Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată

şi stelele tremură albastre în depărtare". 

Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.

Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.

Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?

Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?

Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...

Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.

Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...

Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.

Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.

Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,

şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.