Sunteți pe pagina 1din 496

1.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ABIES ALBA Mill.
Denumire populară: Brad
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Brad nemeş, Bradău, Brădac, Brădaică, Brădan, Brădişor, Brădoi, Brădui, Brăduleţ, Brădoaie, Bread,
Buhaci, Cepi, Haşcă, Hăciugă, Nrmeş, Pin alb, Porob, Sihlă, Silhă, Sâlhă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Pinophytina
Clasa: Pinatae
Subclasa:
Ordinul: Pinales
Familia: Pinaceae
Subfamilia: Abietoideae

Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea până la 50 m; scoarţa este netedă, cenuşie; ramurile secundare sunt orizontale; mugurii nerăşinoşi apar pe lăstari scurt şi dens
păroşi; acele cu vîrful ştirbit, turtite, cu două dungi late albe-albăstrui pe dos sunt orientate pe două şiruri iar la cădere lasă o cicatrice rotundă,
netedă pe ramură; conurile femele stau drept pe ramură, sunt brun-verzui la început şi brune mai târziu; la maturitate solzii (formaţi din carpele
îngustate la bază însoţite de bractee liniare, lăţite la vârf) cad, axa conului rămânând pe ramură; sămânţa nearipată este diseminată în mai-iunie.

Ecologie şi răspândire
Specie moderat acidofilă-neutră, mezohigrofilă, mezotermă, helsciadofilă-sciadofilă, mezotrofă-euritrofă; întâlnită frecvent din subetajul fagului
până în etajul boreal formând păduri curate numite brădete sau, frecvent, în amestec cu fagul şi/sau molidul; cele mai întinse păduri de brad se
găsesc în Carpaţii orientali, în bazinul văilor Suceava, Moldova, Bistriţa, Tarcău, Trotuş la altitudini medii cuprinse între 600-1200m; în Carpaţii
Meridionali se află de obicei în amestec cu speciile amintite mai sus, între 700-1300m altitudine medie fiind mai puţin răspândit în M-ţii Sibiului,
Parâng, Retezat, Ţarcu-Godeanu, Cernei, Semenicului, Almaşului, Poiana Ruscă; în Apuseni este întâlnit în M-ţii Bihorului, Gilău.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează muguri foliari, frunze proaspete şi ramuri din care se extrage uleiul volatil, şi răşină proaspătă (oleo-rezină) din
trunchiul arborilor.

Compoziţia chimică
Mugurii şi frunzele conţin uleiuri volatile (0,20 – 0,30 %), rezine, clorofilă şi caroteni.
După Franchomme şi colab. uleiurile volatile conţin: 90 – 95 % hidrocarburi monoterpenice [24 % (-)α-pinen, 21 % camfen, 34 % limonen], 5 – 10
% esteri terpenoidici [acetat de (-)-bornil] şi acetonă.
După PDR for Herbal Medicines (ediţia a III-a) acestea conţin: 25 – 55 % limonen, 6 – 35 % α-pinen, 9 – 20 % camfen, 2 – 10 % acetat de bornil, 2
– 3 % santen, 1,0 – 2,5 triciclen, β-pinen, β-felandren şi δ-3-caren.
După Tsankova şi Ognzanov (1968) uleiul volatil conţine: limonen 28,50 %, β-pinen 22,50 %, α-pinen 18,00 %, bornil acetat 12,50 %, camfen 8,00
%, p-cimen 7,50 % şi borneol 1,50 %. În cantitate mai mică de 1 % au fost determinaţi următorii componenţi: santen, α-muurolen, β-cariofillen, β-
cadien, δ-cadien, γ-cadien, calamen, longifolen, β-selinen şi ylangen.
După Kubeczka şi Schultze (1987) acesta conţine: limonen 54,74 %, camfen 14,78 %, α-pinen 7,36 %, santen 5,00 %, β-cariofilen 2,32 %, triciclen
2,10 % şi mircen 1,86 %.
După Burzo şi colab. (date nepublicate) dintre cei 87 de componenţi separaţi din uleiul volatil al speciei indigene, ponderea a fost deţinută de
limonen (29,11 %), camfen (21,47 %), β-pinen (13,64 %), α-pinen (10,90 %), bornil acetat (10,11 %), 2,35 % triciclen şi 2,10 % santen.
Oleo-rezina conţine: acizi diterpenici (acid abietic, acid palustric).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Uleiul volatil: antiinflamatoare, antiseptică, expectorantă – pe mucoasele arborelui respirator, rubefiantă – aplicat pe piele. Camfenul, limonenul li
alfa-pinenul imprimă un puternic efect expectorant cănd uleiul este administrat sub formă de inhalaţie.
Rezinele: antiseptică, cicatrizantă (= vulnerară), rubefiantă (=hiperemiantă = revulsivă.).

Importanţa
Melifera, tananta, producatoare de lemn

Utilizare
Afecţiuni respiratorii (catar respirator, răceli, gripe – acute sau pasagere), infecţii ale tractului urinar (cistite, calculoză renală) – administrare
internă; afecţiuni locomotorii (artroze, reumatism) şi neuronale (nevralgii) – uz extern.
Medicina veterinară (populară) – oile ce urmau să plece la mubnte erau trecute prin fumul unui foc în care se ardeau cetini de brad, molid , uneori în
amestec şi cu alte specii (laur, rosmarin).
Tradiţii, credinţe, legende – bradul este considerat ca având puteri protectoare şi de prevestire spunându-se că a fost binecuvântat şi de aceea este
veşnic verde.
Obiceiuri – bradul verde se folosea când se începea o casă nouă, în obiceiurile de nuntă sau de înmormântare.
Fibrele obţinute din tulpini, pot fi utilizate ca înlocuitori ai iutei.

Contraindicaţii
Astm bronşic, spasm bronşic, alte boli bronhice constructive, tuse convulsivă; afecţiuni dermice pe suprafeţe mari (psoriazis). Aplicarea de ulei
volatil pe întreg corpul sau băile cu ulei volatil sunt contraindicate sau se fac sub directa supraveghere a medicului în maladii infecţioase severe,
insuficienţă cardiacă ori hipertensiune.

Precauţii şi reacţii adverse


Hematurie la administrare îndelungată (ca urmare a hiperemiei nefronilor).

Forme farmaceutice
Ulei volatil sau oleosol (soluţie 2 – 10 % în ulei de floarea soarelui) – pentru uz intern şi inhalaţii; loţiuni şi unguente – pentru uz extern.
Uleiul volatil se utilizează pentru desinfecţia spaţiilor închise şi pentru aromatizarea băuturilor.

Conservare
în flacoane bine închise, sigilate, ferit de lumină.

Cultivare
Bradul alb preferă solurile uşor acide, umede, dar nu inundate, tolerând cele mai multe soluri cu excepţia nisipurilor şi turbei. Este foarte tolerant la
umbrire, deşi în cazul unei densităţi mari creşterea este mai redusă. Nu tolerează poluanţii atmosferici şi locurile cu vânturi puternice şi necesită ploi
suficiente. Planta este rezistentă în cursul perioadei de dormanţă, dar pe parcursul perioadei de vegetaţie este susceptibilă la atacul îngheţurilor târzii
de primăvară şi a afidelor. Procesul de creştere este redus în primii ani de viaţă, iar din jurul vârstei de 6 ani creşterea se accelerează, ajungându-se
la o creştere chiar de 1 m pe an. Plantarea la locul definitiv trebuie efectuată când pomii sunt încă mici (30-90 cm înălţime).
Mod de cultivare:
Rasad din seminte repicat in ghivece si plantat anul urmator in camp

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Ramuri, taiate manual, tot timpul anului

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ABUTILON THEOPHRASTI Medik.
Denumire populară: Teişor
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Pristolnic, Bună dimineaţa, Buruiană de tătarcă, Crucea pâinii, Crucea popii, Dalac, Floarea crucii,
Floarea pâlnii, Teişor

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă erbacee anuală a cărei tulpină ce poate atinge 20-150 (200) cm înălţime este catifelat tomentos păroasă, cu peri stelaţi. Frunzele dispuse
altern au limbul subrotund, cu baza cordată şi vârful acuminat, crenat-serat pe margine, dens, mărunt, alipit stelat păros, lung peţiolat. Florile
dispuse în axila frunzelor pe pediceli scurţi, au petale galbene ce depăşesc cu puţin sepalele. Fructul – capsulă trunchiată cu aspect coroniform,
păros, conţine câte trei seminţe în fiecare lojă.

Ecologie şi răspândire
Frecventă din zona de stepă până în cea a pădurilor de stejar, pe soluri aluviale, în locuri nisipoase, mai mult sau mai putin jilave, ruderală sau
segetală, în culturi de prăşitoare, prin şanţuri, gropi, pe marginea culturilor din zone de luncă. Este o specie mezo-mezohigrofită, termofilă-
subtermofilă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează întreaga plantă.

Compoziţia chimică
Frunzele conţin 0,01 % rutină, kampferol, quercetină.
Seminţele conţin: 17.4 % proteine, 16 - 23 % lipide, acizi graşi (acid linoleic 9,32 %, acid oleic 2,26 %, acid palmitic 1,96 % şi acid stearic 0,14 %),
33.8 % glucide şi 4.4 % celuloză (Reid, 1977).
Rădăcinile conţin: taninuri (catechină, epicatechină), pigmenţi flavonoidici (cianidină, delfinidină, mircetină, quercetină).

Acţiune terapeutică
Extractele din scoarţă sunt astringente şi au efect diuretic.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Ceaiul obţinut din fructele uscate este utilizat pentru tratarea dezinteriei şi febrei.
Medicina umană (polpulară): răşina, topită, amestecată cu ceară, seu, unt proaspăt ş.a. precum şi cu diferite plante, era folosită pentru obţinerea unei
alifii utilizată pentru tratarea unor afecţiuni diverse; ramuri tinere pt. combaterea reumatismului; frunze crude (muguri) pt. afecţiuni pulmonare;
conurile verzi pt. dureri de stomac şi inimă; muguri tineri sau cioturi, scânduri arse sub formă de decoct folosite deasemenea pentru diverse
afecţiuni.
Alte utilizări:
Fructele se utilizează în alimentaţie, fie ca atare, înainte de maturare, fie după maturare, sub formă de făină care se adaugă la supe.
Făina obţinută din fructe este utilizată pentru tratarea dezinteriei, are efect laxativ şi stomahic.
Ceaiul obţinut din rădăcini este utilizat pentru tratarea dezinteriei.

Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad, obtinut primavara in spatii protejate, repicat si transplantat in luna mai in camp
- Semanat direct in camp in conditii de clima calda

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe sau seminte la maturitate (iulie-august)

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ACER NEGUNDO L.
Denumire populară: Arţar american
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Arţar, Arţar frăsinui, Arţar alb, Cleon, Cleon american, Cleon bălan, Cleon minunat, Cocoşel, Jugastru
american

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Sapindales
Familia: Aceraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea până la 10 (15)m; scoarţa netedă, gălbuie-cenuşie, lucitoare, formează un ritidom brun cenuşiu deschis, cu crăpături
longitudinale; lujerii anuali adesea penduli, glabri, lucitori, verzi-gălbui, roşcaţi sau violacei; frunzele opuse, imparipenat-compuse, cu foliole
lanceolate, acuminate, serate, cea terminală de obicei trilobată; flori unisexuate, repartizate dioic, lipsite de petale, galben-verzui; înfloreşte în
aprilie-mai; fructul – disamară cu aripile aşezate în unghi ascuţit, încovoiate spre înăuntru.
Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca ornamentală, forestieră sau în perdele de protecţie, originară din America de Nord.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Frunzele conţin: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, rafinoză), acizi fenolici (acid eleagic, acid galic), steroli ( β-sitosterol, daucosterol = 65 ppm),
lipide complexe (cerebrozide = 45 ppm), triterpene (taraxerol acetat), ureide (alantoină) şi acid alantoic, carotenoide, pigmenţi flavonoidici -
antociani (cianidină sau / şi pelargonidină) şi flavone (mircetină, quercetină, izoquercetină, kaempferol, flavonoli metilaţi, dihidroflavonoli,
apigenină sau/şi luteolină, flavone metilate, C-glicozilflavonoide, hiperozidă = 14 ppm) şi proantocianidine.
Seminţele conţin: 20,76 – 21,55 % ulei gras, steroli, triterpene, carotenoide, flavone, taninuri catechice, proantociani, acizi polifenolici, compuşi
reducători, oze, aminoacizi, poliholozide.
Uleiul gras conţine: 32,44 % acid linoleic, 8,39 % acid γ-linolenic, 0,75 % acid α-linolenic, 16,73 % acid oleic, 3,94 % acid palmitic, 1,48 % acid
stearic.
Seva – nu dispunem de date.

Acţiune terapeutică
Diuretică, antinflamatoare, cicatrizantă – frunze; emolientă şi sursă de acid gamma-linolenic – uleiul gras.

Importanţa
Melifera, producatoare de lemn

Utilizare
Extractele obţinute din scoarţă au efect emetic.

Cultivare
Planta preferă solurile bine umectate şi drenate, argiloase şi nisipoase, cu o poziţie însorită, iar în cazul solurilor alcaline intervine cloroza. Rezistă
până la -18oC. Creşte rapid, dar are o viaţă realativ scurtă 75-100 ani. Tolerant la vânturi uşoare, dar în cazul celor puternice ramurile se pot rupe. În
cazul relaţiilor cu alte plante, s-a constatat că înhibă creşterea plantelor vecine. De remaract faptul că este foarte tolerant la tăieri şi poate regenera
din lemn în vârstă.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ACHILLEA MILLEFOLIUM L.
Denumire populară: Coada şoricelului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Alunele, Brădăţel, Ciureşică, Coada şoarecii, Coada hârcelui, Coada hârtului, Crestăţea, Crâvalnic, Garva,
Iarba oilor, Iarba şoarecilor, Iarbă strămutătoare, Prisnel, Rotăţele albe, Sorocină, Strămutătoare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă, cu rizom oblic sau orizontal; tulpina erectă sau ascendentă, striată, moderat păroasă, simplă sau ramificată în partea superioară,
foliată; frunzele verzi, de 2-3 ori penat divizate, ± glabre sau slab păroase, alungit lanceolate, late de 1-4 cm; florile sunt dispuse în antodii lungi de
3-5 mm, hipsofilele involucrale cu margine brună până la brun negricioasă, florile ligulate albe, rar roze; înflorirea iunie-august; fructele sunt
achene de 1,5-2 mm lungime.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită, frecventă în toată ţara, în zona pădurilor de stejar, subetajul gorunului-etajul subalpin, pajişti, tufărişuri.
Detalii...

Organe utilizate
Părţile plantei cu importanţă economică sunt inflorescenţele (Millefolii flores) şi partea supraterestră (Millefolii herba) recoltată în timpul înfloririi
(iunie – septembrie).

Compoziţia chimică
Partea supraterestră: Glucide, lipide (1,8 – 4,0 %), acizi organici, substanţe azotate (aminoacizi, proteine = 10,8 – 14,4 %, amide), taninuri (2,8 %),
uleiuri volatile (0,2 – 1 %), cumarine, flavone, acizi polifenolici, rezine (0,6 %), carotenoide, pentaciclitolii (viburnitol), derivaţi poliacetilenici
(poliine), substanţe minerale.
Flavonoide: toate speciile de A. millefolium stricto sensu
În frunze şi inflorescenţe Gudeon şi colab. (1993) au determinat: 7-0-glucozide şi 7-O-malonil-glucozide ale apigeninei (= apigenolului),
cvercetolului (= quercetolului) şi luteolinei (= luteolului) (7-O-glucozida apigenolului = cosmosiină, 3-O-ramnoglucozida cvercetolului = rutozida) -
compuşi majoritari; C-glicozil-flavone (swertizină, vitexină, vincenină-2, vincenină-3, şaftozidă, izoşaftozidă, orientină, izoorientină), agliconi
metilaţi şi metoxilaţi (casticină, artemetină, 6-hidroxiluteolin-6,7,3’,4’-tetrametileter, salvigenină, nepetină, cirsilol, 5-hidroxi-3,6,7,4'-tetrametoxi-
flavonă) – derivaţi flavonici însoţitori (după Wichtl şi colab.).
Cumarine: cca 0,35 %.
Acizi polifenolici (nenominalizaţi).
Pigmenţilor carotenoidici: β-caroten.
Betaine (glicinbetaine cca 0,05 %): L-stachidrină (prolinbetaină), trans-4-hidroxistachidrină (= L-hidroxistachidrină = betonicină) şi colina (A.
Mehlfuhrer şi colab. - 1997).
Amide: tetradeca-4,6-diin-10,12-dien-acetil izobutilamidă
Derivaţi poliacetilenici: ponticaepoxid, cis- şi trans-matricariaester.
Glucidele (glucoză, dextroză, arabinoză, maltoză, zaharoză, manitol, inulină şi galactoză) deţin 3 % din substanţa proaspătă.
Acizi organici: succinic şi formic; acizi fenolici: cafeic, clorogenic şi salicilic.
Acizi graşi din lipide: linoleic, miristic, palmitic, oleic.
Steroli: βsitosterolul, campesterolul şi stigmasterolul.
Triterpenele: taraxasterol şi pseudotaraxasterol.
Au mai fost identificate:
Vitamine: acidul ascorbic (58 – 310 mg/100 g), riboflavina (5 – 6 ppm), tocoferolii, rutina, colina, tiamina şi niacina.
Rădăcinile conţin inulină.
Uleiurile volatile.
Sunt secretate de perii glandulari biseriaţi, situaţi pe suprafaţa frunzelor şi pe corolă. Se obţin prin antrenare cu vapori de apă. Compoziţia lor
chimică variază în funcţie de varietatea speciei şi provenienţă., unele specii (diploide) fiind lipsite total de azulene (A. pannonica, A. distans, A.
roseo-alba) sau parţial (A. collina, A. millefolium stricto sensu, A. asplenifolia, A. setacea). Plantele tetraploide (A. millefolium lato sensu)
biosintetizează lactone azulenogene (proazulene) din care, prin hidrodistilare, rezultă chamazulenă ( M. Wichtl şi R. Anton, 2003).
Constituentul dominant al uleiului volatil este chamazulena, compus de culoare albastră (6 – 19 %, maximum 40 %); alţi constituenţi: camfonă
(până la 40 %), β-pinen (până la 23 %), α-pinen (până la 5 %), 1,8-cineol (până la 10 %), β-cariofilen (până la 10 %), izoartemisia cetonă (până la 8
%) (după PDR, 2004). În unele specii predomină compuşii monoterpenici (cca 80 %): 1,8-cineol (până la 30 %), sabinen, camfonă, linalol sau
ascaridol (47 %). În altele derivaţii sesquiterpenici sunt dominanţi: germacren D, β-cariofilen, α-bisabolol, spatulenol. În alte cazuri cele două grupe
de terpene se pot găsi în cantităţi asemănătoare, α- şi β-pinenul, borneolul, acetatul de bornil, camfenul, terpinen-1-ol-4, izoartemizia cetona,
cariofilen-epoxidul sunt în egală măsură caracteristici ( M. Wichtl şi R. Anton, 2003).
După Burzo ş.a. (nepublicat) uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii conţine: 22,67 % camazulenă, 22,17 % β-pinen, 10,36 %
eucaliptol, 5,31 % germacren D, 5,07 % cariofilen oxid, 4,07 % α-pinen, 3,40 % mircen, 3,16 % bornil acetat, 3,10 % sabinen, 2,44 % cis-
crizantemol, 1,43 % α-terpineol, 1,32 % cariofilen oxid, 1,07 % γ-terpinen, 0,92 % p-cimen, 0,71 % α-cariofilen, 0,58 % trans-pinocarveol, 0,54 %
cis- β-terpineol, 0,46 % terpinen-4-ol, 0,38 % cis-carvil acetat, 0,36 % camfor, 0,31 % germacren b, 0,31 % spatulenol, 0,30 % α-cadinol, 0,26 % α-
thujen, 0,26 % trans-crizantenil acetat, 0,25 % geranil acetat, 0,22 % cadinen, 0,21 % β-burbonen, 0,21 % trans- β-ocimen, 0,21 % cedren, 0,21 %
ocimen, 0,21 % α-terpinen, 0,20 % mirtenol, 0,17 % linalol şi 0,12 % α-terpinolen.
După P. Franchomme şi colab.: hidrocarburi monoterpenice - α-pinen (10 %), β-pinen (7 %), camfen (6 %), sabinen (12 %); hidrocarburi
sesquiterpenice - chamazulenă, dihidroazulene; oxizi monoterpenici - 1,8-cineol (10 %); cetone monoterpenice - izoartemizia cetonă (9 %), (-)-
camforă 18 %), tuione; lactone sesquiterpenice - achilină.
După Falk ş.a. (1974): camfor (17,79 %), sabinen (12,35 %), 1,8-cineol (9,59 %), α-pinen (9,40 %), izoartemisia cetonă (8,60 %), β-pinen (7,13 %),
camfen (6,02 %), terpinen-4-ol (4,31 %), γ-terpinen (3,71 %), p-cimen (3,69 %), borneol (2,55 %), bornil acetat (2,10 %), limonen (1,71 %), allo-
ocimen (1,41 %), α-terpinen (1,31 %) şi copaen, terpinolen, triciclen, alloocimen, mircen, cuminaldehidă şi delta-cadien (sub 1 %).
După Hachey ş.a. (1990) principalii componenţi din Achillea sunt β-tujona (13,50 %), 1,8-cineolul (12,60 %) şi camforul (10,85 %). Concentraţii
mai mici de 10 % au avut următoarele substanţe: sabinenul 7,90 %, β-pinenul 7,35 %, terpinen-4-ol 5,70 %, mircen 5,20 %, borneol 3,45 %, γ-
terpinen 2,40 %, p-cimen 2,00 %, camfen 1,95 %, β-cariofillen 1,70 %, camazulenă 1,70 %, α-terpineol 1,55 %, α-pinen 1,50 %, cariofillen oxid
1,45 % şi limonen 1,05 %. O concentraţie mai mică de 1,00 % s-a determinat în cazul următoarelor substanţe: terpinolen, α-tujonă, bornil acetat, şi
α-terpinen.
Belanger şi Dextraze (1993) au urmărit variabilitatea componenţilor din uleiurile volatile ale diferitelor chemotipuri de Achillea. Au constatat că
principalii componenţi variază în următoarele limite: camazulena 1-65 %, germacrenul D 5-55 %, β-tujona 0-33,6 %, α-tujona 0-21,3 %, α-
felandrenul 0-18 %, sabinenul 0,3-17 %, mircenul 0,4-14,7 %, β-pinenul 0,2-9,5 %, β-cariofilenul 0,6-8,5 %, camforul 0,2-7,1 %, 1,8-cineolul 0,3-
5,6 %, p-cimenul 0,2-4,9 %, bornil acetatul 0,1-4,3 %, camfenul 0,1-3,2 %, limonenul 0,1-2,9 % şi γ-terpinenul 0,2-2,8 %. Monoterpenele au variat
între 1,2-57,2 %, iar sesquiterpenele între 39,9 şi 98,8 %.
Lactone sescviterpenice.
Guaianolide proazulenice: achillicină (= 8α-acetoxi-artabsină), rupicolina A (8-α-angelicoiloxiachilicina) şi B (8-α-tigloiloxiachilicina) – după M.
Wichtl şi R. Anton; sau 8-α-angelicoiloxi-10-epi-artabsina, 2,3-dihidro-dezacetoxi-matricină – după PDR; matricina, 2,3-dihidroacetoximatricina –
după alţi autori;
• guaianolide neazulenogene: achilina, leucodina, matricarina (C17H20O5), dehidroleucodina (dezacetoximatricarina), α-peroxiachifolidă (în A.
millefolium stricto sensu), 3-oxa-achilicină (= 8-acetilegeloidă), 8-α-angelicoil-3-oxa-artabsină (= 8-α-angelicoilegeloidă);
• germacranolide: milefina (milefolida), achilifolina, 5- β-tigloilachilifolina, dihidropartenolida, buchanolida, acetilbuchanolida;
• eudesmanolide: dihidroreinozida, tauremizina, artemizina;
• sescviterpenoide cu structură puţin obişnuită: esterii metilici A, B şi C ai acidului achimilic şi derivaţi de longipinen (α-longipinen-2-en-1-onă) şi 7
β- hidroxi-derivatul său.
Hidrocarburi: alcani - monacosan, pentacosan, tridecan, pentadecan, heptadecan; alkene - tricosan.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Antiinflamatoare prin guaianolide (cortison-like), antiseptică, antibacteriană şi antifungică, antispasmodică (antispastică), stimulentă a secreţiilor
glandelor exocrine (gastrice, hepato-biliare şi pancreatice, respectiv stomahică = tonică, amar-aromatică, coleretică şi colagogă ) - prin lactone,
antihepatootxică (scad transaminazele prin şaftozidă şi izoorientină), diuretică (datorită flavonelor – efect indirect), hipotensivă (vasodilatatoare, –
prin matricariaester), hemostatică, cicatrizantă , hipolipemiantă = scade LDL colesterolul şi trigliceridele (Asgary şi colab., 2000), cresşte uşor
HDL; emenagogă (datorită lactonelor), antitumorală prin esterii metilici ai acidului achimilic (model leucemie P-388 la şoarece, în doză de 1 mg/kg,
administrare i.p. – creşte durata de viaţă cu 30 %), antispermatogenică, insectifugă (prin stachidrină).
Cercetările efectuate de U. Kastner şi colab. (1993), J. Jurenitsh şi colab. (1994) pe ureche de şoarece imflamată cu ulei de croton au demonstrat că
efectul antiinflamator al guaianolidelor este semnificativ mai intens decât la matricină, inhibiţia fiind de 82 % la 3-oxaguaianolide, egală sau mai
mică la peroxiguaianolide (82 % izoapresină, 68 % la α-peroxiachifolidă) şi 59 % la matricină. Kelley şi colab. (1988), Chandler şi colab. (1982)
atribuie efectl antiinflamator stigmasterolului şi β-sitosterolului.
Activitatea coleretică a fost evidenţiată de E. Chabroad şi colab. (1931), iar cea antihepatotoxică – de K. Hoffman-Bohm şi colab. (1990), M.
Hattori şi colab. (1988), prin administrare i.p. de extract apos la şoareci intoxicaţi cu tetraclorură de carbon (transaminazele scad cu 60 – 83 %).
Proprietăţile antispermatogene au fost evidenţiate pe şoareci cărora li s-a administrat p.o., timp de 30 de zile, un extract apos obţinut din flori (300
mg/kg): s-a observat creşterea metafazelor în epiteliul embrionar (W. Thorsell).

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Afecţiuni gastrointestinale (anorexie, gastrite, duodenite hipoacide, dispepsii, colite spastice, colici biliare), metabolice (hiperlipemii), urogenitale
(cistite, nefrite, metrite etc), dermice (răni, arsuri) şi venoase (hemoroizi); paliativ – tulburări hepatice.
Tradiţional se foloseşte în hemoroizi (ca hemostatic şi antiinflamator), dismenoree şi transpiraţie excesivă.
Uleiul volatil se utilizează pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice (bitter), precum şi ca antiseptic în obţinerea de paste de dinţi, şampoane,
creme etc.
Homeopatie
Varice, hemoragii arteriale, convulsii

Toxicitate

Contraindicaţii
Hipersensibilitate (alergie) la specii din familia Asteraceae (arnica, muşeţel, calendula) datorită lactonelor, femei gravide (acţiune emmenagogă) şi
în timpul alăptării (neurotoxicitate prin tuionă).

Precauţii şi reacţii adverse


Proprietăţi estrogene (emenagoge) prin chamazulenă, alergii de contact = dermatite alergice (manifestate prin prurit, eritem, inflamaţii, vezicule)
induse de lactone cu ciclu α-metilen-γ-lactonic (α-peroxi-achifolida). Răspândirea α-metilen-γ-lactonelor se pare că este limitată numai la specii de
Achillea lipsite de azulene. De aceea Farmacopeea Europeană nu le admite
Administrarea concomitentă a preparatelor cu fier (formează combinaţii nerezorbabile cu flavonozidele). În timpul tratamentului cu preparate pe
bază de fier se recomandă administrarea la un interval de cel puţin 2 ore.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Infuzie 2 %, decoct 10 g/l (puâin utilizat), tinctură 20 %, extracte apoase şi hidroalcoolice fluide, tincturi, ulei volatil, suc presat (uz intern);
cataplasme, spălături şi băi locale cu extracte apoase (infuzie, decoct) - contra inflamaţiilor (uz extern).
Extractele fluide pot fi administrate intern în doză de 2 – 5 g pe zi. De asemenea, intră în compoziţia unor preparate dermatocosmetice. Sucul
obţinut prin presarea plantei proaspete poate fi administrat intern, 1 ceaşcă de cafea (maximum 50 ml) de 3 ori pe zi.
Cosmetică – creme regenerative, loţiuni si măşti.
Uleiul volatil se utilizează pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice (bitter), precum şi ca antiseptic în obţinerea de paste de dinţi, şampoane,
creme etc.

Conservare
Produsul vegetal – ferit de lumină, căldură şi umezeală; uleiul volatil şi extractele – în flacoane de sticlă brună, bine etanşeizate, la maximum 25° C.

Cultivare
Preferă solurile umede, cu un bun drenaj şi o poziţie însorită. Tolerantă la uscăciune odată plantată la locul definitiv, iar sistemul radicular se
răspândeşte cu uşurinţă, planta devenind uşor invazivă. Este foarte rezistentă la temperaturi joase, de până la -25oC. Tolerează cosirile repetate, este
o plantă asociată potrivită căci îmbunătăţeşte starea de sănătate a plantelor vecine şi-şi sporeşte conţinutul propriu de ulei, ceea ce o face mai
rezistentă la insectele prădătoare. În ţara noastră creşte spontan în multe zone ale ţării prin păşuni, fâneţe, pe marginea drumurilor. Este o specie cu o
mare plasticitate ecologică. Sudul şi sud – estul ţării reprezintă zona cea mai potrivită pentru extindere în cultură.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, 3 kg/ha, adancime:0-0.5 cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Inflorescentele cu secera si herba cu vindroverul sau masina de recoltat mazare, in perioada infloritului

Valorificare
MILLEFOLII FLOS – FLOARE DE COADA SORICELULUI
1. Flux tehnologic:

2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial;
- masă de condiţionare;
- tocator reglat pentru o lungime a fragmentelor egală cu 10 mm;
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- masă de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE
Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- manuale: ambalare, condiţionare;
- mecanice: concisare;
- auxiliare: recepţie, manipulare.
Materiile prime: Millefolii Flos – Floare de Coada şoricelului
Materiale :
a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
b) ambalaje colective (cutii carton);
Semifabricate: - produs condiţionat
- produs concisat
Utilităţi : energie electrică, apa curenta.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T. nr. 7/2004 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât iarba), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele se
inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
CONCISARE – Floare de Coada şoricelului condiţionată se trece prin tocatorul reglat pentru o lungime a fragmentelor egală cu 10 mm; pe
parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în laborator. Deşeul nevalorificabil
rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE – Millefolii Flos – Floare de Coada şoricelului se scoate din saci şi se omogenizează manual, prin lopătări repetate. Se verifică
parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux în Registrul de laborator. Produsul omogenizat este
transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi
de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de
carton. Acesta se eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite,
ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi
certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.Flux tehnologic:

Alte specii

Alte specii de Achillea:


ACHILLEA COARCTATA Poiret
Analiza uleiului volatil efectuată de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat prezenţa următorilor componenţi: 19,44 % eucaliptol, 15,37 % βcubeben, 7,29
% borneol, 6,29 % r-elemen, 5,12 % cubenol, 4,59 % α-terpineol, 4,14 % terpinen-4-ol, 3,81 % β-cariofilen, 3,79 % cis- β-terpineol, 3,74 % camfor,
3,65 % γ-cadinen, 2,73 % β-eudesmol, 2,21 % β-pinen, 1,46 % ocimen, 1,27 % spatulenol, 1,25 % izocariofilen, 1,21 % bornil acetat, 1,15 %
camfen, 1,10 % octen-3-ol, 1,08 % β-elemen şi 0,90 % γ-thujen.
Detalii...

ACHILLEA DISTANS Waldst et Kit. ex Wild


Uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii conţine: 18,39 % germacren D, 17,57 % eucaliptol, 10,95 % β-pinen, 7,38 % α-pinen,
6,26 % borneol, 4,33 % bornil acetat, 4,27 % camfor, 3,50 % sabinen, 3,40 α-terpineol, 2,29 % germacren D-4-ol, 1,96 % α-cadinol, 1,87 % β-
cariofilen, 1,78 % r-elemen, 1,45 % camfen, 1,34 % cariofilen oxid, 0,98 % cis- βterpineol, 0,91 % terpinen-4-ol, 0,88 % γ-terpinen, 0,85 % α-
cadinen, 0,83 % p-cimen, 0,76 % tau-muurolol, 0,75 % mirtenol, 0,65 % pinocarvonă, 0,40 % trans-pinocarveol, 0,40 % cubenol, 0,37 % α-
farnesen, 0,32 % α-cariofilen, 0,30 % nerolidol, 0,26 % fenchil acetat şi 0,25 % trans- β-ocimen.
Detalii...

ACHILLEA LEPTOPHYLLA Bieb


Analiza uleiului volatil efectuată de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat prezenţa următorilor componenţi β-elemen, 5,77 % camfor, 9,13 % eucaliptol,
4,49 % borneol, 3,28 % verbenol, 2,81 % camfen, 2,04 α-terpinil acetat, 1,92 % terpinen-4-ol, 1,83 % α-terpineol, 1,83 % germacren D, 1,38 %
αPinen, 1,32 % trans- β-terpineol, 1,19 % β-cariofilen, 1,14 % cis- β-terpineol, 0,87 % γ-Terpinen, 0,79 % bornil acetat, 0,76 % β-pinen, 0,64 % p-
cimen, 0,59 % βcariofilen, 0,57 % trans-crizantenil acetat, 0,55 % α-terpinen, 0,52 % sabinen, 0,48 % trans-geraniol, 0, 0,46 % r-Elemen, 44 %
geranil acetat, 0,46 % carvonă, 0,39 % cis-carveol, 0,35 % eugenol, 0,33 % metil eugenol, 0,26 % triciclen şi 0,12 % trans-carvil acetat.
Detalii...

ACHILLEA OCROLEUCA Ehrh.


Burzo ş.a. (nepublicat) au constatat prezenţa în uleiul volatil obţinut din această specie, prezenţa următorilor componenţi: 29,12 % eucaliptol, 6,62
% verbenol, 5,69 % izoborneol, 4,45 % germacren D, 4,15 % α-terpinen, 3,71 % elemeol, 3,68 % camfor, 3,32 % α-terpineol, 3,20 % terpinen-4-ol,
2,57 % trans-nerolidol, 2,43 % geranil format, 1,75 % r-eudesmol, 1,53 % bornil acetat, 1,35 % linalol, 1,30 β-eudesmol, 1,30 % trans-crizantenil
acetat, 1,26 % selinen-4-ol, 1,19 % β-cariofilen, 1,16 % crizantenonă, 1,14 % eugenol, 1,14 % γ-terpinen, 1,12 % α-pinen, 1,10 % camfen, 1,02 %
sabinen, 0,87 % izogeraniol, 0,83 % β-pinen, 0,71 % cariofilen oxid, 0,68 % α-terpinen, 0,54 % r-Elemen, 0,53 % β-elemen, 0,51 % geranil acetat,
0,44 % linalil izovalerat, 0,44 % trans.caren-4-ol, 0,38 % geraniol, 0,31 % viridiflorol, 0,28 % terpinolen, 0,21 % neril acetat şi 0,18 % cis-carveol.
Detalii...

ACHILLEA SETACEA Waldst. et Kit.


Uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii, conţine după Burzo ş.a. (nepublicat), următorii componenţi: 27,04 % eucaliptol, 26,36 %
r-eudesmol, 9,30 % borneol, 3,48 % α-terpineol, 3,13 % izogeraniol, 2,94 % α-terpinolen, 2,63 % sabinen, 2,58 % cubenol, 1,91 % germacren D,
1,83 % cariofilen oxid, 1,65 % terpinen-4-ol, 1,61 % linalol, 1,27 % α-pinen, 1,10 % γ-cadinen, 1,05 % camfor, 0,87 % trans-nerolidol, 0,86 %
neril-acetat, 0,78 % β-pinen, 0,74 % γ-terpinen, 0,72 % camfen, 0,64 % patchoulen, 0,56 % α-terpinen, 0,41 % β-cariofilen, 0,41 % eugenol, 0,32 %
β-farnesen, 0,31 % linalol oxid, 0,29 β-eudesmol, 0,28 % α-thujen, 0,27 % α-citral şi 0,23 % nerol.
Detalii...

ACHILLEA PTARMICA L.
Ulei volatil: nu dispunem de date privind compoziţia lui chimică.
Poliine: pontica-oxid, tridecatrien-(1,3,5)-triin-(7,9,11)-cis-dehidromatricaria ester.
Alcamide: trans-dehidromatricaria-butilamidă.
Acţiune terapeutică.
Antispastică - datorită tridecatrien-(1,3,5)-triin-(7,9,11)-cis-dehidromatricaria ester; antiinflamatoare, imunostimulatoare – prin poliine; stimulentă a
secreţiilor glandelor exocrine - prin pontica-oxid (interpretarea noastră a compoziţiei chimice), stimulant al tranzitului intestinal.
Utilizări (neverificate, nedemonstrate).
Afecţiuni digestive (anorexie, greaţă, vomă, diaree, flatulenţă), afecţiuni ale tractului urinar, dureri reumatice, astenie nervoasă.
Precauţii şi reacţii adverse.
Posibile alergii dermice (poliine).

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ACONITUM TAURICUM Wulf.
Denumire populară: Iarbă rea
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Iarba bubii, Omag

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Helleboroideae
Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom în sol; tulpina înaltă de 10-60 cm, dens foliată până sub inflorescenţă; frunze alterne, palmat-divizate având segmentul
mijlociu mult îngustat la bază; flori hermafrodite grupate în raceme dense; perigon violet închis, zigomorf, cu tepala suprtioară transformată într-un
coif mai lat decât înalt, îngustat treptat într-un rostru; înflorirea în august-septembrie;fruct multiplu – polifoliculă cu seminţe aripate pe muchii.

Ecologie şi răspândire
Specie mezoxerofilă, calcifilă, frecventă din etajul boreal până în cel subalpin pe soluri scheletice, locuri ierboase, stâncoase.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Alcaloizi nor-diterpenici (0,5 – 1,5 %): aconitină (alcaloid principal) şi alcaloizi secundari - mezaconitină, hipaconitină, N-dezetilaconitina,
oxoacanitină, pseudoaconitină, napelină, neolină, neopelină (diterpenici), magnoflorină (aporfinic). Se găsesc sub formă de săruri ale acidului
aconitic şi se întâlnesc şi în partea supraterestră (0,2 – 1 %) sau în seminţe (1 %).

Acţiune terapeutică
Aconitina: analgezică, antitusivă, antitermică (hipotermizantă, febrifugă).
Hipaconitina are acţiune mai intensă decât aconitina.
La început acţionează ca excitant, apoi paralizează terminaţiile nervoase (motorii şi senzitive) periferice şi centrii bulbari, răreşte ritmul respirator.
Prin disociere auriculo-ventriculară, în doze mici reduce bradicardia şi hipotensiunea, în doze mari – efect inotrop pozitiv urmat de tahicardie,
aritmie şi stop cardiac, deoarece creşte permeabilitatea pentru Na+ şi întârzie repolarizarea. Efectele sale se apropie de cele induse de alţi compuşi
neurotoxici care acţionează la nivelul canalelor de sodiu (graianotoxina I din sscoarţa unor specii de Daphne şi batracotoxina din pielea
salamandrelor).

Importanţa
Foarte toxica

Utilizare
Diesterii au efect analgezic pe animale de experienţă. La om produc anestezie. Administraţi oral sunt activi în câteva minute.
Tuse uscată, neproductivă, nevralgii de trigemen (faciale) şi intercostale, mialgii, reumatism muscular şi articular, artrite, gută, pericardite uscate,
pleurezii, febră, inflamaţii seroase ale pielii, migrene.
Homeopatie
Afecţiuni inflamatorii acute, palpitaţii cardiace însoţite de anxietate, nevralgii periferice.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Produsul este foarte toxic. Primul simptom al intoxicaţiei constă în furnicături ale buzelor, limbii, gâtului, degetelor de la mâini şi picioare, care se
extind pe toată suprafaţa corpului şi se schimbă în senzaţie de furie, angoasă, vertij, miastenie, paralizie, scăderea tensiunii, tulburări vizuale
(imagini colorate în galben sau verde). Temperatura corpului descreşte repede şi se instalează starea de rău, vomă, diaree şi diureză. Respiraţia
devine neregulată şi bătăile inimii rare şi aritmice. Sunt caracteristice durerile intense.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Doza letală este de 1 – 2 g produs vegetal. Intoxicaţia poate apărea chiar la doze terapeutice. Moartea poate surveni în 6 ore prin insuficienţă
cardiacă şi asfixiere.
Prim ajutor: golirea conţinutului stomacal, menţinerea pacientului la căldură, susţinere cardio-vasculară şi pulmonară, administrare de calciu,
magneziu şi atropină pentru înlăturarea bradicardiei, lidocaină pentru înlăturarea aritmiei, respiraţie artificială, analgezice (neopioide).

Conservare
Tuber Aconiti se păstrează în locuri uscate, ferite de lumină şi insecte, la Venenum.
Cultivare

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacini, cu cazmaua, in timpul infloritului

Valorificare

Alte specii

Alte specii de Aconitum:


ACONITUM VULPARIA Rchb. Sin. A. lycoctonum Auct.
Specie cu flori galbene, frecventă prin zonele montane europene.
ACONITUM CARMICHAELI Debx.
Utilizat în medicina tradiţională chineză.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ACORUS CALAMUS L.
Denumire populară: Obligeană
Sinonime ştiinţifice: Acorus calamus L., var. americanus WULFF - americană (diploidă);
Alte denumiri populare:
Albigeană, Buciumaş, Calamar, Calamuz, Călin, Calm, Calmenă, Calmeşă, Calmusă, Calmuz, Călmează,
Colm, Crin de apă, Paporotnec, Papură roşie, Speribană, speribană tărcată, Spetează, Spetează pestriţă,
Spetează tărcată, Spetejoară, Spiribană, Tartarachi, Trestie mirositoare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Arecidae
Ordinul: Arales
Familia: Acoraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă; rizom orizontal, gros, cărnos, lung până la un metru; tulpina erectă, 4-muchiată, de 60-120 cm; frunze liniare, de circa 2 cm lăţime şi
peste 60 cm lungime; flori verzui sau verzui-gălbui, mici, grupate în spadice erect-patent de 5-10 cm lungime; înflorirea mai-iulie; fructul bacă
roşie, alungită.

Ecologie şi răspândire
Specie higrofită, subtermofită, introdusă în cultură şi naturalizată; sporadică în zona pădurilor de stejar-subetajul gorunului şi în Deltă, pe malul
apelor, mlaştini, stufărişuri.
Detalii...

Organe utilizate
Partea plantei cu importanţă practică o reprezintă rizomii, care se recoltează în lunile septembrie – octombrie şi care conţin uleiuri volatile cu
compuşi aromatici fenilpropanici.

Compoziţia chimică
Diferă în funcţie de chemotip (grad de poliploidie) şi de organul plantei.
Rizomi: uleiuri volatile (2 – 6 până la 9 %) acumulate în celulele secretoare dispersate în parenchimul cortical, taninuri (3–4 %), heterozide amare
(acorină = 0,6 – 1 %), amidon, dextrine, mucilagii, colină, rezine, chinone (2,5-dimetoxichinonă), lignani (acoradin).
Uleiul volatil: β-azaronă = cis-izoazarona (constituent dominant), α- şi γ-azaronă, β-gurjune, acoronă (gust amar), ZZ-deca-4,7-dien-al. În funcţie de
chemovarietate constituentul dominant poate fi în cantitate de 80 – 96 % în varietatea indiană, tetraploidă (unde este însoţită de cis-izoeugenol
metileter) şi de până la 13 % în varietatea europeană. Obligeana americană este total lipsită de β-azaronă.
Alţi constituenţi
Derivaţi fenilpropanici. α- şi γ-azarona, acoradina (dimer al β-azaronei).
Derivaţi monoterpenici: camfen, p-cimen (hidrocarburi), linalol, α-terpineol (alcooli), ZZ-deca-4,7-dien-al (aldehidă - imprimă miros).
Derivaţi sescviterpenici: α-selinen, β-gurjunen, , δ-cadinen, calamenen (hidrocarburi), α-cadinol, calamendiol (alcool); şiobunone = shiobunone
(artefacte provenite din acoragermacrona iniţială - termolabilă şi antrenabilă cu vapori de apă), acorenonă şi calamenonă. (cetone), acoronă şi
izoacoronă (dicetone cu structură spiranică, volatile, amare).
Aldehide: azaronaldehida (0,2 – 6 % în A calamus L. var. angustatus Bass. Asaroniferum).
După Mazza (1995) uleiul volatil de Acorus conţine: acorenona 8,12 %, β-gurjunen 6,74 %, izoshyobunonă 6,25 %, β-azaron oxid 5,24 %,
calamendiol 5,21 %, α-selinen 3,84 %, α-calacoren 3,55 %, calamusenonă 3,24 %, camfor 3,17 %, shyobunonă 2,59 %, δ-cadien 1,74 %, camfen
1,50 %, p-cimen 1,38 %, 6-epi-shyobunonă 1,24 %, linalool 1,11 % şi preisocalamendiol 1,02 %. În concentraţii de sub 1 % au fost identificaţi
următorii componenţi: spatulenol, (Z) , α-humulen, β-acoradien, metil isoeugenol, (E)-anetol, γ-gurjunen, 2,6-di-epi-shyobunonă, limonen, elemol,
(Z)- β-ocimen, α-pinen, trans-pinocarvyl acetat, cedrol, β-sesquifelandren şi β-pinen.
Nawamaki şi Kuroyanagi (1996) au identificat în extractul metanolic de Acorus prezenţa sesquiterpenelor dintre care 8 au fost noi sesquiterpene.
Acestea au avut un efect inhibitor asupra procesului de germinaţie a seminţelor.
În organele aeriene: acid ascorbic, mucilagii, rezine, saponine, tanin, sitosterol, acid oxalic, acid palmitic.
Pigmenţii din organele aeriene sunt reprezentaţi de: calcone.
Uleiul volatil extras din organele aeriene conţine: β-curcumen, acoragermacronă, α-humulen, α-terpinen, γ-terpinen, α-terpineol, α-ylangen, borneol,
curcumen, borneol, γ-azaronă, γ-terpinen, izocalamendiol, metil-cavicol, metil-eugenol, mircen, ocimen, selinen şi trans-anetol¸ calamusenonă,
troponă, acoragermacronă, acorenol, acid acoric, calaconă, calamendiol, calamenonă, izocalamendiol, izocalamusenonă.

Acţiune terapeutică
Stomachică şi carminativă (tonic-amar), antibacteriană, insecticidă, fungicidă – rizomii; antispasmodică = antispastică, antiinflamatoare (gastro-
entero-renal), sedativă SNC (prin cis-izoazaronă), antibacteriană, fungicidă, insecticidă, antiagregant-plachetară, revulsivă = vasodilatatoare – uleiul
volatil. În aplicaţii externe – efect hiperemiant.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Afecţiuni ORL (tonsilite = amigdalite, sinuzite), respiratorii (bronşite catarale – uleiuri volatile cu şiobunone), gastrointestinale (anorexie, gastrite,
ulcere hipoacide, insuficienţe digestive hepatobiliare, enterocolite spastice, dispepsie – ulei cu azarone), reno-urinare (congestirenale după
intoxicaţii, cistite – ulei cu azaronă), locomotorii (reumatism, gută), neurologice (nevralgii), dermice (micoze).
Eficacitatea extractelor conţinând şi ulei volatil (cu proprietăţi insecticide datorate mai ales prezenţei azaronelor = 2,4,5-trimetoxipropenilbenzene)
a fost de 40 % faţă de malation, piretrine sau timol. Jiyavorranant ş.a (2003) au constatat că extractele în diclormetan cu concentraţia de 0,4 % au
avut cea mai bună eficacitate în distrugerea larvelor de Plutella xylostella.
Mungkornasawakul ş.a. (2002) au studiat efectul extractelor în diclormetan, obţinute din rizomul acestei specii, asupra unor patogeni cum sunt:
Alternaria, Fusarium, Botrytis şi Septoria. S-a constatat că procesul de creştere al acestor patogeni a fost complet inhibat de soluţiile cu concentraţia
mai mare de 0,10 %, iar principalul compus activ a fost beta-azarona.
Uleiul volatil are proprietăţi insecticide, care se datorează mai ales prezenţei azaronelor (2,4,5-trimetoxipropenilbenzene). Eficacitatea acestor
extracte a fost de 40 % faţă de malation, piretrine sau timol. Jiyavorranant ş.a (2003) au constatat că extractele în diclormetan cu concentraţia de 0,4
% au avut cea mai bună eficacitate în distrugerea larvelor de Plutella xylostella.
Mungkornasawakul ş.a. (2002) au studiat efectul extractelor în diclormetan, obţinute din rizomul acestei specii, unor patogeni cum sunt: Alternaria,
Fusarium, Botrytis şi Septoria. S-a constatat că procesul de creştere al acestor patogeni a fost complet inhibat de soluţiile cu concentraţia mai mare
de 0,10 %, iar principalul compus activ a fost beta-azarona.
Alte utilizări:
Uleiurile volatile se utilizează şi în industria parfumurilor, pentru aromatizarea lichiorurilor şi a tutunului, precum şi ca insercticid.
În industrie se folosesc rizomii pentru fabricarea lichiorurilor, a unor parfumuri, medicamente (Ulcerotrat), apă de gură şi pastei de dinţi.
În medicină veterinară se foloseşte pentru tratarea anorexiei şi ca stimulent gastric.
În agricultură prezintă importanţă rizomii, care se pun în depozitele unde se păstrează orezul, îndepărtând insectele.

Toxicitate
Datorită cetonelor uleiurile volatile sunt neurotoxice şi abortive.

Contraindicaţii
Sugari, copii, femei gravide, bolnavi de epilepsie.

Precauţii şi reacţii adverse


Se va evita folosirea de lungă durată a uleiului volatil cu azaronă = cis-izoazaronă (sortul indian conţine 80 %), deoarece sunt posibile efecte
mutagene (W. Gogglelmann şi colab., 1983) şi carcinogene (tumori duodenale observate pe şobolanii trataţi cu obligeană indiană, neclarificate
suficient la om - J. M. Taylor şi colab., 1967; M. A. Gross şi colab., 1970; R. T. Habermann şi colab., 1971; tumori hepatice dezvoltate la şoareci),
alterări cromozomiale (G. Abel, 1987).
Din aceste motive FDA (Food Drugs Administration) a interzis prepararea şi comercializarea produselor pe bază de obligeană în SUA. Ele sunt
autorizate în Europa (limita maximă tolerată în beta-azaronă este de 0,1 mg/kg de băutură alcoolică şi de 1 mg/kg pentru aromatizanţii biscuiţilor
aperitivi). Remarcăm rapiditatea cu care azaronele se izomerizează la lumină şi necesitatea alegerii varietăţilor utilizate ca materie primă.

Dozare

Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie (uz intern), extracte uleioase şi hidroalcoolice din rizom – în industria agro-alimentară şi pentru băi; oleosol (soluţie de ulei volatil 1 – 10 %
în ulei de floarea soarelui sau de măsline).

Conservare
Produsul întreg se conservă maximum 18 luni, iar pulberea de rizom cel mult 24 de ore.

Cultivare
Planta preferă soluri foarte umede (creşte prin bălţi, mlaştini, la marginea apelor curgătoare şi prin şanţuri) cu un pH de 5,5-7,5 şi cu o poziţie
însorită. Rezistă până la -25oC. Se răspândeşte uşor prin intermediul rădăcinii şi devine rapid stabilă. Se găseşte în zona inundabilă a Dunării şi în
Deltă.
În ţara noastră se cultivă o populaţie de obligeană cunoscută sub numele de De Bega.
Cultura se amplasează pe terenuri umede, în parcele delimitate între ele de diguleţe înalte de 30 cm, pentru a se putea face inundarea în timpul
vegetaţiei. Se înmulţeşte prin segmente de rizomi, cu 2-3 muguri. Se plantează toamna (octombrie), la distanţe de 60 cm între rânduri, 30 cm pe
rând, la adâncimea de 8 cm. Pentru un hectar sunt necesare 50-60 mii fragmente de rizomi. Primăvara, după apariţia plantelor culturile se inundă cu
un strat de 4-5 cm apă, fără ca plantele să fie complet acoperite şi se menţine astfel tot timpul vegetaţiei (cu întreruperi scurte pentru plivit şi prăşit).
Se procedează de asemenea la combaterea buruienilor de 2-3 ori în cursul vegetaţiei. Toamna, apa se evacuează din cultură, iar în primăvara anului
II după afânarea solului printre rânduri şi pe rând, se introduce din nou apă în cultură asemenea primului an. Recoltarea se efectuează în anul al
doilea, toamna după evacuarea apei şi zvântarea terenului, iar la hectar se obţine o producţie de 25-30 q rizomi deshidrataţi.
Mod de cultivare:
Plantarea bucatilor de rizomi de 5-6 cm lungime, in luna octombrie, 50000 buc/ha, distanta: 60 cm intre randuri, 30 cm intre plante pe rand si 6-8
cm adancime

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Rizomi, scoatere cu cazmaua in toamna primului si celui de-al doilea an de vegetatie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ACTAEA SPICATA L.
Denumire populară: Orbalţ
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Orbalţ, Buruiană de orbalţ, Buruiană de orbanţ, Cristof, Cristofoare, Cristofor, Cristoforă, Cristoforea,
Cristoforiţă, Hristofoară, Hristoforiţă, Iarba cristoforului, Iarba fiarelor, Iarba lui Hristofor, Iarba
orbalţului, Iarba Sf. Cristofor, Iarba tâlharului, Iarbă de orbalţ, Iarbă de orbanţ, Mura pădurii, Mură de
vite, Orbanţ

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoilidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Helleboroideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee perenă, înaltă de (20) 40-70 cm. În sol prezintă un rizom viguros, cu miros neplăcut. Tulpina este ramificată, glabră. Frunzele mari,
lung peţiolate, au limbul 1-3 lobat sau sectat, pe margine acut biserat, iar în dreptul nervurilor cu peri rari. Florile mici, actinomorfe, sunt dispuse în
raceme simple, scurte, terminale sau axilare; învelişul floral caduc, alcătuit din 4-6 tepale albe; prezintă numeroase stamine cu filamente albe sau
violet, mai lungi decât învelişul floral. Fructul – bacă neagră, lucioasă cu seminţe semisferice, slab turtite, brune.

Ecologie şi răspândire
Specie mezo-higrofilă, mezo-euritrofă, întâlnită sporadic în păduri din etajul gorunului până în cel boreal, în buruienişuri, păduri, locuri umbroase.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei plante conţin: alcaloizi izochinolinici: magnoflorină, corituberină, glicozide triterpenice, saponozide, acizi organici:
acid trans-aconitic, derivaţi fenil propanici: acteină = acteozidă = verbascozidă.

Acţiune terapeutică
Antituberculostatică (inhibă creşterea bacilului Koch = Mycobacterium tuberculosis); emetică şi purgativă (utilizări neaprobate); hipoglicemiantă
(acteozida inhibă aldozo-reductaza) şi antiinflamatoare şi antialergică (prin inhibarea 5-lipoxigenazei = 5-LO acteozida reduce formarea
hidroperoxizilor şi a leucotrienelor – factori proinflamatori).

Importanţa
Toxica

Utilizare
Homeopatie
Antireumatic în afecţiuni articulaţiilor mici.

Alte utilizări:
Extractele obţinute din fructe, colorează ţesăturile în negru, în cazul în care s-a utilizat ca mordant aluminiul.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Diluţii ale tincturii mamă.

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Rasad, obtinut in straturi reci primavara sau toamna, repicat si transplantat in camp in urmatorul an, primavara tarziu (viabilitate scazuta a
semintelor)

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacini

Valorificare
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ADIANTHUM CAPILLUS VENERIS L.
Denumire populară: Părul lui Venus
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Părul fetei, Aspenchiu, Buricul vinerei, Buruiană de bubă neagră, Părul fetei mişele, Părul Maicii
Domnului, Părul Maicii Precistei, Părul orfanei

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Polypodiopsida
Subclasa:
Ordinul: Polypodiales
Familia: Adiantaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o ferigă polipodiacee utilizată mai mult în scop ornamental.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată, originară din zona tropicală.
Organe utilizate
Pentru uz medicinal se utilizează frunzele recoltate în lunile iunie – septembrie cu rizom şi rădăcini (Capillorum veneris herba).

Compoziţia chimică
Flavonozide (rutozidă, kaempferol-3-sulfat, kaempferol-3,7-diglucozidă, izoquercetină, astragalin), taninuri, proantocianidoli, acizi fenolici (esteri
ai acizilor hidroxicinamic, cafeic, cumaric - 1-cafeoilgalactozo-6-sulfat, 1-cafeoilglucozo-3-sulfat, 1-p-cumaroilglucozo-2-sulfat şi 1-p-
cumaroilglucozo-6-sulfat), acid chinic, acid shikimic = şichimic, glucide (mucilagii), sterolii (stigmasterol, campesterol şi β-sitosterol), triterpenele
(adiantonă, 21-hidroxiadiantonă, 7-fernen), izocumarine (capilarină).
Culoarea frunzelor este determinată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni şi a flavonozidelor.

Acţiune terapeutică
Demulcentă, expectorantă, emenagogă, vermifugă (prezenţă posibilă a derivaţilor floroglucinolici).

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Afecţiuni respiratorii (bronşită, tuse convulsivă), dismenoree şi în alcoolism – uz intern.
Sub formă de cataplasmă se foloseşte pentru tratarea exemelor, infecţiilor şi leziunilor.
Alte utilizări:
Este folosită pentru colorarea părului în brun şi la obţinerea unor lacuri pentru creşterea părului.

Toxicitate
Abortiv (proprietăţi emenagoge).

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare
Forme farmaceutice
Infuzie şi sirop.

Conservare
Ferit de lumină.

Cultivare
Preferă o umiditate ridicată atât în sol (dar cu un drenaj bun), cât şi în aer, iar în privinţa luminii iubeşte lumina, dar nu locurile de plin soare. Sporii
trebuie semănaţi (imediat ce au ajuns a maturitate) pe un substrat bogat în humus şi sterilizat, iar pentru asigurarea umidităţii vasele trebuie
acoperite cu material plastic. Germinarea are loc în 6 săptămâni, iar plantarea afară se realizează numai după ce plantele au cel puţin 2 ani şi numai
într-o poziţie bine adăpostită. Divizarea se realizează primăvara şi toamna. Este o plantă ornamentală.
Mod de cultivare:
Prin spori, in spatii protejate, transplantare dupa 2 ani

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze si rizomi

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ADONIS VERNALIS L.
Denumire populară: Ruscuţă primăvăratică
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bulbuc, Buruiana calului, Buruiană de talan, Buruiană neagră, Chioara găinii, Cocoşei, Cocoşei de câmp,
Dediniţă, Dediţă, Dediţei galbeni, Dediţi, Iarbă de talan, Ruscuţă, Ruscuţă de primăvară, Scânteiţă, Spănţ,
Spinţ, Spânţ, Spânţ de deal, Spânz, Spânz albastru, Spânz de cal, Spânz de vite, Spânz galben, Sprenţ,
Sprenţuri

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Ranunculoideae

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom gros, tare şi numeroase rădăcini fibroase, bruniu-negre; tulpina glabră, înaltă de 10-40 cm, cu lăstari sterili lipsiţi de frunze
bazale; frunze alterne, de 2-4 ori penat-sectate, segmentele îngust-liniare, sub 1 mm lăţime; flori hermafrodite, solitare, cu 5 petale lat-ovate, brun-
membranoase, păroase şi 10-20 petale galben-aurii, lucioase; înflorirea în aprilie-mai; fruct multiplu – poliachenă, achene scurt-păroase cu rostru
încovoiat.

Ecologie şi răspândire
Specie xero-xeromezofilă, termo-subtermofilă, frecventă în pajişti din zona stepei până în etajul gorunului.
Detalii...

Organe utilizate
Organele aeriene

Compoziţia chimică
În scop medicinal se utilizează organele aeriene care conţin: proteine (14 %), pentozani, rezine, fitosteroli, baze azotet (colină, timină), acid
aconitic, fitosteroli, acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic), amide (asparagină), acizi organici (acid citric), glucide (ramnoză, pentozani), acizi
graşi (acid linoleic, acid oleic, acid palmitic), glicozide (strofantidină C23H32O6), polialcooli (adonitol), alcaloizi (berberină), glicozizi: cimarină
(C30H44O9)
Organele aeriene mai conţin heterozide cardiotonice: adonitoxigenin, adonitoxozidă, acetil-adonitoxozidă, adonitoxin, adonitoxol, adoniverdinază,
adonivernozid, cimarozidă, strofantozidă, vernadigin.
Dintre subnstanţele steroide au fost identificate: strofatogenina, fukujusona, lineola, izolineolona, 12-benzoil-lineolona şi 12-nicitenoil-lineolona.
Pigmenţii flavonoizi sunt reprezentaţi de: adonivernit, quercitrină, 8-hexitil-luteolin-monoxilozid, luteolinxilozid, orientin-2- β-D-xilopiranozid.
Organele acestei plante conţin dimetil-2,6-p-benzochinonă (C8H8C2) care este un colorant p-benzochinonic. Evdokimov (1979) a identificat în
Adonis leiosepala C-glicozilflavonoizi aşa cum este: orientin 2"-O-xilozid-ul. "

Acţiune terapeutică
Extractele au acţiune cardiotonică, diuretică, vasoconstrictoare şi sedativă.

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Se utilizează în caz de hipotensiune, constipaţie şi pentru tratarea anginei pectorale Frunzele şi partea apicală a plantei conţin substanţe biologic
active: glicozizi cardiotonici care dilată vasele coronariene.
Alte utilizări:
Toxicologie: planta – proaspătă sau uscată – toxică.
Medicină umană (populară): rădăcinile fibroase – plămădite în rachiu – pentru dureri de cap sau în vin pentru durerile date de hernie.
Medicină veterinară (populară): rădăcina – pentru tratarea “dalacului".
Apicultură: specie meliferă, oferă culesuri de nectar şi polen.
Ornamentală: pentru grădini, balcoane – decorativă prin flori şi port.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Planta creşte bine pe orice tip de sol, cu umiditate corespunzătoare, bine drenat şi în condiţii de soare sau semiumbră. Înflorirea plantei este
favorizată în condiţii însorite de mediu.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera, coasa sau cositori mecanice la 5-7 cm deasupra coletului, cand plantele sunt in plina floare

Valorificare
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AETHUSA CYNAPIUM L.
Denumire populară: Pătrunjelul câinelui
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Pătrunjelul câinelui, Buciniş, Cucută mică, Pătrănjelul câinelui, Pătrânjel câinesc, Pătrânjică, Pătrunjel de
câmp, Pătrunjică, Petringei câineşti, Petringelul câinelui, Petrinjel câinesc, Petringică, Petrinjeii câinelui,
Petrinjică, Petrunjel sălbatic, Petrunjică

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee anuală sau bisanuală, glabră, cu rădăcina subţire, pivotantă, alburie. Tulpina înaltă până la 150-200 cm uşor muchită, striată,
fistuloasă, ramificată la bază sau numai în partea superioară. Frunzele sunt de 2-4 ori penat sectate, triunghiulare, varzi închis pe partea superioară,
mai deschise şi lucitoare pe partea inferioară. Florile grupate în umbele lung pedunculate, lipsite de involucru sau, rar, cu 1-2 foliole; involucelul are
de obicei 3 foliole, liniare sau filiforme, lung ascuţite, cu marginea îngust membranoasă; florile mici, numeroase, cu petale inegale, albe. Fructele
sunt globulos-ovoidale, în secţiune circulare, puternic costate, cu striaţiuni roşiatice.

Ecologie şi răspândire
Specie sporadică din zona stepei până în etajul fagului, în locuri cultivate şi ruderale, la margini de pădure, tufărişuri, zăvoaie. Specie mezo-
mezohigrofită.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Atât organele aeriene, cât şi cele subterane conţin: acetilene, alcaloizi (2 – 3 ppm), cynopin, aetusinoli A, aethusanol B şi aetusin.
Aetusinul este inrudit cu cicutoxina, având un efect toxic.

Acţiune terapeutică
Sedativă, stomahică.

Importanţa
Foarte toxica

Utilizare
Se utilizează în tratamentele gastrointestinale, convulsi şi daree. Extractele din această plantă, utilizate ăn doză mai mare produc greaţă şi senzaţii de
vomă, în timp ce simptomele severe includ convulsii, oprirea respiraţiei şi chiar moartea.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare
Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara devreme

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AESCULUS HIPPOCASTANUM L.
Denumire populară: Castan sălbatic
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Castan porcesc, Aghistin, Castan, Castan de cai, Castan de India, Castanul calului, Castanul porcului,
Ghistin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Sapindales
Familia: Hippocastanaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea până la 30m; ritidomul format timpuriu este cenuşiu negricios, solzos; lujerii anuali groşi, bruni, cu muguri lucitori, mari,
cleioşi; frunzele opuse, lung peţiolate, palmat-compuse, cu 4-7 foliole sesile, mari, dublu crenat-serate pe margini; flori poligame, zigomorfe, albe
pătate cu roşu, grupate în înflorescenţe mixte, paniculiforme, erecte, dispuse terminal; înfloreşte în aprilie-mai; fructul – capsulă cu numeroşi
ghimpi moi; se deschide în 3 valve şi conţine 1-3 seminţe mari, sferic turtite, brune, lucitoare, la vârf cu o pată gălbuie sau brun-cenuşie.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca ornamentală, originară din peninsula Balcanică.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează scoarţa şi seminţele uscate la soare, care conţin cumarine .

Compoziţia chimică
Principalii componenţi extraşi din seminţe sunt: amidonul (30 – 60 %), proteinele (8 – 11 %), lipide (5 %), gliceridele, saponinele triterpenice (5 –
26 %) de tipul aescinei, taninurile, acidul tiglic, cumarinele (esculozidă şi fraxozidă), triterpenele (baringtogenol C şi D), cumarine (acid angelic,
esculină, esculetină, fraxetină, fraxină), glicozizi (aesculetină), triterpene (barringtogenol), alcaloizi (escină), compuşi alifatici (acid tiglic).
Dintre acizii graşi a fost identificată prezenţa: acidului linoleic, acidului palmitic şi acidului stearic.
Principalii steroli identificaţi în seminţele de castan sunt: stigmasterolul, α-spinasterolul şi β-sitosterolul.
Yoshikawa ş.a. (1996) a identificat prezenţa saponinelor triterpenice: escină Ia, Ib, IIb, IIa, IIb, IIIa, IV, V şi VI and izoescină Ia, Ib and V,
criptoescigenină, care s-a constatat că au activitate antiinflamatorie, iar în experienţele cu şoareci s-a constatat că inhibă transferul glucozei din
stomac în intestinul subţire şi intensifică tranzitul intestinal.
Seminţele conţin 25 compuşi flavonoidici dintre care se pot menţiona: kampferol-3-arabinozid, kampferol-3-glucozido-xilozido-glucozid,
quercetol-3-xilozido-glucozido-3'-glucozid, quercetol-3-3'-diglucozid, quercetol-3,4'-diglucozid, quercetol-3-ramnozid, quercetol-4'glucozid şi
kampferol-3-ramnozid şi proantocianidine cum sunt: epicatechina, epicatechin-(2 β→7,4 β→8)-epicatechină.
Buchbauer ş.a. (1994) au determinat în compoziţia chimică a învelişului castanelor următorii compuşi: 3-hexenol 9,20 %, 2-heptanol 5,2 %, 2-
heptanonă 4,7 %, benzil alcool 4,10 %, 2-metilbutanal 3,70 %, 2-feniletanol 3,5 %, izovaleraldehidă 3,30 % şi 2-octanol 3,30 %.
În seminţele de castan s-a identificat şi prezenţa următoarelor substanţe: nonanal 5,30 %, 3-hexenol 5,20 %, acid nonanoic 4,60 %, benzil alcool
3,90 % şi 2-heptanol 3,20 %.
Florile de castan conţin: tanin, adenozină, rutină, colină, precum şi următorii pigmenţi: flavone (miricetină, izoquercetină, quercetină sau/ şi
kampferol), flavonoli (kampferol 3-arabinozid, kampferol-3-glucozid, galangină, ramnocitrină), flavonoli metilaţi, glicozizi ai flavonolilor acilaţi şi
proantocianidine. Carotenii sunt reprezentaţi de β–caroten, β-criptoxantină, luteină şi violaxantină.
Analizele efectuate de Buchbauer ş.a. (1994) la uleiul volatil extras din florile de castan au evidenţiat prezenţa următorilor componenţi: &α;-pinen
21,80 %, β-pinen 17,20 %, camfen 11,30 %, limonen 6,10 %, 1,8-cineol 5,8 %, decanol 7,20 % şi nonanal 4,30 %.
Scoarţa de pe ramurile castanului conţine: tanin (epicatechină), sesquiterpene (allantoină), alcaloizi (scopolină, escină), cumarine şi glicozizi ai
cumarinelor (esculetină, fraxetină, fraxină, scopoletină), pigmenţi (leucocianidină, leucodelfinidină, quercetină, quercitrină).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Escina din fructele de castan are efect inhibitor asupra acumulării alcoolului şi a glucozei în sânge, stimulează tranzitul intestinal şi are acţiune
antiinflamatoare.
Extractele au acţiune antiinflamatoare, astringentă, diuretică, febrifugă, narcotică, tonică, vasoconstrictoare, antioxidantă şi reduc retenţia lichidelor
în ţesuturi.

Importanţa
Medicinala, melifera, oleaginoasa, tinctoriala, tananta

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea bolilor circulatorii, arteritelor, varicelor, flebitelor, hemoroizilor etc. Extractele din seminţe se folosesc şi pentru tratarea
reumatismului şi nevralgiei.
Alte utilizări:
Toxicologie: sămânţa – conţine escină ce poate provoca intoxicaţii.
Medicina umană (populară): castanele – mărunţite, plămădite în spirt denaturat, ca şi florile ţinute în petrol, folosite în tratarea reumatismului;
fructele, ramurile tinere, scoarţa – folosite pentru tratarea “frigurilor", “tânjilor" (hemoroizilor).
Vopsitorie: scoarţa se întrebuinţează în tăbăcărie şi vopsitorie.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Preferă solurile cu drenaj profund şi tolerează poziţiile expuse, ca şi poluarea atmosferică. În cursul iernii manifestă o bună rezistenţă, dar
îngheţurile târzii de primăvară pot afecta creşterile tinere. Suportă uşor transplantarea, chiar la dimensiuni mari.
Semănatul trebuie efectuat imediat ce a avut loc maturarea seminţelor, afară sau în condiţii cu temperatură joasă. Germinarea este foarte rapidă şi
trebuie asigurată protecţia faţă de vremea rea. Seminţele au o viabilitate foarte limitată şi ca atare nu trebuie să fie lăsate să se usuce. Seminţele
păstrate trebuie să fie puse la îmbibat pentru 24 de ore înaite de a fi semănate şi chiar după acest tratament se poate să nu fie viabile. Este bine ca
seminţele să se aşeze cu cicatriea în jos. Dacă semănatul s-a efectuat primăvara, plantarea la locul definitiv se face în cursul verii.
Mod de cultivare:
Prin seminte, semante in pepiniera, transplantat in camp distanta 10 - 12 m intre pomi pe rand si intre pomi

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Scoarta de pe ramuri tinere, manual, taiata in fragmente
- Frunzele fara cozi, manual, mai - iunie
- Semintele, manual, septembrie-octombrie.
Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AGRIMONIA EUPATORIA L.
Denumire populară: turiţă mare
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
aspirşoară, boitoreană, buruiană de friguri, canipoală, coada racului, cornăţel, dumbravnică, gălbănare de
germe, lipici, mătcuţă, scai mărunt, sora fragilor, turicioară

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Rosoideae

Caractere morfologice
Plantă perenă, rizom scurt, ± târâtor, simplu sau ramificat. Tulpina înaltă de (10)30-100 cm, obtuz costată sau rotundă, ramificată spre vârf, moale
păroasă, ± glanduloasă. Frunze toate tupinale, cu 5-9 foliole mari, sesile, eliptice până ovate sau rombice, ± rotunjite la bază, pe margini 6-13-inciz
dinţate pe fiecare parte, pe faţă închis verzi, dispers alipit păroase, pe dos deschis verzi, cenuşiu pubescent până la tomentoase, cu ± glande sesile.
Flori scurt pedicelate, petale galbene, obovate sau obcordate. Fructe nucule, cu receptacul la maturiatte aplecat. Înflorire VI-VIII.

Ecologie şi răspândire
Sporadică din zona de stepă până în etajul fagului, margini şi rarişti de pădure, tufişuri, locuri ruderale pe soluri afânate; specie mezofită-
xeromezofită, heliofilă către heliosciadofilă.
Detalii...

Organe utilizate
Organele plantei utilizate în scop medicinal sunt florile şi frunzele recoltate în lunile iunie – august.

Compoziţia chimică
Principalii componenţi chimici identificaţi în frunze sunt: uleiurile volatile, tanin (5 – 8 %), taninuri hidrolizabile (agrimonin, agrimoniină,
oenoteină B), catechine (2,6 %), cumarine, α-pirone (agrimonolid), gome, vitamine (tiamină), triterpene (1,5 %), acizi graşi (acid palmitic, acid
stearic) şi triterpene (acid ursolic - 0,6 %).
Frunzele conţin pigmenţi flavonoizi: apigenin-glucozid, luteolin-glucozid, quercitrină, izoquercetin, izoquercitrin, quercetin-glucozid. Bilia ş.a.
(1993) au identificat în organele aeriene ale speciei Agrimonia eupatoria un nou glicozid flavonic: kampferol 3-ramnozid, alături de kampferol,
kampferol 3-ramnozid şi kampferol 3-rutinozid, luteolin-glucozid, quercetin-glucozid şi quercitrină.
Pe ambele suprafeţe ale frunzelor, dar mai ales pe cea inferiară, se găsesc peri secretori scuri, cu glanda uni sau pluricelulară.
Scoarţa de pe tulpinile acestei plante conţine: poliglucide, flobafene, diterpene (acetilamarolid, allantoină, amarolid, quassiin, shinjulactonă A) şi
saponine.

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din această plantă au efect astringent, colagog, diuretic, hepatic, tonic şi vulnerar.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Extractele se utilizează în tratarea icterului şi a afecţiunilor hepatice, pentru tratarea diareii şi a hemoroizilor. În rădăcinile acestei specii Kasai ş.a.
(1992) a identificat trei derivaţi ai catechinei care au activitate antibacterială
Cercetările efectuate de Miyamoto ş.a. (1997) au evidenţiat că taninurile hidrolizate extrase din plantele de Agrimonia pilosa au o activitate
anticancerigenă, inhibând formarea tumorilor. Această activitate a fost identificată la dimerii: agrimoniină şi oenoteină B, precum şi la unii trimeri şi
tetrameri.
.

Toxicitate
Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Creşte pe diferite tipuri de soluri, dar preferă solurile calcaroase. Se dezvoltă bine în condiţii de umbrire uşoară, deşi preferă locuri de plin soare.
Diseminarea seminţelor se realizează uşor prin intermediul animalelor de a căror blană acestea se prind şi în consecinţă acestea germinează şi cresc
în noile locuri.
Semănatul se poate face primăvara sau toamna, germinarea are loc în 2-3 săptămâni la temperatura de 13oC, iar rata germinării poate fi mai redusă
mai ales dacă seminţele au fost păstrate anterior. O stratificare la temperatură joasă este benefică, dar nu absolut necesară. Dacă semănatul s-a
efectuat în vase, plantulele se scot afară când sunt suficient de mari pentru manipulare şi se plantează la locul definitiv primăvara târziu sau la
începutul verii. Se pot diviza în toamnă, urmând a se planta cu uşurinţă în locurile definitive.
Mod de cultivare:
- Rasad semanat primavara, repicat si plantat in camp
- Semanat direct in camp primavara
- Despartire de tufa toamna (germinatie scazuta a semintelor)

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, taiere cu secera a partii foliate, la inceputul infloririi nelignifiate iunie-iulie

Valorificare
AGRIMONIAE HERBA – IARBĂ DE TURIŢĂ MARE
1. Flux tehnologic:

2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial;
- masă de condiţionare;
- tocator Winicker, echipat cu cuţit transversal şi dotat cu sistem de sitare vibrator,
echipat cu sitele avand latura ochiurilor de 6,3 şi 2 mm;
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- masă de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- manuale: ambalare, condiţionare;
- mecanice: concisare, sitare;
- auxiliare: recepţie, manipulare.
Materiile prime: Agrimoniae Herba – Iarbă de Turiţă mare.
Materiale : a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
b) ambalaje colective (cutii carton);
Utilităţi : apă curentă, curent electric.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T. nr. 7/2002 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât iarba), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele se
înregistrează în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
CONCISARE – SITARE – Iarba de Turiţă mare condiţionată se trece prin tocatoarea mecanica (Winicker) apoi prin sistemul de sitare vibrator
(folosind site cu latura ochiului de 6,3 mm - sita I şi 2 mm -sita III) pentru separarea fragmentelor de dimensiuni necorespunzatoare si a prafului
vegetal obtinut. Pe parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi sitat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în
laborator. Deşeul nevalorificabil rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE - se omogenizează manual. Se verifică parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux
in Registrul de laborator. Produsul omogenizat este transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi
de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de
carton. Acesta se eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi
se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AGRIMONIA PROCERA Wallr.
Denumire populară: Turiţă
Sinonime ştiinţifice: Agrimonia repens L.; Agrimonia odorata auct. non Miller
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Rosoideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee perenă, cu tulpina robustă, înaltă de 40-180 cm, costată, puternic ramificată, păroasă, cu glande scurt pedicelate. Frunzele întrerupt
imparipenate, mari, puternic păroase pe ambele feţe, pe dos cu peri glandulari. Florile mari, grupate în raceme spiciforme, au receptaculul dens
păros, cu mai multe rânduri de ghimpi cu vârful îndoit; petalele galbene; înfloreşte în lunile VI-VII.

Ecologie şi răspândire
Întâlnită sporadic din zona stepei în etajul fagului în margini şi rarişti de pădure, tufărişuri sau locuri ruderale. Specie mezo-xeromezofilă,
helsciadofilă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei plante conţin: tanin.

Acţiune terapeutică
Extractele au efect antiinflamator şi diuretic.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AGROSTEMMA GITHAGO L.
Denumire populară: Neghină
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Barba împăratului, Coroniţă, Curcubea, Curcubeu, Floarea cununiei, Flocoşele, Flocoşică, Iarba vântului,
Nebunele, Nedină, Neghină de holde, Neghină neagră, Neghiniţă, Negină, Noptiţă, Obsigă, Trei fraţi pătaţi,
Zăzanie, Zizanie, Zâzanie

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Caryophylliidae
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Caryophyllaceae
Subfamilia: Caryophylloideae

Caractere morfologice
Plantă anuală sau bisanuală, înaltă de 30-100 cm, cu tulpina seriaceu-păroasă. Frunze dispuse opus, liniare sau liniar-lanceolate. Flori mari, dispuse
în monochazii au caliciul campanulat, terminat cu lacinii lungi liniare, acute ce depăşesc petalele; petale purpurii, ondulat-crenate la vârf. Fruct de
tip capsulă ce se deschide prin 5 valve; seminţe reniforme, negre, cu asperităţi aşezate în rânduri regulate.

Ecologie şi răspândire
Sporadică din zona stepei până în etajul gorunului, în cereale de toamnă, rar în cele de primăvară, borceag sau lucerniere. Cultivată uneori ca
ornamentală.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Planta conţine: lipide, aminoacizi (orcylalanină, citrulină), ureide (alantoină şi acid alantoic), saponine (gitagenin, gitagozid, gipsogenin, sapotoxin
şi acid agrostemmic) şi acid agrostemmic.Seminţele conţin: lipide, proteine şi saponine (gitagin).

Acţiune terapeutică
Seninţele au acţiune diuretică, expectorantă şi vermifugă.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Se foloseşte în tratarea hidropiziei şi a icterului.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AILANTHUS ALTISSIMA (Miller) Swingle
Denumire populară: Cenuşer
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Arbore puturos, Brânca ursului, Cenuşar, Ciumac, Crucea pământului, Lemn acru, Lemn domestic,
Mastacan, Mastacin, Nelemn, Nuc puturos, Nuc sălbatic, Nucar, Oţătar, Oţetar, Oţetnic, Platan, Pom nărod

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Simaroubaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea de 15 - 30m; scoarţa cenuşiu-deschisă, netedă; lujerii foarte groşi, scurt pubescenţi; frunzele alterne, imparipenat-compuse, cu
11-25 foliole fin ciliate pe margini; florile poligame, actinomorfe, pe tipul 5 având petale mici, galben-verzui sunt grupate în panicule terminale,
laxe; înfloreşte în mai-iunie; fructul – multiplu, de tip polisamară, seminţele turtite fiind dispuse la mijlocul aripii.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca ornamentală, răspândită subspontan pe terenuri degradate, locuri virane, curţi, la marginea localităţilor, a pădurilor, în locuri
însorite şi pe terenuri uşoare; originară din China.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale plantei conţin: taninuri (12 %), lignine, celuloză, hemiceluloze, ramnoză, mucilagii, proteine (27,5 %), oleorezine, beta-
sitostrol, chinone, alcool cerilic, acid elaidic, acid galic, ceril-palmitat, dihidroxicumarine (scopoletină) şi lactone (ailantiină) în proporţie de 4,9 %.
Dintre pigmenţii flavonoizi identificaţi în plantele de cenuşer se menţionează: quercetina, isoquercetina, izoquercitrina şi fisetina.
Dintre diterpene a fost pusă în evidenţă prezenţa: ailantionei, quassiinei, shinjulactonei A şi amarolidului în scoarţă, a ailantonei în fructe şi a
ailantinolului B şi C în frunze.
Dintre lactone au fost identificate: ailantiina şi neoquassina. Kubota ş.a. (1996) au identificat în această specie două noi quassinoide: ailantinol A şi
B, iar Hung (1995) a identificat 6 derivaţi pregnan, 2 colestan, 2 hopan, 1 lupan şi 1 derivat gamaceran.
Scoarţa de pe ramuri conţine: celuloză, flobafene, benzochinone, saponine, ceril palmitat, diterpene (ailantinonă, amarolid, acetilamarolid,
shinjulactonă C, quassiin) şi alcaloizi: canthin-6-onă-3-oxid, canthin-6-onă (C14H8N2O).
Fructele conţin diterpene (ailantonă), iar seminţele proteine (27 %), lipide (55 – 59 %), ailantonă.
Ansari şi Ali (2003) au identificat în extrasele cloroformice din seminţe prezenţa a doi noi steroli: ailantusterol A [stigmast-5,20(21)-dien-3- beta-ol]
şi ailantusterol B [stigmast-5-en-3- beta-21-diol].

Acţiune terapeutică
Extractele au efect antibacterial antispasmotic, astringent, bitter, depresant cardiac, diuretic emetic, emmenagog şi febrifug.

Importanţa
Melifera, tananta, producatoare de lemn

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea febrei, diareei şi dezinteriei. Extractele din scoarţă se folosesc pentru tratarea malariei. Quassinoizii au proprietăţi
anticancerigene.
Alte utilizări:
Heisey (1996) a constatat că extractele apoase obţinute din scoarţa şi frunzele acestei specii conţin un compus fitotoxic ailantona care în
concentraţie de 0,7 ml/ l inhibă creşterea rădăcinii, având efect de erbicid. Microorganismele din sol pot descompune această substanţă, ceea ce
determină dispariţia efectului fitotoxic.
Apicultură: florile – furnizează culesuri de nectar, polen de calitate superioară.
Protecţia mediului: utilizat pentru consolidarea taluzurilor, coastelor, trerenurilor degradate.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Este un arbore puternic, care suportă cu succes condiţii diverse, cu rezistenţă foarte bună la boli, tolerant la alcalinitate, îngheţ, uscăciune,
temperaturi mari, valori mari sau mici ale pH-ului, poluanţi atmosferici, soluri pternic poluate. Preferă condiţii de plin soare sau o umbrire parţială.
Este tolerant la preciptaţii anuale de 30-250 cm, temperatura medie anuală de la 10-20oC şi un pH de 5,5-8,0. Rezistă la cel puţin -15oC.
De preferat semănatul afară imediat ce seminţele s-au maturat, dar atenţie fiindcă germinarea este foarte slabă (circa 58%). Dacă se procedează la o
stratificare la rece pentru 8 săptămâni, germinarea poate fi îmbunătăţită.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AJUGA REPTANS L.
Denumire populară: vineriţă
Sinonime ştiinţifice: A. astolonosa et A. pumila Schur., A. reptans var. alpestris Gremli, A. reptans var.
genuina Ducomm.
Alte denumiri populare:
vineţică, barba boierului, bugulă, buruiană de sub alun, cearta casei, goniţă, frunză de orbalţ, frunză de sub
tufă, iarbă întăritoare, iarba spurcului, lavretină, lupariţă, suliman, tacin, tămâică

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom scurt, rădăcini numeroase şi ramificate, tulpini simple de 10-40 cm, glabre, spre vârf cu 4 muchii păroase pe 2 feţe opuse,
alternând la fiecare internod. Baza tulpinii cu stoloni supratereştri repenţi (foarte rar fără stoloni), cilindrici, glabri, cu internoduri lungi. Frunze
glabre, evident nervate, eliptice, cu margini ondulat neregulat-crenate, cele superioare cu margini întregi, aproape sesile. Inflorescenţa cu flori foarte
scurt pedicelate sau aproape sesile, dispuse în mai multe verticile, cu câte 4-10 flori de culoare albastră, rar roz sau albă. Înfloreşte IV-VI.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită- mezohigrofită, pH şi termo amfitolerantă, frecvent în zona silvostepei- etajul bradului, prin pajişti, tufărişuri, margini de pădure.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
tanin, diterpene (ajugareptansonă,), fitoecdisteroizi (ajugalactonă, ajugasteronă, casteronă, polzpodin B), hormoni steroizi (ecdysonă), glicozizi
(ajugol), glucozizi (ajugozid), glucozizi iridoizi (aucubin, asperulin), iridoizi (harpagide) şi pigmenţi ( β-caroten, cianidin, delfinidin).

Acţiune terapeutică
Extractele au proprietăţi analgesice.

Importanţa
Toxica, medicinala

Utilizare
Este folosită pentru oprirea hemoragiilor şi în tratarea tusei şi a expectoraţiilor.
Medicina umană: se utilizează pentru tratarea anginei pectorale, pneumonii, astm bronşic, tuse, hemoragii uterine, hemoroizi; extern pentru ulcere
tegumentare, răni, arsuri, fracturi de oase (alifie cu untură).

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad transplantat primavara in camp
- Departire de tufa

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, muguri tineri
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALBIZIA JULIBRISSIN Durazz.
Denumire populară: Arborele de mătase
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Mimosaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust-arbore cu tulpină ce poate ajunge până la 12 m înălţime; frunzele dublu paripenat compuse; flori roz grupate în inflorescenţe globuloase;
înflorirea: iunie-august; fructul păstaie.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită; cultivat ornamental.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Planta conţine: glucide (galactoză, rafinoză, stahioză, lignine), tanin, amide (asparagină), baze azotate (guanidină), pigmenţi (crisoeriol, luteolină,
proantocianidine), vitamine (acid nicotinic, piridoxină, rutină), acizi graşi (acid oleic, acid palmitic, acid stearic), fenol, triterpene (acid acacic,
acetilalisol), sesquiterpene (alismol, alismoxid), glucozizi (arabinozid).
Rizomul conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză), lipide, lecitină, beta-sitosterol, colină, derivaţi ai alisolului (alisol A, epialisol A).
Scoarţa de pe ramurile acestei plante conţine taninuri, saponine, alfa-spinasteril- beta-D-glucozid şi 3',4',7-trihidroxiflavone. Ito ş.a. (1994) a
identificat prezenţa glicozizilor lignanilor: albizziozid A, B şi C.
Seminţele conţin proteine (32-33 %), lipide (8,5 – 11,1 %) şi aminoacizi neproteici (albizziin). Orsini (1991) a identificat prezenţa a 3 saponine, iar
Mistra ş.a. (1995) a identificat prezenţa a trei alcaloizi: budmunchiamină L1 – L3.

Acţiune terapeutică
Extractele au acţiune antibacterială, antispasmotică, astringentă, cardiacă, diuretică, emetică, emmenagogă şi febrifugă.

Importanţa

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea depresiei, iritabilităţii, insomniei şi pentru stimularea memoriei.
Tratamentele externe se folosesc în cazul leziunilor, umfăturilor şi absceselor.
Apicultură - specie meliferă.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare
Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Arborele necesită soluri umede cu denaj bun şi poziţie însorită, preferând solurile uscate. Tolerant la valori mari ale pH-ului, salinitate, vânturi
puternice şi uscăciune, deci reuşeşte în condiţiile unor soluri sărace. Rezistă bine la gerurile din cursul iernii, dar creşterile tinere manifestă
sensibilitate la temperaturile joase din primăvară. Tolerează tăierile efectuate iarna târziu sau primăvara de vreme, suportă uşor transplantarea şi este
rezistent la patogeni. Realizează simbioze cu bacterii la nivelul sistemului radicular, ceea ce contribuie la fixarea biologică a azotului molecular şi ca
urmare contribuie la asigurarea plantelor vecine cu acest element mineral.
Semănatul se efectuează în seră sau spaţii reci, în martie- aprilie, imediat ce seminţele s-au maturat, dar după o preumectare timp de 24 de ore în apă
încălzită. Germinarea are loc în 2-3 luni la 19oC, iar dacă s-a efectuat scarificarea procesul este favorizat. Se repică în vase individuale când
plantulele sunt suficient de mari pentru aceasta şi se cresc în seră cel puţin pentru prima iarnă. Se plantează la locul definitiv la sfârşit de primăvară,
început de vară, asigurându-le protecţie afară în cursul uneia sau a două ierni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALCHEMILLA VULGARIS L. emend. Frohner
Denumire populară: Creţişoară
Sinonime ştiinţifice: A. acutiloba Opiz, A. vulgaris L. subsp. acutangula (Buser) Palitz
Alte denumiri populare:
brumărie, creşărel, făină de in, pălaşcă, plească, rptunjir, umbra muntelui, umbrarul doamnei

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Rosoideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee, perenă, cu rizom brun; tulpina dreaptă sau culcată la pământ, de 20-50 cm înălţime; frunzele bazale dispuse în rozetă, lung peţiolate,
palmat-lobate (9-11 lobi triunghiulari), frunzele tulpinale mai mici; florile mici, până la 3 mm diametru, galben-verzui; înflorirea: iunie-august;
fructul este o achenă.

Ecologie şi răspândire
Prin păşuni, fâneţe coaste abrupte, stâncării, mai rar la margini de pădure, în tufişuri, din etajul montan până în cel alpin; specie mezofită către
mezohigrofită.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi frunzele acestei plante.

Compoziţia chimică
Organele aeriene conţin: cantităţi mici de glucide, lignine, acizi graşi (acid palmitic şi acid stearic, acid oleic), fenoli, fitosteroli, taninuri (6 – 8 %)
care prin hidroliză produc acid elagic şi acid luteic, saponine, pigmenţi flavonoidici (luteolină, proantocianidine), vitamine (rutină, acid nicotinic) şi
substanţe minerale.
Rizomii acestei specii conţin: glucoză, fructoză, zaharoză, lipide (4,2 %), steroli ( β-sitosterol) şi triterpene (alisol).

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din funzele acestei specii au acţiune astringentă, antidiareică şi antihemoroidală.
Importanţa
Medicinala

Utilizare
Decoctul din rădăcini se foloseşte pentru oprirea sângerării în caz de rănire ia ceaiul prepaat din frunze reduce pierderile excesive de sânge în timpul
menstruaţiei.
Medicină, umană, populară - uz intern - părţile aeriene ale plantei se folosesc pentru stimularea poftei de mâncare; uz extern - tratarea laringitelor,
stomatitelor şi cicatrizarea rănilor;
Medicină veterinară - uz intern - tratarea enteritelor, afecţiunilor renale .

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Planta creşte uşor în orice fel de sol, locuri însorite sau parţial umbrite. Preferă solul acid, cu un bun drenaj, creşte bine pe soluri argiloase grele.
Plantele din acest gen par a fi imune la atacul prădătorilor, respectiv a iepurilor.
Se seamănă primăvara în spaţii reci, germinarea are loc în 3-4 săptămâni la 16oC, iar când plantulele pot fi manipulate se repică în vase şi se cresc în
spaţii reci pentru prima lor iarnă. Plantarea afară se efectuează primăvara târziu sau la începtul verii. Divizarea se efectuează primăvara sau toamna,
cu plantarea directă la locul definitiv, dar este mai bine ca plantele să fie mai întâi ţinute în vase în locuri umbrite.
Mod de cultivare:
- Rasad din seminte primavara, repicat si plantat in camp primavara
- Despartire de tufa toamna

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, taiere cu secera, pe timp frumos, inclusiv a frunzelor din rozeta

Valorificare
ALCHEMILLAE HERBA – IARBĂ DE CREŢIŞOARĂ
1. Flux tehnologic
2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial;
- masă de condiţionare;
- tocator Winicker, echipat cu cuţit transversal şi dotat cu sistem de sitare vibrator, echipat cu sitele
avand latura ochiurilor de 6,3 şi 2 mm;
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- masă de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- manuale: ambalare, condiţionare;
- mecanice: concisare, sitare;
- auxiliare: recepţie, manipulare.
Materiile prime: Alchemillae Herba – Iarbă de Turiţă mare.
Materiale :
a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
b) ambalaje colective (cutii carton);
Utilităţi : apă curentă, curent electric.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T. nr. 13/2002 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât iarba), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele se
înregistrează în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
CONCISARE – SITARE – Iarba de Creţişoară condiţionată se trece prin tocatoarea mecanica (Winicker) apoi prin sistemul de sitare vibrator
(folosind site cu latura ochiului de 6,3 mm - sita I şi 2 mm -sita III) pentru separarea fragmentelor de dimensiuni necorespunzatoare si a prafului
vegetal obtinut. Pe parcursul operaţiei se prelevează probe din produsul concisat şi sitat şi se verifică dimensiunile fragmentelor prin sitare în
laborator. Deşeul nevalorificabil rezultat se distruge conform normelor în vigoare.
OMOGENIZARE - se omogenizează manual. Se verifică parametrii calitativi ai produsului omogenizat şi se inregistreaza rezultatul analizei pe flux
in Registrul de laborator. Produsul omogenizat este transferat in spatiul de ambalare, pentru operatia urmatoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi
de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de
carton. Acesta se eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi
se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALISMA PLANTAGO-AQUATICA L.
Denumire populară: Limbariţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Limbariţă, Brâncariţă, Limba bălţii, Limba bălţilor, Limba broaştei, Limba oii, Limba vacii, Pătlagina apei,
Pătlagina bălţii, Pătlagina bălţilor, Pătlagină de apă, Plasture, Patlagină de apă, Plătangină de apă,
Plătăgina bălţilor, Potbal de apă, Potbeal de apă, Rahnă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Alismatidae
Ordinul: Alismatales
Familia: Alismataceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă de baltă cu frunzele bazale peţiolate, cu limbul acut-ovat. Florile sunt mici, trandafiriu-deschise sau albe, dispuse într-o inflorescenţă
piramidală Fructul este poliachenă.

Ecologie şi răspândire
Frecventă din zona stepei în etajul boreal, în mlaştini, pe malul lacurilor sau a apelor, bălţilor; specie higro-hidrofilă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Analiza frunzelor recoltate de la această specie a relevat prezenţa următorilor componenţi chimici: glucide, ceruri, rezine, pectine, pigmenţi
(clorofilă), acizi organici (acid citric, acid oxalic), triterpene (acetilalisol), vitamine (rutină). Nu a fost identificată prezenţa alcaloizilor şi a
glucozizilor.
În celelale organe aeriene ale plantei au fost identificate: glucide (rafinoză, stahioză, galactoză, arabinoză), taninuri, vitamine (acid pantotenic, acid
nicotinic, piridoxină, rutină), fenoli, acizi graşi (acid stearic, palmitic, oleic), lignine, pigmenţi (luteolină, proatocianidine, quercetin glicozid,
luteolină, chrisoeriol), baze azotate (guanidină), alcaloizi (acid nicotinic).
Triterpenele determinate în ţesuturile acestei specii sunt: acetilalisol, alisol A, alisol A-monoacetat, alisol B, alisol B-monoacetat, alisol C-
monoacetat, iar sesquiterpenele: alismol şi alismoxid.
În rizomul şi rădăcinile acestei specii a fost identificată prezenţa: glucidelor (amidon, glucozei, fructoză, zaharoză, dextroză), lipidelor (4,2 %),
cerurilor, mucilagiilor, compuşilor terpenoizi (alisol A, alisol C, epialisol A), sterolilor ( β-sitosterol), colinei, lecitinei, valinei şi acetilvalinei.
Seminţele conţin 13,2 % proteine.

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din frunze au efect antibacterial, anticolesterolemic, astringent, contracceptiv, diaforetic, diuretic, hipoglicemic şi hipotensiv.
Extractele din rădăcini au efect antiglicemiant, anticolesterolemic, diuretic, hipotensiv şi antibacterian.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Extractele din frunze se utilizează în tratarea cistitelor, dizenteriei şi a calculilor biliari iar cele din rădăcini pentru tratarea edemelor, nefritelor,
diareei şi bolilor de ficat.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Creşte bine în condiţii însorite, preferată de limaxi.Se seamănă în răsadniţă rece imediat ce seminţele s-au maturat. Vasul se plasează în circa 3 cm
apă pentru a se menţine umiditatea în sol. Se procedează la repicat şi menţinerea plantelor în spaţiul respectiv pentru prima iarnă, iar plantarea afară
se face primăvara târziu. Divizarea se efectuează primăvara sau toamna şi foarte simplu se plantează direct la locul definitiv.
Mod de cultivare:
Semanat rasad in strat rece si transplantat in camp primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, radacini
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM AMPELOPRASUM L.
Denumire populară: Ceapă de vară
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Usturoi de Albania

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu bulb ovoidal sau globulos, de 20-40 mm în diametru, însoţit de bulbi de înnoire şi bulbili gălbui sau brunii, sesili sau scurt
pedicelaţi; tunicile externe sunt pergamentoase, uneori filamentoase, albicioase sau argintii lucioase. Frunzele în număr de 6-9, sunt plane,
glaucescente, pe dos pronunţat carenate. Tulpina înaltă până la 100 cm, în secţiune rotundă, cu miros de usturoi, poate prezenta de la bază până în
zona mediană tecile frunzelor. Inflorescenţa multifloră, globuloasă, acoperită iniţial de o spată membranoasă, albicioasă, lung apiculată la vârf.
Florile au perigonul campanulat, roz sau purpuriu, rar albicios. Filamentele staminale şi stilul exerte, depăşesc foliolele perigonale în lungime. Fruct
de tip capsulă cu seminţe trimuchiate, negre, + zbârcite, acute la extremităţi.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Planta conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, galactoză, maltoză, celuloză, hemiceluloze), lipide (0,3 – 4,7 %), proteine (2,3 – 21,7 %),
saponine β-sitostrol şi substanţe minerale.
Caracteristica acestei specii constă în prezenţa compuşilor cu sulf: aliină, allil monosulfid, allil sulfid, diallil sulfid, dimetil sulfid, etil sulfid, metil
aliină, metil sulfid, propil disulfid şi propiloaliină, Aminoacizii din această plantă sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, acid glutamic,
histi dină, izoleucină, leuciă, lizină, metionină, prolină, fenilalanină, treonină, triptofan, tirozină şi valină.
Acizii organici sunt reprezentaţi de: acidul cafeic, acidul clorogenic, acidul ferulic, acid oxalic, acid sinapic,
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid lignoceric, acid palmitic, acid stearic,
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid nicotinic, acid folic, riboflavină, tiamină.
Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Pigmenţi: β-Caroten, Kampferol-3- β-D-glucuronid, kampferol-3-xilozil- β-D-glicozid.
Cumarine: scopoletină, esculetină şi umbeliferonă.

Acţiune terapeutică
Extractele au efect desinfectant, antihelmintic, antibacterial, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic,
expectorant, febrifug, hipoglicemic, antidiabetic, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.

Importanţa
Alimentara, aromatica si condimentara

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea leziunilor, absceselor, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace.
Alături de efectele medicinale pe care le are ceapa, se poate menţiona ţi utlizarea largă a acesteia pentru aromatizarea mîncărurilor.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Semant rasad in strat rece si transplantat in camp primavara tarziu

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze, radacini

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM CEPA L.
Denumire populară: Ceapă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Ceapă, Arpagic, Cabă, Cebulă, Ceapă bulgărească, Ceapă de apă, Ceapă de arpagic, Ceapă de grădină,
Ceapă hasmă, Ceapă lunguiuşe, Ceapă măruntă, Ceapă moldovenească, Ceapă rusească, Cepoi, cepşoară
de vară, Ciaclama, Hagimă, Haimă, Harbagică, Herpejică, Hocegi, Orceag, Parpangică, Samulastră,
Ţeapă, Ţeapi

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă bianuală sau trienală, care are în sol un bulb tunicat, iar la suprafaţa solului frunze cilindrice goale la interior. În anul al doilea formează o
tulpină fistuloasă, îngroşată la bază, care susţine o cimă globuloasă, umbeliformă, ce conţine numeroase flori albe.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Principalii componenţi determinaţi în bulbii de ceapă sunt: glucidele (4,7 – 10,2 %), proteinele (1,2 %), lipidele (0,25 %) şi substanţele minerale
(0,59 ). Alături de aceste substanţe, în bulbi au fost detereminate şi alte glucide (glucoză 2,24 %, fructoză 1,83 %, zaharoză 1,91 %, hexozani 1,11
%, celuloză 0,86 %) şi lignine 0,07 % (Souci ş.a., 1981).
Acizi organici din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi de acidul malic 170 mg/ 100 g, acidul citric 20 mg/ 100 g şi acidul oxalic 5,5 mg/ 100 g) iar
sterolii de: beta-sitosterol 12 mg/ 100 g şi campesterol 1 mg/ 100 g.
Vitaminele din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi în principal de acidul ascorbic (8,0 mg/ 100 g), alături de care se află cantităţi mai mici de
nicotinamidă şi tocoferol (0,20 mg/100 g), acid pantotenic (0,17 mg/100 g), piridoxină (0,13 mg/100 g), tiamină şi riboflavină (0,03 mg/ 100 g).
Dintre substanţele minerale, în 100 g bulbi de ceapă au fost determinate următoarele: potesiu 175 mg, fosfor 42 mg, calciu 31 mg, sodiu şi
magneziu 9,0 mg, zinc 1,4 mg, fier 0,5 mg şi mangan 0,36 mg.
Pigmenţii flavonici din bulbii de ceapă sunt reprezentaţi de glucozizi ai quercetinei şi izoramnetinei, de quercetină şi quercetin-4'-glucozid
(spireozid), rutină şi kampferol.
Ceapa din soiurile cu culoare roşie conţine cianidin 3-glucozid, peonoidin 3-glucozid şi peonoidin 3-arabinozid. În cantităţi mici se găsesc şi alţi
cianidin glicozizi aşa cum este şi cianidin 3-laminariobiozid (Du şi Francis, 1974). Dintre pigmenţii izoflavonoizi au fost identificaţi: farmononetina
şi genisteina.
Bulbii de ceapă conţin 0,005 – 0,015 % ulei volatil.
Analiza uleiului volatil efectuată de Mihaescu ş.a. (nepublicat) a identificat prezenţa a 49 componenţi, cu următoarele concentraţii: 23,81 % dipropil
disulfură, 20,52 % dipropil trisulfură, 14,26 % propenil propil trisulfură, 4,91 % propil propenil disulfură, 3,97 % propenil propil trisulfură, 3,48 %
propil metil trisulfură, 2,31 % propenil propil trisulfură izomer, 1,90 % metil propenil disulfură, 1,85 % propenil propil trisulfură izomer, 1,81 %
dimetil tiofen, 1,23 % metil propil disulfură, 1,13 % propenil propil pentasulfură izomer, 1,11 % dipropil tetrasulfură, 1,04 % dipropilen disulfură,
0,98 % propenil propăil pentasulfură, 0,86 propil metil trisulfură izomer, 0,81 % metil hexil furanonă, 0,34 % dimetil trisulfură, dipropil trisulfură
izomer şi 0,29 % dipropil trisulfură.
Kawakishi şi Morimiton (1994) au precizat că substanţele lacrimogene sunt produse în urma acţiunii enzimei cistein sulfoxid liază asupra S-alkyl-L-
cistein sulfoxizilor şi S-alkenyl-L-cistein sulfoxizilor.
Florile de ceapă conţin saponine spirostanice aşa cum sunt alliospirozidele A – D, care sunt substanţe active, cu efect insecticid. Aceste saponine
formează complexe insolubile cu sterolii, care constituie precursorii pentru sinteza hormonului ecdison din insecte. În lipsa acestui hormon în
dezvoltarea larvelor se produc malformaţii, care determină moartea lor (Zobel ş.a. 1991).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele au efect desinfectant, antihelmintic, antibacterial, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic,
expectorant, febrifug, hipoglicemic, antidiabetic, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, aromatica si condimentara

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea leziunilor, absceselor, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace.
Alături de efectele medicinale pe care le are ceapa, se poate menţiona ţi utlizarea largă a acesteia pentru aromatizarea mîncărurilor.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Preferă locuri însorite adăpostite, (în locuri umbrite nu formează bulbi şi tulpini florifere). Cele mai bune soluri sunt cele uşoare sau mijlocii, cu
textură nisipo- lutoasă, cu o structură bună, soluri bine drenate, cu Ph de cel puţin 6,5, dar tolerează valori ale Ph-ului de la 4,5 la 8,3. Creşte foarte
bine în climatul Mediteranean, dar pentru o creştere bună în primele stadii preferă o vreme răcoroasă. Tolerează temperaturile joase, dar temperaturi
de sub 10oC, pentru perioade mai lungi determină ca bulbul să formeze floare. Optimum de temperatură pentru creştere este cuprins între 20 -25oC,
iar formarea bulbilor se realizează ca răspuns la fotoperioade lungi. Manifestă cerinţe mari pentru apă, deoarece sistemul radicular este superficial.
Este una dintre primele plante cultivate pentru hrană (părţile edibile fiind bulbii şi frunzele) dar şi cu scop medicinal.
Se poate cultiva prin răsad, cu semănat timpuriu în seră în luna februarie, iar plantarea în câmp se efectuează la sfârşitul primăverii. Semănatul
principal se efectuează afară în martie- aprilie pe un pat nutritiv bine pregătit. Se poate efectua şi semănat în august pentru soiurile foarte rezistente
peste iarnă, urmând a se obţine o producţie timpurie de bulbi în luna unie a anului următor. Pentru cultura prin arpagic, în vederea producerii
acestuia se seamănă în martie, după schema 7 rânduri pe strat, la adâncime de 1,5-2 cm. Bulbii mici de circa 1-2 cm diametru se recoltează în luna
iulie, se păstrează în locuri răcoroase peste iarnă şi se plantează afară în aprilie. O parte din bulbi vor forma tulpini florifere, alţii vor produce bulbi
de dimensiuni mari. Se poate practica şi cultura prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama) cu înfiinţarea culturii toamna târziu sau primăvara
devreme.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM PORRUM L.
Denumire populară: Praz
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Praz, Ai sârbesc, Ajimă, Ceapă albă, Ceapă blândă, Coada vacii, Hagimă, Hajme, Horceag, Por, Poroi,
Poroaică, Poriu, Praj, Pur

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă erbacee, bisanuală sau trienală, prevăzută cu un bulb cilindric, cu o tulpină înaltă de 30 – 140 cm şi cu frunze lanceolate, lungi.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Din datele analitice obţinute de Souci ş.a. (1981) rezultă că prazul are valoarea energetică mai mică decât a cepei (158,6 kJ/ 100 g) datorită
conţinutului mai mic de glucide (4,5 – 9,2 %), mai mare de apă (86 – 91 %) şi relativ egal de proteine (2,0 – 2,5 %) şi lipide (0,25 – 0,44 %).
Conţinutul de glucoză este de 1,16 %, cel de fructoză 1,45 % şi cel de zaharoză 0,68 %.
Conţinutul de vitamine din 100 g parte edibilă este de 30 mg acid ascorbic, 2,0 mg tocoferoli, 0,53 mg nicotinamidă, 0,25 mg piridoxină şi 0,10 mg
tiamină.
Substanţele minerale variază între 0,8 şi 0,9 %, cea mai mare cantitate constatându-se în cazul potasiului 225 mg, calciului 87 mg, fosforului 46 mg,
clorului 24 mg, magneziului 18 mg şi sodiului 5 mg.
Florile de praz conţin saponine spirostanolice aşa cum este aginozidul, 6-deoxiaginozidul, 2-deoxiaginozidul, 2-deoxialliporinul şi 6-
deoxialliporinul, care sunt substanţe active cu efect insecticid. Carotenuto ş.a. (1997) au identificat în aceleaşi ţesuturi hidroxi, dehidro şi oxo
derivaţii agigeninului.

Acţiune terapeutică
Extractele au efect antihelmintic, antiinflamator, anticolesterolic, antiseptic, antispasmotic, carminativ, diuretic, expectorant, febrifug,
hipoglicemiant, hipotensiv, stomahic, tonic şi vasodilatator.

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea gripei, anghinei, arteriosclerozei şi bolilor cardiace

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Preferă solurile bine drenate, poziţiile însorite, dar creşte bine şi pe soluri grele argiloase, tolerând un pH cu valori de a 5,2, la 8,3. Plantarea se
realizează la adâncimi mari (8-10 cm). Este o plantă cu creştere înceată şi poate fi plantată intercalat cu specii cu maturare mai rapidă, precum
salata. Creşte bine în compania a numeroase plante, mai ales trandafir, morcov, ţelină, dar înhibă creşterea leguminoaselor (în cazul lucernei se
manifestă efecte negative reciproce).
Pentru a obţine o producţie timpurie sau pentru obţinerea unor plante mari sămânţa se seamănă primăvara devreme în seră şi apoi se face plantarea
afară în luna mai. Pentru a obţine plante mai mici sau mai tardiv, se semănă în aprilie afară pe pat nutritiv şi plantarea are loc în iulie sau august. Se
poate proceda şi la cultura prin semănat direct ca la ceapa ceaclama.
Mod de cultivare:
Semant din samanta, in spatii protejate, primavera, si transplantat in camp in mai

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze, radacini

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM SATIVUM L.
Denumire populară: Usturoi
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Usturoi, Ai, Ai de grădină, ai de primăvară, Ai de toamnă, Ai de vară, Ai jidovesc, Ai usturoi, Ali, alie, Aliu,
Aniu, Baib, ceapă albă, Ostoroi, Pur, Scăloi, Usturoi, Usturoi de iarnă, Usturoi de primăvară, Usturoi de
toamnă, Usturoi de vară, Usturoni

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perena (se cultivă ca plantă anală sau bienală), care are în sol un bulb alcătuit din mai mulţi bulbili. La suprafaţa solului prezintă frunze
lanceolate. În anul al doilea se formează tulpina floriferă, care poartă o cimă globuloasă, umbeliformă, alcătuită din flori slab colorate.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Principalii componenţi dozaţi în bulbii de usturoi sunt: glucidele (20,6 – 30,9 %), proteinele (6,0 %), lipidele (0,12 %), aminoacizii liberi (1,2 %),
saponinele (0,07 %), β-sitosterolul şi apa 63,5 %.
Souci ş.a. (1981) au constatat că vitaminele sunt reprezentate în principal de acidul ascorbic (14,0 mg/ 100 g), alături de care se găsesc cantităţi mai
mici de nicotinamidă (0,60 mg/ 100 g), tiamină (0,20 mg/ 100 g) şi tocoferol (0,10 mg/ 100 g).
Bulbii de usturoi au un conţinut de 1,42 % substanţe minerale, dintre care în cantitate mai mare se găsesc: potasiu 515 mg/ 100 g, fosforul 134 mg/
100 g, calciu 38 mg/ 100 g, magneziul 36 mg/ 100 g şi sodiul 32 mg/ 100 g.
Du şi Francis (1975) au precizat că în catafilele usturoiului se găsesc antociani reprezentaţi de cianidin 3-glucozid.
În substanţele volatile din bulbii de usturoi, Pino ş.a. (1991) au identificat 14 componenţi dintre care ponderea au deţinut-o diallil trisulfidul 31,90
%, allil metil trisulfidul 21,70 % şi diallil disulfidul 20,70 %. O concentraţie de peste 1 % din totalul componenţilor identificaţi, s-a constatat la:
diallil sulfid 7,90 %, allil metil disulfid, 5,60 %, allil metil sulfid 4,40 %, allil propenil disuldid 2,30 %, dimetil trisulfid 1,60 %, 3-vinil-1,2-diti-5-
en 1,40 %, 1,2-ditiociclopentan-3 1,10 %, iar o concentraţie mai mică de 1 % din totalul componenţilor s-a determinal la urmărorii componenţi: 3-
vinil-1,2-diti-5-en, dimetil disulfid, 1,2,3-triti-4-en şi allil propil trisulfid.
Bulbii de usturoi conţin 1,8 % alliina, care este un alliil-cisteinsulfoxid ce poate fi transformată în prezenţa alliinazei în allicină - allil-2-
propeniltiosulfinat. Lawson (1993) a constatat că allicina este o substanţă ce diminuează semnificativ conţinutul de lipide din sânge, iar Leighton
ş.a. (1992) au precizat că flavonolii din această specie, reprezentaţi în principal prin quercetine, inhibă creşterea tumorilor. Calvey ş.a. (1997) au
identificat în extractele de usturoi cantităţi mici de ajoen (tiosulfinat), substanţă cu un potenţial rol antitrombotic,
Din florile de usturoi au fost extrase saponine spirostanice aşa cum este sativozidul-R2 care este o substanţă activă cu efect insecticid (Matsuura ş.a.,
1989).

Acţiune terapeutică
Extractele au efect antihelmintic, antiasmatic, anticancerigen, anticolesterolemic, antiseptic, antispasmotic, colagog, diuretic, expectorant, febrifug,
stimulant, stomahic, tonic, vasodilatator.

Importanţa
Melifera, aromatica si condimentara

Utilizare
Acestea sunt utilizate pentru tratarea rănilor, gripei, presiunii sangvine ridicate, reumatismului, astmului, tusei, pentru prevenirea arterosclerozei şi
infractului miocardic

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Reuşeşte pe orice fel de soluri, dar preferă solurile umede bine drenate şi poziţiile însorite. Este o plantă de zi lungă şi foarte pretenţios la lumină.
Solurile bune pentru cultura usturoiului sunt cele plane, permeabile, uşoare şi fertile. Nu sunt favorabile solurile foarte acide, limitele de toleranţă
pentru pH fiind cuprinse între 4,5-8,3. Ae pretenţii mici faţă de căldură, de aceea poate fi plantat din toamnă sau primăvara de vreme. Bine
înrădăcinat din toamnă, poate să reziste iarna până la -25oC. Începe să vegeteze la temperaturi de 3-5oC. Formarea bulbului are loc ca răspuns la
creşterea fotoperioadei şi temperaturii, totodată se resimte influenţa temperaturii anterioare de păstrare, înaintea plantării, în sensul că păstrarea la
temperaturi joase cuprinse între 0-10oC vor grăbi formarea ulterioară a bulbului, în timp ce păstrarea la peste 25oC vor întârzia sau preveni acest
proces. Creşte bine asociat cu diferite plante, în special trandafir, morcov, sfeclă, dar înhibă creşterea leguminoaselor. Are efecte negative în
compania lucernei, efectele negative fiind reciproce.
Plantarea din toamnă se face în lunile septembrie- octombrie, iar cea din primăvară în prima jumătate a lunii martie. Se plantează 4 rânduri pe strat
înălţat, la distanţe de 28 cm între rînduri şi de 3-4 cm pe rând, la o adâncime de 4-5 cm toamna şi de 2-3 cm primăvara. Pentru un ectar se folosesc
800-1000 kg bulbili. Recoltarea se face în iulie-august, când tulpina falsă se înmoaie la bază.
Mod de cultivare:
Semanat bulbi direct in camp
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Bulbii, cu sapa sau dislocatoare, in iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALLIUM SCHOENOPRASUM L.
Denumire populară: Arpagic
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Arpagic, Ai de ciorbă, Ai de pădure, Ai tufos, Aiul ursului, Aiuş, Ajmă, Arbagic, Arbăgică, Arpacaş, Arpacic,
Arpacică, Arpagică, Ceapă măruntă, Ceapă turcească, Ceapă cu foi subţiri, Cepşoară, Cepşoară măruntă,
Chişărău, Dinte, Hagimă, Hagiumă, Hajme, Hajme turceşti, Harpacică, Harpagic, Harpagică, Hărpăgică,
Haşmă turcească, Hladime, Horcede, Leurdă, Orceag, Parpangică, Pur, Puri

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu bulbi cilindro-conici sau alungit-ovoidali, solitari sau grupaţi, fixaţi pe un rizom scurt, sclerificat şi transversal ridat. Tunicile
externe sunt brune, membranoase, cele interne albe sau violet-nuanţate. Tulpina cilindrică, fistuloasă, cu nervuri proeminente, fine. Frunzele
tulpinale sunt fistuloase, cilindrice sau semicilindrice, verzi sau glaucescente. Inflorescenţa globuloasă, multifloră este învelită de o spată mai scurtă,
albă sau nuanţat violet. Florile mari, roz-liliachii, roz-violacee sau violet-închis, cu un miros plăcut de miere; staminele mai scurte decât perigonul la
fel şi stilul. Fructul – capsulă de 2-3 ori mai scurtă decât perigonul, conţine seminţe negre, zbârcite, cu muchii acute şi hil lateral.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Planta conţine: glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, galactoză, maltoză, celuloză, hemiceluloze), lipide, proteine, saponine, steroli (β-sitostrol,
campesterol), glicozizi (scordinină) şi substanţe minerale.
Caracteristica acestei specii constă în prezenţa compuşilor cu sulf: allil disulfid, allil mercaptan, dimetil sulfid, metil disulfid, dipropil disulfid,
metil-2-propenil-disulfid, metil-pentil-disulfid, metil-propil-disulfid, pentil-hidro-disulfid, şi trans-propil-2-propenil disulfid, trans-propenil-propil
disulfid, trans-pentil-hidro-sulfid, propiloaliină.
Aminoacizii din această plantă sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, acid glutamic, glicină, histidină, izoleucină, leuciă, lizină,
metionină, prolină, fenilalanină, serină, treonină, triptofan, tirozină şi valină.
Acizii organici sunt reprezentaţi de: acidul cafeic, acid citric, acidul malic, acidul ferulic, acid fumaric, acid oxalic, acid p-cumaric, acid chinic şi
acid succinic.
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid miristic, acid oleic, acid palmitic şi acid stearic.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, acid pantotenic, acid folic, riboflavină, tiamină.
Au mai fost identificaţi următorii componenţi:
Pigmenţi: β-caroten, chrisantemină, cianină, izoramnetin glicozid, kampferol, kampferol glucozid, kampferol diglucozid, kampferol triglucozid,
kampferol-3- β-D-glucozid, peonoidin-3,5-diglucozid şi quercetin-3, βD-glucozid.

Acţiune terapeutică
Are acţiune vermifugă, antiseptică, diuretică şi stimulantă.

Importanţa
Melifera, alimentara, aromatica si condimentara

Utilizare
Uleiul extas din această plantă este folosit pentru reducerea presiunii sangvine.
Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
- Rasad, obtinut in straturi reci, primavara, repicat si transplantat in camp
- Plantarea cateilor formati in pamant

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze, radacini

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALNUS GLUTINOSA (L) Gaertner
Denumire populară: Arin negru
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Anin, Arin, Alin, Alin negru, Aninaş, Arine, Lipicios, Ariniş (asociaţie dominată de arin), Anine, Rânză
(amenţi), Corciuri (tufe mici de arin), Corim (tufe de arin)

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Hamamelidae
Ordinul: Fagales
Familia: Betulaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore cu înălţimea până la 20 m; scoarţa netedă, cenuşie în tinereţe, devine apoi brun negricioasă; lăstarii, mugurii sunt lipicioşi; frunzele obovate
până la suborbiculare, ştirbite sau trunchiate la vârf, pe faţa inferioară verzi-gălbui, cu peri ruginii în axila nervurilor sunt la început lipicioase iar
spre toamnă devin negricioase; amenţii masculi sunt aşezaţi terminal, la capătul lăstarilor şi sunt alcătuiţi din flori cu stamine galbene; amenţii
femeli, aşezaţi pe lăstar sub cei masculi sunt de formă ovoidă iar florile au stigmate roşii-brune; înflorirea are loc pe parcursul lunilor martie, aprilie;
fructele de tip achenă apar în formaţiuni asemănătoare unor conuri verzi la început, apoi negricioase, solzi lignificaţi protectori rămânând pe ramură
şi după răspândire fructelor.
Ecologie şi răspândire
Specie mezotrofă, higrofilă, helsciadofilă; întâlnită frecvent din zona pădurilor de stejar până în subetajul gorunului pe soluri + grele, umede,
inundabile din luncile apelor, depresiuni sau pajişti inundabile, în zăvoaie de plop sau sălcii, cu răspândire mai mare în N ţării; urcă, pe văile
adăpostite, calde, până la altitudinea de 790 m în Carpaţii Orientali (excepţie 1303 m în m-ţii Harghitei), 810 m în Carpaţii Meridionali, 500 m în m-
ţii Apuseni.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Frunze conţin: taninuri, flavone (hiperozidă), glucide (zaharoză), steroli ( β-sitosterol, brassinolid, castasteron), triterpene (α-amirenonă, lupenonă,
taraxerol, taraxeronă, glutenonă), alnincanonă.
Scoarţă: 20 % tanin (flobafene), steroli ( βsitosterol), triterpene (lupeol, taraxerol, taraxeronă), a substanţelor flavonoide (hiperozid).

Acţiune terapeutică
Tonic-astringent, antibacterian şi hemostatic (datorită taninurilor, flavonelor şi heterozidelor triterpenice).

Importanţa
Melifera, tinctoriala, tananta, producatoare de lemn

Utilizare
Faringite şi alte infecţii streptococice ale gâtului ale gâtului, hemoragii intestinale.
Scoarţa este folosită în febra intermitentă.
Alte utilizări:
Medicina veterinară (populară) – decoctul din frunze şi scoarţă era folosit pentru tăieturi sau răni la picioare precum şi contra febrei aftoase.
Lemnul folosit pentru furnir, preferat pentru diferite construcţii legate de apă: stăvilare, scaune pentru roţile de apă, colacii sau căsuliile fântânilor
ş.a.
Vopsitorie – scoarţa folosită pentru obţinerea culorii negre, în amestec cu alte plante permitea obţinerea şi a altor culori (nuanţe mai închise sau mai
deschise de galben sau roşu); utilizată şi pentru prelucrarea pieilor.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la administrarea corectă şi respectarea dozelor. În doze mari şi în tratament intern prelungit pot apărea fenomene de constipaţie.
Persoanelor cu tendinţă la constipaţie li se recomandă prudenţă la administrarea internă.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Interacţiuni medicamentoase:
Taninurile reduc adsorbţia tuturor medicamentelor. De aceea recomandăm bolnavilor care îşi administrează concomitent şi alte medicamente ca
administrarea ceaiurilor cu tanin să se facă la o distanţă de 2 ore, după administrarea lor.
Medicina umană (polpulară): frunzele crude erau folosite pentru diverse afecţiuni ale pielii sau pentru reumatism; decoctul din frunze sau scoarţă
pentru băi împotriva transpiraţiei picioarelor sau pentru reumatism; ceaiul din muguri era folosit pentru dureri de stomac; în unele zone frunzele
erau folosite pentru “stârpirea��? puricilor (ţinutul Năsăudului) sau a şoarecilor (Moldova).

Conservare

Cultivare
Preferă solurile grele, argiloase şi umede, cu un pH peste 6, tolerând solurile infertile. Tolerează expunerea prelungită a rădăcinilor sub apă, deşi
poate creşte şi în locuri mai uscate dar periaoa de viaţă ste mai scurtă în astfel de condiţii. Se estimează că tolerează precipitaţii anuale de 40-200 cm
şi o temperatură medie anuală de 8-14oC. Frunzele rămân verzi până în moiembrie, sau chiar mai târziu la plante tinere.
Seminţele se caracerizează prin prezenţa unui ţesut plin cu aer şi ca urmare ele pot înota circa 30 de zile înainte de a se scufunda, proces care
permite distribuţia lor prin intermediul apei.
Creşterea este rapidă, astfel plante în vârstă de 5 ani obţinte din sămânţă pot avea 4 metri înălţime. Manifestă relaţii de simbioză cu anumite
microorganisme (bacterii de tip Frankia), proces prin care are loc fixarea azotului molecular pentru nevoile proprii, dar şi pentru plantele vecine.
Produce cu uşurinţă rădăcini adventive şi este foarte tolerant la tăieri. Reprezintă o hrană importantă pentru omizi şi peste 90 de specii de insecte
sunt asociate cu acest arbore.
Semănatul se efectuează în răsadniţe reci imediat ce seminţele s-au maturat şi se acoperă. Germinează bine şi seminţele semănate primăvara,
neacoperite, pe măsură ce vremea se încălzeşte. Se repică în vase individuale care se ţin afară urmând a se planta în primăvară. Seminţele îşi
păstrează viabilitatea pentru cel puţin 12 luni după ce plutesc pe apă., iar cele uscate la aer la 1-2oC îşi menţin viabilitatea timp de 2 ani. Germinează
la fel de bine în condiţii de întuneric continuu sau condiţii de lungime normală a zilei.
Mod de cultivare:
Semanat in pepiniera, in staturi calde si transplantat individual in vase si retransplantat in locatia finala la inradacinare

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunzele, inainte ca frunzele sa ajunga la maturitate

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALOE VERA L.
Denumire populară: Aloe
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Doftor, Doctor, Fiere de urs, Rizac, Stoletnic, Udagaci

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Liliide
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă de apartament, cu frunzele cărnoase şi spinoase şi cu flori galbene sau roşii.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi frunzele.

Compoziţia chimică
Analiza rădăcinilor de Aloe efectuată de Dagne ş.a. (1994) a evidenţiat prezenţa derivaţilor 1,8-dihidroantrachinonelor: crisofanol, aspedelin,
crisofanol-8-metil eter, aloecrisonă, aloe-emodin, helmintosporin, aloesaponol III, aloesaponarin I, aloesaponol I, II, III şi aloesaponarina I şi II,
precum şi compuşi cromonici: izoaloecrizina D şi aloerezina E.
Frunzele de Aloe conţin: glucide, proteine (1 - 5 %), lipide (0,8 %), purine, β-caroten şi creatinină.
Dintre aminoacizi s-a identificat prezenţa: alaninei, argininei, acidului glutamic, glicinei, histidinei, isoleucinei, leucinei, lizinei, fenilalaninei,
prolinei, serinei, treoninei, tirozinei şi valinei precum şi a amidei: glutamină.
Frunzele mai conţin şi vitamine dintre care s-au identificat: acidul ascorbic, niacina, tiamina şi riboflavina.
Siegler şi Rauwald (1994) au determinat antranoizii din florile şi frunzele a 11 specii de Aloe. Extractele din florile a 5 specii au conţinut glucozizi
C antronici: aloină (barbaloină), alinozida (3-ramnozida antronei) homonataloină, 7-hidroxialoină şi 7-hidroxialoin acetat. Agliconii antronei:
aloeemodinantronă şi crisofanolantronă au fost prezenţi în florile a 6 specii de Aloe, dar nu au fost identificaţi şi în frunzele aceloraşi specii.
Tulpinile de Aloe conţin: mucilagii, taninuri, acizi organici, acid uronic, saponine, sapogenine, rezine, chinone, poliuronide, acid pectic şi lignine.
Dintre glucide s-au identificat: fructoza, galactoza, xiloza, arabinoza, manoza, glucomanani şi galactani.
A mai fost identificată prezenţa următorilor componenţi: rezine, mucopolizaharide, proteine (albumine, globuline şi alocutin A), lipide (0,8 %),
vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină), steroli ( β-sitosterol, campesterol), pigmenţi ( β-caroten), saponine, antrachinone, glicozizi
antrchinonici, hidroximetilantrachinone, antracene, antranoli, glucozamine, acizi galacturonici şi cumarine.
Aminoacizii sunt reprezentaţi de: alanină, arginină, acid aspartic, glicină, histidină, izoleucină, asparagină, leucină, lizină, fenilalanină, prolină,
treonină, tirozină şi valină
S-a mai identificat prezenţa sterolilor: β-sitosterol şi campesterol şi a acizilor fenolici: acid p-cumaric, acid hidroxicinamic şi acid cinamic.
Dintre antrachinone s-a determinat: acidul crisofanic şi rheina, dintre antraglicozizi: β-barbaloina şi izobarbaloina, dintre triterpenele tetraciclice:
lupeolul, compuşii quinoizi sunt reprezentaţi de 7-hidroxialoina, aloe-emodin, aloe-emodin antranol, aloinosid A, barbaloină, acid chrizofanic,
chrisofanol, emodin, homonataloina, isobarbaloina, nataloina şi rheina, iar pironele de 7-hidroxi-cromonă, aloenină şi aloesonă.

Acţiune terapeutică
Veitch ş.a. (1994) au identificat în plantele de Aloe un glucozid al dihidroisocumarinelor cu activitate antiinsecticidă.
Extractele au efect anticancerigen, emmenagog, emolient, laxativ, purgativ, stimulant stomahic, tonic, vermifug, antireumatic şi vulnerar. Koo
(1994) a constata că extractele de Aloe vera au un efect antiulceros şi antidiabetic.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Mucilagiile obţinute din această specie este utilizat pentru tratarea rănilor, arsurilor, a altor boli de piele, a celor hepatice şi de ochi. Prezenţa
compusului aloectin B în gel determină stimularea sistemului imunitar, iar prezenţa antrachinonelor stimulează digestia şi are efect laxativ.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Planta necesită soluri bine drenate, tolerând solurile sărace şi preferă poziţii foarte însotite. Dacă planta se creşte afară trebuie asigurate condiţii mai
însorite şi climat mai cald, precum şi anumite măsuri de protecţie pentru iernile reci. De preferat plasarea în vase care vara se menţin afară, iar iarna
se trec în seră. Creşte foarte bine pe un pervaz însorit.
Pentru înmulţire se semanănă primăvara în seră caldă, germinarea are loc în 1-6 luni la 16oC. Se repică în vase individuale într-un substrat bine
drenat. Pentru cel puţin primele două ierni se creşte în seră, în zona însorită a acesteia. Dacă se scot afară aceasta se face primăvara de vreme aşa
încât plantată să se stabilizeze înainte de venirea iernii şi i se va asigura protecţie peste iarnă. Divizarea se poate face de obicei primăvara sau cât
timp este încă cald, pentru a favoriza înrădăcinarea şi re-stabilizarea plantei. Vasele cu planatele se ţin în seră până la stabilizare.
Mod de cultivare:
Semanat rasad in spatii protejate si transplantare in ghivece mari
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, taierea lor dupa ce planta a ajuns la maturitate (3-4 ani)

Valorificare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALTHAEA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Nalbă mare
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Nalbă mare, Nalbă, Nalbă albă, Nalbă bună, Nalbă de câmp, Nalbă de luncă, Nalbă de pădure, Rujă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dilleniidae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este un arbust cu frunze tomentoase, cele inferioare 5 lobate iar cele superioare 3 lobate. Florile au culoarea alb roşietică.

Ecologie şi răspândire
Frecventă din zona stepei până în etajul fagului, în locuri umede, uneori sărăturate, zăvoaie, lunci, malul apelor. Specie mezohigrofită-higrofită.
Organe utilizate
rădăcina (Althaeae radix) recoltată toamna târziu sau primăvara, imediat după dezgheţ, şi frunzele (Althaeae folium) recoltate la deplina maturitate.

Compoziţia chimică
Rădăcina conţine: 10 – 25 % mucilagii, 20 – 30 % amidon, pectine, 5 – 10 % oze reducătoare, proteine, lipide, 5 – 7 % săruri minerale, 2 %
asparagină, betaină.
Mucilagul este un amestec de poliholozide solubile în apă (formează soluţii coloidale) cu structură foarte ramificată, alcătuit din
ramnogalacturonani, arabinogalactani, arabani şi glucani. Lanţul ramnogalacturonic se ramifică prin acizii uronici şi galactoză. Prin hidroliza
mucilagului se obţin L-arabinoză, D-galactoză, L-ramnoză, acid D-galacturonic, acid D-glucuronic. Datorită asparaginei rădăcina de nalbă mare se
colorează în galben în prezenţa alcalilor (reacţie de identificare caracteristică).
Frunza conţine: mici cantităţi de mucilagii, flavone (8-glucozida hipolactinei, 8-glucozida-4’-metil izoscutelarinei), tanin, cumarine (izoscopoletol).

Acţiune terapeutică
Demulcentă (atenuează iritaţia locală), antalgică, inhibă activitatea mucociliară şi complementul seric, stimulează fagocitoza (imunostimulantă),
hipoglicemiantă.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Afecţiuni orale (iritaţii ale mucoasei orale şi faringiene asociate cu tuse, gastrite, ulcer gastroduodenal, duodenite, colite, enterocolite, colon spastic),
afecţiuni respiratorii (bronşite, boli pulmonare), urinare (cistite) şi dermice (arsuri superficiale, inflamaţii, abcese, ulcere, înţepături de insecte).

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Nu au fost semnalate.
Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Macerat 5 – 10 % şi sirop.
Interacţiuni medicamentoase: administrarea concomitentă a altor medicamente conduce la scăderea absorbţiei. De aceea recomandăm bolnavilor
care îşi administrează concomitent şi alte medicamente ca administrarea preparatelor cu mucilagii să se facă la o distanţă de 2 ore, după
administrarea lor.
Impurificări:
Althaeae radix se poate impurifica cu rădăcini de Solanaceae provenite de la Atropa belladonna (Belladonnae radix) - mătrăgună şi Scopolia
carniolica (Scopoliae radix) - mutulică. Acestea pot fi decelate prin examen microscopic (nu conţin druze de oxalat de calciu, ci nisip oxalic), prin
alcalinizare cu hidroxid de amoniu (rădăcinile impurităţilor nu se colorează în galben pentru că nu conţin asparaginază) şi extracţia şi identificarea
alcaloizilor (absenţi la rădăcina de nalbă mare).
Althaeae folium poate fi confundată cu frunzele de Atropa belladonna, Scopolia carniolica (Solanaceae) şi Phytolacca americana - cârmâz.
Incluziunile de oxalat de calciu altele decât druzele (nisip oxalic, rafidii), absenţa striurilor cuticulare ale epidermei frunzei şi prezenţa alcaloizilor
sau a saponozidelor triterpenice sunt criterii de depistare a impurităţilor respective. Lavatera thuringiaca L.– nalbă sălbatică, salvie albă. Se
deosebeşte prin frunze puternic emarginate şi pubescente numai pe partea inferioară, prin flori mai mari, dispuse solitar la axila frunzelor.

Conservare

Cultivare
Este o plantă care creşte pe diferite tipuri de sol şi în variate condiţii de mediu, dar preferă solurile umede şi poziţii însorite. Rezistă la circa -25oC.
Se înmulţeşte prin seminţe semănate toamna în răsadniţe reci. De preferat semănatul imediat ce seminţele s-au maturat, la sfârşitul verii. Dacă se
practică stratificarea se îmbunătăţeste procentul şi viteza de germinaţie. Se repică în vase individuale, iar plantarea afară se face vara. Divizarea
plantelor se poate realiza primăvara sau toamna, cu menţinerea în locuri uşor umbrite în răsadniţe reci sau sere până când plantele au crescut
suficient, ca să poată fi plantate la locul definitiv.
Mod de cultivare:
Semant direct in camp, cu semanatoare de cereale in pragul iernii, 8-10 kg samanta/ha, 62,5-75 cm intre randuri, adncime: 1,5-2 cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Frunzele recoltare manuala, fara petiol, inainte de inflorire
- Florile, la inceputul infloritului, cu tot cu caliciu
- Radacinile, in anul 2-3 de vegetatie, toamna, dupa stagnarea vegetatiei

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALTHAEA ROSEA (L.) Cav.
Denumire populară: Nalbă de grădină
Sinonime ştiinţifice: Alcea rosea
Alte denumiri populare:
Nalbă de grădină, Cabulişte, Nalbă, Nalbă de ai mare, Nalbă înaltă, Nalbă învoalată, Nalbă mare, Nalbă
mare de grădină, Nalbă roşie, Rojă, Roză, Ruj, Rujalină, Rujă, Rujă de pătuleu, Rujă neagră, Ruji de
Rusalii, Ruji de botă, Ruji pe tuleu, Trandarir cu pari, Tufănică

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dilleniidae
Ordinul: Malvales
Familia: Malvaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă perenă cu rădăcina pivotantă şi cu tulpina puţin ramificată, înaltă de 1 – 3 m. Frunzele palmat-lobate sunt lung peţiolate şi dispuse
altern. Florile, cu diametrul de 6 – 10 cm, au petalele roşii-purpurii sau negre-purpurii. Fructul este disciform, mericarpic.

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată ornamental.
Organe utilizate
Se utilizează florile (Malvae arboreae flores), recoltate în lunile iulie – august, după veştejire.

Compoziţia chimică
Varietatea cu florii colorate în roşu-închis conţine antocianozide, complex denumit alteină, format din mono- şi diglicozide ale cianidolului,
malvidolului, delfinidolului, petunidolului (cianin-3,5-diglucozidă, delfinidin-3-glucozidă, mirtilidin-3-glicozidă), flavone (apigenin-8-glucozidă şi
apigenin-8-glucozid-3’-sulfat), taninuri, glucide, mucilagii (galacturonoramnani acetilaţi).
Principalii componenţi identificaţi în rădăcinile plantelor de Althaea rosea, au fost: flavonele, acizii fenolici şi cumarinele (Gudej, 1991).
Rădăcinile acestei plante conţin: mono şi diglucide (5 – 11 %), galactoză, ramnoză, arabinoză, xiloză, mucilagii (6 – 35 %), amidon (25 – 38 %),
lipide (0,5 %), proteine (10,8 %), din care betaine (4,0 %), pectine (11 – 15 %), taninuri, amide (asparagina denumită şi alteină - 2,0 %), vitamine
(niacină, riboflavină, tiamină), glicozizi flavonici (kampferol, quercetină), β-caroten, acizi fenolici (acid ferulic, acid siringic), fitosteroli şi
substanţe minerale.
Organele aeriene conţin: glucide (hexoze, galactoză, arabinogalactani, glucani, pentozani, xilani, celuloză), polialcooli (sorbitol), lipide (acid
malvalic), substanţe flavonoide (8-hidroxiluteină şi 8- β-gentiobiozid), colină, acid clorogenic, acid salicilic, glucozamine, acizi graşi (acid erucic),
acid glucuronic, acid hidroxibenzoic, acid p-hidroxiacetic, riboflavină, scopolină, acid uronic, compuşi benzenoizi (acid vanilic, acid syringic),
cumarine (scopoletină, scopolină).
Frunzele conţin pigmenţi (clorofilă, quercetină, kampferol), mucilagii (9 – 15 %), cumarine (scopoletină, scopolină), acid siringic şi uleiuri volatile
care sunt sintetizate de peri secretoari, rari, dispuşi pe ambele feţe ale frunzelor. Aceştia de cele mai multe ori sunt sesili şi au o glandă tetracelulară.

Acţiune terapeutică
Nosalova ş.a. (1993) au constatat că ramnogalacturonanii din mucilagiile izolate de pe rădăcinile acestei specii au activitate antitusivă, emolientă,
diuretică şi laxativă.

Importanţa
Medicinala, melifera

Utilizare
Afecţiuni digestive (iritaţii ale mucoasei orale şi faringiene asociate cu tuse, gastrite, ulcer gastroduodenal, duodenite, colite, enterocolite, colon
spastic), afecţiuni respiratorii (bronşite şi boli pulmonare), urinare (cistite) şi dermice (arsuri superficiale, inflamaţii, abcese, ulcere, înţepături de
insecte).
Petalele izolate ale varietăţii cu flori purpuriu-intens sunt folosite drept colorant alimentar (G37, G61), pentru siropuri, lichioruri şi vinuri.
Alte utilizări:
În scop tinctorial se utilizează cultivarul Nigra. Lîna mordată cu sulfat de aluminiu şi fier, colorată cu extractul obţinut din flori uscate şi retratată cu
bicromat de potasiu, realizează o culoare galben brunie. Lăna mordată cu bicromat de potasiu, colorată cu extractul obţinut din flori şi retratată cu
bicromat de potasiu se colorează în kaki-gălbui, iar cea retratată cu sulfat de cupru se colorează în kaki (Chirilă ş.a., 1999).

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Nu au fost semnalate.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Macerat 5 – 10 % şi sirop. Intră frecvent în formule de specii pectorale şi se foloseşte la colorarea oţetului aromatic.
Interacţiuni medicamentoase
V. Althaea officinalis

Conservare

Cultivare
Este o plantă bienală sau perenă originară din Orient, iar în condiţiile din ţara noastră produce flori chiar din primul an de cultură, dacă seminţele
sunt supuse procesului de vernalizare.
Nalba de grădină nu este pretenţioasă faţă de climă şi ca urmare poate fi cultivată în întreaga ţară, cu excepţia zonelor de munte. Preferă solurile
uşoare, reavene, bogate în humus, aluviunile şi luncile cu un subsol adânc şi permeabil. Solurile nu trebuie să fie prea umede şi umbrite. În cazul
solurilor pietroase şi uscate, plantele produc puţine flori şi de dimensiuni mici.
Momentul corespunzător semănatului este cel specific culturilor timpurii (grâu de primăvară, mazăre), iar cantitatea necesară de sămânţă este de 5
kg.
Înflorirea se realizează în etape, începând din iunie până în septembrie şi deoarece corola cade la două zile, pentru a se evita pierderile de flori,
culesul se efectuează zilnic pe întreaga suprafaţă. Florile fără caliciu se recoltează cu mâna, în momentul când încep a se închide, pentru că atunci
corola se desprinde uşor de caliciu. Recoltarea se face numai pe vreme frumoasă, iar florile se adună în coşuri. Urmează uscarea în straturi foarte
subţiri, în încăperi întunecoase şi bine aerisite, ori în uscătorii speciale la o temperatură maximă de 50oC, cu un curent puternic de aer. Florile se
păstrează în saci de hârtie, lăzi sau în vrac.
Cultura de nalbă poate dura 3 ani pe acelaşi teren, obţinând o producţie constantă şi rentabilă. După această perioadă se va înfiinţa o nouă cultură,
dar pe un alt teren.
În scopul obţinerii de seminţe, recoltarea se efectuează când seminţele au o culoare brună închisă, se foloseşte secera şi plantele se leagă în snopi.
Urmează treieratul după 2-3 zile. Sămânţa obţinută se însămânţează în acelaşi an, deoarece are o germinaţie scăzută. O bună germinaţie
caracterizează sămânţa abia după 2 ani de la recoltare.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatoarea de cereale, 6-8 kg/ha, distanta intre randuri: 70 cm, adancime: 2-3 cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Petale, recoltarea manuala periodica, pe masura aparitiei lor

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ALYSSUM SAXATILE L.
Denumire populară: Ciucuşoară
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bărbişoară

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plante anuale, cu înălţimea de 15 – 25 cm, cu frunze bazale mari, lanceolate şi cu frunze tulpinale linear lanceolate. Florile galbene, pe tipul 4,
grupate în inflorescenţe, iar fructul siliculă, aproape rotundă.

Ecologie şi răspândire
Specie frecventă din zona stepei până în etajul boreal, pe stâncărie.
Organe utilizate
Florile proaspete se utilizează în scop tinctorial.

Compoziţia chimică

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Extractele obţinute din flori se folosesc pentru colorarea lânii în nuanţe de galben, vernil sau kaki-bruniu.
Culoarea galbenă se obţine când lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se fierbe în extractul obţinut din flori proaspete, după care se
retratează cu sulfat de aluminiu şi potasiu.
Culoarea vernil se obţine când mordarea şi vopsirea se face ca în cazul anterior, iar retratarea se face cu sulfat de cupru.
Lâna poate fi colorată în nuanţa kaki-bruniu dacă lâna mordată cu sulfat de aluminiu şi potasiu se fierbe în extractul obţinut din flori proaspete, după
care se retratează cu bicromat de potasiu (Chirilă ş.a., 1999).

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AMBROSIA ARTEMISIIFOLIA L.
Denumire populară: Ciucuşoară
Sinonime ştiinţifice: Ambrosia elatior L.
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae )
Subfamilia: Asteroideae

Caractere morfologice
Este o plantă anuală cu rădăcina pivotantă, cu tulpina dreaptă, cilindrică, ramificată, de 50-150 cm. înălţime; frunze de 1-2 ori penat-sectate, scurt
des păroase, verzi închise pe faţa superioară şi mai deschise pe cea inferioară; florile sunt dispuse în inflorescenţă de tip antodiu; înflorirea iulie-
august; fruct achenă.

Ecologie şi răspândire
Sporadică, uneori local abundentă, în lungul căilor ferate, a drumurilor şi în culturi.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei plante conţin: sesquiterpene (artemisiifolină, psilostachiină, psilostachiină B, acid dampsinic), pseudoguianolizi
(peruvină - C15H20O4), lactone sesquiterpenice (coronopilină - 0,1 %, 1,2-dihidropartenină), cumanină, dihidrocumanină, acid ambrosic,
artemidifolină.
Dintre pigmenţi a fost identificată prezenţa: quercetin-3'-glucozidului şi a izoramnetin-glucozidului.
Analizele efectuate de Maia ş.a. (1988) au permis să se evidenţieze prezenţa a 19 componenţi în uleiurile volatile extrase din plantele de Ambrosia.
Ponderea au deţinut-o beta-himachalenul (33,78 %) şi gamma-elemenul (10,30 %). Ceialalţi componenţi au deţinut mai puţin de 5,0 % din
cantitatea totală a compuşilor volatili: delta-elemen, bornil acetat, beta-cariofillen, terpinen-4-ol, beta-pinen, beta-cubeben, alfa-pinen, delta-cadien,
(Z)- beta-farnesen, alfa-humulen, copaen, limonen, piperitonă, germacren, trans- beta-bergamoten, alfa-gurjunen şi gamma-muurolen.
Fructele acestei specii conţin alcaloizi: agmatină (C5H14N4).

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute de la această specie au efect dezinfectant, emetic şi febrifug.

Importanţa

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea febrei, pneumoniei, crampelor intestinale, diareii şi ca uz extern pentru tratarea durerilor reumatice şi a înţepăturilor de
insecte.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AMYGDALUS COMMUNIS L.
Denumire populară: Migdal
Sinonime ştiinţifice: Prunus communis ( L.) Arcangeli non Hudson; Prunus amygdalus Batsch., Prunus
dulcis (Miller)D.A. Web., Amygdalus dulcis Miller.
Alte denumiri populare:
Pom de mandulă, Măgdălan, Mandulă, Amigdal, Badem

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Prunoideae

Caractere morfologice
Este un arbore de 8 m (12m) înălţime, cu frunze ovat lanceolate, cu vârf acuminat, cu peţioli scurţi(1,5-2 cm), cu 2 glande nectarifere extraflorale;
florile sunt dispuse câte 2, sesile sau foarte scurt pedunculate, roz-roşiatice până la albe; înflorirea martie-aprilie; fructe elipsoidale, turtite lateral, cu
seminţe dulci sau amare.

Ecologie şi răspândire
Cultivat fructifer, sensibil la geruri.
Organe utilizate
În scop medicinal şi alimentar se utilizează seminţele şi ulei gras (Amygdali semen, Oleum Amygdali).

Compoziţia chimică
Seminţele conţin: 45 – 60 % ulei gras, 3 – 5 % heterozide cianogene, 25 - 35 % proteine, 1,3 – 1,5 % enzime (emulsină), oze, mucilagii, gume,
asparagină, substanţe minerale.
Heterozide cianogene: 0,2 – 8,5 % amigdalozidă (genţiobiozida nitrilului mandlic), prunazozidă.
Mucilagii: 3 – 13 % arabinogalactani.
Lipide: gliceride ale acizilor nesaturaţi (62 - 86 % acid oleic, 7 – 30 % acid linoleic, 4 – 9 % acid palmitic şi în cantităţi mai mici de 1 % acizii
caprilic, caprinic, lauric, miristic, stearic, arahidic, palmitoleic şi linolenic).
Steroli: β-sitosterol (mai mult de 122 mg/ 100 g), campesterol şi stigmasterol (5 şi respectiv 3 mg %)..
Aminoacizi: arginină (2,69 %), fenilalanină (1,13 %) şi valină (1,11 %) şi puţin de 1 % alţi aminoacizi (cistină, histidină, izoleucină, lizină,
metionină, treonină, triptofan şi tirozină).
Vitamine: 0,8 – 6,5 mg % acid ascorbic, 26,10 mg % tocoferol, 4,18 mg % nicotinamidă, 0,62 mg % riboflavină, 0,58 mg % acid pantotenic, 0,06
mg % piridoxină, 0,04 mg % acid folic şi 0,22 mg % tiamină.
Elementele minerale: potasiu 835 mg %, fosfor 454 mg %, calciu 252 mg %, magneziu 170 mg %, clor 40 mg % şi între 1 şi 4 % fier, bor, cupru şi
mangan.
Uleiul gras de migdal dulce conţine benzaldehidă şi 2 – 4 % acid cianhidric.
Amigdalozida prin hidroliză enzimatică (în prezenţa emulsinei), pune în libertate benzilaldehidă, acid cianhidric (toxic) şi genţiobioză (două
molecule de glucoză). Dacă hidroliza are loc în prezenţa β-glucozidazei se obţine prunazozidă şi glucoză. Sub acţiunea prunazei prunazozida se
scindează în glucoză şi acid mandelic. Acesta este transformat de hidroxinitrilază în benzaldehidă şi acid cianhidric. Prin distilare cu vapori de apă a
seminţelor supuse în prealabil unei hidrolize enzimatice se obţine acidul cianhidric.

Acţiune terapeutică
Seminţe: Antitusivă, expectorantă, uşor antiseptică şi aromatizantă.
Ulei gras: emolientă, antiinflamatoare, cicatrizantă, slab laxativă.

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara

Utilizare
Iritaţii ale faringelui şi căilor respiratorii însoţite de tuse - emulsia obţinută din seminţe; vehicul pentru prepararea soluţiilor injectabile uleioase,
bază de unguent în dermatologie şi cosmetică, laxativ pentru copii – uleiul gras.
După îndepărtarea tegumentului seminal, din cotiledoanele respective se prepară emulsia cunoscută sub denumirea de Potio gummosa.
Seminţele de migdal au o valoare alimentară ridicată, respectiv 2.727 kJ/ 100 g seminţe datorită conţinut mare de substanţe minerale, aminoacizi şi
steroli.
Distilatul apos (Aqua Amygdalarum amararum) cu un conţinut de 100 ± 5 mg % HCN se folosea ca antitusiv (azi înlocuit din cauza labilităţii
amigdalozidei cu Solutio Benzaldehidcianhidrini). De asemenea este folosit ca aromatizant pentru băuturi (alcoolice şi nealcoolice) şi produse de
patiserie.
Alimentaţie - seminţele se consumă uscate;
Industrie - fructele necoapte, crude sunt folosite la obţinerea conservelor, colorarea coniacurilor; industria parfumurilor şi la fabricarea săpunurilor;
Medicină, umană, populară - uz intern - tratarea ulcerului gastric, gastrite se consumă seminţe zdrobite, tratarea tusei, laringitei se face decoct din
coajă, tratarea constipaţiei se foloseste ulei de migdale; uz extern - tratarea arsurilor, eczemelor, se utilizează uleiul de migdale.
Cosmetică - crema de migdale catifelează şi hidratează pielea;
Apicultură - specie meliferă.

Toxicitate
Migdalele sunt toxice prin acidul cianhidric (HCN) rezultat din hidroliză enzimatică. O migdală conţine cca 1 mg HCN. Doza mortală pentru un
adult de 70 kg este de 50 mg. De aceea consumul de seminţe şi alte produse cu amigdalozidă şi derivaţi trebuie limitat. De exemplu, 10 seminţe de
migdale amare sunt fatale pentru un copil, 60 pentru un adult.
În caz de intoxicaţie se recomandă antidoturi (EDTA-dicobalt, tiosulfaţi ori alte substanţe care previn formarea methemoglobinei, ca de exemplu
nitritul de amil). Pentru golirea conţinutului stomacal se recomandă substanţe emetrice (vomitive) şi spălături gastrice. Se activează circulaţia şi
eventual se apelează la respiraţie artificială.
Produsul este considerat ca depăşit şi nu se mai utilizează de multă vreme.

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Emulsie (Potio gummosa), hidrodistilat (Aqua Amygdalarum amararum).

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANACAMPTIS PYRAMIDALIS (L.) Rich.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Orchidales
Familia: Orchidaceae
Subfamilia: Orchidoideae

Caractere morfologice
Plantă perenă cu tuberculi întregi, globuloşi. Tulpina înaltă de 10-50 cm este slab muchiată în partea superioară, iar la bază prezintă tecile frunzelor
trunchiate sau acuminate, de culoare brună. Frunzele sunt oblong sau liniar-lanceolate, acuminate; cele superioare sunt reduse la bractee.
Inflorescenţa multifloră, spiciformă, foarte densă, alcătuită din flori mici, palid- rozee până la închis-purpurii, rareori alburii sau albe, plăcut
mirositoare. Labelul plan, pntenat, adânc-3 lobat, la bază , pe partea superioară cu 2 lamele proeminente, paralele, gălbui până la purpurii; lobii
labelului sunt ovaţi, obtuzi , egali ca lungime sau cel median puţin mai scurt; înfloreşt în iunie-iulie.

Ecologie şi răspândire
Specie întâlnită sporadic din zona de stepă până în etajul fagului, în staţiuni însorite, pe soluri scheletice, calcaroase, în rarişti de pădure, tufărişuri,
pajişti. Specie xeromezofilă, subtermofilă.
Organe utilizate
Compoziţia chimică
Florile conţin amidon, mucilagii şi substanţe volatile.
Andersson ş.a. ( 2002) a determinat compoziţia substanţelor volatile extrase din această specie. Principalii componenţi identificaţi sunt următorii: 2-
fenilacetaldehidă, 2-feniletanol, α-pinene, benzaldehidă, dihidrooxoisoforon, oxoisoforon, linalool, trans- β-ocimen şi verbenonă.

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Extractele conţinând mucilagii sunt utilizate pentru tratarea diareei.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANAGALLIS ARVENSIS L.
Denumire populară: Scânteiuţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Scânteiuţă, Buruiana bureţilor, Buruiană de rânduri roşii, Coardă de găină, Focşor, Gonitoare, Gonitoarea
vaci, Iarbă de păsări, Intiţă, Năsturaşi, Nigelariţă, Ochişor, Ochişor roşu, Paperină, Plescaiţă, Răcuină,
Rocoină roşie, Rocoină, Roşuţă, Scălci mici, Scântee, Scânteiuţă, Scânteiuţă roşie, Schintioară, Scânteuţi,
Sclipeţi, Soponelul calului, Văcăriţă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Primulales
Familia: Primulaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă herbacee înaltă de 10 – 30 cm, cu tulpini mai mult repente, frunze mici, alterne, oval-ascuţite, cu marginea întreagă, ce prezintă puncte negre
pe faţa inferioară. La axila frunzelor se găsesc câte 6 – 10 flori lung pedunculate, mici, radiale, cu periant dublu, alcătuite pe tipul 5, de culoare
roşie-cărămizie. Pe corolă sunt prezenţi peri glandulari. Fructul – o pixidă globuloasă, de 4 – 5 mm diametru, ce conţine 20 – 25 seminţe mici,
negricioase. Înfloreşte din iulie până în septembrie.

Ecologie şi răspândire
Creşte spontan în Europa, Asia, SUA şi America de Sud netropicală, prin locuri necultivate şi grădini, pe lângă drumuri şi garduri, prin fâneţuri etc.
Detalii...

Organe utilizate
partea aeriană înflorită, frecvent însoţită de rădăcini (Anagallidis herba).

Compoziţia chimică
Saponine triterpenice: anagalină, aglicon dominant 13,28-epoxi-16-oxo-olean, anagaligenoli (principii active principale).
Cucurbitacine: cucurbitacinele E, B, D, I şi L (imprimă produsului vegetal gust amar).
Flavonoide
Derivaţi ai acidului cafeic.

Acţiune terapeutică
Antivirală, fungicidă, spermicidă, estrogenă, ocitocică, hemolitică, expectorantă, tenicidă, diuretică (datorită saponinelor); citostatică (datorită
cucurbitacinelor). Extractele apoase au indus la animalele de experienţă (şobolani, cobai, iepure) contracţii uterine şi pe segmente de material uterin
uman. Saponinele izolate au acţiune de distrugere a spermei umane. Extractul metanolic din produsul vegetal a prezentat un efect estrogen (testul
Allen-Doisy) şi antiviral (pe virusul Herpex simplex tip I, Adenovirus tip II şi Polio tip II – M. Amoros, B. Fauconnier, R.L. Girre, 1987).
Saponinele extrase cu etanol hemolizează eritrocitele umane. Acetil-saponina izolată din produs acţionează ca tenicid.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Hemoroizi, herpes, edeme, arsuri, prurit, diferite forme de cancer, dureri articulare.
Medicina chineză: muşcături de câine şi de şarpe, intoxicaţii cu peşte şi alimente;
Medicina indiană: tulburări menstruale.
Homeopatie: erupţii dermice, negilor şi infecţiilor urinare.
Eficacitatea produsului n-a fost demonstrată.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


La doze terapeutice şi administrare corespunzătoare n-au fost observate reacţii adverse. Administrarea în doze mari sau pe o perioadă îndelungată
poate conduce la gastroenterite şi nefrite determinate de cucurbitacine.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Infuzie (1 linguriţă produs la 1 cană de apă clocotită; repaus 10 minute şi filtrare) – pentru uz intern (se bea în cantităţi mici pe toată durata zilei);
unguente şi cataplasme – pentru uz extern (în dureri articulare).

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANCHUSA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Miruţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Limba boului, Atraţel, Boroanţă, Iarbă de bou sălbatică, Limbariţă, Miruţă, Roşii

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Boraginaceae
Subfamilia: Boraginoideae

Caractere morfologice
Plantă perenă, rar bisanuală; tulpina dreaptă, acoperită cu peri setiformi, înaltă de 30-70 cm; frunzele late, alungit sau lat lanceolat, cele inferioare
îngustate în peţiol, cele mijlocii şi superioare sesile, rotunjite la bază; flori violacee, rar roze sau albe, dispuse în cime scorpioide; fruct achenă..

Ecologie şi răspândire
Specie xerofită-xeromezofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, tufărişuri, margini de semănături.
Detalii...
Organe utilizate
frunzele (Anchusae folium).

Compoziţia chimică
Poliholozide: mucilagii.
Acizi fenolici: acid litospermic (probabil).
Alcaloizi pizolizidinici
Alantoină
Săruri minerale: nitrat de potasiu, litospermat de potasiu

Acţiune terapeutică
Demulcentă, diuretică, cicatrizantă, antigonadotrofică (anovulatoare).
Activitatea anovulatoare a fost cercetată pe frunzele de Lithospermum officinale L. şi pe rădăcinile de Lithospermum ruderale DOUGL. ex LEHM.,
alte specii din familia Boraginaceae folosite tradiţional de triburile indiene din Nevada ca anticoncepţionale. Experienţele efectuate prin diferite
modele experimentale asupra extractului apos au demonstrat că acţiunea farmacodinamică este dată de un produs de oxidare a acidului litospermic
şi a diverşilor fenoli, rezultat sub acţiunea unei fenoloxidaze. Planta proaspătă este inactivă. Pentru a deveni activă trebuie conservată 1 – 2 ani. O
acţiune asemănătoare s-a observat şi în cazul ciclolignanilor naftalenici obţinuţi prin oxidarea acidului cafeic cu permanganat de potasiu.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Afecţiuni renale (cistite, nefrite), Contraceptiv

Toxicitate
Speciile familiei Boraginaceae se caracterizează prin prezenţa acidului litospermic (cu proprietăţi antigonadotrofe), dar şi a alcaloizilor pirolizidinici
(cu potenţial hepatocancerigen şi mutagen).

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Observaţii:
Frunzele de Anchusa officinalis sunt considerate impurităţi (falsificări) ale funzelor de Borago officinalis L.
De la specia Anchusa rubra sin. Alkanna tinctoria se recoltează rădăcinile pentru conţinutul în alkanină (derivat naftalenic cu proprietăţi tinctoriale).
Tinctura Alkannae se foloseşte în fito- şi histochimie (colorează uleiurile volatile, uleiurile grase şi rezinele în roşu) şi la colorarea textilelor.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANEMONE NEMOROSA L.
Denumire populară: Floarea paştilor
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Floarea Paştilor, Breabăn alb, Breaben alb, Clopoţei, Deiţei albi, Dediţei sălbatici, Floare de paşti, Floarea
păsărilor, Floarea Paştelui, Floarea Paştelui albă, Floarea Paştilor albă, Floarea vântului, Floarea vântului
albă, Floarea Vinerei Sfinte, Găinuşe, Muscarici albi, Muscerici albi, Mustenici alb, Pataci, Păştiţă, Pâinea
Paştelui, Puichiţă, Pupegioi, Rotiliţă, Turculeţ, Zlac

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Ranunculoideae

Caractere morfologice
Plantă herbacee, perenă, înaltă de 6 – 30 cm, cu rizom târâtor, galben sau brun. Tulpinile sunt erecte, solitare, glabre ori slab pubescente, cu frunze
bazilare lungi, tripenate sau penatifid-serate. Frunzele caulinare dispuse câte 3 în rozete au peţiolul lung de 2 cm. Bracteele sunt palmate şi
penatifid-serate şi ăn general nu au muguri axilari. Florile sunt solitare, albe sau roşu-violete, cu un diametru de 1,5 – 4 cm, dispuse la vârful tulpinii
şi pritejate de 6 (5 – 9) bractei oblong-ovate, cu marginea întreagă şi glabre. Au numeroase stamine galbene şi 10 –20 carpele oblongi, cu un vârf
scurt, recurbat. Tulpinile sunt erecte în timpul înfloririi. Fructele sunt drupe compuse, pubescente.

Ecologie şi răspândire
Planta este răspândită în toată Europa, cu excepţia regiunilor mediteraneene şi nordul Laponiei.
Organe utilizate
Partea supraterestră colectată înainte de înflorire, proaspătă şi uscată.

Compoziţia chimică
Protoanemonină: aproximativ 300 mg protoanemonină la 100 g de plantă proaspătă. probabil sub formă glicozidică (ranunculină). Când planta este
tăiată în bucăţi mici şi în timpul uscării, sub influenţa enzimelor ranunculina se dimerizează formând anemonină. Protoanemonina este compus
volatil, anemonina este nevolatilă şi stabilă din punct de vedere chimic (nu poate regenera protoanemonină)

Acţiune terapeutică
Antimicrobiană.

Importanţa

Utilizare
Afecţiuni respiratorii (tuse convulsivă şi astmă), gastrice (dureri stomacale), genitale (întârzierea menstruaţiei).

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Protoanemonina este iritantă pentru mucoase şi piele. Anemonina este inactivă.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANEMONE RANUNCULOIDES L.
Denumire populară: Păştiţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Păştiţă, Breabăni, Dădiţei, Deiţei, Dediţei galbeni, Floarea păsărilor, Floarea Paştelui, Floarea Paştelui
galbenă, Floarea Paştilor, Floarea Paştilor galbenă, Floarea vântului, Floarea vântului galbenă, Găinuşe,
Găinuşe galbene, Gălbinele, Muscarici galbeni, Muscerici galbeni, Oiţe, Oiţe galbene, Pâinea Paştelui,
Pâinea Paştilor galbenă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Ranunculoideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee perenă, de talie mică (7-30 cm înălţime), cu rizom brun, orizontal în sol. Tulpina erectă este lipsită de frunze bazale iar în partea
superioară prezintă un involucru trifoliat, cu frunzele aşezate în verticil având peţioli scurţi. Limbul este trisectat, cu nervaţiune palmată. Florile
solitare, aşezate pe pedunculi lungi au 5 foliole perigonale, galben aurii; staminele numeroase sunt mai scurte decât perigonul; înfloreşte în III-V.
Fructul multiplu – poliachenă, este alcătuit din achene scurt păroase, prevăzute cu un rostru lung.

Ecologie şi răspândire
Plană frecventă din zona silvostepei până în etajul nemoral (subetajul fagului) în păduri, tufărişuri, livezi, poieni. Specie euritermă, mezofilă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Ţesuturile acestei plante conţin protoanemonin (C5H4O2), ranunculin şi anemonin.

Acţiune terapeutică
Protoanemoninul din această specie are efect antibacterian, antibiotic, antimitotic, antimutagen, antiseptic, antitumoral, antiviral, iritant, pesticid,
purgativ, toxic şi vermifug.
Anemoninul are efect iritant.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANETHUM GRAVEOLENS L.
Denumire populară: Mărar
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Crop, Chimen, Marar, Marari, Marariu, Mărar de grădină, Mărar tare, Mărariu, Mărăraş, Mârariu, Morar,
Morariu

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiale
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee anuală glabră, verde întunecat, albastră pruinoasă, cu miros caracteristic; tulpina atinge 130 cm în lungime; frunzele alterne, de 3-4
ori penat-sectate, cu segmente liniar-filiforme; flori mici, hermafrodite, actinomorfe, cu petale galbene, grupate în umbele compuse; înfloreşte în
iulie-august; fructul – mericarpic de tip dicariopsă cu mericarpii alungite având coastele principale evidente, alburii.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca aromatică sau condimentară, răspândită şi subspontan, originară din Asis de SV, India.
Organe utilizate
se utilizează în scop medicinal fructele, care conţin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice, iar în scop alimentar atât frunzele, cât şi seminţele.

Compoziţia chimică
Frunzele de mărar conţin: 88,0 % apă, 2,8 % glucide, 2,0 - 2,7 % proteine, 0,3 % lipide, 3,3 % fibre şi ulei volatil.
Conţinutul de vitamine din 100 g frunze este următorul: 52,0 mg acid ascorbic, 6,0 mg tocoferoli, 0,23-0,42 mg tiamină, 0,11-0,28 mg riboflavină,
0,30 mg nicotinamidă, 0,25 mg acid pantotenic, 0,10-1,5 mg piridoxină, 2,8 mg niacină şi 0,10 mg acid folic.
În 100 g frunze s-a determinat următorul conţinut de substanţe minerale: 430 mg potasiu, 100,0 mg calciu, 86,0 mg sodiu, 51,0 mg fosfor, 40,0 mg
magneziu, 2,7 mg fier, 0,25 mg zinc şi 0,06 mg cupru.
Analezele efectuate de Huopalahti ş.a. (1988) la uleiurile volatile extrase din plantele de mărar, au evidenţiat existenţa a 11 componenţi dintre care
3,9-epoxi-p-1-metan a deţinut 33,20 % din totalul componenţilor şi neofitadienul 19,90 %. Cantităţi mai mici au fost constatate în cazul α-
felandrenului 6,80 %, miristicinei 5,80 %, apiolului 4,20 %, para-cimenului 1,80 %, β-felandrenului 1,70 %, piperitonei 1,40 %, carvonei 1,00 %,
limonenului 0,70 % şi α-pinenului 0,20 %.
Teuscher şi colab. menţionează pentru părţile aeriene: 0,2 – 2,3 % ulei volatil (0,05 – 0,75 % în planta proaspătă) format din (S)-(+)-α-felandren (26
– 65 %, cantitatea cea mai mare găsindu-se înainte de înflorire) şi dileter (5 - 32 %, cantitatea cea mai mare atingându-se în timpul înfloririi) –
aceştia fiind răspunzători de mirosul caracteristic al mărarului. Compuşi însoţitori: (+)-limonen (3 – 55 %), β-felandren (până la 10 %), p-cimen
(până la 4 %), D-carvonă, conţinut dependent în foarte mare măsură de condiţiile pedo-climatice (12 – 29 % în Germania, 0 – 40 % în SUA, 25 – 42
% în India, 25 – 50 % în Ungaria, 0 – 2,5 % în Finlanda). Pe lângă aceşti constituenţi principali se mai întâlnesc: p-ment-2-en-1,6-diol, 8-
hidroxigeraniol, esterul metilic al acidului 2-metilbutiric şi piperitonă.
Alţi constituenţi: flavonozide (3-O- β-D-glucuronidele quercetolului şi izoramnetolului, 3-O-glucozidele, 3-O-galactozidele şi 3-O-
ramnoglucozidele quercetolului şi izoramnetolului, vicenină), cumarine (cumarină, scopoletină).
Analizele efectuate de Burzo ş.a. (nepublicat) au relevat că uleiul volatil extras din frunzele de mărar conţine în principal α-felandren (60,07 %), α-
limonen (15,37 %) şi dimetilhexahidro benzofuran (16,42 %). În cantitate mai mică s-au determinat: α-pinen, p-cimen mircen, α-thujen, carvonă,
sabinen, β-pinen, β-terpinen şi γ-terpinen.
Inflorescenţele conţin 5 – 6,5 % ulei volatil. Componenţii dominanţi sunt limonenul (32 – 33 %), α-felandrenul (20 – 21 %) şi carvona (25 – 30 %).
Cantitatea de carvonă şi de ulei volatil creşte după îmbobocirea florilor şi atinge maximum în faza de lapte.
Componenţii chimici din fructele de mărar sunt reprezentaţi de uleiuri volatile (până la 4,0 % sub. uscată), lipide (14,5 %), tiamină (0,42 mg/ 100
g), riboflavină (0,28 mg/ 100 g), mucilagii, taninuri, substanţe azotate etc.
Uleiul volatil obţinut din fructe (după Franchomme): 25 – 50 % hidrocarburi monoterpenice [25 – 40 % (+)-limonen, 25 % α-felandren, 0,2 % p-
cimen], 40 – 60 % cetone monoterpenice (28 – 41 % carvonă, 0,6 – 0,9 % izocarvonă şi dehidrocarvonă), compuşi aromatici (miristicină, dilapiol),
sub 4 % cumarine (umbeliferonă şi umbeliprenină) şi furanocumarine (bergapten), ftalide.
Analizele efectuate de Lawrance (1980) la uleiurile volatile din seminţele de mărar, au identificat prezenţa a 19 comonenţi. Dintre aceştia carvona a
reprezentat 45,00 %, limonenul 35,00 %, α-felandrenul 7,00 %, cis-dihidrocarvona 2,00 % şi trans-dihidrocarvona 1,50 % din totalul componenţilor.
Restul componenţilor au deţinut fiecare mai puţin de 1,0 % din totalul substanţelor volatile: p-cimen, α-pinen, iso-dihidrocarveol, mircen,
neodihidroisocarveol, (E)-anetol, campfen, δ-3-caren, cis-carveol, trans-carveol, dihidrocarveol, neodihidrocarveol, β-pinen şi sabinen.
Sing ş.a. (1987) au constatat că organele vegetative proaspete au cel mai mare conţinut de ulei volatil cînd sămânţa este în faza de lapte şi când s-au
aplicat fertilizări cu azot şi cu fosfor.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Tonică SNC (comparabilă cu acţiunea cofeinei), anticatarală, mucolitică, colagogă, coleretică, slab anticoagulantă (pentru uleiul volatil din fructe),
carminativă, stomahică, antispastică, vitaminizantă şi aromatizantă, diuretică, antihelmintică (frunzele, tulpinile şi fructele).

Importanţa
Aromatica si condimentara

Utilizare
Afecţiuni respiratorii (bronşite catarale acute), digestive (insuficienţe hepato-biliare, dispepsii, anorexii), circulatorii (edeme) – fructe şi ulei volatil.
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, a produselor cosmetice şi pentru aromatizarea mâncărurilor.
Frunzele sunt apreciate pentru conţinutul scăzut de substanţe energetice (104 kJ/ 100 g) şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, vitamină E şi
fibre. Aroma specifică a făcut ca frunzele acestei specii să fie utilizată pentru obţinerea de preparate culinare.
Alte utilizări:
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, a produselor cosmetice şi pentru aromatizarea mâncărurilor.
Frunzele sunt apreciate pentru conţinutul scăzut de substanţe energetice (104 kJ/ 100 g) şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, vitamină E şi
fibre. Aroma specifică a făcut ca frunzele acestei specii să fie utilizată pentru obţinerea de preparate culinare.
Medicina umană (populară): seminţele(fructele) – decoct, administrat copiilor împotriva durerilor de stomacsau a durerilor de urechi; ceaiul din
seminţe se lua pentru ameliorarea durerilor de cap, sau în tratamentul astmului cardiac; seminţele pisate – date copiilor împotriva limbricilor; tulpini
- ceai folosit în boli ale aparatului urinar; partea aeriană – ceai folosit în boli de inimă şi contra arterosclerozei; florile – folosite pentru ceai contra
tusei
Medicina veterniară (populară): planta – decoct administrat vacilor când acestea nu aveau lapte.

Toxicitate
În doze obişnuite, folosirea mărarului drept condiment nu comportă nici un risc de toxicitate acută sau cronică. Datorită cumarinelor produsul are
potenţial fotosensibilizator.

Contraindicaţii
La ulei volatil: sugari, copii, femei gravide, bolnavi epileptici (datorită cetonelor care sunt neurotoxice – convulsivante şi abortive).

Precauţii şi reacţii adverse


Posibile fotodermii la contactul cu planta proaspătă sau cu sucul ei.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Fructele crude, întregi sunt folosite la obţinerea unor produse galenice infuzii, tincturi, apă aromată) ori a uleiului volatil. În arta culinară se folosesc
frunzele (proaspete şi uscate), inflorescenţele mature şi fructele.
Conservare

Cultivare
Mărarul este o plantă rezistentă la frig şi ca urmare semănatul se efectuează toamna sau primăvara de vreme. Germinarea seminţelor are loc la
temperatura de 3oC, iar temperatura iotimă de creştere este de 16-18oC. Nu are cerinţe mari faţă de lumină, însă lumina insuficientă determină
obţierea de plante alungite şi puţin aromate. În privinţa umidităţii manifestă cerinţe mari în perioada germnării seminţelor şi la începutul vegetaţiei,
urmând ca pe măsura creşterii plantelor şi formării unui sistem radicular bogat să devină mai rezistente la insuficienţa api. Planta nu suportă exesul
de umidiate. În privinţa solului, se dezvoltă bine pe toate tipurile de sol, cu rezultate foarte bune dacă în anul anterior s-a realizat fertilizarea cu
gunoi de grajd.
Se poate cultiva în câmp, în cultură pură sau asociată, prin semănat toamna târziu (noiembrie), în ferestrele iernii, primăvara de vreme sau chiar în
timpul verii, în mod eşalonat până la 15 iulie. Semănatul se efectuază mecanic cu semănătoarea SUP-21, câte 4 rânduri pe strat înălţat, la 28 cm
între rânduri şi 2,5-3 cm pe rând, adâncimea fiind de 1-2 cm, folosind o cantitate de circa 6 kg sămânţă la ha. Lucrările de îngrijire constau în
afânarea solului, erbicidarea, irigarea, fertilizarea suplimentară la nevoie şi combaterea bolilor şi dăunătorile în cazul semnalării atacului. Recoltarea
frunzelor verzi se efectuează când plantele au atins 10-15 cm în înălţime, iar tulpinile, respectiv plantele întregi, după 10-12 săptămâni de la
semănat (când încep să înflorească).
Mărarul poate fi cultivat şi în cultură forţată şi protejată mai ales în ciclul I şi în special în răsadniţe (mai puţin în sere şi adăposturile din material
plastic).
Pentru producerea seminţelor semănatul se efectuează primăvara de vreme, fructele ajung la maturitatea fiziologică după 90-100 zile, iar recoltarea
se efectuează eşalonat (diminaţa pe rouă pentru a evita scuturarea fructelor), prin 2-3 treceri, începând din momentul când o treime din plante au
culoarea galbenă, fructele sunt tari şi capătă o culoare cafenie.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp cu semanatori SUP 21, 6-10 kg/ha, functie de distanta intre randuri, care poate fi 25 cm sau 50 cm (la terenurile
imburuienate)

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Recoltarea in diferite faze ale vegetatiei, functie de cerinte:
- la inflorit deplin, masa verde cu cositoarea mecanica sau vindroverul
- coacerea fructelor (faza lapte-ceara), masa verde cu cositoarea mecanica sau vindroverul
- fructe mature, recoltare cu combina

Valorificare
ANETHI FRUCTUS – FRUCTE DE MĂRAR
CEAI DIN PLANTE

1. Flux tehnologic:

2. Utilaj şi aparatura:
- cantar industrial
- selector prevăzut cu sistem de sitare vibrator, cu sita superioară cu ochiuri rotunde sau dreptunghiulare adaptate la dimensiunile fructelor, astfel
încât să se asigure conţinutul în corpuri străine şi impurităţi prevăzute în prezenta specificaţie tehnică şi cea inferioară cu ochiuri rotunde cu
diametrul de 1,0 mm;
- balanta tehnica 1-1000 g;
- masa de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- mecanice : selectare.
- manuale: ambalare
- auxiliare: recepţie, manipulare, alimentare utilaje.
Materiile prime: Anethi Fructus - Fructe de Mărar.
Materiale : ambalaje : saci dubli de polipropilenă
Semifabricate: produs selectat.
Utilităţi : energie electrică, apa curenta.
RECEPTIE – Materia prima se receptioneaza pe loturi, functie de provenienta si calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativa se face prin verificarea urmatorilor parametri, conform S.T. nr. 36/2004 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- continut in corpuri străine organice si minerale
- continut in impurităţi .
SELECTARE - se indeparteaza impurităţile (definite conform specificaţiei tehnice a materiei prime), corpurile străine organice şi minerale prin
trecerea fructelor de mărar prin selectorul prevăzut cu sita superioară cu ochiuri rotunde sau dreptunghiulare adaptate la dimensiunile fructelor şi
cea inferioară cu ochiuri rotunde cu diametrul de 1,0 mm.
La sfârşitul operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele
se inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul valorificabil se reintroduce pe selector dacă rezultatele analizei de laborator, confirmă că recuperarea produsului util se face în condiţii de
eficienţă economică. Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi de hârtie, câte 50 g
sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de carton. Acesta se
eticheteaza corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat,
ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite,
ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi
certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru si obiectele utilizate pentru realizarea unei sarje de produs se elibereaza si se curata
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizarii unui alt produs .
PROTECTIA MUNCII - Se respecta regulile de protectia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de productie.Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANGELICA ARCHANGELICA L.
Denumire populară: Angelica
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Aglică, Angelică sălbatică, Angelină, Anghelică, Anghelică sălbatică, Anghilică, Antonică, Bucinis, Cucută
mare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee bisanuală până la perenă, cu rizom gros, napiform, la interior cu un suc gălbui; tulpina robustă, înaltă de 50 – 150 (uneori 300;
frunzele alterne, de 3 ori penat-sectate, foarte mari (cele inferioare ajung până la 90 cm lungime) având teaca mare, umflată şi peţiolii cilindrici;
umbelele compuse sunt mari (8-15 cm în diam.), lung pedunculate, cu radiile papilos, vilos păroase; flori actinomorfe, hermafrodite, cu petale alb-
verzui; înfloreşte în iulie-august; fructul – mericarpic de tip dicariopsă cu mericarpii având coastele laterale aripate.

Ecologie şi răspândire
Specie mezohigrofită – higrofită, sporadică în lungul pâraielor, în turbării, la margini de păduri umede, din etajul fagului până în cel boreal;
cultivată ca plantă medicinală şi legumicolă.
Detalii...

Organe utilizate
se utilizează organele subterane (rizomul, rădăcinile adiacente), frunzele recoltate în lunile mai – octombrie şi fructele.

Compoziţia chimică
Componenţii identificaţi în organele aeriene ale acestei specii sunt următorii: glucide solubile (glucoză, fructoză), ceruri, taninuri, acid
dehidroascorbic, cumarine, acizi organici (acid oxalic, acid malonic, acid aconitic, acid clorogenic), acizi fenolici (acid cafeic, acid valerianic),
cromone (visnagină) şi acizi graşi (acid stearic, acid behenic, acid arahidic, acid eicosenoic), acizi alifetici (acid angelic), α-pirone (ligustilidă,
visnagină).
Dintre cumarine au fost identificate: angelicin, acid angelic, 5-metil-angelicină, ostol, ostenol, umbelliprenină, umbelliferonă, fraxozidă, esculetol,
archicină, umbelliferonă, umbelliprenonă, izocumarină, izoimperatorină, izopimpinelină, phelopterin, psoralen, sphondină, xantoxiletină şi
marmesină, iar dintre furanocumarine:α-alkil-furanocumarină, dihidrofuranocumarină, bergapten, ostrutol, imperatorină, xantotoxol, fraxetol,
esculozidă, archangelicină, archangelinonă, pimpinelină, marmesinină şi kwaniină.
Dintre steroli au fost identificaţi: β-sitosterolul, stigmasterolul, campesterol, ergosterolul iar dintre lactone: angelicalactonă şi pentadecanolidă.
Frunzele conţin: uleiuri volatile 0,015 – 0,10 %, glucide solubile: glucoză, fructoză, taninuri, vitamine: acid dehidroascorbic, carotenoide, precum şi
următoarele alte substanţe:
Acizi organici: acid angelic, acid oxalic, acid malonic, acid aconitic, acid valerianic, acid metil-acetic.
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic.
Furanocromone: visnagină.
Furanocumarine:α-alkil-furanocumarină, dihidrofuranocumarină, bergapten, ostrutol, imperatorină, xantotoxol, archangelicină, pimpinelină,
marmesinină şi kwaniină, angelicin, 5-metil-angelicină, ostol, ostenol, umbelliprenină, umbelliferonă, archicină, umbelliferonă, umbelliprenonă,
izoimperatorină, izopimpinelină, felopterină, psoralen, sfondină, marmesină,
Piranocumarine: xantoxiletină.
Izocumarine: izocumarină.
Hidroxicumarine: archangelinonă, fraxetol, fraxozidă, esculetol, esculetozidă.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol, campesterol, ergosterol.
Lactone: angelicalactonă, pentadecanolidă, ligustilide.
Acizi organici alifatici: acid angelic.
Acizi graşi: acid stearic, acid behenic, acid arahidic, acid eicosenoic.
Ceruri.
După Teuscher şi colab. uleiul volatil extras din frunze
34 % β-felandren, 27 % α-pinen, 24 % β-pinen şi alte hidrocarburi însoţitoare (mircen, p-cimen, cis- şi trans- β-ocimen); 0,2 – 0,7 %
furanocumarine (xantotoxină, imperatorină, oxipeucedanină, angelicină, bergapten, izopimpinelină).
După PDR: 17 – 29 % mircen şi compuşi însoţitori (p-cimen, limonen, cis- şi trans-ocimen, α-felandren, β-felandren, α-pinen), furanocumarine
(angelicină, bergapten, imperatorină, izoimperatorină, oxipeucedanină, archangelicină).
Substanţele volatile extrase din organele aeriene conţin: 71,89 % β-felandren, 11,39 % α-pinen, 4,53 % α-thujen, 3,47 % mircen, 0,91 % ocimen,
0,77 % r-elemen, 0,77 % zingiberen, 0,52 % sabinen, 0,36 % α-curcumen, 0,32 % hexilizovalerat, 0,32 % α-copaen, 0,32 % α-humulen, 0,28 % α-
pinen, 0,24 % camfen, 0,22 % cedren, 0,20 % mirtenilacetat, 0,16 % alloocimen, 0,15 % β-elemen, 0,15 % β-bisabolen, 0,14 % αmuurolen, 0,14 %
caren-4-ol, 0,12 % amilizovalerat şi 0,10 % terpinolen (Burzo ş.a., nepublicat).
Rădăcinile de anghelica conţin: ulei volatil, glucide (glucoză, fructoză, zaharoză, umbelliferoză, amidon, celuloză), rezine (6 %), steroli ( β-
sitosterol), acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic, acid chinic), acizi organici (acid citric, succinic, fumaric, oxalic), tanin, monoterpene (cis-
piperitol, cis-verbenol), baze azotate (adenozină) şi substanţe minerale (8,1 %), fenilpropanoizi (coniferin).
Au mai fost determinaţi esterii etilici ai următorilor acizi graşi: acid capric, lauric, linoleic, linolenic, miristic, oleic, palmitic, petroselinic, behenic
şi stearic, precum şi acizi alifatici nesaturaţii: acid angelic (0,3 %).
Sesquiterpen: cuparen, glicozizi fenil propenici: coniferină.
Dintre cumarine au fost identificate: archicina, archangina, cvanina, ostolul, ostenolul, umbelliferona şi umbelliprenina, iar dintre furanocumarine:
angelicina, ostrutolul, archangelicina, imperatorina, izoimperatorina, bergaptenul, xantotoxolul, xantotoxina, oroselona, oxipeucedanina,
oxipeucedaninhidratul, archangelina şi prangolarina.
Atât în rădăcini, cât şi în tulpini se găsesc numeroase canale secretoare în care este sintetizat uleiul volatil.
Ţesuturile acestei specii conţin 0,10 – 0,40 % uleiuri volatile care conţin hidrocarburi monoterpenice, compuşi oxigenaţi şi sesquiterpene.
Compoziţia uleiul volatil obţinut din rădăcină de angelică (după Teuscher şi colab)
Hidrocarburi monoterpenice (80 – 90 %): 14 – 32 % α-pinen, 13 – 28 % β-felandren, 13 - 16 % ᅣ 3-caren, 2 – 14 % α-felandren, camfen, p-cimen,
limonen, mircen, β-pinen, sabinen, trans-p-ment-2-en-1-ol (artefact).
Hidrocarburi monoterpenice: bisabolen, copaen.
Alcooli sesquiterpenici: bisabolol.
Esteri: acetat de bornil.
Hidroxicumarine prenilate: 7-metoxi-8-(3-metil-2-butenil)-2H-1-benzopiran-2-onă, umbelliprenina.
Hidroxicumarine: umbelliferonă, ostol, ostenol.
Furanocumarine(0,5 – 1,6 %): angelicină, archangelină, bergapten, biakangenol, 5- β-ciclolavanduliloxipsoralen, heraclenol, imperatorină,
izobergapten, izoimperatorină, marmezină, ostrutol, oxipeucedanină, xantotoxină, xantotoxol, angelicină, oroselona, oxipeucedanina,
oxipeucedaninhidratul şi prangolarina, care asigură plantei rezistenţă la infecţii fungice.
Lactone macrociclice (1,5 %): 13-tridecanolidă, 15-pentadicanolidă, 12-metil-13-tridecanolidă, 16-hexadecanolidă, 17-heptadecanolidă (conferă
mirosul specific).
După Franchomme şi colab. (2001): 73 % hidrocarburi monoterpenice (24 % α-pinen, 1,25 % β-pinen, 13 % limonen), 1,5 – 2 % esteri alifatici şi
terpenici (0,75 % acetat de bornil, 0,45 % acetat de transverbenil), 2 % cumarine (umbeliferonă, archangelicină, angelicină şi bergapten), alcaloizi
terpenici (nitromentadiene).
Compoziţia uleiului volatil de rădăcini, după Kerrola ş.a. (1994).
Hidrocarburi monoterpenice: α-felandren (13,85 %), α-pinen 5,65 %, sabinen 3,60 %, limonen 2,45 %, δ-3-caren 1,85 %, mircen 1,45 %, (Z)- β-
ocimen 1,00 %, β-pinen 0,65 %, %, camfen 0,35 %, α-felandren 0,30 %, terpinolen 0,35 %, p-cimen 0,85 %, α-tujen 0,90 %, (E)- β-ocimen 0,10 %.
Hidrocarburi sesquiterpenice (2,70 %): β-bisabolen 2,10 %, biciclogermacren 1,65 %, α-cariofilen 1,65 %, γ cadien 1,70 %, δelemen 1,70 %,
germacren D 0,75 %, γ-cariofilen 1,30 %, (Z)- β-farnesen 1,00 %, αcubenen 0,60 %, α-copaen-8-ol 0,50 %, α-muurolen 0,50 %, α-copaen 0,35 %,
β-cubeben 0,30 %, cuparen 0,30 %, βselinen-0,30, β-cedren 0,25 %, βelemen 0,20 %, tujopsen 0,30, γ-muurolen.
Alcani, alchene, alchine: 5-undecen-3-ină 0,10 %.
Alcooli terpenici şi neterpenici: 1-octadecanol 1,35 %, %, tridecanol 0,20 %, tetradecanol 0,10 %, cis-tujanol 0,60 %, cis-piperitol, cis-verbenol.
Alcooli monoterpenici aromatizaţi: p-cimen-8-ol 1,30 %, cuminalcool 0,30 %.
Alcooli sesquiterpenici (1,30 %): α-copaen-11-ol 4,10 %, dihidroeudesmol 2,30 %, elemol 2,00 %, spatulenol 1,80 %, β-eudesmol 0,70 %, rosifoliol
0,70 %, cedrol 0,20 %.
Esteri: bornil acetat 1,75 %, chrisantemil acetat 1,10 %, tetradecil acetat 1,10 %, cis-crisantemil acetat 0,70 %, heptadecil acetat 0,85 %.
Cetone: 4,6,6-trimetil-2-ciclohexen-1-onă 0,70 %.
Aldehide alchilice: (E,E)-2,4-dodecadienal 0,50 %, hexanal 0,50 %, (E,E)-2,4-decadienal 0,20 %, tertadecanal 0,30 %, pentadecanal 0,05 %.
Aldehide terpenice: fellandral 0,30 %.
Lactone macrociclice: 15-pentadecanolid 3,55 %, 13-tridecanolid 2,10 %, 12-metil-13-tridecanolid 0,25 %.
Hidroxicumarine: ostol 6,75 %.
Furanocumarine: psoralen 1,10 %,
Extrasele în pentan din rădăcinile plantelor de Angelica au avut o compoziţie diferită de a uleiurilor volatile. Principalii componenţi identificaţi au
fost: ostolul 53 %, izobergaptenul 8,8 %, bergaptenul 8,8 %, acidul palmitic 6,0 % şi pentadecanolid 6,0 %.
Fructele conţin:
Ulei volatil: α-pinen, β-felandren, borneol, camfen, β-bisabolen, β-cariofilen, hexilmetilftalat, lactone macrociclice care imprimă mirosul
caracteristic (15-oxipentadecenlactona).
Furanocumarine: angelicină, bergapten, imperatorină, oxipeucedanină, xantotoxină.
Ulei gras.
Fitosteroli: β-sitosterol, stigmasterol (după PDR).
După Franchomme şi colab. (2001) în uleiul volatil al fructelor se găsesc: felandreni, cumarine şi furanocumarine (imperatorină, xantotoxină).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Sedativă SNC (angelicina are o acţiune sedativă asemănătoare clordiazepoxidului - N.R. Farensworth, G.A. Cordell, 1976), antispastică =
antispasmodică (demonstată pe intestin şi trahee izolate de la cobai – M. Reiter, W. Brandt, 1985), carminativă, anticoagulantă prin reducerea
agregării plachetare (A.M. Zobel, S.A. Brow, 1991), stimulentă a secreţiilor glandelor exocrine (mucice, gastrice, hepatobiliare şi pancreatice) –
expectorantă, orexigenă, coleretic-colagogă, antiinflamatoare – frunze, rădăcini şi ulei volatil; tonică şi carminativă în doze foarte mari – uleiul
volatil din fructe; vasodilatatoare coronariană – frunze, rădăcini şi uleiuri volatile (prin efectul vasodilatator şi antagonismul furanocumarinelor faţă
de canalele de calciu – W.C.Evans), stimulează circulaţia sanguină periferică datorită proprietăţilor vasodilatatoare şi anticoagulante (reduce efectele
arteritei); antibacteriană, antifungică; frunzele sunt diuretice şi diaforetice (afirmaţie ne fondată ştiinţific).

Importanţa
Medicinala, melifera

Utilizare
Afecţiuni digestive (anorexii, indigestii, dispepsii, enterocolite spasmodice, aerocolie, colecistite), respiratorii (bronşite cronice), circulatorii
(arterite), locomotorii (artroze), genitourinare şi endocrine (cistite, sindrom menstrual – antispastic uterin şi sedativ), neuropsihice (anxietate,
labilitate nervoasă, tulburări ale somnului, insomnii).
Uleiul volatil obţinut prin distilarea cu vapori de apă a rădăcinilor intră în compoziţia unor produse cosmetice (parfumuri, loţiuni, creme, săpunuri).
Uleiurile volatile extrase din fructe şi din rădăcini se folosesc la aromatizarea unor băuturi de culoare verde foarte intensă (lichioruri, vermuturi)
deoarece uleiul volatil – iniţial incolor, cu timpul devine verde.
Alte utilizări:
Uleiurile volatile extrase din rădăcini sunt folosite şi în industrie parfumurilor iar cele extrase din organele aeriene şi fructe, în industria
săpunurillor. Compuşii amari din această plantă sunt folosiţi în industria băuturilor.
Medicina umană (populară): planta – pentru “întărirea inimii‿, ca expectorant, pentru calmarea durerilor de stomac; cu decoctul plantei, amestecat
cu oţet se făceau frecţii contra durerilor de spate şi pentru reumatism; fructe, rădăcina – plămădite în rachiu de drojdie, pentru “vătămătură‿ (hernie
sau alte afecţiuni interne cu manifestare acută) şi ca tonic gastric; frunze – cataplasmă, în amestec cu frunze de rută şi miere, pentru muşcătura de
şarpe sau câine.
Credinţe: Se spune că haiducul Pintea Viteazul avea în traistă, pe lângă merinde şi o sticlă de palincă plămădită cu rădăcini de angelică alături de
alte plante, băutură ce asigura putere omului şi protecţie împotriva bolilor.

Toxicitate
Angelicalactona în concentraţie de 1/10 000 produce oprirea cordului izolat de broască în sistolă.

Contraindicaţii
Persoanele predispuse la diabet şi femeile însărcinate.

Precauţii şi reacţii adverse


Toate organele plantei pot provoca fotodermatoze, când sunt administrate intern sau sucul ori uleiul volatil sunt aplicate pe piele, din cauza
furanocumarinelor. Fototoxicitatea este foarte pronunţată când contactul cu pielea este înlesnit de umiditate (rouă, transpiraţie). De asemenea sunt
posibile o fotomutagenitate şi o fotocarcinogenitate (O.B. Genius – 1981, K.W. Glombitza – 1972).
După consumul de frunze sau peţioluri ca legume trebuie renunţat la băi de soare sau la alte expuneri intensive de raze UV.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Suc de presare din planta proaspătă, infuzii, tinctură (1:5 = 20 %), extract fluid (1:1), ulei volatil. Angelica intră în formulele multor condimente
folosite în industria alimentară (pentru aromatizarea salatelor, supelor, brânzei, compoturilor, maionezei etc.). Din motive de toxicitate şi reacţii
adverse recomandăm folosirea lor cu parcimonie.

Conservare

Cultivare
Planta necesită soluri adânci, cu un pH de 4,5-7,3, fertile, uşor umbrite sau de plin soare şi este tolerantă la îngheţ.
Seminţele se seamănă în răsadniţă rece imediat ce s-au maturat, deoarece au viabilitate scurtă, sau primăvara, dar germinarea este mai redusă.
Necesită lumină pentru germinare. Se procedează la repicat în vase individuale care se ţin în răsadniţă pentru prima iarnă, plantarea afară
efectuându-se în primăvara următoare. Seminţele se pot semăna şi în situ imediat ce s-au maturat.
Mod de cultivare:
Seminte semanate direct in camp, 8-10 kg/ha ; 62,5-75 cm intre randuri, 2-3 cm adancime, sau rasad semanat in august si transplantat primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacinile, la sfarsitul vegetaiei (octombrie-noiembrie) cu dislocatorul de sfecla sau plugul fara cormana
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHEMIS ARVENSIS L.
Denumire populară: Romaniţă de câmp
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Mărucă, Mărună, Măruncă, Muşeţel prost, Roman, Romaniţă proastă, Romaniţă puturoasă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă anuală, cu rădăcină subţire, pivotantă; tulpina înaltă de 10-50 cm, arcuită mai rar erectă, puternic ramificată în partea superioară, cu ramuri
subţiri, alipit pubescente sau glabre; frunzele sunt de 2-3 ori penat sectate, glabrescente, cu peri lungi şi moi; antodiile sunt lung pedunculate, cu
diametrul de 20-30 mm, receptacul semiglobulos, bractee liniar-subulată, tubul corolei neumflat; înflorirea iunie-august; fructele sunt achene
cilindrice de 1,5 mm în diametru; înflorirea iunie-august;

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul gorunului, în locuri cultivate şi ruderale.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeză florile în scop medicinal.

Compoziţia chimică
Florile conţin acizi fenolici (acid cafeic, acid ferului, acid dihidroxicinamic), dihidroxicumarine (scopoletina), alcaloizi tropanici (scopolină),
furanocumarine (herniarina), taninuri, steroli ( β-sitosterol, stigmasterol), triterpene (taraxasterol, lupeol, β-amirină), hidrocarburi, substanţe
minerale (6 – 8 %).
Derivaţii flavonici determinaţi în florile acestei specii sunt glicozidele apigeninei: apiina, cosmosina, antemozida şi glucozidele luteolinei: luteolin-
7- glucozid.
Principiile amare din florile acestei plante sunt constituite din lactone sesquiterpenice de tip germacren: nobilină, 3-epinobilină, 1,10-epoxinobilină
şi 3-dehidronobilină (Holub şi Samek, 1977). Florile proaspete conţin 0,2 – 0,5 % uleiuri volatile. Analizele efectuate de Chialva ş.a. (1982) au
permis să se identifice prezenţa în uleiul volatil a 13 componenţi: izobutil angelat (36,00 %), izoamil angelat (17,90 %), 2-metil-2-propil angelat
(7,40 %), hexil butirat (3,90 %), izobutil izobutirat (3,70 %), izoamil 2-metilbutirat (2,80 %), izoamil butirat (2,60 %), α-pinen (1,60 %), propil
angelat (1,10 %), butil angelat (0,90 %), camfen (0,40 %), limonen (0,20 %) şi β-pinen (0,20 %).
Plantele de romaniţă de câmp conţin: taninuri catechinice, triterpene (cucurbitacină B, D, E, I, J şi K, tetrahidro cucurbitacină I, izo-
dihidrocucurbitacină D), steroli (stigmasterol, δ-7-stigmasterol).
Rădăcinile acestei plante conţin: glucide (glucoză, ramnoză), glicozizi diterpenici (brionină), alcooli diterpenici (brionol), briorezine, triterpene
(acid chrizofanic, dihidrocucurbitacină B), acizi graşi (acid linoleic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic), flobafene, steroli (spinasterol).

Acţiune terapeutică
Extractele din romaniţă au efecte antiseptice, stomahice şi antiinflamatorii.

Importanţa

Utilizare
Floile şi funzele intensifică transpiatia şi sunt considerate ca cel mai eficace remediu febrifug. Se utilizează în cazul gipei şi a febrei.

Toxicitate

Contraindicaţii
Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Planta preferă solurile bine drenate, cu un pH neutru către uşor acid şi cu poziţie însorită. Reuşeşte şi pe soluri argiloase grele.
Se recomandă semănatul afară imediat ce seminţele s-au maturat, iar cele mai mule semnţe germinează din toamnă.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHEMIS TINCTORIA L.
Denumire populară: Floare de periniţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae)
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Anthemis tinctoria este o plantă perenă; radăcină pivotantă; tulpină dreaptă, de 20-60 cm înălţime; frunze alterne, lat ovate, penat-sectate; florile
sunt dispuse în inflorescenţă de tip antodiu lung pedunculat, florile centrale sunt tubuloase galbene, iar cele marginale tot galbene; înflorirea iulie-
septembrie; fruct achenă glabră, patrumuchiată, cu 2 dintre muchii mai pronunţate.

Ecologie şi răspândire
Specie mezoxerofită; frecventă în zona de stepă-etajul subalpin, locuri uscate, însorite, pajişti, tufărişuri.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Florile sunt colorate de apigenin-7-glucozid (cosmosiină).

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din florile acestei specii au efect stomahic şi antiseptic.

Importanţa
Tinctoriala
Utilizare
Se utilizează pentru tratarea colitei, gripei şi a migrenelor.
Medicină umană, populară - uz intern - florile se folosesc contra tusei.
Alte utilizări:
Pigmenţii hidrosolubili extraşi din flori sunt folosiţi în scop tinctorial, obţinându-se nuanţe de galben şi brun deschis.
Culoarea galbenă se obţine în cazul lânii mordate cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsită cu extract obţinut din flori proaspete.
În cazul mordării cu bicromat de potasiu şi a vopsirii cu extractul obţinut din flori proaspete se obţine o culoare brun-deschis (Chirilă ş.a., 1999).

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Planta preferă solurile bine drenate şi cu poziţie însorită. Creşte bine pe cretă şi în grădini maritime. Este rezistentă la temperaturi joase de până la
-25oC. Este bine a se îndepărta tulpinile florale imediat ce s-a încheiat înflorirea, cu scopul de a stimula producerea ramificaţiilor bazale pentru
asigurarea înfloririi în anul următor.
Se seamănă în seră în aprilie-mai, solul se menţine umed, iar lumina ajută germinarea. Procesul de germinare durează circa 2 săptămâni, la o
temperatură de 20oC. Se repică în vase individuale şi se plantează afară în cursul verii. Se poate practica divizarea primăvara sau toamna.
Mod de cultivare:
Semanata la suprafata in spatii protejate in martie-aprilie, transplantat in vase individuale si retransplantate dupa inradacinare in camp, primavara
tarziu

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Ramuri la momentul infloritului

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTHRISCUS CEREFOLIUM (L.) HOFFM
Denumire populară: Asmăţui de grădină
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Asmăţui, Asmaţui, Asmaţuc, Asmaţuchi, Asmăţile, Asmăţui de grădină, Aţmaţuchi, Azmaţucă, Chervăl,
Chervel, Hasmaciucă, Hasmaţuchi, Haţmăţuchi, Hazmacic, Hiasmă, Tulburea, Turbure, Turburea

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae

Caractere morfologice
Este o specie herbacee, anuală, rezistentă uneori peste iarnă, care prezintă: rădăcină fuziformă, pivotantă, mică, albicioasă, cu miros aromat, uşor
anisat. Tulpina este fragilă, rămuroasă, ramificată, angulară la bază, fin striată în partea superioară şi pufoasă la noduri. Poate atinge 70 cm înălţime.
Frunzele inferioare sunt lung peţiolate şi dispuse în rozetă, în timp ce frunzele superioare sunt uşor pubescente, fin crestate (imparipenate), cu
foliole ovale sau lanceolate şi egal divizate (penatipartite). Ramurile se termină cu umbele compuse, opuse frunzelor. Umbele sunt formate din 1-4
bractei, flori radiale cu corolă albă, 5 stamine cu stil scurt, un ovar inferior, bicarpelat. Fructul este o diachenă formată din 2 mericarpe care la
maturitate rămân sudate între ele, negre, glabre, strălucitoare, alungite şi subţiri, prelungite şi suspendate pe un carpofor central. Înfloreşte din mai
până în august.

Ecologie şi răspândire
Subsp. cerefolium – plantă cultivată; subsp. trichosperma – plantă sporadică, întâlnită din zona stepei în etajul gorunului în rarişti de pădure,
tufărişuri, plantaţii de salcâm, locuri ruderale; mezofilă, indicatoare de soluri îngrăşate şi supraîngrăşate
Organe utilizate
Părţile aeriene uscate, proaspete sau congelate (Cerefolii herba)

Compoziţia chimică
Organele aeriene conţin: aproximativ 0,3 – 0,9 % ulei volatil, glucide, lipide, proteine, celuloză, flavone (apiină = 7-O-apiozida apigenolului),
lignani (deoxipodofilotoxin şi deoxipicropodofilin – rog verificarea veridicităţii informaţiei !), substanţe minerale.
Uleiul volatil extras din organele aeriene, conţine: 60 – 80 % metil cavicol (estragol), 16 – 30 % 1-alil-1,2-dimetoxibenzen, mici cantităţi de
cavibetol (răspunzător de miros), p-cimen, trans-anetol şi 1,8-cineol.
Seminţele conţin lipide bogate în următorii acizi graşi: acid palmitic, acid linoleic şi acid petroselinic.

Acţiune terapeutică
Stimulentă a secreţiilor glandelor exocrine (mucice, gastrice şi biliare), respectiv acţiune stomahică, coleretic-colagogă, carminativă şi expectorantă;
antispastică, antioxidantă (demonstrată pe homogenat de creier de şobolan utilizând un model experimental de peroxidare a lipidelor membranare
comparativ cu acidul ascorbic) şi diuretică.
Prezenţa deoxipicropodofilinei conferă extractelor proprietăţi antitumorale şi citotoxice (rog verificarea prezenţei acestor lignani).

Importanţa
Melifera, alimentara, aromatica si condimentara

Utilizare
Afecţiuni digestive (anorexii, indigestii, dispepsii, enterocolite spasmodice, aerocolie, colecistite, flatulenţă, colici abdominale), respiratorii
(bronşite cronice), afecţiuni genito-urinare (nefrite, sindrom menstrual).
Este puţin folosită în fitoterapie, specia fiind apreciată pentru calităţi de condiment alimentar pentru specialităţi diferite de ciuperci, peşte, carne
(pui, vacă, miel), ouă (omletă, ouă fierte), sosuri, vinegrete, maioneze, supe şi ciorbe, brânzeturi, iaurturi, unt, legume (fasole verde, morcov,
cartrofi, varză) etc..
Alte utilizări:
În antichitate se folosea pulberea obţinută din frunze, în ulei, pentu tataea arsurilor iar fiartă în vin, pentru afecţiunile urinare.

Toxicitate
În doze uzuale de condiment nu s-au observat fenomene de toxicitate acută sau cronică. Totuşi atragem atenţia asupra prezenţei estragolului,
compus cu proprietăţi hepatocarcinogene evidenţiate prin experimente de şobolani şi a furanocumarinelor (apterină) fototoxice.

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Se poate confunda uşor cu Conium maculatum L., cucută (conţine alcaloizi foarte toxici – coniină şi derivaţi)

Cultivare
Planta preferă solurile umede, fertile, bine drenate. Nu agreează verile toride uscate, ci este bine să se ofere culturii de vară o poziţie răcoroasă
umbrită, iar culturile de iarnă necesită poziţii însorite. Tolerează un pH ce variază între 5,8- 7,6. Rezistă la temperaturi joase de circa -10oC.
Asmăţuiul este o plantă cu pretenţii reduse faţă de lumină (poate fi cultivată pe terenuri semiumbrite - printre pomi în livezi). Seceta şi lumina
puternică determină emiterea rapidă a tulpinilor florale.
Se cultivă prin semănat direct în câmp, eşalonat, din martie până în septembrie, în rânduri simple sau benzi. Se seamănă cinci rînduri pe un strat
înălţat cu lăţimea la coronament de 104 cm, distanţa între rândurii fiind de 20 cm, iar pe rând plantele se răresc la 25-30 cm. Se folosesc 55-60 kg
sămânţă la hectar. Ca lucrări de îngrijire se impun lucrări de prăşit şi mai ales irigarea fiind o plantă pretenţioasă la umiditate. Recoltarea se începe
după 30-35 zile de la răsărire, prin retezarea frunzelor de la exteriorul rozetei, iar la o singură recoltare se realizează circa 3 t frunze la hectar.
Frunzele sunt foarte perisabile şi nu se pot păstra în condiţii ambientale decât o zi. Pentru producerea seminţelor, semănatul se efectuează în luna
martie asemenea culturii pentru consum, dar la sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, din cele 5 rânduri două se suprimă şi rămân doar două
rânduri la distanţă de 40 cm între ele. Pe rând se practică rărirea la 25-30 cm. După rărire se aplică fertilizarea cu superfosfat (150-200 kg /ha) şi
azotat de amonu (100 kg/ha), apoi se prăşeşte şi se irigă cu o normă de 300-350 m3/ha. Recoltarea seminţelor se efectuează în perioada iulie-august,
la maturitatea fiziologică, obţinând o producţie de circa 300 kg/ha.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Lastari floriferi si fructe

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ANTIRRHINUM MAJUS L.
Denumire populară: Gura leului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Gura leului, Aslan, Buruiană de in, Capul câinelui, Căscate, Floarea cataimei, Gură dragă, Gura mielului,
Gura moroiului, Gura morunului, Gura muroniului, Gura ursului, Guriţa leului, Guriţa mielului, Guriţă,
Leoaie, Leoaie mare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Scrophulariales
Familia: Scrophulariaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă, rădăcini ramificate. Tulpini erecte, la bază lignificată, înaltă de 30-70 cm. Frunze lanceolate, întregi, cele superioare liniar-lanceolate,
glabre. Flori mari, scurt pedicelate, în raceme terminale. Corolă personată roşie purpurie, roză sau albă, larg tubuloasă, cu tub saciform, mai deschis
la culoare decât palatul, foarte pronunţat, galben, păros. Fruct capsulă oblic ovată, glandulos pubescentă, dehiscentă prin 3 orificii cu marginea
valvulat-dinţată. Înflorire VI-IX.

Ecologie şi răspândire
Preferă solurile acide şi neutro-bazice, cultivată prin grădini şi pe alocuri sălbăticită.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Florile de gura leului conţin antociani dintre care a fost identificat anthirrinin-ramnogicozidul precum şi pigmenţi flavonici dintre care a fost
identificat apigenin 7-glucuronidul şi luteolina. Dintre aurone a fost identificat: aurensin-6-glucozidul

Acţiune terapeutică
Frunzele şi florile sunt utilizate în scop medicinal, extractele având efect antiflogistic, şi stimulant.

Importanţa
Medicinala, melifera, tinctoriala

Utilizare
Sunt utilizate pentru tratarea ulcerelor, inflamaţiilor şi a hemoroizilor.

Cultivare
Planta preferă solurile bine dreante şi cu poziţie însorită. Adesea este crescută într-un singur an, deoarece de obicei în anul al doilea degenerează.
Se seamănă la suprafaţă în luna martie, în seră, germinează în 10-21 zile la temperatura de 18oC, iar nopţile reci favorizează germinarea. Se repică
la momentul potrivit, în vase individuale şi se plantează afară în cursul verii. Seminţele pot fi de asemenea semănate in situ în iulie - august şi se vor
produce în vara următoare plante mai viguroase şi mai florifere.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp in iulie-august sau in rasadnite in martie si transplantate in camp la sfarsitul primaverii

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba recoltata la inflorire

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: APIUM GRAVEOLENS L. var. RAPACEUM (Miller) Gaud.
Denumire populară: Ţelină pentru rădăcină
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Achiu, Celer, Celină, Sălină, Selăr, seler, Seler de grădină, Selină, Silarei, Sindirei, Singhirei, Ţalăr, Ţalină,
Ţălăr, Ţalear, Ţelăr, Ţeleră

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Apioideae

Caractere morfologice
Plantă erbacee bisanuală, glabră în întregime; rădăcini tuberizate, comestibile; tulpina multicostată, fistuloasă, foarte ramificată; frunze lucitoare,
verzi-întunecat, cele bazale dublu-ternate, cele tulpinale penat-sectate; flori cu petale albe, grupate în umbele numeroase, mici; fructul – mericarpic
de tip dicariopsă cu mericarpii aproape semisferice cu 5 coaste muchiate, egal dezvoltate.

Ecologie şi răspândire
Specia spontană – rară în zona stepei, silvostepei şi cea a pădurilor de stejar în locuri umede, slab sărăturate din Dobrogea şi jud. Suceava; cultivată
ca plantă legumicolă.
În scop fitoterapeutic se utilizează fructele uscate (Apii fructus), uleiul volatil (Apii graveolensis aetheroleum ex fructibus), rădăcina (Apii radix),
părţile aeriene (Apii herba), iar în scop alimentar; întreaga plantă.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Rădăcina conţine:
Ulei volatil (0,01 – 0,15 %) în compoziţia căruia intră: ftalide – compuşi care-i imprimă mirosul şi aroma caracteristică şi hidrocarburi dintre care
menţionăm R-(+)-limonen = consituent principal (9 – 30 %), β-pinen (8 – 18 %), cis- β-ocimen (5 – 8 %), 3-metil-4-etil-hexan. Ftalidele sunt
reprezentate de: sedanenolidă = senkyunolidă (13 %), trans-sedanolidă = neocnidilidă (7 %), cis-sedanolidă = izocnidilidă (5 %), cnidilidă, Z-
ligustilidă (4 %), 3-butiliden-ftalidă şi 3-butilftalidă (ligusticum lactona).
Flavonozide (0,05 %): apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozilglucozida), constituent principal, şi luteolin-7-O-apiozilglucozida, luteolin-7-O-
glucozida, apigenol, luteolină, quercetin-3-galactozid şi quercetin-3-O- β-glucozid.
Furanocumarine (0,0005 % produs proaspăt): xantotoxină, bergapten, izopimpinelină, psoralen, imperatorină, angelicină. Conţinutul lor variază în
funcţie de infecţia fungică şi de tratamentul cu fungicide..
Hidroxicumarine: scopoletină, esculetină.
Poliine: falcarinol, falcarindiol, 8-hidroxifalcarinonă.
Acizi fenolici: acid 3-cafeoil-chinic (acid clorogenic), acid p-cumaroil-chinic, acid 3-feruloil-chinic, acid cafeic 10,5 mg %, acid ferulic 3,5 mg %,
acid p-cumaric (diferiţi în funcţie de varietate şi de provenienţă).
Carotenoide: cartoteni, hipoxantină.
Monozaharide: glucoză (1 – 5 %); diholozide: zaharoză (7 – 21 %) şi polioli: manitol (10 – 29 %), acizi uronici (1,13 %), celuloză 1,40 %.
Alţi constituenţi: proteine 1,2 – 2,0 %, lipide 0,2 – 0,5 %, apă 87 – 90 %, acid oxalic 1,73 mg %, aminoacizi (acid aspartic ) şi amide (asparagină,
glutamină).
Vitamine: acid ascorbic la 8,0 %, tocoferoli 2,6 %, tiamină, riboflavină, piridoxină, nicotinamidă şi acid folic - în cantităţi mici.
Substanţe minerale (0,91 – 0,97 %): potasiu 321 mg %, clor 150 mg % g, fosfor 80 mg %, sodiu 77 mg %, calciu 68 % şi magneziu 9,3 mg %
(Souci ş.a., 1981).
Culoarea rădăcinilor este datorată flavonelor şi carotenoidelor.
Burzo şi colab., analizând uleiurile volatile extrase din rădăcinile de ţelină a evidenţiat: 31,72 % limonen, 15,06 % γ-terpinen, 8,87 % β-pinen, 6,47
% trans- β-ocimen, 2,06 % cimen şi 1,28 % nonan (componenţi: 3-etil-4-metilhexan 16,70 %, para-cimen 13,50 %, limonen 9,30 %, (E)- β-ocimen
9,10 %, γ-terpinen 9,10 %, β-pinen 8,60 %, (Z)- β-ocimen 7,30 %, terpinolen 5,50 %, α-terpineol 5,00 %, ligustilide 1,20 %, α-terpinen 1,20 %, α-
pinen 1,00 %, terpinen-4-ol 0,90 %, mircen 0,80 %, camfen 0,70 %, β-elemen 0,70 %, 3-butilidenftalid 0,50 %, 3-n-butilftalid 0,50 %, trans-
alloocimen 0,40 %, β-cariofillen 0,40 %, β-selinen 0,20 %, alloocimen 0,10 %, pentilbenzen 0,10 %, n-pentil-1,3-ciclohexadien 0,10 %, α-humulen
0,05 %, 3a,4-dihidro-izobutilidenftalid 0,05 % şi sabinen 0,05 % din totalul componenţilor extraşi (cercetări nepublicate).
Frunzele (herba) conţin:
Ulei volatil (0,1 – 0,8 %): R-(+)-limonen = consituent principal (60 %), mircen (10 %), β-selinen (8 %), β-cariofilen (4 %), ftalide (10 – 35 %), α- şi
β-pinen, α-selinen, α-terpineol, γ-terpinen, 1-pentil-ciclohexa-1,3-dienă, pentilbenzen, carveol, cis- β-ocimen, cis- 3-hexenol, dihidrocarvonă, apiol.
Ftalidele sunt reprezentate de: 3-butil-ftalidă, sedanolidă, 3-butiliden-ftalidă, sedanenolidă, 3-izovalerilden-3a-dihidroftalidă (după Teuscher şi
colab.). Constituenţii care-i imprimă mirosul caracteristic frunzelor de ţelină sunt β-selinenul şi ftalidele. În funcţie de condiţii pedoclimatice
compoziţia chimică variază, Franchomme şi colab., indicând următoarea compoziţie chimică: hidrocarburi monoterpenice (55 %) între care limonen
(35 – 50 %, uneori chiar 80 %), hidrocarburi sesquiterpenice (40 %) [(+)- β-selinen (10 - 33 %)], ftalide (5 – 15 %) [dihidroligustilidă (3 – 8 %),
acid sedanoic, 3-n-butul-ftalidă (1 – 7 %), 3-n-butil-hexa-hidroftalidă, E-sedanolidă (0,5 %), izobutilidenftalidă, izobutiliden-3-α,4-dihidroftalidă
(0,7 – 1 %)], esteri cumarinici (umbeliferonă, selerină, apigravină).
Flavonozide (0,15 %): apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozil glucozida), constituent principal, însoţită de luteolin-7-O-apiozil glucozida, luteolin-
7-O-glucozida, apigenol-7-O-glucozidă, luteolină, apioliquiritină (4’-apiozida liquiritigenolului) şi de crisoeriol glucozidă.
Furanocumarine (0,2 %): xantotoxină, bergapten, izopimpinelină, psoralen, imperatorină, 8-metoxipsoralen. Conţinutul lor variază în funcţie de
infecţia fungică şi de tratamentul cu fungicide..
Hidroxicumarine: scopoletină, scopolină (7-O- βD-glucozida scopoletinei).
Poliine: falcarinol, falcarindiol, 8-hidroxifalcarinonă.
Acizi fenolici: acid clorogenic, acid p-cumaroil-chinic, acid hidroxicinamic, acid gentisic, acid protocatehic.
Carotenoide: cartoteni, hipoxantină.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol, campesterol, spinasterol.
Monozaharide: glucoză (1 – 5 %); diholozide: zaharoză (7 – 21 %) şi polioli: manitol (10 – 29 %), acizi uronici (1,13 %), celuloză 1,40 %.
Alţi constituenţi: proteine 1,2 – 2,0 %, lipide 0,2 – 0,5 %, apă 87 – 90 %, acid oxalic 1,73 mg %, aminoacizi (acid aspartic ) şi amide (asparagină,
glutamină).
Vitamine: α-tocoferol, acid dehidroascorbic, rutozidă, piridoxină
Substanţe minerale
Alţi constituenţi: lipide (0,1 – 4,2 %), mucilagii, acizi alifatici monobazici (acid angelic, acid tiglic), alcaloizi (nicotină).
Analizele uleiului volatil din frunzele de ţelină efectuate de Burzo şi colab. (2006) au precizat următorii constituennţi: 41,54 % limonen, 28,78 %
mircen, 16,39 % trans- β-ocimen, 3,03 % γ-terpinen, 1,26 % β-selinen şi 1,19 % propenil fenoxiacetat. S-au mai identificat cantităţi mai mici de 1 %
de sabinen, pseudopinen, cimen, ocimen, alloocimen, gurjunen, epiglobulol, butilftalidă etc.
În uleiurile volatile extrase din florile de ţelină a fost identificată prezenţa a 24 componenţi: limonen 38,80 %, (Z)- β-ocimen 18,90 %, mircen 14,80
%, β-selinen 5,60 %, n-pentil-1,3-ciclohexadien 3,00 %, 3a,4-dihidro-isobutilidenftalidă 2,90 %, 3-n-butilftalidă 1,90 %, 3-butilidenftalidă 1,90 %,
b-pinen 1,30 %, (E)- β-ocimen 0,90 %, γ-terpinen 0,90 %, β-careiofilen 0,75 %, β-elemen 0,75 %, α-terpineol 0,70 %, ligustilide 0,60 %, p-cimen
0,50 %, α-pinen 0,50 %, terpinolen 0,40 %, alloocimen 0,20 %, pentilbenzen 0,20 %, terpinen-4-ol 0,20 %, treans-alloocimen 0,10 %, canfen 0,10
% şi α-humulen 0,05 % din totalul compuşilor extraşi.
Fructele conţin:
Ulei volatil (1,9 – 3 %): %): R-(+)-limonen = consituent principal (60 %), β-selinen (13 %), ftalide – trans-sedanolidă (16 %), 3-butil-ftalidă (0,2 –
10 %), sedanolidă (3 %), 3-izobutiliden-3a-,4-dihidroftalidă (0,7 – 6,5 %), însoţiţi de α- şi β-pinen, mircen, β-cariofilen. Ca şi în cazul frunzelor,
constituenţii care imprimă mirosul caracteristic fructelor de ţelină sunt β-selinenul şi ftalidele (după Teuscher şi colab.). Alţi autori (Franchomme şi
colab. 2001), indică următoarea compoziţie chimică: hidrocarburi monoterpenice (65 – 95 %) [între care limonenul este majoritar, α- şi γ-terpinen (6
%), E-ocimen (10 %), p-cimen], hidrocarburi sesquiterpenice ( β-selinen); alcooli monoterpenici [p-ment-8(9)-en-1,2-diol şi izomerul său, α-
terpineol]; cetone (carvonă 10 %), esteri terpenici (acetat de Z-carvil 2 %, acetat de E-carvil 20 %), ftalide (3-n-butil ftalidă 20 %, sedanolidă 5 %).
Flavonozide: 1 – 2,5 % luteolin-7-O-apiozilglucozida, crisoeriol-7-O-apiozilglucozida şi apiină = apiozidă (apigenol-7-O-apiozilglucozida),
graveobiozidă A (luteolin 7-O-gluco-apiozil glucozida) şi graveobiozidă B (crizoeritrol 7-O-gluco-apiozil glucozidă).
Furanocumarine (0,2 %): bergapten, izoimperatorină, izopimpinelină, seselină; dihidrofuranocumarine: rutaretină, nodakenetină, (-)-2,3-dihidro-2-
(1-hidroxi-1-hidroximetiletil)-7H-furo-[3,2-γ-][1]-benzopiran-7-onă; heterozide ale furanocumarinelor – apiozida şi selerozida, apiumetină.
Cumarine: ostenol, umbelliferonă, apigravină.
Lipide (5 – 30 %): predomină gliceridele acidului petroselinic (40 – 60 %) şi sunt însoţite de gliceridele acizilor α-linoleic şi stearic.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Stimulantă a secreţiilor digestive (salivare, gastrice, biliară) (eupeptică) şi bronhice (expectorantă), a peristaltismului intestinal (grăbeşte tranzitul
intestinal), aromatizantă - rădăcină şi partea supraterestră; tonică (neurotonică, miotonică) – la doze mici, sedativă SNC, anticonvulsivantă,
antispasmodică – la doze mari, stimulantă (drenoare) hepatocitară şi renală, decongestivă, antipigmentară – fructele şi uleiul volatil din fructe;
stimulantă hepatocitară şi renală, coleretică, antiinflamatoare, anticatarală – herba nefructificată şi uleiul volatil obţinut din planta întreagă fără
fructe. Ca toate uleiurile volatile şi cele de ţelină au proprietăţi antimicrobiene.
Dozele mari de ulei volatil izolat din fructe (100 – 300 mg / kg m.c. administrat i.p. la şoarece şi şobolan) şi o ftalidă izolată (25 – 100 mg / kg m.c.,
i.p.) au produs efecte sedative (alungirea timpului de sedare produs de pentobarbital şi etanol).
Extractele, în funcţie de solventul folosit la extracţie, respectiv de principiile active extrase în aceştia, pot prezenta proprietăţi analgezice,
antihepatotoxice, hipolipemiante, hipocolesterolemiante. Astfel, un extract etanolic a manifestat proprietăţi analgezice dependente de doză (testul
plăcii fierbinţi şi al crampelor induse cu acid acetic la şoarece); un extract metanolic din fructele de ţelină s-a dovedit a fi hepatoprotector (a scăzut
concentraţia transaminazelor serice – SGOT, SGPT – la şobolanii intoxicaşi cu paracetamol şi tioacetamidă); extractul apos de ţelină a prezentat
proprietăţi hipolipemiante (a redus hiperlipidemia indusă la şobolan printr-o alimentaţie foarte bogată în grăsimi, creşterea colesterolului total, LDL
şi a trigliceridelor; trigliceridele hepatice rămân anormal de crescute).
Proprietăţile diuretice, menţionate în medicina tradiţională, sunt controversate.

Importanţa
Aromatica si condimentara

Utilizare
Afecţiuni neuro-psihice (astenie, anxietate – în doze mici, hiperexcitabilitate – în doze mari), respiratorii (bronşite, traheite, viroze pulmonare),
digestive (anorezie, mici insuficienţe hepato-renale cauzate de infecţii, hemoroizi), afecţiuni locomotorii (artrite, artroze, reumatism) şi dermice
(pistrui) - uleiul volatil de fructe; afecţiuni digestive (mici insuficienţe hepato-renale) şi respiratorii (infecţii catarale şi spastice), boli metabolice
(hiperlipemii, gută) - uleiul volatil de herbă.
Uleiul volatil se utilizează în parfumerie şi pentru aromatizarea băuturilor şi a preparatelor culinare.
Alte utilizări:
Uleiul volatil se utilizează în parfumerie şi pentru aromatizarea băuturilor şi a preparatelor culinare.
Medicina umană (populară): tulpini – ceai pentru retenţia urinară; fructe, rădăcina – aperitiv, diuretic; frunze – ceai pentru tratarea tusei, răguşelii,
reumatismului, pietrelor la ficat; rădăcina – crudă, răzuită se administra pentru scăderea tensiunii arteriale.
Toxicitate
Dozele uzuale şi folosirea ţelinei ca aromatizant (condiment) nu produce fenomene toxice acute sau cronice. Dar, dacă ţelina este contaminată cu
ciuperci (prin biosinteză crescută de furanocumarine) , dacă a fost tratată cu pesticide sau a fost consumată în cantităţi exagerate poate determina
fotodermatoze cutanate.

Contraindicaţii
Afecţiuni renale (uleiul volatil determină iritaţii renale), fotosensibilitate (fotodermii produse de furanocumarine) şi în cazuri izolate - urticarie de
contact la nivelul mucoasei bucale, rareori şoc anafilactic.

Precauţii şi reacţii adverse


Sunt susceptibile persoanele alergice la polen de Artemisia vulgaris – pelinariţă, Betula verrucosa – mesteacăn sau de Daucus carota – morcov. Sunt
posibile şi alergii încrucişate, ori sindroame ţelină –morcov - pelinariţă, ţelină – mesteacăn (H. Breiteneder şi colab. – 1995, P. Vallier şi colab. –
1988, B. Wüthrich - 1985). Alergenele Api g1 şi Api G4 au fost izolate. Api G4 prezintă analogie structurală în proporţie de 71 – 82 % cu profilina
Bet v1 din mesteacăn, cu care poate dezvolta o reacţie imunologică încrucişată (S. Scheurer şi colab., 2000).
De aceea recomandăm administrarea externă, numai local, pe suprafeţe mici şi evitarea băilor de soare şi a consumului exagerat de preparate
culinare pe bază de ţelină sau condimentate cu ţelină.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Tinctură 20 %, extract fluid (1/1) obţinut prin percolare cu alcool diluat, infuzie 1 % din fructe, suc de rădăcină şi frunze proaspete, sirop obţinut din
extract fluid şi sirop simplu, oleosoluri 2 – 5 % obţinute prin diluarea uleiului volatil cu ulei de floarea soarelui, de măsline sau de migdal (pentru
tamponarea pistruilor).
Falsificări: fructele de ţelină pot fi confundate cu cele de Ammi visnaga. Identificarea se efectuează prin CSS (cromatografie în strat subţire).
Formacek şi Kubeczka (1982) găsesc la analiza uleiurilor volatile extrase din fructele de ţelină 18 componenţi: limonen 85,13 %, beta-selinen 3,68
%, 3-n-butilftalid 1,93 %, pentilbenzen 1,93 %, beta-pinen 0,90 %, mircen 0,79 %, p-cimen 0,18 %, miristicină 0,18 %, alfa-pinen 0,15 %,
pentilciclohexadien 0,12 %, beta-cariofillen 0,10 %, linalool 0,09 %, beta-fellandren 0,05 %, campfen 0,04 %, delta-3-caren 0,03 %, sabinen 0,03 %
(E)- beta-ocimen 0,02 % şi (Z)- beta-ocimen 0,01 % din totalul componenţilor.
Ataga ş.a. (1993) a determinat în ţelină 5 furanocumarine: angelicin, bergapten, psoralen, trimetilpsoralen şi xantotoxină. Concentraţia de
furanocumarine lineare a variat între 0,9 şi 9,9 micrgrame/g subst. uscată.

Conservare

Cultivare
Ţelina nu manifestă cerinţe mari faţă de temperatură, pentru germinare temperatura minimă este de 2-3oC, iar cea optimă 20-30oC. Răsadurile
suportă temperaturi de -3; -4oC, iar plantele mature -7; -9oC. Rădăcinile tuberizate însă nu rezistă la sub 0oC, ceea ce impune ca recoltarea să se
finalizeze înainte de venirea îngheţului. Dacă răsadurile sunt expuse mai mult timp la temperaturi cuprinse între 5-14oC are loc vernalizarea şi
tulpinile florifere apar în primul an. Pentru a se evita acest fenomen înaintea plantării răsadurile se pot trata cu temperaturi de 25-30oC. Temperatra
optimă de vegetaţie şi pentru îngroşarea rădăcinilor este de 16-20oC. Cerinţele faţă de lumină sunt reduse. În privinţa umidităţii manifestă pretenţii
mari în special în faza de răsărire, plantare şi depunere a substanţelor de rezervă. Preferă solurile uşoare sau mijlocii, profunde, cu un pH neutru,
reuşeşte şi pe soluri uşor sărăturate fiind o plantă halofilă. Are pretenţii mari faţă de elementele minerale şi comparativ cu alte rădăcinoase, dă
rezultate foarte bune în cazul aplicării îngrăşămintelor organice în cantiăţi mari chiar în anul culturii (40-50 t/ha gunoi de grajd).
Cultura ţelinei se efectuază exclusiv prin plantarea răsadului, în cultură de vară şi toamnă, având în vedere faptul că seminţele sunt foarte mici şi
ritmul de creştere în primele faze de vegetaţie este extrem de lent. Plantarea se face la sfârşitul lunii aprilie, pe teren modelat în brazde cu lăţimea la
coronament de 104 cm, câte două rânduri distanţate la 80 cm şi la 18-20 cm între plante pe rând în cazul soiurilor viguroase sau trei rânduri
distanţate la 37 cm şi 20 cm între plante la soiurile mai puţin viguroase. Lucrările de îngrijire constau în: completaea golurilor la 5-4 zile după
plantare; prăşit mecanic între rânduri de 2-3 ori şi manul pe rând; combaterea buruienilor; 8-10 udări cu norme de 350 m3 apă /ha; fertilizare
fazială; combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor. Recoltarea se face eşalonat în august- sepembrie, manual prin smulgerea plantelor, fără
îndepărtarea frunzelor. Producţia obţinută este de 20-25 t/ha. Cultura de toamnă se efectuază în succesiune după salată, spanac, mazăre, ceapă sau
usturoi pentru stufat, folosind răsad produs în răsadniţe semicalde sau reci, iar plantarea se face între 20 mai şi 10 iunie. Referitor la lucrările de
îngrijire se impune aplicarea cât mai des a udărilor. Recoltarea se efectuează în luna octombrie- noiembrie, înainte de îngheţarea solului. Producţia
obţinută este de 30-35 t/ha rădăcini. Se poate pratica şi cultura prin semănat direct în câmp, la sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai, în cazul
fermelor specializate cu suprafeţe mai mari de 10 ha, în cadrul asociaţiilor de producători. Pentru producerea seminţelor, în anul I se practică cultura
pentru obţinerea plantelor mamă, cu semănat în răsadniţe calde între 25-30 martie, repicare în răsadniţe semicalde când plantele au 2-3 runze, iar
lantarea în câmp în perioada 1-10 aprilie. Recoltarea se efectuează în octombrie-noiembrie, se obţin 50-70 mii rădăcini polante-mamă, urmând ca în
anul II să se înfiinţeze cultura de seminceri (2- 2,5 ha). Se obţine o producţe de sămânţă de 500-600 kg/ha.
Mod de cultivare:
Semanat rasad primavara si transplantat in camp

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Frunzele, la maturitatea deplina, cu cutite sau tocatori
- Radacinile, toamna, cu pluguri
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AQUILEGIA VULGARIS L.
Denumire populară: Căldăruşă(e)
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Arţăniş, Candeluţă, Căldare, Cănicei, Cănăcei, Cerceluşi, Chipigicuri, Cinci coade, Cinci clopoţele, Cinci
clopoţei, Cinci cote, Ciocănaşi, Ciucurei, Cârligei, Cârlobatiţă, Clopoţei, Clopoţei cornuţi, Clopoţele,
Cornuţi, Cupe, Floarea clopotului, Focuşor, Toporaşi, Toporaşi de grădină, Ţurţălăi

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Helleboroideae

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom scurt şi rădăcini viguroase; tulpina înaltă de 10-80 cm, ramificată în partea superioară, păroasă, multifloră; frunze alterne,
compuse, palmate, cu foliolele rotunjite la vârf; flori actinomorfe cu perigon alb, albastru, roz sau liliachiu însoţit de nectarii petaloide pintenate,
curbate; înflorirea în iunie-iulie; fruct multiplu alcătuit din 5-8(10) folicule des şi scurt păroase.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată sau răspândită subspontan, originară din Europa. Este o plantă perenă cu tulpina de 30-60 cm, cu frunze de 2-3 ori ternate. Florile
sunt mari, actinomorfe, albastre, cu tepale pintenate. Fructul este foliculă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Aquilegia are flori a căror culoare este dată de prezenţa pigmenţilor: cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3-glucozizi acilaţi, cianidin, delfinidin şi
pelargonidin 3,5-diglucozizi şi delfinidin şi pelargonidin 3-xilosilglucozid-5-glucozid (Taylor, 1984).
Seminţele conţin: lipide (26,9 %), proteine (20,6 %), aquilegenin, iar dintre acizii graşi au fost identificaţi: acidul capric, acidul capronic, acidul
caprilic, acidul lauric, acidul linoleic, acidul miristic, acidul oleic, acidul palmitic, acidul palmitoleic, acidul stearic şi acidul cis-9-octdecatrienoic
(Ducke, 1992).
Rădăcinile conţin alcaloizi (magnoflorin).

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din rădăcini, frunze şi seminţe se utilizează rar în medicină, având efecte toxice. Acestea au efect depurativ, diuretic şi
parasiticid.

Importanţa
Toxica, melifera

Utilizare
Extractele au fost utilizate pentru tratarea afecţiunilor sistemului nervos, a ulcerelor şi a bolilor de piele.
Alte utilizări:
Vopsitorie: flori – obţinută culoarea albastră.
Medicină umană (populară): planta – în scăldători pentru copiii bolnavi de tuse măgărească.
Obiceiuri: florile – împreună cu alte specii erau folosite la decorarea vaselor de lapte când se scoteau în păşune

Cultivare
Planta preferă solurile cu umiditate corespunzătoare şi poziţiile însorite. În condiţii de parţială umbrire se ofilesc. Nu tolerează solurile argiloase,
grele. Rezistă la temperaturi de cel puţin -25oC. Are o viaţă scurtă, moare după 2-3 ani. Produce numeroase seminţe prin intermediul cărora se
înmulţeşte liber în grădină. Hibridizează uşor cu alţi membri ai genului şi de regulă este partenerul dominant în orice hibridare. Plantele par a fi
imune la atacul iepurilor. Este o plantă care înhibă creşterea altor plante precum leguminoase.
Se seamănă în răsadniţe reci, imediat ce s-au maturat seminţele, iar seminţele păstrate pot fi semănate la sfârşitul iernii în răsadniţe reci. Se repică la
momentul potrivit în vase individuale şi se cresc în răsadniţa rece până pentru prima iarnă. Plantarea afară se face la sfârşitul primăverii, începutul
verii. Divizarea se poate realiza primăvara.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARCTIUM LAPPA L.
Denumire populară: Brusture
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Blustur, Bruscălan, Brusculan, Brustan, Brustulan, Brustur mare, Brusture negru, Brustur amar, Captalan,
Capul călugărului, Căpcălan, Ciulin, Ciulină, Cârcei, Ghimpoasă, Iarba boierului, Lipean, Nădăi, Scai,
Scai mărunt, Scaiul oii, Scaete, Scăete mare, Sgae, Sgăice

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă bisanuală, cu rădăcina cărnoasă; tulpina înaltă până la 2 m, foliată, puternic ramificată, ± tomentoasă; frunzele sunt mari, ovate, întregi sau
distanţat dinţate, cordate, pe dos suriu tomentoase; antodiile globuloase, dispuse corimbiform, cu pedunculi de 3-10 cm; involucrul este glabru sau
subglabru de 20-25 mm lungime şi 35-42 mm lăţime; anterele sunt exserte; flori purpurii; înflorirea: iulie-august; fructele sunt achene mici, negre,
comprimate, cu papus cu numeroase sete aspre, mai scurte decât achena.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezohigrofită; frecventă în zona de stepă – subetajul fagului, locuri ruderale.
Detalii...

Organe utilizate
se utilizează în scop medicinal rădăcinile recoltate toamna, frunzele şi seminţele.

Compoziţia chimică
În compoziţia rădăcinilor s-a identificat prezenţa următoarelor substanţe: glucide (10 – 14 %), inulină (9 – 50 %), amidon (2,8 – 12,0 %), mucilagii,
proteine (2,4 – 10,6 %), lipide (0,1 – 0,8 %), polifenoli (1,9 – 3,6 %), amide, taninuri, uleiuri volatile, răşini şi compuşi polinesaturaţi: polialkene şi
polialkine.
A mai fost identificată prezenţa următoarelor substanţe:
Acizi graşi: acid lauric, acid palmitic, acid stearic.
Acizi fenolici (2 – 3 %): acid cafeic, acid clorogenic.
Compuşi alifatici: aplotaxen, dihidroaplotaxen.
Sesquiterpene: cloven, cnicinolid, lappafene A şi B.
Lactone: dehidrocostus-lactonă, dehidrodihidrocostus-lactonă, arctinal, arctinol, arctinol A, arctinol B, arctinonă.
Dintre fitosteroli au fost identificaţi: sitosterolul şi stigmasterolul, iar dintre vitamine: acidul ascorbic, niacina, tiamină şi riboflavina.
Au mai fost identificaţi lignani: arctozidă, lappaol A, B, C, D şi E, arctigenin, matairesinol, neoarctin B, sesquilignani, trachelogenin, trachlozid,
alcaloizi (atropină), precum şi principii fitohemaglutinante.
Conţinutul de aminoacizii din rădăcinile acestei plante, exprimat la 100 g produs, a fost următorul: 40 mg izoleucină, 56 mg leucină, 120 mg lizină,
18 mg metionină, 11 mg cistină, 52 mg fenilalanină, 40 mg tirozină, 44 mg treonină, 10 mg triptofan, 56 mg valină, 236 mg arginină, 28 mg
histidină, 44 mg alanină, 440 mg acid aspartic, 392 mg agid glutamic, 44 mg glicină, 96 mg prolină şi 44 mg serină.
Culoarea rădăcinilor este determinată de prezenţa β-carotenului.
Frunzele conţin: glucide (1,8 %), lipide (0,1–0,8 %), proteine ex. benectolid (3,2 – 14,0 %), mucilagii, lignani (arctiină, matairesinol), triterpene
(lupeol), sesquiterpene (arctiol, β-eudesmol, cnicinolid, eremofilen, dehidrofukinonă, fukinanolid, fukinonă), sesquilignani, lactone (arctiol, acid
arctic, arctiopicrină), principii antimutagene, compuşi alifatici (acid tiglic).
În ţesuturile plantelor au fost identificate: mucilagii (5 – 12 %), glucide (19,4 %), proteine, lipide (0,1 – 0,8 %), aminoacizi (acid aspartic), acid
izovalerianic.
A mai fost identificată prezenţa următoarelor substanţe:
Triterpene: taraxasterol, pseudotaraxasterol, pseudotaraxasterol-acetat.
Lignani: matairezinol, trachelogenină, tzrachelogenin, sesquilignani.
Sesquiterpene: dehidrofukinonă, lappafen A şi B.
Steroli: β-sitosterol, stigmasterol.
Dintre acizii graşi din frunze au fost identificaţi: acidul miristic, acidul stearic şi acidul lauric.
Lactonele sunt reprezentate de: arctiopicrină, acid arctic, arctigenină, arctiină, arctinal, arctinol, arctinonă şi arctiol.
Seminţele au următoarea compoziţie: proteine (3,2 – 14,0 %), lignani (lappaol A, C, D, E, F, H, izolappaol A, izolappaol C, neoarc B, neoarctin B,
matairesinol), glicoziozi ai lignanilor (arctigenin), triterpene pentaciclice (taraxasterol), saponină (daucosterol), glicozizi ai lignanilor (arctigenină),
acizi graşi (acid lauric).
Experienţele efectuate pe şoareci au dovedit că fibrele insolubile în apă extrase din această specie au capacitatea de a inhiba absorbţia uleiurilor
minerale de către mucoasa intestinală.

Acţiune terapeutică
Extractele au acţiune antiseptică, diuretică, carminativă, colagogă, hipoglicemică şi sudorifică.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Se utilizează în tratarea bolilor de piele (dermatoze, furunculoze), arsurilor, herpesului, maladiilor renale, pentru stimularea funcţiilor hepatobiliare,
scăderea glicemiei, iar agliconul arctozidei (arctiogenolul) poate avea acţiune antitumorală.
Medicina umană, populară utilizează extractele pentru tratarea febrei şi reumatismului.
Alte utilizări:
În cosmetică se folosesc frunzele, sub formă de infuzie, împotriva căderii părului iar din rădăcina proaspătă se fac măşti faciale.
Planta se folosea pentru vopsit în negru în amestec cu arinul, bozul şi coji de nucă.
Arctiopicrina este o substanţă cu acţiune antifungică şi antibacteriană.

Cultivare
Creşte bine pe diferite soluri, în locuri parţial umbrite. Preferă solurile umede, cu pH neutru către alaclin şi poziţiile însorite în cazul solurilor grele.
Partea aeriană a plantei este afetată negativ de tempratuile situate în jurul punctului de îngheţ, dar rădăcinile tolerează empraturile mai mici, astfel
că pot fi lăsate în sol peste iarnă şi se pot recolta la nevoie. Deşi plantele sunt de dimensiuni mari, este bine să fie cultivate la distanţe mici, în
rânduri la distanţă de 30 cm şi 8 cm între plante pe rând, ceea ce favorizează dezvoltarea unor rădăcini lungi şi drepte. De obicei plantele se auto
înmulţesc prin seminţe, mai ales că acestea se ataşează uşor de perii sau învelişurile diveritelor creaturi şi sunt transportate la distanţe mari prin
intermediul acestora. Florile atrag albinele şi fluturii.
Se recomandă semănatul in situ toamna, dar se poate semăna şi primăvara. Temperatura minimă de germinare este de 10oC, însă cea optimă atinge
20-20oC. Dacă se aplică o preumectare pentru 12 ore sau o scarificare germinarea se îmbunătăţeşte. Lumina favorizează procesul de germinare. În
cursul toamnei semănatul trebuie efectuat cât mai târziu posibil deoarece orice plantă cu rădăcini ce depăşesc 3 mm diametru, primăvara vor
determina formarea de seminţe, dacă temperaturile joase sunt urmate de zile cu durate mai lungi de 121/2 ore.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara, temp minima de germinare: 10 grd C

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacinile, cu cazmaua, in toamna primului an de vegetatie sau primavara, inainte de inceperea vegetatiei

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARCTOSTAPHYLOS UVA-URSI (L.) Sprengel
Denumire populară: Strugurii ursului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Strugurii ursului, Afine, Camnincă, Merişorul câinelui, Porumbeaua ursului, Străbezele, Străbăzele roşii,
Străbezi, Strugurel, Strugurele ursului, Strugurul ursului, Strugurul urşilor

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Rosidae
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Ericales
Familia: Ericaceae
Subfamilia: Arbutoideae

Caractere morfologice
Plantă mică, târâtoare, puternic ramificată, lunga de 50-250 cm; lujerii tineri pubescenţi. Frunze alterne, persistente, obovate până la cuneat obovate,
tari, pieloase, la vârf obtuze sau slab emarginate, glabre, lucitoase, pe faţă închis verzi, inferior verde deschis, margini întregi, revolute, fin
pubescente. Peţiol scurt, fin pubescent. Flori grupate câte 3-12 în raceme nutante, roşietice sau albe. Corola ovoidal-urceolată, la interior păroasă, cu
5 lobi mici, răsfrânţi. Fruct bacă sferică, roşie lucitoare, de 6-8mm, făinoasă, cu 5-7 (1-10) seminţe turtite. Înflorire V-VI.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofă, moderat acid-neutrofilă, xeromezofită-mezofită, mezotermă, rară în etajul subalpin, prin rarişti de pădure,.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele uscate la soare, ce conţin arbutină, care prin hidroliză formează compusul activ hidrochinona.

Compoziţia chimică
Componenţii chimici identificaţi în organele aeriene ale acestei specii sunt: glucide, lipide (2,6 %), proteine (11,1 %), acizi organici (acid formic,
acid malic, acid citric), 6 – 20 % tanin (acid ellagic, acid galic), rezine (ursone), ureide (alantoină), glicozizi fenolici (6 – 10 % arbutină şi
metilarbutină), glicozid flavonic (hiperină), hidrochinone, glucozizi iridoiozi (monotropeină) şi substanţele minerale.
Derivaţi hidrochinonici: hidrochinone (0,3 – 0,5 %), metil arbutină, piceozid, glucozide (arbutozidă şi metil arbutozidă).
Pigmenţi: flavonoide (mono şi diglicozide ale quercetolului şi mircetolului, mircetină, quercetină, izoquercetină, quercitrină, izoquercitrină), β-
caroten.
Vitamine: acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamnină.
Steroli: β-sitosterol.
Triterpene: lupeol, taraxasterol, acid ursolic, acid oleanolic, uvaol.
Saponine triterpenice: acid betulinic.
Compuşi fenolici: acid O-protocatehuic, acid chinic, acid p-cumaric şi fenilpropanoizi: acid siringic.
Glucozizi: monotropeină
Cipollini şi Stiles (1992) au constatat că extrasele obţinute din fructele maturate au proprietăţi antifungice datorate conţinutului ridicat de taninuri şi
saponine. Glucozidul: arbutină, reprezintă un antiseptic pentru căile urinare şi are un efect diuretic.

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din frunze ce conţin hidrochinonă, au proprietăţi: antiseptice, hipnotice, tonice, diuretice şi previn formarea melaninei.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Sunt cele mai bune antiseptice naturale, folosite pentru tratarea infecţiilor urinare, cistitelor şi uretritelor, infecţiilor vaginale şi herpesului.
Alte utilizări:
Medicina umană – frunzele sunt astringente, amărui, cu proprietăţi diuretice şi dezinfectante. În afecţiuni ale rinichilor, cistite, ca surogat de tutun.
Tinctorială – ramurile şi frunzele se folosesc pentru tăbăcitul pieilor, cărora le imprimă o culoare brună sau neagră.

Cultivare
Planta necesită soluri calcaroase, umede, bine dreante, de plin soare sau semiumbrite. Tolrează umbra, dar în astfel de condiţii plantele produc mai
puţine fructe. Este adesea un indicator al solurilor sărace.
Se seamănă în seră imediat ce seminţele s-au maturat. Se ecomandă preumectarea în apă fiartă pentru 10-20 secunde sau arderea de paie deasupra
lor, apoi stratificarea la 2-5oC pentru 2 luni. Germinarea are loc de obicei în 2-3 luni la teperatura de 15oC. Se repică în vase individuale, plantele se
cresc în răsadniţa rece pentru cel puţin prima iarnă, apoi se plantează afară la sfârşitul primăverii, începutul verii. Se pot de asemenea tăia fragmente
de tulpină de 5-8 cm, creşteri ale sezonului curent, din august, până în decembrie, se pun la înrădăcinat în răsadniţă, dar durează chiar şi un an până
la înrădăcinare. Divizarea se poate efectua primăvara de vreme, vasele se ţin în poziţii uşor umbrite în răsadniţă rece sau seră, până când are loc
creşterea activă.

Recoltare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARISTOLOCHIA CLEMATITIS L.
Denumire populară: Cucurbeţică
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Mărul lupului, Boaşele popii, Buruiană de rimpf, Buruiană de rempf, Clocotici, Cucurbeţea, Cucurbeţică,
Desagii popii, Fasola calului, Fasola cioarei, Fasola dracului, Fasola vermelui, Fasole grecească, Fasolea
ciorii, Fasolică, Fâsoiul ciorii cel mare, Floarea lupului, Ghemele popii, Lăpădătoare, Lepădătoare,
Lingura popii, Locotiţă, Lungorice, Măr lupesc, Mişcoriţă, Nucuşoară, Păsulică, Păsuliţă, Piperul lupului,
Poma vulpii, Puturoasă, Rămf, Remf, Râmf,

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoiidae
Ordinul: Aristolochiales
Familia: Aristolochiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom cilindric, brunuroase; tulpina înaltă de 20-50(100) cm, simplă, palid galben-verzui, glabră, la noduri în partea superioară
îndoită în zig-zag; frunze alterne, lung peţiolate, ovate cu baza adânc cordată, întregi pe margine; flori aşezate câte 3-5 în axila frunzelor, zigomorfe
cu periant tubulos, dilatat spre bază, deschis spre vârf într-o ligulă, palid galben; pe partea internă se găsesc peri îndreptaţi cu vârful în jos (adaptare
pentru polenizarea cu ajutorul insectelor) care, după fecundaţie se vestejesc; înflorirea în mai-iunie; fruct (capsulă) galben-verzui, piriform sau
globulos, de mărimea unei nuci, cu seminţe turtite, triunghiulare, castaniu-brune, cu un strat extern spongios.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofilă, termofilă-subtermofilă, heliofilă-heliosciadofilă, buruiană segetală şi ruderală, frecventă din zona stepei până în etajul
gorunului prin vii, pe marginea pădurilor, prin semănături.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal partea aeriană, fără frunzele bazale şi rădăcinile care conţin acizi aristolochici.

Compoziţia chimică
Organele aeriene conţin: acizi aristolochici, taninuri, acizi fenolici (acid ferulic şi cafeic), alcool cetilic şi un pigment roşi şi o aristolactonă.
Compoziţia uleiurilor volatile diferă în funcţie de specie. Astfel, specia A. gigantea are ulei volatil în care ponderea o reprezintă germacrenul,
elemenul şi cariofilenul, în timp ce ăn specia asclepiadifolia ponderea o reprezintă borneolul, ionolul şi ledolul.
Rădăcinile conţin alături de acizii aristolochici, alantoină, alcaloizi: magnoflorină, taliscanină, chakranină, lactone sesquiterpenice: aristrolactonă,
precum şi acizi polifenolcarboxilici (Ciulei ş.a., 1993).

Acţiune terapeutică
Extractele stimulează capacitatea de autoapărare a organismului, au acţiune antireumatică, antiinflamatoare, antispasmotică, febrifugă, stimulantă şi
emenagogă.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Se utilizează pentru tatarea afecţiunilor abdominale, ulcerelor, tumorilor şi leziunilor.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): frunzele – crude, se puneau pe răni; tulpini florifere – decoctul folosit pentru spălarea rănilor, abceselor sau pentru băi
la bolnavii de brâncă (erizipel); împreună cu florile – în băi pentru tratarea reumatismului; rizomul – fiert, pentru tratarea celor bonavi de gâlci;
decoctul, amestecat cu apă şi lapte – pentru tratarea ulcerului; planta întreagă – spălate rănile, tăieturile, “vătămăturile‿ la om şi animale; decoct –
spălat împotriva ploşniţelor.
Toxicologie: părţile aeriene, rizomul, rădăcinile, seminţele – toxice, iritante.

Toxicitate

Contraindicaţii
In unele ţări s-a interzis utilizarea acestei specii din cauza toxicităţii acidului aristolochic. Extractele obţinute din plantele înflorite au şi efect
avortiv. S-a constatat că la animate extractele au determinat apariţia de tumori maligne, fiind considerate ca potenţial cancerigene.

Cultivare
Planta preferă solurile umede, bine drenate, bogate în materie organică, poziţii însorite sau semiumbra. Reuşeşte în orice sol de grădină şi este o
plantă cu un sistem radicular invaziv.
Semănatul se recomandă a se efectua în serră, toamna, imediat ce seminţele s-au maturat. Este de preferat o preumectare pentru 48 de ore în apă
încălzită şi semănatul la suprafaţă. De obicei germnarea are loc în 1-3 luni, la 20oC. În cazul seminţelor păstrate germinarea este favorizată dacă s-a
aplicat un tratament de stratificare la rece, pentru 3 luni, la 5oC. Se repică în vase individuale şi se ţin în seră pentru prima iarnă. Plantarea afară se
efectuează la sfârşitul primăverii sau începutul verii, după ce au trecut ultimele îngheţuri tîrzii. Divizarea se poate efectua toamna, iar fragmentarea
rădăcinilor iarna.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Rizomii, cu cazmaua, toamna
- Herba, prin taiere, in perioada mai-iulie
- Fructe, in iulie-august
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARMENIACA VULGARIS Lam.
Denumire populară: Cais
Sinonime ştiinţifice: Prunus armeniaca L.
Alte denumiri populare:
Abricaz, Caisine, Garzoane, Georgealene,Jordoline, Măgdălane, Modolane, Măndule, Piersic de vară,
Tinghirele, Zardalei, Zarzălii, Zarzăr, Zordolin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Prunoideae

Caractere morfologice
Arbore scund (5-6 m înălţime); frunze subrotunde, cu margini serate, cu vârf acuminat, cu peţioli lungi, cu 2 glande nectarifere extraflorale; florile
sunt subsesile, albe sau uşor roz pal, solitare sau grupate câte 2; înflorirea martie-aprilie; fruct drupă globuloasă, galben portocalie, păroasă.

Ecologie şi răspândire
Specie rezistentă la secetă, sensibil la geruri; cultivat fructifer.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Caisele conţin 0,90 % proteine, 0,13 % lipide, 12,3 % glucide, 1,73 % glucoză, 0,87 % fructoză, 5,12 % zaharoză, 0,96 % pectine, 0,82 % sorbitol,
16 mg/ 100 g β-sitosterol şi 1,0 mg/ 100 g campesterol.
Aciditatea totală a acestor fructe este 1,39 % acid malic fiind determinat mai ales de conţinutul în acid malc (1,0 %), acid citric (0,4 %) şi de
cantităţile mai mici de acid clorogenic, acid quinic, acid malonic, acid succinic şi acid oxalic.
Conţinutul în vitamine al caiselor este următorul: 9,4 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,77 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,50 mg/ 100 g tocoferoli, 0,29 mg/
100 g acid pantotenic, 0,05 mg/ 100 g riboflavină şi 0,04 mg/ 100 g tiamină.
Substanţele minerale din caise variază între 0,59 şi 0,77 %. În 100 g fruct s-au detrminat: 287 mg potasiu, 21 mg fosfor, 16 mg calciu, 9,2 mg
magneziu, 2,0 mg sodiu, 1,0 mg clor, 0,65 mg fier, 0,47 mg bor, 0,27 mg mangan şi 0,15 mg cupru.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Alimentaţie - fructele se consumă proaspete sau prelucrate (dulceaţă, compot, băuturi răcoritoare, băuturi alcoolice, lichior). Importanţa în
alimentaţie a caiselor se datorează conţinutului în vitamină C, acizi organici, substanţe minerale, cât şi valorii energetice scăzute (226 kJ/ 100 g fruct
edibil). Acestea au un efect uşor laxativ;
Industrie - fructele sunt folosite în industria alimentară în vederea preparării de dulceaţă, compot, sirop;
Medicină, umană, populară - uz intern - fructele proaspete au proprietăţi diuretice, antianemice, antidiareice, depurative, tonice; fructele uscate sunt
laxative.
Cosmetică - fructele proaspete tonifiază tenul;
Apicultură - specie meliferă.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe, seminte
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARMORACIA RUSTICANA P.Gaertn., B.Meyer et Scherb.
Denumire populară: Hrean
Sinonime ştiinţifice: A.lapathifolia Usteri
Alte denumiri populare:
Ahrean, Chirean, Hărean, Hăren, Hărin, Heran, Herean, Heren, Hiran, Hirean, Hran, Hren, Hroni, Irean,
Rădăcină sălbatică, Radiche sălbatică, Rean, Tormac, Usturoi

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniidae
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae(Cruciferae )
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rădăcina groasă, verticală, cărnoasă, albă, aromată şi picantă la gust; tulpina înaltă până la 100 cm, fistuloasă, ramificată în partea
superioară, glabră; frunze alterne, cele inferioare penat-fidate, cele superioare sesile, lanceolate; inflorescenţa de tip racem, laxă, alcătuită din flori
bisimetrice cu petale albe; înflorirea în mai-iulie; fruct de tip siliculă, globulos, cu câte 4-6 seminţe în fiecare lojă, uneori sterile.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată sau răspândită subspontan, originară din SE Europei şi Asia de SV.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Rădăcinile conţin 76,6 % apă, 2,8 % proteine, 0,3 % lipide şi 18,1 % glucide, ceea ce reprezintă o valoare energetică totală de 330 kJ/ 100 g.
Rădăcinile conţin glucozinolaţi (gluconasturtiina şi sinigrina) care sunt descompuşi în prezenţa enzimei mirozinază la izotiocianaţi. În rădăcini s-au
mai identificat: cumarine (esculetină şi scopoletină), acizi fenolici (acid cafeic şi acid hidroxicinamic) şi rezine.
Conţinutul în vitamine a 100 g rădăcini variază astfel: 120 mg acid ascorbic, 0,60 mg niacină, 0,18 mg piridoxină, 0,11 mg riboflavină şi 0,06 mg
tiamină.
Conţinutul în elemente minerale din 100 g rădăcini de hrean este următorul: 554 mg potasiu, 212 mg fosfor, 105 mg calciu, 33 mg magneziu, 9 mg
sodiu, 2 mg fier şi 0,14 mg cupru.
Extractele obţinute prin hidrodistilare din rădăcinile de hrean conţin: 70,17 % allil izotiocianat, 20,33 % β-fenetil izotiocianat, 2,70 %
butilizotiocianat, 0,69 % octil butirat, 0,41 % fenil proprionitril, 0,36 % butil izotiocianat, 0,33 % ciclopentil izotiocianat, 0,32 % octil acetat, 0,13
% β-farnesen, 0,07 % izobutil izotiocianat, 0,08 % metiltiopropil izotiocianat şi 0,06 % benzil izotiocianat (Burzo ş.a., nepublicat).
În frunzele speciei A. rusticana au fost identificaţi glucozizi ai flavonolilor cum sunt: kampferol 3-xilosil(1-2) galactozid, quercetin 3-xilosil(1-
2)galactozid.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din rădăcinile de hrean au acţiune antiseptică, digestivă, expectorantă, stimulantă, antifungică, antibacteriană, vermifugă şi tonic
cardiacă.

Importanţa
Aromatica si condimentara

Utilizare
Se utilizează în tratarea gripei, a infecţiei căilor respiratorii şi urinare, pentru tratarea artritelor şi a leziunilor infectate.
Alte utilizări:
Alimentaţie: rădăcina – pentru obţinerea a diferite preparate culinare.
Medicină umană (populară): frunzele, rădăcina – leac împotriva durerilor de cap, în diferite forme; rădăcina – rasă, folosită pentru spălarea petelor
de pe obraz, piept, mâini, pentru “gâlci‿, dureri de dinţi, răceli, nevralgii, în afecţiuni biliare, peurezii; în amestec cu mierea pentru “tuse
măgărească‿; rădăcina – fiartă, folosită ca diuretic şi în nefrite.
Medicină veterinară (populară): rădăcina – rasă, amestecată cu lapte acru folosită pentru porcii bolnavi de “brâncă‿, sau amestecată cu fânul pentru
cai ca tratament împotriva tuberculozei
Cosmetică: rădăcina – rasă, ca tratament împotriva pistruilor.
Cultivare
Hreanul este o plantă care creşte foarte uşor, preferând soluri adânci, umede, bine drenate şi cu o poziţie însorită. Pentru producerea de rădăcini
corespunzătoare sunt necesare soluri favorabile dar dată ce planta s-a stabilizat devine foarte tolerantă şi continuă să producă pentru mulţi ani.
Plantele nu se ofilesc, dacă sunt crescute la umbra pomilor. Excesul de azot determină o creştere puternică a părţii aeriene şi bifurcarea rădăcinilor.
Tolerează un pH curpins între 5,8-8,3. Este o plantă extrem de invazivă, chiar porţiuni mici de rădăcină rămase în sol, refac planta.
Este o plantă recomandată în asociere cu cartoful protejându-l de atacul dăunătorilor specifici, iar în cazul creşterii în livezi se spune că previne
atacul unor agenţi patogeni.
Se poate înmulţi prin semănat in situ în cursul primăverii, deşi rareori se produc seminţe la plantele în cultură. E recomandă divizarea care este
foarte facilă şi se poate efectua aproape tot timpul anului, dar de preferat primăvara. Este bine de folosit fragmente de rădăcină cu lungimea de circa
20 cm, care se pot planta afară în poziţia permanentă în luna februarie sau martie, dar se pot utiliza chiar fragmente mai mici de rădăcină. Divizarea
trebuie efectuată cel puţin odată la fiecare trei ani, altfel cultura se va deteriora
Mod de cultivare:
Inmultire vegetativa in martie-aprilie, prin plantarea unor bucati de radacina, de 20 cm lungime, si groase de 1-2 cm, in rigole de 8-10 cm adancime;
distanta intre randuri: 70 cm, iar intre plante pe rand: 30-40cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacinile, cu cazmaua sau plug, toamna, in primul sau cel mult al doilea an de vegetatie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARNICA MONTANA L.
Denumire populară: Arnică
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
carul pădurilor, Carul zânelor, Ciudă, Cujdă, Iarba soarelui, Podbal, Podbal de munte, Roit, Tabacu
câmpului, Ţâţa oilor

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom gros, orizontal, cu numeroase rădăcini fibroase; tulpina erectă, înaltă de 20-50 cm, simplă sau cu 1-2 ramuri, cu un singur
antodiu, cu rozetă bazală de frunze; frunzele sunt dispuse în pereche, de obicei una, mai rar două perechi, mici, ± opuse, frunzele bazale sunt
eliptice, sesile, cu margine întreagă sau distanţat denticulate, glabre sau ± aspre; antodiul este de 4-8 cm în diametru (la înflorire); hipsofilele
involucrale sunt biseriate, rar uniseriate, triunghiular lanceolate, adeseori brun roşietice; florile centrale sunt galbene, tubuloase, iar cele ligulate sunt
de 2-3 ori mai lungi decât involucrul; înflorirea are loc în iunie-august; fructul achenă de 5 mm lungime, păroase cu papus de 8mm lungime, format
din peri aspri.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită, moderat acidă; frecvent întâlnită în subetajul fagului-etajul boreal, pajişti.
Detalii...

Organe utilizate
se utilizează rizomul şi rădăcinile recoltate în luna septembrie, frunzele uscate şi florile recoltate înainte de supramaturare, care conţin lactone
sesquiterpenice şi uleiuri volatile cu monoterpene aromatice.

Compoziţia chimică
Componenţii identificaţi în rizomul şi rădăcinile acestei plante sunt: fructoză (2,5 %), zaharoză (1,0 %), inulină (9 – 12 %), uleiuri volatile (0,05 –
0,12 %), acizi alifatici monobazici (acid angelic), taninuri catehinice (2,3 %), acid lactic, acid izobutiric, acid succinic, acid formic, acid fumaric,
triterpene (taraxasterol) şi mucilagii.
Frunzele acestei specii conţin esteri ai lactonelor (arnicolid A – D) şi lactone (arnifolin şi helenalin).
Florile de Arnica conţin: fitosteroli, răşini, taninuri, acizi organici (acid malic), acizi fenolici (acid clorogenic, acid cafeic), trimetilamină, ceruri şi
gome.
S-au mai determinat:
Lactonele de tip helenanolid reprezentate de helenalină, derivaţii esterici ai acesteia (11, 13-dihidrohelenalină) şi lactone sesquiterpenice: arnifolină.
Pigmenţi flavonoizi: isoquercitrină, luteină, luteolin, luteolin-7-monoglucozid, izoquercitozidă, quercetin-3-gluco-galacturonid, astragalin,
betulenol, patuletin, spinacetin, hispidulin, quercetin-gluco-galacturonid.
Pigmenţi carotenoizi şi xantofile: γ-caroten, criptoxantină, luteoxantină, aureoxantină, eloxantină, violaxantină, zeaxantină, helenină.
Glucozinolaţi: gluconasturtina şi sinigrozida.
Senevoli: feniletilsenevolul şi alilsenevolul.
Cumarine: umbelliferonă şi scopoletină.6
Steroli: β-taraxasterol, β-sitosterol, arnisterol.
Alcooli triterpenici: arnidiol, anisterină, faradiol.
Triterpene: faradiol, taraxasterol.
Sesquiterpene: betulenol
Schmidt ş.a. (1995) au analizat florile de Arnica şi au identificat prezenţa a două labdan diterpene iar Merfort (1992) a identificatdoi acizi
cafeoilquinici.
Uleiul volatil de Arnica conţine: timol, timol-metil-eter, n-triacontan, esteri ai acizilor graşi (acid dioxistearic, lauric, palmitic, stearic).
Fenolii din ţesuturile acestei specii: hidroxifenoli, acid cafeic, acid clorogenic, acid galic, şi polifenoli (taninuri) reprezintă substanţe antimicrobiene
şi antifungice.

Acţiune terapeutică
Extractele au proprietăţi stimulatoare pentru circulaţia sangvină, antiinflamatorii, analgezice, antiseptice, cicatrizante, antibacteriene şi
antihelmintice.

Importanţa
Medicinala, melifera

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea hematoamelor, contuziilor şi rănilor, furunculozei, bronşitei, cistitei, accidentelor vasculare, reumatismului, acneei, a
durerilor de cap, cancerului de piele, insomniilor, palpitaţiilor cardiace, nervozelor, anemiei etc.
Arnica conţine substanţe cardiotonice care îmbunătăţesc circulaţia sangvină, reduce colesteolul şi stimulează sistemul nervos central.
Medicina umană, populară - frunzele se puneau pe răni, decoctul se folosea la răni şi ca antiinflamator; ceaiul din frunze şi flori se folosea pentru
dizenterie, boli neuropsihice.
Alte utilizări:
Uleiul obţinut din această specie este utilizat ca aromatizant în industria băuturilor.
În cosmetică se utilizează pentru prepararea cremelor pentru faţă.

Cultivare
Planta preferă solurile umede, bogate în humus, bine drenate şi libere de calciu, cu poziţii de plin soare. Tolerează un pH de 5,8-7,6. Este foarte
rezistentă la temperaturi joase, chiar -25oC. În condiţii spontane planta ese în declin, posibil din cauza colectării excesive ca plantă medicinală.
Se recomandă semănatul în vase afară imediat ce seminţele s-au maturat, iar cele păstrate se seamnănă primăvara de vreme în răsadniţe reci. Dacă
se aplică o anterioară stratificare germinarea este favorizată. După unii autori seminţele prospete pot germina în 3-4 săptămâni la temperatura de
13oC, după alţii germinarea este înceată şi durează 2 ani. Se repică în vase individuale şi se plantează la locul definitiv în primăvara următoare.
Mod de cultivare:
- Semanat direct in camp, toamna tarziu, 6-8 kg/ ha, dist intre randuri: 60-70 cm, iar intre palnte: 20-30 cm, la 1,5-2 cm adancime
- Prin rasad , trasplantare primavara cand rasadul are doua frunze
- Vegetativa, prin rizomi recoltati din plantatii de 3-4 ani si plantati toaman sau primavara timpuriu, la distanta 60x30 cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Inflorescentele (capitule cu flori ligulate) - iunie, iulie

Valorificare
ARNICAE FLORES – FLORI DE ARNICĂ
SUPLIMENT ALIMENTAR

1. Flux tehnologic
2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial
- masă de condiţionare
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- masă de ambalare.
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- manuale: ambalare, condiţionare
- auxiliare: recepţie, manipulare.
Materiile prime: Arnicae Flores - Flori de Arnică
Materiale :
a) ambalaje individuale (pungi hârtie);
b) ambalaje colective (cutii carton);
Utilităţi : apă curentă, energie electrică.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T. nr. 32/2004 :
- autenticitatea plantei;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se indeparteaza impurităţile (părţi din aceeaşi plantă, altele decât florile), corpurile străine organice şi minerale. La sfârşitul
operatiei se preleveaza probe din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia tehnică a produsului. Rezultatele se
inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
AMBALARE - se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în
secţia de ambalare. Se inscripţionează şi/sau se etichetează ambalajul primar – pungile cu numărul lotului şi data fabricaţiei. Se cântăresc în pungi
de hârtie, câte 50 g sau 100 g produs; se verifică prin sondaj cantitatea nominală a pungilor cu produs, apoi se introduc în ambalajul secundar de
carton. Acesta se inscripţionează corespunzator, cu toate datele prevăzute de specificaţia tehnică a produsului. Se verifică mărimea lotului, a
eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor primare, secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi
se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ABROTANUM L.
Denumire populară: Lemnul Domnului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Lemnul Domnului, Alimă, Alimon, Focşor, Iarba lui Dumnezeu, Lămâiţă, Lemn Domnesc, Lemn dulce,
Lemnul lui Dumnezeu, Lemnuş, Lemnuş verde, Pelin donesc, Rosmarin, Rosmalin, Rozmarin, Ţipruş

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae(Compositae)
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Arbust cu tulpină dreaptă, foliată, puternic mirositoare care ajunge până la 1 m înălţime; frunzele peţiolate, pubescente pe faţa inferioară, cele bazale
de 2 ori penat-sectate, iar cele superioare 3-fidate sau întregi; florile sunt dispuse în antodii mici, pedunculate, cenuşii, aproape globuloase, flori
galbene; înflorirea august-septembrie; fruct achenă.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca plantă aromatică şi subspontană.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
După Duke ş.a. frunzele acestei plante conţin: glucide (quebrachitol), tanin, alcaloizi (abrotină), baze azotate (adenină, guanină), nucleozide
(adenozină), acizi fenolici (acid cafeic, acid clorogenic), amine (colină), cumarine (izofraxidin,scopolină şi scopoletină) şi hidroxicumarine
(umbeliferonă).
Uleiul volatil extras din frunzele acestei specii conţine: 23,20 % metastenol, 12,27 % eucaliptol, 9,43 % α-terpinen, 9,23 % borneol, 7,88 % p-
cimen, 5,25 % camfen, 3,97 % ascaridol, 2,73 % camfen, 2,61 % drimenol, 1,34 % germacren D, 1,29 % terpinen-4-ol, 1,28 % longiverbenonă,
1,01 % bornil acetat, 0,91 % r-terpinen, 0,83 % β-cariofilen, 0,63 % cis- β-terpineol, 0,60 % trans-piperitol, 0,59 % leden, 0,53 % α-patchoulen,
0,50 % terpinolen, 0,45 % dehidroaromadendren şi 0,40 % α-pinen (Burzo ş.a., nepublicat).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele din tulpinile florifere tinere au acţiune antiseptică, expectorantă, tonică, antihelmintică, vulnerară, stomahică şi tonică.

Importanţa
Aromatica si condimentara

Utilizare
Stimulează menstruaţia, omoară viermii intestinali, stimulează digestia şi funcţiile ficatului.
Uleiul volatil extras din frunze şi tulpinile florifere este utilizat în parfumerie.
Medicină umană, populară-uz intern - partea aeriană are proprietăţi expectorante, antifebrile şi antiseptice; uz extern - tratarea rănilor, combaterea
durerilor de picioare şi durerilor de dinţi.
Medicină veterinară-uz intern - tratarea bronşitei la cai - uz extern - tratarea stomatitei la cai.

Cultivare
Planta reuşeşte în diferite soluri dar preferă solurile bine drenate şi poziţiile însorite. Trăieşte mult şi este mai rezistentă şi mai aromată dacă este
crescută pe un sol sărac. Tolerează un pH de 6,3-7,6, iar plantele stabilizate sunt tolerante la uscăciune. Planta reuşeşte în grădinile maritime. Se
asociază bine cu vărzoasele, de asemenea este bine de crescut în livadă unde ajută la reducerea atacului insectelor dăunătoare.
Semănatul se efectuează în seră, la suprafaţă, la sfârşitul iernii - începutul primăverii. Germinarea are loc în 1-2 săptămâni la temperatura de 15oC.
Plantulele se repică în vase individual, iar când plantele au mai mult de 15 cm înălţime, se plantează la locul definitiv la sfârşit de primăvară,
început de vară. Ca butaşi se pot folosi butaşi de lemn tânăr de 8 cm lungime, în răsadniţă, în mai sau butaşi de lemn pe jumătate maturat, în luna
iulie-august.
Mod de cultivare:
Despartirea tufelor sau inradacinarea butasilor cu 5-6 noduri, primavara; replantarea butasilor inradacinati toamna la distanta 70x50cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Varfurile ramurilor bine infrunzite, iulie-septembrie cu seceri sau cutite

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ABSINTHIUM L.
Denumire populară: Pelin
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Pelin alb, Iarba fecioarelor, Lemnul domnului, Pelin bun, Pelin de grădină, Pelin de Rusalii, Pelin negru,
Pelin verde, Pelinaş, Peliniţă, Pelini, Pilin, Piloniu, Polene, Polen de cel mare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rădăcină lignificată; tulpina erectă, înaltă de 60-120 cm, cilindrică, fin striată, suriu pubescentă, ramificată; frunzele suriu verzui pe
faţa superioară şi albe pe cea inferioară, frunzele mijlocii şi cele din partea inferioară a tulpinii sunt de 2 ori penat sectate, frunzele superioare sunt
simple, sectate, trifoliate sau întregi; antodiile numeroase, globuloase, nutante, de 4-5 mm diametru, scurt pedicelate, grupate în panicul; hipsofilele
involucrale sunt biseriate, cele externe lat ovat-subrotunde, receptacul păros; înflorirea iulie-septembrie; fructul achenă lungă de 1,5 mm.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezofită; frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, locuri ruderale, tufărişuri. Este o plantă erbacee, perenă, cu rizom
ramificat, cu tulpina aeriană înaltă de 60 – 120 cm, cu frunze păroase, bipenat-partite sau sectate şi cu flori grupate în calatidii alburii, de circa 3 mm
diametru.
Detalii...

Organe utilizate
sunt utilizate organele aeriene ale acestei plante pentru extragerea de principii amare, reprezentate de sesquiterpene de tip guaianolidic.

Compoziţia chimică
Principiile amare sunt reprezentate de prezenţa sesquiterpenelor de tip guaianic (absintină, anabsintină şi artabasină), precum şi de alţi patru
compuşi: artamarină, artamarinină, artamaridină şi artamaridinină. Plantele din specia Artemisia annua conţin lactone sesquiterpenice, cum este
artemisinina (C15H22O5), care este utilizată pentru tratarea malariei.
Frunzele de pelin mai conţin: tanin, pigmenţi flavonoizi (quercetină, artemitină), β-caroten, vitamine (acid ascorbic, piridoxină, acid folic), acizi
graşi, fitosteroli şi substanţe minerale.
Analizele efectuate de Vostrowsky ş.a. (1981) la uleiului volatil etras din plantele de pelin provenite din Germania, au evidenţiat existenţa a 44
componenţi. Ponderea a fost deţinută de β-thujonă (46,44 %), sabinil acetat (25,00 %), trans- sabinil (3,21 %), lavandulil acetat (2,78 %), α-thujonă
(2,76 %), sabinen (2,71 %), geranil propionat (1,43 %) şi mircen (1,15 %). În cantitate mai mică de 1,0 % au fost identificaţi următorii componenţi:
1,8-cineol, (Z)-3-hexenal, lavandulol, terpinen-4-ol, α-pinen, p-cimen, geranil acetat, γ-cadien, camfen, 1-octaen, α-copaen, α-terpineol, α-
felandren, γ-terpinen, xilen, -humulen, cis-sabinen acetat, pulegon, linalool, β-cariofilen, neril acetat, 1-nonanol, β-pinen, trans-sabinen hidrat, cis-
piperitol, trans-piperitol, terpinolen, α-thujen, thujil alcool, borneol, cis-piperitil acetat, (E)- β-ocimen, carvonă, nerol, trans-piperitol acetat şi α-
terpinen.
Determinările efectuate de Burzo ş.a.(nepublicat) au precizat că pricipalele substanţe din uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii
sunt următoarele: α-pinen (41,65 %), mirtenil acetat (12,77 %), α-felandren (7,02 %), sabinen (6,68 %), thujonă (4,60 %) şi trans- β-ocimen (4,60
%).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele apoase din frunzele şi tulpinile înflorite de pelin au acţiune: antihelmintică, antiseptică, antiinflamatoare, tonică, stomahică, emenagogă,
colagogă, tonică şi antitumorală.

Importanţa
Medicinala, aromatica si condimentara

Utilizare
Acestea pot fi utilizate pentru tratarea infecţiilor însoţite de febră, a bolilor de ficat, reumatismului, indigestiilor datorate cantităţii reduse de suc
gastric şi ca tonic amar, stimulând apetitul.
Medicina umană populară - uz intern: florile şi tulpinile florifere se foloseau sub formă de infuzie contra durerilor de stomac, contra frigurilor,
viermilor intestinali, răcelilor, reumatismului; uz extern - infuzia se foloseşte pentru tratarea oxiurilor, răni purulente; decoctul se foloseşte pentru
tratarea luxaţiilor, umflăturilor.
Alte utilizări:
Medicina veterinară - stimularea secreţiilor gastrice şi antiparazitar (vermifug şi insecticid);
În industrie se utilizează pentru prepararea vermuturilor şi altor băuturi alcoolice (vin pelin, lichior de absint);
Din tulpini se confecţionau mături (alungau purecii).
Uleiul volatil se utilizează în industria parfumurilor, săpunurilor, detergenţilor şi ca ingredient pentru băuturile alcoolice de tip bitter.

Cultivare
Pelinul reuşeşte pe orice tip de sol, dar preferă locurile sărace, uscate, mai calde, însorite (după alţii umbrite). Plantele stabilizate sunt foarte
rezistente la uscăciune, au o viaţă lungă şi devin mai aromate crescute fiind pe un sol uscat, sărac. Tolerează un pH de 4,8-8,2. Este o plantă
potrivită în asociere cu morcovul.
Semănatul se face la suprafaţă, în seră, la sfârşit de iarnă, început de primăvară. Germinarea durează 2-26 săptămâni la circa 15oC. Se repică în vase
individuale, plantarea afară se poate face în cursul verii sau se ţin în vase în răsadniţe reci pe parcursul iernii, urmând a se planta afară primăvara. Se
poate proceda şi la înmulţirea prin butaşi în răsadniţă rece în iulie-august, sau divizarea în primăvară ori toamnă.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, cu semanatoarea pt. seminte mici, toamna, 2-3 kg/ha, adancime de semanat = max 0,5 cm, distanta intre randuri: 0,5 cm; se
recomanada folosirea unei plante indicatoare (salata).

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba sau fruze, cu cositori mecanice sau manual, atunci cand 50-70% din flori sunt inflorite

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA ANNUA L.
Denumire populară: Năfurică
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Peliniţă, Buruiană de ţară, Coada raiului, Drăgun, Drahun, Hanus, Lemnişor, Lemnul Domnului, Lemnul
Maicii Domnului, Lobojană, Mălin, Măteluţă, Mărună, Mătura beciului, Mătura Maicii Preciste, Mătura
împăratului, Mătura raiului, Mătură turcească, Măturică, Măturică mirositoare, Măturice, Măturişcă,
Măturiţă, Măturiţa Maicii Domnului, Măturoiul raiului, Mândră, Năfurică, Năzdrăvan, Părul Maicii
Domnului, Ploiţă, Poala Maicii Preciste, Rujmalin, Rujmelin, Salată împărătească, Sdranon, Smirnă,
Tarcon, Tămâioară, Tămâiţă, Ţipruş, Untdelemniţă, Vetricică, Zdrahun

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae(Compositae)
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă anuală, glabră în întregime; tulpina dreaptă, înaltă de 50-150 cm; frunzele tulpinale lat triunghiulare, de 2-3 ori penat sectate, cu ultimele
segmente ale frunzelor liniar-lanceolate; florile sunt dispuse în antodii nutante, globuloase, mici, iar acestea sunt dispuse în panicule alungite;
înflorirea iulie-septembrie; fruct achenă.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezofită; sporadică în zona de stepă-etajul fagului, locuri ruderale.
Organe utilizate
Se utilizează în scop medicinal organele aeriene, care conţin lactone sesquiterpenice.

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei specii conţin:
Lactone sesquiterpenice: artemisinină, artemisină, annulid, arteannuin-A, arteannuin-B, arteannuin-C, arteannuin-D, arteannuin-E, arteannuin-F,
arteannuin-G, acid arteannuic.
Substanţe volatile: 60,20 % artemisia cetonă, 13,77 % eucaliptol, 9,19 % alfapinen, 3,46 % artemisia alcool, 2,39 % sabinen, 1,23 % germacren D,
1,07 % pseudopinen, 0,79 % beta-cariofilen, 0,73 % alfa-terpineol, 0,72 % beta-pinen,0,71 % verbenonă, 0,56 % artemisia trien, 0,55 %
izopinocarveol, 0,50 % lavandulol, 0,34 % terpinen-4-ol, 0,29 % beta-farnesen, 0,26 % cis- beta-terpineol, 0,23 % etilmetilbutirat, 0,19 % propil
metilbutirat, 0,17 % benzil izovalerat, 0,14 % r-selinen, 0,10 % r-muurolen (Burzo ş.a., nepublicat).
Monoterpene: santolinatrien, triterpene: baurenol, beta-arteannuan, sesquiterpene: ylangen, deoxiarteannuin B, deoxiartemisinin B, acid norannuic,
silfinen.
Xantone: capillen (1,3,6,7-tetrahidroxixantonă).
Pigmenţi: 3,5-dihidroxi-6,7,3',4'-tetrametoxiflavonă, 5,7-dihidroxi-3,6,3',4'-tetrametoxiflavonă (bonanzin), 5,2',4'-trihidroxi-6,7,5'-trimetoxiflavonă,
5,7,8,3'-tetrahidroxi-3,4'-dimetoxiflavonă, 6,7,3-trimetoxiflavonă (circilineol), 6,6,3',4'tetra-0-metil-quercetagetin, 6-metoxikampferol, 6-
metoxikampferol-3-0-glucozid, 5-hidroxi-3,6,7,3',4'-pentametoxiflavonă (artemetin), quercetină, quercetin-3-0-glucozid, quercetagetin 6-methyl
ether (patuletin), quercetagetin-3-metileter, quercetagetin-4'-metileter, quercetagetin-3,6-dimetil eter (axilarin), quercetagetin-3,4'-dimetileter,
quercetagetin 3,7,3'-trimetil eter (crizosplenol C), quercetagetin 3,6,7,3'-tetramethylether (crizosplenetin), quercetagetin-6,7,3',4'-tetrametileter,
patuletin-3-0-glucozid, izoquercitrin, izoramnetin, kampferol, kampferol-3-0-glucozid, luteolină, luteolin-7-metil-eter, luteolin-7-0-glucozid,
ramnetin, ramnocitrin, casticin, eupatorin, penduletin.
Alţi componenţi: acizi monoterpenici (ascaridol), alcooli (artemisia alcool), cetone (artemisia cetonă), aldehidă cinamică (maalien), cumarine
(scoparonă, scopoletină, tomentină), acizi graşi (acid oleanolic), steroli ( beta-sitosterol, stigmasterol), hidrocarburi (tetratriacontan), compuşi
fenolici (annfenonă).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din organele aeriene au acţiune: alergenică, analgezică, anestezică, antihelmintică, antialergică, antialzheimeră, antiasmatică,
antibacteriană, anticancerigenă, anticataractică, antidermatitică, antidiuretică, antigripală, antihipertensivă, anti HIV, antimutagenă, antioxidantă,
antiseptică, antitumorală, antivirală, cancerpreventivă, cicatrizantă, citotoxică, diuretică, hipotensivă, imunostimulantă, insectifugă, laxativă,
parfumantă, fitohormonală, sedativă, toxică, tumorigenă

Importanţa
Aromatica, toxica

Utilizare
Planta are miros aromatic puternic şi se foloseşte ca insectifug.
Extractele se folosesc pentu tratarea malariei, scăderea febrei şi oprirea sângerărilor. Seminţele sunt utilizate pentru tratarea aerofagiei şi a
indigestiilor.

Cultivare
Este o plantă care creşte uşor în soluri neutre sau uşor alcaline, preferând poziiile însorite. Are o viaţă mai lungă, eest mai rezistentă şi ai aromatică
dacă este crescută pe soluri sărace, uscate. Este o plantă anuală, cu creştere foarte rapidă, extrem de viguroasă şi lberă de boli şi dăunători. Plantele
mature răspund cu succes stimulului fotoperiodic şi înfloresc la circa două săptămâni după ce a avut loc inducţia florală.
Semănatul se realizează primăvara în răsadniţă rece, primăvara târziu sau începutul verii, sau în situ în cursul primăverii.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA DRACUNCULUS L.
Denumire populară: Tarhon
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Dracon, Matricea, Taracon, Tarahon, Tarcăn, Tarcon, Tarcum, Târhană

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă de 60-120 cm înălţime; tulpina ramificată cu ramuri ascendente, glabre, foliate, ramificate; frunzele tulpinale liniar lanceolate, glabre
cu margine întreagă sau rar slab serată, cu gust acrişor şi miros aromatic; antodii numeroase, mici, scurt pedicelate, nutante, lungi de 3-4 mm, cu
flori puţine; hipsofilele involucrale imbricate, florile centrale gălbui; înflorirea august-septembrie; fructe achene foarte mici, fără papus.

Ecologie şi răspândire
Specie cu cerinţe moderate faţă de umiditate, nu suportă excesul de apă în sol, cultivată ca plantă aromatică şi medicinală.
Organe utilizate
Se utilizează organele aeriene ale acestei plante care conţin uleiuri volatile cu compuşi aromatici fenilpropanici.

Compoziţia chimică
Planta proaspătă conţine aproximativ 0,3 % uleiul volatil. Analiza compuşilor volatili extraşi prin hidrodistilare din rădăcinile acestei specii a permis
să se evidenţieze prezenţa următoarelor substanţe: 43,34 % sabinen, 24,92 % metil eugenol, 11,91 % β-cis-ocimen, 4,36 % β-trans-ocimen, 2,90 %
citronelil acetat, 2,70 % terpinolen, 2,59 % pseudopinen, 1,85 % cis-alloocimen, 0,86 % 4-terpineol, 0,77 % α-terpinen, 0,51 % α-pinen, 0,44 %
limonen şi 0,11 % anetol (Burzo ş.a., nepublicat).
Compopziţia uleiului volatil a variat în funcţie de provenienţa palantelor.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din acastă plantă au acţiune antiscorbutică, diuretică, digestivă, stimulentă, febrifugă, hipnotică, vermifugă şi diuretică.

Importanţa
Medicinala, aromatica si condimentara

Utilizare
Se foloseşte pentru prevenirea oboseli, stimularea apetitului şi ca diuretic.
În mediciaă umană, populară se utilizează părţile aeriene ale plantei, ca stimulente digestive, diuretice, boli de ficat, reumatism, rinichi.
Alte utilizări:
În alimentaţie se folosesc frunzele şi tulpinile tinere, pentru aromatizarea diferitelor preparate, a murăturilor şi băuturilor.
În industrie - utilizat în industria alimentară pentru condimentarea unor conserve de legume şi carne, murături.

Cultivare
Tarhonul creşte uşor pe soluri cu pH neutru sau uşor alcalin, preferând poziţiile însorite Are pretenţii reduse faţă de temperatură, rezistă chiar la
-25…-30 oC. În privinţa umidităţii are cerinţe moderate, dar permanente, de aceea necesită irigarea prin aspersiune. În condiţii de secetă şi
temperatură ridicată producţiile scad, lăstarii îşi pierd din frăgezime, se lignifică, devin prea picanţi.
Se înmulţeşte aproape exclusiv pe cale vegetativă, prin butaşi, drajoni sau despărţirea tufelor şi foarte rar prin seminţe (semănat la suprafaţă, în seră,
la sfârşit de iarnă, început de primăvară). Despărţirea tufelor se face cu uşurinţă primăvara sau toamna, cu plantarea directă în poziţia permanentă,
dar se preferă plasarea în vase şi menţinerea în răsadniţe reci până la înrădăcinare. Butăşirea se poate efectua primăvara târziu, prin recoltarea de
tulpini tinere de 10-15 cm lungime, plasarea în locuri umbrite în seră sau răsadniţă rece, urmând plantarea la locul definitiv după o bună
înrădăcinare.
Mod de cultivare:
- Semanat direct in camp cu semanatoarea SUP, 2,5-3 kg samanta/ha, si cu planta indicatoare; distanta intre randuri : 62,5 cm, iar adncimea: 0,3-0,5
cm, rasad produs in strat rece 0,3 kg samanta pentru 80-100mp necesar pentru 1 ha cultura
- Vegetativ, prin despartirea tufelor si replantarea burasilor cu 4-5 noduri, distanta plantare: 25-30 cm
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera sau cositori mecanice, la inflorit deplin

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA PONTICA L.
Denumire populară: Peliniţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Peliniţă, Iarba Sf. Sofia, Peleniţă, Pelin, Pelin mic, Peliniţa mielului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae(Compositae)
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă; tulpina dreaptă, la bază nefoliată, înaltă de 40-80 cm; frunzele lat ovate, de 2 ori penat sectate, pe faţa superioară verzi pubescente şi
suriu tomentoase pe faţa inferioară; florile galbene sunt dispuse în antodii nutante, globuloase, pedicelate, dispuse în panicule înguste; înflorirea
august-septembrie; fruct achenă de circa 1 mm lungime.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezofită, subtermofită, halofilă facultativă; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, pajişti slab sărăturate.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Planta conţine: ulei volatile, inulină, principii amare, tanin, pigmenţi flavonoizi, ,poliacetilene, cumarine şi hidroxicumarine.
Dintre flavonoizii mai rar întâlniţi s-a constatat prezenţa esterilor apigeninei - 7-O-metilaţi- şi 4,7-di-O-metil-esterilor.
Bos ş.a. (2005) a detrminat următoarea compoziţie a uleiului volatil extras din această specie provenită din Bulgaria: monoterpene (36.7 %), din
care 1.8-cineol (14.1 %) şi camfor (13.9 %), terpinen-4-ol (3.0 %), sabina cetonă (1.5 %), dehidro sabina cetonă (1.3 %), şi Z-sabinen-hidrat. În
fracţia sesquiterpenică (1.0 %) s-a identificat prezenţa: 7H-α-silfiperfol-5-enului (0.7 %), împreună cu silfin-1-enul (urme) precum şi a silfiperfolen
izomerilor: 7H-α-silfiperfol-5-en, silfiperfol-5-en-3-ol C (9.7%), silphiperfol-5-en-3-one B (0.7%), silphiperfol-5-en-3-yl acetat A (1.0 %).

Acţiune terapeutică
Antiseptică, antiinflamatoare, insecticidă.

Utilizare
Combaterea insectelor
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ARTEMISIA VULGARIS L.
Denumire populară: Pelinariţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Iarbă bărboasă, Mături, Măturiţă, Muna boerului, Pelin, Pelin de câmp, Pelin păsăresc, Pelin sterp, Pelin
sterp negru, Peliniţă neagră, Pelinul calului, Ştir negru, Vetricel

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă; rădăcina ramificată; tulpina înaltă de 50-150 (200) cm, striată, adeseori roşiatică, glabră de obicei, ramificată, foliată; frunzele
discolore, de culoare verde închis pe faţa superioară şi glabre, şi alb tomentoase pe faţa inferioară, obovate, frunzele inferioare dublu penat sectate,
iar cele mijlocii şi superioare sunt penate cu bază auriculată; antodii numeroase, lungi de 3-4 mm şi 2-3 mm în diametru, grupate în panicul;
foliolele involucrale lanceolate, albicioase, cu o dungă verde pe faţa inferioară; florile centrale galbene, uneori roşiatice; înflorirea iunie-septembrie;
fructele achene cilindrice, subţiri.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită, frecventă în zona de stepă-subetajul fagului, zăvoaie, tufărişuri, locuri ruderale. Organele utilizate de la această specie sunt florile
recoltate înainte de desfacerea capitulelor, frunzele recoltate în lunile iulie – octombrie şi rădăcinile recoltate în luna octombrie.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Compoziţie chimică a organelor aeriene aeriene este următoarea: glucide (0,8 – 1,1 %), quebrachitol, lipide (0,8 – 6,3 %), proteine (5,2 – 40,9 %),
uleiuri volatile, diterpene (absintină, anabsintină, vulgarol), triterpene (α-amirină), sesquiterpene proazulenice (artabsină), sesquiterpene (cadineol,
vulgarin), alcool sesquiterpenic (spatulenol), lactone sesquiterpenice (santonină, vulgarin, tauremisin), taninuri, acizi organici, inulină, vitamine
(acid ascorbic, niacină, tiamină, riboflavină), steroli (stigmasterol, β-sitosterol), substanţe minerale.
Organele aeriene conţin flavone cum este artemisetina, flavone tetra-O-substituite cum sunt: hispidulin, cirsimaritin, isoscutellarein (salvitin),
pilloin, flavone penta-O-substituite ca: nepetin, cirsiliol, jaceosidin, nepetin, jaceosidin, cirsilineol, eupatilin, selgin, tricin, flavone hexa-O-
substituite ca: nobiletin, arcapilin, tabularin, flavonoli tri-O-substituiţi ca: isokaempferide, ermanină, flavonoli penta-O-substituiţi ca: areneol,
vogeletină, eupalitină, rhamnetină, araneosol, axillarină, eupatolitină, spinacetină, chrysospenol D, jaceidină, bonanzină, eupatoretină, artemetină,
ternatină.
Flavanonele sunt reprezentate de: pinocembrină, flavanonele de: naringenină, sakuranetină, isosakuranetină, eriodictiol, homoeriodictiol, iar
flavonolii de artemisetină
Dihidroflavonolii sunt reprezentaţi de: aromadendrină, dihidroisorhamnetină, padmatină, 3-acetil padmatină.
Dintre pigmenţii carotenoizi a fost identificată prezenţa β-carotenului.
Uleiurile volatile sunt produse de perii secretori situaţi în epiderma superioară.
Michaelis ş.a. (1982) au analizat uleiurile volatile extrase din florile de Artemisia vulgaris în care au identificat prezenţa a 55 componenţi. În
cantitate mai mare s-a determinat sabinenul (15,88 %), mircenul (13,67 %), 1,8-cineolul (9,75 %), β-cubebenul (6,00 %), δ-guaenul (3,41 %) şi
vulgarolul (2,17 %). În concentraţie mai mică de 2,0 % din totalul componenţilor au fost determinate următoarele substanţe: terpinen-4-ol, camfor,
γ-terpinen, γ-elemen, campfen, β-pinen, α-thujen, α-pinen, trans-sabinen hidrat, p-cimen, α-terpinen, borneol, (E)- β-ocimen, β-cariofillen,
terpinolen, δ-cadien, metil-eugenol, α-terpineol, γ-cadien, decanal, isoborneol, α-humulen, aromadendren, β-elemen, perilaldehidă, α-terpinil acetat,
boril acetat, cis-piperitol, mirtenol, cuminaldehidă, α-fellandren, cis-sabinen hidrat, geranial, nonanal, perillen, allo-aromadendren, α-copaen, α-
cubeben, nonadien-3-onă, tolualdehidă, undecanal, limonen, (Z)- β-ocimen, carvonă, izopiperitonă, carvacrol, geranil acetat, metil chavicol şi neril
acetat.
Burzo ş.a. (nepublicat) au constatat că principalii componenţi din uleiul volatil extras din organele aeriene ale speciei Artemisia vulgaris sunt:
germacren D (41,46 %), β-Cariofilen 11,49 %), fitol (8,66 %), mircen (7,68 %), α-cariofilen 5,76 %, α-bergamoten (4,87 %), α-pinen (3,54 %), r-
elemen (2,96 %), β-selinen (1,71 %), γ-cadinen (1,52 %), farnesen (1,39 %), α-cadinol (1,12 %), trans-bergamotol (0,99 %), camfen (0,95 %), α-
copaen (0,94 %), β-pinen (0,82 %) şi cariofilen oxid (0,72 %).
Milhau ş.a. (1997) au constatat că hidrodistilatele obţinute din frunzele şi tulpinile de Artemisia vulgaris are activitate antimalarică determinată de
Plasmodium falciparum. Soluţiile cu concentraţia de 0,15 – 1,0 mg/ml au inhibat creşterea parazitului cu 50 %, după 24 – 72 ore.
Extractele se folosesc pentru obţinerea de produse farmaceutice, veterinare şi cosmetice.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Extractele au acţiune: antispasmodică, antiseptică, stomahică, colagogă, carminativă, digestivă, diuretică, expectorantă, hemostatică, febrifugă şi
tonică.

Importanţa

Utilizare
Se utilizează în perioadele de convalescenţă, pentru stimularea poftei de mâncare, digestie, epilepsie, dureri, gripă, ulcer, vomă, pentru stimularea
funcţionării vezicii biliare etc.
În medicina umană, populară, pentru uz intern, se folosesc părţile aeriene ale plantei sub formă de infuzie, pentru stimularea digestiei, stimularea
funcţiei hepatice;
Pentru uz extern planta proaspătă se pune în încălţămintea excursioniştilor împotriva transpiraţiei şi oboselii picioarelor iar decoctul se foloseşte
pentru combaterea reumatismului.
În alimentaţie se foloseşte sub formă de condiment, pentru friptura de porc şi gâscă.
Alte utilizări:
Medicina veterinară utilizează infuzia din planta uscată, pentru tratarea indigestiilor şi ca stimulent al secreţiei gastrice.
Plantele se utilizează pentru confecţionarea de mături.

Cultivare
Este o plantă care creşte cu uşurinţă pe soluri bine drenate, neutre sau uşor alcaline (pH variind de la 4,8 la 8,2). Are o durată mare de viaţă, este mai
rezistentă şi mai aromată dacă creşte pe un sol uscat, sărac plantele stabilizate sunt tolerante la uscăciune. Pelinariţa este o plantă agresivă şi
invazivă, înhibând creşterea plantelor vecine ca urmare a acţiunii substanţelor secretate de rădăcinile sale.
Se seamănă la suprafaţă la sfârşitul iernii -începutul primăverii, în seră, asigurînd substratului permanent umiditate corespunzătoare. Se repică în
vase individuale sau dacă au o creştere suficientă plantele se plantează la locul definitiv în vară, altfel se cresc în răsadniţe reci pentru prima iarnă şi
se plantează afară primăvara. Divizarea tufelor se poate efectua primăvara sau toamna. De asemenea se pot pregăti butaşi din tulpini tinere, de 10-
15 cm lungime, primăvara târziu, plasare în seră sau răsadniţă rece uşor umbriţi şi plantarea afară în momentul când sunt bine înrădăcinaţi.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ASARUM EUROPAEUM L.
Denumire populară: Pochivnic
Sinonime ştiinţifice: A.officinale Mnch.Meth.
Alte denumiri populare:
Piperul lupului, Buba inimii, Buruiana frigurilor, Buruiană de atac, Chpăruş, Chiperul lupului, Dafin mic,
Ficăţea, Lingura popii, Nejtnică, Păsulică, Pipăruş, Pochilnic, Pohionic, Pochipnic, Pochitnic, Pohâvnic,
Popionic, Popâlnic, Popitnic, Popivnic, Popâvnic, Popovnic, Potihnic, Potivnic, Pribolnic, Trierei, Tulipin,
Urechea hârţului, Urechea omului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Aristolochiales
Familia: Aristolochiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom târâtor, ramificat; tulpina scurtă (4-10 cm), acoperită la bază de 2-3 catafile brune; frunze aproape opuse cu limb reniform,
lung peţiolate, pieloase, hibernante, verzi-întunecat-lucitoare pe faţa superioară, palid-verzui cu nuanţe roşiatice; flori terminale, solitare,
pedunculate, cu miros de piper; perigonul petaloid, brun-verzui, păros la exterior, întunecat-purpuriu la interior; înflorirea în martie-mai; fruct de tip
capsulă, păros, cu puţine seminţe în fiecare lojă, alungite, cenuşii cu un apendice cordiform, adâncite în formă de luntre.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofilă, sciadofilă, euritermă, slab-acidofilă, indicatore de soluri bogate în humus, întâlnită frecvent în păduri de foioase din zona de
silvostepă până în etajul fagului.
Se utilizează în scop medicinal rizomii şi rădăcinile acestei specii.
Detalii...

Organe utilizate
Compoziţia chimică
Rădăcinile conţin alcaloizi (azaronă, trans-azaronă), alantoină, ulei volatil (trans-izoeugenol, trans-izoelemicină, pinen, acetat de bornil,
azaraldehidă, diazaronă).

Acţiune terapeutică
Extaractele au acţiune emetică, cicatrizantă tranchilizantă, tonică şi stimulantă. Uleiul volatil stimulează secreţiile nazale.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea afecţiunilor la ochi şi gât şi degajeajă căile respiratorii.
Alte utilizări:
Medicină umană (populară): rizomul, rădăcina – fierte, luate împotriva tusei, a durerilor de stomac, a durerilor de cap, pentru combaterea viermilor
intestinali, tratarea tuberculozei, împtriva “frigurilor‿.
Medicină veterinară (populară): planta în întregime – tocată, amestecată cu ovăzul - pentru tratarea astmului la cai.
Obiceiuri: cules, împreună cu iedera, iarba mare – pentru spălatul pe cap.

Toxicitate
Azarona ingerată, are efect toxic.

Cultivare
Planta preferă solurile bogate, umede, neutre către acide, din păduri sau poziţiile umbrite din grădini. Rezistă la temperaturi joase de cel puţin
-15oC. Se autoînmulţeşte prin seminţe, dacă se creşte în poziţii corespunzătoare.
Semănatul se recomandă a se efectua vara, în răsadniţă rece, imediat ce seminţele s-au maturat. Pentru seminţele păstrate se impune o stratificare la
rece pentru 3 săptămâni şi semănatul se va efectua la sfârşitul iernii. Germinarea durează de obicei primăvara 1-4 sau mai multe săptămâni, la
temperatura de 18oC. Se repică în vase individuale, se cresc plantele în locuri uşor umbrite în seră pentru cel puţin prima lor iarnă. Plantarea afară se
face când plantele au o vigoare suficientă, respectiv la sfârşit de primăvară. Divizarea tufelor poate fi efectuată primăvara sau toamna, dar pentru că
procesul de creştere este lent, se recomandă menţinerea în seră în locuri uşor umbrite până când creşterea se demonstrează a fi suficient de
puternică.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ASPARAGUS OFFICINALIS L.
Denumire populară: Umbra iepurelui
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Sparanghel, Asperag, Coasta dracului, Coasta vrăşmaşului, Iepurel, Păr, Ragila pământului, Sparang,
Sparangă, Sparanghel bun, Sparangin, Spargă, Spărangă, Sperenghea, Sperghea, Sperghie, Umbra cucului,
Umbra iepurelui

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Lilidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia: Asparagoideae

Caractere morfologice
Este o plantă cu rizom scurt, cu tulpini aeriene ramificate, frunze reduse la scvame având la axilă flori, din care se formează bace mici. De la această
plantă se utilizează în scop medicinal tulpinile, rizomul şi rădăcinile.

Ecologie şi răspândire
Specie întâlnită sporadic din zona stepei până în etajul gorunului, în tufărişuri, pajişti, zone nisipoase; mezoxerofilă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Principalii componenţi din rizomul şi rădăcinile acestei specii sunt: glucide (fructoza, zaharoza, inulina, fructanii, mananii), aminoacizii (tirozină,
arginină), lipide, acizii organici (acid succinic), steroli ( β-sitosterolul), saponine (sarsasapogenină, acidul asparagusic), doi gilcozizi cu gust amar
(officinalisnin I şi II), nouă glicozizi steroidali (asparagozid A...I), pigmenţi flavonoizi (kampferolul, quercetina, rutina), aminoacizi (asparagină,
tirozină).
În tulpinile (lăstarii etiolaţi) acestei specii au fost identificaţi următorii componenţi: lipide (0,10 %), proteine (1,5 %), glucide solubile (2,90 %) din
care: glucoză (0,32 %), fructoză (0,67 %) şi zaharoză (0,18 %), polifructozani (sinistrină). Au mai fost identificaţi: pentozani (0,23 %), hexozani
(0,19 %), celuloză (0,75 %) şi pectine (0,40 %).
Conţinutul în substanţe minerale a variat între 0,54 şi 0,80 %. În 100 g tulpini a fost determinat următorul conţinut în elemente minerale: 207 mg
potasiu, 53 mg clor, 46 mg fosfor, 21 mg calciu, 20 mg magneziu, 4 mg sodiu şi 1 mg fier.
Acizii care au fost determinaţi în tulpinile acestei specii sunt: acidul malic (95 mg/ 100 g) acidul citric (60 mg/ 100 g), acidul chinic (39 mg/ 100 g)
şi acidul succinic (8 mg/ 100 g).
Fitosterolii sunt reprezentaţi de β-sitosterol (14 mg/ 100 g), stigmasterol (4 mg/ 100 g) şi campesterol (1 mg/ 100 g).
Pigmenţi carotenoizi identificaţi în tulpini sunt: α-carotenul, β-carotenul şi zeaxantina.
Dintre pigmenţi flavonoizi au fost identificaţi: cianidin-3-monoglucozid, cianidin-3-ramnoglucozid, cianidin-3,5-diglucozid, cianidin-3-
ramnozilglucozilglucozid, peonoidin ramnozilglucozid.
În 100 g tulpini au fost detrminate următoarele cantităţi de aminoacizi: arginină (0,11 %), histidină (0,03 %), izoleucină (0,06 %), leucină 0,08 %),
lizină (0,08 %), metionină (0,02 %), fenilalanină 0,06 %), treonină (0,05 %), triptofan (0,02 %), valină (0,09 %).
Conţinutul în vitamine al tulpinilor variază astfel: acid ascorbic (21 mg/ 100 g), acid pantotenic 0,62 mg/ 100 g), riboflavină (0,12 mg/ 100 g),
tiamină (0,11 mg/ 100 g), nicotinamidă (1,00 mg/ 100 g) acid pantotenic (0,62 mg/ 100 g), piridoxină (0,06 mg/ 100 g) şi acid folic (0,09 mg/ 100
g).
Au mai fost identificaţi următorii compuşi:
Sapogenine: sarsapogenină, diosgenină.
Acilfloroglucinoli: filicină a şi filicină b.
Saponine: asparagozid, asparasaponină, diosgenin, jamogenin
Compuşi benzenoizi: 4-vinilguaiacol, 4-vinilfenol
Analiza compuşilor volatili extraşi prin hidrodistilare din tulpinile de Asparagus a permis identificarea următoarelor substanţe: 1-hexanol (13,08 %),
limonenul (5,94 %), elemolul (4,73 %) şi hexanalul (2,01 %). În concentraţie mai mică de 2,0 % au fost determinate următoarele substanţe:
nerolidolul, β-eudesmolul, 3-metilbutanolul, tridecanalul, acidul tridecanoic, linaloolul, geranialul, (E,E)-2,4-decadienalul, 3,3-dimetil butanolul, α-
terpineolul, acidul hexanoic, 1,2-dimetoxibenzenul, neralul, 2,6-di-terţ-butil-p-cresolul, metil eugenolul, borneolul, vanilina şi terpinen-4-olul.
(Liangfeng ş.a., 1993)
Miller ş.a. (1991) au identificat în extractul metanolic obţinut din rădăcinile proaspete de Asparagus o fracţie bogată în acid cafeic cu un rol
potenţial allelochimic. Hartung ş.a. (1990) au identificat şi prezenţa acizilor ferulic, izoferulic, malic, citric şi fumaric. Cel mai activ component s-a
dovedit a fi acidul metilendioxicinamic.

Acţiune terapeutică
Extractele au proprietăţi laxative, sedative, antispasmotice, diuretice, hipotensive şi sporesc cantitatea de apă eliminată din organism.

Importanţa
Alimentara

Utilizare
Se utilizează pentru tratarea inflamaţiilor tractului urinar, cistitelor, a reumatismului, hipertensiunii şi cancerului, prin consumul ca atare al
rădăcinilor, sub formă de suc, infuzii sau tinctură. Acidul ferulic inhibă ciupercile micoritice ceea ce reduce creşterea plantelor.

Cultivare
Planta creşte pe orice sol de grădină, dar preferă terenul nisipos bine drenat şi cu poziţie însorită, cu un pH de 6,5 sau mai mare, tolerând valori
cuprinse între 4,3 şi 8,2. Este potrivită în asociere cu tomatele, este repelentă pentru nematozi.
Seminţele se îmbibă în apă încălzită timp de 12 ore şi apoi se seamănă în primăvară sau imediat ce s-au maturat toamna de vreme în seră.
Germinează în circa 3-6 săptămâni la 25oC. Se repică în vase individuale, se cresc în seră pentru prima iarnă, într-o poziţie însorită. Plantarea afară
se efectuează primăvara târziu sau vara de vreme. Se poate practica divizarea tufelor primăvara de vreme imediat ce plantele au început să cească.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ASPERULA ODORATA L.
Denumire populară: Vinariţă
Sinonime ştiinţifice: Galium odoratum (L.) Scop.
Alte denumiri populare:
Mama pădurii, Asprişoară, Avirufă, Buruiana muscului, Buruiană de perit negru, Cucuruz de pădure,
Dumbravnic, Floarea pădurii, Muma pădurii, Sculătoare, Sânziene de pădure, Sânjuane de pădure,
Sânziene, Sânzuiene de pădure, Tămâioasă, Vinarie, Vinăriţă, Vineriţă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Rubiales
Familia: Rubiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizomi lungi, subţiri, repenţi. Tulpinile înalte de 15-25 cm sunt 4-unghiulare, glabre. Frunzele inferioare dispuse câte 6 într-un
verticil aparent (împreună cu stipele asemănătoare), cele mijlocii şi superioare câte 8-9, sunt lanceolat-eliptice, uninervate, cu vârful mucronat, pe
margini şi pe dos, în dreptul nervurii mediane – scurt şi aspru ciliate. Florile grupate în cime laxe au corola albă, campanulată, cu 4 lacinii. Fruct
mericarpic – cele 2 mericarpii sferice, acoperite cu sete uncinate, rigide, albe

Ecologie şi răspândire
Frecventă din zona pădurilor de stejar până în etajul fagului în păduri, zăvoaie; specie sciadofilă, mezotrofă, mezofilă.
Organe utilizate
Organele utilizate de la această specie în terapeutică radix, herba.

Compoziţia chimică
melilotosidă, 0,3 % iridoide (asperulozidă, monotropina, scondozidă şi acid desacetil-asperusosidic), ulei volatil (linalol, borneol, anetol, tuionă,
mentonă, carvonă, β-iononă, benzaldehidă, alcool benzilic, timol, 8-hidroxilinalol, dihidroactiniolidă etc), acizi fenilacrilic, fenolcarboxilic, cafeic,
p-cumaric, p-hidroxibenzoic, galic, antrachinone.

Acţiune terapeutică
Capilaroprotectoare, antiinflamatoare (in „vivo‿ administrarea a 12,5 – 50 mg /kg corp de cumarine accelerează resorbţia edemului indus
experimental la şobolan, câine. Această acţiune se explică prin efectul antiinflamator, antiexudativ şi limfocinetic rezultate ale unui efect capilaro-
protector), 50-100 mg /kg corp cumarine administrate diminuă spasmul şi crampele induse de pentetrazol şi hidrazidă, acid isonicotinic.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Sub formă de sirop ca aromatizant (nu trebuie sa depaşească 5 mg/L de cumarină); pentru afecţiuni respiratorii, gastro-intestinale, renale, venoase,
hemoroizi, tulburari circulatorii.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Utilizarea ocazională a asperulei ca aromatizant nu induce risc toxic acut sau cronic comparativ cu planta consumată; cumarinele sunt responsabile
de toxicitate ( „ in vivo‿ administrarea de 0,6-0,8g la câine, 5g la oaie şi 5g la cal determinaâă astenie, diminuarea reflexelor şi funcţionabilitatea
aparatului respirator ducând la moarte; la om 4g de cumarină determină apariţia de vomismente, dureri de cap, vertij, iar la administrare cronică de
cumarine apar necroza şi tumorile hepatice.
Comisia E – nu recomandă utilizarea în terapeutică
Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp vara tarziu sau primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ASTER NOVAE-ANGLIAE L.
Denumire populară: Steliţă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Săpunele, Dumitraş, Floarea Sf Mării, Pocroavă, Salbă moale, Sălcioară, Scânteiuţe, Stele chineze, Vineţele

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae (Tubuliflorae)

Caractere morfologice
Plantă perenă cu rizom repent; tulpina este erectă, înaltă de până la 150 cm, păroasă, ramificată în partea superioară, frunzele alungit lanceolate, cele
superioare sesile cu baza cordată şi amplexicaulă, iar cele bazale sunt îngustate într-un peţiol scurt, marginea frunzei întreagă; antodiile sunt
numeroase, mari de 2-4 cm diametru, dispuse în racem corimbiform sau paniculiform, inflorescenţa este glanduloasă; hipsofilele involucrale au
vârful ascuţit; florile centrale sunt galbene iar cele marginale violete, albastre-roşietice; înflorirea iunie-septembrie; fruct achenă păroasă cu papus
alburiu-roşietic.

Ecologie şi răspândire
Cultivată ca plantă ornamentală.
Este o specie perenă, prevăzută cu un rizom şi cu o tulpină cu înălţimea de 1 – 1,5 m, ramificată în partea superioară. Frunzele lanceolate sunt
alterne, florile au culoare albastru-violaceu sau albastru-roşiatic formând inflorescenţe numeroase cu diametrul de 2 – 4 cm. Fructul este o achenă.
Organe utilizate
în scop tinctorial se utilizează partea superioară a plantei, recoltată în perioada înfloririi.

Compoziţia chimică
Petalele florilor sunt colorate de cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3-glucozizi, precum şi de cianidin, delfinidin şi pelargonidin 3,5-diglucozizi.
Plantele conţin următorii pigmenţi: delfinidină, cianidină sau/ şi pelargonidină, antocianidine metilate, glicozizi ai antocianidinelor acilaţi, quercetin
sau/ şi kampferol, metilflavonoli, flavonoli oxigenaţi, metilflavonoli, flavonoliglucozizi acilaţi, flavonol sulfaţi dihidroflavonoli, apigenină sau/ şi
luteolină, metilflavone, flavone oxigenate, flavone glicozilate şi acilate, flavanone. C-glicozilflavonoizi, izoflavone, proantocianidine, calcone,
aurone, dehidrocalcone, benzil /allil flavonoizi şi C-metilflavonoizi.
Dintre antociani a fost pusă în evidenţă prezenţa mirtilidin-3-glucozidului (alteină).

Acţiune terapeutică
Extractele din rădăcină au efect analgezic, expectorant şi febrifug şi se utilizează pentru tratarea durerilor, febrei, diarei şi a cataractei.

Importanţa

Utilizare
Cataplasmele din rădăcini se folosesc pentru tratarea durerilor, febrei şi a diarei.
Alte utilizări:
Extractele hidrosolubile sunt utilizaztă pentru colorarea lânii în nuanţe galbene: galben bruni, kaki şi gri închis.
Culoarea galbenă se obţine prin mordarea lânii cu sulfat de aluminiu şi potasiu şi vopsirea acesteia cu extractul obţinut din partea superioară a
plantei. Dacă lâna se retratează ulterior cu o soluţie de sulfat de cupru, se obţine culoarea kaki, iar dacă retratarea se face cu sulfat feros, se obţine
culoarea gri-închis.
Cultivare
Plantele reuşesc în cele mai variate soluri de rădină, dar le preferă pe cele cu un bun grenaj, care au umiditate suficientă, bogate, cu poziţie însorită,
dar chiar zone parţial umbrite. Tolerează solurile sărace şi rezistă la temperaturi joase de circa -25oC. Necesită divizarea tufelor la fiecare câţiva ani,
de preferat primăvara cu scopul menţinerii vigurozităţii plantelor. Cele mai multe specii ale acestui gen sunt imune la atacul iepurilor.
Se seamănă la suprafaţă, primăvara, în răsadniţe reci, menţinând permanent substratul umectat. Dacă se aplică un tratament anterior de prerăcire,
rata germinării poate fi îmbunătăţită. Germinarea are loc de obicei în 2 săptămâni la temperatura de 20oC. Când plantulele sunt suficient de
viguroase se repică în vase individuale şi plantarea afară se efectuează în vară.
Divizarea tufelor se poate efectua primăvara sau toamna, fragmentele mari se plantează direct la locul permanent în timp ce porţiunile mai mici se
trec în vase individuale şi se ţin în răsadniţă rece până sunt bine crescute. Se pot de asemenea efectua butaşi de tulpină, cu lungimea de 10-15 cm, se
trec în vase individuale şi se ţin în locuri uşor umbrite în răsadniţă rece sau seră până la înrădăcinare. Plantarea afară se face în cursul verii.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ATRIPLEX HORTENSIS L.
Denumire populară: Lobodă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Lobodă albă, Lobodă albă de grădină, Lobodă bobată, Lobodă bună, Lobodă domnească, Lobodă
porcească, Lobodă roşie, Lobode albe, Lobode roşii, Lobode roşii boiereşti, Lobode roşii de vărzare,
Lobodină, Lobogină, Spinat, Ştir, Ştir alb, Ştir roşu, Talpa gâştei

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Caryophyllidae
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia: Chenopodioideae

Caractere morfologice
Plantă anuală, verde-roşcată cu tulpini simple sau ramificate ce pot ajunge până la 2,5 m înălţime; frunzele alterne, verzi sau roşiatice pe ambele
feţe, sunt la început făinoase.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată prin grădini, poate apare subspontan pe lângă garduri, drumuri, locuri virane, pârloage.
Organe utilizate
Loboda este o plantă ierboasă a cărei frunze se utilizează în consum.

Compoziţia chimică
Principalii componenţi identificaţi de Bodea (1984) în frunzele acestei specii sunt: apa (90 – 92 %), glucidele (0,1 %), celuloza (0,60 – 1,38 %),
proteinele (2,9 – 3,9 %), substanţele minerale (1,73 – 2,29 %) şi acidul oxalic liber (0,57 % sub. uscată).
Culoarea frunzelor este dată de prezenţa pigmenţilor clorofilieni (28,06 – 33,02 mg/ 100 g şi a celor carotenoizi (3,64 – 3,22 mg/ 100 g (Bodea,
1984).

Acţiune terapeutică
Diurtetică, emetică, emolientă.

Importanţa
Alimentara

Utilizare
Este considerat ca un remediu pentru afecţiunile pulmonare.
Alte utilizări:
Frunzele întrebuinţate pentru prepararea borşurilor, ciorbelor sau ca umplutură pentru plăcinte.
Medicina umană (polpulară): frunzele fierte sau tocate erau folosite pentru grăbirea “cocerii‿ bubelor; zeama de la seminţele fierte era luată
împotriva durerilor de stomac.
Cultivare
Loboda este o plantă mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu. Dă rezultate bune pe souluri varate, bine drenate, de la cele saline, până la
alcaline, tolerâd un pH de 5,0-8,2, precipitaţii medii anuale de 30-140 cm şi o temperatură medie ce variază de la 6, la 24 oC. Seminţele germinează
la 2 oC. Pantele cresc foarte repede şi de obicei se auto înmulţesc prin seminţe. Tolerează bine verile toride, dar formează repede seminţe, aşa încât
pentru asigurarea continuuă a frunzelor (dacă sunt necesare) se impune semănatul pe parcursul unui sezon de creştere, la intervale de 4 săptămâni.
Recoltarea frunzelor poat fi realizată la 40-60 zile de la semănat. Înhibă creşterea unor plante vecine, precum cartoful.
Semănatul se poate face din martie până în august in situ, cu acoperirea seminţelor, obţinând
rezultate bune.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ATROPA BELLA-DONNA L.
Denumire populară: Mătrăgună
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Mătrăgună, Cinstită, Cireaşa codrului, Cireaşa lupului, Doamna codrului, Doamnă mare, Floarea codrului,
Floarea codrului, Gugţâă, Gugutâi, Iarba codrului, Iarba lupului, Împărteasa buruienilor, Împărăteasă,
Măndrăgună, Matragonă, Mădrăgună, Mătrăgiune, Mătrăgună doamnă mare, Mătrăgună iarbă mare,
Mătrăgună iarbă bună, Mătrăgună mare, Nădrăgulă, Năgrăgulă, Papălău.

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales (Polemoniales)
Familia: Solanaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă, viguroasă, înaltă de 0,5-1,5 (2)m, cu rizom subteran gros, cilindric, ramificat în partea superioară, multicapitat. Tulpină erectă,
ramificată, verde sau murdar roşcat-violetă, superior glandulos-punctată. Frunze ovate, alungit ovate sau eliptice, acuminate, mai rara acute, verzi,
glabre sau glandulos păroase, cu peri foarte fini, răzleţi, cele inferioare alterne, cele superioare 2 la un nod, inegale, una mai mare, eliptică, alta mai
mică, ovată. Flori solitare, rara grupate câte 2 la un loc, extraaxilare, nutante, pedicelate, cu pediceli glandulos-pubescenţi. Corola campanulat-
tubuloasă, la exterior murdar brună violetă până la brun-roşietică, la interior murdar brună până la murdar gălbuie, cu vinişoare violete. Fruct o bacă
aproape sferică, puţin turtită, la început verde, apoi neagră, lucitoare, suculentă, cu suc violet, foarte otrăvitoare. Seminţe numeroase, subreniforme
sau colţuroase, brune negricioase. Înflorire VI-VIII.

Ecologie şi răspândire
Frecventă, din etajul gorunului până în cel al fagului, în locuri umede, umbroase, păduri, tufişuri, mezofită, heliosciadofilă.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează frunzele (Belladonnae folium), recoltate în perioada de înflorire şi rădăcinile (Belladonnae radix), recoltate
primăvara sau toamna.

Compoziţia chimică
Belladonnae folium conţine: 0,13-0,50 % alcaloizi tropanici (hiosciamină, nirhiosciamină, noratropină, N- oxidul hiosciaminei, scopolamină,
beladonină, apoatropină, tropină şi scopină - în urme; raportul scopolamină / hiosciamină variază între 1/ 4- 1/57, mai frecvent 1 /18, - 1 /20;
frunzele tinere conţin o cantitate mai mare de alcaloizi decât cele adulte, nervurile şi peţiolul sunt mai bogate decât limbul; conţinutul este maxim
între orele 9- 11), baze volatile (piridina, N-metilpirolina, N-metilpirolidina, tetrametil-diaminobutan, putrescina, cuskhigrina, nicotina), flavonozide
(3-O-ramnoglucozil-7-O- glucozidele cvercetolului şi kemferolului, 3-O-ramnoglucozil-7-O- galactozida cvercetolului şi kemferolului însoţite de
glicozide secundare), cumarine (scopoletozidă, esculetozidă, umbeliferonă), derivaţi fenilpropanici (acizii cafeic, clorogenic, neoclorogenic),
aminoacizi liberi (acid aspartic, acid γ-aminobutiric, α- alanină, asparagină, cisteină, glicină, histidină, leucină, metionină, ornitină, prolină, tirosină,
triptofan, valină) şi alţi compuşi cu azot (colină, enzime- fosfatază, o-polifenol-oxidaze ), vitamine (acid ascorbic ) şi substanţe minerale (maxim
0,5% ).
Belladonnae radix –conţine: 0,37-0,80 % alcalozi tropanici (90 % hiosciamină, N-oxidul hiosciaminei, 0,01 %-0,09 % scopolamină, beladonină,
cantităţi mici de atropină, tropină şi scopină), baze volatile (aceleaşi ca şi în frunze; cuskhigrina se găseşte în cantitate mai mare), cumarine
(scopoletol, umbeliferonă), enzime (N-metil transferaza, N-metil oxidaza putresceinei).
Sporer ş.a. (1993) au precizat căcel mai mare conţinut de alcaloizi tropanici din organele vegetative se găseşte la începutul nopţii şi dimineaţa
devreme. În seminţele mature, conţinutul maxim de alcaloizi tropanici se găseşte dupa amiază.
Importanţa acestei specii se datorează în principal prezenţei atropinei, care este o substanţă toxică. În doze corespunzătoare acţionează asupra
sistemului nervos parasimpatic determinând relaxarea musculaturii netede şi diminuarea secreţiiilor endocrine, determină dilatarea pupilei şi
încetineşte ritmul cardiac fără modificarea presiunii sangvine.

Acţiune terapeutică
Parasimpatolitică, anticolinergică indirectă, (antispastică, midriatică, dromotropă şi cronotropă pozitive).

Importanţa
Medicinala, toxica, foarte toxica

Utilizare
Materie primă pentru extracţia atropinei sau pentru obţinerea totalului alcaloidic, a extractului uscat, a tincturii, a siropului (FRX). Sub această
formă frunzele de mătrăgună se folosesc în colici (gastro-intestinale, biliare, renale), hiperkinezie, hiperhidroze şi astm bronşic; homeopatie: în
inflamaţii însoţite de febră întâlnite în meningite, afecţiuni respiratorii (amigdalită), digestive, urogenitale, dermice, articulare.

Toxicitate

Contraindicaţii
Glaucom, retenţie urinară, constipaţie atonă.

Precauţii şi reacţii adverse


Dozele mari de frunze sau rădăcini de A. belladonna conduc la excitaţie SNC (greutate în vorbire, nelinişte, halucinaţii delir şi atac maniac,
extenuare şi somn). Doza fatală depinde de conţinutul în atropină. Asfixia poate apărea la l00 mg atropină (corespunde la 5-50 g mătrăgună).
Intoxicaţia frecventă este cea data de consumul fructelor de mătrăgună (mai ales de către copii, care le confundă cu cireşele negre). Consumul a 10 -
15 bace produce moartea unui adult. Poate fi diagnosticată prin fluorescenţa urinei sau a materiilor fecale imprimată de cumarine. Tratamentul
intoxicaţiei cu mătrăgună constă în spălaturi gastrice, comprese umede pentru reducerea temperaturii corporale (se recomandă evitarea
antipireticelor), oxigen pentru redresarea respiraţiei, intubaţii, administrarea parenterală de fisostigmină (antidot), diazepam, clorpromazin pentru
excitaţii grave.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Pulbere de rădăcină şi frunze, extract uscat, tinctură, de obicei asociate cu alte extracte sau tincturi în diferite formule de preparate farmaceutice.
Interacţiuni medicamentoase:
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Conservare

Cultivare
Planta reuşeşte pe soluri umede bine drenate, poziţii însorite saul parţial umbrite, dar preferă solurile calcaroase. Crescută ca plantă medicinală, cele
mai mari nivele ale alcaloizilor se obţin în cazul creşterii în poziţii însorite, sol permeabil, în special pe pante cu dispunere sud-vest, veri fierbinţi. În
ţara nastră creşte în mod natural în luminişurile şi tăieturile pădurilor de fag, iar în cultură se află populaţia locală De Vrancea. Plantele tinere nu
suportă îngheţurile târzii şi pot fi uşor distruse de secetă, buruieni şi dăunători. Temperatura de -4, -5 oC distruge partea verde a lantei.
Semănatul se recomandă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţe reci. În cazul seminţelor păstrate germinarea este înceată, redusă, durează
de obicei 1-6 luni la 10oC. Se repică în vase individuale şi se cresc în seră pentru cel puţin prima iarnă. Plantarea afară la locul definitiv se face la
sfârşitul primăverii, începutul verii, după trecerea pericolului îngheţurilor tîrzii. Se poate de asemenea practica butăşirea în primăvară a tulpinilor,
zona terminală, sau folosirea fragmentelor de rădăcină în cursul iernii.
Mod de cultivare:
- Semanata direct in camp cu semantoarea pentru seminte mici, 4-6 kg
- Samanta/ha,distanta intre randuri : 62,5 cm, adancimea : 1,5-2 cm

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunzele, prin rupere cu petiol, iulie-august
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: AVENA SATIVA L.
Denumire populară: Ovăz
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Ovăz alb, Ovăz negru, ovăscior, Ovâsc, Ovoz, Oviez, Zob

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Poales (Graminales)
Familia: Poaceae (Gramineae)
Subfamilia: Pooideae, tribul Aveneae

Caractere morfologice
Plantă anuală; rădăcina fasciculată; tulpina 50-150 cm înălţime; frunzele au limb plan şi lat; ligula scurtă iar urechiuşele lipsesc; inflorescenţa
panicul, ramurile paniculului glabre sau aspre, dispuse în 3-9 etaje; florile sunt protejate de 2 glume; înflorirea iulie-august; fructul cariopsă
aderentă la palei;

Ecologie şi răspândire
Cultivată, alimentară şi furajeră.
Este o graminee, anuală, utilizată în alimentaţia animalelor.
Organe utilizate
Produsele vegetale utilizate în terapeutică – herba et fructus.

Compoziţia chimică
Herba conţine: polizaharide (β- glucani, pentozani şi oligozaharide), flavone (vitexină, izovitexină, apigenină, izoorientină), tricinglucozide,
saponozide sterolice (avenacozida A şi B), substante minerale, acid silicic (2% forma solidă), magneziu (8,5 mg ), zinc (19,2%), aminoacozi (acid
avenic A şi B); fructus - b-glucani, arabinoxilani, substanţe proteice (gliadina, avenina, avenalina), peptide (a-avenotionina şi b-avenotionina),
saponozide sterolice (avenacozida A şi B), steroli (b-sitosterol, D-5-avenasterol), vitamine din grupul B, amine (gramina).
Cariopsele conţin 67,4 % glucide, 13,1 % proteine şi 6,1 % lipide, 5,8 % fibre şi 11,0 % apă. În compoziţia lipidelor intră: 6,56 % acid palmitic,
urme de acid stearic, 18,03 % acid oleic, 39,34 % g acid linoleic şi urme de acid linolenic.
În 100 g cariopse au fost determinate următoarele cantităţi de vitamine: 0,35 mg/ 100 g tiamină, 2,2 mg/ 100 g niacină, 0,09 mg/ 100 g riboflavină,
0,21 mg piridoxină, 1,5 mg acid pantotenic şi 0,05 mg acid folic.
Conţinutul în aminoacizi, exprimat la 100 g cariopse, este următorul: 517 mg izoleucină, 1093 mg leucină, 685 mg lizină, 280 mg metionină, 211
mg cistină, 728 mg fenilalanină, 379 mg tirozină, 560 mg treonină, 181 mg triptofan, 840 mg valină, 869 mg arginină, 293 mg histidină, 629 mg
alanină, 1133 mg acid aspartic, 2981 mg acid glutamic, 659 mg glicină, 1093 mg prolină şi 784 mg serină.
Conţinutul total de elemente minerale este de 4,8 % din care 59 mg / 100 g calciu, 425 mg/ 100 g fosfor, 4,6 mg/ 100 g fier, 10 mg/ 100 g sodiu, 129
mg/ 100 g magneziu, 0,6 mg/ 100 g mangan şi 1,9 mg/ 100 g zinc.

Acţiune terapeutică
Sedativă, diuretică (cu favorizarea eliminării acidului uric).

Importanţa
Alimentara

Utilizare
În caz de anxietate, stres, sindrom neurastenic, afecţiuni dermatologice, reumatismale, gută şi afecţiuni herpetice. Fructele se utilizează sub formă de
făină ca dietetice şi fortifiante în convalescenţe îndelungate şi în tratamentul simptomatic al constipaţiei.
Cariopsele se folsesc în alimentaţie, sub formă de făină, fulgi, griş şi surogat de cafea.
În industrie, din cariopse se prepară griş, făină, cafea.
În medicina, umană, populară, seminţele încolţite se folosesc în tratamentul cancerului, decoctul din fulgi de ovăz se foloseşte pentru tratarea
afecţiunilor gastrice, hepatite, eliminarea nisipului de la rinichi şi splină, diabet, gută, tuse, tinctura se foloseşte pentru tratarea astmului, asteniei,
insomniei. Pentru uz extern se fac cataplasme din făină şi pleavă pentru calmarea durerilor intercostale, decoctul din seminţe este folosit împotriva
reumatismului, decoctul de paie tratează spondiloza anchilozantă şi artroza.
În medicină veterinară, decoctul din seminţe se foloseşte pentru tratarea gastroenteritelor, enteritelor, are efect tonifiant şi dietetic.
În zootehnie, boabele se folosesc în hrana animalelor (cabaline, taurine pentru reproducţie,vaci cu lapte, berbeci, păsări); paiele şi pleava sunt
folosite ca furaj, simplu sau în amestec cu alte plante (mazăre).

Toxicitate
Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Decoct, sirop, faină (pentru cataplasme), preparate homeopate.

Conservare

Cultivare
Ovăzul se cultivă uşor fiind o plantă care reuşeşte pe soluri cu fertilitate moderată, însorite. Preferă solurile sărace, uscate dar tolerează şi condiţiile
umede, reci. Planta tolerează precipitaţii anuale de 20-180 cm, o tempratură medie anuală de de 5, la 26oC şi un pH cuprins între 4,5-8,6. Tolerează
bolile, îngheţul, erbicidele, nematozii, aluminiul, rugina, dioxidul de sulf,virusurile.
Este o plantă de zi lungă, creşte foarte bine în climatul temperat, dar nu rezistă bine peste iarnă, deşi s-au obţinut astfel de soiuri. Se cultivă pentru
seminţe şi chiar dacă producţiile obţinute sunt mai mici comparativ cu grâul, face faţă la condiţii climatice variate, fiind mai extins în zonele mai
reci şi mai umede. Are loc autopolenizarea, dar şi polenizarea încrucişată prin intermediul vântului. În cazul în care se doreşte obţinerea seminţei
pentru semnat, fiecare soi trebuie izolat la 180 m de alte soiuri.
Se seamănă primăvara de vreme sau toamna, iar germinaţia are loc în curs de 2 săptămâni.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp toamna sau primavara 80-100 kg samanta / ha

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Frunze, cu secera, inaintea formarii spicelor
- Fructe, cu combina de cereale, iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BEGONIA REX Putz.
Denumire populară: Begonie
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Barşoniţă, Îngeraşi, Urzică

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Begoniales
Familia: Begoniaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă, erbacee cu tulpina scurtă sau lipseşte; frunzele mari (20-30 cm lungime), cordiforme, asimetrice la bază, palmate, peţioli cu peri
perpendiculari, limbul cu o zonă argintie circulară, situată între margine şi centru; florile mici, palid-roz, dispuse câte 4-5 în dichazii; fructul –
capsulă triaripată, cu una dintre aripi mai dezvoltată.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată, originară din India.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Florile de Begonia spp. (begonie) conţin: cianidin sau/şi pelargonidin, quercetin sau/ şi kampferol, şi proantocianidine.
În tricomele frunzelor se găsesc flavonoli tri-O-substituiţi ca: pachipodolul.

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Rădăcinile conţin substanţe astringente care stimulează circulaţia sangvină.

Alte specii

Alte specii de Begonia:


BEGONIA SEMPERFLORENS Link et Otto
Denumiri populare
Gheaţă, Begonie, Beţivă, Ceară roşie, Crăciuniţă, Curechi, Curechiuş, Dumitriţă, Gheţar, Gheţişoare, Hrişcă, Mireasă, Paşte, Sulică, Ţigancă,
Vadană, Viaţa omului, Viişoară, Zăhărel.
Caractere morfologice
plantă perenă (cultivată în câmp ca anuală), erbacee, glabă, cu tulpina înaltă de 30-50 cm, cărnoasă, de culoare verde arămie; frunzele ovate, uşor
dinţate pe margine, asimetrice la bază, penate, limbul lucios, verde sau arămiu; florile de cca 2 cm în diametru, roze, dispuse câte 3-10 în dichazii;
înflorirea – pe tot parcursul anului; fructul – capsulă cafenie la maturitate, triaripată, cu una dintre aripi mai dezvoltată.
Ecologie şi răspândire
specie cultivată, originară din Brazilia.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BENINCASA HISPIDA (Thunb.) Cogn.
Denumire populară: Benincasa
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Dovlecelul de iarnă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă anuală, cu tulpina aspru-păroasă, târâtoare sau agăţătoare, cu flori mari, unisexuate monoice. Fructul este o melonidă acoperită de peri
aspri şi de ceară albă. Mezocarpul este comestibil.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Partea edibilă a fructului reprezintă 98 % şi conţine 93 – 96 % apă, 0,5 – 0,7 % proteine, 0,1 % lipide, 2,0 - 2,9 % glucide şi 0,04 % acizi organici.
Dintre vitamine au fost determinate următoarele: acidul ascorbic (69 mg/ 100 g), 1,1 mg/ 100 g acid nicotinic, niacina (0,20 mg/ 100 g), riboflavina
(0,05 mg/ 100 g) şi tiamina (0,07 mg/ 100 g).
Principalele substanţe minerale determinate în fructele acestei specii sunt: potasiu (111 – 250 mg/ 100 g), fosforul (19 mg/ 100 g), calciul (12 – 17
mg/ 100 g), magneziu (15 mg/ 100 g), sodiu (2 – 5 mg/ 100 g), fier (0,3 – 0,4 mg/ 100 g) şi zinc (0,2 mg/ 100 g).

Acţiune terapeutică
Extractele au efect antihelmintic, afrodisiac, diuretic, laxativ, tonic şi expectorant.

Importanţa

Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea epilepsiei, astmului şi tusei. Coaja fructului are efect diuretic şi se utilizează pentru tratarea disfuncţiilor
urinare şi a febrei. Cenuşa se aplică pe leziuni, stimulînd cicatrizarea acestora. Cercetările efectuate de Brown (1995) au dovedit că în fructe se
găsesc terpene cu efect anticanceros.

Cultivare
Planta necesită un sol bogat, bine drenat, cu un pH situat între 5,8-6,8, cu poziţie însorită şi cu umiditate suficientă pe tot parcursul perioadei de
vegetaţie. După stabilizare plantele manifestă o oarecare toleranţă la uscăciune. Nu rezistă la îngheţuri, se recomandă cultivarea în seră, iar afară
reuşeşte în verile normale dacă platele au fost mai întâi ţinute în seră şi plantate afară după trecerea pericolului îngheţurilor tîrzii de primăvară. Sunt
necesare temperaturi de peste 25oC, iar zilele scurte şi temperaturile joase stimulează dezvoltarea florilor femele, în timp ce temperatuile mai mari
favorizează formarea florilor mascule. Perioada de timp de la stadiul de sămânţă la a produce o cultură matură este în jur de 5 luni, iar fructele pot fi
consumate când sunt imature.
Semănatul se face în martie-aprilie în seră. Germinarea durează circa 3 săptămâni. Se procedează la repicat la momentul potrivit, în vase individuale
şi cresc foarte bine pe un compost bogat. Se impune ca pe parcursul nopţii temperatura să se menţină la cel puţin 10oC pentru primele săptămâni de
creştere a plantulelor. Plantarea în teren deschis se face în mai-iunie.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BERBERIS VULGARIS L.
Denumire populară: Dracilă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Acriş, Acriş roşu, Agriş roşu, Cătină de râuri, ciulin, Cloceni, Corleş, Dracenă, Dracină, Dragină, Drăcilă,
Drăcină, Drăghină, Drăgină, Glojdan, Holeră, Lemn galben, Măcriş boieresc, Măcriş cu spini, Măcriş de
râuri, Măcriş de spini, Măcriş roşu, Măcrişel, Măcrişul caprei, Măcriş de câmp, Măcriş iepuresc, Măcriş
păsăresc, Măcriş spinos, Măcriş spin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Berberidales
Familia: Berberidaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust ce atinge 3 m înălţime având ramuri muchiate, cenuşii sau cenuşii gălbui; frunze căzătoare, ovat-eliptice, spinos serate pe margini au la bază
spini palmat-trifurcaţi, lungi de 1-2 cm; florile galbene sunt grupate în raceme pendule, multiflore; spale, petale - 6; înflorirea are loc în lunile mai-
iunie; fructele de tip bacă, roşii-aprins, cu gust acru, astringent.

Ecologie şi răspândire
Specie întâlnită sporadic prin tufărişuri, zăvoaie, din zona stepei până în etajul gorunului, în locuri însorite, uscate, pietroase.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează scoarţa rădăcinii (Berberis radicis cortex), frunzele recoltate în lunile mai – iunie şi fructele recoltate în luna
septembrie.

Compoziţia chimică
alcaloizi izochinolinici (10% în cele provenite de la pe rădăcină, 2% în cele provenite de pe tulpini şi ramuri, alcaloizii pot prezenta diferite
structuri: baze cuaternare protoberberinice - 3,18- 3,5 % berberină, palmatină, columbamină, jatrorrizină şi aporfirinice - magnoflorină, baze terţiare
bisbenziltetrahidroizochinolinice - coclaurina), taninuri, flavone, acid chelidonic şi alţi acizi organici.
Scoarţa de pe rădăcină conţine: glucide (fructoză, glucoză), lipide (4,3 %), proteine (6,6 %), vitamine (acid ascorbic, niacină, riboflavină, tiamină),
β-caroten, taninuri şi acidul chelidonic.
În plantă s-au identificat: glucide (glucoză, fructoză), lipide (4,3 %), rezine, tanin, acid cafeic, acid sinapic, acid citric, acid malic, acid chelidonic,
acid tartaric, tetraterpene (flavoxantină). Concentraţia alcaloizilor ajunge până la 13 %, fiind reprezentaţi de berberină, protoberberină, jatrorrizină,
palmatină, oxiacantină şi magnoflorină.
Fructele conţin: vitamina C, acid clorogenic, acizi organici (acetic, malic), flavone, antociani, tannin, NU conţin alcaloizi (urme în seminţe).

Acţiune terapeutică
Alcaloizii prezintă acţiune colagogă, tonic-stomahică, antispastică, antiemetică, secretolitică şi antimicrobiană. Acestea sunt imprimate de berberină
care acţionează rapid, prin creşterea secreţiei biliare şi stimularea musculaturii netede, precum şi de berbamină şi oxiacantină care au acţiune
tardivă, dar de lungă durată. Berbamina induce proprietăti hipotensoare, iar palmatina este un inhibitor al centrului respirator. Efectul colagog se
datoreşte în egală măsură şi acidului clorogenic. Consecinţa lui este stimularea peristaltismului intestinal. Tinctura preparată din scoarţă determină
la cobai o creştere a secreţiei biliare cu 20%, iar extractul conţinând 80% berberină şi alţi alcaloizi stimulează cu 72% excreţia biliară la şobolani.
Acelaşi extract a redus presiunea sanguină la pisici, după cateva ore de la administrare. La modificări ale dozelor, în funcţie de acestea, pe cordul de
pisică se obţin efecte ambivalente (atât inotrop pozitive , cât şi inotrop negative).

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, tinctoriala

Utilizare
Afecţiuni hepato-biliare (colecistite, mici insuficienţe hepatice, hepatită acută, convalescenţă după hepatită acută), digestive (infecţii intestinale,
indigestii, diaree, splenopatii), oftalmice (conjunctivite bacteriene cu Chlamydia trachomatis), ginecologice (metroragii), renale şi ale tractului
urinar (cistite, pielonefrite), afecţiuni locomotorii (artrite, artroze, lumbago, reumatism), boli metabolice (gută) şi infecţii parazitare (enterite,
malaria, leismanioză). Tradiţional se foloseşte în tratamentului icterului (hepatitei). Sulfatul de berberină se foloseşte ca adjuvant în tratamentul
cancerului şi neuropeniei induse de iradiere şi chimioterapie. În tratamentul metroragiilor se asociază Tinctura Berberidis cu Tinctura Hamamelidis
şi Extractum Hydrastidis. Poate fi folosită ca remediu contraceptiv. Din fructele proaspete se prepară decocturi sau extracte alcoolice care se
folosesc în boli de plămâni, splină şi ficat, în arsuri epigastrice şi colici intestinale şi biliare.Gemul sau vinul preparat din fructe proaspete sunt
folosite în combaterea constipaţiei şi anorexiei.

Toxicitate

Contraindicaţii
Nu se administrează persoanelor cu deficit de glucozo-6- fosfat dehidrogenază şi se administrează cu prudenţă hipotensivilor.

Precauţii şi reacţii adverse


Peste 4 mg alcaloizi totali induce o uşoară stupoare, epistaxis, vomă, diaree şi iritaţie renală. Tratamentul intoxicaţiei va fi simptomatic.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Soluţie injectabilă.
Interacţuni medicamentoase:
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Conservare

Cultivare
Plantă reuşeşte pe diferite tipuri de soluri, în condiţii de plin soare sau zone umbrite, în ultimul caz fiind neesar un sol umed. Rezistă la temperaturi
negative de până la -35oC.
Semănatul se recomandă imediat ce seminţele s-au maturat, în răsadniţă rece, când germinarea trebuie să aibă loc la sfârşit de iarnă, început de vară.
Dacă seminţele au fost supramaturate germinarea va fi de mai lungă durată, prin urmare se impune ca la seminţele păstrate să se practice
stratificarea la rece şi semănatul se face în răsadniţă rece cât mai de vreme posibil. Având în vedere că platulele sunt foarte sensibile la cădere se
impune ventilarea corespunzătoare. Se procedează la repicat când plantulele au o mărime corespunzătoare şi se cresc în continuare în răsadniţa rece.
În situaţia unei suficiente creşteri, plantarea la locul definitiv este posibil a se realiza toamna, dar de preferat menţinerea plantelor în răsadniţa rece
pentru iarnă şi plantarea afară la sfârşitul primăverii, începutul verii anului următor.
Se pot efectua butaşi de lemn pe jumătate maturat, în iulie-august în răsadniţă rece, sau butaşi din lemn matur al sezonului curent de creştere, în
octombrie-oiembrie, în răsadniţă rece.
Mod de cultivare:
Prin rasadirea rasadului obtinut din fructe semanate in spatii protejate calde

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Scoarta, cu cutitul, inelar, aprilie-mai,
- Fructele, taierea ciorchinilor in septembrie-noiembrie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BETA VULGARIS L. var. ALTISSIMA Doll.
Denumire populară: Sfecla de zahăr
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală sau bisanuală având rădăcini cărnoase, napiforme; tulpina verde, roşcată sau purpurie poate atinge înălţimi cuprinse între 60-120cm;
frunzele de la baza tulpinii apar în rozetă, sunt lung peţiolate, de obicei cordiforme iar cele tulpinale alterne, mici, alungite sau lanceolate; florile
sunt dispuse înghesuit pe axul inflorescenţei câte 2-4 (rar 8); sunt protejate de un înveliş simplu, de culoare verde; fructul de tip achenă este
înconjurat de învelişul florii lignificat la maturitate şi concrescut cu cel al florilor vecine (fruct compus de tip glomerul).

Ecologie şi răspândire
Plantă cultivată.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Sfecla de zahăr prezintă importanţă pentru conţinutul ridicat de glucide (14 – 22 %) pe care îl acumulează în rădăcinile tuberizate. Principalul glucid
care se acumulează este reprezentat de zaharoză, care se acumulează în vacuolele celulelor.

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din seminţe sunt utilizate pentru tratarea tumorilor intestinale şi genitale.
Sucul extras din organele acestei plante este utilizat pentru tratarea ulcerului, anemiei tumorilor, leucemiei şi a diferitelor alte forme de cancer:
esofagian, de rect, de prostată, uter etc.

Importanţa

Utilizare
Rădăcinile se utilizează pentru extracţia zahărului şi în industria spirtului, iar frunzele, coletele şi şroturile se utilizează pentru furajarea animalelor.

Cultivare
Sfecla de zahăr creşte bine pe diferite tipuri de sol, dar sunt preferate solurile adânci, bine drenate, bogate în materie organică. Preferă o poziţie
însorită, un sol cu un pH cuprins între 6,0-6,9. În unele zone sunt tolerate şi solurile neutre şi alcaline. Tolerează de asemenea o oarecare salinitate
după depăşirea stadiului de plantulă, iar o caracteristică a speciei este toleranţa faţă de mangan.
Este cultivată pe suprafeţe mari în condiţiile climatului temperat, în vederea obţinerii zahărului.
Se înmulţeşte prin seminţe, semănatul fiind efectuat în aprilie.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BETA VULGARIS L. var. CONDITIVA Alef.
Denumire populară: Sfeclă roşie
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă bianuală, cu frunzele mari şi lucioase dispuse în rozetă pe tulpina în formă de disc şi cu tulpini aeriene ramificate pe care se găsesc
flori mici, din care se formează fructele: glomerule.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Rădăcina tuberizată de sfeclă roşie are un conţinut de 6,8 – 9,8 % glucide, 1,1 – 2,0 % proteine, 0,1 – 0,2 % lipide şi 82,9 – 92,7 % apă (Souci ş.a.,
1981). Au mai fost identificate următoarele substanţe: glucoza 0,38 %, fructoza 0,35 %, zaharoza 7,75 % şi celuloza 0,80 %,.
Dintre acizii organici au fost determinaţi: acidul malic (37 mg/ 100 g), acidul citric (195 mg/ 100 g), acidul oxalic (72 mg/ 100 g), acidul glicolic
(23 mg/ 100 g) şi acidul succinic (10 mg/ 100 g).
Acizi fenolici determinaţi în rădăcinile de sfeclă roşie sunt: acidul ferulic (4,5 mg/ 100 g), acidul cafeic (0,5 mg/ 100 g), acidul p-cumaric (0,5 mg/
100 g).
În 100 g sfeclă roşie a fost determinate următoarele cantităţi de vitamine: 10 mg/ 100 g acid ascorbic şi cantităţi mai mici de 1,0 mg/ 100 g de
tiamină, riboflavină, piridoxină, nicotinamidă şi acid folic.
Aminoacizii prezenţi în rădăcinile de sfeclă roşie au avut un conţinut scăzut, ce a variat între 4 mg/ 100 g (valină) şi 80 mg/ 100 g (lizină).
Conţinutul de substanţe minerale a variat între 0,77 şi 1,10 %, ponderea fiind deţinută de potasiu 336 mg/ 100 g, sodiu 86 mg/ 100 g, fosfor 45 mg/
100 g, calciu 29 mg/ 100 g, bor 2,1 mg/ 100 g şi magneziu 1,4 mg/ 100 g.
Culoarea roşie caracteristică pentru ţesuturile aceastei specii se datorează prezenţei betainei, singurul pigment cu azot cunoscut.

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Rădăcinile tuberizate ale acestei specii se utilizează în alimentaţie
Medicina umană (polpulară): frunzele fierte în lapte sau sucul din rădăcina sfeclei roşii erau folosite pentru diferite “vătămături��?; frunzele
proaspete de sfeclă se puneau pe diferite răni; din sfecla rasă, amestecată cu grăsime sau alte plante se făceau diferite cataplasme.

Cultivare
Sfecla roşie este o plantă pretenţioasă la căldură. Germinează la 7-8oC, temperatura optimă fiind de 15-20oC. În faza depunerii substanţelor de
rezervă necesită 20-23oC, iar temperaturile mai mari de 30oC scad calitatea şi cantitatea producţiei. Temperaturile situate sub 5oC în perioada
răsăririi determină vernalizarea şi apariţia tulpinilor florifere în primul an. Este o plantă de zi lungă, iar pentru formarea rădăcinilor necesită cel
puţin 10 ore de lumină pe zi.
Faţă de umiditate planta are cerinţe moderate (60-70% din capacitatea de câmp), cantităţi mai mari de apă sunt necesare în perioada germinării
seminţelor, în primele faze de vegetaţie şi la îngroşarea rădăcinilor. Excesul de umiditate este dăunător în toate fazele de vegetaţie, deoarece
sporeşte sensibilitatea la agenţi patogeni.
Preferă solurile adânci, cu textură mijlocie, bogate în humus şi potasiu, fără exces de umiditate, cu un pH de 6-7. Nu suportă îngrăşarea cu gunoi de
grajd în primul an de cultură.
Se cultivă prin semănat direct în câmp. Pentru cultura timpurie semănatul se face în luna aprilie, când în sol sunt temperaturi de 8-10oC, la
adâncimea de 3-4 cm. Se folosesc 12-14 kg sămânţă poligermă la ha şi 7 kg sămânţă monogermă. În grădini familiare se pot obţine producţii foarte
timpurii la soiurile cu rădăcina rotundă, prin plantarea de răsad, obţinut în solarii sau răsadniţe reci. Se aplică lucrări de îngrijire specifice, iar
recoltarea se face eşalonat începând cu luna iulie, manual prin smulgerea rădăcinilor când au 3-3,5 cm la colet. Se obţine o producţie de 15-20 t/ha,
rădăcini destinate consumului proaspăt în timpul iernii.
Pentru cultura de toamnă semănatul se efectuează în iunie, iar recoltarea se face integral, manual sau mecanic, prin dislocarea şi smulgerea
rădăcinilor, la sfârşitul lunii octombrienoiembrie, iar producţia obţinută este de 25-40 t/ha.
În vederea obţinerii seminţelor, pentru cultura pentru obţinerea rădăcinilor plantelor mamă se face semănatul în perioada 1-15 iulie, se efectuează
purificarea biologică, iar la recoltarea rădăcinilor se obţine o producţie de 150-200 mii rădăcini plante-mamă la hectar, cu care se înfiinţează 4-5 ha
de seminceri. Recoltarea seminţelor se efectuează în anul al doilea, de la sfârşitul lunii august, până la mijlocul lunii septembrie, producţia obţinută
fiind de 800-1000 kg/ha.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BETULA PENDULA Roth
Denumire populară: Mesteacăn
Sinonime ştiinţifice: Betula verrucosa Ehrh
Alte denumiri populare:
Mastacân, Măstăcan, Mesteacăn alb, Mestecan, Mestecăn, Mestecănaş, Mesticăn

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Betulaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore ce atinge 30 m înălţime având coroana formată din ramuri groase, numeroase, ascendente şi rămurele subţiri, flexibile, pendule; coaja albă,
netedă acoperă un ritidom gros, negricios şi adânc brăzdat; lăstarii anuali lucitori, lipsiţi de peri, brun-roşcaţi sunt lungi, subţiri, penduli şi au
mugurii alipiţi de axă, ovoizi-conici, acoperiţi cu solzi bruni; frunzele romboidale ca formă, au marginea serată, cu dinţi ascuţiţi şi sunt verzi-
lucitoare pe partea superioară; florile unisexuate sunt aşezate în amenţi cilindrici: cei masculi se formează de la mijlocul verii anului precedent şi
devin penduli la înflorire; cei femeli apar o dată cu frunzele la vârful lujerilor scurţi; înflorirea are loc în lunile IV-V; fructele de tip achenă (nuculă),
prevăzute cu 2 aripi laterale transparente sunt grupate câte trei la baza unor solzi trilobaţi, alcătuind structuri asemănătoare unor conuri.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofă, eurifilă, heliofilă, calcifilă; întâlnită frecvent din subetajul gorunului până în cel boreal, pe coaste însorite, în rarişti de pădure,
arsuri, tăieturi, tufărişuri, pe soluri scheletice, pietroase, de preferinţă silicioase; specie pionieră. Specia are optimul de dezvoltare situat în Carpaţii
nordici şi cei orientali; limita inferioară de vegetaţie pe pantele cu expoziţie S şi E este între 250-350 m altitudine. Insular, în afara acestor limite, se
găseşte în masivul păduros de la Ciurea (Iaşi), pe nisipurile zburătoare de la Hanul Conachi (Galaţi), în Pădurea Hereasca lângă lacul Sroviştea
(Bucureşti - Snagov), pădurea de la Filiaşi (Gorj); limita superiară, în Carpaţii Orientali – 1180m altitudine în arborete şi 1560-1610m altitudine ca
arbore izolat, în Carpaţii Meridionali – 1300m (arborete), 1825m (ca formă arbustivă), iar în Munţii Apuseni – 10825 – 1 420m alt.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează folium pentru conţinutul lor de substanţe flavonoide.

Compoziţia chimică
Frunzele conţin: 3% saponozide triterpenice pentaciclice de tip lupeolic (betulinol, aldehida betulinică, acid betulinic, betulinat de metal, acid
platonic, acid dehidroplatanic) şi damaranic, 2-3 % flavone (3-O-galactozida cvercetolului şi 3-O-digalactozida miricetolului), heterozide fenolice
de tip C6-C1 (monotropitozida, betulozida), proantociani, 5-9 % tannin, steroli (betulafolientriol, betulafolientetrol), monoterpene glucozidate
(betulaalbosid A şi B, roseosida), 0,05-0,10 % ulei volatile (salicilat de metil, α şi β-betulinol, acetate de butilinil, a şi β-cariofilen, cariofilen-oxid),
rezine, vitamina C, săruri minerale.

Acţiune terapeutică
Diuretică, cu eliminarea acidului uric, diaforetică, hipotermizantă, hipocolesterolemiantă, rubefiantă, antiinflamatoare.
Importanţa

Utilizare
Pielonefrite, uretrite, cistite, litiază renală, afecţiuni bacteriene şi inflamatorii ale căilor urinare, gută, afecţiuni reumatismale.
Medicina umană (populară): seva din ramurile verzi puse la foc era folosită pentru afecţiuni ale pielii sau pentru creşterea părului; zeama extrasă din
coaja de mesteacăn tânăr sau fiertura de coajă folosite la “scăldătoare��? pentru diferite boli; frunzele sub formă de ceai erau date contra durerilor
de inimă, reumatism sau gută, în bolile de rinichi sau pentru scăderea tensiunii; ceaiurile făcute din amestec de mai multe specii, alături de frunze de
mesteacăn erau folosite pentru combaterea tifosului sau în diabet; mustul din mesteacăn era dat celor bolnavi de tuberculoză; cu dohotul obţinut prin
arderea cojii, negru şi ubnsuros, se ungeau cei cu râie.
Medicina veterinară (populară ): pentru tratarea unor afecţiuni la cai.
Vopsitorie: colorant vegetal important – frunzele singure, culese toamna erau folosite pentru colorarea în galben a fibrelor sau ţesăturilor, iar în
amestec cu alte specii pentru obţinerea culorii roşii sau verzi; tot în diferite amestecuri era folosită şi scoarţa.
Diferite părţi ale plantei erau folosite în gosodării: ramurile subţiri – pentru confecţionarea măturilor; tulpinile, ramurile cu coajă – ca material
pentru construcţii ornamentale, garduri, chioşcuri; coaja – pentru legatul buciumelor lemnul – pentru oişti, cuie de încălţăminte, mosoare, furnir,
osii, butuci de roate, coarne de plug, cercuri pentru vase; taninul extras din scoarţă – folosit pentru tăbăcirea pieilor şi obţinerea “iufturilor��?
foarte apreciate; dohotul de mesteacăn – pentru unsul ciubotelor şi osiilor carelor.
Obiceiuri, tradiţii: În M-ţii Apuseni se foloseau ramurile de mesteacăn pentru îmbrăcatul Sângeorzului. În multe zone din tulpinile mestecenilor
tineri se făceau armindenii ce se puneau în curţi la 1 mai. Cu creanga verde de mesteacăn era bine “să dai după vite��? în zilele de armindeni, ca
acestea să fie vesele şi sănătoase.

Toxicitate

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Uroflan® (180 mg extract uscat), Urorenal® (500 mg extract uscat), Canephron® (108,9 mg extract uscat alaturi de Orthosiphonis folium şi
Solidaginis herba).
Interacţiuni
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Conservare

Cultivare
Mesteacănul este o plantă care creşte uşor (creşte pînă la 1m pe an, dar are viaţă scurtă) şi care tolerează diferite tipuri de soluri (sărace, nisipoase şi
argiloase grele). Trebuie însă să treacă circa 15 ani pentru ca pornind de la o sămânţă, să producă propriile seminţe. Preferă solurile bine drenate, cu
un pH situat sub 6,5 cu poziţie însorită.
Este un arbore ornamental, dar are şi diferite utilizări în economie. Este o plantă potrivită pentru a fi crescută în apropierea depozitelor de compost
ajutând la desfăşurarea procesului de fermentare. Este de asemenea o plantă asociată potrivită, căci rădăcinile sale acţionează prin a îmbunătăţi
caracteristicile solului.
Se recomandă semănatul, într-o poziţie însorită pe un pat nutritiv rece (imediat ce seminţele s-au maturat) şi imediat se acoperă seminţele şi vasele
se plasează în poziţie însorită. Semănatul primăvara se realizează într-o poziţie însorită, în răsadniţă rece. În cazul în care germinaţia este slabă,
acoperirea cu sticlă permite creşterea temperaturii. În momentul când pot fi manipulate, plantele se trec în răsadniţă rece, pentru cel puţin prima
iarnă. Plantarea în poziţia definitivă se efectuează la sfârşit de primăvară, început de vară. În cazul în care se dispune de suficiente seminţe, se pot
semăna pe pat nutritiv afară, imediat ce seminţele s-au maturat sau primăvara de vreme, fără a se acoperi seminţele, în cazul semănatului de
primăvară. Plantele se cresc în respectiva poziţie pentru doi ani, înainte de a fi plantate în poziţiile permanente.

Recoltare

Valorificare
BETULAE FOLIUM – FRUNZE DE MESTEACĂN

1. Flux tehnologic:
2. Utilaj şi aparatura:
- cântar industrial
- masă de condiţionare
- balanţă tehnică 1-1000 g;
- sita I, II, III, IV sau VII;
- moară;
3. Operatii tehnologice
DESCRIERE - Proces tehnologic continuu care cuprinde următoarele tipuri de operaţii :
- mecanice: pulvisare, sitare.
- manuale: condiţionare, dozare , omogenizare, ambalare.
- auxiliare: recepţie, manipulare, alimentare utilaje.
Materia primă:
Betulae Folium – Frunze de Mesteacăn ;

Materiale :
a) ambalaje individuale (saci de hârtie dublaţi cu saci de polipropilenă sau saci de polipropilenă caşerată);

Semifabricate: - produs condiţionat;


- produs pulvisat;
- produs omogenizat;
Utilităţi : energie electrică, apă curentă.
RECEPTIE – Materia primă se recepţionează pe loturi, funcţie de provenienţă şi calitate, pe bază de buletin de analiză, bon de predare, transfer,
restituire din gestiunea de materii prime, bon de consum în procesul de producţie.
Receptia calitativă se face prin verificarea următorilor parametri, conform S.T.nr.76/2004:
- autenticitatea plantelor;
- umiditate;
- conţinut in corpuri străine organice si minerale
- conţinut in impurităţi .
CONDIŢIONARE - se îndepărtează impurităţile (definite conform specificaţiei tehnice a materiei prime), corpurile străine organice şi minerale. La
sfârşitul operatiei se preleveaza probe (conform Standardului SR ISO 948) din produsul vrac şi se verifica indicii calitativi mentionati in specificatia
tehnică a produsului. Rezultatele se inregistreaza în buletinul de analiză şi trebuie să se încadreze in limitele prevazute.
Deşeul nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
PULVISARE/SITARE – Materia primă se procesează cu moara, apoi se sitează prin sita I, II, III, IV sau VII, având latura interioară a ochiului de
2,5 ; 2,6 ; 1,0 ; 0,5 respectiv 0,1 mm .
Deşeul valorificabil se reintroduce în moară, în vederea unei noi operaţii de pulvisare, dacă rezultatele analizei de laborator confirmă că recuperarea
produsului util se face în condiţii de eficienţă economică. Dimensiunile fragmentelor trebuie sa fie mai mici sau egale cu dimensiunea sitei. Deşeul
nevalorificabil se distruge conform normelor în vigoare.
AMBALARE – pulvisul se introduce în ambalaje de tip saci de hârtie dublaţi cu saci de polipropilenă sau saci de polipropilenă caşerată);
Se pregătesc ambalajele, respectiv se preiau pe baza de bon de predare, transfer, restituire din gestiunea de materiale şi se aduc în secţia de
ambalare. Se verifică mărimea lotului, a eşantionului analizat, ambalarea şi etichetarea ambalajelor secundare şi colective.
DEPOZITARE – produsul finit se depozitează în încăperi curate, uscate, ferite de umiditate şi căldură, bine aerisite.
La finalizarea activităţii de producţie se predau toate produsele rezultate din flux, produse finite, ambalaje rămase, deşeuri la gestiunile respective şi
se încheie fişa de producţie căreia i se ataşează toate buletinele de analiză întocmite şi certificatul de calitate al lotului realizat.
REGULI DE IGIENĂ - Spaţiile de producţie, mesele de lucru şi obiectele utilizate pentru realizarea unei şarje de produs se eliberează şi se curăţă
pentru eliminarea riscurilor de impurificare, contaminare sau confuzie cu materialele sau materiile prime necesare realizării unui alt produs .
PROTECŢIA MUNCII - Se respectă regulile de protecţia muncii specifice punctelor de lucru şi disciplina de producţie.Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BORAGO OFFICINALIS L.
Denumire populară: Limba mielului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Boraginaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală, erectă, ramificată, înaltă de 30-60 cm, acoperită cu peri patuli, aspri. Frunze cu margini întregi sau puţin denticulate, cele bazale şi
tulpinale inferioare ovate sau alungite, brusc îngustate în peţiol, cele mijlocii sesile, sau îngustate într-un peţiol lat aripat, la bază cordat şi auriculat,
cele superioare alungit lanceolate. Flori dispuse în cincine solitare, mai rar în perechi scurte. Corola stelată, la început roşie, mai târziu cerule-
albastră, cu fornice în formă de scvame invaginate, mari, emarginate, papiloase. Fructe nucule mari, cilindrice, erecte, reticulat şi granulat rugoase.
Înflorire V-VIII.

Ecologie şi răspândire
Cultivată în grădini şi sălbăticită, meliferă.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează flores, folium, caulis, semen.

Compoziţia chimică
Flores conţin: mucilagii, pirolizidine saturate (tesinina sau p-hidrioxicinamatul izoretronecanolului).
Folium et caulis cinţin: mucilagii, 0,02 – 0,18 % alcaloizi pirolizidinici (licopsamină, 7- acetillicopsamină, amabilină, echimidină, simfitină,
supinină, simglandină, intermedină, 7- acetilintermedină), acid silicic.
Radix conţine 0,25 – 0,29 % alcaloizi pirolizidinici.
Semen conţine 13 – 33 % ulei bogat în acid linoleic (30- 40 %), acid oeic (15 – 19 %) şi acid γ-linolenic (18 – 25 %).

Acţiune terapeutică
Demulcentă, diuretică şi sudorifică (neverificate farmacologic).

Importanţa
Melifera

Utilizare
Tradiţional în bronşite acute benigne, hidropizii.

Toxicitate

Contraindicaţii
Femei însărcinate, copii.

Precauţii şi reacţii adverse


Hepatotoxicitate, discomfort abdominal.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Interacţiuni medicamentoase:
Anticoagulante, antitrombotice, heparină.
Din cauza conţinutului în alcaloizi pirolizidinici Oficiul Federal German pentru Sanatate, Comisia E (1991) n-a autorizat utilizarea produsului în
preparate fitoterapeutice, însă autorităţile franceze, pornind de la structura saturată a tesininei, teoretic negeneratoare de pirol, admit înscrierea
florilor de Borago officinalis pe lista celor 174 de produse ce pot intra în formulele unor preparate fitoterapeutice.

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Diviziunea radacinii si plantare primavara; distanta de plantare 40x30
sau semanat

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, recoltata manual pe durata vegetatiei aprilie-septembrie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA NAPUS L.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice: convar. NAPUS (Rapiţă), convar. ANNUUA (Colza de primăvară),
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală sau bisanuală cu rădăcina subţire, neîngroşată; frunze cenuşii sau glauce, cele inferioare peţiolate, lirate, penat-partite, + păroase; cele
mijlocii şi superioare nedivizate, sesile cu baza cordat-amplexicaulă; florile bisimetrice cu petale galbene sunt grupate în raceme în care florile
deschise sunt mai jos decât bobocii florali; înflorirea în aprilie-august; fruct – silicvă erect-patentă cu rostru lung până la 1/3 din silicvă şi seminţe
globuloase, negre-glauce sau roşii-întunecat, aproape netede.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca plantă oleaginoasă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Seminţele de rapiţă şi colza au un conţinut ridicat de lipide şi proteine şi mai scăzut de glucide, fiind alături de floarea soarelui principalele plante
oleaginoasE.
Lipidele sunt acumulate în sferozomi şi sunt reprezentate de trigliceride, fosfatidil serină, fosfatidil inozitol şi acizi graşi liberi. Lipidele din
seminţele de Colza au următorul conţinut de acizi graşi: 5,6 % acid palmitic, 1,4 % acid stearic, 58,2 % acid oleic, 22,2 % acid linoleic, 8,9 % acid
linolenic şi urme de acid arahidonic şi acid erucic. Acidul erucic are efecte negative asupra organismului uman, motiv pentru care se urmăreşte
diminuarea conţinutului acestuia.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera, oleaginoasa

Utilizare
Triboi-Blondel şi Raibaillier (1988) au precizat că în cursul maturării seminţelor de rapiţă are loc acumularea glucozinolaţilor până la 30 – 60
micrmoli/g la soiurile cu conţinut scăzut şi până la 160 – 200 micrmoli/g la cele cu conţinut ridicat. Sub acţiunea mirozinazei are loc biodegradarea
glucozinolaţilor cu formarea de radicali tiocianaţi, nitrili, izotiocianaţi şi oxazolidinetionă, care provoacă hipertrofia tiroidei Borek ş.a., 1996).

Cultivare
Rapiţa creşte în plin soare, pe orice tip de sol rezonabil, dar preferă solurile fertile, bine drenate, soluri grele şi condiţii de umezeală rece. Creşterea
este favorizată în situaţia zilelor însorite, urmate de nopţi reci, iar vremea uscată la momentul recoltării este o condiţie esenţială. Tolerează
precipitaţii anuale de 30-280 cm, o temperatură medie anuală de 5-27 oC şi un pH cuprins între 4,2-8,2. Plantele foarte tinere sunt susceptibile la
acţiunea temperaturilor joase, respectiv -4oC determină perturbări plantulelor, în timp ce -2oC nu are nici un efect când plantele au depăşit vârsta de
o lună. Se cultivă pentru seminţele bogate în ulei, seminţe bogate în acid erucic şi glucozinolaţi, fiecare dintre aceste substanţe având proprietăţi
anti-nutriţionale. Prin urmare, au fost selecţionate cultivaruri cu un conţinut redus în aceste substanţe, în vederea utilizării plantei ca aliment.
Procesul de polenizare se realizează astfel: 70% autopolenizare şi 30% polenizare încrucişată. Chiar dacă nu este vânt sau lipsesc insectele, se pot
produce seminţe.
Se seamănă in situ primăvara.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacini, toamna tarziu, mecanizat cu dislocatoare sau masini de recoltat cartofi

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA NIGRA (L.) Koch
Denumire populară: Muştar negru
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Principalii componenţi din seminţele de muştar negru sunt: glucide, lipide (28,2 – 30,5 %), mucilagii (20 %), aminoacizi (arginină) şi substanţe
minerale.
Seminţele se caracterizează prin prezenţa compuşilor cu sulf: 2-feniletil-glucozinalat, 3-metilpropil-glucozinolat, allil-izotiocianat, allil-tiocianat,
feniletil-izotiocianat, sinigrină (allil glucozinolat) şi sinapină. Prin hidroliza sinigrinei rezultă allil izotiocianat. Acesta fixează iodul şi previne
acumularea lui în tiroidă şi pot cauza hipotiroidism.
Acestea mai conţin:
Acizi graşi: acid erucic, acid oleic şi acid linoleic.
Vitamine: acid ascorbic şi niacină.
Acizi organici: acid cafeic, acid clorogenic, acid ferulic, acid hidroxibenzoic, acid p-cumaric, acid protocatecuic, acid sinapic şi acid trans-cinamic.

Acţiune terapeutică
Carminativ, diuretic, emetic, laxativ, stimulant, stomahic, vezicant.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
S-a constatat că izotiocianaţii pot preveni cancerul de colon.
Seminţele se folosesc în alimentaţie, la prepararea muştarului.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Semintele, cu combina, din lan, atunci cand acestea s-au copt
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA convar. BOTRYTIS (L.) Duchesne
Denumire populară: Conopidă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Carfiol, Cartafiol, Cartafior, Cartifiol, Chenopidă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală cu rădăcina ramificată, lignificată, neîngroşată; tulpina foarte scurtă formează terminal inflorescenţa alcătuită din numeroase
ramificaţii şi pediceli florali scurţi, puternic îngroşaţi, cărnoşi, albicioşi ce alcătuiesc o căpăţână densă, hemisferică, înconjurată de frunze tulpinale
mari, dinţate pe margine, glauce (acoperite cu un strat gros de ceară); florile galbene, apar pe tulpinile florifere când este depăşită faza optimă de
recoltare; fruct-silicvă cu seminţe mici, maronii.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca legumă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Souci ş.a. (1981) menţionează că valoarea energetică a inflorescenţelor de conopidă este relativ scăzută(118,5 kJ/ 100 g), derivînd din conţinutul
redus de glucide (3,3 – 5,6 %), proteine (1,6 – 2,3 %) şi lipide (0,07 %).
Inflorescenţele de conopidă conţin 1,16 % glucoză, 1,05 % fructoză, 0,23 % zaharoză, 0,25 % amidon, 0,89 % pectine, 1,12 % celuloză, steroli (12
mg/ 100 g β-sitosterol, 3,0 mg/ 100 g campesterol şi 2,0 mg /100 g stigmesterol) şi acizi fenolici (acid ferulic, cafeic şi p-cumaric).
Conţinutul în vitamine din 100 g ţesut a variat în următoarele limite: 0,11 mg tiamină, 0,10 mg riboflavină, 0,20 mg piridoxină, 0,60 mg
nicotinamidă, 0,05 mg acid folic, 1,01 mg acid pantotenic, 69,8 mg acid ascorbic, 0,09 mg tocoferoli, 0,30 mg filochinonă şi 0,001 mg biotină.
Substanţele minerale determinate în 100 g ţesut a variat astfel: 16 mg sodiu, 328 mg potasiu, 17 mg magneziu, 20 mg calciu, 0,17 mg mangan, 0,63
mg fier, 0,15 mg bor, 0,14 mg cupru, 0,23 mg zinc, 54 mg fosfor şi 29 mg clor.
Principalii aminoacizi identificaţi în 100 g ţesut au fost următorii: 170 mg leucină, 150 mg valină, 140 mg lizină, 110 mg treonină, izoleucină şi
arginină, 70 mg fenilalanină şi 40 mg histidină şi metionină.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Alimentara

Utilizare
Mugurii florali conţin glucorafanine, substanţe cu rol protector în inducerea carcinogenezei şi a mutagenezei (vezi broccoli).
Conopida prezintă importanţă în alimentaţie nu numai pentru gustul plăcut ci şi pentru conţinutul ridicat de acid ascorbic, aminoacizi esenţiali, fibre
dietetice (2,5 %) şi pentru valoarea energetică scăzută (dietă).

Cultivare
Conopida reuşeşte în plin soare şi tolerează solurile cu un pH cuprins între 4,3-8,3. Dacă lipseşte umiditatea, plantele pot produce inflorescenţe mici
şi deformate.
Se cultivă pentru inflorescenţele imature, iar temperature optimă se situează în jur de 17oC, în timp ce temperatura de peste 20oC determină
obţinerea unor inflorescenţe de calitate slabă sau chiar acestea nu se formează. Creşte bine asociată cu ţelină şi alte plante aromatice, în schimb nu
este bine a se asocia cu sfecla, tomatele, ceapa şi căpşunii.
Se seamănă afară într-un pat nutritiv în aprilie-iunie în funcţie de cultivar. Când plantele au o înălţime de 5-10 cm se plantează în locul definitiv. La
unele soiuri, seminţele se pot semăna la sfârşit de iarnă în seră, în vederea obţinerii recoltei la începutul verii.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. CAPITATA (L.) Alef. var. CAPITATA
Denumire populară: Varză
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Broazbe, Curechi, Curechiu, Curechi alb, Curechi căpăţână, Curechi creţ, Curechi cu căpăţână, Curechi de
iarnă, Curechi de murat, Varză albă, Varză căpăţână, Varză de grădină, Varză de iarnă, Varză de toamnă,
Varză văratică, Vearză

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, nelignificată, bine dezvoltată, ramificată; tulpina în primul an este scurtă, cilindrică şi formează
terminal un mugure mare, învelit strâns de frunze netede, cărnoase, cu nervura principală evidentă, acoperite cu pruină ce alcătuiesc o căpăţână
compactă; tulpina floriferă apare în al doilea an, prezintă frunze obovate sau alungit liniare şi flori galbene grupate într-un racem lung; înflorire în
mai-iulie; fruct – silicvă cu o singură nervură evidentă pe valvă şi seminţe mici, sferice, netede, brune sau cafeniu-negre.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca legumă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Frunzele de varză au o valoare energetică de 192,1 kJ/ 100 g şi conţin 3,4 – 6,3 % glucide solubile, 1,2 – 4,9 % proteine, 0,10 – 1,3 % lipide şi 86,6
– 91,0 % apă (Souci ş.a., 1981).
Au mai fost determinaţi şi alţi compuşi organici ca: glucoza (1,6 %), fructoza (2,0 %), zaharoza (0,1 %), amidonul (0,03 %), pectinele (1,09 %),
celuloza (0,7 %), acizii organici (acidul citric 50 - 150 mg/ 100 g, acidul malic 60 – 600 mg/ 100 g), acizii fenolici (quinic şi succinic).
Aminoacizii din frunzele de varză au avut un conţinut mai scăzut. În 100 g frunze edibile s-au determinat 100 mg arginină, 65 mg lizină, 56 mg
leucină, 49 mg valină, 39 mg izoleucină, 38 mg treonină, 30 mg fenilalanină, 27 mg cistină, 25 mg histidină şi 13 mg metionină.
Conţinutul în vitamine al frunzelor de varză, raportat la 100 g produs, este următorul: 0,05 mg tiamină, 0,04 mg riboflavină, 0,11 mg piridoxină,
0,32 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid folic, 0,26 mg acid pantotenic, 45,8 mg acid ascorbic, 0,02 mg tocoferoli şi 0,15 mg filochinonă.
Substanţele minerale variază între 0,37 şi 0,80 %, în 100 g ţesut fiind determinate: 227 mg potasiu, 46 mg calciu, 13 mg sodiu, 37 mg clor, 27,5 mg
fosfor, 23 mg magneziu, 13 mg sodiu, 0,5 mg fier şi 0,1 mg mangan.
Frunzele de varză acumulează un conţinut mare de nitraţi, respectiv peste 1.000 mg/ kg substanţă proaspîtî. Conţinutul maxim de nitraşi a fost
detrminat în frunzele interioare: 4.715 ppm, iar nervurile au avut un conţinut mai mic de 1,6 ori comparativ cu limbul foliar.
Dintre compuşii volatili care conferă aroma caracteristică frunzelor de varză au fost identificaţi: S-metil-cistein sulfoxidul din care se formează
metil metantiosulfinaţii, allil izotiocianatul, metan tiolul, disulfura de dimetil şi trisulfura de dimetil.
Glucozinolaţii reprezintă compuşi ce au o importanţă deosebită în cazul legumelor din grupa verzei. Stoewsand (1995) a precizat că în frunzele de
varză se găsesc 10 glucozinolaţi. Dintre aceştia izotiocianaţii inhibă iodul din tiroidă. Alţi trei glucozinolaţi: 4-metil-sulfinilbutil- (glucorafanină), 2-
feniletil- (gluconasturtiină) şi 3-indolmetil- (glucobrassicină) au efect anticancerigen. Metabolitul glucobrassicinei: indol-3-carbamol, are efect
asupra cancerului ovarian. Rosa ş.a. (1997) au determinat conţinutul de glucozinolaţi din diferite organe ale plantelor de varză. În organele aeriene
au fost identificaţi 2-propenil glucozinolatul şi 3-metilsulfinilpropil glucozinolatul în concentraţie de 261, respectiv 167 micromoli/ 100 g sub.
uscată. În rădăcini au fost identificaţi: 1-metoxiindol-3-metil glucozinolatul, 2-feniletil glucozinolatul şi 3-metilsulfinilpropil glucozinolatul în
concentraţie de 495, 495 şi respectiv 385 micromoli/ 100 g sub. uscată. Cea mai mare concentraţie a fost determinată între orele 22 şi 2.
Kyung şi Fleming (1997) au precizat că allil izotiocianaţii în concentraţie de 50 – 500 ppm au efect inhibator asupra bacteriilor şi în concentraţie de
1 – 4 ppm asupra ciupercilor parazite.
Culoarea frunzelor de varză este datorată prezenţei pigmenţilor clorofilieni. Astfel, conţinutul de clorofilă a variat între58,43 mg( 100 g în frunzele
exterioare, 2,08 mg/ 100 g în frunzele intermediare şi 0,60 mg/ 100 g în cele interioare (Burzo ş.a., 2000).
Nilsen ş.a. (1993) au identificat pentru prima dată prezenţa în frunzele de varză a izoflavonol glicozizilor.
Extractele din varză previn apariţia guşei şi se folosesc în tratarea ulcerelor duodenale.
Brassica oleracea var. capitata f. rubra (varză roşie) conţine o cantitate mare de pigmenţi antocianici. Hrazdina ş.a. (1977) au identificat cianidin 3-
soforozid-5-glucozid, cianidin 3-(malonoilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(p-cumaroilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(di-p-cumaroilsoforozid)-
5-glucozid, cianidin 3-(feruloilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3-(diferuloilsoforozid)-5-glucozid, cianidin 3- (sinapoilsoforozid)-5-glucozid şi
cianidin 3-(disinapoilsoforozid)-5-glucozid. Stroh citat de Bodea (1965) a identificat prezenţa cianidin 3-triglucozidului (rubrobrasină).

Acţiune terapeutică
Frunzele au acţiune de detoxifiere iar seminţele sunt antihelmintice, diuretice şi laxative.

Importanţa
Alimentara

Utilizare
Frunzele se folosesc sub formă de cataplasme pe umflături sau tumori şi pentu tratarea artritei. Consumul frunzelor proaspete stimulează digestia.

Cultivare
Varza albă este o plantă de climat temperat, temperatura optimă de creştere a plantelor fiind de 15-20oC. Are cerinţe mari faţă de umiditate,
consumul zilnic fiind de la 0,2 – 0,4 l pînă la 2 -2,5 l pe plantă, în funcţie de faza de vegetaţie. Faţă de lumină cerinţele sunt moderate. Varza are
cerinţe mari faţă de sol, preferând soluri bine structurate, fertile, care reţin apa. Reacţia solului trebuie să fie uşor alcalină (pH cuprins între 6,5 -7,8)
şi trebuie evitate solurile acide care favorizează atacul de Plasmodiophora brassicae. În privinţa nutriţiei minerale, pentru obţinerea unui produs de
calitate, raportul între azot şi potasiu trebuie să fie 1:1,5.
În cultură se găsesc soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită care se cultivă în câmp, sere sau solarii, pentru obţinerea de producţii timpurii, de vară
sau toamnă. Pentru cultura timpurie în câmp se procedează la producerea răsadurilor prin semănat în răsadniţe calde, în ultima decadă a lunii
februarie, folosind 400-600 g sămânţă pentru răsadul necesar unui hectar de cultură. Se repică în ghivece sau cuburi nutritive, iar plantarea
răsadurilor se efectuează în luna martie, până la începutul lunii aprilie. Pe parcursul vegetaţiei se aplică lucrări de îngrijire specifice, iar recoltarea
începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câmpie şi la începutul lunii iunie, în celelalte regiuni. Se obţine o producţie de 20-30 t/ha. Pentru
cultura de vară, în vederea producerii răsadurilor semănatul se efectuează din prima decadă a lunii martie, până în prima decadă a lunii aprilie, în
răsadniţe sau solarii calde, ori chiar solarii neîncălzite pentru semănăturile mai târzii. Sunt necesare 300-350 g seminţe pentru obţinerea răsadului la
un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează din luna aprilie, până în prima jumătate a lunii mai. Se aplică lucrări de îngrijire specifice.
Recoltarea se efectuează în lunile octombrie-noiembrie, după căderea primelor brume, iar producţia obţinută este de 40-60 t/ha. Pentru cultura de
toamnă răsadurile se produc pe straturi reci, folosind 300-400 g seminţe pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor are loc de la sfârşitul lunii
mai până la sfârşitul lunii iunie, iar recoltarea are loc în lunile octombrie-noiembrie, obţinînd 40-60 t/ha.
În vederea obţinerii producţiei de vară-toamnă se poate practica şi cultura verzei prin semănat direct, mecanizat de la sfârşitul lunii martie, până la
începutul lunii mai, folosind 1-1,5 kg sămânţă la hectar. Recoltarea poate începe din lunile iulie-august şi durează până în octombrie- noiembrie.
Recolta obţinută este de 30-40 t/ha la soiurile semitimpurii şi 40-60 t/ha la cele târzii.
Varza poate fi cultivată şi în seră, în ciclul I, cu producerea răsadurilor în sere înmulţitor (semănat în octombrie-noiembrie) şi înfiinţarea culturii în
decembrie-ianuarie. Recoltarea se face eşalonat în perioada martie-aprilie, obţinând o producţie de 30-40 t/ha.
Pentru cultura în solarii, răsadurile se produc în sere înmulţitor, cu semănat la începutul lunii ianuarie, plantarea începând cu sfârşitul lunii februarie
în zonele de câmpie şi până la 15 martie în celelalte zone. Recoltarea se efectuează începând din luna mai, obţinând 30-40 t/ha.
Producerea seminţelor durează doi ani, în primul an se obţin plantele mamă, iar în al doilea an seminţele.
Mod de cultivare:
Prin rasad obtinut din seminte primavara si transplantat in camp

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. GEMMIFERA (DC) Jav.
Denumire populară: Varză de Bruxelles
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Verzişoară

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, ramificată; tulpina înaltă de 50 – 100 cm (în funcţie de soi); frunzele tulpinale, lung peţiolate, verzi
au lamina uşor gofrată şi marginile îndoite în sus, cu aspect de cupă; mugurii aflaţi în axila frunzelor sunt îngroşaţi, formând “verzişoarele��? din
care în următorul an se diferenţiază tulpini florifere ci flori galbene grupate în racem; înflorire în mai-iulie; fruct – silicvă cu o singură nervură
evidentă pe valvă şi seminţe mici, sferice, netede, maron închis.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca legumă.
Compoziţia chimică:
Varza de Bruxelles are după Souci ş.a. (1981) cea mai mare valoare energetică dintre legumele din grupa verzei (215,8 kJ/ 100 g), care este
detrminată de conţinutul de glucide (6,0 – 7,6 %), lipide (0,4 – 0,6 % şi proteine (4,0 – 50 %).
Conţinutul de glucoză, fructoză şi zaharoză a fost de 0,88 %, 0,79 % şi respectiv de 1,13 %, cel de amidon 0,49 %, conţinutul de acizi organici a
variat între 350 mg/ 100 g acid citric, 200 mg/ 100 g acid malic, şi 5,8 mg/ 100 g pentru acidul oxalic, iar conţinutul de steroli a variat între 17 mg/
100 g beta-sitosterol şi 6,0 mg/ 100 g campesterol.
Organele comestibile a acestei specii a prezentat un conţinut relativ ridicat de aminoacizi: 0,28 % arginină, 0,25 % lizină, 0,24 % valină, 0,23 %
leucină, 0,21 % izoleucină, 0,16 % treonină, 0,15 % fenilalanină, 0,11 % histidină, 0,05 % triptofan şi 0,04 % metionină.
Conţinutul de vitamine din 100 g ţesut variază astfel: 0,11 mg tiamină, 0,14 mg riboflavină, 0,28 mg piridoxină, 0,67 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid
folic, 0,1 – 1,4 mg acid pantotenic, 114 mg acid ascorbic 0,10 mg tocoferoli şi 0,14 mg filochinonă.
Conţinutul de substanţe minerale variază între 1,30 şi 1,51 % fiind constituit din prezenţa în 100 g ţesut a următoarelor elemente minerale: 7,0 mg
sodiu, 411 mg potasiu, 22 mg magneziu, 31 mg calciu, 0,26 mg mangan, 1,1 mg fier, 7,0 mg molibden, 0,09 mg cupru, 0,87 mg zinc, 83,6 mg fosfor
şi 40 mg clor.
Acţiune terapeutică:
Utilizare:
Importanţa alimentară a acestei specii derivă din conţinutul ridicat de vitamină C, de fibre (1,45 %), aminoacizi esenţiali şi substanţe minerale.
Toxicitate:
Contraindicaţii:
Precauţii şi reacţii adverse:
Dozare:
Supradozare:
Forme farmaceutice:
Conservare:
Cultivare:
Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de factorii de mediu ca şi varza albă. Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21 oC, iar creşterea
plantelor poate avea loc la temperaturi curpinse între 3 şi 35oC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-18oC). Temperaturile
ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte la temperaturi de
4-7oC, timp de 12 săptămâni.
În ceea ce priveşte lumina, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad.
Are cerinţe mari faţă de apă şi din acest considerent trebuie evitate şocurile hidrice cauzate de lipsa de apă, în perioadele secetoase.
Varza de Bruxelles preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. În cazul solurilor compacte poate apărea fenomenul de asfixiere a rădăcinilor,
cauzat de excesul de apă, în perioadele cu precipitaţii abundente. Spre deosebire de alte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, cu un pH
optim situat în jur de 6,5. Se impune evitarea solurilor cu exces de azot, deoarece în astfel de condiţii plantele vor forma verzişoare puţin îndesate
sau desfăcute.
Pentru cultivare se procedează la producerea răsadurilor începând din prima decadă a lunii aprilie, în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp. Se
folosesc 200-240 g sămânţă pentru asigurarea necesarului pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează la începutul lunii iunie (la
o vârstă a răsadului de 50-60 zile). Pe lângă lucrările obişnuite de îngrijire, toamna, pentru a se grăbi formarea verzişoarelor se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate, mai ales la soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea se realizează eşalonat, pe măsură ce verzişoarele au ajuns la maturitatea caracteristică, începând din toamnă până în primăvară, în martie,
în zonele cu ierni blânde. În condiţiile de la noi, în vederea valorificării planta se taie de la bază, se îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără
verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. Se obţine o producţie de 10-14 t/ha.
Pentru producerea seminţelor, înfiinţarea culturii în anul I se face asemănător culturii pentru consum. În cursul perioadei de vegetaţie se practică
lucrări de purificare biologică, îndepărtând plantele netipice şi cele care nu au format verzişoare de mărime corespunzătoare. Toamna plantele pot să
rămână în pământ, în zonele cu ierni blânde sau se smulg din pământ, se îndepărtează frunzele şi se păstrează în depozite până primăvara, când se
plantează în câmp. În anul al doilea se aplică lucrări obişnuite de întreţinere. Recoltarea semincerilor are loc în lunile iulie-august, se lasă apoi la
uscat, se batozează, iar producţia de seminţe obţinute este de 500 – 600 kg/ha.
Valorificare:
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Varza de Bruxelles are după Souci ş.a. (1981) cea mai mare valoare energetică dintre legumele din grupa verzei (215,8 kJ/ 100 g), care este
detrminată de conţinutul de glucide (6,0 – 7,6 %), lipide (0,4 – 0,6 % şi proteine (4,0 – 50 %).
Conţinutul de glucoză, fructoză şi zaharoză a fost de 0,88 %, 0,79 % şi respectiv de 1,13 %, cel de amidon 0,49 %, conţinutul de acizi organici a
variat între 350 mg/ 100 g acid citric, 200 mg/ 100 g acid malic, şi 5,8 mg/ 100 g pentru acidul oxalic, iar conţinutul de steroli a variat între 17 mg/
100 g β-sitosterol şi 6,0 mg/ 100 g campesterol.
Organele comestibile a acestei specii a prezentat un conţinut relativ ridicat de aminoacizi: 0,28 % arginină, 0,25 % lizină, 0,24 % valină, 0,23 %
leucină, 0,21 % izoleucină, 0,16 % treonină, 0,15 % fenilalanină, 0,11 % histidină, 0,05 % triptofan şi 0,04 % metionină.
Conţinutul de vitamine din 100 g ţesut variază astfel: 0,11 mg tiamină, 0,14 mg riboflavină, 0,28 mg piridoxină, 0,67 mg nicotinamidă, 0,08 mg acid
folic, 0,1 – 1,4 mg acid pantotenic, 114 mg acid ascorbic 0,10 mg tocoferoli şi 0,14 mg filochinonă.
Conţinutul de substanţe minerale variază între 1,30 şi 1,51 % fiind constituit din prezenţa în 100 g ţesut a următoarelor elemente minerale: 7,0 mg
sodiu, 411 mg potasiu, 22 mg magneziu, 31 mg calciu, 0,26 mg mangan, 1,1 mg fier, 7,0 mg molibden, 0,09 mg cupru, 0,87 mg zinc, 83,6 mg fosfor
şi 40 mg clor.

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Importanţa alimentară a acestei specii derivă din conţinutul ridicat de vitamină C, de fibre (1,45 %), aminoacizi esenţiali şi substanţe minerale.
Cultivare
Varza de Bruxelles are cerinţe asemănătoare faţă de factorii de mediu ca şi varza albă. Temperatura optimă de vegetaţie este 15-21 oC, iar creşterea
plantelor poate avea loc la temperaturi curpinse între 3 şi 35oC. Verzişoarele se dezvoltă normal la temperaturi moderate (15-18oC). Temperaturile
ridicate din toamnă pot să influenţeze nefavorabil dezvoltarea acestora. Vernalizarea se realizează prin expunerea plantelor adulte la temperaturi de
4-7oC, timp de 12 săptămâni.
În ceea ce priveşte lumina, cerinţele sunt mai mari în faza de răsad.
Are cerinţe mari faţă de apă şi din acest considerent trebuie evitate şocurile hidrice cauzate de lipsa de apă, în perioadele secetoase.
Varza de Bruxelles preferă solurile profunde, fertile, bine structurate. În cazul solurilor compacte poate apărea fenomenul de asfixiere a rădăcinilor,
cauzat de excesul de apă, în perioadele cu precipitaţii abundente. Spre deosebire de alte varietăţi de varză, suportă solurile uşor acide, cu un pH
optim situat în jur de 6,5. Se impune evitarea solurilor cu exces de azot, deoarece în astfel de condiţii plantele vor forma verzişoare puţin îndesate
sau desfăcute.
Pentru cultivare se procedează la producerea răsadurilor începând din prima decadă a lunii aprilie, în răsadniţe semicalde sau pe strat în câmp. Se
folosesc 200-240 g sămânţă pentru asigurarea necesarului pentru un hectar de cultură. Plantarea răsadurilor se efectuează la începutul lunii iunie (la
o vârstă a răsadului de 50-60 zile). Pe lângă lucrările obişnuite de îngrijire, toamna, pentru a se grăbi formarea verzişoarelor se îndepărtează vârful
de creştere deasupra ultimelor verzişoare formate, mai ales la soiurile care nu au capacitatea de a forma verzişoarele simultan.
Recoltarea se realizează eşalonat, pe măsură ce verzişoarele au ajuns la maturitatea caracteristică, începând din toamnă până în primăvară, în martie,
în zonele cu ierni blânde. În condiţiile de la noi, în vederea valorificării planta se taie de la bază, se îndepărtează apoi porţiunea din vârf (fără
verzişoare normal dezvoltate) şi frunzele de pe tulpină. Se obţine o producţie de 10-14 t/ha.
Pentru producerea seminţelor, înfiinţarea culturii în anul I se face asemănător culturii pentru consum. În cursul perioadei de vegetaţie se practică
lucrări de purificare biologică, îndepărtând plantele netipice şi cele care nu au format verzişoare de mărime corespunzătoare. Toamna plantele pot să
rămână în pământ, în zonele cu ierni blânde sau se smulg din pământ, se îndepărtează frunzele şi se păstrează în depozite până primăvara, când se
plantează în câmp. În anul al doilea se aplică lucrări obişnuite de întreţinere. Recoltarea semincerilor are loc în lunile iulie-august, se lasă apoi la
uscat, se batozează, iar producţia de seminţe obţinute este de 500 – 600 kg/ha.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. GONGYLODES (L.) Duchesne
Denumire populară: Gulie
Sinonime ştiinţifice: B. rupestris Rafin.; convar.gongylodes Janchen
Alte denumiri populare:
Brozbă, Calarabe, Caralambe, Carababe, Cararabe, Călărabe, Călărubă, Chelărabe vinete, Chelărabi,
Chelărabie, Chelărade, Corelabe, Corolob, Curechi, Gulie de iarnă, Gulioare, Gulimani, Nap porcesc

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă erbacee bisanuală cu rădăcina pivotantă, ramificată; baza tulpinii cuprinzând mai multe internoduri este tuberizată globulos; frunzele lung
peţiolate au lamina verde sau violacee, cu marginea dinţată; tulpina floriferă apare în al doilea an, prezintă flori galbene; înflorire în mai-iulie; fruct
– silicvă cu o singură nervură evidentă pe valvă şi seminţe mici.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca legumă.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Partea comestibilă o reprezintă tulpina metamorfozată care acumulează după Souci ş.a. (1981): 3,3 – 5,6 % glucide solubile, 1,6 – 2,3 % proteine,
3,3 – 5,6 lipide, care le conferă o valoare energetică de 110,95 kJ. Glucidele solubile din gulii sunt reprezentate de glucoză (1,40 %), fructoză (1,23
%) şi zaharoză (1,29 %), iar dintre acizii organici predomină acidul citric (155 mg/ 100 g) şi acidul oxalic (1,4 mg/ 100 g).
Conţinutul în vitamine al guliilor este relativ scăzut, cu excepţia acidului ascorbic, aşa după cum rezultă din datele publicate de Souci ş.a. (1981):
0,03 – 0,06 mg/ 100 g tiamină, 0,03 – 0,06 mg/ 100 g riboflavină, 1,04 – 2,62 mg/ 100 g nicotinamidă, 0,10 mg/ 100 g acid pantotenic, 0,10 – 0,14
mg/ 100 g piridoxină şi 41 – 92 mg/ 100 g acid ascorbic.
Conţinutul în aminoacizi prezintă variaţii relativ mari: 0,12 % arginină, 0,08 % izoleucină, 0,07 % leucină, 0,06 % lizină, 0,05 % treonină, 0,05 %
valină, 0,04 % fenilalanină, 0,03 % histidină şi 0,01 % triptofan şi metionină.
Dintre elementele minerale predomină: potasiu 340 - 500 mg/ 100 g, calciu 43 - 90 mg/ 100 g, fosforul 44 – 55 mg/ 100 g, magneziul 32 – 40 mg/
100 g şi sodiul 10 -56 mg/ 100 g parte edibilă.
Importanţa
Alimentara

Utilizare
Se foloseşte în alimentaţie, preparate în mod divers: supe, umplute etc.

Cultivare
Gulia are cerinţe moderate faţă de factorii de vegetaţie.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20oC, iar temperaturile scăzute (de sub 5oC) în faza de răsad pot determina vernalizarea plantelor.
Are cerinţe mari faţă de apă, comparativ cu varza, ca urmare a faptului că sistemul radicular este mai slab dezvoltat. Insuficienţa apei în perioada
formării tulpinii tuberizate determină lignificarea ţesuturilor şi reducerea producţiei, iar alternanţa perioadelor cu umiditate diferită duce la crăparea
părţii comestibile. În privinţa umidităţii solului, aceasta trebuie menţinută la valori de 70- 75% din capacitatea de câmp.
Gulia are cerinţe moderate faţă de lumină, dar în locuri umbrite se dezvoltă mai mult aparatul foliar, în detrimentul părţii comestibile.
Preferă solurile fertile, cu un pH de 6,5-7,5, fără exces de azot. Pentru culturile timpurii sunt mai potrivite solurile uşoare, nisipo-lutoase, iar penttru
cele de toamnă, solurile mai compacte, semigrele, luto-argiloase.
Se poate cultiva în câmp pentru obţinerea producţiei timpurii sau târzii, dar şi în sere, ori solarii. În cazul culturii protejate, de regulă se cultivă
intercalată printre rândurile speciei de bază (tomate, castraveţi).
Pentru cultura timpurie în câmp, răsadurile se produc în răsadniţe calde, prin semănat la începutul lunii aprilie, folosind 0,8-1 kg sămânţă pentru un
hectar de cultură. Se procedează la repicat în cuburi nutritive, temperatura se menţine la 12-14oC pentru a se evita vernalizarea şi formarea
prematură a tulpinilor florale. Înainte de plantarea ei, circa 10 zile se procedează la călirea răsadurilor. Plantarea se realizează înepând cu ultima
decadă a lunii aprilie. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se aplică lucrări de îngrijire specifice. Recoltarea se realizează eşalonat pe măsură ce
tulpina îngroşată ajunge la un diametru de 5-10 cm, începând cu luna mai, iar producţia obţinută este de 15-20 t/ha.
Cultura târzie se înfiinţează prin răsad, cu semănat la sfârşitul lunii aprilie, până la ănceoutul lunii mai, câte 3-4 g sămânţă /m2 deoarece răsadul nu
se repică. La plantare răsadul trebuie să aibă o vârstă de 40-50 zile. Prin urmare, plantarea se efectuează începând de la sfârşitul lunii mai, până în
10-15 iulie. Se aplică lucrări de îngrişire specifice. Recoltarea se face toamna, în octombrie, prin smulgere din sol, curăţare de frunze şi pământ şi
depozitare în scopul valorificării pe timpul iernii. Producţia obţinută este de 30-40 t/ha.
În seră gulia se cultivă în perioada de iarnă-primăvară (ciclul I), în cultură pură sau asociată cu speciile de bază (tomate, castraveţi). În solarii se
cultivă gulii timpurii, de regulp ca o cultură intercalată printre tomate, ardei, vinete, sau castraveţi.
Producerea seminţelor durează doi ani, în anul I se produc plantele mamă, iar în anul II, primăvara se înfiinţează cultura seminceră. Producţia de
seminţe este de 300-400 kg/ha la soiurile timpurii şi 500-600 lg/ha la soiurile târzii.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRASSICA OLERACEA L. convar. BOTRYTIS (L.) Duchesne var. ITALICA
Plench
Denumire populară: Brocoli.
Sinonime ştiinţifice: var. cymosa Lam.
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală cu rădăcina ramificată, lignificată, neîngroşată; tulpina foarte scurtă formează terminal inflorescenţa alcătuită din numeroase
ramificaţii şi pediceli florali scurţi, puternic îngroşaţi, ramificaţiile laxe, parţial libere, de culoare verde, înconjurată de frunze tulpinale mari, dinţate
pe margine, glauce (acoperite cu un strat gros de ceară); florile galbene, apar pe tulpinile florifere când este depăşită faza optimă de recoltare; fruct-
silicvă cu seminţe mici, maronii.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată ca legumă.
Organe utilizate
Compoziţia chimică
Din datele prezentate de Souci ş.a. (1981) rezultă că inflorescenţele de broccoli au o valoare energetică scăzută (136,9 kJ7 100 g parte edibilă) care
rezultă din conţinutul de glucide (4,4 %), proteine (3,3 %) şi lipide (0,2 %).
Dintre compuşii organici determinaţi în aceste inflorescenţe se poate menţiona glucoza (0,74 %), fructoza (0,56 %), zaharoza (0,39 %), celuloza
(1,46 %), ligninele (0,18 %), acizii organici ( acidul citric 210 mg/ 100 g şi acidul malic 120 mg/ 100 g) şi acizii fenolici (acidul ferulic, cafeic şi p-
cumaric).
Dintre vitamine, acidul ascorbic se găseşte în cantitatea cea mai mare (114 mg/ 100 g), în timp ce celelalte vitamine au un conţinut relativ scăzut:
tiamina 0,09 mg/ 100 g, nicotinamida 1,0 mg/ 100 g şi acidul pantotenic 1,29 mg/ 100 g.
Ca şi în cazul inflorescenţelor de conopidă s-a constatat existenţa unui conţinut ridicat de aminoacizi. În 100 g ţesut, s-au determinat 190 mg
arginină, 170 mg valină,160 mg leucină, 150 mg lizină, 130 mg izoleucină, 120 mg fenilalanină şi treonină, 60 mg histidină, 50 mg metionină şi 30
mg triptofan.
Conţinutul de substanţe minerale din inflorescenţele de broccoli este relativ ridicat. Astfel, în 100 g parte edibilă s-au detrminat: 464 mg potasiu,
105 mg calciu, 82 mg fosfor, 78 mg clor şi 13 mg sodiu.
Zamauchi şi Watada 1998) au constatat că nuanţa de culoare caracteristică pentru inflorescenţele de broccoli este determinată de prezenţa
clorofilidei a, a feoforbidelor şi a xantofilei.
Price ş.a. (1997) au identificat în inflorescenţele de broccoli patru esteri ai acidului hidroxicinamic: 1,2'-disinapoil -2-feruloilgenţiobiozid, 1-
sinapoil-2-feruloilgenţiobiozid, 1,2,2'-trisinapoil genţiobiozid şi 1,2-disinapoilgenţiobiozid.
Burzo ş.a. (nepublicat) au identificat în substanţele volatile extrase prin hidrodistilare din inflorescenţele de broccoli, următorii componenţi: 45,45
% dimetil disulfid, 6,64 % nonanal, 6,24 % nonacozan, 5,97 % fitol, 3,58 % tetrametil octan, 2,41 % izofilocladen, 2,36 % propan ditiol, 1,65 %
metilbutil izotiocianat, 1,59 % octano nitril, 1,48 % tetrametil heptadecan, 1,26 % hexahidrofarnesil acetonă, 1,10 % stachen, 1,06 % heptanal, 1,01
% metilhexan nitril, 0,82 % tetradecanal, 0,78 % dimetil tetrasulfid, 0,55 % hexenal acetat.
Detalii...

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Fahey ş.a. (1997) au precizat că mugurii florali de broccoli precum şi cei de conopidă au un conţinut de 10 – 100 ori mai mare de glucorafanine
(glucozinolaţi ai sulforafanului), comparativ cu inflorescenţele mature. Glucozinolaţii şi tiocianaţii pot fi eficienţi în inducerea enzimelor chinon
reductază, glutation transferază, epoxid hidrolază NAD(P)H quinon reductază şi glucozil transferază care au un efect protector în inducerea
carcinogenezei şi a mutagenezei, prevenind riscul apariţiei unor forme de cancer.
În alimentaţie se foloseşte preparată în mod divers: cu maioneză, sufle etc.

Cultivare
Broccoli necesită o temperatură cuprinsă între 20-24oC înainte de apariţia inflorescenţei şi 15-18oC în perioada de formare a acestora. Temperaturile
de peste 20oC în timpul formării inflorescenţelor grăbesc procesul de formare a florilor şi astfel partea comestibilă se depreciază.
Are cerinţe ridicate faţă de apă, iar excesul şi insuficienţa apei au efecte negative, conducând la deprecierea calităţii părţii comestibile.
Planta preferă solurile fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei şi cu un pH cuprins între 6,8-7,5. Tolerează solurile uşor sărăturate.
Cultura în câmp se poate realiza primăvara sau toamna. Pentru cultura timpurie răsadul se produce în răsadniţe calde, începând din luna martie,
folosind 300-350 g sămânţă pentru un hectar de cultură. Plantarea se realizează în prima decadă a lunii aprilie. Pentru cultura târzie, răsadul se
produce pe strat, în câmp, prin semănat în luna mai şi plantare în luna iunie.
Recoltarea se efectuează în momentul când inflorescenţele s-au dezvoltat suficient, sunt relativ compacte, înainte de deschiderea bobocilor florali.
Se recoltează manual prin mai multe treceri, deoarece după recoltarea inflorescenţei principale apar noi lăstari, care vor forma şi ei inflorescenţe,
dar mai mici. Inflorescenţele se taie cu o porţiune de tulpină de 10-15 cm. Producţia obţinută este de 10-12 t/ha la cultura timpurie şi 20 t/ha la
cultura de toamnă.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRYONIA ALBA Jacq.
Denumire populară: Mutătoare
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cucurbăţea, Bodioică, Brei, Căţărătoare, Cireaşa câinelui, Cucurbetă, Catcubeţe, Gurare, Împărăteasă,
Iudaie de pământ, Morcova ielelor, Morcovei, Poamă sălbatică, Suitoare, Tidvă de pământ, Tâlhărea,
Turbeaza câinelui, Turnari, Zdârnotă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dilleniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o plantă plantă perenă, monoică; rădăcină tuberizată; tulpina alungit noduroasă, păroasă, ramificată, de 2-4 m lungime; frunzele palmat lobate,
scurt peţiolate; florile bărbăteşti dispuse în raceme ± lung pedunculate, iar cele femeieşti sunt grupate în raceme ± scurt pedunculate, cu flori albe
verzui; înflorirea iunie-iulie; fruct bacă neagră.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofită; frecventă în zona de stepă-etajul gorunului, tufărişuri, garduri.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizează rădăcinile şi fructele.

Compoziţia chimică
Gustul amar al ţesuturilor este determinat de preznţa unei triterpene tetraciclice: cucurbitina.
Principalele substanţe identificate în rădăcinile acestei specii sunt: glucide (ramnoză), antrachinone (acid crizofanic), acizi graşi (acid linoleic, oleic,
palmitic, stearic), alcaloizi (bryonicină), alcooli (bryonol), glicozizi diterpenici (bryonină), antrachinone (acid chrizofanic), flobafene, spinasterol,
taninuri, bryorezine (2,0 – 6,8 %).
În organele aeriene ale acestei specii au fost identificate substanţele: taninuri catehinice, triterpene pentaciclice (cucurbitacină B – L,
dihidrocucurbitacină B, dihidrocucurbitacină E, tetrahidrocucurbitacina I), steroli (δ-7-stigmasterol, şi stigmasterol).
În parenchimul cortical şi în liberul din rădăcini se găsesc celule rezinifere izolate sau dispuse în şiruri verticale (Toma şi Rugină, 1998).

Acţiune terapeutică
Extractele obţinute din frunze au acţiune purgativă, iar cele obţinute din rădăcini sunt citotoxice, diaforetice, expectorante, iritante, purgative şi
vermifuge.

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Sunt utilizate pentru tratarea răcelii, bronşitelor, astmului, ulcerului duodenal, hipertensiunii şi arteritei.
Medicină umană, populară - uz intern - rădăcinile tuberizate au acţiune diuretică şi purgativă; uz extern - acţiune antiinflamatoare şi antireumatică,
combaterea calviţiei.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BRYONIA DIOICA Jacq.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice: Bryonia eretica L. ssp dioica
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dilleniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:
Caractere morfologice
Plantă perenă, dioică; rădăcină tuberizată; tulpina simplă sau ramificată, înaltă de 2-4 m, urcătoare cu ajutorul cârceilor simpli; frunzele palmat
lobate; florile dispuse în raceme, cele bărbăteşti sunt albe gălbui, cele femeieşti sunt grupate în raceme umbeliforme; înflorirea iulie-august; fruct
bacă roşie.

Ecologie şi răspândire
Rară, în zona pădurilor de stejar-etajul fagului, tufărişuri, garduri.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza produsul vegetal radix, în terapeutică.

Compoziţia chimică
curcubitacinele B, D, E, I, J, K, L şi S, briodulcosida, briosida, brionosida, brioamarida; briodiosidele A – C; acid brionolic, acid briocumaric;
briodina L şi R (RIP): fructele conţin curcubitacine (analog structural cu cele din rădacină), briodiofina ( proteină toxică).

Acţiune terapeutică
Citotoxică („in vitro��?), laxativă, emetică, purgativă drastică, antiinflamatoare.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Afecţiuni respiratorii, gastrointestinale, reumatismale cronice; homeopatie pentru proprietăţile tonice şi adaptogene.
Medicină umană, populară - uz intern - rădăcinile tuberizate au acţiune diuretică şi purgativă; uz extern - acţiune antiinflamatoare şi antireumatică,
combaterea calviţiei.

Toxicitate
Întreaga plantă este toxică.

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Deoarece întreaga plantă este toxică, contactul cu specia induce dermite cutanate cu vezicule; ingestia a mai putin de 10 fructe la copii induce
vomismente, dureri abdominale însoţite de diaree, tulburări de echilibru, rar agitaţie.
Raportul beneficii/riscuri = negativ.

Cultivare
Bryonia este o plantă cu creştere rapidă, care reuşeşte în cele mai multe tipuri de soluri bine drenate şi cu poziţie însorită. Prezintă un sistem
radicular foarte ramificat şi profund, ataşându-se uşor de alte plante.
Se înmulţeşte uşor prin seminţe, de preferat a fi semănate în substrat rece imediat ce s-au maturat, iar seminţele depozitate se seamănă la sfârşitul
iernii în răsadniţă rece. La momentul potrivit (posibil de manipulat) se procedează la transfer în vase individuale şi se menţin în seră cel puţin pentru
prima lor iarnă. Plantarea în poziţia definitivă se efectuează la sfârşit de primăvară, început de vară, după ce a trecut pericolul îngheţurilor.
De asemena, se poate proceda la despărţirea tufelor la începutul primăverii.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: BUXUS SEMPERVIRENS L.
Denumire populară: Cimişir
Sinonime ştiinţifice: Bryonia eretica L. ssp dioica
Alte denumiri populare:
Merişor, Băngiu, Bănuleş, Bănuţei, Bănuţi, Bănuşel, Buccel, Cimişeriu, Cimişier, Cimişoriu, Cinşir, Cletaică,
Coacăze, Drogoniţe, Iadără, Iedere, Lemnul Domnului, Merişor turcesc, Pospang, Puspan, Puşpan, Simişir,
Simşir, Sospain, Sospan, Verdeaţă

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Euphorbiales
Familia: Buxaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust-arbore; tulpina poate avea înălţimi cuprinse între 0,3-4m, este foarte ramificată şi dens frunzoasă; frunzele simple, dispuse opus, persistente
(1-4 ani), scurt peţiolate, eliptice, ovate sau alungite, su lungimea de 1-3cm, pieloase, cu margini întregi, verzi-întunecat pe faţa superioară, verzi-
gălbui, glabre pe faţa inferioară, lucioase pe ambele feţe; flori unisexuate, dispuse monoic, în inflorescenţe alcătuite de regulă dintr-o floare femelă
în centru, înconjurată de flori mascule; înflorirea în martie-aprilie; fructul de tip capsulă globuloasă sau ovoidă cu seminţe negre, lucioase, prevăzute
cu carunculă.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată, originară zona mediteraneeană.
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat folium

Compoziţia chimică
În frunzele de buxus a fost pusă în evidenţă prezenţa proteinelor, glucidelor, a taninurilor şi a pigmenţilor: cianidină sau/ şi pelargonidină şi
quercetină sau/ şi kampferol.
Frunzele de Buxus conţin alcaloizi steroidici, care derivă de la cicloartenol şi care poartă denumirea de buxine. Duke (1992) menţionează prezenţa
următoarelor buxine: bebeerină, bebuxină, buxalină-C, buxalpină, buxaltină, buxamină, buxaminol, buxandrină, buxanină, buxarină, buxatină,
buxazidină-B, buxazină, buxdeltină, buxen, buxenină, buxenină-G, buxenonă, buxepidină, buxerdină, buxetină, buxedină, buxiramină,
buxociclamină-A, buxomegină, buxozină-C, buxpiină, buxψină, buxtauină, ciclobuxamină, ciclobuxină, ciclobuxonină, ciclomicrobuxină,
ciclomicrosină, cicloprotobuxină, cicloprotobuxină-D, ciclovirobuxină, ciclovirobuxină-D, deoxiciclobuxoxazină, dihidrociclobuxină,
dimetilciclobuxină,dimetilciclovirobuxină, metilcicloprotobuxină, N-acetilcicloprotobuxină, N-benzoil-O-acetil-buxodienină, N-
benzoilbuxodienină, N-benzoilciclobuxoliină, N-benzoilcicloprotobuxoliină, N-benzoilciclobuxină, N-benzoildihidrociclomicrofiliină, N-metil-
buxen, Norbuxamină, parabusonidină, parabuxină, pseudociclobuxină şi tigloilciclovirobuxeină.
Seminţele de Buxus conţin lipide (41 – 44 %), proteine, acid linoleic, acid linolenic şi acid oleic.

Acţiune terapeutică
Antimalarică, antimicrobiană (neverificate clinic).

Importanţa
Melifera, producatoare de lemn

Utilizare
Extractele de Buxus erau folosite din timpuri stăvechi în medicina populară în tratamentul dermatitelor, al malariei (sec, al XIX- lea), iar în 1975
Merck şi colab. foloseşte totalul alcaloidic în tuberculoză.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Dermatite de contact, la doze mari induce vomismente, diaree şi spasme severe; 0,1 mg alcaloid (5-10 mg/pKg) efect fatal.

Cultivare
Planta reuşeşte pe orice tip de sol bine drenat, tolerează un pH cuprins între 5,5-7,4 şi preferă zonele uşor umbrite. Este o specie foarte rezistentă la
temperaturi joase, dar cu o creştere înceată şi prezintă numeroase varietăţi importante pentru valoarea lor ornamentală.
Se poate înmulţi prin seminţe, de preferat semănate în răsadniţă rece imediat ce s-au maturat, iar în cazul celor păstrate semănatul se efectuează cât
de timpuriu posibil. Germinarea are loc de obicei în 1-3 luni la temperatura de 15oC, dar pentru seminţele păstrate perioada poate fi mai lungă (nu
este necesară stratificarea, însă aceasta poate determina o germinare mai uniformă). Când plantele au atins o dimensiune corespunzătoare se
transferă în vase individuale şi se cresc în seră cel puţin pentru prima iarnă. Plantarea afară la locul definitiv se efectuează la sfârşitul primăverii,
începutul verii, după ce a trecut pericolul îngheţurilor târzii.
Se pot de asemenea efectua butaşi de tulpină în luna septembrie şi se supun înrădăcinării în răsadniţă.
Mod de cultivare:
Seminte toamna-primavara, marcotaj-primavara prin musuroire, despartire de tufa sau butasire august-in straturi reci

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CALAMINTHA MENTHIFOLIA Host.
Denumire populară: izmă de pădure
Sinonime ştiinţifice: C. sylvatica Bromf., C. officinalis Moench ssp. menthifolia (Host) Arcang., C.
officinalis Moench ssp. menthifolia (Bromf.) P. Fourn., C. silvatica Bromf.- Engl., Melissa calamintha
L., M. intermedia Baumg., Satureja silvatica K. Maly, S. intermedia I. Wagn., S. vulgaris Rouy., S.
calamintha Scheele.
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă perenă, tulpini înalte de 20-60(80) cm, erecte sau ascendente, de obicei ramificate, verzi sau violete, patent păroase, cu perii lungi aproape cât
diametrul tulpinii. Frunze ovate sau rotund ovate, pe ambele feţe fin păroase, inferior punctat glanduloase. Flori câre 3-7 în verticile compuse din 2
dihazii laxe, pedunculate formând o inflorescenţă paniculată, lungă şi laxă. Flori de culoare roz sau violacee, fructe brune, ovoidale, retezate.
Înfloreşte VI-IX.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofită-mezofită, oligotrofă-mezotrofă, heliosciadofilă, creşte din zona de silvostepă până în etajul fagului.
Detalii...

Organe utilizate
Este o plantă perenă, aromată, organele aeriene fiind utilizate atât în scop alimentar, cât şi medicinal. Produs vegetal utilizat în terapeutică flores.

Compoziţia chimică
saponozide reprezentate de mono- şi bidesmozide ale acidului oleanolic (calendulozidele A-H), alcooli triterpenici (α şi β-amirenol, arnidiol,
calenduladiol, taraxasterol, heliantrioli, ursadiol), steroli (stigmasterol, sitosterol, campesterol), 0,3-0,8% flavone dintre care 0,88% în florile
ligulate şi 0,25% în florile tubuloase (3-O-glucozide ale izoramnetolului şi cvercetolului, 3-O-neohesperidozidă, 3-O-2-ramnozil-rutinozida –
constituent majoritar), carotenoide (licopina, neolicopina A, α şi β-caroten, luteina, rubixantina, violaxantina, flavoxantina, crizantemxantina),
compuşi poliinici (acid calendulic), cumarine (umbeliferona, esculetol, scopoletol), esteri cafeil chinici (acid clorogenic), acizi polifenolici (cafeic,
vanilic, siringic, o-cumaric), taninuri, substanţe amare, 0,02% ulei volatil (sesquiterpene oxigenate), rezine, steride (esteri ai colesterolului cu acizii
lauric, miristic, palmitic, margaric), poliholozide omogene (ramnoarabinogalactami, arabinogalactani), vitamina C, substanţe proteice, săruri
minerale (mangan).
Analiza uleiului volatil extras din plantele acestei specii, efectuate de Burzo ş.a. (2006), au evidenţiat prezenţa următorilor componenţi: rose furan
(86,59 %), β-cariofilen (2,87 %), acetofenonă (2,81 %), octen-3-ol (1,37 %), 1,3,8-p-mentatrien (0,81 %), α-cariofilen (0,45 %), dimetil nonenal
(0,38 %), ocimen (0,29 %), γ-cadinol (o,24 %) şi γ-elemen (0,18 %).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Trofică, protectoare, cicatrizantă, antiinflamatoare, antiedematoasă, antibacteriană, antifungică, hipolipemiantă, coleretică, spermicidă,
imunostimulatoare, oestrogenică.

Importanţa
Aromatica

Utilizare
Plăgi, degerături, arsuri, eriteme fesiere, înţepături de insecte, ulcer gastro-duodenal, ulcer varicos, afecţiuni ale cavităţii bucale, colecistite,
dismenoree, infecţii cu Trichomonas vaginalis şi T. fecalis, cosmetologie.
Frunzele se pot folosi pentru prepararea de ceaiuri, care au un efect răcoritor.
Toxicitate

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Extract apos, tinctură.
Interacţiuni medicamentoase:
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CALENDULA OFFICINALIS L.
Denumire populară: Filimică
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Boance, Calce, Calinică, Căldăruşă, Chilimiche, Cilimică, Cilimină, Cilimini, Coconiţe, Crăiţe, Fetişcă,
Filimină, Filimini, Filincică, Floare, Floare galbenă, Gălbenele, Gălbănuşe, Gălbioare, Hilimică, Năcoţele,
Ochi galbeni, Ochişele, Ochiul boului, Ogriştene, Roşioară, Roşiori, Roşuliţă, Ruginele, Ruguliţă, Rujinei,
Rujinele, Rujmică, Rujnică, Ruşnici, Ruşori, Ruşuliţe, Salomie, Sălunină, Silinii, Silunini, Stâncuţă, Tătăişi,
Vâzdoace

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală, rar bisanuală; rădăcina pivotantă; tulpina erectă, înaltă de 20-50 cm, ramificată de la mijloc, foliată până la inflorescenţă, pubescentă;
frunzele au marginea întreagă, pubescente sau glabrescente, cele inferioare spatulat oblanceolate, lung atenuate, sesile, cu vârf rotunjit sau scurt
mucronate, frunzele mijlocii lat lanceolate; antodiile câte unul pe peduncul; foliolele involucrale îngust lanceolate, păroase; florile ligulate 2-3
seriate, portocalii, de 2 ori mai lungi decât involucrul; înflorirea iunie-septembrie; fructele achene, curbate spre interior, iar cele externe sunt mai
puţin curbate.

Ecologie şi răspândire
Cultivată ornamentală, tinctorială şi medicinală.
Organe utilizate
Se utilizează florile, în scop medicinal sau tinctorial.

Compoziţia chimică
Principalii componenţi chimici identificaţi în florile acestei plante sunt: glucide (galactoză), proteine (0,6 %), mucilagii (1,5 %), acizii organici,
acizi graşi, acizi fenolici (acid gentisic, acid p-cumaric, acid clorogenic), uleiurile volatile, saponozide (arvenozid, saponozid), rezine (3,4 %),
glicozizi sesquiterpenici (arvozid A), compuşi benzenoizi (acid syringic), ceril alcool.
Steroli: 28-izofucosterol, β-sitosterol, campesterol, stigmasterol, β-sitosterol, colesterol şi derivaţi ai sterolilor (fucostanol).
Diterpene: calendulol, breină, arnidol.
Triterpene: α-amirină, β-amirină, taraxasterol, pseudotaraxasterol, ψ-taraxasterol, faradiol, lupeol, eritrodiol, calenduladiol, heliantrinol C,
heliantrinol F, acid oleanolic şi alcooli triterpenici: faradiol, lupeol.
Esteri triterpenici: faradiol-3-0-palmitat, faradiol-3-0-miristat, faradiol-3-0-laurat, ornidol-3-0-palmitat, ornidol-3-0-miristat, ornidol-3-0-laurat,
calendulor-3-0-palmitat, calendulol-3-0-miristat (Neukirch ş.a., 2004).
Tetraterpene: aurocrom, flavoxanthină, rubixanthină, longispinogenin.
Vitamine: acid ascorbic (0,1 – 0,3 %), tocoferol, rutină.
Alcaloizi: narcissin.
Florile de Calendula conţin pigmenţi flavonoizi (0,3 – 0,8 %) ca: izoramnetin-triglucozid, izoramnetin-3-gluco-ramnozid, izoramnetin-3-O-
rutinozid, izoramnetin-3-rutinozid (narrcissin), şi izoramnetin-3-glucozid, quercetină, flavocrom, şi caroteni: α-caroten, β-caroten, γ-caroten, ζ-
caroten, α-criptoxantină, eloxantină, auroxantină, neoxantină, flavocrom, cis-flavoxantină, cis-luteoxantină, citroxantină, mutaxantină, licopen,
neolicopen, fitofluen, luteină, cis-luteină, lutein-epoxid, mutatocrom, prolicopină, rubixantină, violaxantină, crizantemaxantină şi zeaxantină,
precum şi pigmenţi clorofilieni.
Uleiurile volatile sunt secretate de peri situaţi pe tulpină şi în număr mai mare pe faţa inferioară a limbului. Perii secretori sunt relativ lungi,
pluricelulari, cu pediculul uni- bi- sau triseriat cu o glandă măciucată uni sau pluricelulară (Toma si Rugină, 1998).
Calchat ş.a. (1991) au identificat 53 de componenţi în uleiurile volatile extrase din Calendula. În cantitate mai mare s-au detrminat: α-cadinolul
(25,13 %), δ-cadienul (14,86 %), β-fenchenul (7,46 %), 10-α-muurololul 7,04 %), T-cadinolul (5,16 %), nerolidolul (2,75 %) şi α-pinenul (2,10 %).
O cantitate mai mică de 2,0 % din totalul componenţilor s-a constatat în cazul următoarelor substanţe: T-muurololul, cadienul, α-patcoulenul, β-
cubebenul, cubebenul, α-cadienul, γmuurolenul, epi-cubebolul, terpinen-4-olul, cubebolul, α-humulenul, β-ylangenul, γ-terpinenul, sabinenul,
limonenul, mircenul, eudesmolul, β-felandrenul, cubebenul, β-cariofilenul, α-muurolenul, β-pinenul, p-cimenul, aromadendrenul, calacorenul, (E)-
β-ocimenul, bornil acetatul, α-terpinenul, 1,8-cineolul, campfenul, α-cubebenul, γ-amorfenul, γ-cadienul, calamenul, α-felandrenul, terpinolenul, δ-
3-carenul, α-gurjunenul, mentona, γ-patculena, β-farnesenul, camforul, α-copaenul, (Z)- β-ocimenul, 2-butanona şi 2-pentanona.
Akihisa ş.a. (1996) au identificat în florile de Calendula 11 alcooli triterpenici: heliaol, taraxasterol, ψ-taraxasterol, α-amirină, β-amirină, lupeol,
taraxerol, cicloartenol, 24-metil enecicloartenol, tirucalla-7,24-dienol şi dammaradienol. Dintre aceşti componenţi, ponderea în fracţia alcoolică de
triterpene o deţine helianolul (29 – 86 %).
Ţesuturile plantelor de Calendula conţin: alcaloizi (19 %), metiltocol, derivat fucosteroidic (fucostanol), vitamine (tocoferol), pigmenţi (kampferol,
quercetină, rubixantină, violaxantină), plastochinone, saponozide.

Acţiune terapeutică
Extractele din florile de Calendula au acţiune emolientă, hemostatică, antiinflamatoae, antiseptică, antispasmotică, cicatrizantă, emenagogă,
antibacteriană şi antifungică.

Importanţa
Medicinala, tinctoriala

Utilizare
Extractele sunt utilizate pentru tratarea inflamaţiilor bucale şi faringiene, a arsurilor, degerăturilor, contuziilor, ulcerelor duodenale, menopauzei, a
bolilor de piele şi de ficat.
Tinctura obţinută din mugurii de Calendula este folosită pentru tratarea durerilor de cap şi a celor de dinţi. Reprezintă un ingredient pentru cremele
folosite pentru tratarea luxaţiilor, înţepăturilor, varicelor, asurilor şi iritaţiilor pielii.
Calendula are acţiune extrogenă, educând durerile menstruale.
Alte utilizări:
Medicină veterinară foloseşte extractele pentru uz intern: pentru tratarea gastritei, ulcerului, cistitei hemoragice furunculoze şi pentru uz uz extern -
pentru tratarea eczemelor, degerăturilor, furunculozei, arsurilor, rănilor.
În cosmetică se folosesc infuziile din flori, pentru tratarea tenurilor uscate, cosmetica şi igiena oculară, tinctura se foloseşte pentru tratarea
pleoapelor ridate;
În apicultură este importantă ca specie meliferă.
Extractele apoase conţinând pigmenţi flavonoizi se utilizeză pentru colorarea ţesăturilor.
În cazul mordării într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi potasiu, lâna se colorează în galben deschis. Mordarea într-o soluţie de sulfat de aluminiu şi
potasiu şi developarea în prezenţa sulfatului feros, colorează lâna în gri-verzui (Chirilă ş.a., 1999). Mordarea cu bicromat de potasiu şi retratarea cu
sulfat de cupru, colorează lâna în vernil.

Cultivare
Nu este o plantă pretenioasă faţă de sol, dar preferă terenurile adânci, afânate, bogate, cu umiditate suficientă.
Semănatul se efectuează în luna martie, iar una dintre lucrările importante pe parcursul vegetaţiei este îndepărtarea din cultură a plantelor care
formează flori de culoare galbenă deschisă, lăsându-se numai cele cu flori portocalii şi portocalii închise.
Pentru producerea de seminţe se vor alege plantele cele mai bine dezvoltate şi numai cele cu flori semiduble sau duble, de culoare portocalie
închisă. Pe seminceri se vor lăsa numai un număr limitat de flori, dintre cele mai mari şi bine dezvoltate, pentru a se obţine seminţe de bună calitate.
Florile mici se suprimă prin ciupire. Pe măsură ce florile se adună, se transportă imediat la locurile de uscare, unde se usucă în straturi subţiri,
afânate, pe rame, site, rogojini, aşezate într-un loc curat, la umbră. Nu se admite uscatul direct la soare, deoarece dăunează calităţii florilor.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori cu receptacul, manual in etape succesive

Valorificare
CALENDULAE FLOS – FLORI DE GĂLBENELE CEAI DIN PLANTE

1.Flux tehnologic:
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CALTHA PALUSTRIS L.
Denumire populară: Calcea calului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Helleboroideae

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Analiza compuşilor volatili din anterele florilor acestei specii efectuată de Jürgens şi Döter (2004) a evidenţiat prezenţa sesquiterpenoizilor (47,7
%), derivaţilor acizilor graşi (27,1 %) şi a monoterpenelor (23,0 %). Compuşii tipicipentru această specie sunt: muurolenul, protoanemoninul şi
linalol oxidul.

Acţiune terapeutică
Planta are efect iritant, antispasmodic, diaforetic, diuretic şi expectorant, iar rădăcinile au efect antireumatic, diaforetic, emetic şi expectorant.

Importanţa

Utilizare
Infuziile previn accesele de tuse, decoctul este folosit în afecţiunile urinare, ceaiul are efect laxativ, sucul din frunze se utilizează pentru tratarea
negilor iar anemoninul şi protoanemoninul din plantă, are efect antitumoral.
Frunzele tinere, fierte în mai multe ape se pot consuma în mod similar cu spanacul. Consumul frunzelor proaspete determină o uşoară toxicitate şi
iritarea mucoaselor, datorită prezenţei protoanemoninului.
Ceaiul preparat din frunze are efect diuretic şi laxativ.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CANNABIS SATIVA L.
Denumire populară: Cânepă
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Aldan, Cânapă, Cânepă de iarnă, Cânepă de toamnă, Cânipă, Dudăi, Dudău, Durhaiu, Durhălani, Durhău,
Durzoi, Haldani, Haldari, Haldaroi, Halduri, Handrăi, Handur, Haşiş, Hladan, Hladari, Hlandov, Holdane,
Holdani, Pordici (exemplarele mici ce rămân după culesul cânepii mari – în Transilvania)

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Urticales
Familia: Cannabaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Plantă anuală, dioică – exemplarele femele fiind mai viguroase decît cele mascule; tulpina poate avea înălţimi cuprinse între 30-100cm; frunzele
bazale (opuse) şi cele superioare (alterne) sunt palmat-sectate sau palmat-compuse, cu 3-9 lobi (foliole) dinţaţi, păroase pe ambele feţe; florile ♂
sunt grupate în inflorescenţe aflate în axila frunzelor şi au un înveliş format din 5 tepale verzi; florile ♀, învelite în frunza protectoare – bractee, din
care ies 2 stigmate, sunt aşezate în inflorescenţe axilare; fructul de tip achenă avînd 2-3mm în diametru şi 3-5 mm lungime este neted, lucios, brun-
cenuşiu cu aspect marmorat caracteristic; rămâne învelit în bractee.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivată, originară din Asia de SV.
Organe utilizate
Prezintă importanţă economică fibrele din tulpinile acestei plante. Acestea se formează din celulele periciclului şi ale parenchimului din liberul
secundar şi reprezintă 24,4 % în cazul tulpinilor subţiri şi 10,8 % în cazul celor groase.
Produsul utilizat în terapeutică herba.

Compoziţia chimică
Herba conţine: 15-20 % rezină, 0,1-0,3 % ulei volatil (α- şi β- pinen, mircen, limonen, cariofilen. cariofilen-epoxid, α-bergamoten, allo-
aromadendren, α-selinen, humulen), flavonoide (orientină, vitexină, luteolin-7-0-g-D-glucuronid, şi apigenin-7-0-g-D-glucuronid), compuşi azotaţi
(colină, trigonelină, β-fenil - etil amine, alcaloizi derivaţi ai spermidinei), derivaţi ai dihidrostilbenului şi spiroindanului (canabispirona,
dehidrocanabispirona), 10-15 % substanţe minerale.
Seminţele conţin: 20 - 31 % proteine (edestină), 29 - 35 % lipide, β-caroten, glicocol, histidină.
Vitamine: acid ascorbic, 0,37 mg/ 100 g tiamină, 0,20 mg/ 100 g riboflavină şi 2,43 mg/ 100 g niacină.
Acizi graşi: acid linoleic, acid linolenic, acid izolinolenic, acid oleic.

Acţiune terapeutică
Acţiunea extractului se bazează peprezenţa tetrahidrocanabinolului, celelalte canabinolide se pare că sunt inactive.
Acestea au acţiune psihotropă (halucinogană prin decompensare psihică), hipnotică, analgezică, antispastică, bronhodilatatoare, sedativă,
anticonvulsivantă, antibiotică, antiemetică, estrogenă.

Importanţa
Oleaginoasa, producatoare de fibre textile

Utilizare
În unele forme de neoplasm avansat, cefalee, dismenoree, astm, glaucom (ca adjuvant, sub formă de ţigări cu marijuana). Deoarece acţiunile
terapeutice nu pot fi disociate de acţiunea psihotropă, produsele nu au aplicaţii terapeutice. Sunt folosite numai în S.U.A. pentru acţiunea
antiemetică.
Medicina umană (populară): seminţele (achenele) fierte în lapte şi pisate se foloseau pentru pansarea rănilor sau vindecarea unor afecţiuni ale pielii;
cu fumul rezultat din arderea lor se tratau durerile de urechi sau cap; făina fiartă în lapte sau supă era dată în bolile de stomac sau contra otrăvirilor,
în timp ce fiartă în vin alb – pentru calmarea tusei; preparată după alte reţete, fiertura de seminţe se administra şi pentru tratarea tuberculozei;
decoctul din plantă, amestecat cu unt sau alte plante era folosit pentru tratarea reumatismului .
Medicina veterinară (populară ): seminţele (achenele) – folosite pentru tratarea pestei la porci, a tuberculozei la cai; fumigaţii cu pleavă sau zeama
obţinută din fierberea vârfurilor plantei cu flori – utilizate pentru tratarea gălbezei la oi.
Fibrele extrase din tulpini constituiau materia primă de bază pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a altor textile în casă; seminţele bogate în
uleiuri au fost larg folosite în alimentaţie până la apariţia plantelor oleaginoase de origine americană; din făina obţinută prin presarea seminţelor se
făceau umputuri pentru plăcinţi sau supe.
În vopsitorie se utilizează: - Herba.
Obiceiuri, tradiţii: erau în strânsă legătură cu preocupările pentru obţinerea unei recolte bogate – mai numeroase primăvara, la semănat şi în ciclul
sărbătorilor din acest anotimp; în rândul ocupaţiilor casnice tradiţionale, prelucrarea fibrelor era a doua ca importanţă după pregătirea hranei.

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Administrarea repetată conduce la scăderea capacităţii intelectuale şi fizice, la instalarea toxicomaniei, deficienţei imunitare (micşorarea rezistenţei
la infecţii virale, leucemie, SIDA).

Cultivare
Cânepa preferă soluri bogate în substanţe nutritive, umede, cu reacţie neutră sau uşor alcalină, cu un pH cuprins ntre 7,1-7,4. Sunt recomandate
solurile argilo-lutoase, permeabile pentru apă şi aer, rezultate bune obţinându-se în ţara noastră pe aluviuni, cernoziomuri cu apa freatică la
suprafaţă, pe lăcovişti lucrate adânc, potrivite fiind chiar şi turbăriile. Sunt contraindicate solurile cu nivelul apei freatice mai ridicat de 80 cm, cele
prea umede, sau cele prea uşoare, ori solurile sărace în humus şi în substanţe minerale.
Este o plantă rezistentă la temperaturi scăzute, dar acestea pot determina stagnări în creştere, îmbătrânirea şi în consecinţă înflorirea timpurie şi
reducerea înălţimii.
Cânepa consumă foarte multă apă, mai ales în perioada de butonizare-înflorire (mai mult chiar decât porumbul), iar cea mai potrivită umiditate a
solului este 70-80% din capacitatea capilară pentru apă.
În privinţa temperaturii, cânepa rezistă la îngheţ până la începutul creşterii intense, după care rezistenţa scade treptat.
Semănatul se efectuează timpuriu, respectiv prima decadă a lunii aprilie (după cerealele de primăvară sau înaintea porumbului), folosind 70 şi 90 kg
la hectar, în raport cu indicii de calitate ai seminţelor. Întârzirea semănatului are drept consecinţe scăderea producţiei de fibre mai ales în regiunile
secetoase, atac de purici, înflorire timpurie şi tulpinile rămân scurte.
Producţia obţinută în cazul cânepii cultivate pentru fibre este în medie de 50-60 q/ha tulpini uscate. Deoarece în cazul unei astfel de culturi nu se
poate obţine sămânţă, se impune realizarea unei culturi speciale pentru producerea de seminţe necesare semănatului. Astfel de culturi se înfiinţează
în zonele foarte favorabile, în special în câmpia de vest. Producţia de seminţe obţinută este cuprinsă între 400-800 kg/ha.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze sau seminte

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CAPSELLA BURSA-PASTORIS (L.) Medik.
Denumire populară: Traista ciobanului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Arior, Buruiana de friguri, Coada pisicii, Iarba de friguri, Pasatel, Pascuta, Pastele calului, Pastele cailor,
Plosca ciobanului, Punga babei, Punga popii, Pungulita, Rapan, Straita ciobanului, Straita popii, Tasca
ciobanului, Tasculita, Tascuta, Trasta vacarului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee anuala sau bisanuala cu radacina pivotanta; tulpina de 6-60 cm, de obicei solitara, simpla sau ramificata are în partea bazala frunze în
rozeta, oblanceolate, cu marginea variat alcatuita (întreaga, dintata, sinuat-lobata, runcinat-fidata sau sectata); frunzele tuplinale sunt întregi sau
dintate, cu auricule mari, amplexicaule; florile cu petale albe, pe tipul 4, grupate în racem; înflorire în aprilie-iulie (uneori pâna în noiembrie); fruct
– silicula triunghiular obcordata, lunga de cca. 6-9 mm cu seminte numeroase, deschis-brunii.

Ecologie şi răspândire
Specie euritrofa – mezotrofa, eurifila, frecventa din zona stepei pâna în etajul boreal prin livezi, câmpuri, locuri cultivate sau ruderale.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza herba.

Compoziţia chimică
Substantele identificate în tesuturile aeriene sunt: glucide (4,8 %), lipide (0,3 – 4,2 %), proteine (4,2 – 35,6 %), steroli (β-sitosterol, eritrosterol),
inozitol, taninuri, acid tanic, saponine, baze azotate (colina), amine (1 % colina, acetilcolina, tiramina), polioli (adonitol, manitol, sorbitol),
glucozizi cu sulf (gluconapina, sinigrina), glicozizi secoiridoizi (amarogentin), centapicrin (hidroxibenzilester al swerozidului), tanin si o peptida cu
actiune hemostatica.
Aminoacizi: arginina, acid aspartic, acid glutamic, leucina, metionina, prolina, histamina.
Pigmenti: β-caroten (0,2 – 2,2 mg/100 g), luteolin-7-galactozid, luteolin-7-rutinozid, rutina, diosmetina, diosmina, hissopina, gentioflavina,
gentioflavonid, gentiopicrina.
Alcaloizi: gentianidina, gentianina, bursina, tiramina.
Monoterpene: gentiopicrosid, swertiamarina, swerosid si triterpene: α si β-amirina.
Vitamine: 36 - 550 mg/ 100 g acid ascorbic, 3,4 mg/ 100 g, niacina, 1,44 mg/ 100 g riboflavina, 2,12 mg/ 100 g tiamina, rutina.
Acizi: acid citric, acid cafeic, acid fumaric, acidul oxalic, acidul piruvic, acid p-cumaric, acid protocatehic, acid ferulic, acid hidroxi-benzoic, acid
protocatechuic, acid sulfanilic, acid p-aminobenzosulfonic, acid tiocianic, acid cerotic, acid crataegolic acid siringic, acid vanilic, acid bursic.
Acizi grasi: acid linoleic, acid linolenic, acid oleanolic, acid oleic, acid palmitic, acid stearic, acid cerotic (triacontanol).

Acţiune terapeutică
Vasoconstrictoare, hemostatica, antiseptica, astringenta, ionotrop pozitiva, cronotrop negativa.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Dismenoree (de pubertate sau de menopauza), diaree, hemoroizi, varice, insuficienta venoasa, epistaxis, rani sângerânde.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): tulpini florifere – ceai contra “frigurilor��?, în afectiuni ale cailor urinare, în tratarea bolilor de stomac sau a
pierderilor de sânge .

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Forme farmaceutice
Tinctura, extracte fluide (extractele fluide sunt eficace 3 luni dupa preparare).

Cultivare
Planta creste chiar pe cele mai sarace soluri, infloreste în astfel de conditii, numai ca atinge doar câtiva centrimetrii în înaltime înainte de a înflori si
a forma seminte. În cazul solurilor bogate, cresterea este puternica, planta atinge chiar 60 cm si înflorirea va fi mai tardiva.
Se seamana in situ din februarie pâna în mai, dar si în mijlocul toamnei.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera sau coasa, in luna mai, cand plantele nu au fructificat inca

Valorificare
BURSAE PASTORIS HERBA – IARBA DE TRAISTA CIOBANULUI
1.Flux tehnologic:
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CAPSICUM ANNUUM L.
Denumire populară: Ardei
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Ardei borcanos, Ardei gras, Ardei iute, Ardei lung, Ardei rosu, Besica, Boia, Chiparca, Chiparus, Chiper
chiperat, Chiper de cel dulce, Chiper iute, Chiper lung, Paprica, Piparca, Piper turcesc, Piper rosu,
Poprica, Popivnic, Tiper amar, Tiper dulce

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Solanales
Familia: Soolanaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; tulpina ramificata de 30-50 (100) cm înaltime; frunzele sunt simple, întregi, lanceolate, petiolate; flori albe; înflorirea: iunie-
septembrie; fructul baca de forme si dimensiuni diferite, colorate verde închis, verde galbui, rosu, portocaliu.

Ecologie şi răspândire
Specie termofila; frecvent cultivata ca planta alimentara si condimentara.
Organe utilizate
Produsul utilizat în terapeutica fructus. În scop medicinal se utilizeaza fructele maturate si deshidratate de Capsicum annuum L. var. minimum
(Miller) Heiser si cele ale varietatii Capsicum frutescens L. care au un continut minim de 0,4 % capsaicinoide, exprimate ca si capsaicina.

Compoziţia chimică
Fructele de ardei au un continut redus de substante energetice, valoarea energetica fiind de 115,1 kJ/ 100 g parte edibila (Souci s.a., 1981).
Continutul în principalele componente chimice din fructe este urmatorul: glucide totale 1,5 – 6,6 %, ( 1,41 % glucoza, 1,26 % fructoza, 0,12 %
zaharoza), protide 1,2 %, lipide 0,20 %, cumarine (scopoletina), glicoalcaloizi (solanina), substante minerale 0,57 % si fibre 1,97 %.
Continutul de vitamine din 100 g fructe de ardei este urmatorul: tiamina 0,06 mg, riboflavina 0,05 mg, piridoxina 0,27 mg, nicotinamida 0,33 mg,
acidul folic 0,02 mg, acidul pantotenic 0,23 mg, acidul ascorbic 139 mg si tocoferolii 0,65 mg.
Continutul fructelor de ardei în aminoacizi este relativ scazut: 0,01 % histidina, 0,04 % isoleucina, 0,04 % leucina, 0,05 % lizina, 0,01 % metionina,
0,05 % fenilalanina, 0,04 % treonina si 0,03 % valina.
Continutul în elemente minerale exprimat la 100 g substanta edibila este urmatorul: sodiu 1,7 mg, potasiu 212 mg, magneziu 12 mg, calciu 11 mg,
mangan 0,10 mg, fier 0,75 mg, cupru 0,10 mg, zinc 0,03 mg fosfor 0,29 mg, clor 0,19 mg si iod 0,002 mg.
Sterolii identificati în fructele de ardei sunt reprezentati de: β-sitosterol, campesterol si stigmasterol.
Acizii orgenici sunt reprezentati de acidul malic (60, 0 mg/ 100 g) acidul citric (262,0 mg/ 100 g), acidul oxalic (16,0 mg/100 g), acid 3-metil-
butiric.
Dintre acizii grasi, în fructele de ardei s-a identificat prezenta: acidului linolenic, arahidic, behenic, linoleic, oleic, palmitic si palmitoleic.
Fructele de ardei contin glicozizi sterolici cum sunt: caψanozidul A, B, C, D,E, F, I, II, III, IV, V, A-1, B-1 si C-1.
Lunig s.a. (1994) au identificat urmatorii compusi volatili din fructele de ardei: 2,3-butadiona, 1-penten-3-ona, hexanal, 3-caren, β-ocimen, octanal
si 2-izobutil-3-metoxipirazona. În afara de acestia au mai fost identificati: α-pinen, α-felandren, α-terpineol, α-tuien, β-pinen, camfen, δ-3-caren,
eugenol, γ-terpinen, linalool, p-cimen, terpinolen si terpinen-4-ol.
Culoarea fructelor de ardei este determinata de prezenta pigmentilor clorofilieni, carotenoizi si a flavonelor. În faza de maturitate continutul de
caroten a fost 29,32 mg/ 100 g si cel de capsantina de 27,49 mg/ 100 g.
În soiul Bovet 4 Deli si Toth (1997) au identificat 34 de pigmenti carotenoizi. Principalii carotenoizi din fructele maturate au fost: capsantina,
capsorubina, zeaxantina, cucurbitacina A si β-carotenul. Urmeaza în ordinea concentratiei lor: capsantin-5,6-epoxid, karpoxantina, violaxantina,
cicloviolaxantina, anteraxantina, nigroxantina, β-criptoxantina si unii izomeri cis si oxizi furanoizi.
De asemenea, în timpul maturarii ardeilor are loc sinteza de novo si esterificarea carotenilor. La începutul procesului de maturare xantofilele
esterificate reprezinta aproximativ 50 % din totalul carotenilor. În timpul maturarii are loc diminuarea cantitatii de xantofile libere, acumularea celor
partial esterificate, iar o parte din xantofilele partial esterificate sunt esterificate total. În fructele complet maturate continutul de caroteni liberi,
partial esterificati si total esterificati este de 21,3 %, 35,6 % si respectiv 43,1 %. Acizii grasi care esterifica xantofilele galbene sunt acizii linoleic,
miristic si palmitic, în timp ce xantofilele rosii sunt esterificate de acizii lauric, miristic si palmitic. Prezenta acizilor grasi saturati în xantofilele rosii
explica stabilitatea lor mai mare în comparatie cu cele galbene.
Dintre pigmentii carotenoizi au mai fost identificati: 3-hidroxi-α-carotenul, 3,6-epoxid-5-hidroxi-5,6-dihidro-zeaxantina, 5-hidroxi-capsantin-5,6-
epoxid, cis-9-capsantina, xantofil-epoxid si ζ-caroten.
Dintre compusii flavonici, în fructele de ardei au fost identificati: hesperidozida, rutozida, eriodictiozida, luteolin-7-0-β-apioglucozid si luteolin-7-0-
β-diglucozid.
Pungenta fructelor de ardei se datoreaza acumularii unui grup de amide, denumite capsaicinoide, dintre care fac parte capsaicina, dihidrocapsaicina,
nordihidrocapsaicina, homocapsaicina si homodihidrocapsaicina (Cotter, 1980).
În semintele de ardei a fost determinata prezenta urmatoarelor substante: 24-metil lofenol, 24-metilen-cicloartanol, 31-nor-lanosterol, 31-nor-
cicloartanol, β-amirina, acid carnaubic, citrostadienol, cicloartanol, cicloartenol, cicloeucalenol, gramisterol, lanosterol, lofenol, lupeol, obtusifoliol,
trigonellina, acid oleic si acid stearic.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Vasodilatatoare (locala) cu antrenarea unor tulburari nervoase locale.Irita puternic mucoasele si produce arsuri dureroase. În doze mici produsul
poate fi folosit pentru cresterea secretiei gastrice si a peristaltismului intestinal (administrare orala).

Importanţa
Alimentara, aromatica si condimentara

Utilizare
Algii musculare (urmari ale unor elongatii la nivelul umarului si coloanei vertebrale) si reumatismale, herpes, zona Zoster (la adulti si adolescenti).
Alimentatie - fructele se consuma în stare cruda, gatite, murate sau sub forma de boia .
Industrie - fructele se folosesc pentru obtinerea conservelor;
Medicina, umana, populara - uz intern - fructele vitaminizeaza organismul , cele de -ardei iute, în doze mici, ajuta la digestie, scad presiunea
arteriala, uz extern - combaterea oboselii corzilor vocale, combaterea reumatismului si a degeraturilor, a anginei.
Cosmetica - combaterea alopeciei (cheliei).

Toxicitate

Contraindicaţii
Rani si sensibilitate la preparate pe baza de capsaicina (la aplicatii externe), gastrite, ulcere gastro- duodenale (pentru consumul intern), evitarea
contactului cu mucoasele, în special ochii.

Precauţii şi reacţii adverse


Urticarie, exantem. Consumul intern excesiv poate irita esofagul, stomacul si poate genera gastrite, ulcere gastro-duodenale si iritatii renale,
supradozarea poate conduce la vezicule si degenerescente neuronale.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Forme lichide (0,005-0,010% capsinoide), emplastre (cu 10- 40 µg capsinoide /cm2) si preparate semisolide (0,02- 0,05% capsinoide).
Fructele de ardei prezinta importanta în alimentatie mai ales pentru continutul lor de acid ascorbic deosebit de ridicat.

Conservare

Cultivare
Ardeiul este o planta pretentioasa fata de factorii de vegetatie.
Temperatura minima de germinare este de 14-15oC, iar cea optima de 25-28oC. Plantele cresc si fructifica corespunzator la temperaturi de 22-25oC.
Suma temperaturilor active (de peste 17oC) este de 3000oC.
Ardeiul are pretentii ridicate fata de lumina, iar în vederea fructificarii necesita cel putin 8000 lucsi. Este o planta de zi scurta, dar suporta si o
fotoperioada mai mare de 12 ore si chiar lumina continua.
Planta are pretentii mari fata de apa. Insuficienta apei duce la avortarea unui numar mare de flori, fructele cresc încet, sunt diforme si lipsite de
turgescenta. Consumul de apa difera cu faza de vegetatie si se poate aprecia dupa coeficientul de transpiratie, care are valoarea de 500 în primele
faze, 550 în perioada înfloririi si de 750 la fructificare. Plafonul de umiditate din sol trebuie sa fie de 65-71% din capacitatea de câmp la începutul
vegetatiei si de 80-90 % în perioada fructificarii. În privinta nutritiei se poate mentiona ca ardeiul reactioneaza bine la fertilizarea cu îngrasaminte
organice, aplicate atât la îngrasarea de baza, cât si în cursul perioadei de vegetatie.
Prefera solurile usoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reactie neutra sau usor acida, cu un pH 6,8.
Plantele de ardei au pretentii mari fata de aer, în special în sere, în perioada fructificarii, când plantele cer aer proaspat, dar sunt sensibile la curentii
reci de aer.
Ardeiul se cultiva în câmp, în solarii si în sere.
Pentru cultura în câmp, se produc rasaduri prin semanat în spatii încalzite (întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie în perioada 20-25 februarie;
urmeaza ardeiul gras pentru cultura de vara în perioada 25 februarie-15 martie si în cele din urma ardeiul lung si gogosar pentru culturile târzii în
perioada 5 februarie - 20 martie). În vederea producerii rasadului pentru un hectar de cultura se folosesc 1,2-1,5 kg samânta.
La plantare rasadul trebuie sa aiba vârsta de 60-65 zile, iar cu câteva zile înainte de plantare se procedeaza la calirea rasadurilor prin aerisire mai
puternica ziua si noaptea, iar cu câteva ore înainte de scoaterea rasadurilor se uda abundent. Se planteaza mai întâi ardeiul gras timpuriu (25 aprilie-
5 mai), apoi ardeiul gras, gogosar si lung (5 -20 mai). Recoltarea la ardeiul gras se realizeaza la maturitatea tehnica, la ardeiul iute si lung la
maturitatea tehnica, cât si cea fiziologica, iar la ardeiul gogosar si de boia numai la maturitatea fiziologica. Productiile medii care se obtin sunt: 20-
30 t/ha la ardeiul gras, gogosar si lung si de 8-12 t/ha la ardeiul iute si ardeiul de boia.
Cultura ardeiului prin semanat direct în câmp, desi permite eliminarea fazei de rasad (costisitoare), nu a capatat extindere.
În solarii se cultiva de obicei ardeiul gras, cu producerea rasadurilor în spatii încalzite, în perioada 1-5 februarie în rasadnite si 10-15 februarie în
sere, folosind 800 g seminte pentru producerea rasadurilor necesare plantarii unui hectar. Plantarea se efectueaza atunci când temperatura solului se
mentine pe o adâncime de 10 cm la un nivel de 14-15oC. Recoltarea se începe în prima decada a lunii iunie si se poate prelungi pâna în prima
decada a lunii octombrie, obtinând 35-40 t/ha.
În conditii de sera se cultiva ardeiul gras si ardeiul iute, în ciclul I scurt (1-10 februarie – 10-15 iulie) si prelungit (1 februarie – 5 martie, pâna la
jumatatea lunii octombrie). În ciclul II se poate cultiva în perioada 5 iulie- 30 noiembrie. Rasadurile se produc în sere înmultitor, cu semanat în
perioada 15 octombrie -15 noiembrie pentru cilcul I (cu vârsta la plantare de 100-110 zile), respectiv 1-10 mai, pentru ciclul II (vârsta la plantare
fiind de 50-60 zile). Se folosesc 0,5 -0,6 kg samânta pentru un hectar. Recoltarea se esaloneaza în functie de ciclul de cultura. Pentru ciclul I
recoltarea începe în aprilie si se continua pâna la 15 iulie, obtinând 40-50 t/ha. La cilcul I prelungit, recoltarea începe între 1 mai si 15-20 octombrie,
productia fiind de 60-70 t/ha. În ciclul II, recoltarea se efectueaza între 1 noiembrie si 30 noiembrie, iar productia obtinuta este de 25-30 t/ha.
În vederea producerii semintelor, tehnologia de cultivare este asemanatoare cu cea pentru obtinerea de fructe pentru consum, cu mentiunea aplicarii
unor lucrari de îngrijire specifice. Recoltarea se realizeaza la maturitatea fiziologica, manual, în 2-3 etape, iar productia de seminte este de 180-210
kg/ ha la ardeiul gras, 210-240 kg/ha la ardeiul lung si 160-190 kg/ha la ardeiul gogosar.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructele, manual, in 3-4 etape, pe masura atingerii maturitatii

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CARLINA ACAULIS L.
Denumire populară: Turta
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Ceapa ciorasca, Ciortopelog, Ciurul zânelor, Ciurul zorilor, Colacul babii, Gainusa, Iarba lupului, Marul
ciobanului, Nevastuica, Palamida, Pîinea babei, Punga babei, Sita zânelor, Spinul cerbului, Tataiase, Tula,
Turcea, Turturea

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae)
Subfamilia: Asteroidae

Caractere morfologice
Planta perena, cu rizom gros; tulpina lipseste sau este scurta de 15 mm; frunze penat-sectate, paienjeniu paroase; alterne, lat ovate, penat-sectate;
florile tubuloase, rosiatice, sunt dispuse în inflorescenta de tip antodiu, de 3-6 (10) cm diametrul; hipsofile involucrale interioare alb argintii sau
palid roze; înflorirea august-septembrie; fruct achena, de 4-5 mm lungime, fin alipit paroase, cu papus de 13 mm.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofa, xeromezofita; frecventa în etajul fagului-etajul boreal, pajisti.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Radacinile acestei specii contin 1 – 3 % ulei volatil, componentul prioritar fiind benzil-2-furilacetona.

Acţiune terapeutică
Extractele se folosesc pentru tratarea spasmelor tractului digestiv, a bolilor de ficat si retentiei urinare. Tinctura obtinuta din aceasta specie are
actiune antidermatozica, tonica si antibiotica si este folosita ca activator al sistemului nervos simpatic.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Planta a fost utilizata pentru proprietatile ei afrodisiace.
Extractele din radacini au efect antibiotic, antispasmodic si digestiv, iar în doze mari au efect febrifug si purgativ.
Medicina umana, populara - uz intern - rizomul si radacinile plantei actioneaza ca diuretic, sudorific, colagog, antibacterian etc., uz extern - tratarea
bolilor de piele;
Medicina veterinara, uz intern - tratarea nefritei, starii febrile, indigestii, ascita, uz extern - tratarea plagilor purulente, dermatitelor, scabiei.

Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului semanat in straturi primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, radacini, tulpini

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CARDUUS NUTANS L.
Denumire populară: Ciulin
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cucuruzul magarului, Ghimpan, Scai, Scaiete, Scaiete, Schin, Spin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta bisanuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, înalta de 50-150 cm, simpla sau ramificata, foliata, spinos aripata; frunzele bazale din primul an
sunt mari, oblanceolate, glabre, trilobate, lobii terminati în spini galbeni, dispuse în rozeta (aceasta rozeta de frunze dispare pâna la înflorire);
frunzele tulpinale decurente pe tulpina, paroase pe dos, formînd aripi lobate si spinoase; ramurile prezinta un singur antodiu, paienjeniu tomentos,
de obicei nutant; hipsofilele involucrale au latimea maxima de 2-5 mm; florile sunt rosii; înflorirea iunie-august; fructele achene umflate.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita-mezofita, frecventa în zona de stepa-subetajul gorunului, pajisti ruderalizate.
Detalii...

Organe utilizate
În scopuri medicinale se utilizeaza organele aeriene, care se recolteaza în perioada de înflorire.

Compoziţia chimică
Principalii componenti din organele aeriene sunt: glucidele, aminoacizii, pigmentii clorofilieni si flavonici si derivatii dihidroxifenolici.
Semintele sunt bogate în ulei: 41 – 44 %.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din florile acestei plante au efect febrifug, cele obtinute din planta întreaga au efecte hepatoprotectoare, atribuite asparaginei, iar
cele din semintele cre au un continut ridicat de acid linoleic, sunt folosite la prevenirea arterosclerozei.

Importanţa
Melifera

Utilizare
În medicina umana, populara se folosea în amestec cu coaja de nuca, radacini de patlagina si rostopasca la bai pentru copii, în vederea întaririi
organismului.
Cultivare
Ciulinul reuseste pe orice fel de sol de gradina, un teren însorit. Planta atrage albinele, fluturii si se o hrana potrivita pentru omizile multor specii de
lepidoptere.
Semanatul in situ se realizeaza primavara.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CARTHAMUS TINCTORIUS L.
Denumire populară: Sofranasi
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Crapusnic, Pintenoaga, Safranel, Sofran, Sofran de gradina, Sofran rosu, Sofran prost, Sofran salbatic,
Sofranel, Uruian

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, înalta de 20-60 cm, cilindrica, foliata pâna la inflorescenta; frunzele tulpinale sesile, coriacee,
lanceolate sau alungit ovate, aproape glabre, cu margini spinos dintate (mai rar întregi); antodii solitare în vârful ramurilor de 3-3,5 cm diametru;
hipsofilele involucrale externe verzi, alungit eliptice, spinos dintate, terminate în spin alteori întregi, cele mijlocii ovate, terminate în apendice
verde, spinos sau nespinos, cele interne ovat lanceolate, verzi galbui întregi, nespinoase; florile portocalii mai târziu devin rosietice; înflorirea iulie-
august; fructele achene brun galbui, obtuz 4-muchiate, lungi de 6 (7) mm, fara papus.

Ecologie şi răspândire
Cultivata oleaginoasa si tinctoriala.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza frunzele, florile recoltate în lunile iulie – septambrie si semintele recoltate în luna octombrie.

Compoziţia chimică
Frunzele contin: glucide, proteine (12 – 17 %), ubichinona, compusi alifatici (safynol) si alcaloizi (serotobenina).
Uleiurile volatile extrase din frunze contin: beta-farnesen, (Z)-3-hexenil-butirat, 1-pentadecen, alfa-copaen, benzotiazol, beta-ciclocitral (0,05 ppm),
beta-ionona (0,09 ppm), beta-selinen (0,11 ppm), cariofilen (28 ppm), decanal, delta-cadien, germacren D, humulen, limonen,
Pigmentii din frunze sunt reprezentati de: luteolin-7-beta-D-glucozid.
Principalele substante identificate în flori sunt: glucide, lipide (6,3 %), mucilagii, proteine (14,8 %), ulei volatil (verbenona), lignani (matairezinol),
lignine (tetratrachelozid), alcaloizi indolici (serotobenina), cetone monoterpenice (verbenona) si substante minerale.
Dintre pigmenti au fost identificati glicozizi ai kampferolului, flavanone (cartamidina sau 5,7,8,4'- flavanona), gicozizi ai flavanonelor
(izocartamina).
Hidrocarburi: nonanal, hexadecen, heptadecen, pentadecen, hexenal, decadienal.
În compozitia uleiurilor volatile s-au identificat urmatoarele substante: beta-farnesen, (E,E)-2,4-decadienal, 1-heptadecen, 1-hexadecen, 1-
pentadece, 1-tridecen, 2-hexanol, 2-hidroxiarctiin, acid 2-metilbutiric, acid 3-metilbutiric, 3-hexanol, alfa-cedren (0,24 – 1,4 ppm), alfa-copaen
(0,17 – 0,22 ppm), alfa-felandren (0,01 ppm), benzotiazol, beta-ionona (0,07 – 0,88 ppm), beta-selinen (0,14 – 0,29 ppm), cariofilen (45 ppm),
decanal, delta-cadien, etil-acetat, etilbenzen, humulen, nonanal, O-xilen, terpinen-4-ol.
Semintele contin: glucide (12 – 53 %), proteine (12 – 20 %), vitamine (acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina, gama-tocoferol), lipide (20 – 62
%), acizi grasi: acid arahidic (0,5 %), behenic (1 %), linoleic (68 – 83 %), linolenic (0,5 %), miristic (max. 0,2 %), oleic (8 – 21 %), palmitic (0,6 –
1,8 %), stearic (1 – 5%), lignine (trachelozid).

Acţiune terapeutică
Extractul obtinut din florile acestei specii are proprietati laxative, diuretice, anticolesterolice, sedative si stimulante.

Importanţa
Oleaginoasa, tinctoriala

Utilizare
Este utilizat pentru tratarea ranilor, arsurilor si a gripei.
În medicina umana, populara, florile si fructele se folosesc contra tusei, au proprietati expectorante, bacteriostatice, cicatrizante.
În alimentatie se foloseste uleiul rafinat în diferite preparate culinare, care este sursa de vitamina F.
Petalele sunt utilizate în scop tinctorial, pentru obtinerea de diferite nuante de galben.
În cosmetica se foloseste pentru obtinerea de produse de machiaj, utilizate în teatru.
În apicultura este importanta ca planta melifera.

Cultivare
Planta reuseste pe orice tip de sol bine drenat, cu un pH cuprins între 5,4-8,2 necesitând umiditate corepunzatoare a solului din momentul plantarii
pâna la înflorire. Necesita pozitii de plin soare. Tolereaza bacteriile, uscaciunea, înghetul, fungii, valorile mari ale pH-ului, mediul salin, virusurile si
vânturile.
Este o planta specifica zonei temperate, creste bine în arealele destinate grâului si orzului, iar în cazul zilelor scurte si reci, deci în prima parte a
sezonului cresterea este înceata. Necesita zile lungi (o fotoperioada de circa 14 ore), tolereaza umbra si buruienile, nu creste ca o buruiana deoarece
alte plante mai batrâne o domina înainte de a se stabiliza. În privinta tolerantei la saruri se aseamana cu bumbacul, dar are o toleranta mai redusa
comparativ cu orzul.
Planta devine matura în 110-150 zile de la plantare ca si cultura de primavara, cum de altfel se practica de obicei si 200 zile sau mai multe în cazul
culturii semanata toamna. Recoltarea trebuie efectuata când planta este complet uscata.
A fost cultivata de mii de ani pentru obtinerea de vopsea din florile sale, dar astazi astfel de vopsea a fost înlocuita cu vopsele chimice. Totusi,
planta este cultivata în scop comercial în zonele temperate calde si tropicale pentru semintele sale foarte bogate în ulei.
Semanatul se efectueaza primavara în sera încalzita, iar germinarea are loc de obicei în 2-4 saptamâni la temperatura de 15oC. La momentul potrivit
se procedeaza la transfer în vase individuale si plantarea în pozitia permanenta se realizeaza la sfârsitul primaverii sau începutul verii. Semintele pot
fi de asemenea semanate in situ în aprilie-mai, însa la astfel de plante nu se va ajunge la maturarea semintelor.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, manual, iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CARUM CARVI L.
Denumire populară: Chimen
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Chim, Chim de câmp, Chim salbatic, Chiman, Chimen de câmp, Chimeon, Chimin, Chimin de câmp, Chimin
salbatic, Chimon, Chimion de câmp, chimion salbatic, Chiminoc, Chiminog, Chimisor, Cimin, Cumin, Lima,
Negralica, Piperus, Sacarica, Sacarea, Secara, Secarea, Secarica, Secarita, Tarhon, Tiparus

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee bisanuala pâna la perena, glabra, cu radacina pivotanta, relativ groasa, uneori ramificata; tulpina înalta peste 1m este muchiata,
fistuloasa, ramificata în partea superioara; frunzele bazale 2-3 penat-sectate, lung petiolate; cele superioare sesile, sectate, cu laciniile filiforme,
alungite; umbelele au radiile inegale; umbelulele au flori numeroase, cu pedicelii florali inegali; flori radiante, cu petale inegale, mici, albe, roz sau
rosii; înfloreste în lunile mai – iulie; fructul – mericarpic de tip dicariopsa cu mericarpii alungit-elipsoidale, slab curbate, 5-muchiate în sectiune
transvesala.

Ecologie şi răspândire
Specie euritrofa, mezofila, frecventa din etajul gorunului pâna în cel boreal în pajisti, locuri îngrasate, cultivata ca planta condimentara, medicinala,
aromatica.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza fructele, iar în scop alimentar, organele aeriene, care contin uleiuri volatile cu monoterpene monociclice.

Compoziţia chimică
Principalii componenti identificati în fructe au fost: uleiurile volatile (maxim 7,0 % sub. uscata), proteine (20-25 %), lipide (15-20 %), glucide (20-
25 %, în special manani), celuloza, furanocumarine (herniarina, scopoletol), poliine (falcarindiona, falcarinolona), acizi fenolici (acid cafeic),
flavone (heterozide ale kemferolului si cvercetolului), tiamina (0,38 mg/ 100 g), riboflavina (0,38 mg/ 100 g), niacina (3,60 mg/ 100 g) si β-
sitosterol.
Principalii acizi grasi determinati de Kelkar (1971) în fructele acestei plante sunt acidul petroselinic (31,89), acidul oleic (31,98 %), acidil linoleic
(29,07 %), acidul linolenic (0,48 %), acidul arahic (0,3 %), acidul stearic (1,3 %), acidul palmitoleic (0,48 %), acidul palmitic (4,36 %), acidul
miristic (0,27 %) si acidul lauric (0,14 %).
Analizele efectuate de Lawrance (1980) la fructele de chimeon au permis identificarea în uleiurile volatile a 30 de componenti. Ponderea au detinut-
o limonenul (49,80 %) si carvona (47,10 %). Ceialalti componenti au detinut fiecare mai putin de 1,0 % din totalul componentilor: trans-
dihidrocarvona, mircenul, trans-carveolul, cis-carveolul, cis-dihidrocarvona, β-cariofillenul, linaloolul, α-pinenul, sabinenul, γ-terpinenul,
germacrenul D, neodihidrocarveolul, α-thujona, campfenul, δ-3-carenul, p-cimenul, nonanalul, octanalul, dihidrocarveolul, isodihidrocarveolul, cis-
p-menth-2-en-1-olul, cis-p-menta-2,8-dien-1-olul, neoisodihidrocarveolul, α-felandrenul, α-felandrenul, β-pinenul, α-terpinenul si terpinolenul.
Analizele efectuate la uleiurile volatile extrase din plante, a evidentiat prezenta a 21 componenti. Germacrenul D a detinut 81,0 % din totalul
componentilor identificati. O concentratie de 1 – 6 % din totalul componentilor s-a determinat în cazul urmatorilor componenti: β-cariofilen, β-
elemen, δ-cadien, germecren B, (E)-β-ocimen si limonen. O concentratie mai mica de 1,0 % s-a determinat în cazul componentilor: α-limonen,
octanal, α-copaen, germacren A, α-cubeben, β-selinen, γ-cadien, δ-elemen, γ-elemen, (Z)-β-ocimen, mircen, nonanal, sabinen si terpinolen
(Witchmann si Stahl-Biskup, 1987).
Compozitie chimica a uleiului volatil (Carvi aetheroleum):
50-60% monoterpene (48-59% (+)-carvona si carveona, izomeri cis si trans-dihidrocarvona), 38-45% monoterpene (25-45% (+) limonen, α si β-
pinen, α siβ-felandren, mircen), monoterpenoli (carveol, izomeri cis si trans-dihidro-carveol, carvacrol), cumarine (herniarina).

Acţiune terapeutică
Stomahica, carminativa, usor spasmolitica, galactagoga.
Uleiul volatil are actiune mucolitica, coleretic-colagoga, stomahica.

Importanţa
Medicinala, melifera, aromatica si condimentara

Utilizare
Bronsite catarale acute, insuficiente hepatobiliare, dispepsii.
Uleiul volatil este utilizat si în industria parfumurilor, pentru aromatizarea pastelor de dinti, a sapunurilor, cremelor, ca aromatizant în industria
conservelor, bauturilor si a prajiturilor.
Medicina umana (populara): fructe – ceai pentru calmarea colicilor abdominali la copii mici, pentru spalarea bubelor de pe cap sau pentru curatatul
fetei; puse în tuica se luau pentru cresterea poftei de mâncare sau pentru calmarea durerilor de stomac; fierte în apa sau lapte se administrau pentru
“bataie de inima��?; pentru raceala se puneau semintele pe jar si se afuma sau se fierbea planta si se bea decoctul.
Medicina veterinara (populara): fructe – pisate, amestecate cu hasme si otet se administrau în caz de constipatie.

Toxicitate

Contraindicaţii
Cu prudenta la copii mici si femeile gravide.

Precauţii şi reacţii adverse


Cetonele sunt neurotoxice si abortive.

Cultivare
Chimionul este o planta putin pretentioasa la caldura. Germinarea semintelor începe la 4-6oC, plantele suporta bine temperaturile scazute din timpul
iernii, iar primavara nu sufera din cauza brumelor târzii. Este mai pretentios fata de umiditate în perioada înfloritului. Prefera solurile de tip
cernoziom, umede, expuse în plin soare sau partial umbrite, cu un pH care variazamde la 4,8- la 7,6 si regiunile mai bogate în precipitatii, cu
temperaturi moderate.
Se cultiva prin semanat primavara foarte devreme, imediat ce se poate intra pe teren, sau chiar în a doua jumatate a lunii august dupa grâu sau orz de
toamna. Distanta recomandata între rânduri este de 50 cm, cu posibilitatea reducerii la 25 cm daca terenul este putin enfestat de buruieni si daca în
cadrul lucrarilor de ângrijire se folosesc erbicide eficinte. Se flosesc 10-12 kg samânta la hectar, iar adâncimea de semanat este de 1-3 cm. Deoarce
chimionul este o specie bienala semanatul se poate face si sub planta protectoare, cum ar fi inul, macul, mararul). Spre exemplu se practica
semanatul chimionului cu macul, folosind 6-8 kg seminte chimion amestecate cu 1-2 kg seminte de mac. Distanta între rânduri este de 40-50 cm,
urmând ca densitatea planteor de mac sa se reduca prin rarit la mai utin de jumatate fata de cultura pura. În timpul perioadei de vegetatie, dupa caz,
chimionul se praseste sau se pliveste, iar în anul al doilea, primavara se aplica fertilizarea cu azot, apoi se grapeaza cultura de-a curmezisul
rîndurilor si se mentine cata de buruieni prin erbicidare. În cazul culturii asociate cu mac, rarirea aestuia se face mai devreme, ia dupa recolaea
macului se îndeparteaza resturile de tulpini din cultura si se administreaza prin prasila mecanica îngrasaminte complexe, raportul fiind în favoarea
fosforului. Recoltarea esalonata, manuala se începe când 30-40% din fructe sunt în faza de coacere în ceara (au culoare galben-bruna), iar recoltarea
cu combina se efecueaza când proentul de fructe ature este de 60-75, de preferat noapta si dimineata pentru evitarea scuturarii. Pentru extragerea
uleiuli volatil se pot folosi si plante întregi, în acest caz recoltaea se efectueaza în faza de lapte-ceara, taind plantele la 30-40 cm de sol. Productia
obtinuta în mod obisnuit este de 4-8 q la hectar.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructele, direct in lan, cu combina, cand in umbele 65-75% din fructe sunt ajunse la maturitate (culoare galben-brun), in prima jumate a zilei
Valorificare
CARVI FRUCTUS – FRUCTE DE CHIMEN
1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CASTANEA SATIVA Miller
Denumire populară: Castan
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Adistin, Aghistin, Aghistina, Castan bun, Castan, Castaniu, Gastânie, Gastane, Gastane, Ghistina, Gustine

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Fagaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore de cca.30 m înaltime având lujerii anuali + muchiati, brun-roscati sau verzi-cenusii, cu lenticele proeminente; mugurii sunt ovoizi, ascutiti la
vîrf si acoperiti cu 3-4 solzi; frunzele alterne, lanceolate au marginea pronuntat serata si numeroase nervuri secundare paralele, proeminente; florile
unisexuate sunt grupate în inflorescente de tip ament; florile se gasesc de obicei la baza amentilor si sunt grupate câte 3 într-un învelis spinos;
înflorirea are loc în mai-iunie; fructele – achene ramân închise (1-3) în învelisul spinos.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofa, moderat acidofila, mezoxerofila, calcifila, subtermofila; cultivata, originara din regiunea mediteraneana; întâlnita si subspontan în
jud. Maramures, Gorj, Mehedinti în locuri adapostite.
Detalii...

Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat în terapeutica folium

Compoziţia chimică
Partea comestibila a castanelor contine: 50,8 % apa, 2,60 - 2,92 % proteine, 1,90 – 2,00 % lipide, 38,0 - 42,8 % glucide, 0,02 mg/ 100 g caroten si
22 mg/ 100 g steroli (campesterol, β-sitosterol si stigmasterol.
Continutul în aminoacizi a castanelor este relativ scazut. În 100 g fructe s-au determinat: 190 mg valina, 180 mg lizina, 160 mg tirozina, 160 mg
treonina, 130 mg fenilalanina, 90 mg histidina, 50 mg metionina, 40 mg triptofan si 30 mg cistina.
În 100 g tesut comestibil s-a determinat urmatorul continut de vitamine: 27 mg acid ascorbic, 1,2 - 7,5 mg tocoferoli, 0,87 – 0,90 mg nicotinamida,
0,50 mg acid pantotenic, 0,30 - 0,35 mg piridoxina, 0,21 mg riboflavina, 0,20 mg tiamina, 0,14 mg acid folic si 0,001 mg biotina.
Castanele au un continut ridicat de substante minerale: 1,18 %. În 100 g parte comestibila s-au determinat: 600 - 707 mg potasiu, 85 - 87 mg fosfor,
45 mg magneziul, 33 mg calciu, 13 mg clor, 1,5 – 7,0 mg sodiu, 1,3 mg fier, 0,75 mg mangan, 0,25 mg cupru si 0,20 mg zinc.
Frunzele contin: 6-8 % tanin de tip elagic (tellimagrandina I si II, casnaricitina, potentilina si pedunculagina), flavone (derivati de cvercetol si
miricetol), triterpene (acid ursolic), vitamina C, acid galic, dihidrodigalic , 3-O-p-cumaroilchinic, o glicozida a β- sistosterolului.

Acţiune terapeutică
Frunzele au actiune astringenta.

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Tulburari circulatorii periferice, afectiuni respiratorii de tip brohic.
Castanele sunt importante din punct de vedere alimentar pentru valoarea lor energetica ridicata (752 - 880 kJ/ 100 g), pentru continutul ridicat de
acid ascorbic si substante minerale.
Medicina umana (populara): zeama de la castanele (achenele) fierte era folosita împotriva degeraturilor la mâini si picioare.
Medicina veterinara (populara ): castanele (achenele) uscate, pisate erau folosite în hrana cailor pentru îngrasarea acestora.
Vopsitorie: - Coaja.
Toxicitate

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse


Constipatie.

Cultivare
Castanul prefera solurile usor acide, bine drenate, cu pozitie însorita, dar reuseste si pe solurile uscate. Odata ce planta s-a stabilizat este foarte
toleranta la uscaciune. De asemenea, plantele prezinta toleranta foarte ridicata la prezenta solurilor nisipoase, cu aciditate mare si infertile. Nu sunt
propice solurile calacaroase.
Se cultiva în zonele temperate calde castanul dulce, pentru semintele sale edibile. Necesita veri uscate calduroase în vederea maturarii fructelor.
Florile se produc pe cresterile anului curent si sunt foarte atractive pentru albine.
Semintele se seamana imediat ce s-au maturat, în rasadnita rece sau în pat nutritiv afara. Semintele au o viabilitate scurta si nu trebuie lasate sa
devina uscate. Se pot depozita într-un loc racoros (cum ar fi compartimentul pentru salata al frigiderului) pentru câteva luni, daca se mentin umede,
însa trebuie verificate în mod regulat pentru a semnala germinarea. Semintele ar trebui sa germineze la sfârsitul iernii sau începutul primaverii. Daca
semanatul se efectueaza într-un pat nutritiv afara, plantele pot fi lasate in situ 1-2 ani înainea plantarii lor în pozitia definitiva. Daca plantele se cresc
în vase individuale, pot fi trecute afara în pozitia permanenta vara sau toamna, fiind siguri de asigurarea unei protectii fata de frig în prima lor iarna.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunzele, prin strunjire, in iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CENTAUREA CYANUS L.
Denumire populară: Albastrita
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Vinetele, Albastra, Albastrea, Albastrele, Buruiana mnerie, Clopotel, Corobatica, Corobatica albastra,
Corobetica, Dioc, Dcoc, Floare de grâu, Floare vânata, Floarea grâului, Floarea paiului, Ghioc, Iarba
frigurilor, Maturica, Maturele, Mneriori, Neghina, Potroaca, Zglavoc, Slavoc, Slovoc, Tataisa vânata,
Vinetea, Vinetele, Vinetica, Vinetica de câmp, Vinetioara

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, muchiata, simpla sau slab ramificata; frunzele liniar-lanceolate, cele superioare întregi, cele
inferioare penat divizate; antodiile cilindrice, ovoidale; hipsofilele involucrale nestriate sau usor striate, dispers lanate, cele interne cu vârful
liliachiu, dintat, iar cele interne cu apendicul triunghiular, brun-negricios la baza si brun argintiu la vârf; florile tubuloase violacee iar cele ligulate
albastre, mai rar albe sau roze; înflorirea iunie-august; fructul achena, de 3 mm lungime, puberula, cu papus biseriat.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita-mezofita, ornamentala, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului; în cereale de toamna si locuri ruderale.
Detalii...

Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica flores.

Compoziţia chimică
Florile acestei specii contin tanin, substante amare (cnicina), glicozizi (cicorina), precum si substante minerale.
Pigmentii antocianici din flori sunt reprezentati în principal de antocianozide (heterozide ale cianidolului) si protocianozide (cianocentaurozida),
cianidin-3,5-diglucozid si pelargonidin 3,5-
diglucozid si flavone. Tamura s.a. (1983) a identificat si prezenta cianidin 3-(6"-succinilglucozid)-5-glucozidului.
Organele aeriene ale acestei specii contin flavonoide di-O-substituiite asa cum sunt: negleteina (Collado s.a., 1985), tetra-O-substituite ca:
hispidulin, cirsimaritin, ladanein, salvigenin, penta-O-substituite ca: nepetin, cirsiliol, jaceosidin, eupatorin, eupatilin, flavonoli tri-O-substituiti ca:
isokaempferide.
Dintre glucozizi flavonici a fost identificata prezenta apigenin 4'-(6"-malonilglicoziod)-7-glucuronid, iar dintre flavonoli: centaureina (centaureidina
cu D-glucoza în pozitia 7), jaceina (jaceidina cu beta-D-glucoza în pozitia 7).

Acţiune terapeutică
Antiinflamatoare, antimicrobiana, diuretica, hipoglicemianta.

Importanţa
Medicinala, melifera

Utilizare
Este folosita în afectiuni oculare (conjunctivite, blefarite) si renale (cistite, nefrite, pielonefrite, pielocistite).
În medicina umana, populara - florile crude se foloseau la taieturi în timpul secerisului, cu decoctul din flori se faceau spalaturi pentru dureri de
ochi, infuzia din flori era indicata contra racelilor iar radacina se folosea contra bolilor de piele.

Toxicitate

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc.

Cultivare
Albastrita reuseste pe soluri obisnute de gradina, peferând solul fertil bine drenat si o pozitie însorita. Prezinta toleranta fata de solurile uscate, cu
fertilitate redusa si alcaline. Plantele stabilizate sunt tolerante la seceta. Dupa unii specialisti este considerata o planta asociata potrivita în cantitati
mici pentru culturile de cereale. Se seamana în martie în sera, la momentul potrivit se repica în vase individuale si plantarea afara se efectueaza în
mai. Semanatul se poate face si in situ în cursul lunii aprilie, ori în zonele unde iernile nu sunt prea reci se seamana în septembrie, iar plantele
obtinute sunt mai viguroase si înfloresc mai devreme.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Florile cu sau fara receptacul, inaintea deschiderii complete

Valorificare
CYANI FLORES – FLOARE DE ALBASTRELE
1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CENTAURIUM ERYTHRAEA Rafin.
Denumire populară: Fierea pamântului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Gentianales
Familia: Gentianaceae
Subfamilia:
Caractere morfologice
Este o planta anuala-bisanuala de 10-30 cm, cu tulpina cu 4 muchii, glabra, cu frunzele bazale în rozeta, iar cele tulpinale opuse. Florile sunt roze-
rosii, gamosepale si gamopetale. Fructul este capsula septicida.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica herba, care contine monoterpene de tip secoiridoidic.

Compoziţia chimică
Herba contine: principii amare cu structura secoiridoidica (swertiamarina constituent majoritar, gentiopicrozida, swerozida, centaurozida,
centapicrina, dezacetil-centapicrina), reitrocentaurina (obtinuta prin hidroliza enzimatica a swertiamarinei), xantone polisubstituite, flavone,
alcaloizi (gentianina, gentianidina, gentioflvina), lactone (eritaurona), triterpene, acizi fenolici, ulei volatil, fitosteroli, alcool cerilic, acid steraric,
acid palmitic, substante minerale.

Acţiune terapeutică
Tonic-stomahica, usor laxativa, antiinflamatoare, antipiretica, sedativa pentru sistemul nervos central, antibacteriana.

Utilizare
Anorexie, gastroduodenita hipoacida, ulcer gastric hipoacid, meteorism, colici intestinale, stari febrile.

Forme farmaceutice
Extract fluid, Tinctura Amara, ceai tonic aperitiv, ceai gastric

Cultivare
Planta prefera solurile nisipoase bine drenate si care contin ceva turba, precum si pozitiile însorite. Evita solurile umede sau bogate. Nu este usor de
crescut în gradina. Florile se deschid doar pe vreme frumoasa si se închid la mijlocul zilei. Prezinta o mare variabilitate si ca urmare unii botanisti o
divid într-un numar de specii separate.
Se seamana in situ din februarie pâna în mai sau imediat ce semintele s-au maturat. Germinarea este de regula rapida.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CERASUS AVIUM (L.) Moench
Denumire populară: Cires
Sinonime ştiinţifice: Prunus avium L.
Alte denumiri populare:
Ceras paduret, Ceras pasaresc, Cirease, Cires pasaresc, Cires salbatic, Ciures, Malin, Malin pasaresc,
Mocru, Vascusoara, Visin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore înalt de pâna la 20 m; ritidomul se exfoliaza în fâsii circulare, ramurile de schelet sunt puternic etajate, coroana conica; frunzele mari, de 8-
15 cm lungime, alterne, limbul alungit pâna la obovat, grosier-serate pe margine, pubescente pe fata inferioara de-a lungul nervurilor; petiolii
prezinta 2-3 glande nectarifere rosietice; inflorescenta umbela; florile albe, au 2,5 cm diametru; sepalele au margiinea întreaga; înflorirea protanta;
înflorirea aprilie-mai;fruct drupa sferica, cu diametrul pâna la 2 cm, de culoare rosie sau galbuie.
Ecologie şi răspândire
Specie mezotrofa, mrezofita, heliosciadofita, sporadic în zona padurilor de stejar-subetajul fagului, paduri, margini de padure.
Organe utilizate
Produsul utilizat în terapeutica fructus.

Compoziţia chimică
Se consuma fructele care contin 0,90 % proteine, 0,36 % lipide , 15,10 % glucide dintre care 6,10 % glucoza, 5,50 % fructoza, 0,22 % zaharoza si
0,36 % pectine.
Acizii organici subt reprezentati de: acidul malic 0,94 %, acidul citric 0,01 %, acidul clorogenic 6,10 mg/ 100 g, acidul ferulic 0,30 mg/ 100 g,
acidul cafeic 7,00 mg/ 100 g, acidul p-cumaric 7,60 mg/ 100 g si acidul oxalic 7,20 mg/ 100 g (Souci s.a., 1981).
Ciresele sunt bogate în acid ascorbic. Astfel, în 100 g fruct a fost determinat un continut de 15,00 mg acid ascorbic, 0,97 mg nicotinamida, 0,27 mg
tocoferol, 0,19 mg acid pantotenic, 0,06 mg piridoxina, 0,04 mg riboflavina, 0,03 mg tiamina, precum si cantitati mici de biotina si acid folic.
Continutul în substante minerale este relativ scazut: 0,49 %. În 100 g tesut s-au detrminat 229 mg potasiu, 20, 0 mg fosfor, 17 mg calciu, 11 mg
magneziu, 3,0 mg flor, 2,7 mg sodiu si 0,15 mg zinc.
Continutul de antociani din fructe a variat între 82 si 297 mg/ 100 g în cazul soiurilor cu culoare închisa si între 2 si 41 mg/ 100 se caracterizeaza
prin prezenta în fructele a 11 soiuri si hibrizi un g la cele cu culoarea deschisa. Toate soiurile cu culoarea închisa au continut cantitati mai mari de
cianidin-3-rutinozid si cianidin-3-glucozid si mai mici de pelargonidin-3-rutinozid. (Gao si Mazza, 1995).
În scop medicinal se utilizeaza pedunculul fructelor pentru continutul lor în substante flavonoide.
Principalii componenti din pedunculi sunt: taninuri, catechine, saponine, proantocianidoli si substante minerale (saruri de potasiu). Flavonele sunt
reprezentate de quercetol, genisteina, dihidrovogonina si naringenol.

Acţiune terapeutică
Extractele din cozi de cirese au actiune diuetica si astringenta.

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara, producatoare de lemn

Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea cistitei, nefritei, retentiei urinare, artritei si gutei.
Alte utilizari:
Fructele se folosesc în alimentatie, în stare proaspata sau prelucrata (dulceata, compot, visinata, lichior).
În industrie, fructele sunt folosite în vederea prepararii de dulceata, compot, sirop; semintele sunt folosite în industria chimica; lemnul se foloseste
în industria mobilei.
Medicina, umana, populara recomanda fructele proaspete pentru tratarea obezitatii, artritei, afectiunilor renale, aterosclerozei, litiazei biliare, iar
consumul zilnic de 2-3 cani de suc trateaza hepatita; pedunculii (coditele fructelor) sub forma de decoct trateaza cistitele, pielitele, pielonefritele si
diareea.
În medicina veterinara se folosesc coditele fructelor sub forma de decoct, pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor si diareei.
În cosmetica, fructele proaspete zdrobite se folosesc pentru masti faciale, redând elasticitatea pielii.
Pentru apicultura reprezinta o specie melifera.

Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Coditele fructelor

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CERASUS VULGARIS Miller
Denumire populară: Visin
Sinonime ştiinţifice: Prunus cerasus L.
Alte denumiri populare:
Antep, Cires amar, Cires salbatic, Disin, Ghisin, Gisen, Gisnar, Jisin, Visan, Visan, Visinar, Visine, Zisinar

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbore sau arbust mai mare; ritidomul se exfoliaza în fâsii circulare; coroana sferica; frunzele alterne, de 6-8 cm, ovate pâna la eliptic-obovate,
glabre, verzi închis, ± coriacee, fin serate;petiolii cu 1-2 glande nectarifere extraflorale; inflorescenta umbela, ce prezinta la baza 1-3 frunze
provenite din acelasi mugure, florile sunt albe de cca 2,1 cm în diametru, sepalele au marginea glandulos-serata; înflorirea aprilie-mai; fruct drupa,
de cca 1 cm în diametru, globuloase, rosii, cu gust acid.

Ecologie şi răspândire
Cultivat fructifer si subspontan.
Organe utilizate
Fructele se utilizeaza în alimentatie iar pedicelii fructelor se folosesc în scop tinctorial.

Compoziţia chimică
Fructele contin: 0,90 % proteine, 0,50 % lipide si 13,00 % glucide din care 0,25 % zaharoza si 8,43 % glucoza si fructoza.
Principalii acizi determinati în fructele acestei specii sunt: acidul malic (1,80 %), acidul oxalic (4,7 mg/ 100 g), acidul clorogenic (16,3 mg/ 100 g),
acidul p-cumaric (13,6 mg/ 100 g), acidul cafeic (0,90 mg/ 100 g) si acidul ferulic (0,20 mg/ 100 g).
Continutul în vitamine al visinelor, exprimat la 100 g fructe, variaza astfel: 12,00 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,40 mg/ 100 g nicotinamida, 0,06 mg/
100 g riboflavina si 0,05 mg/ 100 g tiamina.
Visinele au un continut de substante minerale ce variaza între 0,50 si 0,60 %. În 100 g tesut s-au detrminat: 114,00 mg potasiu, 21,00 mg/ 100 g clor,
8,00 mg/ 100 g magneziu, 7,00 mg/ 100 g fosfor, 2,00 mg/ 100 g sodiu si 0,60 mg/ 100 g fier.
Culoarea visinelor se datoreaza prezentei urmatorilor pigmenti: cianidin -3-glucozid, cianidin 3-rutinozid, cianidin 3-soforozid, cianidin 3-glucozil-
rutinozid, cianidin 3-xiloil-rutinozid, peonoidin 3-glucozid si peonoidin 3-rutinozid.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara

Utilizare
Fructele se consuma proaspete sau prelucrate (dulceata, compot, bauturi racoritoare, bauturi alcoolice, lichior). Valoarea energetica a visinelor este
de 252 kJ/ 100 g fruct, dar importanta lor în alimentatie rezulta din continutul mare de acizi, acid ascorbic si substante minerale care le confera o
actiune de stimulare a apetitului si digestiei.
Fructele sunt folosite în industria alimentara în vederea prepararii de dulceata, compot, sirop; semintele sunt folosite în industria chimica; lemnul se
foloseste în tâmplarie si strungarie.
În medicina, umana, populara se folosesc coditele (pedunculii) fructelor, sub forma de decoct pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor,
diareei, afectiunilor renale, migrenei, artritei, edemelor si gutei.
În medicina veterinara se folosesc coditele fructelor sub forma de decoct, pentru tratarea cistitelor, pielitelor, pielonefritelor si diareei.
În cosmetica, fructele proaspete zdrobite se folosesc pentru masti faciale, redând elasticitatea pielii.
Pentru apicultura reprezinta o specie melifera.
Pedicelii fructelor se utilizeaza pentru vopsirea lânii. Daca mordarea se face cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea cu extractul obtinut din
pediceli, lâna se coloreaza în bej-roz. Mordarea cu bicromat de potesiu, determina realizarea unei nuante de brun.

Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Coditele fructelor

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CERATONIA SILIQUA L.
Denumire populară: Roscoave
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Lythraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta lemnoasa arborescenta, cu frunzele paripenat compuse, flori hermafrodite si fructul pastaie.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Produs utilizat în terapeutica fructus.

Compoziţia chimică
Pastaile contin în medie 55 % glucide, reprezentate de amidon, celuloza (3,2 %), hemiceluloza, galactoza, manoza, fructoza, glucoza, maltoza,
xiloza, pentozani, pectine, pinitol si primveroza, precum si mucilagii, 10 % proteine, 1,2 % lipide, saponine, substante minerale (2 %) si 1,5 %
substante tanoide (catechina, epicatechina, epicatechin galat), lectine (concanavalin A) si substante minerale (2,0 %).
Pigmentii existenti în pastai sunt reprezentati de: quercetina, mircetina, leucoantociani, leucodelfinidin, scaftozid, izoscaftozid si neoscaftozid.
Pastaile de Ceratonia siliqua mai contin: acid ferulic, acid benzoic, acid formic, acid capronic, acid izobutiric.
Semintele contin: celuloza, hemiceluloza, galactoza, galactomanani, rafinoza, mucilagii, lipide (0,2 – 1,8 %), proteine 16 – 63 %), substante
minerale (3 %),
Aminoacizi: alanina, arginina, acid glutamic, glicina, izoleucina, leucina, histidina, hidroxiprolina, metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina,
valina, tirozina.
Steroli: campesterol, β-sitosterol, stigmasterol δ-5-avenasterol.
Acizi grasi: acid palmitic, acid linoleic, acid linolenic, acid oleic, acid lignoceric, acid stearic.
În seminte a mai fost identificata prezenta urmatoarelor substante: gome, salicilati si carubin.

Acţiune terapeutică
Antidiareica.

Utilizare
Tratamentul simptonatic al diareei la copii; mucilagul extras din endosperm se utilizeaza în trtamentul tulburarilor digestive si trtamentul
simptomatic al diareilor usoare.

Cultivare
Planta necesita o pozitie foarte însorita, sol moderat fertil, bine drenat, tolerând un pH cuprins între 6,2-8,6. Este foarte toleranta la uscaciune
dezvoltându-se bine chiar în conditii aride, radacinile sale penetrând adânc în sol pentru gasirea apei. Se cultiva frecvent în zonele temperate calde
pentru partile sale edibile reprezentate de seminte si pastai. Arborii maturi, în conditii corespunzatoare pot da o recolta de 400 kilograme pastai
annual. Se caracterizeaza prin capacitatea de a stabili relatii de simbioza cu anumite bacterii din sol, formarea de noduli la nivelul radacinii si deci
capacitatea de a fixa azotul molecular. Azotul fixat pe aceasta cale este utilizat de respectiva planta sau poate fi folosit de asemenea de alte plante
vecine.
Înainte de semanat se impune pre-umectarea semintelor în apa încalzita pentru 24 ore, iar daca acestea nu s-au îmbibat se procedeaza la o noua
umectare. Se seamana în sera în aprilie, iar germinarea ar trebui sa aiba loc în 2 luni. La momentul potrivit manipularii se procedeaza la repicat în
vase individuale si plantele se cresc în sera cel putin pentru prima iarna. Plantarea la locul definitiv se face la sfârsit de primavara sau început de
vara, dupa trecerea pericolului îngheturilor târzii. Se asigura protectie fata de temperaturile joase pentru câteva ierni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CHELIDONIUM MAJUS L.
Denumire populară: Rostopaca
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Negelarita, Ai de padure, Alândurise, Buruiana de cele sfinte, Buieti de pesângine galbena, Buruiana de
negei, Buruiana de pecingine, Buruiana de tatarca, Buruiene sfinte, Calce mare, Chica maramgie, Crucea
voinicului, Galbanare, Galbinele, Godie, Harmiaiu, Hilindunea, Iarba de negi, Iarba rândunelei, Iarba
rândunicii, Laptiuga, Mac salbatic, Maselarita, Negeloasa, Oiasca, Paparuna, Plescanita, Pleoscarita,
Rastopasca, Rastopasta, Rastipastie, Rastopastie, Rastupeasca, Rostopachie, Rostopalnita, Rostopast,
Rostopasta, Rostopaste mica, Rostopastica, Rostopol, Rostopate, Rostopatie, Rostopatita, Rostopeasca,
Rotopasca, Salatea, Scalce mare, Scalci mici, Scânteita, Schânteita galbena, Scânteiuta galbena, Tatarcele

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Papaverales
Familia: Papaveraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee perena, cu rizom de culoare brun-închis; tulpina înalta de 50-100cm contine, ca si restul partilor plantei, latex galben – portocaliu;
frunzele alterne, imparipenat-compuse au segmentele inegal lobat crenate, cele inferioare petiolate, cele superioare sesile, toate pe dos suriu-verzi;
flori actinomorfe, pe tipul patru, cu petale galbene, grupate în inflorescente umbeliforme; înflorire în mai-septembrie; fruct – capsula silicviforma cu
seminte ovoide, negre, lucitoare.

Ecologie şi răspândire
Specie euriterma, nitrofila, mezofila, helio-sciadofila, întâlnita frecvent din zona stepei pâna în subetajul fagului în locuri umbroase, prin tufisuri,
locuri ruderale din jurul asezarilor omenesti, ruini, ziduri, garduri.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizezaza partea aeriana înflorita (Chelidonii herba), iar în scop tinctorial radacinile sau frunzele proaspete.

Compoziţia chimică
Plantele contin: 3-4 % alcaloizi totali în organele subterane; 0,35 - 1,30 % în herba si 1,5% în pericarpul fructelor (ca saruri ale acidului chelidonic).
Alcaloizii dominanti sunt cei benzofenentridinici: chelidonina (baza tertiara), cheleritrina si sanguinarina (baze cuaternare de culoare rosie); alti
alcaloizi benzofenantridinici monomeri (α- homochelidonina, oxichelidonina, metoxichelidonina, hidroxichelidonina, oxisanguinarina) sau dimeri
(chelidimerina - numai în radacinile plantelor care cresc în America), alcaloizi de tip protoberberinic (berberina de culoare galbena, coptizina,
tetrahidrocoptizina, stilopina); protopine (protopina, α-, β- allocriptopina); aporfine (magnoflorina - numai în radacina); sparteina în mici cantitati în
herba; esteri ai acidului hidroxicinamic, hidroxiacizi (malic, treonic, gliceric), 1 - 4 % acid chelidonic, saponozide, carotenoide, substante rezinoase,
ulei volatil (în urme), flavonozide, taninuri, acid nicotinic, nicotinamida.
Latexul contine enzime proteolitice, substante rezinoase si alcaloizi de culoare galbena, portocalie sau rosie.
Rizomul si radacinile (Chelidonii radix/rhizoma) contin 2,4 – 3,4 % alcaloizi, dintre care se evidentiaza chelidonina (1,2 %) si cheleritrina (1,0 %).
Detalii...

Acţiune terapeutică
Spasmolitica asupra musculaturii netede a veziculei biliare analoaga papaverinei (chelidonina), colecistochinetica (chelidonina, berberina,
coptizina), lipotropa (hipolipemianta,hipocolesterolemianta), analgezica (chelidonina), hepatoprotectoare, antivirala si antibacteriana (berberina).

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
În afectiuni hepato-biliare (convalescenta dupa hepatita acuta, hepatita cronica, diskinezii biliare, colici biliare, hipotonie si atonie veziculara);
traditional sucul proaspat se foloseste la extirparea negilor, iar în medicina chineza Chelidonium majus se foloseste în tratamentul diferitelor forme
de cancer.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): latex – în tratamentul negilor, a “pecingenei��?, “bubelor dulci��?, pentru oblojeli la umfaturi sau în scaldatori
împotriva durerilor de picioare; planta – fiarta, cataplasma pentru umflaturi sau în tratarea “albetii��? la ochi; tulpini florifere – fierte sau
plamadite în rachiu, luate în tratamentul “galbinarii��?; ceaiul dat în boli de rinichi, ficat; împreuna cu alte plante - contra tusei; decoct – cei
bolnavi de “friguri��?; se mai folosea contra muscaturilor de sarpe, insecte sau se punea în apa pentru spalat pe cap.
Medicina veterinara (populara ): planta – pisata se administra vacilor cu lapte pentru a se obtine lapte bun si unt galben sau când acestea sângerau,
precum si porcilor bolnavi.
Pigmentii hidrosolubili sunt utilizati în scop tinctorial, obtinându-se nuantele: galben, galben bruniu si kaki închis.
Extractele obtinute din radacini, coloreaza lâna mordata cu solutie de sulfat de aluminiu si fier în galben.
Cuoarea galben brunie se obtine în cazul lânii mordate cu bicromat de potasiu.
Extractele obtinute din tulpini vopsesc lâna în culoarea brun-închis, daca aceasta a fost mordata cu bicromat de potasiu (Chirila s.a., 1999).

Toxicitate
alcaloizii din planta au, în general, o actiune narcotica si spasmolitica.
Cultivare
Este o specie perena cu o viata scurta, cu o mare plasticitate ecologica. Se poate autoînmulti prin seminte si poate deveni foarte usor o buruiana, asa
încât odata stabilizata planta este foarte dificil de eradicat. Procesul de germinare are loc la temperatura de 4-6oC si cresterea vegetativa se
realizeazala temperaturi moderate, în conditii de umiditate suficienta, lumina difuza si soluri mai usoare.
Se seamana in situ din februarie, pâna în mai sau din august, pâna în noiembrie. Germinarea dureaza 1-12 luni. Se poate aplica si divizarea în
martie, dar pentru ca planta "sângereaza" mult aceasta tehnica nu este recomndata.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera, coasa sau cositori mecanice, in momentul infloririi depline

Valorificare
CHELIDONII HERBA – IARBA DE ROSTOPASCA

1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CHENOPODIUM ALBUM L.
Denumire populară: Loboda
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Caprita, Laba gâstei, Loboda bolunda, Loboda câineasca, Loboda nebuna, Piciorul caprei, Piciorul gâstei,
Spanac porcesc, Spanac salbatic, Spânac salbatic, Talpa gâstei, Trepadatoare, Verze

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta asuala (15 – 150 cm înaltime) cu tulpina si inflorescentele cenusiu fainoase; frunzele ovat rombice pâna la lanceolate, au marginea inegal
dintata – sinuata sau lobata; înflorirea are loc din iulie pâna în octombrie iar fructele – achene, ramân închise în învelisul florii.

Ecologie şi răspândire
Specie euriterma, mezofila, nitrofila; foarte comuna în toata tara, întâlnita din zona stepei pâna în subetajul fagului ca buruiana în culturi (mai ales
de prasitoare), la marginea drumurilor pe lânga ziduri etc.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Frunzele acestei specii contin:7 – 50 % glucide, 7,6 % celuloza, 16,1 % proteine, 0,8 – 5,0 % lipide si pigmenti (β-caroten).
Aminoacizii din frunze sunt reprezentati de: alanina, arginina, acid aspartic, cistina, acid glutamic, glicina, histidina, leucina, izoleucina, lizina,
metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan, tirozina si valina.
Dintre vitamine s-au determinat: acid ascorbic 0,6 – 0,9 mg/ 100 g, tiamina 0,67 mg/ 100 g, riboflavina 1,58 mg/ 100 g si niacina 2,5 mg/ 100 g
(Duke si Ayensu, 1985).
Sterolii sunt reprezentati de: campesterol, sitosterol si stigmasterol.
Plantele de loboda contin: acid ascorbic (0,6 – 0,9 mg/ 100 g), steroli (campesterol), chenpodina (proteina de rezerva), acizi grasi (acid oleanolic),
acid oxalic, monoterpene (ascaridol), alcaloizi de tip piranic (trigonellina).
Aminoacizi: arginina, acid aspartic, cistina.
Cumarine: scopoletina si furanocumarine: imperatorina.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din frunze au efect antihelmintic, antireumatic, laxativ si contraceptiv.
Importanţa
Medicinala, toxica, tinctoriala

Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea reumatismului.
Medicina umana (populara): recomandata în afectiuni hepatice, renale si ginecologice; semintele au efecte purgative si vomitive.
Alimentatie: primavara, plantele tinere erau folosite în diferite preparate culinare.

Cultivare
Planta poate fi cultivata pe toate tipurile de sol, dar productii ridicate se pot obtine numai pe soluri fertile, bogate în humus, cu un pH de 6-7,5,
usoare sau mijlocii. Da rezultate bune daca se aplica fertilizarea cu îngrasaminte organice.
Loboda este o planta rezistenta la frig. Germinara semintelor are loc la 2oC, iar cresterea plantelor se realizeaza bine atât la temperaturi moderate cât
si la temperaturi ceva mai ridicate. Manifesta pretentii foarte mici fata de factorul lumina, preferând solurile însorite, cât si semiumbrite, iar în
locurile umbrite productia este mai mica. De asemenea, loboda are cerinte reduse fata de umiditate.
Se seamnana in situ primavara, iar cele mai multe seminte germineaza în câteva zile dupa semanat. De regula nu este necesar semanatul deoarece
aceasta planta este de altfel o buruiana comuna de gradina, care în cele mai multe soluri se autoînsamânteaza.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze, seminte

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CHENOPODIUM AMBROSOIDES L.
Denumire populară: Tamâita
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Chenopodiaceae
Subfamilia: Chenopodioidae

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Uleiul volatil extras de Marbot si Real (2003) din plantele provenite din Cuba contine α-terpinil acetat (73.9 %) si p-si cimen (4.3 %). Cercetarile
efectuate au relevat ca principalele substante au variat în functie de originea plantelor astfel: cele din unele zone au continut în principal limonen si
ascaridole; altele ascaridol si pinocarvona sau limonen si transpinocarveol.
Tulpinile florifere contin circa 0,7 % ulei volatil, din care ponderea o detine ascaridolul.

Acţiune terapeutică
Extractele din plante au actiune: analgesica, antiasmatica, carminativa si vermifuga.

Importanţa
Medicinala, toxica, tinctoriala
Utilizare
Uleiul volatil extras din tulpinile florifere are efect vermifug. Decoctul din frunze este folosit în tatarea afectiunilor gastrointestinale si a
hemoroizilor.

Precauţii şi reacţii adverse


Utilizarea se face cu precautii, evitându-se folosirea de catre femeile gravide.

Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp primavara sau rasadirea rasadului in luna mai-iunie obtinut in spatii protejate

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, seminte

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CHIMAPHILLA UMBELLATA (L.) Barton
Denumire populară: Verdeata iernii
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Rosidae
Subclasa:
Ordinul: Ericales
Familia: Pyrolaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena, înalta pâna la 25 cm, cu rizomi albi, repenti si tulpini erecte, muchiate. Frunze sempervirescente, îngramadite pe lujerii anuali, pe fata
verzi închis, pe dos palid verzi, ovat-spatulate pâna la aproape liniare, contrase cuneiform într-un petiol lung. Axa florifera terminala sau laterala
lunga, nebracteata, cu 2-7 flori dispuse în umbela sau în racem umbeliform. Flori larg campanulate, nutante, petale lat ovate, concave, roz. Fruct
capsula erect stipelata, cu 5 brazde adânci. Înflorire VI-VIII.

Ecologie şi răspândire
Rara din etajul gorunului pâna în cel al fagului, în paduri, pe soluri nisipoase; specie oligotrofa, xeromezofita-mezofita slab catre moderat acidofila,
helio-sciadofila.
Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat în terapeutica folium.

Compoziţia chimică
Principalii componenti identificati în organele aeriene ale acestei plante sunt: hexozele, amidonul, taninurile (4 %), pigmentii (kampferol,
hiperozid), gomele, rezinele, sterolii (β-sitosterol, taraxasterol),
naftochinonele (2,7-dimetil-1,4-naftochinona, chimaphilin), hidrocarburile (nonacozan, hentriacontan), terpene pentaciclice (β-amirina, acid
ursolic), hidrochinone glicozidate (izohomoarbutina, homoarbutina), glucozizi ai flavonolilor (avicularina, hiperina), metil-salicilat.
Arbutina, unul din compusii activi din aceasta specie, este hidrolizata la hidrochinona care este un antiseptic pentru caile urinare.

Acţiune terapeutică
Antiseptic urinara, antimicrobiana.

Importanţa
Medicinala, alimentara, aromatica
Utilizare
Cistite cronice, infectii urinare, afectiuni reumatismale, homeopatie (inflamatii cronice ale cailor urinare, prostata).

Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut primavara in vase individuale si transplantarea peste un an la locul definitiv

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CICER ARIETINUM L.
Denumire populară: Naut
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bob naut, Dungatea, Nahut, Nohot, Nohut, Nout, Teatire

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Fabales
Familia: Fabaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta, profunda; tulpina de 20-50 cm înaltime, erecta, ramificata, acoperita de perisori; frunze petiolate, imparipenat
compuse, cu 3-8 perechi de foliole, eliptice, acuminat serate; flori solitare purpurii, roz-purpurii, albastre-violet, galbene, verzui, albe; înflorire
iunie-iulie; fruct pastaie scurta, cu 1-3 seminte piriforme.

Ecologie şi răspândire
Cultivata alimentara.
Organe utilizate
Semintele

Compoziţia chimică
Prezinta importanta semintele acestei plante, care contin: 11,0 % apa, 19,8 % proteine, 3,40 % lipide si 59,0 % glucide.
În 100 g seminte s-au determinat urmatoarele cantitati de aminoacizi: 1,48 % arginina, 1,46 % leucina, 1,37 % lizina, 1,14 % izoleucina, 0,98 %
valina, 0,96 % fenilalanina, 0,70 % treonina, 0,66 % tirozina, 0,53 % histidina, 0,28 % cistina si 0,26 % metionina.
Dintre vitamine, cea mai mare cantitate s-a determinat în cazul acidului ascorbic: 4,0 mg/ 100 g seminte. S-au mai determinat urmatoarele vitamine:
nicotinamida 1,6 mg/ 100 g, tiamina 0,48 mg/ 100 g si riboflavina 0,18 mg/ 100 g.
Semintele de naut au avut urmatorul continut de aminoacizi: 1,48 % arginina, 1,46 % leucina, 1,37 % lizina, 1,14 % izoleucina, 0,98 % valina, 0,96
% fenilalanina, 0,70 % treonina, 0,66 % tirozina, 0,53 % histidina, 0,28 % cistina, 0,26 % metionina si 0,16 % triptofan.
Continutul în substante minerale din semintele de naut variaza între 2,25 si 3,00 %. Dintre elementele minerale ponderea o detine potasiul (580 mg/
100 g), urmat de fosfor (428 mg/ 100 g), calciu (110 mg/ 100g), clor (80 mg/ 100 g), sodiu (27 mg/ 100 g) si fier (7,2 mg/ 100 g).

Acţiune terapeutică

Importanţa
Alimentara

Utilizare
În medicina, umana, populara, semintele sub forma de decoct se folosesc în tratarea bolilor aparatului urinar, astenii, paraziti intestinali iar sub
forma de tratament de uz extern, pentru atenuarea racelilor si nevralgiilor.
În alimentatie, semintele verzi se folosesc ca legume, semintele mature pot fi fierte, prajite pentru obtinerea surogatului de cafea.
În zootehnie, semintele se folosesc în hrana cabalinelor, bovinelor si porcinelor.
Cultivare
Nautul necesita pozitii puternic însorite, prefera solul fertil, usor, bine drenat, tolerând un pH cuprins între 5,5-8,6. Odata planta stabilizata tolereaza
uscaciunea. Manifesta rezistenta fata de temperaturile joase negative de pâna la -25oC daca este acoperit cu zapada, fapt ce sugereaza ca semanatul
se poate realiza din toamna, mai ales în cazul soiurilor mai rezistente.
Se cultiva în zonele temperate calde si zonele tropicale pentru semintele sale edibile. Manifesta relatii de simbioza cu anumite bacterii din sol, care
concura la formarea nodulilor la nivelul sistemului radicular si se permite fixarea biologica a azotului molecular. Din acest motiv, la finalul
sezonului de vegetatie se recomanda doar eliminarea partilor aeriene ale plantei si lasarea în sol a radacinilor pentru îmbogatirea solului în azot.
Se seamana in situ în aprilie/mai. Nautul poate germina la temperaturi mai joase comparativ cu fasolea, ceea ce ar face posibil primavara de vreme.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Seminte, cu secera, coasa sau combina, in iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CICHORIUM ENDIVIA L.
Denumire populară: Cicoare de gradina
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cicoare, Andiva, Andivie, Cicoare de iarna, Cicorie, Endivie alba, Salata, Salata de endivie, Ticorie

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala-bisanuala; radacina pivotanta; tulpina de 30-60 cm, ramificata; înflorirea iulie-septembrie, flori albastre; fruct achena. Frunzele legate
ca papusi se musuroiesc pentru a se înalbi si se utilizeaza în alimentatie.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ca leguma.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Valoarea medie a principalilor componenti chimici determinati în aceasta planta sunt: 94,0 % apa, 2,4 % glucide, 1,0 % proteine, 0,1 % lipide, 0,10
mg/ 100 g β-caroten si 2,2 % fibre.
Continutul de vitamine din 100 g parte comestibila este urmatorul: 5,0 mg acid ascorbic, 0,42 mg acid pantotenic, 0,26 mg nicotinamida, 0,10 mg
tocoferoli, 0,09 mg tiamina, 0,05 mg riboflavina, 0,05 mg acid folic si 0,03 mg piridoxina.
Continutul de substante minerale din 100 g andive variaza astfel: 205 mg potasiu, 71 mg clor, 25 mg fosfor, 20 mg calciu, 10 mg magneziu, 4 mg
sodiu, 0,20 mg fier, 0,20 mg mangan, 0,15 mg zinc, 0,05 mg cupru si 0,01 mg seleniu.

Importanţa
Alimentara

Utilizare
Valoarea energetica a andivelor este foarte mica (63 kJ/ 100 g) ceea ce determina utilizarea acesteia în alimentatia persoanelor obeze.
Se foloseste pentru obtinerea de surogat de cafea

Cultivare
Planta necesita soluri fertile, bogate în humus, bine fertilizate cu gunoi de grajd la cultura premergatoare. Prefera pozitiile însorite si adapostite,
soluri cu textura mijlocie sau usoara, profunde si cu reactie neutra. Nu suporta solurile acide si nici pe cele alcaline.
Andiva este o planta a climatului temperat, cu veri potrivit de calde si umede. Germinarea semintelor începe la 5oC, dar se realizeaza încet. Fata de
factorul umiditate are pretentii mari în perioada germinarii semintelor si la începutul vegetatiei. Cele mai bune rezultate se obtin pe vreme racoroasa
si umeda. Excesul de umiditate poate determina scaderea productiei si putrezirea radacinilor, iar în cazul secetei, productia scade de asemenea si
frunzele devin mai putin fragede si mai amare. Este o planta de zi lunga, cu pretentii fata de lumina mai ales la începutul vegetatiei, când lipsa
luminii determina încetinirea cresterii plantelor.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, în perioada sfârsit de aprilie, început de mai, pentru productii în timpul verii si 15-30 iulie pentru consum în
timpul toamnei si iernii. Se folosesc 3 kg seminte pentru un hectar, în amestec cu seminte de planta indicator (salata 100-150 g/ha). O alta
modalitate este cultura prin rasad, iar producerea rasadurilor se efectueaza în functie de momentul plantarii, având în vedere necesitatea prezentei a
5-6 frunze adevarate. Prin urmare, semanatul se realizeaza în perioada 1-13 martie pentru plantat în perioada 20 aprilie- 15 mai, respectiv 1-10
august, pentru plantat în perioada 1-15 septembrie.

Recoltare

Valorificare
CICHORII HERBA - IARBA DE CICOARE SUPLIMENT ALIMENTAR

1. Flux tehnologic

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CICHORIUM INTYBUS L.
Denumire populară: Cicoare albastra
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cicoara, Cicoare de câmp, Cicoara de vara, Cicoare salbatica, cicorie amara, Cocita, Dorulet, Dudau,
Floarea secerei, Încingatoare, Mestica, Scai voinicesc; Scaiuset de casa, Sporis

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena; radacina pivotanta, groasa ce se continua cu un rizom scurt, lignificat; Tulpina ramificata de 40-100 cm înaltime, cu latex, frunzele
bazale petiolate, oblanceolate, runcinate, aspru paroase pe fata inferioara, formeaza o rozeta, frunzele superioare sesile, cu margine dintata; antodii
sesile sau scurt pedunculate, grupate axilar câte 2-3; hipsofilele involucrale biseriale; florile sunt ligulate, albastre; înflorirea iulie-septembrie; fruct
achena muchiata, de 2-3 mm lugime, cu papus scurt format din numerosi solzi.

Ecologie şi răspândire
Specie eurifita, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului, pajisti, locuri ruderale si cultivate.
Detalii...

Organe utilizate
Produse utilizate în terapeutica radix et herba.

Compoziţia chimică
Principalii componenti sunt reprezentati de: principii amare (lactucopicrina, lactucina în întreaga planta) acid cicoric (în frunze), flavonozide
(glicozide ale apigenolului, luteolului si cvercetolului în partea supraterestra);15 - 60% inulina (în radacini), taraxasteroli, steroli, compusi
triterpenici, cumarine (cicorina).
Frunzele etiolate care alcatuiesc formatiunea denumita papusa, contin 1,30 % proteine, 0,18 % lipide si 2,27 % glucide.
Continutul în vitamine exprimat la 100 g produs edibil variaza astfel: 10,2 mg acid ascorbic, 0,24 mg nicotinamida, 0,05 mg tiamina si 0,03 mg
riboflavina.
Aminoacizii determinati în 100 g produs edibil au variat astfel: 42 mg lizina, 33 mg tirozina, 20 mg histidina, 20 mg triptofanul, 13 mg metionina si
5 mg cistina.
Substantele minerale au reprezentat 1,0 %. Elementele minerale raportate la 100 g tesut edibil au variat astfel: 129 mg potasiu, 26,0 mg fosforul,
25,6 mg calciul, 25,0 mg clorul, 12,9 mg magneziul, 4,4 mg sodiul, 0,3 mg manganul si 0,2 mg zincul.
Frunzele acestei specii au gustul amar datorat prezentei lactucopicrinei si lactucinei. Acestea mai contin acid cicoric, cicorina, compusi triterpenici,
si taraxasterol.
Radacinile contin pâna la 15 % inulina.
Florile au culoarea albastra si contin glicozizi ai delfinidinei. Takeda s.a. (1986) a identificat delfinidin 3,5-di(malonilglucozidul) un antocian acilat
cu un acid carboxilic alifatic. Soiurile cu frunze având culoarea rosie contin si cianidin 3-glucozid si cianidin 3-(6��?-malonilglucozid). Din
organele aeriene au fost izolate flavone reprezentate de glucozidele apigenolului, luteolului si quercetolului.

Acţiune terapeutică
Stomahica, diuretica, depurativa, colagoga, slab hipoglicemianta, antiaritmica si bacteriostatica (radix). Prin torefiere se obtin dextrine (laxative,
diuretice).

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara

Utilizare
Tulburari digestive (anorexii, balonari, digestie lenta, colecistopatii, meteorism). Este utilizat în alimentatia diabeticilor si ca adjuvant în cura de
slabire. Este un excelenz tonic amar pentru ficat si tactul digestiv.
Medicina umana, populara - frunzele crude se puneau pe rani si taieturi, floarea pisata era folosita pentru eruptii, decoctul din flori împotriva bolilor
de ochi, infuzia din flori împotriva durerilor abdominale, scaderea tensiunii.

Cultivare
Cicoarea este o planta de climat temperat, cu veri potrivit de calde si umede. Germinarea semintelor începe la 5oC, dar decurge încet. În cursul
perioadei de vegetatie cerintele fata de temperatura sunt diferite în cazul celor doua varietati: cicoarea de gradina creata este mai putin rezistenta la
frig, comparativ cu scarola, care poate ramâne în câmp si peste iarna.
Fata de factorul umiditate, cicoarea de gradina are cerinte mari în perioada germinarii semintelor si la începutul vegetatiei, iar cele mai bune
rezultate se obtin pe vreme racaroasa si umeda. Excesul de umiditate din sol determina scaderea productiei si putrezirea radacinilor. În conditii de
seceta productia scade, frunzele devin mai putin fragede si mai marunte.
În ceea ce priveste lumina, cicoarea (planta de zi lunga) este mai pretentioasa mai ales la începutul vegetatiei, când lipsa de lumina duce la
încetinirea cresterii plantelor.
Planta necesita soluri fertile, bogate în humus, bine fertilizate cu gunoi de grajd la cultura premergatoare, însorite si adapostite, cu textura mijlocie
sau usoara, profunde si cu reactie neutra. Nu suporta solurile acide si nici prea alcaline.
Cultura se realizeaza de obicei prin rasad, dar si prin semanat direct în câmp (scarola). Producerea rasadurilor se realizeaza în functie de momentul
plantarii, respectiv între 1-13 martie pentru plantat în perioada 20 aprilie- 15 mai si 1-10 august, pentru plantat între 1-15 septembrie. Semanatul se
face în rasadnite calde sau pe straturi reci, folosind 300-350 g samânta la 100-150 m2 rasadnite, sau 200-250 m2 straturi reci, pentru producerea
rasadurilor necesare la un hectar de cultura. În cazul semanatului direct în câmp (20 aprilie-15 mai pentru productii în timpul verii si 15-30 iulie
pentru consum în timpul toamnei si iernii) se folosesc circa 3 kg samânta pe hectar, în amestec cu plante indicator (salata 100-150 g/ha). O lucrare
speciala de îngrijire este înalbirea frunzelor, care se face prin legarea lor în zona dinspre vârf (pe timp uscat pentru a nu putrezi), când acestea sunt
suficient de dezvoltate, asa âncât dupa 2-3 saptamâni sa poata fi date la consum. Recoltarea se realizeaza la 60-65 zile de la semanat sau plantat,
prin taierea sub colet, obtinând o productie de 12-15 t/ha.
Pentru producerea de samânta, daca se trateaza ca planta anuala, rasadurile se planteaza în câmp primavara si în cursul aceluiasi an se obtin si
semintele. Daca se trateaza ca planta bienala, toamna târziu se aleg plante mama corespunzatoare, se pastreaza pâna primavara în nisip uscat sau
pamânt, iar primavara timpuriu se planteaza în câmp, în vederea producerii semintelor.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera la inceputul infloririi (iulie-august) si radacina, cu cazmaua, sau in urma plugului

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CICUTA VIROSA L.
Denumire populară: Cucuta de apa
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bucinis, Bucinis de apa, Bucinis de balta, Buruiana veninoasa, Cucuta, Cucuta baltilor, Cucuta de balta,
Cucuta mica, Fluer, Înveninata, Plutnita

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia: Saniculoideae

Caractere morfologice
Planta erbacee perena, glabra, uneori pruinoasa; baza tulpinii cu aspect de rizom, cu radacini adventive la noduri având maduva compartimentata la
interior; tulpina aeriana înalta pâna la 2m, goala la interior (fistuloasa), ramificata în partea superioara, ramurile dispuse aproape opus; frunzele
inferioare mari, foarte lung petiolate, de 2-3 ori penat-sectate, cu petioli cilindrici, fistulosi; frunzele superioare scurt-petiolate sau aproape sesile au
teaca usor umflata; florile grupate în umbele compuse, lung pedunculate; umbelulele globuloase, alcatuite din flori mici cu petale albe; înfloreste în
lunile iulie – septembrie; fructe mici, la baza putin cordate cu dintii caliciului persistenti la vârf având coaste brun-galbui si valecule brun-
negricioase.

Ecologie şi răspândire
Specie higrofila-ultrahigrofila, întâlnita sporadic din zona stepei pâna în etajul boreal pe marginea apelor lin curgatoare, a mlastinilor, lacurilor.
Planta toxica.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Radocinile sunt bogate în compusi acetilenici: cicutoxina, cicutol, cicudiolsi izomerii acestora: falcarindiol, si alte C17 polialkene izomere.
Dintre alcaloizi, s-a identificat prezenta urmatorilor: coniina (C8H17N), identificata cu conicina si cicutina, conhidrina (C8H17NO), pseudo-
conhidrina (C8H17NO), metil-coniina (C9H19N); si etil-piperidina (C7H15N).

Acţiune terapeutică

Importanţa
Foarte toxica

Utilizare
Extractele din aceasta specie au efecte narcotice si au fost utilizate pentru tratarea cancerului.

Toxicitate
Întreaga planta este toxica, dar cel mai mare efect s-a constatat în cazul radacinilor si a semintelor. Toxicitatea este determinata de prezenta coniinei
si a altor alcaloizi. Simtomele de toxicitate includ: hipersalivare, dureri abdominale, senzatii de arsuri la nivelul mucoaselor, paralizie, bradicardie,
puls slab, urinare frecventa si moartea ca urmare a paraliziei respiratiei.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CIRSIUM ARVENSE (L.) Scop.
Denumire populară: Palamida
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia: Asteroideae

Caractere morfologice
Este o planta perena cu drajoni; tulpina dreapta înalta de 50-150 cm înaltime; frunzele tulpinale sunt lanceolate, cele inferioare cu petiol scurt, cele
mijlocii si superioare sesile, întregi, lobate sau penat-fidate, vârful lobilor cu spini; florile unisexuate, violacee, sunt dispuse în antodii pedunculate,
iar acestea sunt dispuse în corimb; înflorirea iunie-august; fruct achena, cu papus alb murdar.
Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita-mezohigrofita; frecventa în zona de stepa-etajul boreal, locuri cultivate si ruderale, raristi de padure.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza în scop tinctorial jumatatea superioara a plantei înflorite.

Compoziţia chimică
Binder si French (1994) au determinat în substantele volatile extrase din radacinile de palamida 24 compusi dintre care 7 au fost poliacetilene cu 13
atomi de carbon, 7 au fost poliacetilene nesaturate cu 15-17 atomi de carbon, iar alte 5 au fost derivati epoxidici din hidrocarburi cu 16 si 17
carboni. Componentul prioritar a fost cis-8,9-epoxiheptadeca-1,11,14-triene si 8,9-dihidroxiheptadeca-1,11,14-trien. Au mai foat prezente
sesquiterpenele γ-humulene and β-selinene.
În radacini si organele aeriene a fost determinata prezenta alcaloidului cnicina.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din radacini au actiune tonica, diuretic, astringenta si hepatica.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Medicina umana, populara - uz intern - radacina se foloseste contra amigdalitei si în amestec cu alte plante contra reumatismului.
Alte utilizari:
Extractele din plantele proaspete sunt folosite pentru vopsirea lânii în nuante de galben, kaki si gri.
Culoarea galben-verzui se obtine când lâna este mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si colorata cu extractul obtinut din plante proaspete aflate la
începutul paerioadei de înflorire.

Precauţii şi reacţii adverse


Extractele din frunze pot cauza iritatii si inflamatii iar alcaloidul cnicina este emetic si emenagog.

Cultivare
Palamida este o buruiana care se raspândeste liber gratie sistemului sau radicular extrem de agresiv. Reuseste în cele mai ordinare soluri de gradina,
în pozitii însorite.
Se seamana in situ primavara de vreme sau toamna. Germinarea dureaza de obicei 2-8 saptamâni la temperatura de 20oC. Este o buruiana
daunatoare pe care nu multi oameni o vor în gradina lor.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Seminte, frunze, primavara-sfarsitul verii

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CITRULLUS LANATUS (Thunb.) Matsumura et Nakai
Denumire populară: Pepene verde
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Harbuz, Lubenita, Arbuj, Bosar, Bostan, Curcubete, Dâi, Dic, Duleti, Himanic, Lebinita, Luba, Lubenita
verde, Siarchin, Tigva de tina, Tragula, Zamos

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dilleniidae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina profunda (1-2 m adâncime); tulpina târâtoare, ramificata, cu cârcei ramificati; frunzele penat-sectate; florile galben pal;
înflorirea iulie-august; fruct peponida, de peste 20 cm diametrul, pulpa (tesutul placentar) zemoasa.

Ecologie şi răspândire
Termofila; cultivata.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Fructele de pepene verde au un continut mai mare de apa (92 – 94 %) si un continut redus de glucide (3,0 – 6,9 %), 0,20 % lipide si 0,5 – 0,8 %
proteine, ceea ce a determinat ca valoarea energetica a acestor fructe sa fie relativ scazuta (101,6 kJ/ 100 g). Fructele au de asemenea un continut
mare de pectine.
Principalii aminoacizi liberi determinati în pepeni au fost: acidul aspartic, acidul glutamic si amida asparagina.
Continutul în acizi grasi din lipidele extrase din seminte, variaza astfel: 62,82 % acid linoleic, 15,64 % acid oleic, 11,28 % acid stearic si 10,26 %
acid palmitic.
Dintre acizii organici a fost identificata prezenta acidului malic si citric, iar dintre acizii fanolici a acidului p-cumaric, acidului cafeic si a acidului
ferulic.
Continutul de vitamine din 100 g fruct variaza în urmatoarele limite: 0,05 mg tiamina, 0,05 mg riboflavina, 0,15 mg nicotinamida si 6,0 mg acid
ascorbic.
Continutul de substante minerale a variat între 0,30 si 0,52 %. În 100 g fruct, au fost determinate urmatoarele cantitati de elemente minerale: 0,5 mg
sodiu, 158 mg potasiu, 2,9 mg magneziu, 10 mg calciu, 0,10 mg mangan, 0,40 mg fier, 0,07 mg cupru, 11,0 mg fosfor, 8,0 mg clor.
Thomes si Jahnson (1965) au analizat pigmentii din 9 soiuri de pepene verde, constatând existenta urmatoarelor cantitati într-un kg substanta
proaspata: 12,5 – 52,4 mg licopen, 0,8 – 2,9 mg fitofluen, 0,4 – 6,0 mg β-caroten, 0 – 2,2 mg -caroten si 0 – 07 mg γ-caroten.
Semintele contin 30 – 40 % lipide si 30 % proteine.

Acţiune terapeutică
Fructele au efect cardiac, diuretic, febrifug, purgativ, tonic si vermifug.
Semintele au efect diuretic si tonic.

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Gustul si aroma deosebita, cât si valoarea energetica scazuta, au determinat ca aceste fructe sa fie preferate pentru consumul din perioada de vara
Alimentatie - fructele se consuma proaspete sau murate;
Industrie - sucul se foloseste la prepararea hidromelului;
Medicina umana, populara - uz intern - fructele si semintele au actiune diuretica si depurativa, actioneaza în tratarea afectiunilor renale si vezicale;
uz extern - actiune antiinflamatoare si favorizeaza vindecarea arsurilor;
Apicultura - specie melifera.

Cultivare
Pepenele verde este o planta cu pretentii foarte mari fata de caldura (termofila). Semintele germineaza la temperaturi minime de 14-160 C în 21 zile,
iar la cele optime de 25-30oC în 5-6 zile. Temperatura optima în cursul vegetatiei este de 25-30oC. Este sensibil la curentii de aer si de aceea
culturile se înfiinteaza între perdele de plante cu port înalt.
Are pretentii foarte mari fata de lumina, necesitând 1500 ore de stralucire a soarelui. De asemenea, necesita multa apa, dar sistemul radicular fiind
puternic dezvoltat se asigura nevoile de apa pe parcursul fazelor de vegetatie. În privinta elementelor minerale, acestea trebuie asigurate în cantitati
corespunzatoare. Excesul de azot are efecte negative asupra formarii si maturarii fructelor, iar potasiul si fosforul influenteaza favorabil fructificarea
si calitatea fructelor. Solurile preferate sunt cele cu structura nisipoasa sau nisipo-lutoasa, care se încalzesc repede.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, în perioada 25 aprilie- 10 mai, folosind 4-5 kg seminte. De asemenea, pentru obtinerea unor productii
timpurii se recurge la producerea rasadurilor în spatii cu dubla protejare sau în rasadnite calde. Se aplica lucrari de îngrijire specifice, iar recoltarea
se realizeaza atunci când fructele au ajuns la maturitatea fiziologica deplina, deoarece nu are loc postmaturarea. Se obtine o productie de 25 – 40
t/ha.
Pentru producerea semintelor tehnologia este asemanatoare culturii din câmp, dar se impune respectarea spatiului de izolare de 2000 m; semanatul
se efectueaza în perioada 1-15 mai; pe planta
se lasa doar 4-5 fructe si se procedeaza la purificarea culturii în faza de formare a primelor fructe si la maturitatea deplina a acestora. Fructele se
recolteaza la maturitatea fiziologica deplina, iar productia de seminte este de 150-200 kg/ha.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CLAVICEPS PURPUREA (Fr.) Tul.
Denumire populară: Cornul secarei
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura:
Clasa:
Subclasa:
Ordinul:
Familia: Clavicipitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o ciuperca care paraziteata mai ales secara, dar si numeroase alte plante. Spicele de secara atacate prezinta scleroti negrii, putin curbati, care
reprezinta organele de rezistenta ale ciupercii.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Produs vegetal utilizat în terapeutica ergotii – Secale cornutum.

Compoziţia chimică
Sclerotii contin: 0,2-1% alcaloizi indolici (clavinici si lizergici), pigmenti antrachinonici (endocrocina, clavorubina) si xantonici (ergoflavina,
ergocristina, acid secalonic), 25-35% lipide (gliceride ale acidului ricinoleic), steroli (ergosterol, sigmasterol, fungisterol), amine (metilamina,
trimetilamina, etilamina, n-propilamina, izopropilamina, izobutilamina, izoamilamina, n-hexilamina, β-fenil-amina, colina, acetilcolina, tiramina,
histamina, putresceina, cadaverina, agmantina), aminoacizi (acid aspartic, acid glutamic, fenilalanina, asparagina, histidina, tiohistidina, acid α-
aminobutiric, acid γ-aminobutiric, leucina, serina, glicina, treonina, alanina, prolina, valina, lisina, arginina, tirosina), betaine (ergotioneina,
betaina), glucide si saruri minerale (fosfati acizi de sodiu, potasiu, calciu, magneziu etc). Alcaloizii clavinici (agroclavina, elimoclavina, setoclavina,
lizergina, peniclavina, festuclavina, canoclavinele I si II) au valoare terapeutica limitata (s-au semnalat doar proprietati antimicrobiene), în schimb
au rol biosintetic. Alcaloizii lisergici aunt amine substituite ale acidului l-lizergic (activi terapeutic) sau ale acidului d-izolizergic (inactivi).
Alcaloizii lizergici sunt de doua tipuri: alcaloizi alcanolaminici sau amide simple ale acidului lizergic (cea mai reprezentativa este ergometrina
denumita si ergobasina sau ergonovina), sunt solubili în apa si reprezinta 20% din totalul alcaloidic si alcaloizi
peptidici, insolubili în apa. Prin hidroliza alcaloizii peptidici elibereaza acid lizergic sau izolizergic, prolina, amoniac, un α-cetoacid specific fiecarei
grupe (acid piruvic, acid dimetilpiruvic sau acid α-cetobutiric) si un aminoacid, specific fiecarei perechi de alcaloizi care se repeta periodic în
fiecare grupa (poate fi fenilalanina, leucina / izoleucina, valina). În functie de cetoacidul eliberat, alcaloizii peptidici se clasifica în 3 grupe: grupa
ergotaminei, unde cetoacidul este acidul piruvic si care cuprinde perechile ergotamina -ergotaminina, α-ergosina-α-ergosinina, ergovalina-
ergovalinina; grupa ergoxinei, care elibereaza acid dimetilpiruvic si are perechile ergostina-ergostinina, α - ergoptina-α-ergoptinina, ergonina-
ergoninina, ergobutina-ergobutinina; grupa ergotoxinei, generatoare de acid α-cetobutiric, este alcatuita din perechile de alcaloizi ergocristina-
ergocristinina, α- ergocriptina –α-ergocriptinina, β-ergocriptina - β-ergocriptinina, ergocornina-ergocorninina, ergobutirina - ergobutinina.

Acţiune terapeutică
Ocitocica marcanta (prin ergometrina si ergotamina - actiune puternica si de durata), vasoconstrictoare (slaba prin ergometrina; mai intensa pe
vasele cerebrale, coronare, periferice si mezenterice - prin ergotamina, deoarece stimuleaza receptorii alfa - adrenergici si serotoninergici, la doze
mari) sau alfa- adrenolitica puternica (prin alcaloizii DH- ergotoxinici scad tensiunea arteriala, relaxeaza musculature arteriolara, scad rezistenta
vasculara, cresc fluxul sangvin retinian, cerebral, muscular si periferic, activeaza consumul de oxigen în neuroni). Alcaoizii din grupa ergotaminei
deprima centrii respirator, vasomotor si termoreglator (efect sedativ central), determina cresterea tensiunii arteriale, bradicardie si scaderea tensiunii
intracraniene la cei cu migrena. În asociere cu cafeina, biodisponibilitatea creste pâna la 300%. Prin hidrogenare (dihidroergotamina) pierde
actiunea ocitocica, dar ramâne un stabilizator marcant al tonusului vascular, mai activ pe vene decât pe artere. Se folosesc în terapeutica numai dupa
hidrogenare.

Importanţa
Toxica, medicinala

Utilizare
Ergometrina si metilergometrina se utilizeaza în tratamentul menoragiilor, metroragii, hemoragiilor post- partum sau post - avort; ergotamine în
crize migrenoase, dureri de cap de natura vasculara; .dihidroergotamina (DH-ergotamina) în migrene, sindrom ortostatic, distonii neurovegetative,
hipotensiune arteriala; dihidroergotoxina (DH-ergotoxina) în insuficienta circulatorie cerebrala (ameteli, cefalee, scaderea atentiei, pierderi de
memorie la vârstnici, accidente vasculare cerebrale, sechele dupa accidente cerebrale, retinopatii vasculare, tulburari cohleo – vestibulare), tulburari
circulatorii periferice (arteriopatii, boala Raynaud, acrocianoza, degeraturi), hipertensiune arteriala.
Toxicitate

Contraindicaţii
Ergometrina si metilergometrina nu se folosesc pentru declansarea travaliului (induc contractii neregulate, care nu sunt în sens expulsativ si totodata
afecteaza circulatia sangvina a fetusului, fapt ce poate determina cianoza acestuia) si nici în caz de hipertensiune arterial severa; ergotamina si DH-
ergotamina nu se administreaza în boli vasculare obstructive, hipertensiune arteriala, insuficienta coronariana, insuficienta hepatica severa, sarcina,
la copii sub 10 ani si nu se asociaza cu antibiotic de tip macrolidic (eritromicina, josamicina, triacetiloleandomicina).

Precauţii şi reacţii adverse


Tulburari gastro - intestinale (greata, voma, anorexie, tensiune stomacala), SNC (vertij, cefalee) si dermice (eruptii cutanate).

Cultivare
Cornul secarei prefera terenurile situate în regiunile cu precipitatii anuale de 600- 800 mm, cu umidiztatea aerului de peste 50%, cu primaveri
racoroase si cu treceri lente spre vara. Cele mai bune terenuri sunt însa cele usoare, nisipo-lutoase sau luto- nisipoase, cu rezerve suficiente de
humus si calcar.
În vederea producerii cornului secarei, secara se seamana toamna odata cu celelalte cereale de toamna. Pentru a se asigura un minimum de 400
plante pe metru patrat, se folosesc la hectar 200 kg samânta, în loc de 100 kg cât este norma obisnuita. Momentul potrivit pentru inoculare (cu apa
în care se gaseste ciuperca Claviceps purpurea) este acela când secara se afla în faza de burduf. Materialul pentru inoculat este produs de catre
laboratoare specializate si este expediat la locul de cultura în flacoane speciale. Reusita inocularii poate fi apreciata dupa 7-10 zile de la data
inocularii, iar aparitia pe spicele de secara a unor picaturi vâscoase (exudat zaharat) reprezinta cel mai bun indiciu ca inocularea a reusit.
Prima recoltare (manuala) a sclerotilor ajunsi la maturitatea deplina se poate începe la circa o luna de zile de la data inocularii sau dupa 2-3
saptamâni de la aparitia exudatului zaharat. Se culeg doar sclerotii tari, bine formati, care se desprind usor din spiculete si care se sparg prin îndoire
între degete. A doua recoltare se efectueaza cu 7-8 zile înainte de seceris si se poate efectua tot cu mâna, culegând la acest moment toti sclerotii.
Dupa fiecare recoltare, sclerotii se întind imediat pe prelate si se usuca în încaperi bine aerisite. Sclerotii uscati se pastreaza în saci de hârtie.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Culegerea in etape a sclerotilor, functie de atingerea maturitatii lor, manual sau cu masina de recoltat scleroti

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CLEMATIS VITALBA L.
Denumire populară: Curpen
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Vita alba, Archit, Clocosei, Curmeu, Curpan de padure, Curpanas, Curpen alb, Curpen de padure,
Curpenita, Curpin, Curpini albi, Curpini negri, Halaciuga, Luminoasa, Luminos, Napraznic, Napraznica,
Vie padureana, Vitisoara

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Ranunculoideae

Caractere morfologice
Planta cataratoare, liana, cu tulpina înalta de 6-10 m si groasa de cca 5 cm având muchii longitudinale proeminente spre noduri; ramurile tinere
pubescente la noduri; ritidomul se exfoliaza în fâsii longitudinale; frunzele imparipenat-compuse, dispuse opus au petiolul si rahisul transformate de
obicei în cârcel persistent si lignificat ce asigura fixarea plantei de suport; flori slab odorante, cu perigon alb sau alb-verzui, hermafrodite, grupate în
inflorescente cimoase, terminale sau axilare; înflorirea în iunie-septembrie; fruct multiplu – poliachena; achenele cu prelungire paroasa si un rostru
îndoit.

Ecologie şi răspândire
Specie pioniera, euriterma, mezofila; frecventa din zona stepei pâna în etajul fagului prin paduri, tufarisuri, zavoaie, vii, pe garduri.
Detalii...

Organe utilizate
Produsul vegetal utilizat herba.

Compoziţia chimică
Principalii componenti chimici identificati în organele aeriene sunt: acizii fenolici (acid cafeic, acid clorogenic), sterolii (campesterol, β-sitosterol,
stigmasterol-glicozid), hidrocarburile (nonacosan, triacontan) si alcoolii (alcool cerilic si alcool mircilic).
În tesuturile aeriene ale acestei plante a mai fost identificata prezenta pironelor (anemonina, protoanemonina), a compusilor flavonoizi (clematina),
compusi alifatici (ginnol), acizi grasi (acid melisic - C30H60O2), saponine triterpenice (vitalbozid) si caulosapogenina.

Acţiune terapeutică
Antiinflamatoare, analgesica, diuretica.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Pentru tratarea artritei, iar sucul pentru tratarea durerilor de cap si migrenelor.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – în amestec cu alte specii în bai împotriva bolilor de piele; decoct – folosit pentru spalatul pe cap; împreuna cu
frunze de nuc – scaldatori pentru copiii slabi; plamadita în rachiu – pentru tratarea herniei; flori – ceai contratusei.
Medicina veterinara (populara ): frunze zdrobite – cataplasme pentru ranile provocate de ham, jug.
Alimentatie: lujerii tineri - condiment.
Industria casnica: ramurile tinere – pentru împletituri

Toxicitate
contine principii vezicante dar nu s-au înregistrat cazuri de otravire.

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Planta matura poate fi toxica. Iritant local (la om), tulburari respiratorii, edeme ale fetei, dureri abdominale, scaderea tonusului muscular (la
animale).

Cultivare
Planta prefera solul umed bine drenat. Nu suporta solurile argiloase grele cu un drenaj necorespunzator, dar nici pe cele nisipoase usoare. Nu este
propice un pH situat sub 6,0. Rezista la temperaturi situate sub 18oC.
Este o planta agatatoare, care poate creste 2 metri pe an si poate usor domina pomii mici sau arbustii.
Semanatul se recomanda a se efectua în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Pre-înmuierea semintelor în apa calda pentru 12 ore si
îndepartarea învelisului extern, ca si o perioada de stratificare la rece sunt benefice. Germinarea ae loc în 1-9 luni sau mai mult la temperatura de
20oC. Se procedeaza la repicare în vase individuale si crestere în rasadnita rece pentru prima iarna. Plantarea afara se realizeaza la sfârsit de
primavara sau vara devreme. Se poate proceda si la butasire în rasadnita, în iulie-august, preluând zona de lemn pe jumatate maturat, situata între
noduri. Fragmentele internodale de lemn moale, catre semi-maturat pot fi puse la înradacinat în sol nisipos în rasadnita, primavara târziu.
Mod de cultivare:
Seminte, rasad care se transplanteaza primavara tarziu in camp, diviziune, butasi si altoire

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CLINOPODIUM VULGARE L.
Denumire populară: Aparatoare
Sinonime ştiinţifice: Calamintha clinopodium Benth., C. clinopodium Spenn., C. clinopodium Moris., C.
vulgaris (L.) Druce, C. vulgaris Fritsch non. Rouy., Melissa clinopodium Bentham, Satureja vulgaris
(L.) Fritsch, S. clinopodium Caruel.
Alte denumiri populare:
Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena, tulpini înalte de 15-80 cm, erecte sau ascendente, simple sau ramificate, de jur împrejur sau cel putin pe 2 fete patent paroase. Frunze
ovate sau alungit ovate, fin dintate, rar întregi, cu baza rotunjita. Flori de culoare purpuriu-liliachie, rar alba, dispuse în dihazii scurt pedicelate
formând verticile dense, globuloase. Tetraachene aproape sferice sau ovoidale, lucioase, castanii. Înfloreste VII-IX.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofita, frecventa din zona de silvostepa pâna în etajul bradului, a margini de padure, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate
Planta se utilizeaza în scop medicinal si tinctorial.

Compoziţia chimică
În tulpinile acestei specii se gaseste betulin
În organele aeriene ale acestei plante au fost identificati 37 componenti volatili, dintre care ponderea a fost detinuta de germacren-D, β-cariofilen si
β-cariofilen oxide.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din planta au efect asmatic, astringent, cardiotonic, diaforetic si expectorant.

Importanţa

Utilizare
Frunzele acestei specii sunt comestibile si se pot utiliza pentru prepararea de ceaiuri.
Extractele obtinute din frunze au culoarea galben-brun si pot fi utilizate în scop tinctorial.

Cultivare
Planta reuseste pe aproape orice sol bine drenat.
Se seamana primavara în rasadnita rece. Seintele doar se acopera usor, iar germinara are loc în 2 saptamâni la temperatura de 21oC. La momentul
potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în sera. Plantarea afara se efectueaza vara când plantele sunt suficient crescute, sau la
sfârsitul perimaverii, începutul verii anului urmator. Divizarea tufelor se efectueaza primavara, iar fragmentele mari pot fi plantate direct în pozitiile
lor permanente, desi este mai bine sa se treaca fragmentele mai mici în vase si sa se creasca în rasadnita rece pâna la momentul unei bune
înradacinari. Plantarea afara se efectueaza vara sau primavara urmatoare. De asemenea, se pot pregati butasi din lemn nematurat, în mai sau iunie.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CNICUS BENEDICTUS L.
Denumire populară: Schinel
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Iarba amara, Scai amar, Sofran salbatic

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina înalta de 30-60 cm, simpla sau puternic ramificata de la baza, paienjeniu tomentoasa; frunzele alungit
lanceolate, sesile, cu baza atenuata, cele superioare penat lobate sau fidate, spinos dintate pe margini; antodiul solitar de 4 cm lungime si 3 cm
diametrul, acoperit de bractee mari; hipsofilele involucrale externe ovate, terminate într-un spin scurt iar cele interne terminate într-un spin lung;
flori galbene; înflorirea iunie-august; fruct achena galben brunie, cilindrica, cu 20 de coaste, cu papus biseriat.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ca planta medicinala.
Organe utilizate
Se utilizeaza tulpinile, frunzele si florile uscate la umbra care contin principii amare sesquiterpene de tip germacren.

Compoziţia chimică
Dintre sesquiterpenele de tip germacren au fost identificate: cnicina, artemisifolina si saloniteoenida iar dintre lactone: lignanolida.
În compozitia organelor organelor aeriene ale acestei specii s-a determinat prezenta glucidelor, mucilagiilor, taninurilor (8 %), lipidelor, rezinelor,
fitosterolilor (β-sitosterol, stigmasterol), triterpenelor, acizilor grasi, acizilor rezinici, acizilor fenolici (acid ferulic) si a vitaminelor (acid ascorbic,
tiamina, riboflavina). A mai fost identificata prezenta triterpenelor (acid oleanolic, α-amirenol) si a alcoolului cerilic.
Glicozizii lignanilor sunt reprezentati de arctigenina.
Tesuturile aeriene ale acestei plante contin urmatorii pigmenti: apigenin-7-glicozid, kampferol-3-glucozid, luteolina, luteolin-diglucozid si β-
caroten.
Uleiurile volatile (0,3 %) contin: α-amirina, citral, cnicina, fencona si p-cimen.
Cnicina, lactona sesquiterpenica, reprezinta principiul amar din tesuturile acestei plante.

Acţiune terapeutică
Tonic amara si stomahica (principii amare), carminativa, coleretic - colagoga (O.D.P.-uri, principii amare), antimicrobiana, citotoxica (lactone
sesquiterpenice), antibacteriana (cnicina), antiinflamatoare (cnicina).

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Anorexii, digestie lenta (administrare interna), degeraturi, arsuri, ulceratii ale pielii (administrare externa).
Alte utilizari:
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele si florile sub forma de pulbere se folosesc pentru tratarea gastritei, constipatiilor cronice, astm, tuse
seaca, afectiuni hepatice, ca stimulent al
digestiei, diuretic; uz extern - infuzia din flori se foloseste pentru tratarea arsurilor, degeraturilor, ranilor purulente, rani, ulceratii.
Medicina veterinara - uz intern - pentru stimularea poftei de mâncare.
Apicultura:este importanta ca planta melifera.

Toxicitate

Contraindicaţii
Persoane alergice la plante din familia Asteraceae.
Precauţii şi reacţii adverse
Reactii alergice (cnicina, solanitenolida).

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
Înfuzie, extract fluid, tinctura.

Conservare

Cultivare
Planta prefera solurile uscate si cu pozitie însorita. În tara noastra se cultiva în sudul judetelor Prahova si Buzau, precum si în judetele Calarasi si
Giurgiu.
Se seamana in situ primavara sau toamna devreme, iar germinarea are loc în curs de 2-6 saptamâni la o temperatura de 10 oC.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cu secera sau cositori mecanice, la inceputul infloritului

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COLCHICUM AUTUMNALE L.
Denumire populară: Brândusa de toamna
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Liliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena, cu tulpina subterana bulbotubercul, cu frunzele mari, lanceolate, care apar primavara. Florile violacee, mari, apar toamna. Fructul
este o capsula mare ce apare primavara.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Brândusa este o planta toxica, de la care se utilizeaza în scop medicinal semintele (Colchici semen), mai rar bulbi si flori

Compoziţia chimică
Planta contine alcaloizi: protoalcaloizi tropolonici: colchicina (în toate produsele), colchicozida (în bulbi si seminte), N- desacetil- N- formil-
colchicina si demeocolcina (în bulbi si flori)
Organele aeriene ale acestei specii contin: acid salicilic, acid chelidonic si alcaloizi: 2-acetil-2-demetilcolchicina, 2-acetil-3-metilcolchicina,
colchifolina, demecolceina, demecolcina, N-acetil-demecolcina, O-acetilcolchiceina.
Florile de brândusa contine pigmenti flavonici dintre care a fost identificata apigenina.
Semintele (Colchici semen) contin mai mult de 20 de alcaloizi al caror concentratie totala variaza între 0,5 si 1,0 %. Dintre acestia ponderea o detine
colchicina (65 %), colchicozidul (30 %) si demecolcina.
Organele subterane contin: zaharoza, amidon, lipide, fitosteroli, acid benzoic, acid salicilic, taninuri si alcaloizi.
Dintre alcaloizi au fost identificati: colchicina, 2-demetilcolchicina, colchicozida, 2-desmetildeacetilcolchicina, demecolcina, tiocolchicozida, 3-
demetilcolchicina, 3-metilcolchicina, 3-demetil-β-lumicolchicina, α-lumicolchicina β-lumicolchicina, γ-lumicolchicina, colcamina, colchicen,
colchicerina, N-deacetil-N-metilcolchicina, N-formil-N-deacetilcolchicina, N-metildesacetilcolchicina, O-demetil-N-deacetilcolchicina.

Acţiune terapeutică
Antimitotica (opreste diviziunea celulelor animale si vegetale în metafaza); antiflogistica (diminua autoliza si imigrarea limfocitelor în procesele
inflamatorii), reduce reactia inflamatorie declansata de prezenta cristalelor de acid uric si fagocitoza acestora; scade glicoliza si productia de acid
uric; inhiba centrul respirator, stimuleaza centrul vasomotor, potenteaza simpatomimeticele, scade temperatura corpului.

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Aprobate de comisia E: guta, febra mediteraneeana.
Traditional: prevenirea tumorilor dermice, condiloame, psoriazis, tendo–vaginite, necroze vasculare, ciroze, inflamatii ale mucoasei tractului
digestiv, astm, edeme (hidropizie), leucemii acute si cronice, reumatism. Datorita toxicitatii plantei, administrarea interna este raraori admisa.
Colchicina se foloseste în guta, leucemii.

Toxicitate

Contraindicaţii
Înaintea conceptiei si în timpul sarcinii (efect teratogen), insuficienta renala avansata, ateroscleroza.

Precauţii şi reacţii adverse


Gastralgii, diaree, greturi, voma, uneori hemoragii gastrice si enterale - în doze terapeutice (1-3 mg); nefrotoxicitate (hematurie, oligurie) si
hepatotoxicitate, caderea parului, inflamatii ale nervilor periferici (nevrite) si fenomene toxice ale maduvei osoase (leucopenie, trombocitopenie,
anemie megaloblastica rareori aplastica) - la adminstrare îndelungata.
Precautii: Vârstnici, cardiaci, bolnavi renal sau digestiv.

Dozare

Supradozare
La 6 ore de la administrare în doza toxica apar arsuri ale mucoasei bucale, dificultate la deglutitie, sete; dupa 12-14 ore se declanseaza greturi,
dureri severe de stomac, voma, diaree, colici biliare, hematurie, scaderea presiunii sangvine si mai târziu instalarea unei paralizii progresive.
Moartea survine prin epuizare, asfixie ori colaps circulator. Doza letala de seminte pentru un adult este de 5 g, iar pentru un copil de 1- 1,5 g, iar cea
de colchicina de 7 mg.
Tratamentul intoxicatiei acute consta în spalaturi gastrice, administrarea de carbune si purgative saline (sulfat de sodiu sau de magneziu) si
tratament simptomatic (antispastic, anticonvulsivant), eventual oxigen pentru respiratie.

Forme farmaceutice
tablete si preparate transdermice.

Conservare

Cultivare
Planta prefera un sol bine drenat, cu o pozitie însorita, tolereaza umbrirea partiala si pH-ul cuprins între 4,5-7,5. Rezista la temperaturi scazute de
pâna la -20oC.
Se seamana de preferat imediat ce semintele s-au maturat vara timpuriu într-un pat nutritiv sau în rasadnita rece. Germinarea poate fi extrem de
înceata, poate dura pâna la 18 luni la emperatura de 15oC. Este bine de semanat rar, asa încât nu este necesara transplantarea pentru primul an de
crestere. Se recomanda aplicarea unui îngrasamânt pe parcursul primei veri. Transplantarea se realizeaza în stadiul de dormanta, posibil 2 plante
într-un vas si se cresc în sera sau rasadnita cel putin doi ani. Plantarea în pozitia permanenta se efectueaza când plantele sunt în stadiul dormind. În
vederea atingerii capacitatii de înflorire trebuie sa treaca circa 4-5 ani.
Diviziunea bulbilor se poate realiza în iunie/iulie când frunzele au cazut. Bulbii de dimensiuni mari se pot planta direct în pozitia permanenta, iar cei
de dimensiuni mici este de preferat a se plasa în vase si a se mentine în rasadnita rece pentru un an, înainte de plantare afara. Planta poate fi divizata
în fiecare an urmator, daca se doreste o crestere înceata.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Seminte, manual, cand capsulele au varful brunificat, inainte de deschidere
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONIUM MACULATUM L.
Denumire populară: Cucuta
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bucinis, Angelica, Bolihlava, Busunic, Buznic, Cornuta, Cucuta mare, Dudau, Dudac, Dudae, Dudunis

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee anuala hibernanta pâna la bisanuala, cu radacina pivotanta, ramificata; tulpina cilindrica, fin striata, fistuloasa, albastrui-pruinoasa,
puternic ramificata, patata cu rosu-bruniu, poate avea înaltimi cuprinse între 0,5-2,5 m; frunze opuse sau câte 3, 2 - 4 penat-sectate, ultimul
segmentul terminat brusc cu un mic ghimpe cartilaginos; umbelele numeroase protejate la baza de un involucru alcatuit din foliole cu marginea
membranoasa, usor dintata; foliolele involucelului de asemenaea îngust membranoase pe margine; flori hermafrodite sau poligame, albe; înfloreste
în lunile iunie – iulie; fructul – ovoidal brun-verzui sau suriu cu coaste principale ondulat-crestate. Planta în întregime are miros respingator, de
soareci.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofila-mezofila, subtermofila, frecventa din zona stepei pâna în etajul fagului în locuri ruderale, necultivate, ruini, marginea
gradinilor, asezari omenesti, semanaturi.
Detalii...

Organe utilizate
Prezinta importanta toate organele acestei plante, datorita continutului ridicat de alcaloizi (0,05 – 3,5 %), cu grad ridicat de toxicitate.
Partea utilizata în terapeutica fructe (Conii fructus)

Compoziţia chimică
În plantele de cucuta s-a mai determinat prezenta urmatoarelor substante: glucide (arabinoza, xiloza, pentozani), lignine, acizi (acid cafeic, acid
clorogenic, acizi uronici), poliine (falcarinona, falcarindiol), flavone (diosmina), furanocumarine (bergapten, xantotoxina).
Alcaloizii se gasesc în concentratie de 1 – 3 %. Derivatii piperidinei, sunt reprezentati de: coniina, N-metil-coniina, N-acetil-coniina, N-metil-
conhidrina, coniceina, conhidrina,
pseudoconhidrina, conhidrinona si γ-coniceina, care este componentul cu cel mai ridicat grad de toxicitate.
Toxicitatea acestor alcaloizi se manifesta prin paralizia muschilor respiratori ceea ce determina stop respirator.

Acţiune terapeutică
Antinevralgica.

Importanţa
Forte toxica

Utilizare
În medicina populara: la administrare interna - nevralgii, reumatism (muscular si articular), spasme bronhice si pilorice, contractii (crampe) tetanice
si epileptice, torticolis ; la administrare externa - tuse, astm, sciatica, nevralgii, dureri lombare;
În homeopatie: pareze, calcifieri ale vaselor cerebrale, stari depresive.
Din cauza toxicitatii ridicate, produsul nu are aplicatii terapeutice.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): frunza – oblojeli pentru abcese; pisata, în amestec cu otet, untdelemn, faina de grâu – în legaturi purtate împotriva
durerilor de sale; samânta prajita în seu se punea la gît pentru tratarea “gâlcilor��?; radacini fierte cu cele de cicoare – folosite pentru durerile de
picioare; decoctul plantei – bai pentru cei cu dureri abdominale sau comprese cu planta calduta; planta pisata – legaturi pentru “vatamatura��?
(hernie); cu zeama de la planta fiarta se spala muscatura de sarpe; în amestec cu coada soricelului, curpen alb si crucea-pamântului se folosea în bai
pentru tratarea bolilor de piele la copii.

Toxicitate
Intoxicatiile la om pot surveni în urma confundarii fructelor de cucuta ce cele de Pimpinella anisum L., anason (Apiaceae), a frunzelor cu cele de
Petroselinum sativum Hoffm., patrunjel (Apiaceae) sau a consumului unor pasari care s-au hranit cu fructe de cucuta.
Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Efect teratogen la administrare cronica.

Dozare

Supradozare
Doze toxice: 10 g fructe proaspete sau 30 g frunze proaspete corespunzatoare la 150 mg coniina;
Doze letale: corespunzatoare la 500 mg coniina.
5-8 g de frunze pot provoca moartea unui adult.

Forme farmaceutice
emplaste cu extract de fructe, granule homeopate

Conservare

Cultivare

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, la inceputul fructificarii

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONSOLIDA AJACIS (L.) Schur
Denumire populară: Nemtisor de câmp
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Surguci

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia: Ranunculoideae

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Plantele din aceasta specie se caracterizeaza printr-un continut ridicat de alcaloizi.
Tulpinile si frunzele contin: acetildelcosina, trimetilacetil-delcosina, ajacinidina, ajacusina, ajadina si calcatrippina.
Semintele contin: ajacina, ajacinina, ajacinoidina, ajaconina (C22H33NO3), consolidina, delcosina (C24H39NO7), delsolina (C25H41NO7),
delsolinina si lycococtonina.
Florile contin alcaloidul delfina si sunt colorate datorita prezentei pigmentilor: kamferol si quercetina.

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Planta se foloseste pentu tratamente externe în scopul vindecarii ranilor sau pentu tratarea hemoroizilor.

Toxicitate
Planta este foarte toxica si poate fi folosita numai la recomandarea medicilor.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONSOLIDA REGALIS S.F.Gray
Denumire populară: Nemtisori
Sinonime ştiinţifice: Delphinium consolida L.
Alte denumiri populare:
Nemtisori de câmp, Toporasi, Albastrioare, Buruiana de facut copii, Ciocanasi, Ciocanei, Ciocul berzii,
Ciocul pasarii, Ciocul babii, Ciocul ciocârliei, Cizma cucului, Cârligei, Clontul nagâtului, Clontul
cocostârcului, Coada rândunicii, Cornul plugului, Creasta cucului, Cunuioare, Doselnica mica, Dosnica,
Floare domneasca, Flori domnesti, Gheata catanei, Gâlceava, Marariul câmpului, Pintenasi, Pintenasi de
câmp, Pintene, Pinteni, Somnoroasa, Surguci, Taponisi, Tatnici, Tataneasca, Toporasi de câmp, Toporici,
Toporisi, Toporus

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Ranunculales
Familia: Ranunculaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; tulpina înalta de 20-40 (50) cm, erecta, ramificata, paroasa (uneori glabra); frunze alterne, palmat-fidate, cu lacinii înguste, liniare;
flori zigomorfe, hermafrodite, grupate în raceme; tepale albastre-violacee, cea superioara transformata într-un pinten cu lungimea de cca.2 cm;
nectarii petaloide, concrescute la baza, adapostesc 8-10 stamine; înfloresc în iunie-august; fruct - folicula glabra, cu seminte aspre pe suprafata
datorita unor solzisori proeminenti.

Ecologie şi răspândire
Specie mezoxerofila, termofila-subtermofila, heliofila, buruiana în cereale paroase sau întâlnita în locuri ruderale din zona stepei pâna în etajul
gorunului.
Detalii...

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica partea aeriana înflorita (Calcatrippae herba), florile (Calcatrippae flores) .
Partea toxica toata planta, cu exceptia florilor.

Compoziţia chimică
Planta întreaga contine: 0,5 - 1% alcaloizi diterpenici (delfinina, licoctonina, licaconitina, nudicaulina, metilaconitina, elatina, delfelina, delatina,
delsemina, eldelidina, elatidina).
Florile contin: antocianozide (delfina), flavonozide (heterozide ale kaempferolului si quercetolului), alcaloizi (în urme sau nedecelabili).

Acţiune terapeutică
Diuretica, sedativa, orexigena, antihelmintica, insecticida (actiuni nedovedite experimental).
Alcaloizii (metilaconitina, elatina, delsemina) paralizeaza SNC, în special centrul respirator (blocheaza conducerea colinergica la nivelul jonctiunii
neuro- musculare. Sunt agonisti ai receptorilor muscarinici; antagonizeaza fizostigmina.

Importanţa

Utilizare
Florile sunt folosite pentru ameliorarea aspectului unor ceaiuri în cantitate mai mica de 1%. Florile nu se folosesc singure la prepararea ceaiurilor.
Cantitatile mici de alcaloizi continuti de flori si proportia redusa a florilor în aceste ceaiuri nu comporta riscuri.
Extractele obtinute din frunze si radacini sunt toxice si au efect antiparazitar.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): flori, frunze – decoct pentru dureri de pântece sau la muscatura de sarpe; ceai – pentru tensiunea marita; flori – decoct,
folosit ca hemostatic.
Toxicologie: alcaloizi ce pot provoca intoxicatii mortale.
Apicultura: specie melifera – furnizeaza culesuri de nectar, polen.
În scop tinctorial se folosesc florile proaspete, obtinându-se, în cazul lânii, culorile vernil si kaki-deschis (Chirila C. s.a., 1999).

Toxicitate
Contine principii vezicante dar nu s-au înregistrat cazuri de otravire.
Dozele mari provoaca paralizia terminatiilor nervoase motorii si a SNC, bradicardie, hipotensiune, stop cardiac.DL50 este de 1,5 - 3 mg /kg corp
(sobolan).

Forme farmaceutice
decoct
Impurificari:
Delphinium orientale sin. Consolida orientalis, cu flori violet – intens, rosu sau alb, pinten de 1 cm lungime si seminte de culoare rosie intensa.

Conservare

Cultivare
Nemtisorul de câmp este o planta care creste usor, preferând un sol bine drenat si cu pozitie însorita. Înhiba cresterea plantelor vecine, precum
legumele, iar pentru grâu se considera a fi o buna planta asociata. Nu suporta transplantarea, ca urmare a deteriorarii radacinilor.
Se recomanda semanatul in situ imdiat ce semintele s-au maturat. Se poate de asemenea semana toamna în zone cu ierni blânde, sau esalonat din
primavara pâna la începutul verii. Germinarea are loc de obicei în 2-3 saptamâni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONVALLARIA MAJALIS L.
Denumire populară: Lacrimioare
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Liliaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta erbacee perena, prevazuta cu rizom subtire, frunze mari eliptic- lanceolate, lucioase si cu flori albe, de forma unor clopotei, placut
mirositoare.

Ecologie şi răspândire
Organe utilizate
Se utilizeaza ??n scop medicinal frunzele si florile, la ??nceputul perioadei de ??nflorire, uscate la umbra, iar ??n scop tinctorial se utilizeaza
frunzele recoltate ??n a doua parte a perioadei de vegetatie.
Partea utilizata ??n terapeutica este deci herba (Convalariae herba), uneori si rizomul ??nsotit de radacini.

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei specii contin: 0,2 - 0,4 % heterozide cardiotonice (aproximativ 40 de compusi) care provin de la cca. 12 agliconi,
majoritari fiind: strofantigenolul (glucoconvalozida, convalozida, convaltoxozida, desglucocheirotoxol, cheirotoxol), strofantidolul
(glucoconvalatoxolozida, convalatoxolozida, convalatoxol) bipindogenolul (lokundiozida).
Saponozide sterolice: convalarozida (heterozida a convalamarogenolului), convalamarozida, covalagenol A si B;
Pigmentii identificati ??n frunzele acestei plante sunt: kampferol, kampferol-3-galactodiramnozidul, kampgerol-glicozidul, kampferol-3-
galactoramnozidul, kampferol-3- galactozidul, izoramnetina, izoramnetin-3-galactodiramnozidul, izoramnozid-3-galactoramnozidul, izoramnetin-3-
glucozidul, quercetina, quercetin-3-galactozidul, quercetin-3-galactodiramnozidul, quercetin-3-galactoramnozid, petunidina, mircetina, β-carotenul,
licopenul, fitoenul, fitofluenul0, zeaxantina si xantofile.
?�n tesuturile florilor a fost pusa ??n evidenta prezenta urmatoarelor substante: acizi organici (acid citric, malic), amide (asparagina), acizi fenolici
(acid cafeic, ferulic, clorogenic) si ulei volatil
Analiza rizomului si radacinilor de la aceasta specie au relevat prezenta a doua glicozide: convallamarin (C22H44O12) si convallarin
(C34H62O11), substante cu gust amar.

Acţiune terapeutică
Cardiotonica (pauze digitalice), vasodilatatoare coronariana.

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Materie prima pentru obtinerea convalatoxozidei, ??ntrebuintata ??n insuficienta cardiaca, tulburari nervoase cardiace, leziuni cardiace,
ateroscleroza coronariana, insuficienta aortica si mitrala, infarct miocardic; se administreaza ??n pauzele digitalice.
?�n medicina populara: contractii usoare din stari de efort fizic excesiv, epilepsie, crize paralitice, neuastenie, conjunctivite.
Alte utilizari:
Uleiurile volatile sunt utilizate ??n industria parfumurilor.
Extractele apoase obtinute din frunze, sunt utilizate ??n scop tinctorial pentru obtinerea de nuante galben deschis, bej deschis, vernil deschis si
vernil.
Se obtine o culoare galben deschis ??n cazul l??nii mordate cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extract din frunze proaspete si o culoare
vernil deschis daca ulterior l??na se retrateaza cu
sulfat de cupru.. ?�n cazul utilizarii ca mordant a bicromatului de potasiu, se obtine o culoare bej deschis, iar daca l??na se retrateaza cu sulfat de
cupru, se obtine culoarea vernil (Chirila s.a., 1999)..

Toxicitate

Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Datorita slabei absorbtii la administrare orala, riscul de intoxicatie este mic. Trebuie luate ??n considerare totusi efectele toxice de tip digitalic, ??n
caz de supradozare.

Dozare

Supradozare

Forme farmaceutice
capsule, comprimate, solutii.
Interactiuni medicamentoase:
Cu chinina, digoxina, saruri de calciu, saluretice, laxative si glucocorticoizi.

Conservare

Cultivare
Planta reuseste ??n cele mai diferite conditii, inclusiv la umbra densa a arborilor mari. Prefera ??nsa o pozitie semiumbrita, un sol moderat fertil si
bine drenat, dar creste bine pe soluri argiloase grele, nisipoase sau calcaroase. Este rezistenta la temperaturi de -20oC sau mai mici. Este o planta
ornamentala si poate deveni invaziva odata ce s-a stabilizat, ??nsa trebuie sa treaca doi ani pentru a se stabiliza.
Se seamana imediat ce semintele s-au maturat, sau la sf??rsit de iarna ??n rasadnita rece. Germinarea ??n cazul semintelor pastrate este foarte ??
nceata, poate dura 2-12 luni sau mai mult la o temperatura de 15oC. Se seamana rar pentru ca plantulele sa nu fi deranjate ??n vas pentru primul lor
an de viata. Se aplica un fertilizant lichid pe parcursul primului sezon de crestere. Vara t??rziu tinerele plantule se trec ??n vase individuale si se
cresc ??n pozitii umbrite, ??n rasadnita rece pentru cel putin ??nca un an ??nainte de a se planta ??n pozitia permanenta, ??n stadiul dormind.
Divizarea se poate realiza ??n septembrie, iar fragmenele mari pot fi replantate ??n pozitiile permanente. De preferat ca fragmentele mici sa fie
trecute ??n vase si sa se creasca ??n rasadnita rece p??na la momentul unei bune ??nradacinari. Plantarea la locul definitiv se efectueaza ??n
primavara.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Fruzele, prin taiere, inainte de inflorire
- Florile, manual prin taiere

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONVOLVULUS ARVENSIS L.
Denumire populară: volbura
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
rochita rândunicii

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Convolvulaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena, lunga de 20-100 cm, cu rizom lung si subtire, adeseori rasucit în spirala, ramificat. Tulpina prostrata sau volubila, cu 5 muchii, glabra
sau pubescenta. Frunze sagitate, glabre sau pubescente, petiolate cu limb trunchiat auriculat, alungit ovat, lanceolat sau liniar lanceolat, cu marginea
întreaga. Flori axilare, solitare, albe, lung pedicelate. Corola în forma de pâlnie, alba sau roz, având cute glabre, rosietice. Fruct capsula aproape
sferica, dehiscenta, cu 2 seminte elipsoidale, cu tegument usor rugos, cafeniu. Înflorire V-IX.

Ecologie şi răspândire
În locuri cultivate si ruderale, prin gradini, pe câmpuri, frecventa din zona stepei pâna în etajul subalpin; specie mezofita, mezotermofita, eutrofa-
mezotrofa.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeza planta întreaga, iar în scop tinctorial partea aeriana, recoltata la înflorire.

Compoziţia chimică
În tesuturile aeriene ale acestei specii s-au determinat urmatoarele substante: zaharoza, β-sitosterol, cumarine (daphnoretin), diterpena (daphnetoxin)
si rezine (daphnina). Din aceste organe se extrage o glicorezina cu compozitia complexa, care nu este bine cunoscuta si care contine: acid
convolvunic, acid purginic, glucide, acizi grasi superiori si inferiori.
Plantele de volbura contin urmatorii pigmenti: cianidin sau/ si pelargonidin, antocianidine metilate, glicozizi antocianici metilati, quercetina sau/ si
kampferol, hesperidina si proantocianidine.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din plantele de volbura au efect colagog, laxativ si diuretic si se utilizeaza în caz de gripa si pentru tratarea leziunilor.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Pigmentii hidrosolubili extrasi din tesuturile acestei specii se folosesc pentru colorarea lânei în nuante de galben, brun galbui, kaki deschis, kaki si
kaki verzui. Astfel, lâna mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita în extractul obtinut din plantele proaspete, se coloreaza în galben iar daca
se trateaza cu sulfat de cupru, se obtine culoarea kaki-deschis. Daca se utilizeaza ca mordant bicromatul de potasiu, se obtine culoarea brun-galbui
iar daca se foloseste ca mordant sulfatul de cupru se obtine culoarea kaki (Chirila s.a., 1999).

Cultivare
Volbura prefera un sol usor bazic, cu fertilitate scazuta, catre medie. Prezinta un sistem radicular adânc, care se extinde pe distante mari si este
extrem de dificil de eradicat. Prin urmare, este o buruiana extrem de daunatoare. Fiind volubila poate strangula practic alte plante. Florile se închid
noaptea si pe parcursul vremii ploioase. Cu toate ca florile sunt vizitate de numeroase insecte, rar semintele sunt fertile. Este gazda pentru virusul
mozaicului tutunului si nu trebuie crescuta în apropierea cartofului, tomatelor si alti membri ai acestei familii.
Semanatul se recomanda a se efectua in situ, imediat ce semintele s-au maturat, în toamna. Specia poate deveni un real daunator în gradina, asa
încât nu trebuie încurajata.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba inclusiv portiuni de rizomi si radacini, prin smulgerea plantelor, la inceputul infloririi

Valorificare
CONVOLVULI HERBA - IARBA DE VOLBURA, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CONYZA CANADENSIS (L.) Cronq.
Denumire populară: Batrânis
Sinonime ştiinţifice: Erigeron canadensis L.
Alte denumiri populare:
Buruieni de dalac, Buruiana de pete, Coada vacii, Coada hulpii, Coada lupului, Crugulita, Maturica,
Spirince, Spirincea, Steluta, Steluta soricelului, Struta mirelui, Soricel

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina înalta pâna la 120 cm, dreapta, cilindrica, ± striata, foarte ramificata în partea superioara, foliata, rar
paroasa; frunze lanceolate-liniar lanceolate, cele superioare sesile, glabre, rar paroase, ciliate pe margini, întregi sau distantat dintate; antodii mici,
numeroase, de 3-5 mm lungime, dispuse în panicul lung; hipsofilele involucrale imbricate, liniar lanceolate, florile marginale alburii iar cele
centrale alb-galbui; înflorirea iunie-septembrie; fruct achena, lunga de 1 mm, cu papus alb murdar.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita-mezofita; foarte frecventa în zona de stepa- subetajul fagului, locuri ruderale, margini de padure, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza în scop medicinal tulpinile cu frunze si flori si sucul proaspat, iar în scop tinctorial, partea aeriana, înainte de fructificare.

Compoziţia chimică
Principalii componenti chimici identificati în aceste organe sunt: uleiurile volatile, taninurile (acid galic, acid tanic), proteinele (14,9 %), lipidele
(1,8 %), acizii organici (acid succinic), acizi fenolici (acid cafeic), steroli ( α-spinosterol, β-sitosterol) si matricaria-metil-esterul.
Uleiurile volatile contin 31,20 % limonen, 14,20 % camfen, 11,30 % germacren D, 9,90 % cis-α-bergamoten, 7,60 % (E)-β-ocimen, 7,20 %, β-
pinen, 2,70 % perillen, 1,60 % (E)-β-farnesen, 1,60 % (Z)-β-farnesen si 1,10 % α-pinen (Miyazava s.a., 1992). În cantitate mai mica au fost
identificate urmatoarele substante: arcurcumen, (Z)-nerolidol, p-cimen, β-cariofilen, α-cedren, α-copaen, γ-terpinen, terpinolen, δ-cadien, β-
cubeben, geraniol, nerol, (Z)-β-ocimen, β-sesquifelandren, α-cadien, δ-cadinol, cubenol, β-eudesmol, β-ionona, spatulenol, β-burbonen, calamen, α-
cubeben, β-curcumen, α-elemen, α-humulen, pentanal si α-terpineol.

Acţiune terapeutică
Gonadotropa (matricaria-metil eterul), probabil prin mecanism epifizo-hipofizo–gonadic
Actiune asemanatoare au si lacnofilum- metil- eterii din Conyza banariensis.

Importanţa

Utilizare
Pubertate retardata.
Alte utilizari:
Medicina umana, populara - planta se foloseste pentru decoct (uz extern) pentru tratarea junghiurilor, dalacului, petelor, pistruilor; reumatism,
cistite, afectiuni renale.
Pigmentii extrasi din organele aeriene se folosesc pentru colorarea tesaturilor de lâna într-o nuanta galben-aurie, în cazul în care acestea au fost
mordate într-o solutie de bicromat de potasiu (Chirila s.a., 1999).
Planta se foloseste pentru confectionarea de maturi.

Forme farmaceutice
Extract, decoct (uz extern).

Cultivare
Planta prefera solurile bine drenate, cu un pH neutru catre alcalin, cu pozitie însorita, dar tolereaza cele mai diverse conditii. Este originar din
America de Nord, dar s-a naturalizat în diferite zone ale lumii, fiind considerata o buruiana. Poate sa se adapteze la diferite conditii si poate creste
excesiv ca înaltime, de la doar câtiva centrimetrii pe soluri sarace, pâna la 3 metrii înaltime în cazul solurilor bogate.
Nu sunt informatii în literatura în legatura cu înmultirea sa, dar se sugereza ca semintele se pot semana in situ primavara sau toamna.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COREOPSIS LANCEOLATA L.
Denumire populară: Lipscanoaice mari
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta perena cu frunze lanceolate, mai late la vârf. Inflorescentele sunt lung pedunculate, florile marginale au culoarea galbena, iar fructele
sunt achene cu lungimea de 2 – 3 mm.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Petalele florilor contin calcone dintre care a fost identificat: coreoψnul si lanceoleinul si aurone dintre care a fost identificat: sulfureinul,
maritimeinul si leptosinul.
Dintre flavone a fost identificata luteolin 7-glucozidul în Corioψs maritima si metoxibutina în Coreoψs grandiflora. Dintre flavanone si flavanonoli
s-au identificat: metoxibutina, 3,4,7,8-tetrametoxi-flavanona, dintre calcone: lacioletina, iar dintre aurone: leptosin-6-glucozid, maritimetina.

Acţiune terapeutică
Importanţa
Tinctoriala

Utilizare
Inflorescentele proaspete sa uscate, se utilizeaza în scop tinctorial pentru a se obtine nuanta portocaliu închis si rosu bruniu, în functie de mordantul
utilizat (Chirila s.a. 1999).
Culoarea portocaliu închis se obtine la lâna mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extractul obtinut din flori. Mordarea lânii cu
bicromat de potasiu determina realizarea unei culori rosii brunii.

Cultivare
Mod de cultivare:
Semant direct in martie-aprilie, butasi in iulie-august, si despartire de tufa-primavara

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COREOPSIS TINCTORIA Nutt.
Denumire populară: Lipscanoaice
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Ochisele, Albinite, Catifelute, Coconite, Dalie, Flori ca stele, Floride sticla, Gherghine, Gargauni, Gurita
cocoanei, Lipscanoaie, Nemtisor, Ochesele, Ochianele, Ochii Anicai, Ochii fetei, Ochiul Ancutei, Oltencuta,
Scânteioara, Scânteiute, Stelute, Tufanele

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina de 30-90 cm înaltime, erecta, glabra, puternic ramificata în partea superioara; frunzele inferioare simplu
sau dublu penate, glabre; antodiile numeroase, solitare la vârful ramurilor; involucru biseriat; flori ligulate galbene, cu ligule brunii sau purpurii la
baza; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena îngusta de 3 mm lungime, comprimata, cu papus format din 2 dintisori mici sau lipseste.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ornamentala si tinctoriala.
Organe utilizate
Se utilizeaza inflorescentele sau partea aeriana a plantei, în timpul înfloritului, din care se extrag pigmentii hidrosolubili care se utilizeaza pentru
colorarea textilelor.

Compoziţia chimică
Florile acestei specii contin în petale 3,4,7,8-tetrametoxiflavanona si doua aurone: maritimetina, sulfuretina.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din radacinile acestei plante au actiune sedativa, astingenta si hemostatica.

Importanţa
Tinctoriala, medicinala

Utilizare
Extractele în apa calda din pulberea de radacini sunt folosite pentru spalarea ochilor raniti iar ceaiul obtinut din radacini este folosit ca remediu
pentru diaree, ezinterie si febra.
Alte utilizari:
În functie de mordantii utilizati se obtine o gama foarte mare de nuante: portocaliu, portocaliu închis, brun deschis, brun, brun închis, caramiziu,
brun roscat închis, cafeniu, negricios, negru si negru bruniu (Chirila s.a., 1999). Astfel:
Mordarea cu sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea în extractul obtinut din flori, coloreaza lâna în portocaliu.
Mordarea cu sulfat de aluminiu si potasiu, vopsirea în extract si retratarea în doua reprize cu sulfat de cupru, coloreaza lâna în brun deschis.
Culoarea bruna se obtine în cazul lânii care în prealabil a fost mordata într-o solutie de bicromat de potasiu.
Culoarea brunînchis se obtine în cazul vopsirii lânei mordate cu o colutie de bicromat de potasiu si retratata cu o solutie de sulfat de cupru.
Culoarea caramizie se obtine în cazul mordarii într-o solutie de bicromat de potasiu, si a vopsirii într-un extract de flori uscate.
Culoarea brun roscat închis se obtine în cazul mordarii cu bicromat de potasiu si a vopsirii în extract obtinut din flori proaspete.
Mordarea în solutie de sulfat de aluminiu si potasiu si vopsirea în extract din flori proaspete determina realizarea unei culori cafeni.
Culoarea brun negricioasa se obtine în cazul lînei mordate cu sulfat de cupru, vopsirea cu extract din flori proaspete si retratarea cu sulfat feros.
Mordarea si retratarea lânei cu solutie de sulfat feros si colorarea cu extract obtinut din flori uscate determina colorarea în negru.

Cultivare
Planta reuseste pe soluri obisnuite, dar prefera solurile fertile, umede, bine drenate, cu pozitii însorite. Se dezvolta bine pe soluri nisipoase. Plantele
stabilizate sunt rezistente la uscaciune.
Se seamana în martie în rasadnita rece. La momentul porivit se repica în vase individuale si se planteaza afara în cursul verii. Daca se dispune de
suficiente seminte, semanatul se poate efectua in situ.
Mod de cultivare:
Semant direct in martie-aprilie, butasi in iulie-august, si despartire de tufa-primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, herba

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CORIANDRUM SATIVUM L.
Denumire populară: Coriandru
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Anason, Buruiana pucioasa, Chimen, Coleandra, Coliandru, Culeandra, Iarba puturoasa, Ienupar, Piper,
Piper alb, Pucioasa, Puciogna, Puturoasa

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee anuala, cu radacina pivotanta, subtire; tulpina cilindrica, fin striata, glabra, ramificata în partea supreioara, poate avea înaltimi
cuprinse între 20-70; frunze verzi-deschis, cele bazale petiolate, întregi, crenate sau trilobate, cele superioare1-2, 2-3 penat sectate, segmentele
distantate, terminate într-un vârf ascutit, mucronat; umbelele lung pedunculate pot avea un involucru unifoliat sau absent; umbelule alcatuite din
numeroase flori cu petale albe sau rozee; petala exterioara este mai mare, adânc bifidata; înfloreste în lunile iunie – iulie; fructul – globulos, cu
stilopodiu conic, galbui sau bruniu-negricios. Planta, în afara fructelor are un miros neplacut.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivata ca aromatica si condimentara, originara di nordul Africii, vestul Asiei.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza tulpinile cu frunze (Coriandri aetheroleum) si fructele (Coriandri fructus), din care se extrag uleiurile volatile care
contin monoterpene aciclice.

Compoziţia chimică
Analiza fructelor de coriandru a evidentiat prezenta uleiurilor volatile în concentratie de pâna la 1,0 %, proteine (11 – 17 %), glucide (20 %),
reprezentate de glucoza, fructoza, zaharoza, rafinoza, pectine si pentozani.
Fructele mai contin: 13 - 20 % ulei gras: (gliceride ale acizilor petroselinic (38-53 %), oleic, palmitic, linolenic), steroli (tocoferoli, β- si γ-
sitosterol), ODP-uri (acid cafeic, acid clorogenic; acid 4- si 5-cafeoilchinic; acid p-cumaroil-chinic: acid feruloil-chinic), flavone (selinona = 4 - O -
terpenil- flavonona), cumarine (umbeliferona; scopoletol), furanocumarine (bergapten),
Lamparsky si Klimes (1988) au identificat în uleiul volatil extras din fructele de coriandru 25 de componenti dintre care cei mai importanti au fost:
linaloolul 69,10 %, camforul 5,20 %, geranil acetatul 4,70 %, γ-terpinenul 4,70 %, α-pinenul 3,60 %, limonenul 1,90 %, p-cimenul 1,70 % si
mircenul 1,30 %. O cantitate mai mica de 1,0 %au detinut: geraniolul, campfenul, α-terpineolul, β-pinenul, terpinen-4-olul, borneolul, sabinenul, β-
fellandrenul, α-terpinenul, β-cariofillenul, linalil acetatul, δ-3-carenul, cariofillen oxid, ar-curcumen, (E)-β-farnesen, α-humulen si α-fellandren.
Dupa European Pharmacopeia (2005),fructele de coriandru contin: 3,0 – 7,0 % α-pinen, 1,0 – 5,0 % limonen, 1,5 – 8,0 γ-terpinen, 0,5 – 4,0 % p-
cimen, 3,0 – 6,0 % camfor, 65,0 – 78,0 % linalol, 0,1 – 1,5 % α-terpineol, 0,5 – 4,0 % geranil acetat si 0,5 – 3,0 % geraniol.
Analizele efectuate de Potter si Fagerson (1990) la uleiurile volatile extrase din frunzele de coriandru au permis sa se identifice un numar de 35
componenti. O cantitate mai mare de 1,0 % din totalul uleiului volatil a fost constatata la urmatorii componenti: (E)-2-decenal 46,10 %, (E)-2-
dodecenal 10,30 %, (E)-2-decenol 9,20 %, (E)-2 tetradecenal 5,80 %, (E)-2-undecenal 5,60 %, decanal 4,40 %, 1-decanol 4,30 %, dodecanal 1,60
%, 2-dodecenol 1,40 %, 8-metil-2-decenal 1,30 %. Într-o proportie mai mica de 1,0 % au fost identificati: 2-undecenol, 9-decenal, 2-pentadecenal,
tetradecanal, (E)-e-tridecenal, 2-tetradecenol, decenal, octanal, undecanal, 2-hexadecenal, (Z)-4-decenal, heptadecanal, 10-metil-2-undecenal, (E)-e-
nonenal, 11-dodecenal, 12-metil-2-tridecenal, nonanal, nonal, 1-decanol, 4-decenal, 9-metil-2-decenal, pentadecanal, 13-tetradecenal, tridecanal si
10-undecenal.
Burzo s.a. (nepublicat) au constatat ca uleiul volatil din frunzele de coriandru contine 29,74 % trans-2-decenal, 9,16 % decanal, 8,96 % 2-decen-1-
ol,8,85 % decanal, 8,84 % 2-decenal, si 4,16 % 13-tetradecenal.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Fructele au actiune: stomahica, carminativa, spasmolitica si aromatizanta.
Uleiul volatil obtinut din fructe: tonica, stimulenta digestiva, neurotonica, euforizanta, bactericida, antivirala, paraziticida, analgezica
Uleiul volatil obtinut din frunze: antiinflamatoare si sedativa medii.

Importanţa
Medicinala, melifera, aromatica si condimentara

Utilizare
Fructele: atonii digestive, dispepsii, colite, colici intestinale.
Uleiul volatil obtinut din fructe: astenie, oboseala generala, atonie si hipotonie digestiva, aerofagie, dispepsii, enterocolite fermentative, cistite
colibacilare, gripa, artroza.
Uleiul volatil obtinut din frunze: anxietate, insomnie, stres, gastrita.
Alte utilizari:
Uleiul volatil se utilizeaza pentru parfumarea cremelor si sapunurilor, ca si condiment alimentar si în industria parfumurilor.

Precauţii şi reacţii adverse


Rare reactii alergice.

Forme farmaceutice
Infuzie, decoct

Cultivare
Coriandrul este o planta cu cerinte moderate fata de factorul temperatura. Germinarea are loc la 4-6 oC, iar plantele tinere suporta temperaturi
negative de la -8oC pâna la -18 oC. Pe masura cresterii, dar mai ales în perioada formarii butonilor florali, a înfloritului si formarii fructelor necesita
temperaturi de minim 20-22oC. Manifesta pretentii mari fata de lumina si umiditate, iar datorita sistemului radicular superficial solul trebuie sa fie
profund, reavan, bogat în elemente nutritive, cu textura usoara, bin structurat, însorit, cu un pH de 6,8-7,5. Nu suporta fertilizari directe cu gunoi de
grajd si ncici cantitati prea mari de azot.
Se cultiva prin semanat direct în câmp, primavara de vreme sau vara la sfârsitul lunii august, începutul lunii septembrie, în rânduri distantate la 12,5
cm sau în benzi, pentru un hectar fiind necesare 16-18 kg seminte. Se aplica lucrari de îngrijire precum: erbicidare imediat dupa semanat, plivit sau
prasit la nevoie, udari repetate, tratamente penru combaterea bolilor si daunatorilor.
Plasarea în teren a doi stupi de albine /ha, în perioada înfloritului, stimuleaza polenizarea si determina sporuri de productie de 15-20%. Recoltarea
se începe din luna august, când 65-75% din fructe au culoarea galben-aurie, folosind secera sau combina, obtinându-se o productie de 1200-1500
kg/ha.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe, cu combina in lan, cand 50-75% din fructe sunt galben-brune

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CORNUS MAS L.
Denumire populară: Corn
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cânepiste, Coarna, Cornar, Corn voinicesc, Corn voinicel, Cornita, Dreniu

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Cornales
Familia: Cornaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust sau arbore cu înaltimea de 4-8m; lujerii anuali sunt cenusiu-verzui, fin pubescenti, iar scoarta ramurilor de 2-3 ani bruna si marunt solzoasa;
frunzele dispuse opus, ovate sau ovat-eliptice, întregi pe margine, au nervurile laterale arcuite iar pe dos sunt alipit-paroase; florile scurt pedicelate,
dispuse în umbele, au 4 petale galbene, rasfrânte; în interiorul florii, la baza stilului se afla un disc nectarifer voluminos; înfloreste înainte de
înfrunzire (planta protanta), în luna martie; fructul carnos, drupa elipsoidala, rosie, acrisor si astringent.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofila-mezofila, subtermofila, de preferinta pe soluri calcaroase uscate si permeabile, frecventa în toate regiunile tarii, din zona
padurilor de stejar pâna în etajul fagului, în paduri, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Frunzele contin acid elagic, acid galic, morronozid, secologanin. În uleiurile volatile s-a identificat prezenta: α-amirinei, β-amirinei, astragalinei,
sterolilor (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol), precum si a urmatorilor pigmenti: izoquercitrina, quercetina, hiperozid, kampferol, quercetina,
quercetin-3-0-β-D-soforozid si procianidine si vitamine (rutina).
În flori a fost identificata prezenta acidului ellagic, acidului gallic, acidului ursolic si a rutinei.
Fructele contin uleiuri volatile (α-amirina, β-amirina), steroli (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol) si pigmenti. Dintre acestia s-au identificat:
cianina, cianidin-3-0-α-L-galactozid, cianidin-3-0-β-D-robinobiozid, cianidin-3-0-β-D-rutinozid, pelargonidin-3-0-α-L-galactozid, pelargonidin-3-0-
β-D-robinobiozid, pelargonidin-3-0-β-D-soforozid si pelargonina.

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din scoarta si fructe au efect febrifug, fiind utilizate pentru tratarea febrei. Fructele sunt utilizate în alimentatie.

Importanţa
Melifera, alimentara, tananta

Utilizare
Frunzele si fructele sunt utilizate pentru combaterea diareei.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): fructele – uscate la soare, preparate sub forma de decoct, sunt administrate în tratamentul diareei, dizinteriei; coaja
ramurilor – folosita contra “galbinarii��?, frigurilor sau pentru spalaturi contra “orbaltului��? si a “brâncii��? (erizipel); ramurile verzi –
puse pe foc pentru extragerea sevei folosita în tratarea eczemelor si “pecinginei��?; frunzele – fierte împreuna cu cele de malin erau administrate
pentru combaterea limbricilor.
Vopsitorie – frunzele, florile, fructele, coaja – folosite pentru vopsit în galben, rosu, cafeniu, negru.
Credinte, Obiceiuri – în unele locuri fetele se spalau pe cap cu zeama de la florile fierte pentru a le creste parul frumos, dupa care descântau
lautoarea, sa fie iubite de feciori; despre corn se zicea ca este copacul tiganului.

Cultivare
Cornul este o planta care creste usor, reuseste pe orice tip de sol cu fertilitate buna sau moderata. Creste bine si pe soluri grele argiloase. Prefera un
sol umed si o pozitie însorita. Este rezistent la vânt si rezista de asemenea la temperaturi joase de circa 25oC.
Pâna la formarea fructelor trebuie sa treaca circa 20 ani. La plantele produse din butasi fructificarea are loc mai devreme.
Semanatul se recomanda imediat ce semintele s-au maturat, în rasadnita rece sau afara pe pat nutritiv. Semintele trebuie separate de învelisul
fructului deoarece acesta contine înhibitori ai germinarii. Semintele pastrate trebuie stratificate la frig pentru 3-4 luni si semanate cât mai devreme
posibil în cursul anului. De asemenea, este benefica scarificarea înainte de stratificarea la frig. În cazul semintelor pastrate germinarea poate dura un
timp îndelungat, 18 luni sau mai mult. În momentul când plantulele pot fi manipulate se procedeaza la repicat în vase individuale si se cresc pentru
prima iarna în sera. Plantarea la locul definitiv se realizeaza primavara dupa ce a trecut pericolul îngheturilor târzii. Se pot pregati de asemenea
butasi de tulpini pe jumatate maturate, în iulie/august în rasadnita. Butasii din lemn matur al cresterilor curente anuale se pregatesc toamna în
rasadnita rece.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Fructe, manual la maturitate deplina
- Frunze, manual, iulie-august
- Scoarta, manual la sfarsitul perioadei de vegetatie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYDALIS CAVA (L.) Schweigg. Et Koerte
Denumire populară: Brebenei
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Magnoliidae
Ordinul: Papaverales
Familia: Fumariaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Rizomii contin 3 - 5 % alcaloizi de tip berberinic, dintre care se mentioneaza: coptisina, corydalina, tetrahidropalmitina, canadina, de tip
protoberberinic: protopina si de tip aporfinic: bulbocarpina (0,2 – 0,3 %), corytuberina, corydina

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din tuberculi au efecte: analgesice, antiseptice, antispasmodice, antitusive, cardiotonice, halucinogene, hipotensive si sedative.

Cultivare
Mod de cultivare:
Transplantarea rasadului obtinut din seminte; germinatie si dezvoltare greoaie

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Tuberculi si radacini
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYDALIS SOLIDA (L.) Clairv.
Denumire populară: Berbenei
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Breaban, Breaban alb, Breaban rosu, Breabeni, Breben, Brebenea, Brebenel alb, Brebenel rosu, Brebenele,
Brebeni, Breberei, Breberi, Cercelusi, Gura leului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Papaverales
Familia: Fumariaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee perena cu tubercul + sferic, brun-roscat, la baza având radacini adventive filiforme; tulpina tulpina erecta, carnoasa, verde sau brun-
roscata cu 2 frunze tulpinale, biternate cu foliole adânc sectate; inflorescenta – racem simplu, alcatuita din flori pintenate, violet-rosii, însotite de
bractee adânc divizate ; înflorire în martie-aprilie; fruct – capsula cu seminte negre, lucitoare, prvazute cu un apendice carnos.

Ecologie şi răspândire
Specie euriterma, mezofila, helsciadofila-sciadofila, raspândita din zona se silvo-stepa pâna în etajul boreal în paduri, tufarisuri, dumbravi.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza radacinile tuberizate care contin 3,0 – 5,0 % alcaloizi derivati din fenilalanina (Corydalis tuber).

Compoziţia chimică
Ciulei s.a. (1993) subliniaza faptul ca în radacinile tuberizate ale acestei specii se gasesc peste 50 de alcaloizi, care au cel putin 12 structuri diferite.
Dintre acestia mentioneaza:
- Alcaloizi aporfirinici: bulbocapnina.
- Derivati protopinici: coricavina, protopina, coricavidina, coricavamina si criptopina.
- Baze tertiare si cuaternare protoberberinice: tetrahidropalmatina, stilopina, coptizina, palmitina.
- Tetrahidroprotoberberine: coridalina, izocoribulbina, coribulbina si corisamina.
În organele aeriene au fost identificati 0,4- 0,8% alcaloizi: bulbocapnina, protopina, stilopina, capnoidina, domesticina, izoboldina, corisamina,
allocriptopina (C21H23O5N), ambinina, buleianina, conspermina, coresmina, corgoina, coridalidzina, corinoxidina, coritenchina, criptocavina,
criptopina, epicorinoxidina, gorchacoina, govanina, lienkonina, N-formilcoridamina, ochotensimina, ochotensina, ochobirina, palmatina,
tetrahidrocoptisina, acetilcoridamina, 6-oxoacetilcorinolina, norjuziphiona, izocorinolina, izoboldina, corinoloxina, corinolina, acetilizocorinolina,
acetilcorinolina, 6-acetilcorinolina, 12-hidroxicorinolina, 12-formiloxicorinolina.

Acţiune terapeutică
Sedativa, tranchilizanta, antispastica, halucinogena, hipotensoare. Bulbocapnina este un paralizant central (împiedica miscarile reflexe si dirijate cu
pastrarea tonusului normal al musculaturii, conducând la catalepsie, catatonie), este un antagonist dopaminergic si un depresiv SNC. Coridalina
prezinta actiune antispastica, hipnotica, narcotica si depurativa.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Tulburari nervoase de origine vestibulara (sindrom Ménier), Parkinson, melancolie, nevroze, depresii, tremor si tulburari emtionale, hemiplegie,
hiperkinetism.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – fiarta în lapte pt. spalatul copiilor cu eczeme.
Medicina veterinara (populara ): planta – folosita în tratamentul carbunelui la cai.
Obiceiuri, traditii: folosita pentru decorarea vaselor, oalelor folosite pentru pomeni sau pentru vasele întrebuintate pentru lapte sau apa.
Legende – apare în legendele legate de florile ce apar primavara devreme.
Homeopatie - se foloseste ca remediu antiinflamator în afectiuni respiratorii digestive (hiperorexie, diaree), oculare, locomotorii (reumatism),
dermice (furunculoze).

Toxicitate
Contraindicaţii

Precauţii şi reacţii adverse


Nu s-au raportat la respectarea dozelor.

Dozare

Supradozare
Spasme clonice, tremor muscular.

Forme farmaceutice
Extract total si tincturi homeopate.

Conservare

Cultivare
Brebeneii prefera solurile umede bine drenate mai degraba uminate, dar suporta si semiumbra. Cresc bine pe sol de padure sau pat de turba.
Se recomanda semanatul imediat ce semintele s-au maturat, acestea pierzându-si rapid viabilitatea, daca sunt lasate sa se usuce. Se seamana la
suprafata si se mentin umede, germinarea având loc în 1-3 luni la temperatura de 15oC. Unii autori recomanda germinarea primavara. Dupa doua
luni de caldura se trece la stratificare la rece, ceea ce favorizeaza germinarea semintelor pastrate. Se procedeaza la semanatul rar, pentru ca
plantulele sa creasca nederanjate în vas pentru primul an. Se aplica îngrasamânt lichid la anumite intervale de timp, pe parcusul sezonului de
crestere. Plantulele produc doar o frunza în primul an de cresere si sunt foarte pedispuse la cadere. Plantele se trec în vase individuale odata ce au
intrat în stadiul dormind si se cresc în sera în locuri partial umbrite pentru cel putin înca un alt an. Plantarea la locul definitiv se realizeaza în stadiul
dormind. Un alt procedeu este divizarea tufelor, care se efectueaza dupa înflorire.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CORYLUS AVELLANA L.
Denumire populară: Alun
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Alunar, alunas, Alunel, Fundici, Rânza (amentii masculi), Tufa

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Fagales
Familia: Corylaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust ce poate alunge pâna la 6 m înaltime; lujerii anuali galben-cenusii, cu lenticele alungite, albicioase, sunt acoperiti de peri glandulosi,
rosiatici; muguri ovoizi sau sferici, protejati de solzi verzi-galbui prevazuti cu peri mici si rari; frunzele mari (12 cm lungime/ 9 cm latime) sunt
orbicular-ovate, cu vârful brusc ascutit si dublu serate pa margine; florile unisexuate sunt dispuse pe aceeasi planta: cele barbatesti grupate în amenti
simpli sunt lipsite de învelis floral, iar cele femeiesti, gupate câte 2-4 sunt protejate de învelis floral si o cupa formata de bractee, ce se pastreaza si
pe fruct; înflorirea are loc în lunile II-IV; fructele – achene.

Ecologie şi răspândire
Specie eutrofa-mezotrofa, mezo-mezohigrofita, helsciadofila; specie pioniera, reprezentata în toata zona forestiera, din zona nemorala pâna în etajul
fagului în zavoaie, margini de paduri, pe soluri revene; urca pâna la 1308 m alt. în Carpatii Nordici, 1160 m în Carpatii Orientali, 1412 m în cei
Meridionali si pâna la 1432 m în Muntii Apuseni.
Detalii...
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunze, fructe, ulei gras obtinut din fructe

Compoziţia chimică
Frunzele contin: alantoina si numerosi compusi fenolici: acid 3-cafeoilquinic, acid 5-cafeoilquinic, acid cafeoiltartric, acid p-cumaroiltartric,
protoantocianidoli, mircetin-3-ramnozid, quecetin-3-glucozid, quercetin-3-ramnozid si kamferol-3-ramnozid..
Fructele au un continut ridicat de lipide (61,6 %), proteine (14,1 %) si glucide (13,7 %), care confera valoarea mare energetica.
Lipidele au un continut mare de acid oleic (88,5 %), alaturi de care se afla acidul linoleic (5,5 %) si acidul palmitic (6,0 %).
Continutul în aminoacizi al alunelor este relativ ridicat: 2,39 % arginina, 1,05 % leucina, 1,03 % valina, 0,91 % izoleucina, 0,60 % fenilalanina, 0,55
% tirozina, 0,47 % treonina, 0,45 % lizina, 0,33 % histidina, 0,25 % triptofan, 0,22 % cistina si 0,16 % metionina.
În 100 g alune a fost determinat urmatorul continut de vitamine: 28 mg tocoferol, 3 mg acid ascorbic, 1,35 mg acid nicotinic, 1,15 mg acid
pantotenic, 0,45 mg piridoxina, 0,39 mg tiamina si 0,21 mg tiamina.
Alunele au un continut ridicat de substante minerale: 2,44 %. În 100 g fruct s-au determinat: 636 mg potasiu, 333 mg fosfor, 226 mg calciu, 156 mg
magneziu, 10 mg clor, 4,2 mg magneziu, 3,8 mg fier, 2,15 mg bor, 2,0 mg sodiu, 1,9 mg zinc, 1,3 mg cupru.

Acţiune terapeutică
Frunzele au actiune: capilaroprotectoare, antibacteriana, cicatrizanta.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Frunzele (medicina traditionala) se utilizeaza în caz de insuficienta venoasa, hemoroizi, diaree, orofaringite.
Fructele: în alimentatie; extractia uleiului gras
Uleiul poate substitui uleiul de migdale în preparate cosmetice si dermatologice, având o compozitie chimica similara.
Alte utilizari:
Alunele prezinta împortanta în alimentatie datorita valorii alimentare mari (2.900 kJ/ 100 g), a continutului ridicat de substante minerale (2,44 %),
aminoacizi si tocoferol.
Utilizari casnice: lemnul usor si elastic, folosit pentru cozi de unelte ca si pentru alte obiecte casnice sau de uz personal – bîte, fluiere, furci de tors;
cu ramurile despicate se cercuiau vasele de lemn si peretii cadelor din lemn; din nuiele se faceau cosuri;
Medicina umana (populara): cu nuiele de alun verde încinse în spuza sau cu seva iesita din ele când erau puse pe foc se tratau negii sau alte afectiuni
ale pielii; din amentii barbatesti se facea ceai ce se administra în bolile de piept; copiilor slabi, pentru a se întari li se faceau bai de alun, iar cu
alunele arse si muc de lumânare de seu se ungeau pe la sprâncene ca sa le creasca mari si negre.
Vopsitorie: - Coaja si frunzele.
Obiceiuri, traditii: steagul calusarilor se face dintr-o prajina de alun; betele de alun erau folosite si în diferite obiceiuri de nunta sau la urat; din
surcele de alun se faceau focuri pentru morti numite focurele sau luminuse; se considera ca ramurile de alun au o putere supranaturala mai ales
asupra serpilor sau spiritelor necurate si erau folosite în tot felul de descântece.

Toxicitate
Nu se cunoaste la dozele terapeutice.

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Forme farmaceutice
Infuzie, tinctura, extract

Cultivare
Alunul este o planta ca creste usor pe aproape orice tip de sol, dar productia este mai mare pe solurile mderat fertile. Este foarte potrivit pentru
soluri alcaline si nu suporta solurile foarte acide. pH-ul preferat este cuprins între 5-7. Plantele sunt auto-fertile, dar o roductie mai buna se obtine
daca se cultiva mai mult decât un singur soi.
Se seamana toamna în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Germineaza iarna târziu sau primavara. Semintele pastrate trebuie
preumectate în apa calda pentru 48 de ore, apoi li se asigura 2 saptamâni de caldura, urmate de 3-4 luni de stratificare la rece. Germinarea dureaza
1-6 luni la temperatura de 20oC. La momentul potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în rasadnita rece sau locuri acoperite afara,
pentru prima iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se efectuaza primavara târziu sau la începutul verii. Se musuroiesc în tomana si primavara
devreme are loc divizarea drajonilor, care pot fi plantati direct în pozitiile lor permanente.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COSMOS BIPINATUS Cav.
Denumire populară: Fluturasi
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Carajoi, Catinuta, Ferfen, Floare de marar, Floarea doamnei, Fluturei, Fluturi, Gâta cucoanei, Mararas,
Mararita, Mararite japoneze, Margarete, Margarite japoneze, Mustata flacaului, Nasturasi, Ochii baetului,
Ochiul boului, Ochiul cavalerului, Ochiul fetitei, Petrisor, Sapte frati, Scaisor, Steluta, Stelute

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina erecta, de 50-120 cm înaltime, ramificata, striata; frunzele lat ovate sau latit triunghiulare, cele inferioare
si mijlocii triplu penate iar cele superioare dublu sau simplu penate, glabre, ultimele segmente ale frunzelor filiforme; antodii mari cu flori ligulate
purpurii, roze sau albe; înflorirea iulie-octombrie; hipsofilele involucrale biseriate, fruct achena neagra, de 7-9 mm lungime, cu 2-3 sete rigide la
vârf.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ornamentala.
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizeaza inflorescentele

Compoziţia chimică
Florile sunt colorate de pigmenti flavonici asa cum este apigenin 7-glucozid (cosmosiina), glucozizi ai flavonolilor: quercetin-3-glucozid
(izoquercetrina).
Uleiul volatil extras din flori, contine monoterpene aciclice, asa cum este cosmenul.

Utilizare
În scop tinctorial se utilizeaza inflorescentele, iar extractul obtinut se poate folosi de 2 – 3 ori. Din inflorescentele de Cosmos bipinatus se obtin
nuante de galben auriu, portocaliu, brun deschis, brun roscat, kaki si kaki închis, în functie de mordantul utilizat. Astfel, culoarea este:
Galben aurie, daca s-a utilizat pentru mordare sulfatul de aluminiu si potasiu.
Portocalie, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu.
Brun deschisa, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu, iar retrtatarea s-a facut cu bicromat de potasiu.
Brun roscat, în cazul mordarii lânei cu bicromat de potasiu.
Kaki, daca mordarea s-a facut cu sulfat de aluminiu si potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Kaki închis, în cazul mordarii cu sulfat de aluminiusi potasiu si retratarea s-a facut cu sulfat feros.

Cultivare
Planta reuseste pe cele mai multe tipuri de soluri, cu pozitii însorite adapostite, dar prefera pe cele sarace si usoare.
Se seamana în sera, iar germinarea dureaza de obicei 5-7 zile la 20-25oC. La momentul potrivit plantulele se repica în vase in vase individuale si
plantarea afara se efectueaza primavara devreme. În zonele cu veri foarte calde, semintele se pot semana in situ în mai.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COSMOS SULPHUREUS Cav.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala, cu tulpina ramificata de 50-100 cm; frunze de 2-3 ori penat-divizate, ultimele segmente ale frunzei lanceolate; florile sunt dispuse în
inflorescenta de tip antodiu cele marginale galben-portocalii; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena cu rostru.

Ecologie şi răspândire
Specie termofila; cultivata.
Organe utilizate
Se utilizeaza florile în scop tinctorial.

Compoziţia chimică
Florile sunt colorate de glucozizi ai flavonolilor cum este: izoquercetrina (quercetin-3-glucozid), de calcone (buteina) si de aurone (sulfuretina).

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Extractele obtinute din inflorescentele de Cosmos sulfureus sunt utilizate pentru colorarea lânei în nuante de portocaliu, bej, brun deschis, brun
roscat, brun închis si kaki.
Culoare portocalie se obtine în cazul mordarii cu sulfat de aluminiu si potasiu.
Culoare bej se obtine cazul mordarii cu sulfat de aluminiu si potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Culoarea brun deschis se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu si retratarea cu sulfat de cupru.
Culoarea brun roscat se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu.
Culoarea brun închis se obtine când mordarea se face cu bicromat de potasiu aar retratarea cu sulfat feros.
Culoarea kaki se poate obtine în cazul în care mordarea se face cu sulfat de aluminiu si potasiu (Chirila s.a., 1999).

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: COTINUS COGGYGRIA Scop.
Denumire populară: Scumpie
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Liliac, Otetar, Scumchie, Scumpina, Scunchie

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Rutales
Familia: Anacardiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust înalt pâna la 5m, cu frunze alterne, simple, eliptice pâna la obovate, rotunjite la vârf sau putin emarginate, glabre, cu marginea întreaga,
zdrobite lasa un miros de morcov; flori poligame, mici, cu 5 petale verzui-albicioase sau verzui-galbui, grupate în inflorescente de tip panicul,
alaturi de flori sterile ce au pedicelii florali, la fructificare, cu peri patenti; înfloreste în mai-iulie; fruct – drupa mica, uscata.

Ecologie şi răspândire
Specie xero-xeromezofila, termofila-subtermofila, sporadica din zona stepei pâna în etajul gorunului la margini si raristi de padure, pe coaste
înierbate, formând adesea tufarisuri.
Detalii...
Organe utilizate
În scop tinctorial se utilizeaza lastarii, recoltati în timpul verii.

Compoziţia chimică
Demirici s.a. (2003) au identificat 42 componenti în uleiul volatil extras din florile de scumpie. Dintre acestia ponderea este detinuta de limonen
(48,5 %), (Z)-β-ocimen (27,9 %) si (E)-β-ocimen (9,7 %).
Analiza uleiului volatil, extras prin hidrodistilare din florile de scumpiea relevat prezenta urmatoarelor substante: 23,90 % α-limonen, 21,0 % β-
trans ocimen, 12,73 % alloocimen, 8,58 % terpinolen, 6,87 % β-cis-ocimen, 3,38 % β-pinen. În cantitate mai mica a fost detrminata prezenta
urmatorilor compusi: 3,38 % β-pinen, 2,29 % camfen, 0,97 % mircen, 0,59 % pelargon aldehida, 0,55 % linalol, 0,47 % β-cariofilen, 0,44 %
triciclen, 0,22 % γ-terpinen, 0,07 % α-terpineol, 0,07 % viridifloren, 0,04 % terpinen-4-ol si 0,03 % α-farnesen (Burzo s.a.,nepublicat).
Uleiul volatil extras din frunzele de scumpie este bogat în pinen si camfor.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Colagoga, febrifuga.

Importanţa
Tinctoriala, tananta

Utilizare
Siropul ae efect hepatoprotector, antihepatitic si de stimulare a imunitatii.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): ramurelele – decoctul sub forma de gargara si oblojeli administrat celor bolnavi de “cel perit��? (sifilis).
Este o specie bogata în tanin, care poate fi utilizata si în scop tinctorial si ornamental
Lâna se poate colora în galben, daca înainte de vopsirea în extractul obtinut din lastari cu frunze, este mordata cu sulfat de aluminiu si potasiu. Daca
se utilizeaza extract din lastari fara frunze, se obtine o culoare portocalie. Culoarea brun roscata se obtine daca lâna se mordeaza cu bicromat de
potasiu iar daca se retrateaza cu sulfat feros, se obtine culoarea bruna. Daca se foloseste extract obtinut din lastari cu frunze, lâna mordata cu
bicromat de potasiu se coloreaza în kaki-deschis iar daca se retrateaza cu sulfat feros, se coloreaza în verde-închis (Chirila s.a., 1999).
Protectia mediului: rol important în fixarea nisipurilor si râpelor; în silvicultura, folosita pentru formarea perdelelor de protectie si a subarboretului;
stimuleaza cresterea principalelor specii din paduri, cu precadere a stejarului.

Cultivare
Scumpia tolereaza cele mai multe tipuri de soluri, dar prefera solurile bine drenate, cu pozitie însorita, nu foarte bogate. Tolereaza umbra usoara, iar
plantele stabilizate sunt tolerante la uscaciune. Scumpia rezista la circa -20oC. Plantele se stabilizeaza lent, dar apoi cresc rapid în faza de tinerete si
odata cu vârsta cresterea este mai înceata. Înflorirea se realizeaza dupa cel putin trei ani. Orice taieri sunt recomandate a se efetua primavara. Unele
ramuri se usuca mai ales dupa taieri severe si acestea trebuie sa fie eliminate.
Se seamana în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Trebuie sa germineze primavara. Cele mai bune rezultate se obtin cu semintele usor
imature sau seminte verzi, recoltate când sunt complet dezvoltate, dar înainte de a se usca pe planta. Semintele se stratifica pentru 2-3 luni la 15oC,
apoi se stratifica la rece pentru 2-3 luni. Germinarea poate fi foarte înceata, poate dura 12 luni sau mai mult la 15oC. La momentul potrivit
manipularii se repica în vase individuale si plantele se cresc în rasadnita rece pentru cel putin prima iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se
efectueaza la sfârsitul primaverii, începutul verii. Semintele au o perioada lunga de viabilitate si pot fi pastrate câtiva ani. Se pot pregati de
asemenea butasi din lemn pe jumatate maturat, în iulie/august, în rasadnita

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CRATAEGUS LAEVIGATA (Poiret) DC
Denumire populară: Paducel
Sinonime ştiinţifice: Crataegus oxyacantha auct. non. L.
Alte denumiri populare:
Gherghinar, Gherghin, Maces, Malai moale, Malai nesarat, Malaiul cucului, Malaet, Maracin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:
Caractere morfologice
Este arbore-arbust de 2-5 m înaltime; frunze 3-5 lobate, lobi scurti, sinusurile nu ajung pâna la jumatatea limbului; florile albe, sunt dispuse în
inflorescenta de tip corimb; pedicelul si caliciul lanati sau tomentosi; înflorirea: mai-iunie; fructe - poame drupacee ovoide sau sferice, negre sau
purpurii, cu 2 sâmburi.

Ecologie şi răspândire
Specie mezotrofa, mezofita; sporadica în zona padurilor de stejar-etajul fagului, raristi si margini de padure, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza bobocii florali, frunzele si fructele recoltate în luna septembrie – octombrie.

Compoziţia chimică
Frunzele acestei specii au o compozitie asemanatoare cu cea a florilor, diferentele fiind doar cantitative. Aceste organe contin urmatoarele substante:
sorbitol, taninuri catechinice (catechina, epicatechina), acizi fenolici (acid cafeic, clorogenic), purine, terpene, acizi grasi (acid linoleic, linolenic),
acid neoategolic, acid trans-crataegolic, acid uric.
Steroli: beta-sitosterol (0,6 - 0,6 %),
Acizi triterpenici: acid crataegolic, acid neocrategolic, acid trans-crategolic, acid ursolic, acid oleanolic.
Aminopurine: adenina, guanina, adenozina.
Amine: dimetilamina, trimetilamina, etanolamina, etilamina, azoamilamina, izobutilamina, izoamilamina.
Pigmenti: flavan-3,4-dioli (leucoantociani), flavone (luteolina), flavonoli (quercetrina, quercetin-3-ramnogalatozid), derivati flavonici (hyperozid,
vitexinramnoza, vitexina, vitexin-4-ramnozid, vitexin-4ramno-D-glucozid, vitexin-4,7-di-D-glucozid).
În compozitia fructelor s-au identificat: glucide solubile, amidon (15 – 18 %), proteine (1,4 %), lipide (3,9 %), taninuri condensate: catechine (0,5 –
0,7 %), flobafene, aminopurine, colina, precum si acizi triterpenici.
Au mai fost identificate urmatoarele substante:
Vitamine: acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina.
Pigmenti: luteolina, luteolin-3',7-diglucozid, quercetin-3-ramnoglucozid, monoacetil-vitexinramnozid, leucoantociani (0,3 %), antociani (3,2 %),
procianidine, beta-caroten, derivati flavonici (vitexina), glicozizi ai flavonolilor (hiperozid).
Derivati aminici: etilamina, dietilamina, izobutilamina, etanolamina, izoamilamina, beta-fenetilamina.
Alcaloizi: tiramina, histamina.
Aminopurine: adenina, adenozina, guanina.
Steroli: beta-sitosterol
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic.
Acizi organici: acid citric, oxalic, tartric.
Acizi grasi: acid lauric, linoleic, linolenic, palmitic.
Cumarine: esculina.
În florile acestei specii a fost identificata prezenta urmatorilor pigmenti: vitexin-4'-ramnozid, quercetol, kampferol, hiperozida, cratezida, luteolin-
glucozida, vitexina, saporanetina, orientina, monoacetil-homoorientina, monoacetil-vitexin-ramnozida, saporanetin ramnozida, orienton ramnozida,
homoorientin-ramnozida, si 6,8-di-C-glucozil-apigenol (Nikolov, 1973). Au mai fost determinati urmatorii pigmenti: apigenina, apigenin-7-O-
glucozid,
Crataegus pentagyna contine în frunze si flori C-glicozilflavonoizi O-glicozizi, asa cum este: vitexin 2��?-O-ramnozid si izoorientin 2��?-O-
ramnozid si C-glicoziziflavonoizi ca: orientin 2��?-O-ramnozid si C-glicozilflavonoizi acilazi ca: vitexin 4��?-O-acetil 2��?-O-ramnozid
(Nicolov s.a., 1982).
În florile de Crataegus sanguinea, Kashnikova s.a. (1984) a identificat C-glicosilflavonoizi acilati ca de exemplu: vitexin 2��?-O-acetil, iar
Nikolov s.a. (1982) au identificat în frunze si flori vitexin 4��?-O-acetil 2��?-O-ramnozid.

Acţiune terapeutică
Extractele din fructe au actiune: diuretica, vasodilatatoare, hipotensiva, antispasmotica, sedativa, diuretica si cardiotonica.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Se utilizeaza în tratarea anghinei, hipertensiunii, tahicardiei, arteriosclerozei si nevrozei. Împeuna cu extractele din Ginkgo, stimuleaza ciculatia
sangvina în creer si înbunatateste memoria
Extractele din scoarta sunt astringente si sunt utilizate în tratamentul malariei si pentru scaderea febrei.
Este o specie bogata în tanin, care poate fi utilizata si în scop tinctorial si ornamental
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata, având un continut ridicat în vitamina C;
Industrie - fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele, florile si fructele (se folosesc sub forma de infuzie) au actiune hipotensiva, vasodilatatoare; uz
extern - tratarea bataturilor (se foloseste decoctul din frunze);
Apicultura - specie melifera.

Cultivare
Este o planta care creste foarte usor si care odata stabilizata reuseste pe soluri excesiv de umede. Tolereaza de asemenea uscaciunea. Creste bine pe
soluri calcaroase, ca si pe soluri argiloase grele. Este benefica o pozitie însorita când plantele se cresc pentru fructele lor, iar în cazul semiumbrei
productia de fruce si calitatea acestora este mai redusa. Paducelul tolereaza poluarea atmosferica, este o adevarata specie de plante lemnoase care
ceste bine chiar la umbra densa. Rezista la temperaturi joase, tolerând cel putin -18oC. Înainte de a începe fructificarea trebuie sa treaca 5-8 ani, desi
la pomii altoiti înflorirea are loc masiv în cel de-al treilea an. Florile au un miros neplacut, ceva asemanator pestelui stricat.
Se recomanda semanatul toamna în rasadnita rece, imediat ce semintele s-au maturat. Unele seminte vor germina în primvara, în timp ce probabil
altele abia în anul urmator. La semintele pastrate germinarea este foarte înceata si neuniforma. Semintele trebuie stratificate la cald pentru 3 luni, la
15 oC si apoi stratificate pentru înca 3 luni la rece la 4oC. Vor trece înca alte 18 luni pentru a germina. Daca se aplica scarificarea semintelor înainte
de stratificare, timpul destinat germinarii poate fi redus. Totodata, fermentarea semintelor în propria lor pulpa poate grabi procesul de germinare. O
alta posibilitate este cea a recoltarii semintelor verzi (imediat ce embrionul s-a dezvoltat complet, dar înainte de întarirea tegumentului) si semanatul
rapid în rasadnita rece. Daca se cresc putine plante, de preferat trecerea în vase individuale la momntul potrivit manipularii si cesterea în acestea
pentru primul an. Plantarea afara se efectueaza la sfârsitul primaverii în paturi nutritive în pepiniera sau în pozitiile definitive. Pentru cazul mai
multor plante, se recomanda semanatul direct afara pe pat nutritiv, dar protejat de soareci si alti daunatori consumatori de seminte. Se cresc pe patul
nutritiv pâna devin suficient de viguroase pentru plantare afara, dar pentru a nu se deteriora sistemul radicular nu se vor mentine în astfel de conditii
pentru mai mult de doi ani.

Recoltare

Valorificare
CRATAEGI FOLIUM CUM FLORIBUS - FRUNZE DE PADUCEL CU FLORI
SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CRATAEGUS MONOGYNA Jack.
Denumire populară: Paducel
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Gherghinar, Gherghin, Maces, Malai moale, Malai nesarat, Malaiul cucului, Malaet, Maracin

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia: Maloideae

Caractere morfologice
Este un arbore-arbust de 2-5 (10)m înaltime; frunze lat ovate, rombic ovate sau rombic obovate, trunchiate la baza, coriacee, penat lobate; pedicelul
si caliciul glabri sau dispers parosi; florile albe, sunt dispuse în inflorescenta de tip corimb; înflorirea: mai-iunie; fructe - poame drupacee ovoide
sau sferice, rosii, carnoase, cu un sâmbure.

Ecologie şi răspândire
Specie mezoxerofita, mezotermofita, heliofila, frecventa în zona de stepa-etajul boreal, margini si raristi de padure, tufarisuri;
Detalii...

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunze si flori (Crataegi folium cum flores), fructe (Crataegi fructus), provenite de la ambele specii de Crataegus

Compoziţia chimică
Frunzele contin: catechol, epicatechol, triterpene (acid 2-α-hidroxi oleanolic, acid acantolic, neotegolic crategolic, acid ursolic) si acizi fenolici (acid
cafeic, acid clorogenic) amine (etilamina, dimetilamina, trimetilamina, amine aromate, colamina, colina, acetilcolina), aminopurine (adenina,
guanina), cumarine (esculetozida), β- sitosterol, acid uric.
Culoarea caracteristica frunzelor este data de prezenta urmatorilor pigmenti: apigenin, quercetina, quercetin-3-0-ramnogalactozid, kampferol,
izoorientin, izoorientin ramnozid, izoquercitin, izoscaftozid, neoscaftozid, izovitexina, izovitexin ramnozid, orientin, orientin-2-0-ramnozid,
procianidin, proantocianidin, rutina, scaftozid, spireozid, vicenin-1, vicenin-2, vicenin-3, vitexin, vitexin-ramnozid, vitexin-2-ramnozid, vitexin-2-0-
ramnozid.
Florile contin: tanin, triterpene (acid oleanolic, acid maslinic, acid ursolic), cumarine (aesculina), amine (etil-amina, dimetil-amina, izoamil amina)
si aminopurine.
Florile de Crataegus monogyna contin urmatorii pigmenti: apigenin, quercetina, glogozid, kampferol, kampferol-3-neohesperozid, izoorientin
ramnozil, izoscaftozid, neoscaftozid, izovitexina, izovitexin ramnozil, orientin, orientin ramnozid, orientin ramnozil, vitexin ramnozil, 2-
fenilcromona, proantocianidin B2, rutina, scaftozid, sexangularetin, sexularetin, spireozid, viceni-1, vicenin-2, vicenin-3, vitexin, vitexin-ramnozid,
vitexin-2-ramnozid, vitexin-2-0-ramnozid.

Acţiune terapeutică
Actiuni dovedite clinic: cardiotonica minora (efecte inotrop pozitiv, cronotrop pozitiv, dromotrop pozitiv, batmotrop negativ), restabileste circulatia
în zonele necrozate dupa infarctul
miocardic, antispastica si sedativa centrala, de crestere a capacitatii de oxigenare a creierului, diminua ritmul cardiac si amelioreaza ejectia sistolica,
antiagreganta plachetara, antioxidanta, antihiperlipidemica (scade nivelul colesterolului seric), atenueaza hipotensiunea ortostatica.
În medicina populara: antiaritmica, cardiotonica, sedativa, antiinflamatoare, capilaroprotectoare, previne colagenozelor articulare.

Importanţa
Medicinala, tinctoriala

Utilizare
Eretism cardiac al adultilor (tahicardie, palpitatii), insuficienta cardiaca incipienta, infarct miocardic, ateroscleroza incipienta, stari neurotonice ale
adultilor si copiilor, tulburari minore ale somnului, distonii neurovegetative.
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata, având un continut ridicat în vitamina C;
Industrie - fructele sunt folosite în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei;
Medicina, umana, populara - uz intern - frunzele, florile si fructele (se folosesc sub forma de infuzie) au actiune hipotensiva, vasodilatatoare; uz
extern - tratarea bataturilor (se foloseste decoctul din frunze);
Apicultura - specie melifera.
În homeopatie se foloseste în: insuficienta cardiaca, tulburari de ritm cardiac, angina pectorala.

Toxicitate

Contraindicaţii
Copii sub 12 ani, primul trimestru al sarcinii.

Precauţii şi reacţii adverse


Palpitatii, tahicardie, dureri de cap, vertij, dispnee, durei abdominale si gastrice, flatulenta.

Dozare

Supradozare
Nu au fost semnalate efecte adverse în caz de supradozaj la om.

Forme farmaceutice
Decoct, extracte lichide si solide
Interactiuni medicamentoase:
Cu heterozide cardiotonice (le creste activitatea, deci este necesara ajustarea dozelor), cu antiaritmice de clasa III ( actiune energica, deci se evita
administrarea concomitenta), cu antiagregante plachetare (creste riscul de sângerare, deci este necesara monitorizarea tratamentului), cu cisaprid
(creste activitatea celulelor ventriculare, deci se evita administrarea concomitenta).

Conservare

Cultivare

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
- Frunzele, prin ciupire sau taiere, inainte si dupa inflorire (aprilie-august)
- Florile sau ciorchinele de flori-strunjire direct de pe planta sau taierea ramurilor si curatarea lor uterioara, la inceputul deschiderii florilor (aprilie-
mai)
- Fructele, manual direct de pe planta, fara codite (septembrie-octombrie)
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CROCUS SATIVUS L.
Denumire populară: Sofran
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Liliidae
Ordinul: Liliales
Familia: Iridaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perema cu bulbotubercul, cu frunze liniare, revolute, cu flori solitate, actinomorfe, gamotepale, violet-albastre, odorante. Frucrul este caosula
triloculara.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica stigmatele florilor (Croci stigmata)

Compoziţia chimică
Frunzele de sofran contin pigmenti C-glicozilflavonoizi cum este: isoscoparin X��?-O-ramnozilglucozid.
Florile contin pigmenti carotenoizi: α-caroten, β-caroten, γ-caroten, licopina, prolicopina, zeaxantina, auroxantina si protocrocina, un caroten
dicarboxilic.
Zarghami siHeins (1971) au identificat în uleiul volatil extras din plantele de sofran 21 componenti: 47.00 %- safranal, 13.80 % - 4-hidroxi-2,6,6-
trimetil-1-ciclo, 6.00 %- 4-hidroxi-3,3,5-trimetil-2-ciclo, 6.00 % - 4-hidroxi-2,6,6-trimetil-3-oxo-1, 1.80 %- isorforona, 1.50 %- 3,5,5-trimetil-1,4-
ciclohexandiol, 1.20 % - 2-hidroxi-3,5,5-trimetil-2-ciclo, 1.10 % - 3,5,5-trimetil-2-ciclohexen-1,4, 1.00 % - 2,3-epoxi-4-(hidroximetilene)-3,3, 0.10
% - 6,6-dimetil-2-metilene-3-ciclohe, 0.10 % - 2(5H)-furanona, 0.10 % - acid hexadecanoic, 0.10 % - 3-hidroxi-2,6,6-trimetil-4-oxo-2-, 0.10 % -
acid linoleic, 0.10 % - acid linolenic, 0.10 % - naftalen, 0.10 % - acid octadecanoic, 0.10 % - acid oleic, 0.10 % - 2-feniletanol, 0.10 % - 2,6,6-
trimetil-3-oxo-1,4-ciclohex, 0.10 % - 3,5,5-trimetil-4-metilene-2-cicl~.
Protocrocina prin oxidare elibereaza doua molecule de picrocrozida si crocozida sau crocina (diesterul α-crocetinei cu gentiobioza).

Acţiune terapeutică
Stomahica, carminativa, slab analgezica, sedativ al tusei, excitanta al sistemului nervos central.

Importanţa
Tinctoriala

Utilizare
Colorant pentru preparate farmaceutice de uz extern si în industria alimentara (dilutia 1: 100.000 pastreaza culoarea galbena).

Toxicitate
Avortiva, purpura severa, trombocitoprenie, hipotrombinemie; în doze mari da hemoragii violente.

Contraindicaţii
Nu se cunosc la dozele terapeutice.

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare
Forme farmaceutice
Tinctura, extract, pulvere.
Impurificari:
Fiind un produs foarte scump, deseori se falsifica cu Foeminel (produs alcatuit numai din stiluri de Crocus sativus), Carthami flores (flori tubuloase
de Carthamus tinctorius L.), Calendulae flores (flori ligulate de Calendula officinalis L.). Decelarea impurificarilor se poate realiza prin examen
macroscopic, examen microscopic si analize cromatografice.

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
Bulbi

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Stigmatele, recoltate la momentul infloririi

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCUMIS MELO L.
Denumire populară: Pepene galben
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bosari, Bostan galben, Cantalosi, Cantalup, Caune, Galboni, Harbuz, Himunic, Ieura, Peapene, Peapine,
Pepen, Pepen galben, Pepene, Pepene dulce, Pepene râios, Pepeni cantalupi, Pepeni înecaciosi, Pepini,
Pepini galbeni, Pepini galbeni la miez, Pepini scortosi, Piepeni, Piepeni galbeni, Popone, Vlegi, Zamos

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina de 1-5 m lungime, agatatoare prin cârcei simpli; frunze alterne, palmat lobate, cu lobi rotunjiti, sinusuri
adânci, rotunjite; flori unisexuate, dispuse monoic, de culoare galbena; înflorirea iunie-august; fructe globulos ovoidale.

Ecologie şi răspândire
Planta cultivata în zonele calde.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Datorita continutului mai ridicat în glucide totale al pepenilor galbeni (10,0 – 16,0), valoarea lor energetica este relativ mai ridicata: 219,6 kJ/ 100 g
parte edibila. Continutul în proteine este de 0,90 %, cel de lipide 0,10 %, iar continutul de substante minerale este de 0,40 %. Fructele ajunse la
maturitate au un continut de 1,6 % glucoza, 1,3 % fructoza, 9,5 % zaharoza si 8 mg/ 100 g β-sitosterol (Souci s.a., 1981).
Continutul de vitamine din 100 g fruct variaza în urmatoarele limite: 32 mg acid ascorbic, 0,60 mg nicotinamida, 0,31 mg tocoferoli, 0,06 mg
tiamina, 0,02 mg riboflavina si 0,03 % acid folic.
În 100 g parte edibila au fost detrminat urmatorul continut de substante minerale: 20 mg sodiu, 330 mg potasiu, 10 mg magneziu, 6 mg calciu, 0,20
mg fier si 21 mg fosfor.
Wyllie s.a. (1994)au identificat în pepenii galbeni 20 de compusi volatili, incluzând esterii S-metilici ai acizilor etantioic, butantioic si pentantioic.
Aroma contine 7 compusi cheie, dintre care 4 au în compozitie sulf: S-metil tiobutanoat, 3-(metiltio)-propil acetat, 3-(metiltio)-propanal si probabil
dimetiltetrasulfid. Shu s.a. (1995) au identificat în extractele în izopentan, obtinut din tesuturile de pepene galben, 48 de compusi volatili, dintre care
ponderea o detin hexanolul (11,52 %), cavicolul (11,33 %), benzil alcoolul (3,54 %) si eugenolul (3,48 %).
Burzo s.a. (nepublicat) au determinat 48 componenti, în extractul obtinut în urma antrenarii prin hidrodistilare a substantelor volatile din fructele de
pepene galben, soiul Ananas. Ponderea a fost detinuta de hexil acetat 16,52 %, cis-hexenil acetat 13,24 %, octil acetat 11,80 %, metilbutil acetat
10,28 %, decenilo acetat 6,64 %, 3-decenil acetat 4,86 %, β-farnesen 4,04 %, germacren D 2,64 %, dodecadien-1-ol acetat 2,12 %, dodecatrien 1,93
%, decil acetat 1,60 %, nonadecan 1,41 %, tricozan 1,34 % si tau-muurolol 1,34 % din totalul componentilor identificati.
Fructele de pepene galben se caracterizeaza prin prezenta pigmentilor clorofilieni si carotenoizi. Analiza continutului de pigmenti din mezocarpul
pepenilor galbeni a evidentiat un continut de 57,0 mg/100 g pigmenti clorofilieni si 3,22 mg/100 g pigmenti carotenoizi. Curl (1966) a determinat o
concentratie de 20,2 mg/100 g pigmenti carotenoizi dintre care ponderea au avut-o β-carotenul 84,7 %, δ-carotenul 6,8 %, α-carotenul 1,2 %,
fitofluenul 2,4 %, fitoenul 1,5 %, luteina 1,0 % si violaxantina 0,9 %.
La maturitate acestia au un continut de caroteni de 2,0 mg/100g produs proaspat. Din totalul carotenilor, 84,7 % este reprezentat de β-carotenul, 6,8
% δ-carotenul, 1,2 % α-carotenul, 2,4 % fitofluenul, 1,5 % fitoenul, 1,0 % luteina, 0,9 % violaxantina si urme de alti pigmenti carotenoidici (Hulme,
1970).
Pigmentii flavonoizi sunt reprezentati prin glicozilflavonoizi acilati cum este: isovitexin 2��?-O-(E)-ferulil 4’-O-glucozid si isovitexin X��?-
O-(E)-cafeil-2��?-O-glucozid, iar în frunze a fost identificat: iso-orientin 2��?-O-(E)-cafeilglucozid.
Detalii...

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Extractele au efect emolient si emetic.
Fructele se consuma în stare proaspata si sub forma unor produse de cofetarie (înghetata, suc), gemuri, marmelade, salate de fructe, iar fructele mici
se mureaza în otet.
În medicina, umana, populara, fructul proaspat este folosit ca adjuvant în constipatie, litiaza urinara, guta, reumatism, hemoroizi; sucul proaspat are
efect laxativ si diuretic, semintele macerate se folosesc împotriva senzatiei de voma. În tratamentele de uz extern se folosesc cataplasmele, care
grabesc vindecarea arsurilor usoare si combat inflamatiile.
În cosmetica se utilizeaza pentru îngrijirea tenului uscat.
Pentru apicultura reprezinta o specie melifera.

Cultivare
Prefera solurile usoare, mijlocii, cu o buna structura, fertile si cu un pH de 6-7,2. Se impune o nutritie echilibrata.Pepenele galben are cerinte mari
fata de caldura. Temperatura optima de germinare a semintelor este de 25-30oC, cea minima de 14-15oC, iar cea maxima de 35oC. Plantele cresc si
se dezvolta bine numai la temperaturi de peste 15oC, cu o valoare mdie optima de 25-30oC. Este o planta de zi scurta, iar lipsa de lumina determina
alungirea rasadurilor si a plantelor în cultura. Este necesara o corelare între intensitatea luminoasa si nivelul temperaturilor, în special în sere,
raportul între valori fiind direct proportional. Este rezistent la seceta, ca urmare a structurii sistemului radicular.
Se seamana primavara în sera într-un sol bogat, iar germinarea are loc în 2 saptamâni. Se pot semana 2-3 seminte pe vas si se planteaza afara dupa
trecerea pericolului îngheturilor, asigurând protectie pentru cel putin câteva saptamâni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCUMIS SATIVUS L.
Denumire populară: Castravete
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Castraveti, Câstraveti, Crastavete, Cucumar, Ogârcai, Pepene, Pepeni, Pepeni irinaci, Pepeni muratori,
Pepeni râiosi, Pipeni, Scartavete, Scârtaveti Ugorci

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; tulpina lunga de 2-4 m, agatatoare prin cârcei simpli, întreaga planta acoperita de peri rigizi; frunzele alterne, palmat lobate, cu lobi
acuti si sinusuri slab pronuntate; flori galbene-aurii, unisexuate repartizate monoic; înflorirea iunie-august; fruct cilindric (melonida), drept sau
curbat, cu suprafata neteda sau rugoasa; semintele eliptice, comprimate lateral, alb-galbui sau cenusii.

Ecologie şi răspândire
Cultivata, alimentara.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Fructele castravetilor se caracterizeaza printr-o valoare energetica foarte scazuta: 40,0 kJ/ 100 g, datorita continutului mare de apa (96 – 97 %) si
scazut de glucide (1,0 – 2,2 %), proteine (0,5 – 0,8 %) si lipide (0,05 – 0,30 %). Continutul de substante minerale este de 0,40 – 0,89 %, glucoza
0,88 %, fructoza 1,0 %, zaharoza 0,05 %, celuloza 0,39 % si continutul de fibre 0,93 %.
În 100 g fructe s-a determinat 240 mg acid malic, 20 mg acid citric si 14 mg β-sitosterol (Souci, s.a., 1981).
Aminoacizii determinati în 100 g parte edibila au variat în urmatoarele limite: arginina 45 mg, histidina 8 mg, izoleucina 19 mg, leucina 25 mg,
lizina 26 mg, metionina 6 mg, fenilalanina 14 mg, treonina 16 mg, triptofan 4 mg si valina 21 mg.
Continutul de vitamine din 100 g fructe de castraveti este urmatorul: 0,02 mg tiamina, 0,03 mg riboflavina, 0,03 mg piridoxina, 0,20 mg
nicotinamida, 0,02 mg acid folic, 0,24 mg acid pantotenic, 11 mg acid ascorbic, 0,20 mg tocoferoli si 0,005 mg filochinona.
Continutul de substante minerale este relativ scazut. În 100 g parte edibila s-a detrminat urmatorul continut de substante minerale: 8,5 mg sodiu, 141
mg potasiu, 8 mg magneziu, 15 mg calciu, 0,15 mg magneziu, 0,50 mg fier, 0,09 mg cupru, 0,16 mg zinc, 23 mg fosfor si 37 mg clor. Fructele de
castraveti au avut continutul maxim de nitrati în zona bazala (397 ppm) si în tesuturile externe (182 ppm), ioar cele mai mici valori s-au determuinat
în zona centrala (55 ppm) si apicala a fructelor (36 ppm).
Zu s.a. (1996) a determinat substantele volatile produse de fructele de castraveti. Acestea sunt reprezentate în proportie de 35,5 % de butilacetat,
20,9 % de 3-metilbutil acetat, 7,3 % etil acetat, 5,6 % 2-butil acetat si 3,8 % hexil acetat.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
În alimentatie se folosesc fructele în stare proaspata sau murate.
În industrie, fructele se folosesc la obtinerea conservelor în otet, murat sau sub alte forme (ghiveci, tocana, marinat).
Medicina, umana, populara foloseste fructele proaspete pentru calmarea colicilor si inflamatiile intestinale, sucul obtinut din fructe proaspete
mareste diureza, trateaza iritatiile cailor urinare si respiratorii, hemoroizilor, durerilor abdominale, etc.; sucul proaspat combinat cu sucul de
morcovi, ridiche si sfecla în parti egale se foloseste pentru maruntirea pietrelor la rinichi si vezica. Pentru uz extern se folosesc cataplasme cu felii
proaspete, pentru tratarea iritatiilor si inflamatiilor pielii.
În cosmetica, sucul proaspat este folosit pentru combaterea pistruilor, catifeleaza tenul gras si uscat, îndeparteaza ridurile.
Pentru apicultura reprezinta o specie melifera.

Cultivare
Planta necesita soluri usoare, afânate, permeabile, bogate în humus, cu reactie neutra sau slab acida, cu o textura luto-nisipoasa. Sunt contraindicate
solurile cu exces de umiditate, impermeabile, precum si cele nisipoase, cu capacitate redusa de mentinere a apei. Caldura este un factor primordial
pentru desfasurarea normala a proceselor metabolice. Castravetii sunt plante de zi scurta, dar necesita o intensitate luminoasa marita. Are pretentii
mari fata de umiditatea din sol, cât si din aer, insuficienta ducând la aparitia unui numar mare de flori mascule, deformarea fructelor si aparitia
gustului amar al acestora. Aerul prezinta importanta deosebita pentru castraveti, atât în sol,
cât si în atmosera, recomandându-se efectuarea culturilor de câmp, mai ales a celor timpurii între perdele de protectie cu port înalt.
Se seamana în sera într-un sol bogat, cîte 2-3 seminte pe vas, iar germinarea are loc în 2 saptamâni. Se cresc înauntru si se planteaza afara dupa
trecerea îngheturilor. Se asigura protectie pentru primele câteva saptamâni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA MAXIMA Duchesne ex. Lam
Denumire populară: Bostan
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Dovleac turcesc, Boloveni muntenesti, Bostani moldovenesti de fript, Bostani muntenesti, Bostani turcesti,
Dovleci fara vreji, Dovleci placintari, Dovlete românesc, Dubleti, Iudaie bulgareasca, Iudaie porceasca,
Iudaie turceasca de mâncat, Samântar, Tigba

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina pivotanta; tulpina târâtoare (4-9 m lungime), cilindrica, goala în interior, ramificata, acoperita de peri rigizi; frunzele palmat
lobate, cu lobi rotunjiti si baza limbului cu marginea întreaga, aspru paroase; florile unisexuate, galbene, cele barbatesti lung pedunculate, grupate
câte 1-3 în axila frunzelor, iar cele femeiesti, scurt pedunculate, solitare; înflorirea iunie-septembrie; fruct peponida voluminoasa, sferica, argintie
sau alburie.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofita; cultivata ca planta alimentara, furajera si oleaginoasa.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Fructele de dovleac contin în functie de soi si gradul de maturitate 6,17 – 17,67 % substanta uscata si 4,87 – 92,18 mg amidon/ g sub. proaspata.
Culoarea caracteristica pentru partea comestibila se datoreaza prezentei pigmentilor carotenoizi: β-caroten, luteina si violaxantina.
Semintele contin 4,33 – 7,25 % apa, respectiv 92,75 – 95,67 % substanta uscata. Raportat la substanta uscata, semintele contin: 4,6 – 10,2 %
glucide, 42,9 – 57,3 % lipide, 24,3 – 45,6 % proteine si 2,8 – 5,0 % substante minerale. Principalii acizi grasi din lipide sunt: acidul linoleic, acidul
oleic, acidul palmitic, acidul stearic si acidul arachidic.
Frunzele contin: 85,9 % apa, 4,5 – 32,5 % proteine, 1,75 – 12,4 % lipide si 1,8 – 12,9 % substante minerale.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera, alimentara, oleaginoasa

Utilizare
Semintele bogate în ulei au efect diuretic, tonic si vermifug.
Fructele coapte sunt utilizate în alimentatie.
Alimentatie - utilizat în alimentatia omului sub diferite preparate sau produse de patiserie;
Industrie - folosit pentru fabricarea marmeladelor;
Medicina umana, populara - uz intern - semintele se folosesc în tratarea helmintiazei, miezul fructului are proprietati laxative, diuretice, sedative, se
recomanda în infectii urinare, constipatii, enterite, diabet, etc.; .
Apicultura - specie melifera.

Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe la maturitate (august-septembrie)

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA PEPO L. var. OBLONGA Ser.
Denumire populară: Dovlecel.
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala cu tulpina târâtoare, cu cârcei ramificati, frunze alterne palmat-lobate, flori mai, gamopetale, galbene. Fructul este o peponida alungit-
cilindrica, glabra.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Souci s.a. (1981) mentioneaza ca fructele acestei specii se caracterizeaza printr-o valoare energetica scauta (118,3 kJ/ 100 g), determinata de
existenta în cantitate mica a urmatoarelor substante: glucide solubile (5,46 %), glucoza (0,95 %), fructoza (0,90 %), zaharoza (0,54 %), amidon
(0,70 %) proteine (1,0 – 1,2 %) si lipide (0,10 – 0,20 %). Continutul în apa variaza între 90 si 93 %, cel de substante minerale între 0,73 si 0,80 %,
continutul de acid malic este de 199 mg/ 100 g, cel de acid citric 6 mg/ 100 g, iar cel de β-sitosterol este de 12 mg/ 100 g.
Continutul în vitamine al dovleceilor, exprimat în mg/ 100 g substanta proaspata variaza în urmatoarele limite: 0,05 mg tiamina, 0,06 mg
riboflavina, 0,11 mg piridoxina, 0,50 mg nicotinamida, 0,04 mg acid folic, 0,40 mg acid pantotenic si 9,0 mg acid ascorbic.
Aminoacizii identificati în fructele acestei specii prezinta diferente relativ mici. În 100 g produs edibil a fost determinat urmatorul continut de
aminoacizi: arginina 39 mg, histidina 17 mg, izoleucina 40 mg, leucina 59 mg, lizina 53 mg, metionina, 10 mg, fenilalanina 29 mg, treonina 26 mg,
triptofan 15 mg, tirozina 15 mg si valina 41 mg.
Fructele de dovlecel se caracterizeaza printr-un continut ridicat de calciu si potasiu. În 100 g parte edibila au fost detrminate urmatoarele elemente
minerale: 1,1 mg sodiu, 383 mg potasiu, 8 mg magneziu, 22 mg calciu, 0,04 mg mangan, 0,80 mg fier, 0,08 mg cupru, 0,20 mg zinc, 44 mg fosfor si
18 mg clor.
Semintele acestei specii contin: pectine (30 %), proteine (25 – 50 %), aminoacizi (cucurbitina), lipide (30 – 50 %, fitosteroli, acizi grasi (palmitic,
stearic, oleic, linoleic), caroteni (luteina, β-caroten), vitamine (β- si γ-tocoferol).

Importanţa
Melifera, oleaginoasa

Utilizare
Extractele din seminte au efect antihelmintic, antioxidant si antiinflamator.
Fructele sunt utilizate în alimentatie.

Cultivare
Dovlecelul necesita soluri profunde, afânate, revene, lipsite de buruieni, adapostite de curentii de aer, bine aprovizioate cu substante nutritive, cu un
pH de 6,5-7,2. Germinarea semintelor are loc în 14-16 zile la temperatura minima de 12-14oC si în 6-7 zile la temperatura optima de 20-25oC.
Temperatura optima de vegetatie este de 25-28oC. Planta are pretentii foarte mari fata de lumina. Are de asemenea cerinte ridicate fata de umiditatea
din sol, dar având un sistem radicular bine dezvoltat suporta perioadele de seceta.
Se seamana în aprilie în sera, într-un sol bogat, 2 sau 3 seminte pe vas. Germinarea ae loc în 2 saptamâni. Cresc rapid si se planteaza afara dupa
ultimele îngheturi asigurându-le protectie pentru cel putin primele saptamâni.
Mod de cultivare:
Semanat direct in camp, primavara sau prin transplantarea rasadurilor

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe in diverse faze de dezvoltare (mai-octombrie)

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CUCURBITA PEPO var. patisoniana
Denumire populară: Patison
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Dileniideae
Ordinul: Cucurbitales
Familia: Cucurbitaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta legumicola anuala, cu tulpina târâtoare si cu fructele peponide, cu forma rotunda, usor turtita.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Se utilizeaza în scop alimentar fructul.

Compoziţia chimică
Fructele contin: 98,0 % apa, 3,0 % glucide, 1,6 % proteine, 0,4 % lipide, 0,20 % caroten si 1,1 % fibre.
În 100 g fruct s-au determinat urmatoarele cantitati de vitamine: 17,0 mg acid ascorbic, 0,40 mg nicotinamida, 0,21 mg tiamina, 0,12 mg piridoxina
si 0,08 mg riboflavina.
Continutul de elemente minerale din 100 g fruct este urmatorul: 150 mg potasiu, 30 mg calciu, 23 mg fosfor, 18 mg clor, 8 mg magneziu, 2 mg
sodiu, 1,5 mg fier, 0,26 mg zinc, 0,14 mg mangan, 0,10 mg bor, 0,04 mg cupru si 0,001 mg nichel, molibden si seleniu.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Oleaginoasa

Utilizare
Dovleceii patison au o valoare energetica relativ scazuta: 92 kJ/ 100 g tesut comestibil si se utilizeaza în alimentatia hipocalorica.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CYDONIA OBLONGA Mill.
Denumire populară: Gutui
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Alamâioara, Gadunie, Gâtâi, Gutani, Mar butii, Pom cotei

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este un arbust sau arbore (1,5-6 m înaltime); frunze ovat eliptice, întregi, tomentoase pe partea inferioara; flori albe-roze, sesile, solitare, mari (4-5
cm diametrul) înflorirea mai-iunie; fructe poame globuloase, tomentoase, placut mirositoare.

Ecologie şi răspândire
Heliofil, termofil, cultivat fructifer si subspontan.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Gutuile contin : 0,42 % proteine, 0,50 % lipide, 0,93 % acid malic si 15,50 % glucide, din care glucide reducatoare 6,68 % si zaharoza 0,64 %.
Continutul de pectine are o valoare medie de 0,61 %.
Continutul de vitamine variaza astfel: 13,00 mg/ 100 g acid ascorbic, 0,20 mg/ 100 g nicotinamida, 0,03 mg/ 100 g tiamina si 0,03 mg/ 100 g
riboflavina.
Continutul în substante minerale al gutuilor variaza între 0,30 si 0,57 %. În 100 g tesut au fost detrminate urmatoarele cantitati de elemente
minerale: 201,00 mg potasiu, 21,40 mg fosfor, 10,30 mg calciu, 8,20 mg magneziu, 2,00 mg sodiu, 1,70 mf clor, 0,60 mg fier si 0,13 mg cupru.

Acţiune terapeutică

Importanţa
Medicinala, melifera, alimentara

Utilizare
Gutuile au o valoare energetica scazuta (286 kJ/ 100 g fruct), dar sunt importante în alimentatie pentru continutul lor în acid ascorbic, acizi organici,
glucide solubile si substante minerale.
Alimentatie - fructele se consuma în stare proaspata sau prelucrate;
Industrie - fructele sunt folosite la obtinerea dulcetii, compoturilor, jeleurilor;
Medicina, umana, populara - uz intern - fructele se recomanda la guturai, insuficienta hepatica, iritatii ale pielii; seminte leau proprietati laxative si
emoliente folosindu-se în tratamentul bronsitelor si traheitelor; frunzele au proprietati antidiareice; uz extern - tratarea laringitei, faringitei,
stomatitei, utilizând decoct din fructe, pentru tratarea degeraturilor se folosesc semintele;
Cosmetica - tratarea tenului gras, tratarea ridurilor;
Apicultura - specie melifera.

Cultivare
Gutuiul reuseste pe cele mai multe soluri, dar prefera un sol fertil usor umed si cu o pozitie însorita. Reuseste si la semiumbra, dar productia de
fructe nu este atât de buna în astfel de pozitii.
Planta rezista la circa -15oC. Pentru ca fructele sa atinga maturitatea deplina sunt necesare veri calde. Este de asemenea folosit ca portaltoi pentru
par si alte specii de pomi fructiferi.
Se recomanda semanatul în rasadnita rece imediat ce semintele s-au maturat. Este necesara stratificarea, pre-racirea pentru 18 saptamâni la seminte
proaspete, în timp ce la cele vechi sunt necesare 2 saptamâni de stratificare la cald si apoi 18 saptamâni de tratament cu frig. La momentul potrivit
manipularii, plantulele se repica în vase individuale si se cresc în rasadnita rece pentru cel putin prima lor iarna. Plantarea în pozitia permanenta se
efectuaza primavara târziu sau vara devreme. Se poate proceda la pregatirea de butasi din lemn matur, în noiembrie, în rasadnita rece.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: CYNARA SCOLYMUS L.
Denumire populară: Anghinare
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala; radacina puternica, profunda, rizom bine dezvoltat; tulpina înalta de pâna la 2 m, puternic ramificata , cu peri desi, moi; frunzele
bazale în rozeta, mari, pâna la 1-1,2 m lungime, cu petiol puternic si nervura mediana îngrosata, frunzele tulpinale alterne, penat fidate sau sectate,
fata superioara verde deschis si cea inferioara cu peri lungi, desi, albi-cenusii terminate într-un vârf spinos; antodii mari , globuloase de 4-5 cm în
diametru, florile rosii violacee; hipsofilele involucrale imbricate, carnoase, cu vârf acut, fara spini; înflorirea iunie-august; fruct achena, usor turtita
lateral, cenusie-bruna.

Ecologie şi răspândire
Cultivata, medicinala si leguma.
Organe utilizate
Frunzele (Cynarae folium), care contin derivati ai acizilor polifenolcarboxilici.
Compoziţia chimică
Substantele active din aceasta specie sunt acizii fenolici si alcoolii fenolici.
În frunzele acestei specii au fost identificate urmatoarele substante: compusi fenolici (2,0 %): acid dicafeoil-quinic (cinarina), acidul 3-cafeoil-
quinic, acvidul cafeic, acidul clorogenic, acidul criptoclorogenic si acidul neoclorogenic, alaturi de care s-au identificat taninuri, steroli
(taraxasterol, sitosterol, stigmasterol), triterpene (lactucerol, taraxerol), sesquiterpene (grosheimin), guaianolide (grosulfeimin) si o sapogenina
steroidala.
Gustul amar al frunzelor este determinat de prezenta lactonelor sesquiterpenice (0 – 4 %): cinaropicrina, cinarolida, dehidrocinaropicrina,
grosheimina, cinarotriolul si isoamberboina.
În bracteele si frunzele acestei sopecii s-au identificat 1 % pigmenti flavonoizi: cianidin 3-soforozid, cianidin 3-glucozid, cianidin 3-cafeilglucozid,
cianidin 3-cafeil-soforozid, cianidin 3-dicafeil-soforozid, cyanidol-glucozid, cyanidol-saforozid, luteolin-7-glucozid (cinarozida), luteolin 7-beta-
rutinozid (scolimozida), luteolin-7-beta-D-glucozid si luteolin-4-beta-D-glucozid.
Uleiul volatil contine: decanal, eugenol, beta-selinen si cariofilen.
Florile acestei specii contin: glucide, acid ascorbic, acid lauric, acid linoleic, acid 3-cafeoil quinic, acid 4-cafeoil quinic, acid 5-cafeoil quinic, acid
1,3-dicafeoil quinic, acid 1,4-dicafeoil quinic, acid 1,5-dicafeoil quinic, acid cafeoil-4-quinic,
Culoarea caracteristica florilor este data de prezenta urmatorilor pigmenti: cianidin 3-(cafeilsoforozid)-5- glucozid, cianidin 3,5-diglucozizi,
apigenin-4',7-diglucozid, apigenin-7-rutinozid, apigenin-7-glucozid (cosmosiin), cosmosiin, cianidol-3,5-diglucozid, hesperidin, luteolin-3'-0-beta-
D-glucozid, luteolin-7-gentiobiozid, luteolin-7-rutinozid (scolymosid), luteolin-7-glucozid (cinarozida), luteolin-4'-0-glucozid si luteolin-4'-0-beta-
glucozid, precum si beta-caroten.
Principalii componenti chimici determinati în organele comestibile sunt: 85,0 % apa, 7,6 % glucide, 2,1 % proteine, 0,1 % lipide, 8,0 mg/ 100 g
beta-caroten si 2,0 % fibre.
În 100 g tesut au fost determinate urmatoarele vitamine: 8,0 mg acid ascorbic, 0,90 mg nicotinamida, 0,21 mg acid pantotenic, 0,20 mg tocoferoli,
0,14 mg tiamina, 0,07 mg piridoxina, 0,03 mg acid folic si 0,03 mg riboflavina.
Continutul de substante minerale din 100 g tesut comestibil este urmatorul: 385 mg potasiu, 95 mg fosfor, 47 mg calciu, 43 mg sodiu, 43 mg clor,
31 mg magneziu, 21 mg sulf, 1,3 mg fier, 0,50 mg zinc, 0,36 mg mangan, 0,35 mg bor si 0,20 mg cupru.

Acţiune terapeutică
Coleretica, colagoga, hepatoprotectoare (datorita derivatilor cafeici), tonic amara (cinaropicrina si derivati), scade concentratia lipidelor totale si a
colesterolului (cinarina), diuretica (flavone), antialergica prin inhibarea complementului seric (cinarina), febrifuga, bacteriostatica fata de
Salmonella, Staphylococcus si Proteus.

Importanţa
Medicinala,
melifera, medicina, populara

Utilizare
Insuficiente hepatice si renale, alergii pe fond hepatic, hipercolesterolemie, hiperlipidemie, obezitate, ateroscleroza, reumatism.
Alte utilizari:
Medicina umana, populara foloseste pentru uz intern – frunzele, sub forma de infuzie pentru afectiuni hepatice, ale splinei, boli ale intestinului gros,
colite, scaderea colesterolului, dischinezia biliara.
Medicina veterinara foloseste aceasta specie pentru tratamente de uz intern în caz de anorexie, stari febrile, afectiuni cronice hepatice, insuficienta
biliara.
În alimentatie se folosesc inflorescentele înainte de înflorire. Valoarea energetica a tesuturilor comestibile a acestei specii este de 167 kJ/ 100 g.
În apicultura este importanta ca specie melifera.
Mossi si Echeverrigaray (1999) auconstatat ca extractele alcoolice din aceasta specie în concentratie de 5 mg/ ml au inhibat cresterea bacteriilor:
Staphylococcus aureus, Bacillus cereus si Bacillus subtilis.

Toxicitate
Efecte toxice nu se cunosc.

Contraindicaţii
Persoane alergice la plante din familia Asteraceae; obstructii biliare.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se cunosc la doze terapeutice.

Cultivare
Anghinarea creste bine pe soluri nisipoase, profunde, bine dreate, bogate în humus si fertilizate cu cantitati mari de îgrasaminte organice si chimice.
Este sensibila la temperaturi sub 0oC si ca urmare necesita protejarea în cursul iernii cu diferite materiale. Nu suporta nici temperaturi excesive de
peste 20oC, pentru un interval mai lung de 10-15 zile, deoarece acestea înhiba cresterea plantelor, chiar în conditiile unui regim normal de umiditate
în sol si atmosfera. Anghinarea nu are în general pretentii ridicate fata de lumina, iar în zonele de origine produce capitule tot timpul anului, în
schimb, plantele tinere provenite din seminte supuse vernalizarii au cerinte mari fata de acest factor. În privinta umiditatii are pretentii ridicate, fiind
necesara irigarea în perioadele secetoase. Lipsa apei determina reducerea dimensiunilor inflorescentelor si scaderea productiei, iar excesul
favorizeaza putrezirea plantelor.
Se poate înmulti prin seminte sau pe cale vegetativa, iar în ultimii ani s-a pus la punct metoda de înmultire prin micropropagare. Semanatul direct
(în perioada martie-aprilie; în rânduri distantate la 96 cm sau în cuiburi, la o adâncime de 3-5 cm, folosind 4 kg samânta la hectar) se practica doar
atunci când nu se dispune de o plantatie de la care sa se recolteze drajoni, sau în cazul lucrarilor de ameliorare. Se poate practica si cultura prin
rasad, cu semanat în prima jumatate a lunii februarie, prin semanat în rasadnite semicalde, repicare dupa circa o luna si plantare în câmp în a doua
jumatate a lunii aprilie. Se prefera cultura prin drajoni, care sunt recoltati din plantatii aflate în anul III de productie, toamna sau primavara, în
functie de zona unde se efectueaza cultura. Prin urmare, în zonele cu ierni aspre, drajonii se recolteaza toamna, dupa asonare se planteaza în
rasadnite reci, acestea se acopera cu rogojini si se pune balegar proaspat pe poteci. Periodic rasadnitele se aerisesc. Primavara (sfîrsit de martie,
început de aprilie) drajnii se scot din rasadnite, se sorteaza, apoi se planteaza în câmp. Pentru zonele mai calde, recoltarea drajonilor se face
primavara, chiar înaintea plantarii, prin detasarea lor "cu calcâi" de pe plantele mama, apoi se planteaza în câmp. Se pot planta 1 sau 2 drajoni într-
un cuib, la distante de 0,96-1,4 m între rânduri si 0,8-1 m pe rând, manual cu plantatorul de lemn. În timpul perioadei de vegetatie se aplica lucrari
obisnuite de îngrijire. Recoltarea se efectueaza esalonat, în iunie-iulie, când inflorescentele au dmensiunile specifice soiului, dar înainte ca bracteele
sa se deschida. În primul an de cultura se pot recolta 4-5 inflorescente de pe o planta (productia fiind în jur de 8-10 t/ha), iar în urmatorii ani
numarul inflorescentelor recoltate de la o planta poate ajunge la 7-8 (productia fiind de pâna la 20 t/ha). O cultuta de anghinare este rentabila 3-4
ani, recomandându-se desfiintarea dupa trei ani, cu scopul de a se obtine drajoni pentru înmultirea vegetativa.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze mature, din exteriorul rozetei-de culoare verde deschis, cu secera, vara-toamna

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DAHLIA VARIABILIS (Willd.)Desf.
Denumire populară: Gherghina
Sinonime ştiinţifice: D. pinnata Cav. D. rosea Cav.
Alte denumiri populare:
Dalie, Aliene, Berbine, Cartoafe, Cartosca, Cartoafa, Dalii, Dalii, Delii, Gheorghine, Gheorghini,
Gheorghini rosii, Gherghel, Gherghine de gradina, Georghina, Georgina, Gorghina, Herenie, Herghina,
Herhina, Leordina, Leurdini, Ruji, Ruji de barabou, Talie, Telenci

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena; tulpina erecta, abia brumata, înalta de 30-120 cm, ramificata si lignificata la baza; frunzele simple mai rar dublu penate, putin
brumate, ultimele fragmente crenat dentate; antodii mari , florile ligulate, roze; înflorirea iulie-septembrie; hipsofilele involucrale externe în numar
de 6-7; fruct achena, comprimata, fara papus.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ornamentala.
Organe utilizate
Scoarta, semintele

Compoziţia chimică
Florile contin substante amare diterpenice: dafnani (mezereina în seminte si dafnetoxina în scoarta din Daphne sp.) si dicumarine (dafnoretina).
Petalele florilor contin antociani dintre care Takeda s.a. (1984), a identificat: pelargonidin 3-(6��?-malonilglucozid)-5-glucozidul, cianidin 3-
(6��?-malonilglucozid)-5-glucozidul si cianidin 3,5-di(malonilglucozidul). Florile de Dahlia colorate în albastru contin cianidin 3-glucozido-5-
arabinozid si luteolin 7-diglucozid, cele colorate în rosu contin pelargonidin 3,5-diglucozid, cele colorate în galben apigenin 4’-glucozid si apigenin
7-rutinozid (roifolina).

Acţiune terapeutică

Importanţa
Melifera

Utilizare
Mezerina (din seminte) si dafnetoxina (în scoarta) sunt toxice violente, iritante pentru piele si mucoase. Ingestia de fructe declanseaza ulceratii ale
mucoasei digestive, spasme digestive puternice, hipersalivatie, vomismente, greutate în deglutitie, raguseala, cefalee, greturi convulsii.
Tratamentul intoxicatiei – simptomatic (evacuarea toxicului, administrarea de astringente, barbiturice si atropina).
Medicina umana, populara folosea florile sub forma de infuzie pentru tratarea bolilor femeiesti.
Petalele florilor pot fi utilizate ca salata iar radacinile contin amodon si inulina si pot conferi un gust amar unor preparate culinare.

Cultivare
Dalia necesita un sol bogat, adânc si cu o pozitie însorita. Îi displace umbra.
Se seamana iarna târziu, pâna catre mijlocul primaverii în sera. Germinarea are loc în 1-3 saptamâni la temeratura de 20oC. La momentul potrivit se
repica plantulele în vase individuale si se cresc în sera pentru cel putin prima iarna. Plantarea afara la locul defiitiv se efectuaza la sfârsitul
primaverii sau începutul verii. Se pot de asemenea pregati butasi de tulpini tinere primavara devreme. Radacinile tuberizate de obicei se tin în sera
la sfârsit de iarna, cu scopul favorizarii cresterii timpurii si tulpinile bazale tinere se preleva imediat ce au devenit suficient de mari. Divizarea
presupune ca radacinile sa fie recoltate toamna, la plantarea afara în primavara sa aiba loc divizarea radacinilor tuberizate si fiecare portiune trebuie
sa aiba un punct de crestere.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DAPHNE MEZEREUM L.
Denumire populară: Tulichina
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Afin salbatic, Cerlepciu, Chiperul-lupului, Cleita, Clipsiu, Cireasa lupului, Dafin mic, Lemn câinesc, Liliac
de padure, Liliac salbatic, Masalari, Malin salbatic, Salba moale, Salcuta, Teiul lupului, Tilichin, Tapchin,
Tolul lupului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Thymelaeales
Familia: Thymeleaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust scund de 50-150 cm înaltime; frunze alterne,oblong-obovate, glabre, cu margine întreaga, cu vârf obtuz sau acut; florile roz-rosietice rar
albe; înflorirea: februarie-aprilie; fructe - drupe rosii.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofita-mezohigrofita, frecventa în etajul fagului-etajul boreal, raristi de padure, tufarisuri.
Organe utilizate
Se utilizeaza scoarta si fructele acestei specii.

Compoziţia chimică
Analizele efectuate au relevat prezenta unor substante care în concentratie mare sunt toxice: diterpene (dafnetoxin, hidroxidafnetoxin, mezerein),
dicumarine (dafnoretin), cumarine (umbelliferona), rezine (dafnin), steroli (β-sitosterol).

Acţiune terapeutică
Carcinogen, diuretic, otravitor, purgativ, stimulant si sudorific.

Importanţa
Toxica, tinctoriala

Utilizare
Mezereina are efect mitogen. Extractele obtinute din scoarta radacinii sunt cele mai active si provoaca iritatii ale pielii, voma, diaree, convulsii si
tulburari respiratorii. Nu se utilizeaza sub forma de tratament intern.
Medicina, umana, populara - uz extern - tratarea dermatitelor si durerilor reumatice (se foloseste tintcura din scoarta);
Apicultura - specie melifera.

Cultivare
Planta creste pe diferite tipuri de soluri, dupa unii autori prefera un sol greu si ceva umbra, dupa altii un sol calcaros, iar dupa unii conditii umede
reci. Nu suporta perturbari la nivelul radacinii si trebuie plantata în pozitia permanenta cât mai repede posibil. De asemenea, nu suporta a-i fi
aplicate taieri, prin umare acestea nu se vor efectua, daca nu sunt necsare.
Se seamana în sera imediat ce semintele s-au maturat, iar vasul se acopera cu polietilena pentru mentinerea umiditatii. Sacul protector se
îndeparteaza imediat ce a avut loc germinarea. Germinarea semintelor este mai buna daca semintele se recolteaza verzi si se seamna imediat, ân
timp ce la semintele pastrate germinarea este mai dificila. Ele trebuie stratificate la cald pentru 8-12 saptamâni la 20oC, urmat de 12-14 saptamâni la
3oC. Germinarea poate avea loc dupa înca alte 12 luni sau mai mult la 15oC. Repicarea în vase individuale se face imdiat ce plantulele pot fi
manipulate. Se cresc în sera pentru prima iarna si se planteaza afara primavara dupa trecerea pericolului îngheturilor. Se pot pregati si butasi din
lemn semimaturat, în iulie-august, în rasadnita rece.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DATURA STRAMONIUM L.
Denumire populară: ciumafaie
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
bolandarita

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoilospida
Subclasa:
Ordinul: Solanales
Familia: Solanaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala, cu radacina ramificata, alba. Tulpina erecta, înalta de 20-100(120 cm), simpla sau adesea furcat sau dihazial ramificata în ½
superioara, glabra, în interior de obicei goala. Frunze ovate, îngustate în petiol lung, spre vârf putin ascutite, cu marginea sinuat si inegal dintata, pe
fata întunecat verzi, pe dos mai deschise. Flori solitare, erecte, pedicelate, dispuse în punctele de bifurcare ale ramurilor si la vârful acestora. Corola
alba infundibuliforma, cu gât larg deschis, pliat, cu 5 lacinii brusc si fin ascutite. Fruct capsula ovoidala, erecta, la exterior cu ghimpi consistenti,
inegali si ascutiti, se deschide incomplet la maturitate prin 4 valve. Seminte brun-negricioase, reniforme. Înflorire VI-IX.

Ecologie şi răspândire
Frecventa din zona stepei pâna în etajul gorunului, în locuri ruderale si cultivate; specie xeromezofita-mezofita, toxica.
Detalii...

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica frunzele (Stramonii folium)

Compoziţia chimică
Este o planta toxica, care se utilizeaza în scop medicinal, pentru continutul în alcaloizi tropanici care variaza între 0,1 si 0,6 % în frunze, între 0,1 si
0,5 % în planta, între 0,15 si 0,35 % în radacini si este în medie de 0,46 % în seminte.
Organele aeriene ale acestei plante contin glucide (glucoza, galactoza), tanin, precum si baze volatile: N-metilpirolina, N-metilpirolidina, piridina,
putresceina, compusi steroizi (vitastramonolid), nicotina, doua principii neutre: datugen si datugenin si compusi cu azot (cuscohygrina).
În aceste organe s-au mai determinat urmatoarele substante:
Lactone terpenoidice: daturalactona;
Acizi organici: acid malic, citric, oxalic, succinic, fumaric, formic, acetic, lactic.
Acizi fenolici: acid ferulic, clorogenic, neoclorogenic, cafeic.
Aminoacizi: arginina, alanina, glicina, leucina, izoleucina, lizina, prolina, hidroxiprolina, tirozina, fenilalanina, ornitina, valina, serina si acizii
aspartic, γ-aminobutiric si glutamic.
Cumarine: scopoletozida (urme).
Dintre alcaloizii tropanici (0,1 – 0,5%): hiosciamina (0,05 – 0,25 %), scopolamina alaturi de care se afla si cantitati mai mici de apoatropina,
atropina (0,08 – 0,1 %), atropamina,
norscopolamina, norartropina, apoartropina, scopina, scopoletina, cuschigrina, scopolina, genhiosciamina, meteloidina, tigloilmeteloidina, 6-
hidroxihiosciamina, hioscina (0,05 - 0,2 %) si genscopolamina.
Au mai fost detrminate urmatoarele substante: sesquiterpene (hidroxilubimina, caψdol) si flavonoli (rutina).

Acţiune terapeutică
Parasimpatolitica, sedativa, hipnotica, antiasmalica.

Importanţa
Medicinala, toxica, foarte toxica
Utilizare
Materie prima pentru extractia scopolaminei si a atropinei
Sub forma de fumigatii poate fi folosita în afectiuni ale cailor respiratorii (bronhodilatator).

Toxicitate
Administrarea repetata a unei infuzii de Stramonii folium produce schizofrenie, indiferenta fata de mediul înconjurator, midriaza, hiperexcitabilitate,
tremorul membrelor, astm, instabilitate în mers.

Cultivare
Ciumafaia reuseste în cazul celor mai multe soluri, dar prefera un sol usor, nisipos, bogat sau calcaros si o pozitie deschisa soarelui. Adesea se
autoînsamânteaza, daca este bine plasata. Este cultivata ca planta medicinala, dar poate deveni o buruiana problema. Este extrem de susceptibila la
diferite virusuri care afecteaza specii din familia Solanaceae. Repezinta un centru de infectie, de aceea nu trebuie crescuta ân apropierea cartofilor
sau tomatelor.
Se seamna în vase individuale primavara devreme în sera, plasând 3-4 seminte pe vas. Germinarea are loc în 3-6 saptamâni la 15oC. Plantarea afara
se efectueaza la sfârsitul primaverii,
începutul verii. În zonele cu veri toride se poate încerca semanatul in situ afara la mijlocul, catre sfârsitul primaverii.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, cand planta are flori pe etajele superioare si fructe imature pe cele inferioare, cu combina de recoltat furaje sau alte tocatoare

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DAUCUS CAROTA L.
Denumire populară: Morcov
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Bâla, Buruiana rusinii, Carete, Careti, Caroti, Cinstea femeilor, Cinstea fetei, Merlin, Mârcov, Morcodi,
Morcoghei, Morcoghi, Morcogi, Morcochi, Morcogei, Morcoi, Morcoji, Morconi, Morconiu, Morcov de
câmp, Morcov galben, Morcov salbatic, Morcove, Morcovei, Morcozi, Morcuri, Morcoi, Murcoi, Mure,
Muroci, Nap galben, Nap galben de câmp, Nap rosu, Petrinjei salbatic, Radacina dulce, Rusine, Rusinea
fetei, Sculatoare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala de iarna cu radacina pivotanta, subtire, alba (subsp. carota) sau specie bisanuala cu radacina pivotanta tuberizata, de culoare portocalie
(subsp.sativa); tulpina înalta de 50-80(200) cm, ramificata, muchiata, dispers sau aspru paroasa; frunze alterne, cu peri setiformi sau glabre (lipsite
de peri), 2-4 penat-sectate, cu teaca evidenta, pe margine alb-membranoasa; flori grupate în umbele compuse; umbelele au radiile inegale, paroase,
cu involucru bazal, alcatuit din numeroase foliole; umbelulele au involucel bazal si sunt alcatuite din flori cu petale albe, galbui, roze sau purpurii;
înfloreste în iunie-octombrie; fruct – dicariopsa cu 5 coaste principale prevazute cu 2 siruri de peri scurti si 4 coaste secundare, având ghimpi mai
lungi decât grosimea fructului, îndoiti la vârf sub forma de cârlig.

Ecologie şi răspândire
Subsp. carota: planta eurifila, euriterma, eruriacida, frecventa din zona stepei pâna în etajul gorunului în fânete, pe coaste însorite, în poeni,
semanaturi.
Subsp. sativa: cultivata
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica radacina (Daucus carotae radix), frunze (Daucus carotae folium), fructe (Daucus carotae fructus), ulei volatil obtinut
din fructe (Daucus carotae aetheroleum)

Compoziţia chimică
Din datele analitice prezentate de Souci s.a. (1981) rezulta ca morcovii au o valoare energetica scazuta (168,0 kJ/ 100 g) datorata consinutului
scazut de glucide (6,0 – 9,3 %), proteine (0,7 – 1,2 %) si lipide (0,10 – 0,30 %). Dintre glucide, glucoza reprezinta 1,61 %, fructoza 1,45 % si
zaharoza 1,76 %, pectinele 1,35 % si celuloza 0,95 %.
În 100 g produs edibil s-au determinat 293 mg acid malic, 51 mg acid citric, 6,1 mg acid oxalic, 7,0 mg acid fumaric, 5,0 mg acid succinic, 51 mg
acid quinic, 6,0 mg acid cafeic1,5 mg acid ferulic, 0,1 acid p-cumaric, 7,0 mg β-sitosterol, 3,0 mg stigmasterol, 1,0 mg campesterol si 90 mg
lignine.
Dintre aminoacizi, în 100 g tesut s-au detrminat: 47 mg lizina, 43 mg izoleucina, 42 mg leucina, 41 mg arginina, 40 mg valina, 36 mg treonina, 31
mg fenilalanina, 16 mg tirozina, 15 mg histidina, 13 mg cistina, 10 mg triptofan si 8 mg metionina.
Vitaminele sunt reprezentate de provitamina A (12 mg/ 100 g) si acidul ascorbic (7,1 mg/ 100 g) precum si din cantitati mici de tocoferoli, tiamina,
riboflavina, piridoxina, acid pantotenic si nicotinamida.
Continutul de substante minerale variaza între 0,66 si 1,02 %. Dintre aceste substante ponderea o detin potasiul 290 mg/ 100 g, clorul 61 mg/ 100 g,
sodiul 60 mg/ 100 g, calciul 41 mg/ 100 g, fosforul 35 mg/ 100 g si magneziul 18 mg/ 100 g.
Uleiurile volatile extrase din radacinile de morcov contin: 30,19 % β-cariofilen, 26,37 % terpinolen, 14,48 % falcarinol, 3,56 % α-patchoulen, 3,48
% γ-terpinen, 3,33 % L-β-pinen, 2,60 % α-cariofilen, 2,31 % β-pinen, 2,04 % carvil acetat, 1,62 % nerolidol acetat, 1,58 % limonen, 1,37 %
cariofilen oxid, 1,27 % bornil acetat, 0,32 % β-felandren, 0,72 % α-pinen, 0,27 % α-bergamoten si 0,21 % geranil izobutirat (Burzo s.a., nepublicat).
Morcovii pot sa acumuleze cantitati relativ mari de nitrati. Acestia se acumuleaza în cantitati mai mici în tesuturile exterioare, mai mari în tesutul
conducator (400 – 600 ppm) si atinge valorile maxime în frunze (1500 ppm).
Principalii pigmenti din morcovi sunt cei carotenoizi. Heinonen (1990) a determinat continutul de pigmenti carotenoizi din 19 soiuri de morcovi si a
constatat ca α-carotenul a variat între 2,2 si 4,9 mg/100 g, β-carotenul între 4,6 si 10,3 mg/ 100 g, γ-carotenul între 0,6 si 2,7 mg/ 100 g, iar luteina a
variat între 0,1 si 0,5 mg/ 100 g.
Dintre pigmentii antocianici, în morcovi a fost identificat cianidin xilosilglucozidul, iar Harborn (1967) mentioneaza prezenta 3-
(sinapilxilosilglucozilgalactozid)-ului.
Frunzele de morcov au un miros caracteristic, care se datoreaza prezentei uleiurilor volatile. Analizele efectuate de Burzo s.a. (nepublicat) au relevat
ca frunzele de morcov contin: pseudopinen (43,78 %), sabinen (10,78 %), germacren D (8,90 %), β-cariofilen (7,21 %), α-limonen (5,87 %), α-
pinen (3,65 %), izoeugenol metileter (3,14 %), α-cariofilen 2,52 %), cis-β-ocimen (2,35 %), γ-terpinen (0,81 %), trans-β-ocimen (0,61%) si α-thujen
(0,14 %).
Toulemonde s.a. (1987) au identificat si dozat 88 componenti în uleiurile volatile extrase din semintele de morcov. În cantitate mai mare s-au
determinat: carotolul 23,56 %, sabinenul 18,01 %, α-pinenul 12,78 %, α-bisabolenul 3,38 %, cariofilen oxidul 3,04 %, β-pinenul 2,65 %, β-
cariofilenul 2,55 %, mircenul 2,35 %, limonenul 1,85 %, p-cimenul 1,56 %, terpinen-4-olul 1,29 %, camfenul 1,10 %, β-bisabolenul 1,07 % si
daucenul 1,00 %.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Hepatoprotectoare, regeneratoare hepatocitara (carotol); hipotensiva (carotol si daucol); stimuleaza sinteza de rodopsina la nivel ocular si formarea
de anticorpi, antioxidanta, cicatrizanta (carotenoide).

Importanţa
Alimentara, tinctoriala

Utilizare
Radacina este sursa de vitamina A, având utilizari în tratamentul hemeralopiei, xeroftalmiei, a unor afectiuni dermice (rani) si boli infectioase.
Pigmentii carotenoidici se folosesc si drept coloranti pentru preparatele farmaceutice, alimentare si cosmetice.
Uleiul volatil: insuficiente hepatice si renale minore, eczeme, cuperoza, furuncule, disfunctii tiroidiene, hipotensiune, neurastenie.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): radacina – coapta, sfarâmata se punea la copii pe bube dulci; mustul se administra împotriva rahitismului; fiarta în
lapte se faceau cataplasme pentru rani vechi, inflamatii; dulceata facuta din radacina rasa se dadea pentru tratarea tusei convulsive, iar fiertura
contra icterului; sucul proaspat, extras din morcovul ras se bea, înainte de mâncare, pentru calmarea durerilor de stomac; zeama neîndulcita se bea
pentru tratarea diareei, frigurilor; decoctul radacinilor se mai folosea pentru boli de piept si rinichi; samânta – zdrobita, amestecata cu vin se
administra în ascite si pneumonii; funzele uscate si pisate marunt se puneau la ochi contra albetei.
Apicultura: specie melifera – furnizeaza culesuri de nectar, polen; pondere apicola medie.
Uleiul volatil extras din semintele de morcov este utilizat pentru aromatizarea bauturilor alcoolice si nealcoolice, a produselor de panificatie si a
unor preparate culinare.

Toxicitate
Toxicitate (indusa de carotenoide): colorarea tegumentului si fotodermatoze (fotosensibilitate medicamentoasa, urticarie solara, puseu estival de
lupus eritematos); precautii la folosirea preparatelor pentru bronzat pe baza de carotenoide; cristalizarea la nivelul cristalinului; risc de aparitie a
unor forme de cancer la doze mari (doza maxima admisa: aproximativ 5 mg / kg corp).

Contraindicaţii
Cataracta, glaucom.

Cultivare
Morcovul prefera soluri cu textura mijlocie sau usoare, adânci, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, de preferinta aluviale, bogate în substante nuritive,
cu reactie neutra, adânc lucrate, curate de buruieni.
Este o planta putin pretentioasa fasa de caldura, temperatura minima de germinare fiind de 4-5oC, iar cea optima de 20oC, ceea ce permite
semanatul din toamna. În privinta umiditatii cerintele sunt moderate. În primul an de cultura are pretentii mari în perioada germinarii, când
consumul de apa este egal cu masa semintelor si în faza de îngrosare a rdacinilor, când umiditatea optima a solului trebuie sa fie de 70-80% din
capacitatea de câmp. Morcovul are cerinte moderate fata de lumina si de aceea se poate cultiva asociat numai cu plante de talie mica, deoarece în
perioada îngrosarii radacinilor nu suporta umbrirea.
Se seamana în august-septembrie sau aprilie in situ. Semintele germineaza bine, daca li se asigura o perioada de stratificare la rece.
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Radacini, iunie - octombrie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DIANTHUS CARYOPHYLLUS L.
Denumire populară: Garoafa
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Buruiene de ghitei, Buruiene de germe, Calamfir, Carafila, Caramfila, Caranfil, Chirisor, Cocosei, Cuisoara
de gradina, Cuisoare, Cuisoras, De germe, Flori domnesti, Garoafa de ghiveci, Garoafa de gradina,
Garoafle, Garofe, Garofil, Garofita, Garofite, Ignele, Neghina, Neghine, Neghinea, Neghinele, Negina,
Neginea, Pahiu, Sacfiu, Sacfiu îngramadit, Sanfie, Sansiu, Saschiu, Samferel, Schinteiuta, Scânteiute, Secfiu,
Secfii, Sinferei, Sâmferel, Sâmfireanje, Sînfireag, Sânfiregi, Sânvireni tarcati, Vazdoaga, Vazdoange umplute,
Vâzdoaga, Vâzdoage, Vâzdoage de Rusale, Vâzdoange umplute

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Caryophyllales
Familia: Caryophyllaceae
Subfamilia: Caryophyllioideae

Caractere morfologice
Planta perena; tulpina înalta de 30-90 cm, verde-cenusie, glabra, la baza lignificata, ramificata, umflata sub noduri; frunze opuse, liniar-lanceolate,
late de 2-5 mm, întregi pe margini; flori actinomorfe, solitare sau în dicazii, mari, odorante; la baza caliciului gamosepal, tubulos, se gasesc 4 foliole
lungi cât ¼ din tubul calicial, terminate cu o arista verde, scurta ; fruct – capsula denticulata ce ramâne închisa în tubul caliciului.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivata, originara din zona mediteraneeana.
Organe utilizate

Compoziţia chimică
Extractele obtinute din florile de garoafe contin dupa Ceausescu s.a. (1988) eugenol, alcool β-fenil etilic, benzoat de benzil, salicilat de metil si
salicilat de benzil.
Culoarea florilor se datoreaza prezentei antocianilor. Dintre acestia Terahara s.a. (1986) a identificat pelargonidin 3-(6��?-malilglucozidul) si
cianidin 3-(6��?-malilglucozidul).
Organele aeriene contin si un mono-C-glicozilflavonoid denumit isoscoparina (5,7,4’-triOH 3’-Ome 6-Glc.).

Acţiune terapeutică
Extractele obtinute din flori au efect antispasmotic, cardiotonic si diaforetic.

Importanţa

Utilizare
Extractele sunt prescrise pentru tratarea bolilor coronariene si nervoase. Ele se utilizeaza de asemenea si în industria parfumurilor.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): flori – ceai împotriva racelii si în stari de nervozitate; radacina – plamadita în tuica – pentru tratarea “galbinarii��?
sau spalatul ranilor infectate.

Cultivare
Garoafa reuseste pe cele mai multe soluri cu pozitie însorita, tolerând un pH de 6-8. Tolereaza temperaturi joase de pâna la -10oC.
Se seamana în sera, iar germinarea are loc în 2-3 saptamâni la 15oC. Când sunt suficient de viguroase pentru a putea fi manipulate, se repica în vase
individuale si plantele se cresc în sera pentru prima lor iarna. Plantarea afara la locul definitiv se efectueaza la sfârsit de primavara, început de vara.
Se pot pregati butasi de tulpini bazale neflorifere, în rasadnita, în iunie-iulie. Tulpinile se recolteaza când au circa 10 cm lungime. Se trec în vase
individuale si se tin la semiumbra în rasadnita rece sau sera, pâna la o buna înradacinare. Plantarea afara se efectueaza în cursul verii.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DICTAMNUS ALBUS L.
Denumire populară: Frasinel
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rutales
Familia: Rutaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate

Compoziţia chimică
Uleiul volatil extras din tulpinile acestei specii contine: anetol, β-ocimen, carvacrol, hexenil acetat, α-pinen, β-pinen, α-terpineol, β-cariofilen,
camfen, γ-terpinen, terpinolen, terpinen-4-ol, limonen, linalol, metil-cavicol, mircen, nonanal, dictagymnin, feniculin si pregeijeren.

Acţiune terapeutică
Antiseptica, antihelmintica, antibacteriana, diuretica, emenagoga, sedativa, stomahica, sudorifica, tonica, vermifuga.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Extractele sunt folosite pentru tratarea bolilor de piele, a celor nervoase, artritei etc.
Sesquiterpena pregeijeren din uleiul volatil are actiune insecticida.

Toxicitate
În doze mari este toxica.

Cultivare
Mod de cultivare:
- Transplantarea rasadului obtinut din seminte in spatii protejate; greminatie greoaie - 6 luni
- Vegetativ, prin transplantarea bucatilor de stoloni

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Rizomi si radacini, recoltate toamna cu cazmaua
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DIGITALIS LANATA Ehrh.
Denumire populară: Cucenta
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
degetar lânos

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Scrophulariales
Familia: Scrophulariaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta bisanuala-perena; cu tulpina de 30-70 cm înaltime; frunze oblonglanceolate, glabre; florile alb-galbui, cu reticulatii brune sau violete, de 1,5-
3 cm sunt dispuse în raceme, axa inflorescentei si caliciul sunt glandulos-paroase; înflorirea iunie-august; fruct capsula.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita, subtermofita; sporadica în zona de stepa-etajul gorunului, pajisti, tufarisuri
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica folium.

Compoziţia chimică
Importanta terapeutica a acestei specii consta în faptul ca are un continut ridicat de glicozizi (1,0 %), cu rol cardiotonic.
Frunzele acestei specii contin:
Glicozizi: desacetillanatosid C, acetildigoxin, acetilgitoxin, acetildigitoxin, acetilgitaloxin, diginatigenin, diginatin, digiprosid, digitoxin, digoxozid,
evatromonozid, gitaloxigenin, gitaloxin, gitorozid, gitoxigenin, gitoxin, gluco-evatromonozid, glucogitaloxin, glucogitofucosid, glucogitorozid,
glucolanadoxin, glucoverodoxin, glucoverodoxin, lanadoxin, lanagitozid, lanatigonin, lanatigozid, lanatozid A, B, C, D si E, neodicagenin,
neodigoxin, neodigitalogenin, neodigitogenin, neodigoxozid, neolanatozid C, neoodorobiozid G, odorobiozid G, purpureaglicozid A, strospezid,
verodoxin.
Saponine: tigonin.
Pigmenti: scutellarein, 4-metil-scutellarein, trihidroxi-dimetoxiflavona, trihidroxi-metoxiflavona.
Steroli: campesterol, colesterol, cicloartenol, digoxigeni, izofucosterol, metilen-cicloartenol.

Acţiune terapeutică
Cardiotonica, diuretica, toxica, cardiostimulanta, tonica.

Importanţa
Toxica

Utilizare
Insuficienta cardiaca
Medicina umana, populara - frunzele au principii cardiotonice

Cultivare
Mod de cultivare:
Semanat in camp, in pragul iernii cu 4-5 kg / ha, distanta intre randuri 50 cm, iar desimea 80-100 plante/mp

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, la maturitatea plantei, in una sau doua etape cu secera sau cutite mari, iunie-septembrie.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DIGITALIS PURPUREA L.
Denumire populară: degetel rosu
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
degetar rosu

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Scrophulariales
Familia: Scrophulariaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta bisanuala, cu tulpina erecta, simpla, înalta de 30-100 (150)cm, alipit cenusiu tomentoasa. Frunze pe fata pubescente, pe dos cenusiu
tomentoase, cu nervatiune pronuntata, pe margine crenat dintate, cele inferioare alungit ovate, obtuze, îngustate în petiol aripat; cele mijlocii eliptic
lanceolate, acute, aproape sesile. Flori grupate în racem multiflor, terminal, unilateral, cu flori nutante, mari, pedicelate. Corola tubulos
campanulata, larg deschisa, la exterior glabra, purpurie rar alba, la interior palid roza, cu numeroase macule punctiforme, brune, înconjurate cu câte
un cerculet alb. Fruct capsula ovoida, pubescenta, cu seminte ovoidale sau aproape prismatice, muchiate. Înflorire VI-VIII.

Ecologie şi răspândire
Cultivata ornamental, rar salbaticita în vecinatatea gradinilor si plantatiilor.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza frunzele care contin heterozide cardiotonice.
Partea utilizata în terapeutica folium (Digitalis purpureae folium)

Compoziţia chimică
0,1- 0,4 % heterozide cardiotonice provenite de la digitoxigenol, gitoxigenol si gitaloxigenol: heterozide primare (purpurea glicozide A, B si E) si
secundare. Heterozidele cardiotonice primare se numesc purpurea glicozide si apartin seriilor A, B si E (purpureaglicozida E sau
glucogitaloxolozida)
Seria A corespunde heterozidelor digitoxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida A, iar cea secundara digitoxozida (digitoxina sau
digitalina)
Seria B corespunde heterozidelor gitoxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida B, iar cea secundara gitoxozida.
Seria E cuprinde heterozide ale gitaloxigenolului. Heterozida primara este purpurea glicozida E, iar cea secundara gitaloxozida.
Cercetarile efectuate de Lactano (1986) au precizat ca umectarea semintelor de Digitalis grandiflora cu o solutie apoasa de sulfat de mangan si
molibdat de amoniu, precum si stropirile foliare în faza de roζ cu aceasta solutie determina cresterea continutului de glicozizi cardiotonici de 1,5 –
2,0 ori, comparativ cu martorul netratat.
Saponozide steroidice (1 %): heterozide ale tigogenolului, digitogenolului si gitogenolului.
Heterozide digitanolice: diginozida, digifolozida, lanafolozida, digipronozida.
Flavonozide: heterozide ale luteolului (7-glucozida, 7-glucuronida, 7-glugurono-glucozida, 7-glucurono-xilobiozida); heterozide ale apigenolului;
hesperidozida; digicitrozida si hesperetolului;
Antrachinonele din frunzele de degetel sunt reprezentate de: 3-metilalizarina, 4-hidroxidigitoluteina, 1-metoxi-2-metil-antrachinona, 3-metoxi-2-
metilantrachinona, digitopurpona, fomarina si izocrizofanolul (Bodea, 1982) iar divatii ntrachinonici de: gitoluteol, 3-metil-alizarina, 1-metoxi-2-
metil-antrachinona, 1,4,8-trihidroxi-2-metil-antrachinona, 2-metil-3,4-dihidroxiantrachinona, digitopurpurona, fomarozida si metil eterul sau,
izocrisofanol.
Substante azotate: (colina, acetilcolina), acid nicotinic; terpene: digiprolactona, substante minerale
Saponinele cu efect cardiotonic sunt reprezentate de digitoxigenina, digoxigenina si uzarigenina
Frunzele de degetel contin: saponine spirostanice: tigonina, gitonina, F-gitonina degalactotigonina si purpureagitozida.
Acizi fenolici: acid cafeic, ferulic, p-cumaric, clorogenic.
Acizi organici: citric, izocitric, izovalerianic, succinic, propionic, butiric, acetic.
În cerurile de pe suprafata frunzelor au fost determinati alkani cu 29, 31 si 33 atomi de carbon.
Compusii terpenici sunt reprezentati de: cicloartenol, 24-metilcicloartenol, cicloeucalenol, 24-etilenlofenol, 24-metilenlofenol, obtusifoliol,
fitosteroli: stigmasterol, campesterol, colesterol, 24-metilencolesterol, fucosterol.
Organele aeriene ale acestei specii contin flavone cum sunt: scutellareina, hispidulina, pectolinarigenina si jaceosidina, flavonoli ca: ermanina,
penduletina, 5-hidroxi auranetina, chrysosplenetina si calicopterina.
Dintre glicozizi flavonici în florile de Digitalis au fost identificati: luteolin 7-metilglucuronid, luteolin 7-glucuronid, luteolin 7-glucozid, 6-
hidroxiluteolin 7-metil eter.

Acţiune terapeutică
Efect inotrop pozitiv (stimuleaza contractilitatea fibrei miocardice), efect tonotrop pozitiv (stimuleaza tonicitatea), efect batmotrop pozitiv
(stimuleaza excitabilitatea cordului insuficient prin scurtarea perioadei refractare a atriului si ventriculului), efect cronotrop negativ (scade frecventa
cardiaca), amelioreaza circulatia coronariana.
Importanţa
Medicinala, toxica, melifera

Utilizare
Insuficienta cardiaca congestiva însotita de tulburari de ritm supraventricular (de electie).
Frunzele speciei Digitalis purpurea constituie materie prima pentru obtinerea industriala a digitoxozidei, cunoscuta sub denumirea veche de
digitoxina (FRX) sau se folosesc sub forma de pulbere titrata (Digitalis purpureae pulvis titratus cu cel mult 5% umiditate si o activitate
cardiotonica de 8,5 - 11,5 U.I/g, conform FRX), la obtinerea comprimatelor.

Toxicitate

Contraindicaţii
Hiperexcitabilitate ventriculara (extrasistole), bloc atrio-ventricular, calciterapie intravenoasa (prin cresterea riscului de oprire a inimii în sistola),
administrarea concomitenta de substante care le modifica absorbtia digestiva (antiacide, carbune) si hipokalemiante (diuretice, corticoizi,
antibiotice- amfotericina B, laxative de contact tip antracenozide - le maresc toxicitatea prin excretia de potasiu, favorizând tulburarile de ritm).

Precauţii şi reacţii adverse

Dozare

Supradozare
Tulburari digestive (greturi, diaree, voma), vizuale (imagini galbene), nervoase (confuzii, nevralgii) si de ritm cardiac (extrasistole ventriculare,
tahicardie jonctionala, bradicadie).

Forme farmaceutice

Conservare

Cultivare
Degetelul rosu creste bine pe soluri fertile si din acest punct de vedere cele mai potrivite sunt cernoziomurile. Planta nu are pretentii deosebite fata
de temperatura. Rasarirea are loc în 15-20 zile la o temperatura medie zilnica de 4-5oC, iar tinerele plantule rezista la brmele târzii. Rezista bine
peste iarna daca terenul este acoperit cu zapada. În privinta apei are cerinte mari în perioada de germinare a semintelor, de asemenea în cursul
vegetatiei plantele sufera în cazul secetei deoarece
sistemul radicular al plantelor este superficial. Pe de alta parte, irigarea sau un regim bogat în precipitatii influenteaza negativ continutul în principii
active. Lumina are efecte favorabile asupra acumularii în frunze aprincipiilor active.
Se înmulteste prin seminte, prin semanat direct în câmp, ori semanat în rasadnite sau straturi reci în vederea producerii rasadului. Se recomanda
semanatul în pragul iernii folosind 4-5 kg samânta la hectar. Samânta se amesteca cu material inert în proportie de 1:1 si este necesara
folosirea unei plante indicatoare- mac, salata. Pentru marcarea rândurilor în vederea lucrarilor de îngrijire înainte de rasarirea degetelului), iar în
zonele mai umede se poate semana si primavara foarte timpuriu (folosind 3-4 kg samânta la hectar). Se foloseste semanatoarea universala prevazuta
cu distribuitor pentru seminte mici si cu limitator de adâncime. Distanta între rânduri este de 50 cm, pe rând 10-12 cm, iar adâncimea de semanat
este de 0,5-1,5 cm. Este necesara asigurarea unei densitati de 80-100 plante /m2, deoarece mule plante dispar având în vedere ritmul redus de
crestere pâna la formarea micii rozete de frunze, consecinta a semnsibilitatii la ploile repezi, seceta sau lucrari de îngrijire. În situatia producerii
rasadului (pentru un hectar sunt necesare 200 mii fire) semanatul se efectueaza în prima decada a lunii martie (în rasadnite) si în luna august (în
straturi reci).
Plantarea la locul definitiv se face la începutul lunii mai. Dintre lucrarile de îngrijire, cea mai importanta este combaterea buruienilor. De asemenea
se acorda atentie combaterii bolilor si dunatorilor. Recoltarea frunzelor se realizeaza în anul I de vegetatie (este planta bienala), când se realizeaza
cea mai mare productie de frunze, cu cel mai mare continut de cardenolide (la vârsta de circa 3 luni), respectiv în jurul datei de 1 august (fara a fi
afectate frunzele tinere din mijloc).
Rozeta regenereaza si toamna se poate face o a doua recoltare (chiar o a treia recoltare în toamnele calde si lungi). În aczul ultimei recoltari se taie
tufa în întregime. Productia obtinuta în cazul a douaa recoltari este de 50-60 q/ha frunze verzi.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, la maturitatea plantei, in una sau doua etape cu secera sau cutite mari, iunie-sept.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DRACOCEPHALUM MOLDAVICA L.
Denumire populară: mataciune
Sinonime ştiinţifice: D. moldavica L. (Britt.), Moldavica suaveolens Gilib., M. punctata Mnch.
Alte denumiri populare:
mataciune moldoveneasca, matacine, busuioc, busuioc de munte, busuioc manastiresc, busuiocul stupilor,
melisa, melisa româneasca, melisa turceasca, minta turceasca, roinita

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Asteridae
Subclasa:
Ordinul: Lamiales
Familia: Lamiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta erbacee anuala, înalta de circa 20-60 cm, cultivata, cu tulpina tetramuchiata, erecta, scurt-paroasa, frunze mijlocii lanceolate, opuse, adânc
crenat-serate. Florile albastre-violacee sau albe, gamopetale, sunt grupate în verticile Fructele sunt tetraachene ovoidale, brune. Înflorire VII-VIII.

Ecologie şi răspândire
Mezofita, mezoterma, slab acid-neutrofila, cultivata si adesea subspontana în Transilvania.
Detalii...

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica herba (Dracocephali herba) si uleiul volatil obtinut din herba (Dracocephali aetheroleum). Organele aeriene ale acestei
plante contin ulei volatil (0,2 – 06 %) cu monoterpene aciclice.

Compoziţia chimică
Herba contine: 0,30 - 0,70% ulei volatil; un principiu amar si deψde.
Uleiul volatil contine: 25 - 50% citrali, 30% geraniol, nerol, timol, citronelal, limonen, α-si β- pinen, acetat de garanil
Holm s.a. (1998) au identificat în uleiul volatil extras din organele aeriene ale acestei specii un numar de 35 componenti. Ponderea o detine geranil
acetatul (37,80 %), geranialul (28,60 %), neralul (19,70 % si geraniolul (6,50 %). În cantitate mai mica de 1,0 % din totalul componentilor au fost
determinate urmatoarele substante: nerol, germacren D, α-pinen, cariofilen oxid, α-cubeben, 1-octenol-3, eugenol, fenilacetaldehida, spatulenol, β-
burbonen, carvacrol, β-cariofilen, β-damascenona, β-ionona, β-isogeraniol, limonen, cis-linalool oxid, metil eugenol, nerol oxid, (E)-β-
ocimen, 3-octanol, 1-octenil-3-acetat, campfen, guaiol, mircen, (Z)-β-ocimen, β-pinen, γ-terpinen, α-terpineol, α-tujen si timol.

Acţiune terapeutică
Sedativa, carminativa, stomahica, antispastica, antiseptica, cicatrizanta.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Afectiuni digestive (colici gastro-intestinale, gastrite hipoacide, diaree, greturi, voma, indigestii, meteorism) si dermice (plagi, arsuri), insomnii
minore.

Toxicitate
Nu se cunoaste la doze terapeutice.

Contraindicaţii
Nu se cunoaste la doze terapeutice.

Forme farmaceutice
Infuzie 3 - 5% de uz intern si extern (pentru comprese).
Cultivare
Planta reuseste pe un sol fertil bine drenat si cu pozitie însorita. Se cultiva uneori pentru uleiurile volatile. Atât frunzele, cât si florile emit un miros
refrisant de lamâie. Florile ramân mirositoare si proaspete pentru câtiva ani.
Se seamana primavara in situ.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, la inceputul infloritului, cu secera, coasasau cositori mecanice, precum si cu vindroverul in cazul recoltarii pentru producerea uleiului volatil

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DROSERA ROTUNDIFOLIA L.
Denumire populară: Roua cerului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Iarba cerii, Iarba ferii, Iarba fiarelor, Roua, Roua soarelui

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Sarraceniales
Familia: Droseraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena; frzunzele asezate în rozeta la baza tulpinii au limbul rotund si peri glandulari capitati situati pe partea superioara a limbului; tulpinile
florifere înalte pâna la 30 cm au inflorescente în forma de coada de scorpion (cime scorpioide); flori cu corola alba; înflorirea în lunile iunie –
august; fruct – capsula neteda ce se deschide prin valve (felii) si contine seminte fusiforme, netede, galben-deschis.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofa, higrofila, foarte puternic acida, întâlnita în turbarii de Sphagnum.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica herba (Droserae herba), recoltate în lunile iunie – septembrie.

Compoziţia chimică
Principalii componenti determinati în extracte au fost: taninurile, pigmenti flavonoizi (mircetina, quercetina, quercetol, gossipina, gossipetina, izo-
gossipitrina), 1-2 % chinone totale: droserona (0,7- 1%) si derivatii ei: 2-metil-5,8- dihidroxi-1,4-naftochinona; 2-metil-3-cloro-5-hidroxi-1,4-
naftochinona; 5-O-glucozida droseronei, naftochinonele (7-metil juglona, plumbagina, plumbagona, dihidro-plumbagin, metil-hidro-juglona),
rossolozida = 4- O- glucozida plumbagonei reduse (în produsul proaspat).

Acţiune terapeutică
Antispastica (la animalele de experienta previne bronhospasmul acetilcholinic si diminua peristaltismul intestinului izolat de cobai); antibacteriana
(plumbagona este activa în concentratii de 1/50.000 pe coci Gram pozitivi: streptococ, stafilococ, pneumococ si Gram negativi - Salmonella ),
fungica si protozoarocida.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Tuse spasmodica.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): planta – folosita pentru tratarea tusei convulsive.
Credinte, obiceiuri: considerata a fi iarba –fierului ; substanta vâscoasa secretata asemanatoare picaturilor de roua sugereaza credinta deoarece
stralucesc în bataia soarelui dar, apropiindu-te de ele se pierd în covorul vegetal.

Toxicitate
În doze mari plumbagona este citotoxica.
Contraindicaţii
Nu se cunosc la doze terapeutice

Forme farmaceutice
Sirop care contine extract sau tinctura.
Interactiuni
Nu se cunosc la doze terapeutice.

Cultivare
Planta reuseste pe un sol fertil bine drenat si cu pozitie însorita. Se cultiva uneori pentru uleiurile volatile. Atât frunzele, cât si florile emit un miros
refrisant de lamâie. Florile ramân mirositoare si proaspete pentru câtiva ani.
Se seamana primavara in situ.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: DRYOPTERIS FILLIX-MAS (L.) Schott
Denumire populară: Feriga
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta Sub�ncreng
Subîncrengătura:
Clasa: Polypodiopsida
Subclasa:
Ordinul: Polypodiales
Familia: Polypodiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o feriga perena, cu un rizom de pe care se formeaza frunze mari (pâna la 140 cm), dublu-penat-sectate, pe dosul carora se gasesc sorii.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica este rizomul (Filicis maris rhizoma) care contine derivati ai floroglucinolului.

Compoziţia chimică
Componentii chimici identificati în rizom sunt urmatorii: glucoza, amidon (10 %), ceruri, lipide (5 – 6 %), rezine, taninuri catechinice (acid
filicitanic sau aspidatonic), floroglucina si uleiul volatil care contine esteri ai eucalipatolului cu acizi grasi saturati.
Rizomii mai contin derivati ai floroglucinolului, asa cum sunt: aspidinolul, albaspidina, tetraalbaspidin, pentaalbaspidin, hexaalbaspidin, aspidin,
desaspidin, tridesaspidina, margaspidin, paraspidin, pseudospidin, triaspidin, tridesaspidin, acid filicinic, filicina, acid flilicic si filmarona. S-a
identificat de asemenea prezenta triterpenelor: hopen, fernen, a compusilor cu radical benzenic: aspidin, aspidinol, desaspidin, albaspidin, a
compusilor fenilpropanoizi asa cum este acidul flavaspidic, cetone ciclice: floaspidinol si acid protocatechuic.
Duke (1992) mentioneaza ca în rizomi sunt prezenti si urmatorii compusi: hopadienflobafene, floraspina, floraspirona, floroglucina, floropirona si
acid trisflavaspidic.

Acţiune terapeutică
Antihelmintica, activ prin paralizia musculaturii netede a unor viermi intestinali (Tenia solium, Ascaris, Ankilostoma, Distonum, Botriocephalus –
actiune hemolitica) sau hepatici (Fasciola hepatica- prin precipitarea proteinelor sau prin actiune antioxidazica).

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Teniaza la om si pasari, distomatoza oilor, contra viermelui de galbeaza (Fasciola hepatica) la oi si cornute.
Contraindicaţii
Folosirea uleiului de ricin ca purgativ sau consumul de bauturi alcoolice în timpul tratamentului, deoarece acestea maresc absorbtia enterala a
fluoroglucidelor, care devin astfel toxice pentru om.

Forme farmaceutice
Extract eterat sau cloroformic (Extractum filicis), moale (spissum)
Se administreaza capsule gelatinoase cu 0,5- 1g extract sau ca emulsie câte 6-8 g extract moale sau 3g extract uscat, în doua reprize. La o ora dupa
ultima doza se dministreaza purgativ salin.Tratamentul poate fi reluat la 7 zile, iar pentru potentarea actiunii antihelmintice se neutralizeaza
aciditatea gastrica cu hidrogen carbonat de sodiu, administrat cu 15 minute înainte de antihelmintic.

Cultivare
Planta prefera un sol acid, catre neutru, reusind pe soluri cu fertilitate slaba sau obisnuita si pozitii umbrite.Tolereaza un pH cuprins între 4,5-7 si îi
displac solurile argiloase grele. Prefera o aprovizionare buna cu apa la nivelul sistemului radicular, dar tolereaza si uscaciunea când planta este
stabilizata. Este o planta foarte rezistenta la temperaturi joase, tolerând teperaturi de circa -30oC.
Sporii pot fi semanati în sera în orice perioada a anului. Se practica un semanat de suprafata, pe un compost sterilzat si mentinut umed, chiar prin
plasarea vasului într-un învelis de plastic. Germineaza în 1-3 luni, la temperatura de 20oC. Pentru ficare vas se recomanda sustinerea plantelor si
cresterea în sera în zonele umbrite, pâna devin suicient de mari pentru a fi plantate afara. Se poate practica divizarea în cursul primaverii,
fragmentele mari pot fi plantate direct în pozitiile lor permanente, iar cele mai mici se trec în vase individuale si se cresc în rasadnita rece pâna la o
buna înradacinare. Plantarea afara se efectueaza primavara.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Rizom, septembrie -octombrie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ECHINACEA spp.
Denumire populară: Echinacea
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae)
Subfamilia:

Caractere morfologice

Ecologie şi răspândire
În acest gen se încadreaza specii erbacee, perene, originare din America de Nord, de la care se utilizeaza în scop medicinal radacinile si organele
aeriene. Sunt mai raspândite trei specii: Echinacea purpurea, Echinacea angustifolia si Echinacea pallida, care pot fi utilizate în scop medicinal.
Organe utilizate
Parti utilizate în terapeutica: radix (Echinaceae radix), herba (Echinaceae herba)

Compoziţia chimică
Activitatea imunostimulatoare a extractelor obtinute din aceasta specie se datoreaza actiunii combinate a substantelor din acestea: alchilamide
(izobutilamida), derivati ai acidului cafeic (acid cichoric, cinarina, echinacozide), polialchine (poliacetilene), polialchene si poliglucide cu greutate
moleculara mare (4-O-metil-glucuronoarabinoxilan si acid arabinoramnogalactan).
Analizele efectuate au permis sa se identifice prezenta urmatorilor componenti în organele aeriene:
- Echinacozidele (C35H46O20), sunt glicozizi ai acidului cafeic, acidului cicoric, acidului cafaric si cinarinei: acid 2-0-cafeoiltartric, acid 2-O-
cafeoil-3-O-cumaroiltartric, acid 2-O-cafeoil-3-O-feruloiltartric, acid 2-O-feruloiltartric, acid 3-5-dicafeoilquinic, acid 2,3-O-diferuloiltartric.
- Au mai fost identificate trei glicoproteine, steroli (β-sitosterol), vitamine (acid ascorbic, rutina), acizi fenolici (acid cafeic, acid ferulic, acid
clorogenic, acid izoclorogenic, acid cafeoil-tartric, acid dicafeoil-tartric, ).
- Pigmenti: glicozide ai quercetinei, kampferolului, luteolinei, apigeninei si izoramnetinei, izoramnetin-3-rutinozid, kampferol-3-glucozid,
kampferol-3-rutinozid, luteolin-7-glucozid,
quercetagetin-7-galactozid, quercetin-3-galactozid, quercetin-3-glucozid, quercetin-7-glucozid, quercetin-3-robinozid, quercetin-3-xilozid,
quercetin-3-xilozilgalactozid, precum rutina si β-caroten;
- Uleiuri volatile contin urmatorii componenti: germacren D, izomerii cis si trans ai acestuia, izobutirat de geranil, undecanona, acetat de geranil,
propionat de geranil, n-triocontanol si alcani normali cu 27 – 29 atomi de carbon.
Radacinile de Echinacea contin 0,3 – 1,7 % echinacozide (6-O-cafeilechinacozid, echinaceina, echinacina, echinolona), inulina (5,9 %), galactoza
(1,9 – 5,3 %), fructani, glicoproteine (3 %), proteine (9,2 %), lipide (1,3 %), vitamine (niacina si tiamina), glucozamine (6
%), alcamide (0,01 – 0,15 %), acizi fenolici (acid clorogenic, izoclorogenic), acid 1,5-0-dicafeoilquinic (cinarina), uleiuri volatile (0,1 %),
poliholozide (arabinoramnogalactani, 4-0-
metilglucurono-arabino-xilani si fucogalactoxiloglucani), betaina, glicinbetaina, β-caroten, acid cicoric (0,6 – 2,1 %), compusi fenilpropanoizi
(verbascozid, ramnozilverbascozid), alcaloizi (tussilagin).
Cantitatea de substante active: echinacozide si alkilamide este influentata de fenofaza în care se recolteaza plantele. Astfel, Berti s.a. (2002) au
constatat ca cea mai mare cantitate din aceste doua substante se obtine înainte ca mugurii imaturi sa se alungeasca 1 – 2 cm deasupra organelor
aeriene. Fertilizarea cu potasiu a stimulat procesul de crestere a continutului de echinacozide.
Hevia s.a. (2002) au constatat ca deshidratarea acestei specii la temperatura de 40 oC, pâna la umiditatea de 15 %, a determinat mentinerea celui
mai mare continut de acid cicoric si alkilamida.
Detalii...

Acţiune terapeutică
(pentru toate chemovarietatile)
Stimuleaza sistemul imunitar nonspecific, actiune antibacteriana, antivirala, antiinflamatoare, cicatrizanta, antineoplazica.
Efectele imunostimulator, antibacterian si virustatic se datoreaza alcamidelor, glicoproteinelor, derivatiilor acidului cafeic (acidul cicoric,
echinacozida) si polizaharidelor.
Mecanismul antibacterian: cresterea activitatilor fagocitare, metabolice si bactericide a macrofagelor peritoneale (experiment cu extract de E.
purpurea).
Mecanismul antiinflamator: alcamidele polinesaturate din E. angustifolia inhiba cicloxigenaza si 5-lipoxigenaza, fractiunea polizaharidica din E.
purpurea determina o modificare a motilitatii PMN si o crestere a capacitatilor acestor celule de a omorî bacterii tip stafilococi.
Ca urmare a asocierii celor 2 tipuri de principii active poate scadea inflamatia si dupa muscaturi de insecte.
Mecanismul actiunii de protectie a colagenului: derivasii acidului cafeic au efect de protectie fata de degradarea colagenului indusa de radicalii
liberi. Efectul protector este dat de acidul cicoric si echinacozida, apoi de cinarina si acid clorogenic.
Mecanismul actiunii de stimulare a citokinelor: arabinogalactanul stimuleaza activitatea citotoxica a macrofagelor asupra celulelor tumorale si
micro-organismelor (Leishmonia enrientii), prin faptul ca determina macrofagele sa produca TNF-alfa, interleukina -1(IL-1), interleukina -6 (IL-6),
interleukina -10 (IL-10) si beta- interferon. Totodata acest compus induce o usoara proliferare a celulelor T.
Extractele de E. purpurea stimuleaza imunitatea mediata celular prin productia de limfochine de catre limfocite.
Mecanismul efectului imunostimulator: extractele alcoolice de radacina de E. purpurea E. pallida si E. angustifolia determina o crestere a
fagocitozei în granulocite (in vitro).

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Echinaceae purpurea herba - aprobate de Comisia E:
- intern – adjuvant în raceli curente, bronsite, infectiilor cronice respiratorii si ale tractului urinar inferior, stari febrile, inflamatii bucale si faringiene
- extern: rani si arsuri superficiale
Echinaceae purpurea radix (nedovedite clinic): infectii respiratorii acute si cronice (bacteriene, virale), cresterea imunitatii în caz de pericolde
infectie, tratamentul leucopeniei induse de radioterapie si chimioterapie.
Echinaceae pallida radix - aprobate de Comisia E: raceli, stari febrile, tratament suport în infectii virale.
Echinaceae angustifolia radix si herba (nedovedite clinic):
- extern: rani, muscaturi de insecte, abcese, ulcere de membre inferioare
- intern: dureri de cap, tuse, gonoree, profilaxia si tratamentul gripei, infectii moderate si medii.

Toxicitate

Contraindicaţii
Tuberculoza, scleroza multipla, colagenoze, infectii HIV si alte boli autoimune, diabetici, persoane alergice la produse vegetale provenite de la
plante din familia Asteraceae, în perioada de sarcina.

Precauţii şi reacţii adverse


Febra, greata, voma, dureri de cap, iritatii dermice cu eritem, reactii alergice, dificultati respiratorii.

Supradozare

Forme farmaceutice
Tinctura, capsule, preparate lichide.
Interactiuni medicamentoase:
Inhibitori ai citocrom P450, imunosupresive, corticosteroizi.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Frunze, herba, radacini

Valorificare
ECHINACEA HERBA – IARBA DE ECHINACEA CONCIS
1. Flux tehnologic

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ECHIUM VULGARE L.
Denumire populară: Iarba sarpelui
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Boranta, Buruiana de roseata, Capul viperei, Capul veveritei, Coada vulpii, Iarba lui cel slab, Iarba
napârcii, Limba boului, Lingura de vânt, Mierea ursului, Motane, Ochiul mâtei, Ochiul veveritei,
Rumeneala, Sudoarea calului, Unguri, ursoaica, Viperica, Viperina

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Lamiales
Familia: Boraginaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta bisanuala, erbacee; radacina pivotanta; tulpina dreapta, rigida, de 20-70 cm înaltime, neramificata sau ramificata de la baza, acoperita cu peri
scurti si moi, iar printre acestia si peri lungi; frunzele liniar lanceolate; flori scurt pedicelate, la început rosietice apoi albastre dispuse în
inflorescenta de tip cima; înflorirea iunie-august; fruct achena.

Ecologie şi răspândire
Specie mezotermofita-subtermofita, xeromezofita; frecventa în zona de stepa-etajul fagului, locuri ruderale, drumuri, cai ferate.
Detalii...

Organe utilizate
Herba contine alcaloizi pirolizidinici

Compoziţia chimică

Acţiune terapeutică
Extractele din planta au actiune diuretica iar cele din flori sunt tonice si antiseptice. Sucul din radacini contine alantoina, care are efect cicatrizant.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Se utilizeaza mai putin, datorita prezentei alcaloizilor pirolizidinici. Infuziile din planta sunt folosite pentru tratarea febrei si a durerilor de cap iar
sucul are un efect emolient.
Medicina umana, populara - uz intern - partea aeriana a plantei are proprietati antiseptice, sudorifice, emoliente si cicatrizante, etc.
Apicultura - planta melifera.
Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba la momentul infloritului (iunie-septembrie)

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ELEAGNUS ANGUSTIFOLIA L.
Denumire populară: Salcioara
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Salcie mirositoare

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Elaeagnales
Familia: Elaeagnaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust-arbore, de 3-7 m înaltime, de obicei spinos; frunze alungit lanceolate pâna la liniar lanceolate, pe fata inferioara argintii, acoperite cu peri
solzosi, argintii; flori scurt pedunculate, dispuse 1-3, galbene la interior, argintii la exterior, placut mirositoare; înflorirea: iunie; fruct elipsoidal,
galben, acoperit cu solzi argintii.

Ecologie şi răspândire
Cultivat ornamental.
Organe utilizate
Partea utilizata în terapeutica ramuri tinere, muguri, flori, fructe.

Compoziţia chimică
Ramurile tinere contin: mucilagii, acid benzoic (10,6 mg %), acid cinamic (1,7 mg %), compusi polifenolici (0.773 – 0,923 %), tanin, flavone:
kaempferol liber si glicozidat, heterozide ale ramnetolului
Florile contin: mucilagii, rezine, acid benzoic (3,0 mg%), acid cinamic (1,1 mg%), acid p-hidroxi-benzoic, compusi polifenolici (0,987 – 1,013 %):
acid p-cumaric, flavone (0,295 – 0,351%): heterozide ale ramnetolului
Substantele volatile extrase din flori prin hidrodistilare contin:29,70 % diisooctil ftalat, 24,51 % metil izoeugenol, 8,52 % hexanal, 6,48 % eugenol,
5,73 % nonanal, 4,22 % 2-nonenol, 3,68 % tricozan, 2,54 % pentacozan, 2,41 % hexahidro farnesil acetona, 1,29 % izoeugenol, 1,26 % 2-octan,
1,21 % metoxianisol, 1,01 % tetrametil heptadecan, 0,99 % heptacozan, 0,82 % heneicozan, 0,72 % pentil ciclopropan, 0,69 % heptanal, 0,62 % 2-
octen-1-ol, 0,51 % acid tetradecenoic, 0,41 % dibutil ftalat, 0,38 % fitol si 0,32 % hexadecen-1-ol.
În 100 g substanta uscata obtinuta din fructe, Ayaz si Bertoft (2001) au determinat 27,1 g fructoza, 22,3 g glucoza, 45,8 mg acid 4-hidroxibenzoic,
32 mg acid cafeic, 11,0 mg acid benzoic si 2,3 mg acid ferulic. Carotenoidele (0,85%) sunt reprezentate în principal de β-caroten.
Detalii...

Acţiune terapeutică
Antimicrobiana (Stapyiloccocus aureus, Streptoccocus pyogenes, Klebsiella pneumoniae), antitumorala (tumoare ascitogena Walkaer 256- evaluata
prin cresterea perioadei de latenta pâna la
aparitia tumorii si a timpului mediu de supravietuire fata de lotul martor de cancerizare), cicatrizanta (pe leziuni de sclarificare ale tegumentelor de
iepure).

Importanţa
Melifera, tinctoriala

Utilizare
Afectiuni dermice.
Fructele sunt edibile si pot fi utilizate pentru prepararea de gem si serbet.
Uleiul din seminte este utilizat pentru tratarea afectiunilor bronhiale.
Sucul obtinut din flori este folosit pentru tratarea febrei.
Fructele bogate în vitamine, flavone si substante minerale, se apreciaza ca pot reduce aparitia cancerului sau sa stagneze evolutia acestuia.
Cultivare
Salcia mirositoare este o planta care creste usor, reusind pe cele mai multe soluri bine drenate, dar nu suporta solurile calcaroase. Prefera solurile
nisipoase usoare, cu o fertilitate moderata. Necesita o pozitie de plin soare si creste foarte bine în pozitii însorite. Plantele sunt foarte rezistente la
uscaciune si vânt, de asemenea tolereaza salinitata si alcalinitatea. Este foarte rezistenta a temperaturi joase de pâna la circa -40oC.
Se seamana în rasadnita rece imediat ce semintele s-au maturat. Trebuie sa germineze iarna târziu sau primavara devreme, deci dupa circa 18 luni.
Pentru semintele pastrate germinarea este foarte înceata, adesea trec mai mult de 18 luni. O stratificare la cald pentru 4 saptamâni, urmata de 12
saptamâni de stratificare la rece poate fi de folos. Se procedeaza la repicare în vase individuale, imediat ce plantulele sunt usor de manipulat si
plantarea afara se efectueaza când plantele au cel putin 15 cm înaltime. Se poate proceda si la butasirea lemnului semi-maturat, butasi de 10-12 cm,
în rasadnita rece în iulie-august. De asemenea, se pot pregati butasi de 10-12 cm din lemn matur al cresterilor anului respectiv, în octombrie-
noiembrie, în rasadnita. Înradacinarea butasilor este înceata si dificila, dureaza chiar 12 luni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EPHEDRA DISTACHYA L.
Denumire populară: Cârcel.
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Pinophytina
Clasa: Gnetatae
Subclasa:
Ordinul: Ephedrales
Familia: Ephedraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust dioic (50 cm), foarte ramificat; ramurile numeroase, verzi-închis, au la noduri frunze opuse, reduse sub forma unor solzi membranosi;
indivizii femeli sti au florile grupate câte doua, protejate de un învelis ce devine carnos, rosu-portocaliu si protejeaza cele 2 seminte; indivizii
masculi au florile grupate câte 1-3 la nodurile ramurilor; semintele se matureaza în august-octombrie.

Ecologie şi răspândire
Specie xerofila, termo-subtermofila, calcifila; întâlnita pe soluri cernoziomice, marne, nisipuri din judetele Alba, Cluj, Caras-Severin, Mehedinti,
Buzau, Constanta, Tulcea, Vaslui.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza organele aeriene ale acestei specii (Ephedrae herba) care contin alcaloizi derivati din fenilalanina.

Compoziţia chimică
Organele aeriene ale acestei plante contin: glucide, lipide (1,9 %), proteine (10,8 %), taninuri catechinice si uleiuri volatile (linalool, limonen, 1-α-
terpineol).
Principalii componenti activi din organele aeriene ale acestei plante sunt reprezentati de alcaloizi (0,8 – 3,0 %) dintre care au fost identificati:
efedrina (0,75 – 1,0 %) si derivatii secundari ai acesteia: metilefedrina, l-N-metilefedrina, d-N-metilpseudoefedrina, d-norpseudoefedrina, d-
pseudoefedrina, norefedrina, norpseudoefedrina, normetilpseudoefedrina (Caveney s.a., 2001).
În organele aeriene ale acestei plante s-au mai detrminat urmatorii componenti:
Vitamine: acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina.
Acizi fenolici: acid cafeic, acid clorogenic.
Acizi organici: acid citric, malic, oxalic.
Pigmentii sunt reprezentati de quercetol, quercettol-3-0-galactozid si apigenol-7-0-glucozid, β-caroten, proantocianidoli dimeri: mahuaninele A si B
si biflavone (efedrina A).
S-a constatat de asemenea prezenta acidului kynurenic si a derivatilor acestuia, reprezentati de acidul 6-hidroxikynurenic, acidul 6-
metoxichynurenic si acidul 7-metoxikynurenic sti a efedroxanului (3,4 - dimetil- 5-feniloxazolidona).
Radacinile acestei plante contin urmatorii alcaloizi: ephedradina A, B si C, feruloilhistamina si methylephedrina.

Acţiune terapeutică
Stimulenta a sistemului nervos central si simpatomimetica, inotrop si cronotrop- pozitiva, bacteriostatica, antisudorifica, antialergica.

Importanţa
Medicinala, toxica
Utilizare
Extractia efedrinei
Traditionale (medicina chineza): afectiuni respiratorii însotite de bronhospasm (astm bronsic), tuse neproductiva cu dispnee la copii, adulti si
vârstnici, pentru stimulare cardiaca si SNC, în stari febrile, edeme si dureri osoase.

Contraindicaţii
Hipertensiune arteriala, anxietate, glaucom cu unghi închis, adenom de prostata cu volum rezidual de urina, tireotoxicoze, feocromocitom, perfuzii
cerebrale

Supradozare
Doza letala = 100 mg produs vegetal ( corespunde la cca.1- 2 mg L- efedrina), la administrare orala. Simptomele intoxicatiei constau în: transpiratii
abundente, midriaza, spasme si cresterea temperaturii corporale. Moartea survine prin asfixie. Ca prim ajutor se instituie spalaturi gastrice cu
carbune (pentru golirea continutului stomacal si adsorbtia toxicului), prevenirea socului si sedare SNC

Forme farmaceutice
Sirop.

Cultivare
Planta necesita un sol bine drenat si cu pozitie însorita. Plantele stabilizate sunt rezistente la uscaciune si la alcalinitate. Rezista la temperaturi de cel
putin -15oC.
De preferat semanatul în sera toamna, imediat ce semintele s-au maturat. Se pot de asemenea semana primavara în sera în compost nisipos. Se
repica în vase individuale, se cresc în sera pentru cel putin prima iarna si plantarea afara are loc primavara sau vara devreme. Se asigura protectie
pentru prim iarna. Divizarea tufelor poate avea loc primavara sau toamna.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EPILOBIUM ANGUSTIFOLIUM L.
Denumire populară: Rascoage
Sinonime ştiinţifice: Chamerion angustifolium (L.) Holub
Alte denumiri populare:
Zburatoare, Pufulite

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Myrtales
Familia: Onagraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena; tulpina înalta de 50-150 cm; frunze alterne, lanceolate, late de 0,7-4 cm; flori zigomorfe, rosii sau roze, foarte rar albe, cu staminele
dispuse pe un singur verticil; înflorirea iunie-august; semintele au un smoc de peri alb la capat;

Ecologie şi răspândire
Specie pioniera, mezofita, frecventa în subetajul fagului-etajul boreal si rara în subetajul gorunului si etajul subalpin, margini, raristi.
Detalii...

Organe utilizate
Se utilizeaza în terapeutica partea supraterestra (Epilobi herba)

Compoziţia chimică
Principalii componenti din aceste organe sunt: pectinele, mucilagiile, taninuri hidrolizabile (oenoteina B), acizi organici (acid clorogenic), acizii
triterpenici pentaciclici (acid ursolic, acid maslinic), steroli (β-sitosterol, campesterol, stigmasterol), acizi grasi, triterpene (α- si β-amirina) si
substantele minerale.
Florile contin: chanerol, chanerozan si sexangularetin.
Pigmentii din flori sunt reprezentati de flavonoide: miricitrina, izoquercetina, quercetina, guaiaverina, 3-O- β- D- glucuronida quercetolului.

Acţiune terapeutică
Antiflogistica, antiexudativa, antimicrobiana (pe Candida albicans, Staphylococcus albus, Staphylococcus aureus, Escherichia coli, Shigella sp.),
efect benefic în hiperplazia benigna de prostata si tulburari de mictiune.

Importanţa
Medicinala, toxica

Utilizare
Febra, complicatii reumatice, dureri de cap (nedovedita stiintific)
Medicina, umana, populara foloseste partea aeriana a plantei contra frigurilor si pentru dureri de inima.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu s-au semnalat

Cultivare
Mod de cultivare:
Semant direct in camp, primavara devreme

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Flori, frunze, radacini

Valorificare
EPILOBII HERBA - IARBA DE PUFULITA CU FLORI MICI

1. Flux tehnologic:

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EQUISETUM ARVENSE L.
Denumire populară: Coada calului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Barba sasului, Barba ursului, Bota ursului, Bota cucului (indivizii fertili), Bradac, Bradisor, Bradustean,
Bradules, Coada, Coada goala, Coada iepei, Coada mânzului, Coada sopârlei, Codaie, Codâie, Iarba de
cositor, Mânzoaca, Nodatica, Opintici, Parul porcului, Peria ursului (indivizii sterili), Perie urseasca
(indivizii sterili), Siruslita

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Pteridophyta
Subîncrengătura:
Clasa: Equisetopsida
Subclasa:
Ordinul: Equisetales
Familia: Equisetaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena, cu rizom negricios în sol pe care se pot forma tuberculi rotunzi sau elongat-ovati; tulpina aeriana este de doua tipuri: - fertila,
sporifera (apare primavara devreme; este simpla, neteda, brun-roscata, înalta de 15-30cm si are la noduri frunze reduse la teci concrescute,
îndepartate una de alta, cu 6-(16) dinti lanceolati; spicul sporifer de 1-4cm lungime este alungit-ovat sau cilindric, obtuz la vârf; dupa raspândirea
sporilor, piere); - sterila, asimilatoare (apare mai târziu; prezinta 6-19 coaste pronuntate, + aspre; formeaza la noduri verticile de ramuri articulate,
de obicei neramificate, 4-brazdate; frunzele sunt reduse la teci concrescute, terminate cu 6-19 dinti mai închisi la culoare); sporii sunt eliberati în
lunile aprilie-mai.
Ecologie şi răspândire
Specie eurifila, euriterma, euriacida, helsciadofila; întâlnita frecvent prin lunci, tinoave cu muschi, pe marginea apelor de munte, pe terenuri
nisipoase, în locuri cultivate din zona stepei pâna în etajul boreal.
Detalii...

Organe utilizate
Produs vegetal folosit Equiseti herba, care reprezinta tulpinile sterile uscate dupa recoltare de la specia Equisetum arvense L., coada calului
(Equisetaceae), cu cel putin 20 % substante solubile (FR X).

Compoziţia chimică
Substantele identificate în tulpinile acestei specii sunt: glucide, (4,4 %), celuloza (1 %), proteine (1 %), lipide (0,2 - 3,2 %), glucozide, taninuri, acid
tanic, acid galic, substante minerale (15 - 20 %).
- Saponine: eqisetonina.
- Alcaloizi: eqisetin, palustrin, palustrinin, nicotina.
- Steroli: β-sitosterol, campesterol, izofucosterol.
- Vitamine: acid ascorbic (0,02 - 0,7 %), niacina, riboflavina, tiamina.
- Acizi: acid malic, acid oxalic, acid vanilic, acid cafeic, acid ferulic, acid p-cumaric, acid p-hidroxibenzoic, acid aconitic, acid protocatechic.
- Pigmentii din organele aeriene ale acestei plante sunt reprezentati de: protogenkwanin 4’-O-glucozid, 6-cloroapigenin, luteolin 5-glucozid
(galuteolina), kampferol 7-glucozid (equisetrina), equisporol-3-glucozid (equisporozid), kampferol, kampferol-7-diglucozid, dihidrokampferol,
izoquercitrina, dihidroquercetin, naringenina, luteolina, luteolin-5-glucozid, gossipitrin, galuteolin, equisetrina, β-caroten, rodoxantina.

Acţiune terapeutică
Diuretica (prin compusi fenolici: flavonozide si derivati ai acidului cafeic); hemostatica.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Afectiuni urinare ( inflamatii ale cailor urinare si litiaza renale.
Adjuvant în tuberculoza;
Hemoragii (medicina populara).
Alte utilizari:
Medicina umana si veterinara: tulpina sterila contine principii active cu proprietati antimicrobiene, antiseptice, hipoacidifiante, remineralizatoare,
expectorante, bronhidilatatoare, diuretice; cunoscuta si folosita si în medicina populara, singura sau în amestec cu alte specii;
Vopsitul lânii: tulpina sterila
Planta toxica, atunci când este prezenta în fânul recoltat pentru hrana animalelor.

Toxicitate
Posibila prin alcaloizi.

Contraindicaţii
Edeme cauzate de insuficienta cardiaca sau insuficienta renala.

Precauţii şi reacţii adverse


Necunoscute.

Forme farmaceutice
Infuzie, tinctura, extract fluid.
Interactiuni medicamentoase: necunoscute.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Tulpini sterile, taiere cu secerasau cutitul in perioada iulie-septembrie

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ERIGERON ANNUUS (L.) Pers.
Denumire populară: Bunghisor
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae (Compositae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta anuala-bisanuala-perena; cu tulpina dreapta foliata, ramificata în partea superioara, de 20-80 cm înaltime; frunzele tulpinale inferioare
ovat-lanceolate serate, iar cele superioare îngust lanceolate cu margine întreaga; florile (cele marginale sunt deschis rosiatic-violacee iar cele
centrale galbene) sunt dispuse în antodii, grupate în panicul corimbiform; înflorirea iulie-august; fruct achena slab paroasa.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofita; frecventa în zona padurilor de stejar-etajul fagului, margini si raristi de padure, lunci, locuri ruderale.

Organe utilizate

Compoziţia chimică

Acţiune terapeutică

Importanţa

Utilizare
Organele aeriene se utilizeaza în scop tinctorial, recoltarea herbei facându-se în faza înfloritului.
Extractele obtinute prin fierbere din organele aeriene se utilizeaza pentru vopsirea lânei. În cazul în care aceasta a fost mordata în prelabil într-o
solutie de sulfat de aluminiu si potasiu se obtine o culoare galben aurie, iar daca a fost mordata într-o solutie de bicromat de potasiu, se obtine o
culoare galben bronz ((Chirila s.a., 1999).

Cultivare
Planta prefera pozitiile însorite si solurile moderat fertile bine drenate. Este o planta autofertila.
Se seamana primavara in situ, iar germinarea are loc în patru saptamâni.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYNGIUM CAMPESTRE L.
Denumire populară: Scaiul dracului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae (Umbelliferae)
Subfamilia:
Caractere morfologice
Este o planta erbacee perena, cu frunze dublu sectate, spinos dintate, cu nervurile anastomozate. Florile alburi sau palid albastre verzui, formeaza
umbele capituliforme.

Ecologie şi răspândire

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza radacinile acestei plante.

Compoziţia chimică
Radacinile contin: oligoglucide, furanocumarine, piranocumarine (egelinol liber si esterificat, grandivetin), lactone: aegelinol, aegelinol benzoat si
aegesilina precum si glicozizi monoterpenici: 3-(β-D-glucopiranoziloximetil)-2,4,4-trimetil-2,5-ciclohexadien-1-ona si 3-(β-D-
glucopiranoziloximetil)-2,4,4-trimetil-2-ciclohexadien-1-ona, saponozide triterpenice, acid clorogenic, acid rosmarinic.
Uleiurile volatile extrase prin hidrodistilare din diferite proveniente de Eryngium campestre, contin urmatoarele substante preponderente, în uleiul
volatil extras din inflorescente: germacren D (30,3 - 40,3 %), β-felandren (0,5 – 22,2 %), β-curcumen (0,7 – 22,2 %), mircen (21,7 – 0,3 %) si
(E)-β-farnesen (0,1 – 19,0 %).
Tulpinile si radacinile contin în principal: germacren D (31,1 – 42,4 %) si mircen (0,5 – 23,1 %).

Acţiune terapeutică
Extactele obtinute din radacini au actiune expectoranta si spasmolitica.

Importanţa
Melifera

Utilizare
Afectiuni sanguine; afectiuni renale (inflamatii, retentie urinara); edeme; afectiuni dermice si respiratorii, inclusiv bronsite

Forme farmaceutice
Infuzie, decoct.

Cultivare
Mod de cultivare:
Prin transplantarea primavara a rasadului obtinut in straturi reci sau vegetativ prin divizarea rizomilor si plantarea lor primavara devreme sau
toamna

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Rizomi, recoltati primavara devreme sau toamna tarziu

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYNGIUM PLANUM L.
Denumire populară: Scai vânat
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Buruiana de cârtite, Buruiana smeului, Maracini, Scai albastru, Spinul vântului, Spin albastru, Spin vânat,
spin de muceda, Sâpul vântului

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Apiales
Familia: Apiaceae (Umbelliferae)
Subfamilia:
Caractere morfologice
Planta perena, cu rizom fusiform ce are pe el resturile frunzelor din anul trecut; tulpina înalta de 50-60(100) cm, ramificata în partea superioara, cu
3-5 ramuri albastre; frunze rigide, cele bazale întregi, lung petiolate, pe margini setiform serate, cele superioare amplexicaule, palmat-partite, cu
lobii dintati; flori sesile, grupate în capitule albastre ce au la baza foliole involucrale mai lungi, rigide; petale albastrui; înfloreste în iulie-august;
fruct – dicariopsa ovoidala, cu dintii caliciului persistenti având pe partea dorsala a mericarpiilor solzi spinosi.

Ecologie şi răspândire
Specie oligotrofa-mezotrofa, xeromezofila – mezofila, frecventa din zona silvostepei pâna în etajul gorunului prin fânete, pasuni, razoare, locuri
nisipoase, câmpuri, margini de drum.
Detalii...

Organe utilizate
Produse vegetale folosite Eryngii herba et radix, care contin saponozide.

Compoziţia chimică
Tesuturile aeriene ale plantelor contin: glucide, celuloza, vitamine (acid ascorbic, niacina, riboflavina, tiamina), proteine si substante minerale.
Acestea mai contin: 2,5 % saponozide, în partea aeriana sau o cantitate mai mare în radacinile (Hiller si colab. 1973). Saponina principala este
sanicula-saponina B care prin hidroliza pune în libertate glucoza si saniculagenol A (diester al barigenolului A1). Alaturi de acest aglicon au mai fost
pusi în evidenta: eringiumgenol A (esterul acidului dimetil-acrilic cu barigenol A1), eringiumgenol B (monoester al barigenolului A1),
eringiumgenol C (monoester al barigenolului R1), eringiumgenol D (diester al baringenolului R1), baringtogenol C, eringinol A.

Acţiune terapeutică
Expectoranta, depurativa.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Tuse convulsiva.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): tulpini florifere – decoct sau ceai administrat în tusea convulsiva; fiertura – pentru tratarea bubelor dulci; decoctul tinut
în gura pentru ameliorarea durerilor de dinti; în bai contra reumatismului sau în cele facute copiilor debili; partile aeriene – decoct contra naduselii
astmatice iar extern pentru combaterea artritei si a dermatozelor de pe capul copiilor; ceaiul folosit si în retentia de urina.
Medicina veterinara (populara): ceai – contra “mucedei��? la dinti (paradontoza sau carie dentara).
Apicultura: specie melifera, furnizeaza culesuri de nectar si polen.

Supradozare
Nesemnalate, la doze terapeutice.

Forme farmaceutice
Infuzie (pentru herba), respectiv decoct (pentru radacina

Cultivare
Planta necesita un sol bine dreat si o pozitie însorita. Prefera solurile nisipoase usoare, dar tolereaza cele mai multe tipuri de soluri. Plantele
stabilizate sunt tolerante la uscaciune. Rezista la temperaturi joase de circa -25oC. Plantarea a locul definitiv trebuie efectuata când plantele sunt
mici, deoarece nu suporta deranjamente la nivelul sistemului radicular.
Se seamana imediat ce semintele s-au maturat, toamna devreme, în rasadnita rece, la suprafata unui substrat bine drenat. Se poate semana si
primavara. Germineaza de obicei în 5-90 zile la 20oC. La momentul potrivit se repica în vase individuale si plantele se cresc în sera pentru prima lor
iarna. Plantarea afara în pozitia permanenta se efectueaza la sfârsitul primaverii, începutul verii. Divizarea tufelor se realizeaza primavara sau
toamna. Trebuie avuta atentie sa nu se deranjeze sistemul radicular.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Herba, la momentul infloririi

Valorificare
ERYNGII PLANI HERBA – IARBA DE SCAI VÂNAT, SUPLIMENT ALIMENTAR
1. Flux tehnologic:
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ERYSIMUM CHEIRANTHOIDES L.
Denumire populară: Micsandre salbatice
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Capparales
Familia: Brassicaceae (Cruciferae)
Subfamilia:

Caractere morfologice
Specie anuala, anuala hibernanta rar bisanuala, cu tulpina înalta pâna la 60 cm, acoperita cu peri tri- sau bifurcati; frunzele alterne, alungit-
lanceolate, întregi, acoperite cu peri mici, rari, trifurcati; florile mici, grupate în raceme dense, pe tipul 4, cu sepale paroase si membranoase la vârf,
petale galbene, mici; înflorirea în iunie – iulie; fruct – silicva relativ gros si scurt, subtiat brusc într-un stil lung de cca. 1mm, cu seminte brun-
roscate .

Ecologie şi răspândire
Specie mezofila, euriterma, întâlnita sporadic din zona padurilor de stejar pâna în etajul fagului în locuri ruderale, pe malul apelor, lânga drumuri si
pe câmpuri.
Organe utilizate
Produs vegetal folosit Erysimi herba.

Compoziţia chimică
Organele aeriene contin heterozide cardiotonice: erizimozida, ericanozida, eriscenozida, cheirotoxozida, desglucocheirotoxozida, glucocanesceina,
canesceina, ericordina si desglucoericordina.

Acţiune terapeutică
Cardiotonica de tip strofantic. Extractele din seminte au efect vermifug.

Importanţa

Utilizare
Insuficienta cardiaca (în pauze digitalice). În Rusia este materie prima pentru obtinerea heterozidelor.
În medicina populara se foloseste pentru tratarea reumatismului, hidrofiziei si astmului iar extractele din radacini, pentru tratarea eruptiilor pielii.

Toxicitate
La supradozare heterozidele cardiotonice opresc inima în sistola.

Forme farmaceutice
Interactiuni medicamentoase:
Posibile la asocierea cu heterozide cardiotonice.

Cultivare
Planta necesita un sol bine drenat si o pozitie însorita. Nu suprta solurile acide, dar tolereaza solurile sarace.
Se seamana in situ primavara. Procesul de germinare dureaza circa trei saptamâni.
Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: ESCHSCHOLZIA CALIFORNICA Cham.
Denumire populară:
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Papaverales
Familia: Papaveraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Specie anuala pâna la perena, cu tulpina de 30 - 60 cm ce contine un suc incolor, ramificata, glabra; frunzele alterne, petiolate, penat-sectate cu
lacinii liniare; florile actinomorfe, lung pedunculate, dispuse în axila frunzelor, pe tipul 4, cu 2 sepale concrescute pâna la baza sub forma de gluga,
petale 4, galbene, albe sau roze, la baza de obicei galben-portocalii, mari; înflorirea în iunie – iulie; fruct – capsula silicviforma cilindrica.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivata ca ornamentala, originara din America de Nord.
Organe utilizate
Produsul vegetal folosit Eschscholtziae herba, racoltata în perioada de înflorire.

Compoziţia chimică
Radacinile acestei plante contin alcaloizi: coptisina, chelirubina, allocriptopina, chelilutina, escolidina, escolina, escolinina.
Organele aeriene ale acestei plante contin 0,5 % alcaloizi totali. Majoritari sunt alcaloizii izopavinici (eschscholtzina, californidina) însotiti de cei
protopinici (protopina, α – allocriptopina, b - allocriptopina) si aporfinci (N- metil laurotetanina). Benzofenantridinele (cheleritrina, sanguinarina)
sunt prezentate doar în urme, în frunze si tulpini, dar împreuna cu allocriptopina si protopina formeaza alcaloizii principali din radacini (peste 2,5 %
alcaloizi totali).
Herba proaspat recoltata contine heterozide cianogene.
Pigmenti carotenoizi: violaxantina, xantofila si zeaxantina.

Acţiune terapeutică
Sedativa, analgesica, anxiolitica, hipnotica, antispastica.
Experimentele efectuate pe soareci, au demonstrat ca tinctura, la administrare i. p., prelungeste durata somnului indus si reduce activitatea motrice.
Efect anxiolotic si sedativ manifesta si extractul apos (infuzia). Efectele demonstrate pe animale concorda cu cele manifestate la om (nebulizatul de
Eschscholtzia diminua durata aparitiei somnului si îi amelioreaza calitatea).
Pâna în prezent actiunea sedativa a produsului vegetal nu a putut fi justificata, deoarece nici unul dintre alcaloizi nu are astfel de proprietati .

Importanţa
Aromatica

Utilizare
Afectiuni neuropsihice (stari neurotone, tulburari minore ale somnului, neurastenie, neuropatii, melancolie, agitatie mascata de depresie, nevroze
organice, cefalee, enurezis nocturn), distonii neurovegetative, disfunctii vasomotorii, la adulti si copii.
Frecvent se asociaza cu Passiflorae herba, Oleae folium, Valerianae rhizoma.
Alte utilizari:
Homeopatie - În tratamentul insomniilor.

Toxicitate
Posibila prin alcaloizi.

Contraindicaţii
Sarcina.

Precauţii şi reacţii adverse


Nu se va administra în perioada sarcinii.
Forme farmaceutice
Infuzia 1,5 % si extracte standardizate (preparate conform DAB 10), în combinatie cu alte produse vegetale sedative.
Pentru uz homeopat se folosesc tincturi D2 si D4 pentru impregnarea perlelor.
Nu exista experimente clinice sau alte documente medicale, care sa ateste utilizarea plantei în fitoterapia autentica.
Interactiuni medicamentoase:
Necunoscute.

Cultivare
Mod de cultivare:
Prin seminte, butasi sau marcotaj

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EUPATORIUM CANNABINUM L.
Denumire populară: Cânepa codrului
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Cânepioara, Canipoale, Cânepa de apa, Cânepa vraghiei, Dobromnic, Dobronic, Dobrovnica, Dumbrojnic,
Dumbravnic, Iarba de întruiele, Sburatoare, Smeoaica, Smeita

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Asteridae
Ordinul: Asterales
Familia: Asteraceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena; radacina cilindrica, usor tuberizata; tulpina înalta de 50-150 cm, scurt paroasa, simpla sau ramificata; frunze compuse din 3-5 foliole
lanceolate, margini inegal dintate; antodii cu flori rosii tubuloase; înflorirea iulie-septembrie; fruct achena mica, cu papus dezvoltat.

Ecologie şi răspândire
Specie mezohigrofita, frecventa în zona de stepa-subetajul fagului, locuri umede, zavoaie, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate
Produse vegetale folosite Eupatorium cannabini rhizoma cum radicibus et folium.

Compoziţia chimică
Uleiul volatil (0,3 %) din organele aeriene ale acestei plante contine lactone sesquiterpenice: eupatolida, 0,4% eupaturiopicrina, eufoliatin,
eufoliatorin, eupafolin, euperfolida, euperfolin, euperfolitin, 8-β-angeloiloxipatunidin, eucannabinolid, henelanin.
Pigmenti flavonici: heterozide ale eupatorinei, hispidulinei, kaempferolului si a quercetolului, rutina, hiperozid, astragalin.
Alti compusi organici identificati în aceasta planta sunt urmatorii: o heterozida diterpenica edulcoranta (steviozida), triterpene, compusi
poliacetilenici gome, rezine, acid tanic, acid galic, vitamina C si glucide imunostimulatoare: 4-o-metilglucuronoxilani.
Alcaloizi pirolizidinici (supinidina – în radacini, licopsamina, intermedina, rinderina, echinatina, trahelantimina – în partea supraterestra), liberi si
esterificati cu acizi inferiori sau ca N-oxizi);

Acţiune terapeutică
Coleretica si hepatoprotectoare, diuretica, laxativ-purgativa, antibiotica, nematicida, citotoxica fata de celulele maligne umane si animale „in
vitro��? (prin eupatolida si eupatoriopicrina – Hladon si colab., 1975), antivirala fata de virusul gripei, antiinflamatoare în dilutii homeopate,
imunostimulatoare asemanatoare preparatelor din Echinacea (prin poliholozide).

Importanţa
Melifera

Utilizare
Afectiuni hepatobiliare si renale (inflamatii ale vezicii urinare), gastrite acute, gripa. Recent s-a constatat ca are rol imunostimulant, sporind
rezistenta la infectii.
Desi steviozida are o mare putere edulcoranta (este de 300 ori mai dulce decât zaharul), utilizarea plantei pentru îndulcirea vinului si a altor produse
alimentare nu este recomandata datorita toxicitatii conferita de lactonele sesquiterpenice (sunt alergizante, cardiotonice) si de alcaloizi (au toxicitate
hepatica si renala, pulmonara sunt mutageni si teratogeni).
Medicina umana, populara foloseste pentru uz extern, partea aeriana a plantei si radacina pentru tratarea dermatitelor, ranilor si reumatismului.
În medicina veterinara se foloseste pentru tratarea febrei aftoase si are actiune antifebrila.
În apicultura este importanta ca specie melifera.

Cultivare
Cânepa codrului creste usor si reuseste pe soluri obisnuite de gradina, însorite sau partial umbrite. Prefera solul bogat. Rezista la circa -25oC. Are un
miros deosebit când este taiata, pare a fi imuna la pradatori precum iepurii. Este de asemenea preferata de albine si fluturi.
Se seamana superficil în rasadnita rece, primavara. Se repica la momentul potrivit în vase individuale si plantarea în pozitia permanenta se
realizeaza în cursul verii. Daca se dispune de suficiente seminte, se poate semana direct afara. Divizarea tufelor se efectueaza primavara sau toamna,
iar fragmentele respective pot fi replantate direct.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EUPHORBIA CYPARISSIAS L.
Denumire populară: Alior
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Laptele câinelui, Aior, Aleur, Alinor, Alion, Alior de câmp, Aliorita, Aribi, Arieu, Arior, Buruiana de friguri,
Buruiana de negei, Buruiana de râie magareasca, Buruiana magareasca, Lapte brostesc, Laptele cucului,
Laptele lupului, Laur, Laptic, Liliuar

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Euphorbiales
Familia: Euphorbiaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta perena cu rizom oblic, ramificat, lignificat si stoloni repenti; tulpina înalta pâna la 50 cm, ramificata, glabra, galben-verzuie, spre baza adesea
rosietica ; frunze alterne, îngust-liniare (0,5-5mm latime), moi; flori unisexuate, lipsite de învelis floral, grupate – o floare femela si mai multe
mascule într-o cupa formând un ciatiu pe marginea careia se gasesc glande bicornute galbui sau brunii; ciatiile sunt dispuse, la rîndul lor în
inflorescente umbeliforme; fruct – capsula cu seminte prevazute cu caruncula.

Ecologie şi răspândire
Specie xeromezofita, heliofila, frecventa din zona stepei în etajul boreal în pajisti, locuri ruderalizate, pietroase.
Detalii...

Organe utilizate
Produs vegetal folosit Euphorbiae herba, recoltata în faza de înflorire deplina. Se foloseste de obicei latexul în stare proaspata. Acesta exuda când
organele plantei sunt taiate.

Compoziţia chimică
Latexul proaspat contine diterpene toxice (esteri ai ingenolului si a 5-desoxiingenolului), enzime proteolitice, gume, rezine, tanin, uleiuri volatile,
substante grase, alcooli triterpenicipentaciclici.
Organele aeriene ale acestei specii contin urmatorii pigmenti: acid eleagic, delfinidina, cianidina sau/ si pelargonidina, glicozizi antocianici metilati,
nircetina, quercetina sau/ si kampferol, flavonoli metilati, flavonoli oxigenati, glicozide acilate ale flavonolilor, apigenina sau/ si luteolina,
flavanone, C-glicozilflavonoizi, biflavonili, proantocianidine, calcone si aurone.

Acţiune terapeutică
Iritanta pentru mucoase si piele (rubefianta, vezicanta, necrozanta), purgativa drastica, antipapilomatoasa, antieczematoasa,vermifuga.
Importanţa
Toxica

Utilizare
Eczeme, papilomatoza (la extirparea negilor, la om si animale) sau în constipatia animalelor mari (medicina veterinara).
Alte utilizari:
Extractele apoase sunt utilizate în scop tinctorial, pentru obtinerea de nuante de galben verzui si galben bruniu.
Lâna mordata cu o solutie de sulfat de aluminiu si potasiu si vopsita cu extractul obtinut din tulpinile cu flori, se coloreaza în galben verzui.
Mordarea lânii cu osolutie de bicromat de potasiu, determina colorarea în galben bruniu (Chirila s.a., 1999).

Toxicitate
Speciile genului Euphorbia sunt cunoscute pentru proprietatile purgative drastice (E. lathyris L. = buruiana de venin), ichtiotoxicitate ( E.
helioscopia L. = alior, laptele cucului), agresivitate dermica si producerea de conjunctivite grave (E. cyparissias L., E. esula L. = laptele câinelui,
buruiana de negi). Aceste specii produc accidente frecvente prin contact dermic, în special lucratorilor horticoli, care constau din eriteme dermice,
inflamatii, vezicule, conjunctivite.
La copii, intoxicatiile semnalate s-au manifestat prin inflamatii ale mucoasei bucale si gâtului, vomismente, diaree, midriaza, delir, convulsii.
Animalele care au consumat specii de Euphorbia au laptele toxic.

Forme farmaceutice
Latex proaspat pentru tamponarea locurilor bolnave (uz extern) de 3 - 4 ori pe zi, pâna la necrozarea papilomului respectiv; infuzie 3 – 4 % din
planta uscata, pentru uz intern, în medicina veterinara.

Conservare

Cultivare
Mod de cultivare:
- Prin seminte, rasadul se ia din rasadnita, se repica in ghiveci si se transplanteaza in locatia finala
- Prin butasi de tulpina care, in primavara, inainte de a fi plantati initial in ghivece, vor fi supusi unui tratament hidrotermic (introducerea bazei lor
in apa la 20-30 grd C)

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: EVONYMUS EUROPAEUS L.
Denumire populară: Salba moale
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Voiniceriu, Caprifoi, Clocuta, Grujaca, Lemn câinesc, Lemnul câinelui, Parastasul popii, Pomita de sânger,
Sânger, Voinicar

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Celastrales
Familia: Celastaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Arbust sau arbore înalt pâna la 6 m; lujerii tineri si ramurile 4-muchiati, cu muchiile rotunjite; lastarii au o crestere viguroasa si formeaza 4 muchii
aripate, provenite din suber; frunze opuse, alungit lanceolate sau ovat-eliptice, acuminate, pe margine crenat-serate, pe dos albastrui-verzi; flori
hermafrodite, pe tipul 4, grupate câte 3-8 în axila frunzelor; înfloreste în luna V; fruct – capsula de culoare rosie-carmin sau roza, se deschide la
maturitate prin 4 valve; seminte albicioase, înconjurate de un aril portocaliu.

Ecologie şi răspândire
Specie mezofila, mezotrofa, frecventa din zona padurilor de stejar - etajul gorunului prin paduri, locuri crânguri, tufarisuri.
Detalii...

Organe utilizate
Produsul vegetal folosit Euonimus cortex.

Compoziţia chimică
Scoarta arbustului contine glicozide cardiotonice: evatrozida (glucoarabinozida digitoxigenolului), evatromonozida (arabinozida digitoxigenolului),
evobiozida si evonomozida, alcaloizi (în special evonina) care sunt poliesteri ai acidului evonic (piridindicarboxilic) cu evonimolul (alcool
sesquiterpenic polihidroxilat).
S-a mai constatat prezenta triterpenelor (citrullol) si rezinelor care contin: atropurol, euonisterol, homoeuonisterol.
Tesuturile aeriene ale plantelor contin: acid cerotic, acid malic, acid citric, acid euonic, acid tartric, tanin, fitosteroli si galactitol.

Acţiune terapeutică
Cardiotonica de tip digitalic, coleretic-colagoga si laxativa, insecticida.

Importanţa
Tinctoriala, tananta

Utilizare
Insuficienta cardiaca, pediculoza capilara.
Alte utilizari:
Medicina umana (populara): fructele – folosite ca purgativ si vomitiv.
Medicina veterinara (populara): frunze, fructe, scoarta – folosite ca decoct în tratarea câinilor de râie.
Vopsitorie: scoarta – pentru vopsitul fibrelor în galben.
Protectia mediului: folosita în padurile din câmpie pentru ameliorarea solului sau pentru realizarea gardurilor, perdelelor de protectie.

Toxicitate
La supradozare heterozidele cardiotonice opresc inima în sistola.

Forme farmaceutice
Interactiuni medicamentoase:
Posibile la asocierea cu heterozide cardiotonice.

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: FAGOPYRUM ESCULENTUM (L.) Moench
Denumire populară: Hrisca
Sinonime ştiinţifice: F. sagittatum Gilib.
Alte denumiri populare:
Hirisca, Risca, Tatarca

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura: Spermatophyta
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa:
Ordinul: Polygonales
Familia: Polygonaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Planta anuala cu tulpina ramificata, la maturitate rosietica ce poate atinge înaltimi cuprinse între 30-60 cm; frunzele cordat-sagitate, cu vârful
ascutit, au la baza petiolului o membrana (ochree) tubuloasa, scurta; florile hermafrodite, rosietice sau albe sunt grupate în raceme spiciforme
dispuse în axila frunzelor si au câte 8 glande nectarifere la baza staminelor; înflorirea are loc în VII – IX; fructele trimuchiate au fetele netede si
muchiile întregi, ascutite.

Ecologie şi răspândire
Specie cultivata ca planta alimentara si melifera, originara din Asia centrala.
Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza organele aeriene ale acestei plante, Fagopyri herba, pentru continutul lor în flavone.

Compoziţia chimică
Organele aeriene contin: 2-3 % flavone, pâna la 5- 8 % în varietatile ameliorate (rutozida, tetrametoxirutozida, quercetol liber); antocianozide,
naftodiantrone (fagopirina – asemanatoare structural cu hipericina).
Fructele contin acizi grasi si amidon în cantitati destul de mari.

Acţiune terapeutică
Scade permeabilitatea si creste rezistenta capilarelor (prin flavonoide).

Importanţa
Melifera, alimentara

Utilizare
Materie prima pentru extractia industriala a rutozidei.
Semintele se folosesc în alimentatie; la un consum îndelungat se produce fotosensibilizarea datorata fagopirinei ( fenomen cunoscut sub numele de
fagopirism).
Organele aeriene se utilizeaza în vopsitorie deoarece contine o materie coloranta albastra.

Toxicitate
La un consum îndelungat se produce fotosensibilizarea datorata fagopirinei (fenomen cunoscut sub numele de fagopirism).

Precauţii şi reacţii adverse


Fotosensibilizarea (prin naftodiantrone).

Cultivare
Hrisca este o planta care creste usor, care reuseste pe solurile nisipoase uscate, sarace,dar si pe soluri grele ori acide. Prefera climatul umed si rece,
dar reuseste si în regiuni uscate, aride. Este adesea cultivata pentru semintele si frunzele sale edibile. O productie de seminte se produce în circa 100
zile de la semanat si una de frunze în 8 saptamâni. Semintele se matureaza neregulat, pe parcursul câtorva saptamâni si care urmare sunt dificil de
recoltat. Hrisca are o rezistenta slaba la temperaturi joase, dar este rezistenta la boli si daunatori.
Se seamana in situ începând de la mijlocul primaverii, pâna la începutul verii. Semintele germineaza de obicei în 5 zile. Semanatul mai timpuriu
este efectuat în cazul obtinerii unei productii de seminte sau frunze, în timp ce semanatul mai tardiv se efectueaza în special pentru productie de
frunze sau masa verde.

Recoltare
Organe recoltate / Mod de recoltare:
Fructe, recoltate mecanizat cu combina, iulie-august

Fişa speciei

Denumire
Denumire ştiinţifică: FILIPENDULA ULMARIA (L.) Maxim.
Denumire populară: Cretusca
Sinonime ştiinţifice:
Alte denumiri populare:
Aglica, Barba caprei, Bors, Caprifoaie, Pepenica, Racusor, Taula, Teisorl

Încadrare taxonomică
Regnul: Plantae
Încrengătura:
Subîncrengătura: Magnoliophytina
Clasa: Magnoliopsida
Subclasa: Rosidae
Ordinul: Rosales
Familia: Rosaceae
Subfamilia:

Caractere morfologice
Este o planta erbacee, perena, de 50-200 cm înaltime, cu rizom orizontal, noduros; tulpina este glabra, dreapta, simpla, roscata; frunzele bazale cu 3-
5 foliole pereche; florile sunt albe-crem dispuse în inflorescenta de tip cima; înflorirea: iunie-august; fructul este o polifolicula.

Ecologie şi răspândire
Specie mezohigrofita-higrofita, mezotrofa; frecventa în etajul gorunului-etajul boreal, pajisti, zavoaie.
Detalii...

Organe utilizate
În scop medicinal se utilizeaza Ulmariae flos

Compoziţia chimică
Din plantele acestei specii a fost extras în anul 1838, acidul salicilic. Acesta se gaseste si sub forma de glicozizi asa cum este spiraeina sau esteri ca:
metil salicilatul sau aldehida salicilica.
În frunzele acestei specii au fost identificati urmatorii componenti: cumarine, rutina, hiperozid, filalbina, taninuri hidrolizabile (rugosin D), derivati
ai safrolului (heliotropin = piperonal).
Principalii componenti identificati în florile acestei plante sunt:
- Glicozizii: salicozida si derivatii acidului salicilic: salicina, spiraeina, izosalicina, gaultherina, monotropina, metil-salicilat, etil-salicilat, aldehida
salicilica, salicilat de metil.
- Vitaminele: acid ascorbic, rutina.
-Pigmentii (6 %): antocianidine, quercetina, quercetin-4'-glucozid (spireozid), quercetin-dipentozid, alti derivati ai quercetinei si kampferolului,
rutina, hiperina si hiperozid.
- Acizii: acid valerianic, acid citric, acid maleic.
- Aminele: izoamilamina, izobutilamina,
- Alte substante identificate în florile acestei plante sunt: taninurile, cumarinele si substantele minerale.

Acţiune terapeutică
Antiseptica, analgezica, antiinflamatoare, diuretica si diaforetica.

Importanţa
Medicinala

Utilizare
Se utilizeaza pentru tratarea reumatismului, febrei si a durerilor, pentru prevenirea hiperaciditatii si pentru stimularea excretiei acidului uric.
În diferite forme de reumatism (administrare interna, sub forma de infuzie, sau externa, sub forma de comprese); în stomatite, gingivite (sub forma
de lotiuni bucale cu infuzie 5-10%); în cosmetica.
Medicina, umana, populara - uz intern - partile aeriene ale plantei se folosesc pentru eruptii tegumentare, nevralgii, febra, reumatism; uz extern -
tratar