Sunteți pe pagina 1din 6

La tiganci rezumat

Mircea Eliade recunostea „inca din adolescenta mi-a placut sa scriu nuvele, povestiri si chiar nuvele
fantastice”.Aceasta inclinare spre fabulos se va accentua in urma vastelor sale lecturi si a numeroaselor
calatorii.

El va fi atras mereu de spatiul romanesc si de orasul Bucuresti: „pentru mine Bucurestiul este centrul unei
mitologii inepuizabile”. Si in nuvela „La tiganci” actiunea se petrece in Bucuresti avindu-l ca protagonist pe
profesorul de muzica Gavrilescu. Nuvela ilustreaza o alegorie a mortii sau a drumului spre moarte.
Intinerariul spiritual al eroului se desfasoara in opt secvente care alcatuiesc nuvela construita cu echilibru si
armonie clasica. Alterneaza planul real cu cel ireal.

Secventa I (expozitiunea) prezita eroul in tramvai, este vorba de Gavirescu care se intorcea acasa de la
lectiile de pian date domnisoarei Otilia. In tramvai se discuta despre bordeiul tigancilor, de existenta caruia
se prefac ca se scandalizeaza barbatii. Pentru profesor acesta este un palat cu gradini si nuci pe care el il
vede de trei ori pe saptamina. Isi aduce aminte ca a uitat servieta la meditatie si coboara repede ca sa ia
tramvaiul in sens invers. In aceasta prima secventa autorul introduce citeva leitmotive: caldura mare, biletul,
confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spatiul misterios), Elsa. Asteptind tramvaiul este atras hipnotic
de mirosul amarui al frunzelor de nuc si de nefireasca racoare inci fara sa-si dea seama s-a aflat in fata portii.

Secventele II, III si IV ale naratiunii dezvolta intriga marcata de patrunderea lui Gavrilescu la tiganci.
Desfasurarea actiunii se face prin nararea intimplarilor eroului in acest spatiu, visul lui.Intrind la tiganci este
intimpinat de baba care-i cere „trei sute” ca sa il lase la bordei, sa-si aleaga o fata. Se intilneste cu trei fete,
trebuind sa identifice pe cea de a treia dar nu reuseste. Pica intr-un vis si apoi se trezeste cu gindul ca trebuie
sa-si recupereze servieta si se duce la tramvai. Acest nucleu contine mai multe mituri mereu aprofundate in
lucrarile lui Eliade. Bordeiul trebuie privit ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viata spre
moarte. Este un spatiu al initierii in ritualurile mortii. Trecerea prin bordei este o trecere „dincolo”. Cele trei
fete amintesc de ursitori, ele il supun pa Gavrilescu unor incercari pe care el nu le poate trece, danseaza in
jurul lui, ii cer sa o ghiceasca pe tiganca dar el le scapa mereu.Personajul aluneca mereu spre trecut
vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard si Elsa. El nu reuseste sa ghiceasca tiganca nici dupa ultima
incercare. Trebuie sa interpretam acest lucru in sensul ca profanul rateaza intrarea lui in domeniul sacrului.
Apare o noua tentativa de intrare in real prin muzica.

Secventa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul viseaza ca incearca sa ghiceasca fetele, se pierde in camere
ciudate cu tavane scunde si neregulate, cu peretii usor ondulati, cu paravane tot mai misterioase, cu
coridoare pe care rataceste mereu in sens invers, cu obiecte ce-l terorizeaza.Visul se termina cu o scena a
luptei lui cu o draperie simbolica. Visul are mai multe semnificatii.La inceput el apare ca o aspiratie a
eroului sprea o alta realitate alaturi de Hildegard. Apoi in secventa IV visul devine simbolul cosmarului
traversarii materiei de catre spirit a vietii spre moarte insotita de spaime si sufocari. Draperia ii aparea ca un
giurgiu si-l ingrozea ca jocul straniu al fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept proba ghicitul,
simbol al riturilor de initiere in taina mortii, o vama luata sufletului ca o ultima sansa de despartire a
conditiei umane.Cifra trei si multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care puncteaza momente
semnificative.

Secventa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentindu-nil pe Gavrilescu in incerecarea de a-si


recupera servieta cu partituri. In strada preoteselor nr. 18 nu mai cunoaste pe nimeni, in locul doamnei
Voitinovici gaseste pe doamna Georgescu, iar despre Otilia alfa ca plecase acum 8 ani dupa ce se casatorise
cu inventatorul Frincu. Se intoarce spre casa si in tramvai revin aceleasi obsesii (portofelul, caldura, etc.).

Secventa VI (punctul culminant) se petrece acasa unde surprizele continua. Elsa, sotia lui, plecase in
Germania la familia ei in urma cu 12 ani, cam de cind aflase ca el a murit. Murise si madam Trandafir si
foarte dezamagit se hotareste sa se intoarca la tiganci.

Secventa VII descrie drumul de acasa la tiganci. Calatoria lui se realizeaza intr-o atmosfera fantastica,
noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu il simte un visator, o fire de artist. Acesta ca un mesager
al mortii il ajuta pe profesor sa ajunga „dincolo” trecind prin locuri impuse de traditie cum este biserica.

Secventa VIII incepind cu intrarea definitiva a eroului la tiganci unde nimic nu se schimbase. Baba il
asteapa, il recunoaste, ii ia vama, ii arata din prag casa cea mare rostind niste cuvinte oraculare: „vezi sa nu
te ratacesti”, „sa te tii drept pe coridor si sa numeri sapte usi si cind ajungi la a saptea sa bati de trei ori si sa
spui: eu sunt, m-a trimis baba”. Sleit de puteri trece prin coridor si se incurca iar, o gaseste pe Hildegard care
il asteptese ca sa-l conduca pe ultimul drum si ii spune „vino cu mine”. Pornesc spre padure alunecind
dinspre veghe spre vis, spre moarte du-si de birjarul enigmatic si de porunca lui Hildegard: „Ia-o spre
padure, pe drumul ala mai lung si mina incet. Nu ne grabim.”.Deznodamintul nuvelei nu aduce iesirea din
ambiguitate. Eroul se explica echivoc „se intimpla ceva cu mine si nu stiu ce, daca nu te-as fi auzit vorbind
cu birjarul as crede ca visez.”. Fata il consoleaza la fel de echivoc „toti visam, asa incepe, ca intr-un vis.”.
Nuvela intr-o alta interpretare poate sugera aventura artistului case aspira sa-si depaseasca conditia sa
profesionala si sociala a omului care poate atinge absolutul, eternul. Si atunci bordeiul poate fi privit ca
Olimpul, o cetate a cunoasterii.Conditia materiala precara il impiedica sa-si depaseasca conditia, in lupta sa
ar trebui sa fie tinar dar el este batrin, ar trebui sa fie curajos dar lui ii e frica mereu, i-ar trebui o dragoste
protectoare dar toti care l-au iubit au disparut. Din aceasta perspectiva nuvela prezinta drama artistului ratat.

COMENTARIU

Publicata in 1969, in volumul: „La tiganci si alte povestiri" (dupa ce aparuse la Paris, in 1959), nuvela
mentionata a fost caracterizata drept „o capodopera a fantasticului romanesc" (Eugen Simion) si se
incadreaza in proza fantastica a lui Mircea Eliade. Din aceeasi categorie de lucrari mai fac parte nuvele ca:
„Pe strada Mantuleasa", „Tinerete fara de tinerete", „19 trandafiri", „La umbra unui crin", „in curte la
Dionis" si altele.

Toate se caracterizeaza printr-un fantastic de tip erudit, tema fundamentala fiind relatia dintre sacru si
profan. De multe ori, in curgerea fireasca a intamplarilor realului, intervine o ruptura (situatie neobisnuita,
iesire din timp) care transpune totul in planul fantastic. Actiunea se petrece intr-un spatiu apartinand unei
geografii sacre (Bucurestiul de altadata, cu strazi si beciuri care ascund mistere, ori muntele care este mai
aproape de cer). Personajele sunt „indivizi comuni" care „ intra fara voia lor in situatii anormale" (Eugen
Simion).

Tema nuvelei „La tiganci" o constituie moartea ca eveniment, dar si ca mijloc de recuperare a sacrului.

Titlul este numele unui spatiu, avand doua semnificatii:

-in planul profan este un loc rau famat, despre care vorbesc barbatii din tramvai.

-in planul sacru, este primul stadiu al calatoriei sufletului dupa moarte, drum care, in unele traditii,
cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.

Structura:
Nuvela „La tiganci" este o capodopera a literaturii fantastice romanesti; din insemnarile autorului reiese ca
intentia lui a fost revelarea a doua lumi paralele existente in universul cotidian. Cu alte cuvinte, exista o
realitate vizibila, concreta si logica (pe care o cunoastem cu totii) si o alta realitate (ascunsa, ilogica,
nestiuta, cunoscuta fragmentar sau deloc de catre personaje).

Din aceasta conceptie deriva ordonarea actiunii din „La tiganci" pe doua planuri antitetice: profan/sacru,
real/fantastic, viata/moarte, timp terestru/timp transcendent.

In aceeasi ordine de idei, se inscrie si structura compozitionala a acestei opere: conform opiniei lui Sorin
Alexandrescu, nuvela este alcatuita din opt episoade, marcand un numar simetric de „intrari" si „iesiri" din
real in ireal. Comentatorul mentionat observa ca aici este vorba de un itinerariu spiritual: Viata si Moarte,
Profan si Sacru, nuvela fiind (asa cum sustin si alti comentatori) o alegorie a mortii sau a trecerii spre
moarte.

Pe capitole, actiunea trece prin mai multe etape:

Capitolul I prezinta drumul lui Gavrilescu spre casa, cu tramvaiul.

Capitolele II, III si IV se petrec in bordeiul tigancilor, unde apar cele trei fete si are loc „visul" profesorului.

Capitolele V, VI si VII prezinta ratacirea sufletului prin oras si intoarcerea la bordei cu birja-dric.

Capitolul al VlII-lea cuprinde reintalnirea cu Hildegard si plecarea celor doi spre nunta in Paradis.

Fantasticul este o categorie estetica, in sensul ca infatiseaza o modificare posibila a frumosului.

Etimologic (fr. fantastique, lat. phantasticus, gr. phan-tastikos - „privitor la imaginatie"; phantasma -
„plasmuire"), termenul denumeste ceea ce este creat de imaginatie, irealul.

Definit ca „ intruziune brusca a misterului in cadrul vietii reale" (P.G. Castex), fantasticul reprezinta o
ruptura in universul cunoscut, care nu poate fi explicata prin legile lumii reale.

„La tiganci", de Mircea Eliade, este o nuvela fiind o lucrare narativa in proza, de amploare medie, a carei
actiune se complica progresiv; ca si in alte creatii din aceeasi specie, personajul central este puternic reliefat.

In plus, aceasta creatie prezinta si unele particularitati care o includ in proza fantastica, asa cum rezulta din
universul operei.

Subiectul evidentiaza, dintru inceput, existenta a doua planuri: profan si sacru (ultimul fiind realizat prin
insertia unor mituri).

Intr-o dupa amiaza torida de vara, un profesor de pian (pe nume Gavrilescu) se indreapta spre casa, venind
de la o meditatie, de pe strada Preoteselor. Astfel, in realitatea profana1 apare primul insemn al sacrului:
numele strazii aminteste de vestalele care intretineau focul in templul zeitei Vesta; popasul pe care
Gavrilescu il facuse pe aceasta strada poate echivala cu o purificare in vederea unei „calatorii" care, in multe
traditii ale lumii, cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.

In tramvai, Gavrilescu vorbeste cu ceilalti calatori, temele preferate fiind caldura si colonelul Lawrence;
numele acestuia din urma, profesorul il auzise de la niste studenti {„oameni culti", adica initiati) care
povesteau ca, undeva in Arabia, arsita 1-a lovit pe colonel, ca o sabie, in crestet. in termenii mitului,
studentii sunt niste „mesageri" care prevestesc apropiata moarte si a lui Gavrilescu.
Pe masura ce discutia din tramvai se deruleaza, profesorul simte nevoia sa faca marturisiri: „Pentru pacatele
mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost
facut pentru asta. Eu am o fire de artist".

Cum tramvaiul tocmai trecea pe langa gradina unor tiganci, calatorii discuta, oarecum misterios, despre
acest spatiu.

Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu partituri la eleva sa Otilia, profesorul coboara cu intentia de a lua
tramvaiul in sens invers; arsita si mirosul de asfalt topit (pe care le regaseste in strada), il gonesc spre
urmatoarea statie (la care nu va mai ajunge). Cuvintele rostite de Gavrilescu („Prea tarziu") arata ca timpul
omului si cel al realitatii au devenit neconcordante.

In acest punct, realul trece in fantastic, intrucat profesorul intra intr-un spatiu in care miraculosul se imbina
cu bizarul.

Gradina tigancilor si bordeiul reprezinta spatii ale fantasticului in care se va produce iesirea din timpul
concret al realitatii.

Atras irezistibil de gradina racoroasa a tigancilor, Gavrilescu intra; aceasta „insula" de umbra neasteptata ii
provoaca „un infinit sentiment de intensa tristete" ea fiind un spatiu in care „iar a stat ceasul" (apartinand,
prin urmare, eternitatii). Aici isi va cauta profesorul vocatia pierduta (conditia de creator irosita din pricina
pacatelor sale, cum marturisea el insusi); si tot aici, amintirea marii lui iubiri pentru Hildegard il va stapani
ca o chemare.

Trecand pe langa baba care pazea poarta, Gavrilescu intra in bordei ; intreaga lui aventura din acest spatiu
intortocheat nu este altceva decat o prelucrare a mitului labirintului. La inceput, profesorul se simte fericit
„parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Stare
explicabila, deoarece, din Infern, Hildegard (care murise si se afla in primul stadiu al calatoriei sale) il
atragea in lumea umbrelor.

Inconjurat de trei fete imbracate in valuri, Gavrilescu este supus la o proba initiatica: sa aleaga, din acest trio
(alcatuit dintr-o tiganca, o evreica si o grecoaica), pe cea dintai. Cum incercarile lui esueaza, profesorul
pierde acel „ceva" minunat despre care-i vorbeau fetele. in termenii mitului, acesta ar putea insemna trecerea
in alt stadiu (in Purgatoriu), posibila numai dupa ce sufletul lui se intoarce pe pamant pentru a-si recupera
pacatele, sau, ar putea insemna alegerea unei „ursitoare" ca si la nastere.

Frecventa cifrei trei (pretul platit la intrare valoreaza trei lectii de pian, fetele sunt trei, iar ora, in jur de trei)
aminteste de basm, specie in care fantasticul este bogat reprezentat.

Ratand „proba" alegerii fetei, Gavrilescu este prins intr-o hora si condus spre acea parte a bordeiului in care
se afla pianul.

Decorul (din care profesorul vrea sa scape, inspaimantat de obiectele care-1 alcatuiau) este fantastic:
„Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice: unele semanau la inceput cu o ladita,
dar se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in broboade; altele, care pareau la inceput perne
sau suluri de divan, deveneau, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de rufe pline de
jurnale..."

Acum se lamuresc si semnificatiile mitologice ale naratiunii: „La sfarsitul lecturii, cand simbolistica grava a
povestirii se vede mai limpede, constatam ca baba si fetele trag dupa ele grave umbre mitologice. Baba
poate fi Cerberul2, vizitiul - luntrasul Caron?, iar fetele care-si ascund identitatea -Parcele4." (E. Simion).
in timpul sederii in bordei, lui Gavrilescu ii este sete (sugestie a dorului dupa apa Lete - aflata in Purgatoriu
si avand menirea de a-1 spala pe om de pacate si de a-1 face sa uite totul).

Trezit cu ajutorul cafelei si dornic sa se intoarca acasa, profesorul constata ca, pe pamant, trecusera mai
multi ani.

Dezorientat, revine la tiganci, unde il astepta Hildegard (iubita lui din tinerete) care-1 va conduce in moarte.

Partea finala a nuvelei reuneste mai multe motive: giulgiul, noaptea, tramvaiul, florile funerare, trasura/dric,
ratacirea, visul.

Pregatindu-se sa plece din bordeiul tigancilor, Gavrilescu este intampinat de aceeasi baba/Cerber careia ii
povesteste senzatia deosebita traita la un moment dat: „...cand m-am vazut gol, si am simtit draperia
strangandu-se in jurul meu ca un giulgiu..."

Si baba il pofteste sa bea cafea, dar profesorul refuza: in termenii mitului, neband destul din apa Lete, el isi
aminteste reperele spatiului profan in care traise; de aici, ratacirea sufletului prin niste locuri care nu-1 mai
primesc: din tramvai este invitat sa coboare, deoarece banii lui erau scosi din uz, doamna Voitinovici
plecase, Otilia se maritase, propria casa (inchisa si ferecata) este locuita de altcineva.

Cei doisprezece ani care trecusera de la disparitia pamanteana a lui Gavrilescu, constituie o iesire din timp
apartinand fantasticului.

Acum si cea de a doua lume (in care profesorul traise aproape cincizeci de ani) ii apare ca fiind bizara,
imposibil de inteles (marca a fantasticului).

Singurul om dispus sa-1 ajute este birjarul-dricar care il invita in trasura (o alta luntre a lui Caron), adica ii
recupereaza sufletul ratacitor si i-1 restituie Infernului.

Drumul trece pe langa o biserica (unde fusese o inmormantare) si in curtea careia inflorise „regina noptii"
(floare al carei nume sugereaza intunericul); birjarul evoca mereu imagini mortuare (caii imbracati in negru,
dricul, florile funebre) pana cand trasura ajunge la tiganci. De data aceasta, baba dormea: Cerberul nu mai
avea ce pazi, caci in bordei ramasese numai nemtoaica — mereu treaza si asteptandu-si iubitul; probabil
celelalte „fete" (suflete) trecusera in Purgatoriu (cel de al doilea spatiu pomenit de Dante in Divina
Comedie).

Acum, baba il numeste „muzicant" pe Orfeul care-si pierduse partiturile (adica isi incheiase misiunea pe
pamant) si coborase, ca si in mit, in Infern, ca sa-si recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice).

Trecand de usa a saptea - indicata de baba (cifra care trimite la numarul zilelor creatiei divine), Gavrilescu
nu-si mai poate recrea iubirea pamanteana; Hildegard este gasita mult mai departe, si-1 ia in stapanire pe cel
pe care-1 chemase, mereu, din moarte.

Ea il va conduce spre aceeasi trasura, mirata de incapacitatea lui Gavrilescu de a intelege ca a murit; in
trasura, cei doi redevin tineri, pentru a putea sa ajunga astfel la ultimul stadiu al drumului - nunta in Paradis.

Personajul principal este realizat in doua registre: profan si sacru.

In planul profan. Gavrilescu este un barbat de 49 de ani, un om oarecare, sarac si necunoscut. Pentru a-si
castiga existenta, este nevoit sa dea meditatii, infruntand uneori, vremea potrivnica.

Distrat si uituc, isi lasa partiturile la eleva sa, Otilia Voitinovici si nu-si gaseste banii.
in tramvai este logoreic, are tendinta sa se confeseze unor necunoscuti si are trei obsesii: colonelul
Lawrance, gradina tigancilor si o amintire din studentie.

Treptat, aflam ca acest om isi facuse studiile in Germania si ca avusese o mare iubire, pe Hildegard, pe care
o „uitase" subit, pentru a se casatori cu Elsa.

Traseul anost al vietii sale 1-a condus la constiinta unei ratari, asa cum reiese din marturisirea sa (repetata):

„Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele mele, adauga incercand sa zambeasca,
pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist".

Reiese ca, in planul sacru. Gavrilescu era un Orfeu, decazut, pentru greselile sale in Adam (stramosul
biblic, alungat din Rai). in termenii lui Mircea Eliade, modestul profesor reprezinta sacrul camuflat in
profan.

Si cum, in lumea reala, Gavrilescu traise o amnezie (uitan-du-si iubirea si ignorandu-si firea de artist), el
incearca sa-si recupereze statutul.

Purificat prin drumul pe strada Preoteselor / Vestalelor, Gavrilescu „intra" in spatiul magic al tigancilor,
acolo unde timpul s-a oprit {„Atunci sa stii ca iar a stat ceasul" ii spune baba de la usa bordeiului).

in locul timpului, apare aducerea-aminte si incepe intoarcerea in trecut: „se simti dintr-o data fericit, parca ar
fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".

Invitat sa ghiceasca tiganca (dintre cele trei ursitoare), Gavrilescu rateaza, astfel incat incepe cosmarul:
bordeiul (cu obiectele lui) devine agresiv, omul imbatraneste brusc, iar giulgiul tine de ritul funerar.

Abia dupa calatoria sufletului in alt timp, profesorul isi recupereaza, alaturi de iubita lui, conditia de om
paradisiac: ei redevin tineri, adica vesnici, dar intr-o alta lume.

VII. Notele specifice ale fantasticului eliadesc se releva in toata complexitatea lor, la o lectura mai atenta. in
termenii lui Tzvetan Todorov, in nuvela „La tiganci", miraculosul se imbina cu straniul, alcatuind impreuna
fantasticul pur. Astfel, iesirea din timp, ratacirea in bordeiul tigancilor, intoarcerea pe pamant s.a. tin de
supranatural (miraculos); in acelasi timp, drumul prin labirint, teroarea obiectelor care-1 inconjurau pe
Gavrilescu, transformarea acestor obiecte in altele, tin de straniu.

O alta nota a fantasticului eliadesc o constituie insertia mitului (fie autohton, fie strain); acest apel la
mitologie ii confera fantasticului un caracter erudit.

De ce este nuvela „La tiganci", „o capodopera"?

Mai intai, pentru ca autorul si-a ales o tema existentiala, cu implicatii dramatice pentru fiecare om: moartea
ca eveniment.

in al doilea rand, pentru ca modestul profesor de pian fusese un Creator („artist) care incearca, in bordei, sa
ajunga la pian, adica incearca sa-si recupereze conditia si dincolo de moarte. in sfarsit, pentru ca iubirea
nefinalizata in viata, se va implini printr-o nunta in eternitate.