Logosul– Cuvântul lui Dumnezeu

„Logos” este un termen ce îşi are originea în Grecia antică. De obicei el se traduce
prin cuvânt, vorbire, relatare, discurs, expunere, argument, raţiune, intelect. Aşadar,
termenul nu are un înţeles clar, de sine stătător, fapt ce face ca traducerea sa să depindă
de contextul în care este folosit dar şi de cel care îl foloseşte şi asta pentru că filosofii
care s-au uzitat de „logos” i-au subiectivizat sensul după coloratura ideologică a
fiecăruia. Astfel, Heraclit, primul gânditor la care cuvântul „logos” are un rol important,
îl foloseşte frecvent în accepţiunea comună, dar are totodată o doctrină proprie centrată în
jurullogos-ului folosit în sens mai tehnic: pentru ellogos-ul este un principiu subiacent de
organizare a universului, plecând de la sensul comun al acestuia ca proporţie. Acestlogos-
principiu, deşi ascuns şi accesibil doar inteligenţei, este totuşi material, după cum rezultă
din identificarea pe care o face Heraclit cu focul cosmic. Platon foloseşte şi el
termenullogos în multiple feluri, preluând şi opoziţia dintremythos şilogos, undelogos
înseamnă explicaţie veritabilă, analitică. Însă acesta este un sens comun dar care duce
mai departe spre un sens subiectivizat, epistemologic. Conform gândirii lui Platon una
dintre cele trei facultăţi ale sufletului este aceea de a gândi, care se află în cap, raţiunea.
Aşadar, „το λογιστικόν”, acea parte a sufletului, ar putea fi considerată ca principiu
raţional în om. Nu este vorba numai de facultatea gândirii ci este locul puterii
intelectuale, mai ales al cunoaşterii şi al erosului filosofic şi cu aceasta al conştiinţei şi al
personalităţii. ÎnR epublica Platon îl caracterizează pe dialectician ca fiind capabil de a da
o raţiune (logos) a adevăratei fiinţe (sau esenţei,ousia) a unui lucru, adică să ajungă la
capătul procesului de diviziune, la definiţia aristotelică (horos - definiţie, margine, capăt).
Într-adevăr, Aristotel foloseşte adesealogos ca sinonim pentruhoros. O altă accepţiune
tipic aristotelică alogos- ului este aceea de raţiune, raţionalitate, mai cu seamă în context
etic - Aristotel

foloseşte adesea sintagma δικαιος λογος (raţiune dreaptă). El mai înţelegelogos-ul

şi ca proporţie matematică, raport.

Teoria lingvistică a stoicilor distingea două tipuri delogos :logos-ul interior ce se

identifica cu gândirea şilogos-ul exterior ca act al vorbirii. Această distincţie, împreună
cu tradiţia scripturală iudaică privind „Cuvântul lui Dumnezeu” l-au determinat pe Philon
să aplice un nou tratament allogos-ului. În primă instanţă

logos-ul este Raţiunea Divină care cuprinde complexul arhetipal al eide-lor ce vor
servi ca modele creaţiei. Apoi, acestlogos care este intelectul divinităţii se exteriorizează
sub formă de univers accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate,
deşi nu este Dumnezeu. O dată cu crearea lumii vizibile,logos-ul incepe să joace un rol
imanent ca „pecete” a creaţiei. Philon conferălogos-ului său un loc distinct în creaţie: el
este cauza instrumentală; este, de asemenea, o lumină arhetipală.

Ca măsură, temei, raţiune de a fi a lucrurilor,logos-ul în-fiinţează lucrurile;

fără el, acestea nu ar intra în fiinţă (în fiinţa proprie), nu ar fi. Tocmai de aceea el este
însăşi fiinţa lucrurilor, iar fiinţa ca atare este chiar fiinţalogos-ului. Fiind raţiunea de a fi a
lucrurilor, el nu se poate confunda cu lucrul, ceea ce înseamnă că el transcende lucrul.
Prin el lucrurile ajung la fiinţa proprie (adică se arată aşa cum sunt ele). Ca principiu
ontologiclogos-ul este fiinţa însăşi sau, cum ar spune Aristotel, fiinţa-ca-fiinţă.

În creştinismLogosul este identificat cu Raţiunea supremă,

Dumnezeu Însuşi fapt exprimat în primul verset al evangheliei ioaneice: „La

început1 era Cuvântul2 şi Cuvântul era la Dumnezeu3 şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan
1, 1). Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu a fost în lume de la începutul ei pe de o parte
prin raţiunile lucrurilor, care sunt chipuri create şi susţinute de raţiunileLui eterne, iar pe
de altă parte prin persoanele umane care în raţionalitatea lor vie sunt chipurile ipostasului
Lui Însuşi, create cu scopul ca sa gândească raţiunile lucrurilor împreună cu Raţiunea
divină personală intr-un dialog cu Ea. „Dumnezeu” Cuvântul sau Logosul „este unul, fără
de început, necuprins, având toată puterea de a exista. El exclude pecând şicum, întrucât e
cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins de nici una dintre făpturi, prin vreo descoperire
fiinţială a Sa.”4

Taina veşniciei Logosului şi a “funcţiei lui revelatoare”5 l-a preocupat şi pe Origen

(διάκονος του λόγου), care spune că Logosul (Cuvântul) se află în principiu. După
Origen Logosul este „polimorf”, risipindu-Se în toate fiinţele cugetătoare după
capacitatea de „receptare” a fiecăruia. Logosul este Mijlocitorul între unitatea simplă şi
absolută a Tatălui şi multiplicitatea diversă, polimorfă, dinamică a fiinţelor raţionale. În
„Comentarii la Ioan”, marele alexandrin dă o

interpretare a numelui de Logos, de data aceasta nu atât din perspectiva dogmatica si

trinitară, cât soteriologică şi antropologică: este numit Logos întrucât smulge din noi tot
ce-i iraţional (alogon) şi întăreşte, după Adevar, pe toţi cei care posedă raţiuni şi care le
fac pe toate întru slava lui Dumnezeu, chiar când beau sau mănâncă, împlinind întru slava
Domnului, prin Logos, toate activităţile lor (267) printr-un har dumnezeiesc devenim
fiinţe raţionale (logikoi), pentru că El, fiind Logos şi Învierea, smulge tot ceea ce este
iraţional şi pieritor în noi (268)6."

Cel ce s-a întrupat este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. El este totodată Fiul lui
Dumnezeu, „născut din Dumnezeu după natură” deci consubstanţial cu Tatăl, „cel
împreună-veşnic cu Dumnezeu Tatăl”, „chipul şi întipărirea celui care l- a zămislit”.
Aşadar, Logosul este Hristos Dumnezeu. „Căci El trebuia să Se creeze în chip
neschimbat ca noi, primind, pentru nemăsurata iubire de oameni, să Se facă chipul şi
simbolul Său şi să Se arate din Sine în mod simbolic pe Sine; şi prin Sine Cel arătat, să
călăuzească spre Sine, Cel cu totul ascuns în nearătare, toată creaţiunea şi să ofere
oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiască în trup, semnele vădite ale
infinităţii nearătate şi ascunse dincolo de toate şi cu neputinţă de a fi înţeleasă sau numită
de nici una din existenţe, în nici un mod”7. În această calitate îi revin toate atributele
inerente divinităţii (aseitatea, spiritualitatea, atotprezenţa, veşnicia, neschimbabilitatea,
atotputernicia, unitatea, atotştiinţa, atotînţelepciunea, libertatea absolută, sfinţenia,
iubirea, dreptatea, veracitatea şi fidelitatea) prin care El se manifestă, comunicându-Se, în
măsura posibilităţii omeneşti de cunoaştere, în lucrările divine. Din perspectiva Sfântului
Chiril, El (Cuvântul) este „cel ce nu cunoaşte schimbare…, deoarece natura lui
Dumnezeu este fixată în bunurile Sale proprii, şi statornicia ei în cele ce sunt e
neclintită”8. Totodată, natura lui Dumnezeu este transcendentă şi ea rămâne aşa şi în
unirea cu natura umană. Aceasta este o dovadă împotriva celor care îl acuzau pe Sfântul
Chiril de teopashism – adică de faptul că în unirea săvârşită în Hristos, el ar atribui
dumnezeirii pătimirea. Or, el susţine cu claritate transcendenţa ei; prin urmare, natura
divină nu ar putea deveni pătimitoare, aceasta însemnând o schimbare: “Dumnezeirea nu
va fi vreodată expusă pierderii stabilităţii proprii sub impulsul încercărilor (τό παθός9)”.
Logosul, ca Raţiune personală, ca subiect al gândirii iubitoare, ipostaziază în Sine natura
umană, având ca urmare o realizare personală umană culminantă.