibre:
1. Echilibrul de moment cand oferta este fixa, pretul trebuind sa urce rapid pentru
a rationaliza oferta limitata de produs X. Echilibrul a fost restabilit dar multi
cumparatori nu si-au satisfacut trebuintele.
2. Echilibrul pe termen scurt presupune cresterea cantitatii oferite ca urmare a
influentelor favorizante de pret.
3. Echilibrul pe termen lung - conduce la cresterea cantitatii oferite in conditiile
modificarilor minimale de pret (pret normal).

8. Piata muncii

Oferta de munca
Munca reprezinta factorul cu cea mai mare extensie din punctul de vederea al
ofertei, pe o piata conventionala. Exista opinia ca munca se ofera ca un serviciu,
sau ca forta de munca, se ofera spre vanzare ca si capital uman. Oferta de munca
sau forta de munca din orice tara tine cont in primul si in primul rand de piramida
populatiei din tara respectiva, piramida din care se deduc toate categoriile
demoeconomice.
In principiu, oferta de munca se priveste din trei puncte de vedere:
1. Din punct de vedere economic (social implicit)
2. Din punct de vedere al ramurii (competitional implicit)
3. Din punct de vedere al firmei (implicand aspectele legate de calificare)
Oferta de munca este practic oferta ce se supune in cel mai inalt grad influentei
factorilor extraeconomici. La nivelul firmei oferta depinde de caracteristicile
pietei.. La cel al ramurii oferta este conditionata de mobilitatea fortei de munca.
Acest din urma concept, cel de mobilitate este si cel mai relevant pentru piata
muncii in economiile evoluate. Motivatia mobilitatii este in acest caz performanta
si fireste trebuie sa luam in calcul si segmentul de varf, care se refera la mobilitatea
internationala generata de performanta inalta a muncii.
In acest sens putem afirma ca mobilitatea ofertei de munca are o seama de
caracteristici:
1. Este accentuata de nivelul calificarii.
2. Este diminuata de evolutia in timp a a fortei de munca.
3. Curba mobilitatii se accentueaza pe termen lung.
4. Mobilitatea implica mutatii economice si sociale majore

Cererea de munca. Salariul


Cererea de munca nu inregistreaza de regula evolutii diferite fata de alte genuri de
cerere, pe o piata competitiva. Ea se consolideaza pe o piata stabila, ca volum si
structura. Totusi dinamica evolutiei economice determina si o mobilitate a cererii.
Racordarea cererii cu oferta implica de regula mutatii de un dramatism aparte,
seisme sociale (disparitia unor intregi domenii de activitate in lipsa alternativei de
preluare a ofertei de munca).
Cererea de munca este influentata de cel putin urmatoarele elemente:

• reglementarile de natura salariului minimal pe economie


• nivelul productivitatii muncii in ramura respectiva
• mobilitatea interna si internationala a muncii
• stabilitatea politica si economica
• eficienta utilizarii celorlalti factori de productie

Cea mai delicata problema legata de piata muncii consta in compensarea acesteia
prin salar. Salarul este produsul marginal al muncii. Daca cererea de munca este
derivata din cererea de produse ale muncii si pretul acestui produs marginal al
muncii care este salariul va fi derivat din pretul de piata al rezultatelor muncii.
Salarul este determinat si de disponibilitatea diferita a ofertei de munca in ceea ce
priveste calificarea, indemanarea, abilitatile de a reusi intr-un domeniu. Toate
acestea fac ca munca sa fie neomogena, iar aceasta neomogenitate se reflecta in
mod necesar in neomogenitatea veniturilor.
Pe de alta parte diferentierea este aplicabila in masura substantiala pe criterii altele
decat economice: exista o etica, o morala a muncii care imbinata cu conditii
economico-sociale si politice aparte, duce la diferentieri suplimentare de natura
salariala. Gradul de dezvoltare al sindicalismului in economia respectiva reprezinta
un indicator cu relevanta pentru etalonarea domeniului.

9. Piata de capital

Formarea capitalului
Orice mijloc susceptibil sa aduca un venit detinatorului sau poate fi taxat drept
capital. Acest gen de definire introduce insa prea multe ambiguitati pentru a
permite ca cea mai importanta categorie economica a pietei libere sa fie doar astfel
explicitata. Capitalul reprezinta esenta sistemului de piata si extensia sa maximala
poate fi considerata relevanta pentru etapele de maturitate, ideosebi din momentul
in care nu se mai poate constitui capital la scara sociala decat prin mijloacele pietei
financiare (imprumuturi, lansari de titluri de valoare, etc.).
Prima forma sub care se prezinta orice capital este forma baneasca. In calitate de
bani, capitalului ii sunt proprii o serie de particularitati:
1. Banii capital nu sunt bani propriu-zisi. Ei sunt bani destinati producerii de
marfuri cu o anumita specificatie. Ei se deosebesc de banii din sistemul financiar
(aducatori de dobanda) pentru ca parcurg un circuit aparte, implicandu-se direct in
procesul de productie.
2. De regula banii capital nu apartin producatorilor (intreprinzatorilor) nemijlociti.
Ei sunt numai investiti in capacitatea antreprenoriala a acestora de catre detinatorii
lor. Ceea ce urmaresc acestia este profitul, care in cele mai multe dintre cazuri
excede nivelul ratei dobanzii la depozitele bancare.
3. Patrunderea pe piata de capital este relativ facila in calitate de ofertant si extrem
de dificila in calitate de solicitator. Acestia din urma trebuie sa faca dovada
spiritului intreprinzator formalizat in parametrii de performanta ai
imprumutatorilor sau sa prezinte garantii materiale.
A doua forma de manifestare a capitalului tine cont de existenta lui sub forma
fizica. Capitalul real se compune din capital fix si circulant. Capitalul fix
reprezinta acea parte de capital ce se consuma doar pe masura parcurgerii mai
multor cicluri, transferandu-si treptat valoarea. Capitalul circulant se incorporeaza
practic intr-o noua structura materiala dintr-o data. In afara acestor tipuri de capital
orice firma are nevoie si de asa numitul capital lichid, utilizat pentru plata
salariilor.
In economia contemporana asistam la un fenomen numit diluarea capitalului.
Acest lucru poate fi pus in evidenta prin faptul ca in practica, capitalul utilizat este
mult mai mare decat capitalul posedat. Capitalistii nu isi arunca in circuitul
economic intregul arsenal de care dispun, atragand de regula resurse exterioare
firmei in procesul de productie.

Consumul si amortizarea
Productia este o activitate complexa ce atinge cel mai inalt grad de performanta in
faza sa capitalista. Exista doua perspective asupra procesului de capitalizare : una
fizica, de elaborare, transformare, deplasare a unor factori spre o finalitate precisa
si una economica, insotitoare.
Aspectul economic, conduce implicit la protejarea impotriva finalitatii "productiei
in sine". Conceptia manageriala capitalista asupra productiei este posibila in
virtutea diviziunii sociale a muncii, atat din perspectiva fizica cat si din cea
economica.
Pe de alta parte utilizarea capitalului in productie presupune ca regula manageriala
acceptarea principiului decalajului, principiu ce consta in determinarea unei
perioade de fructificare care din punct de vedere al factorului uman reprezinta o
perioada de asteptare. Aceasta perioada de fructificare trebuie inteleasa si in
procesul de formare, mentinere si consum al capitalului.
Daca formarea presupune, exclusiv dintr-o perspectiva endogena, luarea in calcul a
gradului in care veniturile unei firmei pot fi utilizate pentru investitii de natura
capitalului, dintr-o perspectiva economica in general ea este conditionata de
situatia economica, de starea de expansiune sau recesiune a sectorului, ramurii sau
economiei in ansamblu. Statistica economica consemneaza tendinta de economisire
si utilizare ulterioara in periaodele de expansiune economica, si in acelasi timp de
cheltuire in perioadele de recesiune. Acest proces alternativ poarta numele de
paradoxul fluctuatiei.
Mentinerea si consumul capitalului in functiune presupune pastrarea parametrilor
initiali si inlocuirea acestuia pe masura consumului. Aspectul vizat este cel fizic.
Doua concepte fundamentale se evidentiaza in aceasta privinta: uzura si
amortizarea.
Uzura presupune o componenta fizica ce insemna pierderea calitatilor ca urmare a
utilizarii in productie si morala ca urmare a deprecierii capitalului in termeni
relativi, uzura morala de gradul I fiind genul de uzura intalnit atunci cand
raportarea se face la alte capitaluri cu performante tehnice si implicit economice
mai mari, iar cea de gradul al II-lea referindu-se la introducerea de noi mijloace,
performante in asemenea proportie incat utilizarea celor vechi genereaza pierderi
ce impun inlocuirea lor imediata.
Uzura isi gaseste antidotul din pespectiva economica in amortizare. Aceasta consta
intr-un proces de transfer treptat, de-a lungul perioadei de functionare normata, a
valorii, de asemenea maniera incat la sfarsitul acesteia intrprinzatorul sa fie in
masura sa achizitioneze capital de aceeasi factura si performante cel putin similare.
Recuperarea valorii capitalului investit se poate face:
1. Liniar, adica in transe anuale egale.
2. Elastic, adica progresiv, in transe din ce in ce mai mari, pe masura ce firma isi
valorifica potentialul, sau regresiv, in transe proportionale cu valoarea ramasa si nu
cea de inventar.
3. Accelerat, sau supraamortizat, atunci cand progresul tehnic impune acest lucru
(de exemplu in domeniul industriei informatiei).

10. Costul

Tipologia costurilor
Costurile reflecta necesitatea corectei cuantificari a ansamblului eforturilor depuse
pentru a realiza o cantitate determinata de output, indiferent de natura acestuia.
Ele sunt expresia baneasca cea mai sintetica a felului in care activitatea economica
se desfasoara in parametri de eficienta sau nu.. Costurile firmei producatoare
inglobeaza alocarea si consumarea factorilor de productie, in scopul de a realiza
marfuri sau servicii.
Costurile au o miscare economica proprie, un circuit specific a carui functionalitate
si finalitate rezida in compensarea valorica a resurselor consumate. In teoria
costurilor, conceptul in sine de cost este diferentiat de cel de cheltuieli, cu care
sursele empirice il identifica: in timp ce acesta din urma primeste semnificatia de
consum efectiv de resurse, determinabil numai post-factum, costurile sunt si
costuri previzionate, sunt de antecalcul, au in general un areal mai vast de
acoperire.
Analiza costului presupune cateva elemente prestabilite:
1. Raportul valoare cost este constituit dintr-un termen relativ fix, valoarea si unul
variabil, costul. Acesta difera in functie de firma, dupa tehnologie, organizarea,
productivitatea muncii, etc.
2. Raportul pret cost presupune intotdeauna in logica eficientei economice
determinari de la intreg la parte. Un principiu fundamental al activitatii economice
de tip concurential consta in necesitatea obiectiva de a alege.
Practica a incetatenit conceptul de cost alternativ sau cost de oportunitate, definit
ca ansamblul eforturilor minim necesare in vederea obtinerii unei cantitati
determinate de rezultat. Costurile alternative minim acceptate poarta denumirea de
costuri reale. In practica economica curenta vom avea :
1. Costul managerial cost alternativ ce implica luarea in considerare de multipli
factori in costul managerial se considera normal sa se includa dividendul ca forma
de percepere a profitului, avand astfel garantia perceperii lui. Acest gen de cost
este evident previzional.
2. Costul contabil cost explicit, de postcalculatie, poarta si denumirea de cost
practic (acesta nu considera, de exemplu, dividendul drept plasabil in categoria
veniturilor).
Principala impartire a costurilor in structurarea analizei de cost consta in
delimitarea: costuri fixe si costuri variabile. Primele nu isi modifica volumul odata
cu variatia volumului productiei in timp ce a doua categorie variaza direct
proportional. Atat costurile fixe cat si cele variabile nu sunt fixe, respectiv
variabile la modul absolut, in situatia ca analiza se intreprinde pe un interval mai
lung de timp. Astfel denumirea instituita este de costuri conventional-constante si
conventional-variabile.
Conceptul de cost marginal reflecta acel nivel al costurilor suplimentare, de
aditionat in mod necesar in situatia ca dorim sporirea productiei cu o unitate.
Costul marginal indica de fapt costul minim al combinarii factorilor. El este un
evident indicator de limita a reducerii preturilor fara a fi pusi in situatia de a
inregistra pierderi.
Desigur ar trebui adaugat si faptul ca analiza de cost cantonata exclusiv in sfera
economicului este lipsita de relevanta : ea este completa numai daca adaugam si
nivelul social. Costurile sociale, atat de mult ignorate in diferite perioade de timp,
pot sa genereze probleme irecuperabile pentru societate.

Evolutia costurilor
Evolutia in timp a costurilor de productie determina observatii empirice cu valoare
in studiul acestora. Este evident faptul ca firmele cu productie de masa, sau in
general cu un volum al productiei mai mare decat al principalilor competitori pe
piata, inregistreaza costuri mai mici. Economiile la scara, sau legea cresterii
veniturilor la scara se refera la productia de masa ce genereaza alocarea optima a
resurselor. Costul unitar este fara indoiala si un criteriu de optimizare dimensionala
a firmei.
Determinarea genului de costuri specifice diferitelor tipuri de activitati sau firme,
implica o cunoastere profunda atat din punct de vedere tehnologic cat si din punct
de vedere economic. Principalele tipuri de costuri urmarite in evolutia lor sunt :
1. Costurile fixe
2. Costurile proportionale
3. Costurile degresive
4. Costurile progresive
5. Costurile regresive
6. Costurile flexibile
Identificarea tipului de cost specific unui moment din activitatea firmei are
relevanta numai in contextul activitatilor specifice in directia reducerii costurilor.
Minimizareea costurilor implica doua genuri de actiuni:
1. Cresterea productivitatii muncii, fapt ce genereaza reducerea consumului unitar
de munca. Devansarea ritmului de crestere al factorului munca de catre
productivitatea acesteia reprezinta cheia de bolta a eficientei firmei.
2. Reducerea costurilor materiale, tendinta complementara importanta in contextul
in care trendul evident crescator al salariilor (asa numitele costuri cu munca vie) nu
poate fi compensat decat prin masuri de alta factura decat din sfera muncii. Este
evident ca acest mijloc este si in concordanta cu limitarile din ce in ce mai evidente
de natura resurselor materiale cu care se confrunta societatea.

11. Pretul

Costul si pretul
Pretul unei marfi poate fi definit drept raportul de schimb intre un bun economic si
cantitatea de bani care il apreciaza pe piata. Trebuie insa sa subliniem faptul ca atat
vanzatorii cat si cumparatorii ataseaza conceptului de pret o valoare subiectiva.
Uneori traditia implica (in anumite zone geografice si culturale) adevarate ritualuri
de negociere a pretului, pentru indiferent ce gen de marfa. Singurul element ce face
ca preturile sa fie previzibile este progresul tehnologic iar cel mai evident element
de imprevizibilitate a lor constand in jocul pietei.
Importanta studierii preturilor este generata de rolul acestora in constiuirea pietei :
1. Reglarea consumului optiunea consumatorilor este determinata sau cel putin
ghidata dincolo de dorinte de puterea sa de cumparare. Preturile verifica printr-un
mecanism implicit aceste elemente. Pretul devine un filtru de priorizare si de
alocare a resurselor pentru consum sau investitii.
2. Reglarea productiei mecanismul preturilor are efect reglator asupra productiei
numai daca tendinta spre stabilitate a acestora este accentuata. In conditiile
economiei de piata, reglarea productiei se face mai ales pe calea studierii niselor de
elasticitate ale cererii generate de modificarile de preturi.
3. Reglarea repartitiei preturile reprezinta in ultima instanta si un mecanism de
redistribuire a veniturilor, redistribuire impusa de politica economica a statului
respectiv.
Pretul normal pentru orice tip de marfa este constituit din costul acelei marfi + un
profit considerat rezonabil. Conceptul de pret normal se transforma dintr-o
perspectiva statistica in pret mediu. Care sunt in fapt mecanismele de determinare
ale preturilor pe o piata concurentiala ? Raspunsul la o astfel de intrebare retorica
se gaseste dincolo de cererea si oferta cu care ne-am obisnuit drept panaceu
universal.
Elementul ce sta la baza oricarui pret este costul. Recuperarea acestora constituie
premisa sine qua non a rentabilitatii economice. Diferentierea preturilor prin
costuri presupune insa o serie de detalieri :

• localizarea sectoriala a acestora (preturile se diferentiaza prin costuri in


primul si in primul rand prin specificitatea domeniului de interes)
• localizarea la nivelul la nivelul competitional (toate preturile marfurilor si
serviciilor sunt aparent solidare pe piata, diferentierea producatorilor
facandu-se intr-o economie evoluata, in primul rand prin costuri)
• luarea in coonsiderare manierei de calcul a preturilor in raport cu costurile
(tehnicile de calcul fiind extrem de elaborate si concomitent diversificate in
domeniu)

Pretul de echilibru
In conditiile concurentei perfecte (economie de piata libera) pricipalul rol jucat de
catre sistemul de preturi este sa aloce fara nici o interventie de tip suprastructural
resursele rare ale societatii si aceasta in cel mai eficient mod posibil. Aceasta
alocare se face in conditiile in care deciziile necoordonate luate intr-un domeniu
trebuie sa conduca cel putin tendential la satisfacerea egalitatii :

Cost marginal managerial= Utilitate marginala=Pret

Explicarea acestei egalitati se face in doua etape : a) daca orice consumator plateste
la nivelul utilitatii marginale, atunci aceasta automat va deveni nivelul mediu al
pretului ; b) daca orice producator trebuie sa faca fata de regula aceluiasi pret de
piata atunci acesta va fi egalat in practica de catre costul marginal. In concluzie,
daca toate preturile se aliniaza la limita costului marginal, sistemul de preturi
specific unei piete da informatii corecte asupra starii acelei economii.
Cand un pret normal se regaseste la intersectia cererii si a ofertei atunci avem de-a
face cu un pret de echilibru. Atingerea starii de echilibru se rasfrange agregat
asupra intregii piete doar daca urmatoarele situatii se regasesc in imaginea pietei :

• cresterea cererii implica cresterea preturilor


• diminuarea ofertei implica cresterea pretului
• cresterea ofertei implica scaderea pretului
• diminuarea cererii implica scaderea pretului
• scaderea pretului implica cresterea cererii
• scaderea pretului implica diminuarea ofertei
• pretul de echilibru determina golirea pietei de marfa

Sa mai adugam faptul ca daca necesitatea economica este devansata uneori de cea
sociala, preturile trebuie sa fie adaptate in consecinta. Mecanismul specific poarta
denumirea de mecanismul preturilor limita. Acestea sunt preturi artificial
plafonate, de regula din ratiuni de protectie sociala dar si ca urmare a politicilor
promotionale ale marilor firme in lupta concurentiala. Pe termen lung efectul cel
mai constant al limitarii preturilor consta in aparitia pietei negre, cu toate urmarile
negative implicate.

12. Profitul

Maximizarea profitului
Principiile rationalitatii economice impun ca in afara recuperarii costurilor prin
pret, sa se obtina si un venit suplimentar. Acesta poarta numele de profit. Profitul
face obiectul unor demersuri ample in literatura economica pentru simplul fapt ca
el constituie imboldul principal spre investitii, antreprenoriat si in general efort in
domeniul economic.
Alfa si omega activitatii economice, profitul este in fapt un venit rezidual cu
origini de natura sansei de piata, pe de o parte, iar pe de alta parte el este un venit
normal, atasabil functiei antreprenoriale in calitate de salar al intreprinzatorului.
Generic formula profitului este deci :

Profit = Venituri Costuri

Indeplinind doua functii majore, cea de stimulare economica (functie psihologica)


si de potential de crestere (prin intermediul investitiilor generate) profitul indica
locul in care societatea doreste sa-si aloce selectiv resursele limitate de care
dispune. Aceasta face ca in conditiile dinamicii economice, riscului si nesigurantei,
profiturile sa varieze substantial, functie de diferite conditii.
Profitul poate fi conceput ca un profit economic, managerial si profit contabil. In
prima acceptiune costul alternativ minim acceptat sau costul de oportunitate
presupune profitul drept un element obligatoriu, derivat din rationalitatea
economica, costul contabil nu prevede, firesc, decat ceea ce postcalculul indica.
Acest gen de analiza trebuie sa se insoteasca de una calitativa. In principiu,
evaluate mediu la indicele tarilor dezvoltate economic, profiturile depaseau cu
putin 10% din Produsul National Brut la inceputul anilor ´90. Daca insa se
socoteste profitul in raport cu vanzarile, acesta reprezinta in medie 17%, iar dupa
scaderea impozitelor datorate statului si care variaza substantial de la o tara la alta,
profiturile reprezinta in medie 4% din volumul vanzarilor.
Reglarea marjei de profit, pe economie, pe ramura sau in cazul unor tipuri de
firme, reprezinta o problema de maxima importanta tinand cont de fondul
stimulator al acestuia dar in acelasi timp si de faptul ca principala sursa de venituri
ale statului sunt impozitele. Reglarea cuantumului de impozit este in ultima
instanta o functie a sistemului fiscal din fiecare tara, care se orienteaza in
concordanta cu obiectivele economice pe diferite termene.
In procesul continuu de cautare a cailor de maximizare a profitului, intreprinzatorii
iau in calcul urmatoarele elemente :

• masa acestuia, calculata de la nivelul firmei la cel al economiei nationale


• rata profitului ca raport intre masa si costurile totale inregistrate
• priorizarea alternativelor : maximizarea veniturilor ; minimizarea costurilor

Profitul marginal
Analiza marginala a maximizarii profiturilor este procedeul prin care se determina
nivelul profitului in raport cu nivelul etalon al profitului marginal. Daca acesta este
pozitiv atunci si profitul real are potential de crestere. Cresterea cu o unitate a
productiei reflectata intr-un profit marginal negativ va impune insa corectia
automata a nivelului productiei. Putem spune ca profitul poate fi maximizat numai
la un nivel al productiei in care venitul marginal egaleaza cu aproximatie costul
marginal.
Analiza profitului marginal ca etalon al castigului sau pierderii se face pentru
determinarea acelui punct dincolo de care orice crestere de productie devine
nerentabila, desi teoria programului de productie la scara afirma o realitate
contrara. Analiza este intregita de aditionarea nivelurilor : pret si cost mediu.
Daca orice firma are o limita de suportabilitate in ceea ce priveste pierderile,
dincolo de care nu exista decat spectrul falimentului, optiunea in economia de
piata, atunci cand se pune problema analizei profitului marginal se face in baza a
doua reguli :
1. Cat timp veniturile totale exced costurile totale, optiunea inchiderii firmei nu se
pune nici pe termen scurt nici pe termen lung.
2. Pe termen scurt operatiunile pot fi continuate atat timp cat veniturile totale exced
costurile variabile. Daca acestea sunt intrecute dincolo de orizontul de timp numit
in paragraful anterior limita de suportabilitate, atunci optiunea este de inchidere.
Genul acesta de interpretare conduce la reflectarea prin intermediul profitului
marginal a pricipiului eficientei. Acesta isi gaseste imaginea intr-un sistem de
indicatori de rentabilitate adecvat realitatilor respectivei economii. In principiu
acestia sunt :
1. Rentabilitatea sau expresia capacitatii de a obtine profituri, indicator ce se
regaseste de regula sub forma ratei rentabilitatii, prin raportarea la costuri.
5. Productivitatea muncii sau expresia eficientei utilizarii factorului uman in
procesul de productie.
6. Eficienta utilizarii capitalului fix.
7. Gradul de materialo si energo-intensivitate al productiei.
8. Eficienta investitiilor.
9. Costurile totale si materiale la 1000 (sau 1000000) lei productie marfa.
10. Consumurile normate materiale si normele de munca aplicabile.
11. Eficienta cercetarii stiintifice in ramura respectiva
12. Eficienta profesionalaa si manageriala.
13. Eficienta racordarii la circuitul economic international.

Dobanda si renta
Daca salariul si profitul sunt venituri usor de atribuit factorului munca, respectiv
capital, dobanda si renta in calitate de venituri ale unor factori aparte, banii in
calitate de bani autovalorificabili si natura, prezinta particularitati ce le
individualizeaza in categoria generica de venituri factoriale.
Dobanda reprezinta plata datorata pentru utilizarea banilor, de regula productiv si
calculabila drept rata a dobanzii. Istoric vorbind, dobanda a constituit o forma de
venit ce a fost blamata din ratiuni de etica (religioasa, in primul rand) dar realitatea
astazi este ca probabil cea mai raspandita forma de de constituire a capitalului
consta in bani imprumutati. Fluxurile purtatoare de dobanda sunt generate azi de
catre :
1. Banci
2. Societati imobiliare
3. Companiile financiare de intermediere a afacerilor
4. Imprumutatorii individuali
5. Companiile de asigurari, etc.
Rata dobanzii este elementul cel mai delicat al operatiunilor de imprumut si ea
depinde de un ansamblu de factori, dintre care : cererea si oferta baneasca pe piata,
preferinta pentru lichiditate a societatii respective (invers proportionala cu nivelul
de dezvoltare al economiei, de regula), productivitatea capitalului, etc.
Marea majoritate a persoanelor au doua surse de venituri : salariile si dobanzile
bancare. Un intreprinzator are de regula trei categorii de venituri : salariul
managerial, dobanda la propriul capital autoimprumutat, profitul. Din aceasta
perspectiva dobanda contine mai multe elemente : compensarea riscului utilizarii
banilor, compensarea efortului de manevrare a banilor, dobanda pura.
In principiu o suma de bani de primit la o data ulterioara valoreaza mai putin decat
in prezent. Diferenta este cu atat mai mare cu cat rata dobanzii pe piata respectiva
este mai mare. Ratele practicate pe diferite piete sunt susceptibile de a fi
influentate in mare masura de politica economica a statului respectiv.
Teoria clasica a rentei postuleaza faptul ca aceasta este venitul produs de un factor
de productie capabil sa creeze un excedent peste nivelul necesar autoreproducerii
lui. Renta se percepe de regula in acele sectoare in care oferta este limitata
apropiindu-se de oferta inelastica. Acestea fiind zise, nu se poate concluziona decat
ca nivelul rentei este o functie de piata generata aproape exclusiv de aspectul
cererii.
Cazul cel mai specific al rentei este constituit de renta agricola. Cele mai bune
terenuri produc fireste si renta cea mai substantiala, la extrema cealalta realizandu-
se renta marginala. Renta agricola va fi egala in principiu cu diferenta dintre costul
de productie pe orice teren agricol si costul de productie al terenului marginal (care
realizeaza renta marginala).
Analiza rentei are o importanta aparte in conditiile in care factorii generatori de
renta au o existenta cert limitata si limitativa. Problema delicata in legatura cu
renta se refera la impozitarea acestui gen de venit. Indiferent ca este vorba de renta
agricola sau de chirii datorate pentru spatii inchiriate, aspectele implicate depasesc
cadrul economic, nu in putine situatii avand conotatii de natura morala.

13. Concurenta imperfecta

Monopolul si oligopolul
Situatia de monopol se manifesta pe o piata atunci cand aceasta este acaparata in
calitate de vanzator sau de cumparator de bunuri sau servicii de catre un singur
subiect al vietii economice. Multi economisti considera monopolul drept o forma
de organizare a economiei aflata la limita normalului, daca nu dincolo de aceasta.
Analizand totusi situatia de facto in cele mai multe dintre economiile lumii, se
poate interpreta monopolul drept un moment firesc in lupta pentru acapararea unui
segment cat mai important din piata.
Situatia de monopol implica lipsa substituentilor de orice fel, lipsa indusa din
ratiuni ce pot fi economice sau extraeconomice (politice, cu precadere). Exista in
acest sens o tipologie a monopolului :
1. Monopolul juridic este cel introdus in economie prin vointa unei puteri publice,
cel mai adesea statul. Puterea acestor genuri de monopoluri este practic limitata
doar de bornele autoimpuse coercitiei statului in raport cu piata. Exista piete
monopolizate de acest gen in ramuri precum : energia, resursele neregenerabile,
telecomunicatii, transporturi, cercetare, etc.) Un caz aparte de monopol juridic este
constituit de subventiile cu care marea majoritate a statelor lumii (cele dezvoltate
in mod expres) isi doteaza agricultura, in primul rand, dar si alte domenii de interes
strategic, favorizandu-le in raport cu altele, in care opereaza doar legile pietei.
2. Monopolul de tip natural apare ca urmare a unor circumstante particulare
provenite din mediul de afaceri si care au determinat ca o buna parte din resursele
societatii sa se concentreze in mainile unui numar extrem de limitat de proprietari
(terenuri in locuri exclusiviste, surse naturale aparte, etc.) Monopolurile naturale se
insotesc in numeroase cazuri cu cele juridice, dar si economice.
3. Monopolul economic reprezintaa cea mai raspandita forma de monopol,
provenienta lui fiind productia sau schimbul ; substanta economica a acestui gen de
monopol rezida in superioritatea lui tehnologica, in secretul de fabricatie, in
raritatea care poate fi reala sau artificiala, etc. Practica indica faptul ca majoritatea
monopolurior economice iau nastere prin reunirea (libera sau fortata) tuturor
subiectilor dintr-un sector de activitate.
4. Monopolul productivitatii ca forma de monopol reprezinta o variatie
tehnologica a monopolului economic, aparand in momentul in care un ofertant pe
piata ii elimina pe toti ceilalti numai prin procedee considerate a fi conforme unui
cod etic unanim acceptat.
5. Monopolul financiar manifest pe piata capitalurilor si centrat pe ideea de a
promova prin intermediul propriului capital o intreaga piata (modalitate tipic
japoneza de promovare in lumea contemporana).
6. Monopolul concurentei neloiale situatie in care acapararea pietei se face prin
mijloace respinse de practica curenta (dumpingul de durata, de exemplu).
7. Monopolul de origine psihologica generat de lipsa de informatie a subiectilor
vietii economice, pe de o parte, de reclama agresiva si atotcuprinzatoare, pe de alta
parte.
Cea mai raspandita forma de manifestarea competitiei de tip monopolist consta in
monopolul de vanzare, cazul mai rar fiind acela al monopolului de cumparare. In
orice situatie, pretul de echilibru este inlocuit pe piata de pretul de monopol,
pericolul cel mai mare si care de altfel reprezinta si principalul motiv al tuturor
demersurilor de factura antimonopolista fiind spolierea consumatorilor. Marea
majoritate a tarilor lumii adopta legislatii antimonopoliste si de protectie a
propriilor consumatori.
Cele mai multe dintre pietele lumii se prezinta insa sub forma de piete de tip
oligopol. In aceasta structura, un numar determinat, de regula foarte mic de
ofertanti domina categoric piata. Daca acestia reusesc si cartelarea, atunci vom
avea de-a face cu o economie controlata exclusiv dintr-o parte.
Pietele de tip oligopol sunt agregate de regula prin politici agresive sau prin
perfectionari tehnologice care impun un avans adesea insurmontabil. Indiferent de
faptul ca preturile urca sau scad pe aceste piete controlate unilateral, pierderile de
venituri ale majoritatii celor care sunt siliti din multiple ratiuni sa opereze sunt
certe.
Tipuri concurentiale
Libera concurenta absoluta si monopolul pur sunt fictiuni ale economiei de piata.
Practica consemneaza doar forme mixte, imperfecte ale fiecarui tip analizat.
Determinarea tipului concurential dominant pe o piata nu se poate face decat pe
termen lung, probabil cel mai rezonabil fiind sa facem evaluarea pietei din
perspectiva monopolului imperfect sau a concurentei imperfecte.
Consecinta cea mai generala acestui tip concurential este formarea preturilor, nu ca
urmare jocului cererii si ofertei, nu ca urmare a intelegerii (negocierii) ci ca urmare
a pozitiei de piata a celui ce doreste sa-si impuna produsul, respectiv pretul. Se
poate constata si faptul, aparent paradoxal, ca marile firme cu tendinte monopoliste
tind in fapt sa recompuna amalgamat piata firmelor mici si mijlocii prin tehnica
diferentierii produsului.
Diferentierea produsului, o realitate din ce in ce mai prezenta in conditiile cresterii
gradului de solvabilitate a celor mai multi participanti la piata precum si al
aparititei de marfuri si servicii ce creeaza gusturi din ce in ce mai inlantuite, se
judeca pe doua nivele :
1. Diferentierea tehnologica ce face ca fiecare producator sa obtina un produs cu
valoare de intrebuintare din aceeasi gama, utilizand cai tehnologice diferite ;
2. Diferentierea naturala determinata de factori exogeni produsului, ca de
exemplu : localizarea geografica a producatorului, costurile de de transport, etc.

Pret, venit si profit de monopol


Teoria clasica a pretului este infirmata in situatia de monopol. Nu se poate trasa
nici un fel de curba de oferta pe coordonatele echilibrului, aceasta pentru ca
ofertantul monopolist nu este silit sa reactioneze la niciun astfel de pret. Calculul
pretului, venitului si al profitului de monopol presupun o serie de particularitati in
raport cu libera concurenta.
In primul rand se determina volumul productiei pentru care venitul marginal
egaleaza costurile marginale, aceasta urmata de aflarea pretului (limita a venitului
marginal) ce asigura profitul monopolist ; comparatia cu costurile medii genereaza
analiza rezultatelor in gama profituri-pierderi. Cateva dintre concluziile acestui gen
de abordare :

• reducerea preturilor monopoliste poate conduce in situatii date la cresterea


profiturilor
• obligatoriu pretul de monopol trebuie sa fie mai mare decat venitul marginal
• de la un anumit nivel, si numai de la acesta, profiturile se maximizeaza

De o relevanta aparte in context trebuie sa se bucure analiza comparativa


monopol-concurenta perfecta. Profiturile monopoliste sunt substantiale si pot fi
obtinute pe termen lung, in dauna evidenta a consumatorului. Uneori monopolurile
restrang productia fata de punctul cerut de piata, aceasta in scopul cert de a mari
preturile. Desigur exista si aspecte pozitive in activitatea de piata a monopolurilor
(posibilitatea de reducere accentuata a costurilor, factor de introducere accelerata a
progresului tehnologic, forma logica de organizare in cazul monopolul natural,
etc.).

14. Economia nationala

Agregarea in economie
Studiul microeconomiei era centrat pe problematica firmei de afaceri.
Comportamentul de piata al acesteia era judecat prin intermediul unor elemente
precum: cererea, oferta, pretul, venitul sau profitul. Studiul macroeconomiei
presupune deplasarea centrului de greutate spre economia nationala, interpretata
pe baza unor concepte precum: veniturile si exprimarea lor, cresterea economica,
echilibrul, inflatia si somajul, ciclicitatea economica sau rolul jucat de stat.
Prima problema de substanta in ceea ce priveste deplasarea atentiei din orizontul
microeconomic in cel macroeconomic este agregarea. Sensul cel mai larg al
acesteia se refera la combinarea mai multor piete intr-o rezultanta cu semnificatie
macroeconomica. Daca, spre exemplu, compunerea a doua elemente precum
cererea si oferta avea o relevanta aparte in studiul microeconomic, la nivelul
economiei nationale compunem curba cererii agregate drept cantitatea de produs
national (indiferent de forma de exprimare) solicitat intr-o economie nationala, la
un volum determinat al preturilor. Pe de alta parte curba ofertei agregate indica
cantitatea de produs national oferita la fiecare nivel al preturilor. De fapt agregarea
este valabila si pentru preturi, vorbind in acest context de nivelul preturilor.
Orice miscare de factura macroeconomica poate fi anticipata de o maniera mai
consistenta decat in sfera microeconomiei, aceasta pentru ca deplasarea din sfera
economicului pur in sfera economico-sociala, astfel cum este cazul in
macroeconomie, implica actiuni specifice din parte entitatilor statale cu atributiuni
in domeniu. Daca motivul fundamental in microeconomie era profitul, si toate
constructiile incercau sa ajunga la maximizarea acestuia, in macroeconomie ideea
fundamentala se poate descrie drept cresterea consumului. Numai satisfactia
consumatorului induce intr-o natiune o stare in masura sa stabilizeze politic
respectiva societate, dezideratul evident al oricarui guvernant.

Indicatorii macroeconomici
Nu putem avea o imagine cuprizatoare asupra unei economii daca nu apelam la
abstractii in masura sa evalueze intreaga economie dintr-o perspectiva obiectiva.
Aprecierea se face prin intermediul asa numitilor indicatori macroeconomici
compilati prin agregare pe baza datelor din conturile nationale. Cei mai importanti
dunt :
1. Produsul global brut
2. Produsul intern brut
3. Produsul intern net
4. Produsul national brut
5. Produsul national net
Cei mai utilizati dintre acestia in statistica internationala sunt produsul intern brut
si produsul national brut. PIB reprezinta valoarea bunurilor si serviciilor produse
si prestate intr-o economie nationala intr-o perioada de terminata, de regula un an,
si destinate consumului final. Marimea acestui indicator reflecta in fapt valoarea
adaugata bruta obtinuta in toate sferele de activitate.
PNB este agregat din PIB, la care se adauga soldul operatiunilor economice cu
exteriorul si anume pozitiv soldul operatiunilor subiectilor economici nationali
operand in arealul international si negativ soldul operatiunilor subiectilor
economici straini operand in arealul national. PNB inregistreaza doua forme
practice : nominal si real. PNB nominal se calculeaza prin evaluarea productie in
preturi curente in timp ce PNB real se calculeaza in preturile constante ale unei
perioade anterioare (avand in vedere ca de regula inflatia modifica baza de
comparabilitate, chiar daca ne raportam la monede de referinta ale sistemului
economic mondial, precum dolarul).
Metodologia de calcul a macroindicatorilor presupune ca acestia au relevanta cu
cat mai multe dintre operatiunile economice ce se desfasoara in interiorul unei
economii sa fie inregistrate legal. Daca o parte din activitati sunt desfasurate pe o
piata paralela (neagra, subterana, etc.) atunci reflectarea economica a realitatii este
deformata. Nici cele mai dezvoltate tari ale lumii nu scapa de acest flagel, care
insa, trebuie spus ca se manifesta cu predilectie in economiile in curs de
dezvoltare.
In sfarsit sa mai mentionam un aspect de factura metodologica si anume raportul
logic dintre PNB si PIB. Este evident ca in practica acest raport poate sa fie in toate
situatiile, de egalitate sau inegalitate in ambele sensuri. Rationalitatea economica
implica insa faptul ca PNB sa exceada PIB, altfel iesirea in economia
internationala se face prin pierdere de venit national, cu toate consecintele
nefavorabile ce decurg de aici. Este de remarcat si faptul ca incepand cu anul 1991,
aparent impotriva relevantei economice sporite a PNB, PIB a devenit cel mai
utilizat macroindicator in statisticile internatioanlae. Acest fapt se datoreaza
cresetrii nivelui de somaj peste cota de alerta in tarile dezvoltate. Ori in situatia ca
PNB al acestor tari crestea neincetat prin realizarea unei bune parti din venitul
national in afara granitelor, nivelul consumului intern era stagnant datorita
diminuarii veniturilor de tip salarial, cele mai substantiale in orice economie.
Tipologia economiei nationale
Organizatia Natiunilor Unite are astazi peste 170 de membri. Fiecare stat national
are o economie ce reprezinta un univers in sine. Pe de alta parte procesul de
internationalizare si mondializare al economiei induce o seama de particularitati
comune celor mai multe dintre economiile nationale ale lumii. Acestea ar putea fi
definite drept agregate economice complexe, aflandu-se intr-un stadiu aparte de
dezvoltare, entitati autonome, reunind in cadrul granitelor nationale o retea de
activitati si interdependente mico, macro si mondoeconomice.
In opinia celor mai multi specialisti parametrii cei mai relevanti pentru evaluarea
unei economii nationale sunt : nivelul de dezvoltare, structura sectoriala, structura
factorilor productivi precum si maniera de combinare a acestora, abordarea
raportului intern-extern, forta financiara a statului respectiv, natura proprietatii sau
cel putin dominanta acesteia, traditiile si conditiile de libertate, specificul formelor
de conducere si organizare, etc. Orice incercare de clasificare moderna a
economiilor nationale presupune o abordare complexa, multicriteriala.
Cel mai sintetic fel de a privi economia nationala si in acelasi timp cel mai dinamic
presupune analizarea tipului de reproductie. Iata o clasificare pe baza acestui
criteriu :
1. Economiile de subzistenta. Sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct
de vedere organizatoric, tehnologic si functional. Sunt de regula supuse
influentelor factorilor naturali.
2. Economiile de tip subextensiv. Sunt caracteristice societatilor de tip agrar,
utilizand o tehnica de la inceputul revolutiei industriale si oferind un standart foarte
modest de viata.
3. Economiile cu reproductie extensiva. Utilizeaza de regula tehnica mecanica,
poseda un gen resurse naturale limitate si sunt in etapa in care isi propun
aboradarea economiei prin prisma industrializarii.
4. Economiile de tip mixt. Se caracterizeaza printr-un ritm inalt de prefacere, prin
schimbari rapide de mentalitate economica, adesea de la structuri patriarhale la
cele de tip informatic.
5. Economiile de tip intensiv. Graviteaza in sfera tehnologiilor inalte, poseda o
structura diversificata de productie si servicii. Caracterizeaza tarile ce au trecut
prin revolutia industriala inca de la inceputuri.
6. Economiile de varf. Economii sofisticate si complexe. Numai cateva in lume.
Probabil ca cel mai analizat aspect al economiei nationale este structura acesteia.
Prin structura intelegem de regula : ramurile economiei nationale, veniturile
inregistrate de ramuri precum si combinarea activitatilor de profil asemanator.
Analiza structurii de ramura presupune cu necesitate si alte conditionari :
geografice, sociale, politice de potential, etc.
Ramurile economiei nationale sunt :
1. Sectorul primar sau agricultura
2. Sectorul secundar sau industria
3. Sectorul tertiar sau serviciile
In functie de felul in care se pozitioneaza ramurile economiei nationale fata de
ansamblul acesteia, desigur si ca urmare a intregii mosteniri socio-culturale a
natiunii respective, exista trei tipuri de structuri dominante in lumea
contemporana :

• economia de tip agrar-industrial


• economia de tip industrial-agrar
• economia de tip tehnologic

15. Distribuirea veniturilor

Fluxul circular activ


Indeplinirea rolului pe care si-l asuma statul in procesul macroeconomic implica
determinarea ansamblului cererii agregate in raport cu toate categoriile de venituri
si apoi corelarea acestora cu poosibilitatile de de satisfacere a trebuintelor sociale.
Daca avem determinate cheltuielile totale dintr-o economie nationala, drept suma
pe care toate entitatile, indivizi sau firme sunt dispusi sa le cheltuiasca, atunci
putem considera ca acestea formeaza cererea totala, agregata. Ea se compune din
mai multe segmente:
1. Cheltuielile de consum sau suma utilizata pentru achizitionarea de bunuri si
servicii in scopul utilizarii lor nemijlocite.
2. Cheltuielile de natura investitiilor sau totalul utilizat in scopul acoperirii
eforturilor pentru a realiza asa numitele investitii (cu exceptia celor fiananciare).
3. Cheltuielile guvernamentale sau sumele alocate de stat pentru domenii precum:
invatamant, justitie, administratie, etc.
4. Soldul (pozitiv sau negativ) operatiunilor cu exteriorul ca diferenta intre intrari
si iesiri in interiorul sistemului economiei nationale.
Cererea agregata nu poate fi satisfacuta decat prin productie, respectiv importuri.
Mecanismul productiei genereaza venituri (salarii, rente, dobanzi, profituri,
etc.)care sunt alocate de catre factorii specifici in scopul satifacerii cererii agregate.
Cercul virtuos al ceea ce se numeste in literatura economica fluxul circular activ se
inchide.

Investiiile in economie
Orice suma de bani poate avea doua destinatii precise: consum sau economisire.
Aceasta din urma, la randul ei reprezinta doar o amanare a momentului
consumului, fiind in fapt consum amanat. Daca ea se incorporeaza insa intr-o
investitie capabila de autosustinere, creatoare de venituri care la randul lor intra in
mecanismul de mai sus, atunci ciclul venituri, consum, economii se inchide in asa
numita situatie de echilibru, aceasta prin egalitatea dinte economii si investitii.
La nivelele economiei nationale echilibrul nu poate fi atins decat daca veniturile
rezultate din productie exced cererea agregata (necesarul de consum) aceasta
pentru a crea potentialul de economisire. Deci prima si cea mai importanta optiune
daca dorim sa instituim o stare de echilibru in economie este optiunea productie. A
doua optiune care induce deasemenea echilibru in sistem, este optiunea preturi.
Sau productia creste in ritmuri ce devanseaza cererea si atunci echilibrul este
automat atins sau descresterea productiei este insotita (scenariul recesiunii) de
cresterea preturilor pentru limitarea cererii. In aceste situatii monitorizarea
preturilor presupune abordarea complexa a mecanismelor inflatiei, echilibrul fiind
mult mai greu de atins.
Presupunand insa ca economia functioneaza, asertiunile anterioare nu sunt decat
premise, daca nu actioneaza asa numita propensiune (inclinatie) spre economii ce
face ca nu intreg venitul societatii sa fie consumat. Aceasta tendinta este
observabila intr-o scara crescanda pe masura ce veniturile sunt tot mai mari. Tot in
aceeasi proportie crescanda economiile se vor transforma in investitii. Daca
economiile se indreapta in integralitate sau in majoritatea lor covarsitoare sre
investitii, atunci echilibrul este automat realizat.
Important de remarcat in acest context este si faptul ca acest gen de echilibru
macroeconomic are implicatii sociale profunde. Numai daca economiile societatii
sunt rulate, rata somajului poate sa scada sub procentul considerat controlabil
(somaj tampon: 3-4%) si fireste veniturile societatii sa se inscrie pe o curba
ascendenta. Economiile in sine, chiar daca ilustreaza o virtute nationala, nu sunt
singure in masura sa contribuie la reluarea ciclului economic pe o scara superioara.
Exemplul cel mai relevant al utimilor ani, in context, este exemplul crizei din tarile
Extremului Orient. Confruntate cu excedente masive comerciale, cu venituri foarte
mari pe fondul unei funciar istorice propensiuni spre economii, aceste tari au
abandonat avantajul loc comparativ generat prin productia ce necesita cicluri
investitionale recurente si copiind modelul occidental de consum si investitii
financiare, au pierdut pe termen scurt sume impresionante.
Politica de economii sau investitii a constituit apanajul scolilor economice ce se
revendica din doctrina keynesista. Dirijismul economic, limitat la jaloanele
indicative, reprezinta o abordare considerata acceptabila de catre toate democratiile
lumii, mai ales dupa crizele de diferite naturi ca au afectat economia. A concepe
politici macroeconomice coerente, in masura sa protejeze investitiile si veniturile
nationale, reprezinta astazi prioritati absolute pentru orice guvernant.
16. Cresterea economica

Operatorii si modelarea cresterii


Cresterea economica este un fenomen de civilizatie, in literatura economica
conceptul de crestere fiind deseori asociat cu cel de dezvoltare. Notiunea de
crestere reprezinta probabil axul central al dinamicii economice. In economia
contemporana cresterea economica poate fi asociata cu asa numita crestere
durabila, atat a productiei, produsului pe locuitor, cat si a populatiei.
Operatorii cresterii sunt multipli. Pricipalii operatori utilizati de literatura de
specialitate sunt:
1. Coeficientul capitalului
2. Productivitatea investitiilor
3. Multiplicatorul
4. Acceleratorul
5. Functia agregata de productie
Se poate aprecia faptul ca cresterea economica a diferitelor economii nationale se
produce in conformitate cu specificul acelor economii. Totusi exista constante ce
pot fi extrapolate asupra oricarui tip de crestere economica, mai ales daca ii atasam
atributul de durabila. Aceste constante ne introduc pe terenul constructiilor ideale,
adica al modelelor.
Modelele de crestere economica sunt ecuatii generale presupunand constante si
variabile aplicabile tuturor economiilor. Cele mai uzuale constante ale modelelor
de crestere sunt munca si capitalul. La acestea se adauga, in diferite cuantificari:
capacitatea de a realiza tehnologii noi, in consonanta cu imperativele momentului
(inventivitatea), capacitatea antreprenoriala sau capacitatea manageriala de a crea
structuri in concordanta cu potentialul pietei, sau etica muncii, in parametrii
specifici unei anumite societati.
Toate aceste premise de modelare converg in planul non-uman la delimitatrea
potentialului de crestere: un volum din ce in ce mai mare de capital, pe de o parte,
alocarea unei parti considerabile a veniturilor societatii in directia efortului de
dezvoltare. Intr-o economie de piata decizia de "promovare" a cresterii economice
nu este altceva decat o decizie de amanare a consumului in scopul determinarii
optimului dimensional in prezent si viitor.
Cel mai elaborat model de crestere, pe care il putem considera deja clasic, este
modelul lui John Maynard Keynes. Esenta acestuia rezida in urmatoarele:
1. Creste utilizarea mainii de lucru (somajul, scade).
2. Venitul rel global se mareste in consecinta.
3. Consumul real global creste, dar intr-un ritm mai lent decat venitul.
4. La o marime data a inclinatiei spre consum, nivelul de echilibru al ocuparii
fortei de munca depinde de volumul investitiilor curente.
5. Investitiile la randul lor depind de inclinatia marginala spre investitii care la
randul ei depinde de nivelul eficientei acestora.
6. Eficienta investitiilor depinde de nivelul complex al ratelor dobanzii percepute
pe piata creditului.
7. Rata dobanzii la randul ei depinde de o politica coerenta, aplicabila in domeniul
monetar in tara respectiva dar si de preferinta pentru lichiditate.
Exista numeroase modele de inspiratie neoclasica, monetariste, globale, etc. Toate
au adepti si detractori. Toate au fost mai mult sau mai putin validate sau invalidate
de practica curenta, dar se poate spune ca reprezinta un jalon de raportare, mai ales
in situatia ca evolutia economiei respective se face cu un grad foarte mare de
imprevizibil ( cum este de exemplu situatia tarilor cu economia in tranzitie).

Echilibrul economic
Echilibrul economic presupune gasirea raporturilor de forta corecte intre ramuri,
subramuri, economii in ansamblu. Echilibrul general este o functie determinabila
prin intermediul echilibrelor partiale intr-o piata de tip concurential. Echilibrul
general are o seama de caracteriastici:
1. Interdependenta generala a pietelor.
2. Orice echilibru partial nu se poate regasi in cel general decat prin intermediul
functiei agregate a banilor (care pot sa perverteasca extrem de usor, in conditii
determinate, echilibrul).
3. Echilibrul nu este un obiectiv in sine; el este calea spre optimul economic,
specific oricarei economii.
4. Echilibrul nu are sens decat in dinamica.

17. Dezechilibrele economice majore

Inflatia
Exista unele tare majore ale economie, ce depasesc prin impact, dar si prin
mediatizare, orice alte aspecte. Inflatia si somajul sunt de departe primele pe
aceasta lista. Inflatia consta intr-o crestere a nivelului general al preturilor ,
crestere autointretinuta si fundamentata pe mecanismele macroeconomice.
Tensiuni inflationiste pot aparea in orice economie si la orice moment, inflatia este
insa un proces generalizat de deteriorare a situatiei economice, intermediata de
bani.
Exista mai multe teorii cu privire la cauzele inflatiei :
1. Inflatia prin cerere
2. Inflatia prin costuri
2. Inflatia ca factor psihologic
3. Inflatia ca factor de structurare a economie nationale
4. Inflatia in baza cauzelor exclusiv monetare
Inflatia prin cerere reproduce la macroscara mecanismul cererii si ofertei,
mecanism microeconomic, dupa urmatorul scenariu : cererea ce nu poate fi
satisfacuta antreneaza raritatea, care atrage in toate situatiile cresterea preturilor,
implicit inflatia.
Inflatia prin costuri consta in cresterea partii obiective din structura preturilor,
crestere datorata unor factori endogeni (salariile) sau exogeni (costurile materiale
generate de cresterea preturilor hidrocarburilor, de exemplu). Inflatia prin costuri
se distinge de inflatia prin cerere prin aceea ca nu se poate auto intretine.
Inflatia ca factor psihologic actioneaza cu precadere prin intermediul unor grupuri
sociale defavorizate (someri, pensionari, bugetari, etc.) care induc o stare de spirit
negativa in intreaga societate.
Inflatia ca factor de structurare a economiei nationale presupune ca exista anumite
actiuni stimulate de catre stat in sensul multiplicarii mecanismelor de protectie
sociala, de influentare a anumitor sectoare, de stimulare a competitivitatii in
anumite domenii (export, de exemplu), etc.
Inflatia din cauze exclusiv monetare se refera la emisiunea baneasca dincolo de
necesarul de intermediere al fluxurilor economice, emisiune de regula generata pe
criterii politice.
Daca inflatia se regaseste in proportii controlabile, ea poarta denumirea de inflatie
taratoare sau rampanta si in anumite situatii poate avea o influenta pozitiva, in
sensul ca daca nu erodeaza puterea de cumparare intr-o masura semnificativa,
poate fi un factor de resistribuire in economia nationala.
Inflatia galopanta insa, specifica situatiilor in care controlul asupra evolutiilor
economice este minim, consta in depasirea oricaror bariere logice pentru
constructia economica.

Somajul
Reprezinta o disfunctionalitate majora a vietii economice si sociale. Rata
somajului exprima numarul de someri raportati la forta de munca disponibila intr-o
tara. Ea reflecta capacitatea de a absorbi, respectiv respinge munca din perspectiva
volumului, structurii si calificarii acesteia la momente diferite.
Exista mai multe tipuri de somaj :
1. Somajul frictional este acel tip de somaj considerat normal pe piata muncii,
referindu-se la categoriile de persoane aflate in schimbare de ocupatie (de regula ca
urmare a mutatiilor profesionale de natura calificarii). Acest tip de somaj este in
principiu scurt ca si durata iar eliminarea lui completa poate produce
disfunctionalitati majore ale sistemului economic.
2. Somajul structural se refera la somajul indus de progresul tehnic, redistribuind
forta de munca in sensul reducerii acesteia in ramurile in care productivitaea creste
mai rapid decat media economiei.
3. Somajul ciclic constituie acel tip de somaj intalnit in peioadele de recesiune ca
urmare a incetinirii ritmurilor de activitate economica. Una din variantele acestuia
este somajul sezonier.
Legitimitatea si moralitatea aspectelor legate de somaj sunt aspecte de maxim
impact asupra vietii si practicii economice contemporane. Dimensionarea corecta,
dincolo de care disfunctionalitatile apar in mod cert, dar si lasarea problemei la
indemana jocului pur al pietei, sunt alternativele extremale ale problematicii
somajului.

18. Statul si economia

Functiile statului
Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva economica:
consumator de bunuri si servicii, proprietar si intreprinzator ; daca adugam si
perspectiva juridica a reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la
concluzia ca rolul statului este inca relativ important in economia si societatea
contemporana.
Este totusi normal sa consideram ca regulile economiei de piata, aproape unanim
acceptate in lume, prevad restrictionari si restrangerea permanenta de pe
aliniamentele cu care secolele si chiar deceniile precedente ne-au obisnuit.
Principalele obiective ale statului in ziua de astazi sunt :

• cresterea economica echilibrata


• structurarea optima a economiei nationale
• politica energetica a natiunii
• politica de cercetare si dezvoltare
• politica preturilor
• politica veniturilor
• utilizarea deplina a muncii diponibile in societate
• politica comerciala internationala
• politica ecologica, etc

Orice stat indeplineste prin intermediul guvernului o seama de functii cu impact in


domeniu economiei :
1. Functia de control adica de elaborare si urmarire a aplicarii regulilor valabile in
acea economie. Uneori linia de demarcatie intre functia de control si interventia
directa, nemijlocita a statului in economie este destul de confuza, cu toate
repercursiunile negative ce decurg de aici.
2. Functia de stabilizattor al vietii economice necesara pentru ca cererea si oferta
agreagta pe piata nu pot fi controlate de la un nivel anumit in sus decat de catre
stat. Aceasta implica utilizarea unui aparat in consecinta.
3. Statul ca producator de bunuri si servicii se restrange in marea majoritate a
tarilor lumii, aceasta pentru ca este deja evident dupa numeroase experiente ca
statul are posibilitati limitate de a fi un manager competitiv in raport cu secorul
privat. Domeniile de predilectie sunt astazi, ca si in trecut : apararea, educatia,
cercetarea, infrastructura, protectia sociala, etc.
4. Statul in calitate de factor de redistribuire a veniturilor actioneaza prin
intermediul parghiilor fiscale la indemana dar si prin structura pe care o confera
sectorului public in calitate de principal consumator de resurse redistribuite.

Politicile economice
In functiile de parghiile la indemana statului sa notam urmatoarele politici :
1. Bugetara si fiscala
2. Monetara
3. Creditul
4. Vamalitatea
5. Programarea si planificarea economica
Politica bugetara si fiscala precum si politica monetara reprezinta cele mai
importante activitati ale oricarui stat in lumina implicarii in economie azi. Politica
bugetara si fiscala se aplica la principalul instrument prin care se redistribuie
veniturile, bugetul de stat.
Structural acesta este o balanta de venituri si cheltuieli. Principalele surse de
venituri ale bugetului statului sunt : impozitele, imprumuturile, sursele vamale,
veniturile proprii din economie si in ultima instanta propria emisiune monetara.
Cheltuielile sunt de natura clasica : aparare, educatie, asigurari sociale, etc. In
lumea moderna bugetele sunt de regula deficitare, acoperirea acestora facandu-se
prin imprumuturi interne si internationale.
Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare in
circulatie, cresterea sau scaderea acesteia se poate face prin cumpararea respectiv
vanzarea asa numitelor bonuri de tezaur, emisiunea de numerar, respectiv
modificarea ratei scontului pe piata bancara. Scaderea masei banesti in circulatie
presupune o serie de masuri concertate : lansarea de imprumuturi de stat, retragerea
surplusului de moneda, etc.