101

1958 – 2008
INSTITUTUL NAŢIONAL DE EXPERTIZE CRIMINALISTICE
50 DE ANI ÎN SLUJBA ADEVĂRULUI ŞI A JUSTIŢIEI

Vasile TEODORESCU

În ziua de 12 noiembrie 2008, a avut loc în aula Institutului Naţional al

Magistraturii, festivitatea prilejuită de o jumătate de secol de activitate a Institutului
Naţional de Expertize Criminalistice în slujba adevărului şi a justiţiei.
Au participat ca invitaţi şi au adus omagiu lor INEC: doamna prof. univ. dr.
Rodica Mihaela Stănoiu – preşedinta Societăţii Române de Criminologie şi
Criminalistică, consilier Radu Buică din Ministerul Justiţiei, Mihail Albici din partea
Uniunii Juriştilor din România, prof. univ. dr. Emilian Stancu din partea Universităţii
Bucureşti, Facultatea de Drept, prof. univ. dr. Lucian Ionescu din partea Universităţii
Creştine „Dimitrie Cantemir” – Facultatea de Drept din Bucureşti, prof. univ. dr. Sorin
Alămoreanu din partea Universităţii „Babeş-Bolyai” Facultatea de Drept din Cluj-
Napoca, conf. univ. dr. Petrescu Alexandru din partea Asociaţiei Experţilor Tehnici
din România.
În deschiderea festivităţii, directorul INEC, domnul Cristian Dumitrescu a
ţinut următorul discurs:
„În aceste momente festive, deşi sunt şi eu la fel de emoţionat ca şi
dumneavoastră, îmi vin în minte câteva gânduri pe care aş dori să vi le împărtăşesc.
Sufletul omului este alcătuit în aşa fel încât, oriunde şi oricând, este tentat să
creadă că trecutul a fost mai bun şi mai frumos decât prezentul marcat de probleme şi
griji. Şi noi experţii – oameni fiind – nutrim convingerea că laboratoarele noastre au
avut o ,,vârstă de aur”. Aceasta ar fi început cu directoratul regretatului Dr. Dan
Nicolae şi s-ar fi sfârşit în preajma pensionării altui director, domnul Prof. Univ. Dr.
Lucian Ionescu, în cursul anului 2006. Acei dintre experţii care şi-au desfăşurat
activitatea cu mult timp înainte îşi amintesc cu plăcere de acele vremuri liniştite când,
sub conducerea atentă a lui Dan Nicolae, munca se împletea, în mod fericit, cu buna
dispoziţie şi se părea că nimic nu putea să tulbure mersul lucrurilor.
A urmat o perioadă, mai puţin romantică. La cârma Laboratorului Central s-au
succedat domnii Ion Munteanu şi Lucian Ionescu. S-au întâmplat atunci multe lucruri
– şi bune şi rele – dar parcă realizările erau mai multe decât insatisfacţiile. Când te afli
în situaţia de a rememora şi evalua o activitate desfăşurată pe o perioadă îndelungată
de timp, apare tendinţa – oarecum firească – de a te opri asupra unor momente ,,de
vârf” ale acesteia. Au existat multe asemenea situaţii care jalonează drumul pe care l-
am parcurs şi dau un sens activităţii noastre. Mai mult de cât atât, aceste momente
importante ne-au conferit identitatea pe care continuăm să o păstrăm şi acum. Desigur,

102
cel mai important eveniment a fost însuşi actul iniţial prin care a fost înfiinţat
Laboratorul Central prin ordin al ministrului justiţiei. Ne-am bucurat de o naştere
legală de care nu au avut şansa să aibă parte alte instituţii de acelaşi profil.
Ne vin în minte apoi, momentele de referinţă reprezentate de înfiinţarea
laboratoarelor interjudeţene aflate în subordinea Laboratorului Central. Întâi a luat
fiinţă Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti, apoi
Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj. Într-o a doua fază au
apărut laboratoarele interjudeţene din Iaşi şi Timişoara. Înfiinţarea acestor unităţi
teritoriale a răspuns unor necesităţi ale justiţiei şi este de imaginat că a implicat mari
eforturi din partea antecesorilor noştri. În fine, pentru ca rolul deosebit pe care îl
deţinea Laboratorul Central să fie unanim recunoscut şi totodată pentru a consfinţi
activitatea deosebită a colegilor noştri din acea perioadă în anul 1998, prin H. G. nr.
368 a fost înfiinţat INEC. Această structură a activităţii de expertiză oficializate,
patronată de Ministerul Justiţiei se păstrează şi în prezent.
Importanţa deosebită pe care o are expertiza criminalistică în activitatea de
înfăptuire a justiţiei îşi găseşte recunoaşterea şi în alte acte. Astfel, munca desfăşurată
de expertul criminalist este considerată a reprezenta vechimea în magistratură iar
salarizarea experţilor criminalişti se face după legea de salarizare a magistraţilor.
Toate aceste evenimente – care nu pot fi enumerate exhaustiv – constituie
adevărate borne kilometrice ale drumului nostru. La baza acestor realizări a stat o
susţinută muncă privind activitatea de expertiză. După înfiinţarea Laboratorului
Central, în cadrul acestuia s-a format un corp de experţi de elită care s-au impus pe
plan naţional prin nivelul calitativ al lucrărilor efectuate şi prin anumite publicaţii, de
mare referinţă pentru acea perioadă săracă în privinţa calităţii cărţilor de specialitate.
Acest grup de experţi – unanim apreciaţi şi respectaţi ca atare – au constituit o
adevărată ,,şcoală” de expertiză românească care a pregătit cadre valoroase. Unii dintre
aceşti bravi ,,pionieri” ai expertizei criminalistice nu mai sunt printre noi şi le aducem
în aceste clipe un pios omagiu. Alţii, s-au retras la pensie. Le mulţumim acum pentru
tot ceea ce au făcut. Exponenţi ai acestei şcoli de criminalistică îşi continuă încă
activitatea. Le adresăm şi lor mulţumirile generaţiei tinere. Şi fiindcă a venit vorba
de ,,generaţia mai tânără”, considerăm că este momentul să le amintim experţilor care
o formează că le revine datoria de a prelua preţioasa ştafetă a înaintaşilor şi de a
asigura mersul înainte a instituţiei noastre. Acest lucru este posibil dar presupune un
studiu constant şi o muncă perseverentă. Le urăm şi lor succes pentru viitor!
Cu permisiunea dumneavoastră, voi relua incursiunea noastră în trecut.
După pensionarea domnului Lucian Ionescu a urmat pentru INEC o perioadă
,,de bronz” în care viaţa laboratoarelor a fost marcată de nenumărate convulsiuni care
au restrâns foarte mult orizontul de aşteptare al experţilor. Privită dintr-un anumit
unghi această frământare continuă ar fi putut părea chiar o luptă fratricidă. Privită însă
de pe o altă poziţie aceste conflicte puneau în evidenţă ,,lupte” de o altă natură. O luptă

103
între cutumele care stăteau la baza activităţii de expertiză şi necesitatea implementării
unor noi proceduri de lucru (mai strict reglementate); o ,,luptă” între adepţii ,,noului”
şi cei mai ,,conservatori”; o ,,luptă” între cei care erau mai „moderaţi” şi colegii lor
,,radicali”. De pe o poziţie de observaţie şi mai înaltă aceste dispute ar fi părut normale
ele fiind doar expresia antagonismului natural manifestat în orice fenomen şi care se
rezolvă obligatoriu printr-o sinteză, echivalentă cu cea ce se numeşte devenire.
Aceasta, după cum se ştie pregăteşte instalarea NOULUI! De aceea, ne exprimăm
încrederea în viitorul instituţiei noastre. Lucrurile care se întâmplă îi anunţă venirea.
Depinde doar de noi cum va arăta acesta. Ca director al INEC îmi revine o mare
responsabilitate: aceea de a asigura nu numai subzistenţa INEC dar şi transformarea
acestuia într-o instituţie modernă de nivel european. Va trebui ca în continuare să
muncim în aşa fel încât prezenţa noastră în aparatul de înfăptuire a justiţiei să fie
percepută ca o necesitate cerută de legea corelaţiei tuturor părţilor care îl alcătuiesc şi
îi dau viaţă.
În încheiere, vă urez tuturor ,,la mulţi ani’’! şi succes în activitatea
profesională!”
Prof. univ. dr. Mihaela Stănoiu a făcut o paralelă între momentele importante
ale activităţii INEC şi Institutului de Cercetări Juridice al Academiei care erau o oază
pentru specialişti deveniţi ulterior cadre didactice şi o speranţă prin care au ştiut să ţină
aprinsă flacăra ştiinţei. A adus o veneraţie trecutului importantelor realizări în cele
două institute şi un omagiu celor care au fost şi i-au învăţat importante lucruri din
tainele celor două ştiinţe. Specialiştii criminalişti au răspuns întotdeauna la întrebarea
CINE?, iar criminologii au răspuns la întrebarea DE CE?. Aceste ştiinţe se
întrepătrund.
La al XV-lea Congres de Criminologie de la Barcelona din 20-25 iulie 2008,
profesorii specialişti au demonstrat că cele două ştiinţe, criminologia şi criminalistica
se îngemănează. Să punem umărul ca aceste două ştiinţe să se afirme şi mai mult.
Societatea de Criminologie şi Criminalistică este membră a Societăţii
Internaţionale de Criminologie şi are doi membri în conducerea acestui organism
internaţional.
Domnia sa a încheiat mesajul său urând succes în continuare INEC şi un
călduros „La mulţi ani!”
Domnul Mihai Albici – din partea Uniunii Juriştilor din România a adus un
mesaj laudativ activităţii INEC, subliniind faptul că acest institut a promovat în reţeaua
internaţională. A înmânat INEC cu prilejul celei de-a 50-a aniversare Diploma de
onoare şi Medalia de merit din partea Uniunii Juriştilor din România.
Domnul consilier Radu Buică a prezentat mesajul ministrului justiţiei, Cătălin
Predoiu, menţionând importanţa activităţii INEC şi a celor patru Laboratoare
Interjudeţene în slujba adevărului şi a justiţiei.

104
 Domnul dr. Dumitru Sandu – a trecut în revistă momente importante şi unele
inedite din activitatea INEC în care a lucrat 48 de ani, din care peste două decenii ca
director al acestei instituţii, perioadă în care la conducerea Ministerului Justiţiei s-au
succedat 22 de miniştri începând cu Gh. Diaconescu.
A evocat cu satisfacţie entuziasmul începutului profesional, care s-a concretizat
uneori şi în turnee pe la fabricile de hârtie pentru a afla compoziţia diferenţiată a
hârtiei – informaţii utile expertizelor scrisului, precum şi despre colaborarea la diferite
reviste de specialitate. A menţionat şi despre lucrarea „Îndrumar pentru expertize”.
A propus să se reia deplasările la parchete şi instanţe pentru a discuta cu magistraţi
despre obiectivele expertizelor criminalistice, modul de realizare al acestora şi despre
colaborarea între aceştia şi magistraţi.
Era o atmosferă relaxantă la serviciu, toţi slujind cu credinţă adevărul şi justiţia,
indiferent cine era cercetat sau pentru cine se făcea expertiza.
Regretă că nu a avut şansa să facă mai multe expertize mai deosebite.
Din activitatea INEC 90% avea ca obiectiv examinarea scrisului.
Nu este la îndemână oricui să fie expert chiar dacă este cadru universitar de
specialitate criminalistică.
A recomandat citirea lucrării „Etiologia bolilor expertizei grafice” de Adrian
Frăţilă.
De asemenea, a propus organizarea unui Simpozion care să analizeze
controversele evidenţiate în diverse expertize criminalistice.
Speră că nu sunt ultimii experţi grafici având în vedere promovarea tot mai
intensă a scrisului electronic.
Prof. univ. dr. Emilian Stancu
„Domnule ministru, doamnă procuror general, aşa mi-ar fi plăcut să încep
mesajul meu”
Totdeauna la cursurile sale a început cu adevărul. Fără investigaţiile ştiinţifice
foarte puţini înţeleg ce înseamnă o investigaţie criminalistică.
INEC a împlinit 50 de ani, criminalistica se predă de 60 de ani, iar domnia sa
predă criminalistica de 40 de ani. Totuşi, sunt facultăţi de drept unde criminalistica
este opţională. A evocat buna colaborare cu INEC care a facilitat accesul studenţilor la
laboratoarele sale pentru a învăţa din tainele efectuării unei expertize.

Prof. univ. dr. Lucian Ionescu

A început activitatea la INEC la scurt timp după înfiinţare. Întotdeauna a avut
bune legături profesionale cu laboratoarele interjudeţene, în special cu cel de la Cluj-
Napoca. Obiectivitatea absolută era conduita generală în efectuarea expertizelor
criminalistice. Nu cunoaşte cazuri când s-ar fi făcut rabat de la ştiinţă şi obiectivitate.
Domnia sa a evocat profesorii spirituali Boia, Buzdugan de la care a învăţat
tainele efectuării expertizei, chiar dacă s-a început cu lupa şi ulterior au fost dotaţi cu

105
microscoape. În anul 2001 INEC a fost primit în EMFSI, ceea ce este o recunoaştere
pe plan european. Tot atunci, Ministerul Justiţiei a făcut dotări importante INEC.
Apreciază că în prezent s-a intrat în normalitate şi rezultatele activităţii INEC şi
ale laboratoarelor interjudeţene vor fi notabile. Această instituţie are viitor deosebit.
Şi-a exprimat încrederea în toţi lucrătorii din sistemul INEC vor avea succese
pe care trebuie să le prezinte cu insistenţă factorilor competenţi pentru a spori
prestigiul şi renumele INEC.
A propus ca periodic, o dată la cinci ani, să se organizeze întâlniri aniversare a
INEC combinate şi cu Congresele profesionale.
Domnul Munteanu Ioan
A fost de la început – 1.XI.1958 – când această instituţie s-a înfiinţat pe un
„teren gol”, era doar un birou şi patru specialişti. Nu a fost deloc uşor.
În această instituţie s-au făcut pentru prima dată fotografii color, aveau doar o
lupă electrică. Apoi au realizat microfotografii cu sprijinul Academicianului George
Buzdugan.
S-a pregătit 3 luni la Institutul de Expertize Criminalistice din Moscova, unde
erau pentru perfecţionare şi specialişti americani.
Au cerut şi au primit apoi aparatura necesară din partea Ministerul Justiţiei.
Ulterior au fost şi două săptămâni la Lyon unde au învăţat interesante metode
de expertizare.
Astăzi se pare că INEC este depăşit în tehnică şi realizări de către Institutul de
Criminalistică al MIRA.
A amintit cu respect de criminaliştii români Laurenţiu Tamaş, Greblea şi Sever
Georgescu.
Era programată în fiecare sâmbătă pregătire profesională la institut.
S-au făcut expertize importante dificile, cu 98 de victime, cu avioane şi
elicoptere căzute.
În încheiere, a recomandat aplicarea metodelor şi descoperirilor inginereşti în
INEC pentru ca acesta să progreseze.
Conferenţiar univ. dr. Petrescu Alexandru – din partea Corpului experţilor
tehnici
A precizat că o lucrare bine documentată se poate realiza doar într-un timp
corespunzător.
Principiul contradictorialităţii este foarte util pentru aflarea adevărului.
Speră că în viitor statutul expertului tehnic se va îmbunătăţi.
A urat succes în continuare activităţii INEC.
Prof. univ. dr. Sorin Alămoreanu
Criminologii au nevoie de criminalişti. Profesia noastră ne obligă să fim mereu
bine pregătiţi şi la curent cu toate noutăţile.
Apreciază că „ŞCOALA” INEC este foarte bună şi a format experţi deosebiţi.

106
 A trecut în revistă colaboratorii anteriori, menţionând în mod deosebit pe dr. în
ştiinţe juridice Ladislau Mocsi – care în 1952 era asistent universitar la disciplina
criminalistică.

În final, domnul Cristian Dumitrescu, director al INEC a înmânat medalii

jubiliare unor experţi ai institutului care au adus un important aport la realizările
importante ale INEC.

107
SESIUNEA ANIVERSARĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE „50 DE ANI DE
EXPERTIZE CRIMINALISTICE ÎN LABORATOARELE DIN SUBORDINEA
MINISTERULUI JUSTIŢIEI”
ALBA IULIA, 8-10 OCTOMBRIE 2008
- Sinteza Dezbaterilor -

conf. univ. dr. Augustin LAZĂR

conf. univ. dr. Sorin ALĂMOREANU

Sesiunea a fost deschisă de dl. Cristian Dumitrescu, Directorul Institutului

Naţional de Expertize Criminalistice care a prezentat importanţa momentului aniversar
pentru activitatea de expertiză criminalistică din România şi a adresat salutări
participanţilor: experţi criminalişti, procurori, judecători, cadre didactice ale
Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia şi Universităţii Babeş – Bolyai din
Cluj – Napoca.
Au transmis mesaje de salut şi felicitări la reuniunea ştiinţifică, prof. univ. dr.
Emilian. Stancu de la Universitatea din Bucureşti, prof. univ. dr. Lucian Ionescu, ex -
director al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti şi prof. univ. dr.
Ion Mircea de la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca.
Din partea conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi a
Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, conf. univ. dr. Augustin Lazăr, procuror
general adjunct a felicitat experţii Institutului Naţional de Expertize Criminalistice
pentru performanţele profesionale realizate de Institut în cei 50 de ani de activitate şi
relevanţa muncii de cercetare desfăşurată în vederea elucidării multor cauze
instrumentate de organele judiciare. A evidenţiat contribuţia activă a experţilor
criminalişti la succesul reuniunilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale organizate în
ultimii ani, în ţară inclusiv la Centrul de conferinţe al Universităţii din Alba Iulia.
Comisar şef Tudor Grindean, inspector şef al Inspectoratului de Poliţie al
Judeţului Alba a salutat participanţii la sesiunea aniversară subliniind interesul
ofiţerilor criminalişti faţă de temele comunicărilor şi utilitatea dezbaterilor acestora în
comun de către experţi, poliţişti, judecători şi procurori.
Sesiunea a fost moderată de Cristian Dumitrescu, Directorul Institutului
Naţional de Expertize Criminalistice şi conf. univ. dr. Augustin Lazăr.
1. Marilena Chivu, Constantin Mirea şi Cristian Dumitrescu au prezentat
lucrarea „Informare privind a 5-a Conferinţă EDEWG Irlanda, 2008”, cuprinzând:
• prezentarea programului de lucru;
• prezentarea grupelor de lucru şi a testelor propuse spre rezolvare;
• prezentarea lucrărilor ştiinţifice susţinute;
• prezentarea rezultatelor la testele colaborative ENFSI, unde Institutul
Naţional de Expertize Criminalistice a obţinut 100% rezultate;

108
 • prezentarea testelor propriu-zise şi a metodelor folosite pentru rezolvare.
2. Comentând rezultatele ştiinţifice comunicate la Conferinţă, dr. Mirea
Constantin a atras atenţia asupra faptului că la analiza pastelor de pix, laboratoarele de
criminalistică din NFSI au folosit şi FT-IR (spectrometrie şi infraroşu). Au încercat
determinări (obţinere de spectre) direct pe materialul uscat şi rezultatele au fost
neconcludente. Singurul institut din ENFSI ce a dat rezultate concludente, precise
folosind FT-IR-ul a fost Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, care a utilizat
metoda dizolvării pastelor în solvent. Astfel rezultatele (spectrele) obţinute pe FT-IR s-
au completat perfect cu analizele pe VSC 5000, HPLC şi spectrometrul RAMAN.
3. În continuare au avut loc discuţii despre drepturile de copyright, nevoia de a
publica şi proteja drepturile de autor pentru procedeele de examinare relevante şi
rapoartele de expertize elaborate de Institut. Dr. Cătălin Grigoraş, director adjunct,
efectuând o analiză a problemei, a precizat că viitoarele rapoarte de expertiză vor fi
redactate pe imprimate cu menţiuni de protecţie, copyright.
4. Dănuţ Sibian (Laboratorul Interjudeţean Timişoara) şi Dr. Boboş Bogdan
(Laboratorul Interjudeţean Cluj) au prezentat lucrarea „Cercetări experimentale
privind coliziunile autovehiculelor”. În esenţă, lucrarea expune analiza unor teste de
coliziune (autovehicul –autovehicul şi autovehicul – barieră fixă) şi a unor teste de
frânare. Aceste teste au permis validarea metodei de calcul a vitezelor autovehiculelor
implicate într-o coliziune, stabilirea coeficienţilor de vizibilitate ai autoturismului
Dacia 1310 şi a coeficientului de aderenţă dintre pneu şi calea de rulare în cazul unui
carosabil din beton.
5. Florin Ruşitoru, expert al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice a
prezentat un film retrospectiv cuprinzând imagini semnificative din evoluţia
Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi a personalului ştiinţific aparţinând
etapelor relevante ale istoriei Institutului.
6. Prof. univ. dr. Radu Gaiginschi şi ing. Gabriel Păduraru au prezentat
lucrarea „Expertiza criminalistică a imaginilor din fotografii operativ judiciare cu
aplicaţii în reconstrucţia accidentelor de trafic”. Practica organelor judiciare a dovedit
că în condiţiile tehnologiei avansate, numeroşi martori reuşesc să efectueze fotografii
ale locului faptei imediat după producerea evenimentului rutier, înainte ca intervenţia
de salvare a victimelor să modifice câmpul infracţional. Recuperarea acestor imagini
poate oferi detalii preţioase elucidării situaţiei de fapt, în condiţiile examinării prin
metoda fotogrammetriei;
S-au expus cazuri ilustrative din practica organelor judiciare, din care a rezultat
utilitatea valorificării acestor imagini ridicate de la persoane audiate în calitate de
martori, fotografiile fiind descoperite cu ocazia audierii la instanţă.
Discuţiile ocazionate de prezentare au atras atenţia asupra unor erori ce pot
rezulta din utilizarea metodei fotogrammetriei pe imagini realizate cu lentile care
deformează câmpul vizual (telefoane mobile, aparate foto „no name” etc.

109
 7. Conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu (Laboratorul Interjudeţean Cluj) şi dr.
Cristian Găzdac de la Academia Română, filiala Cluj – Napoca au prezentat lucrarea
„Falsuri de monede antice”. Autorii au prezentat principalele moduri de operare în
realizarea falsurilor ilustrate cu cazuri din practica judiciară naţională şi internaţională,
precum şi particularităţi ale monedelor false în raport cu cele autentice.
8. Sorina Paraschivescu (Laboratorul Interjudeţean Bucureşti) a prezentat
„Studiu comparativ în cazul intersecţiilor dintre toner, lichid, toner solid şi
cerneluri”.
Lucrarea „Valorificarea expertizelor criminalistice în activitatea
investigativă”, autor comisar şef Aurel Condruz, expune modul de evaluare şi
valorificarea concluziilor expertizelor criminalistice (certe – negative sau pozitive, de
probabilitate sau imposibilitate) şi utilitatea lor în activitatea investigativă a organelor
judiciare.

Sesiunea din 10.10.2008 a fost moderată de conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu.
1. Prima lucrare prezentată, a fost „Corelaţia dintre natura şi poziţia urmelor
de pneuri şi dinamica accidentului de trafic rutier”, autor Grigoraş Beţiu, expert la
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti. Lucrarea relevă importanţa
fotografiilor judiciare corect efectuate din care rezultă probe pentru fundamentarea
concluziilor expertizei, în condiţiile în care expertul are acces relativ târziu la
examinarea locului faptei.
2. Conf. univ. dr. Marius Ciuta a prezentat lucrarea „Criminalistica –
Arheologia: două căi, aceleaşi metode”. Autorul pune în evidenţă elementele care
apropie cele două domenii de activitate ştiinţifică şi realizează o pledoarie pentru noua
ştiinţă de graniţă: arheologia forensic.
3. Conf. univ. dr. Augustin Lazăr a prezentat lucrarea intitulată „Despre
specificul expertizei criminalistice în investigarea infracţiunilor contra patrimoniului
cultural naţional”.
Lucrarea prezintă particularităţi ale utilizării expertizei criminalistice în cazul
investigării infracţiunilor contra patrimoniului cultural naţional, ilustrate cu aspecte din
practica de urmărire penală.
S-a relevat nevoia organizării de către Ministerul Justiţiei a unor concursuri
pentru autorizarea de experţi judiciari în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional,
care în prezent nu există, deşi Ministerul Culturii şi Cultelor are o listă de experţi
atestaţi conform Legii nr. 182/2000, care efectuează expertize pentru clasarea
bunurilor în Patrimoniul Cultural Naţional.
În continuare au fost prezentate următoarele lucrări:
- Dr. Gheorghe Păşecu, „Diferenţe între imitarea şi deghizarea semnăturilor”

110
 - Sorin Gavrilă, „Determinarea vitezei de deplasare a autovehiculului în
momentul impactului cu un pieton pe baza formei părţii frontale a vehiculului, taliei
pietonului, a poziţiei corpului şi a direcţiei de deplasare a acestuia”.
- Ionică Puşca, „Cercetări experimentale asupra modului de uzură a sigiliilor”
- Maria Chiu - „Valorificarea expertizelor referitoare la semnăturile redate
prin grafisme profund dezorganizate”.
- Florin Ruşitoru, „Simularea accidentului de trafic rutier cu implicaţie
pietonală”.
- Alexandru M. Pop, „Expertiza scrisului între subiectiv şi acurateţe
informatică”.
- Bogdan Florescu, „Stabilirea ordinii cronologice de execuţie a elementelor
unui document”.
- Daniela Vlădoiu, „Expertiza criminalistică a seriilor de pe caroseriile de
autovehicule”.
- Lenuţa Cristache, „Unele particularităţi ale aplicării principiului
contradictorialităţii în criminalistică”.
- Cristian Lebădă, „Experiment privind posibilităţile de observare pe timp de
noapte a unor obiecte cu şi fără proprietăţi reflectorizante”.
În finalul sesiunii, dl. director Cristian Dumitrescu a efectuat o recapitulare a
principalelor probleme puse în discuţie, a felicitat participanţii pentru contribuţiile
personale aduse dezvoltării noilor orizonturi ale ştiinţei Criminalisticii şi a mulţumit
organizatorilor pentru asigurarea condiţiilor desfăşurării optime a sesiunii aniversare
de comunicări ştiinţifice.

111
 O NOUĂ PLEDOARIE PENTRU CRIMINALISTICĂ

Prof. univ. dr. Emilian STANCU

Cu câtva timp în urmă am publicat un articol intitulat „O pledoarie pentru

criminalistică”. Se baza pe o comunicare pe care am ţinut-o în cadrul unei reuniuni de
analiză a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care au
participat celelalte Parchete Generale. Era pe vremea când învăţământul superior
juridic se bucura de un respect natural din partea instituţiilor judiciare.
Pe atunci spuneam, ca mulţi alţii, că aflarea adevărului este unul dintre cele mai
laborioase procese, mai ales într-o societate ca cea românească de astăzi. Această
societate se prezintă ca un tren în viteză spre modernitate, echilibru, însă – în primul
rând – spre Europa democratică din care astăzi facem parte. Ei bine, pasagerii acestui
tren amestecă – în proporţii niciodată strict definite – binele şi răul, cinstea şi
necinstea, respectarea legii şi încălcarea ei.
Este interesant, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, de observat
faptul că, în aceeaşi perioadă de timp, un reprezentant important al unui stat de
referinţă pentru noi declara că s-ar putea să nu avem destule locuri libere în
penitenciare pentru toţi infractorii/toate persoanele corupte din România. Aceasta
înseamnă că infracţionalitatea nu reprezintă un fenomen izolat, care poate fi combătut
prin simpla reacţie a componentelor economice sau socio-politice, care sunt pozitive
prin natura lor şi caracteristice unui stat care vizează democraţia şi modernitatea.
Aceasta a condus la evidenta necesitate ca un organism compus din specialişti
judiciari şi de poliţie să fie creat şi pregătit şi re-pregătit continuu pentru a ajuta justiţia
şi, mai ales, pentru a-şi folosi întreaga pricepere şi experienţă în lupta împotriva răului
social; iar tot acest proces ar trebui să pornească de la aflarea adevărului.
Or, din perspectivă epistemologică, ne aflăm în faţa unei ştiinţe separate,
numite de noi criminalistică (vezi de asemenea numele de poliţie ştiinţifică sau
tehnică, investigare a infracţiunilor sau ştiinţă legală), care serveşte exact această
provocare mai mult sau mai puţin acceptată de noi, cei gravitând pe orbita justiţiei.
Apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca expresie a justiţiei penale puse pe
baze moderne, criminalistica şi criminologii aveau să joace rolul anticorpilor împotriva
viruşilor infracţionalităţii, care trecea ea însăşi printr-un proces de evoluţie, adesea cu
un pas înaintea celor care încercau să scoată la iveală dedesubturile faptelor
infracţionale, să le identifice şi să le combată.
Prin comparaţie cu actualele evoluţii ale legii, ale faptelor de viaţă din lumea
justiţiei şi criminalisticii, fără a neglija educaţia juridică, numeroase persoane – mai
mult sau mai puţin familiarizate cu faptele judiciare – îşi pun, de bona sau de mala
fide, întrebări cum ar fi:

112
 • Are o societate, cum e cea românească, încă nevoie de munca unui
asemenea arheolog al unui trecut prea recent, reprezentat de fapta penală?
• Are societatea încă nevoie de şi, prin urmare, solicită eforturile costisitoare
presupuse de o investigaţie criminalistică?
• Este nevoie să se folosească în multe cazuri cele mai avansate tehnici de
investigaţie, care implică un efort pe nedrept considerat exagerat?
• În cele din urmă, pregătirea viitorilor specialişti juridici, în special a
magistraţilor, ofiţerilor de poliţie, avocaţilor, încă necesită ca predarea şi prin urmare
însuşirea de cunoştinţe în domeniul criminalisticii ca ştiinţă/disciplină a investigaţiilor
penale, să se bucure de atenţie?
Aceste întrebări par să fie pur retorice. Cu toate acestea, dincolo de această
aparenţă, este evident pentru toate persoanele cu pregătire în practica judiciară, şi
acelor persoane dedicate pregătirii viitorilor specialişti judiciari, că asemenea întrebări
[trebuie] puse, reformulate, în timp ce răspunsurile la ele trebuie regândite.
Pe parcursul evoluţiei umanităţii, a ştiinţei, întrebările au avut importanţa lor.
De exemplu, Isaac Newton şi-a pus o întrebare care era evident o inepţie pentru
majoritatea oamenilor: „De ce cade mărul din pom?” Iar răspunsul la această întrebare
a dus la descoperirea legii gravitaţiei sau atracţiei universale.
La fel, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în
paralel cu spectaculoasa evoluţie a ştiinţelor exacte, cei chemaţi să servească justiţia
sau să pregătească specialişti judiciari, s-au întrebat cum pot ultimele descoperiri
ştiinţifice să fie utile pentru aflarea adevărului, identificarea infractorilor şi de
asemenea cum pot fi realizate acţiunile de anchetă astfel încât să servească legea.
Astfel s-a născut criminalistica, ştiinţa investigării infracţiunilor sau a stabilirii faptelor
pe parcursul procesului penal (Hans Gross).
În zilele noastre, când suntem martorii competiţiei dintre specialiştii judiciari şi
criminologi, pe de o parte, şi infractori, pe de altă parte, când persoanele din zona
infracţionalităţii sunt cele care se bucură de cele mai multe dintre beneficiile unui
sistem intenţionat a fi democratic, se ridică de asemenea multe întrebări legate de
pregătirea magistraţilor, a anchetatorilor şi a specialiştilor în ştiinţa legală.
Întrebarea crucială ar putea fi următoarea: Care ar trebui să fie scopurile
educaţiei criminalistice, cum şi pe ce criterii ar trebui organizată această educaţie?
Întrebarea de mai sus este de asemenea justificată de faptul că aria curriculară a
ştiinţelor legale este extinsă de discipline dintre cele mai diverse, unele dintre ele
adăugate mai degrabă deoarece par să creeze o impresie bună peste hotare sau pentru
că sunt la modă, altele pentru că îşi au originea în discipline fundamentale, însă repetă
cunoştinţe deja dobândite de studenţi în cadrul disciplinelor de bază. Aceasta ar putea
dăuna pregătirii specialiştilor meniţi să facă faţă impactului infracţiunilor reale, din
cauze dintre cele mai triste.

113
 Ca persoană care s-a dedicat de mulţi ani învăţământului superior juridic, în
special educaţiei criminologice, deţinând cunoştinţe intime privind evoluţia sa şi de
asemenea percepţia sa de către profesori universitari sau practicanţi ai dreptului, mai
mult sau mai puţin apropiaţi domeniului investigaţiilor penale, cu riscul de a trezi
reacţii de respingere sau de a agita orgolii, consider cu sinceritate că următoarele
întrebări ar trebui repetate:
• Ar trebui criminalistica, în accepţia sa originală, să fie limitată astăzi doar la
componenta sa tehnică?
• Sunt cunoştinţele oferite de ştiinţa criminalisticii utile sau absolut necesare
începând din etapa preliminară şi încheind cu etapa procesului?
• Poate fi aflat adevărul, mai ales într-un proces penal, fără a apela la
mijloacele tehnice şi ştiinţifice, procedurile tactice şi regulile metodologice specifice
criminalisticii?
• Găseşte un anchetator, magistrat sau chiar avocat cunoştinţele criminologice
utile în întregimea lor, inclusiv cunoştinţele privind componenta tehnică?
• Cum poate fi înţeleasă şi sprijinită educaţia criminologică de către
persoanele care administrează educaţia la nivelul universităţilor, de către autorităţile
judiciare, mai ales de către beneficiarii ei?
• Este necesar, oportun pentru cei care asigură pregătirea în domeniul
ştiinţelor penale să lanseze o ofensivă în sprijinul studiului criminalisticii la nivelul
educaţiei universitare, la masterat, în cadrul educaţiei continue în domeniu în general?
• Poate crearea de Centre pentru Investigaţii sau Ştiinţe Legale în cadrul
marilor universităţi civile să aducă mai mult dinamism în această zonă de pregătire
pentru specialişti în domeniul penal, pentru anchetatori penali?
Răspunsurile date la întrebările de mai sus pot fi doar răspunsuri de bun-simţ,
mai ales în partea care priveşte specialiştii/practicanţii în domeniu, chiar dacă suntem
excedaţi de noile şi multiplele discipline necesare juridice/sociale, dintre care unele
încearcă să forţeze modernitatea. Când vedem care este evoluţia infracţionalităţii, când
vedem formele din ce în ce mai grave, complexe sau profesioniste pe care le ia
infracţionalitatea, doar revenind cu picioarele pe pământ (iertaţi-mi exprimarea) putem
înţelege că pregătirea viitorilor magistraţi, anchetatori şi chiar avocaţi trebuie să aibă o
bază ştiinţifică, modernă, realistă şi cât mai puţin poetică cu putinţă, dacă se
intenţionează o luptă eficientă împotriva infracţionalităţii.

114
PARTICULARITĂŢI ALE INVESTIGĂRII CRIMINALISTICE A
INFRACŢIUNILOR
DE DISTRUGERE A SITURILOR ARHEOLOGICE

Lector univ. dr. Gabriela MATEI

Aspecte introductive
Distrugerea unui sit arheologic prin jefuire şi/sau săpături neautorizate este o
infracţiune cu consecinţe ireparabile pentru patrimoniul cultural naţional. După
distrugerea sitului, înlocuirea sa este imposibilă, de vreme ce întregul context
arheologic, sau doar o parte a sa, s-a pierdut pentru totdeauna.

Aspecte juridice
Conform O.U.G: nr. 43/2000, distrugerea – completă sau parţială – a siturilor
arheologice declarate monumente istorice se pedepseşte conform Codului penal.
Legea nr. 422/2001 precizează la art. 54, alin. 1 că acţiunea de ştergere
neautorizată, distrugere totală sau parţială, expropriere fără autorizaţia Ministerului
Culturii, avarierea, ca şi profanarea monumentelor istorice, înţelegând că printre
monumentele amintite se numără şi siturile arheologice clasificate, se pedepseşte
conform prevederilor Codului penal.

Principalele probleme, obiecte ale probării, care trebuie clarificate prin

investigarea distrugerii siturilor arheologice prin jefuire şi/sau săpături
neautorizate.
1. Stabilirea tipului de distrugere.
• Jaful sau săpăturile conduse de neprofesionişti reprezintă o distrugere ireparabilă.
Se caracterizează prin pierderea definitivă a contextului arheologic, fără
posibilitatea de recuperare a părţii lipsă a sitului săpat ilicit. Acest tip de distrugere
este 100% eficient. Mai mult, în timpul unei asemenea distrugeri, chiar şi
artefactele arheologice extrase din context pot fi grav afectate sau distruse.
Distrugerea artefactelor se produce prin folosirea următoarelor metode şi prin
folosirea greşită a diverselor substanţe folosite la restaurare:
• folosirea intenţionată de substanţe care atacă artefactele: apă (pentru artefactele
fragile făcute din lut nears); acizi; substanţe inflamabile; materiale explozive, alte
substanţe chimice;
• distrugerea mecanică se realizează prin zdrobirea, detaşarea sau tăierea unei părţi
dintr-un artefact arheologic (inclusiv părţi detaşate din monumente in situ), sau prin
manipulare proastă pe parcursul transportului artefactului. Acelaşi tip de distrugere
poate fi legat de aruncarea intenţionată a artefactului pentru a evita dovada jafului;

115
• folosirea neintenţionată în procesul de restaurare a unor tehnici şi metode
incompatibile neadaptate la materialul din care sunt făcute artefactele. Acest tip de
distrugere este specific pentru artefactele furate care au fost detaşate din locul lor
de origine (mozaicuri, trotuare, basoreliefuri) şi reasamblate după jaf.
• Pentru unele situri arheologice, parţial distruse, dar şi pentru unele artefacte,
distrugerea ar putea fi (parţial) reversibilă, în sensul că informaţia sau
artefactele ar putea fi restaurate sau completate cu ajutorul informaţiilor ştiinţifice
recuperate din zonele nesăpate sau recuperând obiectele şi unele informaţii. Acest
tip de distrugere este foarte adesea asociat cu distrugerea intenţionată şi ireversibilă
a documentelor legate de artefacte (fotografii, desene, planurile situaţiei,
înregistrări audio şi video, hârtie de proprietate intelectuală, jurnale de săpături).
2. Stabilirea naturii, tipului şi perioadei de timp a distrugerii.
• Acţiunile intenţionat ilegale împotriva patrimoniului arheologic,
pregătitoare sau efective, se realizează în zone arheologice protejate, marcate,
delimitate şi anunţate corespunzător.
• Realizarea de măsurători neautorizate, realizarea de planuri de situaţii
sau prospectarea în asemenea zone cu ajutorul magnetometrelor sau al altor
echipamente electronice de detectare a metalelor sunt ilegale, indicând realizarea
unor acte pregătitoare pentru jafuri sau săpături neautorizate viitoare. În acest
moment, activitatea ilegală desfăşurată pe teritoriul unei rezervaţii arheologice este
una nedestructivă, dar cu un mare potenţial de distrugere pe viitor. Distrugerea
poate viza artefactele deja descoperite pe un sit arheologic (ansambluri sculpturale,
trotuare, mozaicuri, ziduri pictate, etc.) care pot fi detaşate sau amputate pentru a fi
îndepărtate de la locul lor de origine in situ. Uneltele electrice de tăiere a pietrei
şi/sau alte unelte mecanice transportate pe teritoriul unei rezervaţii arheologice pot
indica intenţia deţinătorului la acţiuni ilegale împotriva monumentelor sau
artefactelor in situ.
• Intrarea neautorizată pe un sit arheologic cu orice tip de maşini grele
reprezintă o acţiune de distrugere efectivă.
• Săpăturile neautorizate cu orice tip de unelte, specializate sau nu,
reprezintă o acţiune efectivă de distrugere a sitului arheologic.
• Deţinerea oricăror obiecte arheologice, nedeclarate şi fără o provenienţă
sigură şi legală, indică rezultatul activităţii ilegale de jaf.
• Perioada de timp a distrugerii poate fi stabilită cu ajutorul: înregistrărilor
video şi foto luate la faţa locului; mărturiilor martorilor direcţi la distrugere;
mărturiilor paznicilor sitului sau ai angajaţilor de la patrimoniu privind ultima dată
când situl arheologic a fost văzut intact; mărturiilor autorilor identificaţi.
3. Investigaţiile la locul faptei în cazurile de jaf şi distrugere a siturilor
arheologice

116
 Cercetarea legală se realizează urmând investigaţiile legale general acceptate, dar
cu anumite aspecte specifice.
Acest tip de cercetare implică personal legal specializat ca şi arheologi
profesionişti şi specializaţi.
Ţinta investigaţiei este să sublinieze nu doar modul de realizare a jafului, numărul
de participanţi, posibilii lor complici din interior şi itinerariul lor, dar şi, pe cât posibil,
tipul artefactelor extrase din săpături şi evaluarea preliminară a daunelor produse de
săpăturile neautorizate.
Prezenţa presei, a ofiţerilor de poliţie şi a altor persoane la locul faptei trebuie
restricţionată pentru a proteja urmele activităţii ilegale. Dacă suspecţii au cooperat cu
complici din interior, orice intervenţie a acestor persoane asupra locului faptei poate fi
una intenţionată.
Cercetarea va viza orice urme lăsate de infractori (urme de orice fel, urme de
picior, urme de mână, urme biologice, etc.), inclusiv urmele lăsate de uneltele folosite
pentru săpăturile ilegale sau pentru îndepărtarea părţilor din monumente.
Investigatorul legal trebuie să ia de asemenea probe de sol de la locul faptei.
Analiza urmelor de sol descoperite pe efectele personale, hainele, uneltele şi
mijloacele de transport ale suspecţilor, confruntate cu probele prelevate de la locul
faptei, leagă sau nu pe suspect de situl devastat.
Rolul arheologului în investigaţie este foarte important, profesionistul poate oferi
multe răspunsuri privind activitatea de distrugere şi modul în care a fost realizată.
În cazurile în care s-au descoperit artefacte fără a primi o plângere pentru
distrugerea sitului arheologic, cel mai important lucru pentru investigator este să afle
de la suspecţi locul (locurile) de provenienţă. Locul menţionat de suspecţi trebuie să
fie cercetat profesionist de investigatorii legişti şi de arheologi. Chiar dacă jaful s-a
desfăşurat cu mai mulţi ani înainte ca artefactele să fie descoperite în posesia
suspectului sau a unei alte persoane, cercetarea arheologică poate dovedi dacă acela a
fost locul real de provenienţă a artefactului sau, cel puţin, dacă locul desemnat de
suspect a fost săpat pentru a extrage artefacte arheologice. Chiar şi cele mai vechi
urme de jaf nu pot fi ascunse şi sunt vizibile la o cercetare arheologică sistematică.

117
TEHNICI ŞI METODE ÎN DETECTAREA COMPORTAMENTULUI
SIMULAT

Conf. Univ. Dr. Ioan BUŞ

Psih. Dr. George VISU-PETRA
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca

1. Introducere
De-a lungul timpului, minciuna şi disimularea au fost abordate extensiv în
studiile de etică şi moralitate. Luând în considerare implicaţiile practice ale
comportamentului simulat, comunităţile ştiinţifice şi legale au încercat să identifice
metode valide de identificare a simulatorilor. Simularea este un fenomen ubicuu în
cadrul comunicării umane; de aceea de când a existat minciună au existat şi metode de
detectare a acesteia (Ford, 2006). Frenologia, proba cu orez sau serul adevărului
(sodium amytal) reprezintă încercările iniţiale mai mult sau mai puţin naive ale
oamenilor de a detecta simularea. Abordările mai moderne se bazează preponderent pe
date şi tehnici ştiinţifice. De exemplu, poligraful se bazează pe măsurători fiziologice
pentru a detecta simularea; deşi există o serie de critici referitoare la utilizarea acestei
tehnici, ea se dovedeşte utilă în practică, iar în paralel cercetătorii încearcă să realizeze
studii prin care să stabilească foarte clar criteriile de validitate şi fidelitate care
trebuiesc respectate în cazul oricărui test ştiinţific (NRC, 2003).

2. Neuropsihologia în activitatea judiciară

O direcţie asupra căreia cercetătorii şi-au îndreptat atenţia se referă la utilizarea
unor teste neuropsihologice pentru a evidenţia simularea unor deficite cognitive (de
atenţie, memorie, orientare etc.). Această necesitate a apărut în SUA în urma
manifestării următorului fenomen: în ultimii ani a crescut foarte mult numărul
persoanelor care cereau despăgubiri de la companiile de asigurări pentru diferite
deficite cognitive cauzate de diferite accidente (de muncă, de maşină etc.). Deoarece o
bună parte dintre aceste persoane nu erau afectate psihologic sau cognitiv, psihologii şi
psihiatrii au elaborat o serie de teste şi tehnici cu ajutorul cărora să evalueze
autenticitatea simptomelor (Symptom Validity Tasting, SVT; Test of Memory
Malingering, TOMM; Memory Assessment Scale, MAS etc.). În ceea ce priveşte
eficienţa şi utilitatea acestor tehnici putem afirma că parametrii vizaţi sunt în curs de
validare şi standardizare, fiind necesare studii suplimentare pentru clarificarea lor.
În general se presupune că subiecţii care sunt supuşi unei evaluări
neuropsihologice vor rezolva sarcinile care le sunt administrate cât mai bine cu
putinţă, rezultatele reflectând astfel nivelul real al abilităţilor lor. Totuşi, posibilitatea

118
de a obţine compensaţii financiare sau de a diminua/evita unele consecinţe judiciare
negative pot constitui motivaţii destul de puternice pentru ca unii subiecţi să manifeste
un comportament simulat conştient şi voluntar în rezolvarea sarcinilor. Informaţiile
referitoare la validitatea performanţei unui individ sunt esenţiale pentru a înţelege şi a
interpreta acurat rezultatele testelor. Instrumentele obiective dezvoltate pentru a
identifica subiecţii care manifestă un pattern de răspuns mai slab decât cel real
(indiferent de motiv) sunt foarte benefice pentru acurateţea evaluărilor clinice.
O metodă recent dezvoltată în acest scop este Testarea Validităţii Simptomelor
– Simptom Validity Testing – SVT. Menţionăm că acest concept – SVT – este o
abordare generală, un concept umbrelă sub cupola căruia se regăsesc o serie de sarcini
sau teste specifice menite a identifica simularea sau exagerarea diferitelor deficite
cognitive. Această tehnică se bazează pe faptul că subiecţii simulanţi nu au cunoştinţe
referitoare la performanţa pe care persoanele cu diferite deficite cognitive o au la
diferite teste, inclusiv teste de memorie. În consecinţă, subiecţii simulanţi tind să-şi
exagereze simptomele.
Această abordare se bazează pe două strategii majore. Prima strategie constă în
prezentarea unei sarcini subiecţilor despre care se spune că este dificilă, dar în realitate
ea fiind destul de uşoară. O serie de studii au arătat că subiecţii simulanţi obţin o
performanţă mai scăzută chiar şi decât pacienţii cu traumatisme cerebrale severe.
Testul de memorie Rey sau Testul pentru Simularea Memoriei – Test for Memory
Malingering - TOMM – se bazează pe această strategie.
O a doua strategie majoră se bazează pe ideea că, utilizând teste cu răspuns cu
alegere forţată, chiar dacă subiectul nu citeşte întrebarea, răspunsul său ar trebui să se
situeze la nivelul şansei. O performanţă mai scăzută decât nivelul şansei este un
indicator al simulării deoarece chiar şi persoanele cu deficite cognitive accentuate
reuşesc să aibă o performanţă relativ mai bună decât nivelul şansei. Aşadar, ideea pe
care se bazează SVT este următoarea: testele care evaluează validitatea simptomelor
trebuie să pară dificile, fără însă a fi într-adevăr dificile.

3. Detectarea simulării prin observarea comportamentului manifest

Un alt domeniu asupra căruia cercetătorii şi-au îndreptat atenţia este cel al
detectării simulării pe baza comportamentului verbal şi non-verbal. În cadrul acestui
demers s-au urmărit identificarea unor indicatori verbali şi non-verbali ai simulării:
analiza discursului, cantitatea de informaţii, mişcările sau lipsa lor, sacadele şi
orientarea privirii, microexpresiile faciale etc. (DePaulo et al, 2003; Vrij, 2000; Bull et
al, 2004). În mare măsură cercetările de acest tip se bazează pe situaţii cu miză redusă:
studii de laborator, infracţiuni simulate etc. Majoritatea acestor studii au arătat că
oamenii au performanţe foarte slabe în identificarea acurată a simulatorilor pe baza
comportamentului verbal şi non-verbal. În câteva studii însă se regăsesc situaţii mult
mai ecologice, cu miză mai mare (Ekman, O’Sullivan & Frank, 1999; Frank & Ekman,

119
1997; Mann, Vrij & Bull, 2004). Aceşti autori au arătat că se pot obţine performanţe
peste nivelul şansei în detectarea simulării în contexte ecologice, însă destul de departe
de performanţe optime; mai mult se pare că în aceste condiţii rata de succes este
similară cu cea a poligrafului. O altă problemă în detectarea simulării este aceea că
deşi cercetările pe grupuri mari de subiecţi au putut evidenţia o serie de patternuri
comportamentale diferite între simulatori şi ne-simulatori, aceste diferenţe sunt
nesemnificative la nivel individual - nu se regăsesc constant la fiecare individ (Vrij,
2000).

4. Detectarea psihofiziologică a simulării

Practica testărilor poligraf se bazează pe compararea răspunsurilor fiziologice la
întrebările considerate relevante pentru o anumită investigaţie cu răspunsurile la
întrebările de control, la care examinatorul cunoaşte a priori că subiectul minte.
Răspunsurile sunt comparate doar intra-subiect deoarece se ştie că există diferenţe
individuale în reactivitatea fiziologică (Cacioppo et al., 2000; Kosslyn et al., 2002).
Datorită acestor diferenţe individuale, magnitudinea absolută a unui răspuns fiziologic
la o întrebare relevantă nu poate fi considerată un indicator suficient de valid al
sincerităţii sau nesincerităţii unui răspuns.
Potrivit teoriilor contemporane referitoare la testarea cu tehnica poligraf, există
diferenţe la nivelul patternului fiziologic între subiecţii sinceri şi cei care simulează
atunci când sunt comparate răspunsurile la întrebările relevante cu cele de control. În
ceea ce priveşte Testul Întrebării de Control (Control Question Test - CQT), o
persoană vinovată minte atât la întrebările relevante, cât şi la cele de control, în timp
ce persoanele sincere dau răspunsuri nesincere doar la întrebările de control. Teoria
susţine că persoanele sincere vor manifesta o reactivitate fiziologică mai amplă la
întrebările de control decât la cele relevante, pe când un subiect nesincer va avea o
reactivitate fiziologică mai accentuată la întrebările relevante decât la cele de control.
Natura întrebărilor relevante şi de control este dată de scopul şi tipul testului.
Întrebările de control sunt formulate în timpul unui interviu pre-test cu intenţia de a
determina un subiect sincer să devină foarte preocupat de ele. Întrebările de control
tind să fie mai generice decât întrebările relevante pentru că ele nu se referă la un
eveniment specific cunoscut examinatorului.
Testările poligraf se bazează pe asumpţia că simularea şi sinceritatea determină
într-un mod consistent stări psihologice diferite între subiecţii sinceri şi nesinceri; în
consecinţă, reacţiile fiziologice diferă în funcţie de aceste stări. Întrebările de control
sunt menite să determine răspunsuri nesincere şi prin acesta să producă reacţii
fiziologice care să poată fi comparate cu reacţiile la întrebările relevante. Testul
Întrebării de Control stabileşte un context în care un subiect care nu are legătură cu
aspectele relevante ale testării să fie mai puţin preocupat de întrebările relevante (care
se adresează direct şi explicit situaţiei investigate) şi mai preocupat de întrebările de

120
control. În contrast, un subiect care a comis o faptă penală este de aşteptat să fie mai
anxios, mai neliniştit sau agitat de teama de a fi demascat, şi implicit va prezenta
reacţii fiziologice mai ample la întrebările relevante (Buş & Visu, 2004).
Întrebarea de control este un stimul utilizat pentru a induce reacţii fiziologice
puternice în cazul subiecţilor sinceri (Honts, Kircher & Raskin, 1995), adică sunt
propoziţii interogative la care se cunoaşte a priori că subiectul va răspunde nesincer.
Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale
necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale înregistrat la
întrebările relevante (Buş, 2000). Exemplu de întrebări de control: „Ai răspuns sincer
la întrebări?; Ai minţit vreo dată în viaţa ta?”
Raţionamentul după care se evaluează sinceritatea sau nesinceritatea subiecţilor
este următorul: dacă reacţiile fiziologice înregistrate pe diagrame sunt mai ample la
întrebările relevante decât la cele de control, atunci acest pattern este considerat un
indicator al simulării, deoarece persoanele nesincere vor reacţiona mai puternic la
întrebările relevante, iar persoanele sincere vor reacţiona mai puternic la întrebările de
control (Buş & David, 2003).
Valoarea practică a testărilor poligraf depinde de cel puţin cinci factori
conceptuali diferiţi, între care de obicei nu se face diferenţă (NRC, 2003) sau sunt
ignoraţi ca efecte adiţionale. Considerăm că detalierea lor aduce un plus de claritate în
înţelegerea utilităţii tehnicii poligraf în domeniul judiciar. Aceşti factori sunt:
 Abilitatea de a detecta simularea prin interpretarea diagramelor poligraf -
detectarea psihofiziologică a simulării.
 Abilitatea unui examinator de a detecta simularea prin utilizarea altor informaţii
din cadrul testării - detectarea simulării pe baza comportamentului manifest.
 Efectul de descurajare pe care îl au testările periodice de tip screening - potenţialii
subiecţi din agenţii de securitate sau alte instituţii cred că prin această tehnică ei pot
fi identificaţi dacă simulează.
 Capacitatea procedurii de determina mărturisiri din cauza oricăruia din factorii
menţionaţi anterior.
 Abilitatea tehnicii de a întări încrederea publică în agenţiile naţionale de securitate
şi de promovare a legii.

5. Tehnicile de imagistică cerebrală

Dezvoltarea tehnicilor de imagistică cerebrală a avut ca rezultat utilizarea
acestora pentru detectarea comportamentului simulat. Aceste tehnici – PET –
tomografia cu emisie de pozitroni, MRI – rezonanţa magnetică nucleară şi ERP –
potenţialele evocate – s-au dovedit utile în studierea corelatelor neurologice ale
funcţionării psihologice. Însă studiile care utilizează aceste tehnici pentru a evalua
activitatea creierului asociată cu minciuna sunt doar la început. O problemă cu care se
confruntă cercetătorii care utilizează aceste tehnici este următoarea: ariile cerebrale

121
care sunt active în timpul simulării pot fi active şi în timpul activităţilor non-simulante,
iar aceasta duce la apariţia erorilor de falşi pozitivi. De asemenea, aceste proceduri
sunt foarte costisitoare şi consumatoare de timp (Bull et al., 2004).
Odată cu dezvoltarea tehnicilor care fac posibilă investigarea patternurilor de
activare ale creierului o serie de cercetători au început să-şi pună întrebarea dacă nu
cumva aceste tehnici pot fi utilizate în contextul simulării.
Lee et al., (2002) au testat ipoteza conform căreia patternurile de activare ale
creierului înregistrate în timpul comportamentului simulat pot duce la identificarea
simulanţilor. Pentru aceasta au folosit tehnici precum rezonanţa magnetică funcţională
(functional magnetic resonance imaging - fMRI). Aceşti autori au utilizat atât o sarcină
de tip digit span, cât şi o sarcină de memorie autobiografică. Rezultatele lor au
evidenţiat patru zone principale implicate în realizarea comportamentului simulat:
prefrontale şi frontale, parietale, temporale şi subcorticale. Aceasta este doar o
descriere generală a rezultatelor; cititorul interesat poate consulta studiul realizat de
Lee et al., pentru o descriere mai specifică a zonelor şi a patternurilor de activare
asociate cu comportamentul simulat. Pentru scopul studiului de faţă este destul să
menţionăm că aceşti autori au pus în evidenţă un circuit prefrontal-parietal-subcortical
implicat în simularea unui deficit mnezic.
Într-un studiu realizat de Langleber et al., (2001) aceşti autori au utilizat în
detectarea performanţei mnezice simulate o combinaţie de două tehnici: pe de o parte
au folosit poligraful (şi au implementat Testul Prezumţiei de Vinovăţie – Guilty
Knowledge Test GKT), iar pe de altă parte un scanner Tesla 4 pentru înregistrarea
potenţialelor evocate. Acurateţea testului GKT a fost cuprinsă între 97% şi 100%, iar
în urma testului fMRI s-au identificat trei zone implicate în inhibiţia unui răspuns
prepotent: girusul cingulat anterior, girusul frontal superior şi cortexul parietal
anterior, ariile premotorii şi motorii (pentru detalii vezi Carter et al., 2000 sau
MacDonald et al., 2000).
O altă direcţie de cercetare în cadrul căreia s-au obţinut rezultate promiţătoare
este cea în care se utilizează potenţialele evocate – Event Relate Potentials sau ERP –
pentru detectarea simulării. Potenţialele evocate P300 pot fi măsurate pe scalp 300 –
500 milisecunde (ms) după prezentarea unui stimul; acestea sunt unde EEG a căror
origine nu este cunoscută cu precizie, dar care au fost asociate cu noutatea/salienţa
unui stimul. P300 apare ca răspuns la stimuli semnificativi sau rari (Rosenfeld et al.,
2006; Abootalebi et al., 2006; Rosenfel et al., 2003; Rosenfeld et al., 1998). De
exemplu, dacă unui subiect i se prezintă o serie aleatoare de nume, iar unul dintre
nume este cel propriu, o undă P300 apare ca răspuns la recunoaşterea acestui stimul
semnificativ. Această undă are cea mai mare aplitudine parietal (Pz), cea mai mică
Frontal (Fz) iar valori intermediare se înregistrează central (Cz). Timpul de latenţă
tipic pentru această undă este de 300 – 1000 ms de la apariţia stimulului.

122
 Datorită caracteristicii sale principale de a evidenţia recunoaşterea unui stimul,
o serie de cercetători au început să utilizeze acest potenţial evocat pentru detectarea
comportamentului simulat (Miller et al., 2001; Rosenfeld et al., 1998; Rosenfeld et al.,
2006). Un sistem de detectare a simulării, cum ar fi poligraful sau orice alt sistem, este
format din două componente. Una se referă la setul de parametri fiziologici măsuraţi,
iar cealaltă la paradigma sau modelul utilizat pentru a produce comportamentul ţintă
(în acest caz simularea) într-o manieră standardizată. Poligraful măsoară răspunsurile
fiziologice ale subiectului, răspunsuri generate de activitatea sistemul nervos autonom;
din acest motiv aceste reacţii fiziologice pot reflecta atât arousal-ul fiziologic asociat
cu simularea, cât şi anxietatea în general. Pentru a depăşi această limitare un număr de
studii recente au încercat măsurarea directă a activităţii creierului în timpul simulării
(fMRI, PET, ERP). Ceea ce este important de observat este că o parte din aceste
cercetări au utilizat paradigme folosite de zeci de ani – CQT sau GKT, vezi descrierea
de mai jos - pentru a produce şi evalua comportamentul ţintă: simularea (Wolpe et al.,
2005).
Pentru a testa orice mijloc de detectare a simulării este nevoie de un protocol
standardizat de generare a comportamentului ţintă: simularea. Cele mai utilizate
paradigme până în prezent sunt testul Întrebării de Control (CQT) şi Testul Prezumţiei
de Vinovăţie (GKT). Fără a intra în detalii menţionăm că formatul de test CQT nu
poate fi utilizat în combinaţie cu măsurarea P300 datorită metodologiei specifice (CQT
măsoară parametrii fiziologici pentru a clasifica doar răspunsuri de tipul da/nu ca
minciună sau nu). În consecinţă, majoritatea studiilor care au utilizat măsurarea P300
au folosit formatul GKT sau diferite variante. Spre deosebire de CQT care măsoară
reacţiile fiziologice asociate cu un răspuns nesincer, GKT încearcă să determine
salienţa (valoarea atenţională) a unor informaţii/itemi relevanţi prin comparaţie cu
salienţa unor itemi neutri (prin informaţii relevante înţelegându-se informaţii
cunoscute doar de investigatori şi făptuitor). P300-GKT este un test care utilizează
amplitudinea P300 ca indicator al recunoaşterii unor informaţii/stimuli. GKT se
bazează pe asupţia că itemii familiari vor determina reacţii fiziologice mai ample dacă
sunt prezentaţi în contextul unor itemi omogeni nefamiliari. Această metodă se
bazează pe cercetările realizate în domeniile răspunsului de orientare şi al proceselor
de habituare şi este considerată de cercetători mai robustă decât CQT (Wolpe et al.,
2005). Într-un format P300-GKT există de obicei trei tipuri de stimuli:
- probe - P: stimuli relaţionaţi cu informaţia ascunsă, cunoscuţi doar de
suspecţii vinovaţi şi autorităţi. Persoanele vinovate recunosc aceşti
stimuli, iar persoanele nevinovate nu.
- irelevanţi - I: itemi nerelaţionaţi cu infracţiunea.
- ţintă – T: tot stimuli irelevanţi, însă în cazul acestora se cere
subiectului să apese o tastă ori de câte ori apar cât de repede posibil.

123
 Există cercetători care au utilizat în experimentele lor doar două categorii de
stimuli: probe şi irelevanţi (Rosenfeld et al., 2004), însă nivelul de control
experimental este mai bun dacă se utilizează toate trei tipurile de itemi; mai mult,
performanţa subiectului la itemii ţintă oferă examinatorului informaţii esenţiale despre
implicarea subiectului în sarcină (dacă subiectul nu răspunde corect la aceşti itemi
înseamnă că nu cooperează) (Abootalebi et al., 2006).
Asumpţia de bază în P300-GKT este aceea că stimulii probă sunt recunoscuţi
doar de subiecţii vinovaţi; aceştia sunt stimuli rari şi semnificativi şi de aceea vor
determina apariţia unor potenţiale evocate. Subiecţii sinceri (nevinovaţi) nu vor
diferenţia stimulii probe de stimulii irelevanţi, iar în consecinţă o undă P300 mică sau
absentă se va observa pe înregistrări.
Există două modalităţi de bază prin care se poate urmări detectarea simulării cu
ajutorul procedurii P300-GKT. Prima dintre acestea a fost propusă de Rosenfeld şi
colaboratorii (Rosenfeld et al., 2004). În cadrul acestei tehnici se compară
amplitudinea undei P300 la itemii probe cu cea a itemilor irelevanţi. În cazul
subiecţilor vinovaţi amplitudine undei va fi mai mare pentru itemii probă, pe când în
cazul subiecţilor sinceri itemii probă sunt de fapt alţi itemi irelevanţi. Ulterior, şi aceşti
autori au adoptat metodologia care utilizează trei tipuri de stimuli: probe, ţintă şi
irelevanţi (Rosenfeld et al., 2006).
În cadrul celei de-a doua abordări se folosesc cele trei tipuri de stimuli descrise
anterior: probe, ţintă şi irelevanţi. Această abordare a fost propusă de Farwell &
Donchin (1991). În acest caz stimulii probă şi ţintă ar trebui să aibă amplitudini
similare în cazul subiecţilor vinovaţi (amplitudini diferite de cele înregistrate la
stimulii irelevanţi); în cazul subiecţilor sinceri vor fi similare amplitudinile la stimulii
probă şi irelevanţi.

6. Concluzii
În lumea contemporană detectarea simulării este o problemă de foarte mare
actualitate iar progresele realizate de cercetători, deşi semnificative, nu sunt suficiente
pentru a satisface nevoile instituţiilor care se ocupă cu respectarea şi aplicarea legilor.
Dezvoltarea tehnologică în combinaţie cu rigoarea ştiinţifică au dus la realizarea
uneori tehnici de detecţie a simulării cu o eficienţă mult peste nivelul şansei, însă
departe de perfecţiune. Pe lângă această dezvoltare pe verticală (de îmbunătăţire a
acurateţei detecţiei) cercetătorii sunt interesaţi şi de o dezvoltare pe orizontală în
sensul creşterii numărului de metode utilizate pentru detectarea simulării (fiziologice,
imagistice, psihometrice etc.). Este posibil ca noile oportunităţi oferite de tehnologie în
combinaţie cu presiunile generate de nevoia imperioasă de detecţie eficientă a
simulării să stimuleze şi să accelereze cercetarea în acest domeniu.

7. Bibliografie

124
Abootalebi, V., Moradi, M. H. & Khalizadeh, M. A. (2006). A comparison of methods
for ERP assessment in a P300-based GKT. International Journal of
Psychophysiology, 62, 309 – 320.
Bull, R. (2004). Training to detect deception from behavioral cues: attempts and
problems. In The Detection of Deception in Forensic Contexts. Eds. Granhag, P.
A. & Strömwall , L. A. Cambridge University Press.
Buş, I & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice asociate cu practicarea contramăsurilor în
cadrul testării cu tehnica poligraf. În Creier, Cogniţie, Comportament, 8 (1),
37-54.
Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie Judiciară. Ed. Tritonic, Cluj-Napoca.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Ed. Ingram, Cluj-Napoca.
Cacioppo, J.T., Tassinary, L.G & Bernston, G.G. (2000). Psychophysiological science.
Pp. 3-26 in Handbook of Psychophysiology, 2nd ed. New York, Cambridge
University Press.
DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Cooper, H., Charlton, C. &
Muhlenbruck, L. (2003). Cues to deception. Psychologicla Bulletin, 129(1), 74 –
118.
Ekman, P., O'Sullivan, M., & Frank, M. G. (1999). A few can catch a liar.
Psychological Science, 10, 263-266.
Farwell, L. A. and Donchin, E. (1991) The Truth Will Out: Interrogative Polygraphy
("Lie Detection") With Event-Related Brain Potentials. Psychophysiology,
28:531-547.
Ford, E. B. (2006). Lie detection: historical, neuropsychiatric and legal dimensions.
Int J Law Psychiatry;29(3):159-77.
Frank, M.G., and P. Ekman. 1997. The ability to detect deceit generalizes across
different types of high-stake lies. Journal of Personality and Social Psychology
72(June):1429-1439.
Honts, C. R., Kircher, J. C., & Raskin, D. C. (1995). Polygrapher's dilemma or
psychologist's chimaera: A reply to Furedy's logico-ethical considerations for
psychophysiological practitioners and researchers. International Journal of
Psychophysiology, 20, 199-207.
Kosslyn, S.M., Cacioppo, J.T., Davidson, R.J., Hugdahl, K., Lovallo, W.R., Spiegel,
D. & Rose, R. (2002). Bridging psychology and biology: The analysis of
individuals in groups. American Psychologist, 57, 341-351
Lee et al., 2002. C. Lee, R. McCarley, D. Salisbury et al., Fusiform gyrus volume
reduction in first episode schizophrenia: a MRI study. Arch. Gen. Psychiatry
(2002) (in press) .
Mann, S., A. Vrij, and R. Bull. 2004. Detecting true lies: Police officers’ ability to
detect suspects’ lies. Journal of Applied Psychology 89(February):137-149.

125
McDonald et al., 2000. B. McDonald, J. Highley, M. Walker et al., Anomalous
asymmetry of fusiform and parahippocampal gyrus gray matter in schizophrenia:
a postmortem study. Am. J. Psychiatry 157 (2000), pp. 40–47.
National Research Council (2003). The Polygraph and Lie Detection.
Rosenfeld, J. P., Reinhart A. M., Bhatt, M., Ellwanger, J., Gora, K., Sekera, M. &
Sweet, J. (1998). P300 correlates of simulated malingered amnesiain a matching-
to-sample task: Topographic analyses of deception versus truthtelling responses.
International Journal of Psychophysiology, 28, 233-247.
Rosenfeld, J.P., Shue, E. & Singer, E. (2006). Single versus multiple probe blocks of
P300-based concealed information tests for self-referring versus incidentally
obtained information. Byological Psychology, 74, 396-404.
Rosenfeld, P.J., Rao, A., Soskins, M. & Miller, A. R. (2003). Scaled P3000 scalp
distribution correlates of verbal deception in an autobiografical oddball paradigm:
Control for task demand. Journal of Psychophysiology, 17, 14 – 22.
Vrij, A. (2000). Detecting lies and deceit: the psychology of lying and the implications
for professional practice. John Wiley.
Wolpe, P. R., Foster, K. R. & Langleben, D. D. (2005). Emerging neurotechnologies
for lie detection: Promises and perils. The American Journal of Bioethics, 5(2),
39-49.

126
 EXPERŢI: PE CINE SĂ ALEGEM, CUM SĂ-I PREGĂTIM? CE FAC
EI?

Dr. Sorin ALĂMOREANU,

Dr. Mihai BACO
Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca România
Dr. hab Maciej SZOSTAK
Universitatea Wrocław Polonia

Cuvinte cheie: expert, examinarea grafologică a documentelor, opinia

expertului, rolul expertului în instanţă.

Rezumat
Autorii încearcă să analizeze situaţia formării experţilor (în principal ca
examinatori grafologi şi de documente) dintr-un punct de vedere general şi poziţia
acestora în sistemul juridic de astăzi din România.

De-a lungul anilor, oamenii se poate să trebuiască să solicite în instanţă o

examinare a documentelor, sau mai adesea o examinare grafologică. Aceasta ar
necesita automat munca unui expert.
Dar s-a oprit vreunul dintre „utilizatorii finali” vreo secundă să se gândească la
formarea unui expert, la gradul de valoare a opiniei lui şi la rolul său de astăzi în
instanţă în ansamblu?
Să o luăm treptat.

Formarea experţilor
Nu există nicio indicaţie clară cu privire la pregătirea profesională pe care
trebuie să o aibă cineva pentru a deveni expert. S-a subliniat că „Se cere în mod
obişnuit astăzi ca persoana aleasă să se pregătească pentru a deveni examinator să aibă
cel puţin diploma de licenţă şi pregătire în ştiinţă, criminalistică sau limbă şi
exprimare.”1
În România de astăzi nu există nicio şcoală care să pregătească experţi ca
„produs finit”. În schimb, există mai mulţi ofiţeri de poliţie care se pregătesc la
Academie ca experţi în criminalistică. După o perioadă de lucru pe teren, ei pot cere să
facă unele cursuri pentru a deveni experţi şi după promovarea unor examene ei pot fi
autorizaţi ca experţi ai forţei de Poliţie Districtuală. Ei vor oferi examinare legală
pentru investigaţiile poliţiei.

1
Levinson, Jay – Questioned documents, A lawyer’s Handbook, ACADEMIC PRESS 2001, London, pag. 11

127
 Experţii pregătiţi la Institutul Legal al Poliţiei Române din Bucureşti au de
asemenea pregătire ştiinţifică anterioară şi o serie de examene de licenţiere.
Acelaşi lucru este valabil pentru experţii oficiali ai Institutului Naţional de
Ştiinţă Legală (INSL) al Ministerului de Justiţie. INSL este principala sursă de
expertiză a documentelor şi grafologică pentru instanţe, parchete şi chiar şi
pentru poliţie (dacă examinarea experţilor poliţiei este contestată). Viitorii experţi
sunt selectaţi dintr-o gamă largă de domenii academice sau practice – fizică, chimie,
drept, mecanică, etc. şi, după o perioadă de pregătire sub supraveghere de până la doi
ani, primesc licenţa finală de experţi.
Există de asemenea câteva programe de masterat (ca cel de la Universitatea
Babeş-Bolyai) oferind pregătire preliminară la nivel teoretic în Cerinţele Generale şi
domeniile Expertizei legale. Oferă o diplomă în Drept Penal şi Criminalistică, din care
cursurile de specialităţi legale au o importanţă de aproximativ 33 % din anul de studiu.
Nu oferă pregătire de expert.
Există de asemenea un curs de masterat al Asociaţiei criminaliştilor din
România în cooperare cu Institutul de Ştiinţe Legale al Poliţiei care oferă o diplomă în
Criminalistică, dar din nou fără grad de expert.
Dar încă o dată subliniem că: NU EXISTĂ NICIO STRUCTURĂ ABILITATĂ SĂ
PREGĂTEASCĂ EXPERŢI „PER SE ”.
Trebuie notat că şi în alte ţări situaţia este aproape aceeaşi.
În Franţa nu se oferă pregătire pentru experţi cu suport tehnic de către unităţile
oficiale2.
Sistemul juridic german nu are o lege generală care să reglementeze pregătirea
şi conţinutul examinărilor ca probleme fundamentale ale pregătirii şi rolului
expertului. Există însă instituţii care certifică experţi. Ele sunt instituţii înfiinţate de
guvern sau de stat, sau chiar instituţii înfiinţate în acest scop.3
Pentru a rezuma, se poate susţine că oricine îndeplineşte se poate numi expert
„atâta timp cât foloseşte aceste cunoştinţe de specialitate pentru a pregăti opinii
experte pentru terţi”.4
Deoarece în România universităţile nu au dreptul să ofere servicii de expert
acceptate în instanţă, în opinia noastră nu este nici măcar posibil să avem un asemenea
titlu pe bază academică, deoarece studiul de caz este esenţial pentru formarea
profesională a expertului. O privire mai de ansamblu a domeniului necesită „o fixare
teoretică solidă prin cursuri”5 combinată cu o înţelegere temeinică a abordării cazului,
practica lângă un expert calificat, motivele şi temeiurile ştiinţifice ale formării opiniei.
Vedem pregătirea ideală a expertului ca un proiect comun al INSL, al
Institutului de Ştiinţe Legale al Poliţiei Române (FIRPGD) şi al unei (unor)

2
Sagnol, Georges – The experts appointed by courts, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 3.
3
Heidl, Michael – The System of Experts in Germany, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 1.
4
Idem pag. 4.
5
Levinson, Jay, op. cit. pag. 11.

128
universităţi care să asigure formarea ştiinţifică, teoretică şi practică necesară pentru
viitorii experţi. Ar trebui să apară ca un program de masterat în Ştiinţe Legale, iar
diploma ar trebui să îndeplinească criteriile pentru a fi acceptată în UE.
Astfel, adevărata formare a unui expert ar trebui să presupună, după părerea
noastră, câţiva paşi necesari:
1) formare anterioară ştiinţifică de bază (de ex. fizică, chimie, inginerie,
chiar drept).
2) Selecţie temeinică a viitorilor experţi.
3) Înţelegere teoretică de bază a domeniului de activitate.
4) Pregătire ştiinţifică specializată corelată.
5) Pregătire şi interacţiune la locul de muncă supervizată.
Chiar dacă unele voci izolate vor susţine ideea conform căreia experţii grafologi
nu au nevoie de pregătire universitară (deoarece examinarea grafologică este
considerată uneori doar o activitate intuitivă şi empirică, nu una ştiinţifică) noi
considerăm totuşi (pe baza experienţei personale de laborator, ca şi a activităţii în
instanţă) că este o nevoie acută de pregătire ştiinţifică (drept, psihologie, chimie etc.)
pentru ca cineva să atingă nivelul de bază pentru a deveni expert grafolog. Pentru că
majoritatea cazurilor de Drept Civil din instanţele româneşti, ca şi multe cazuri de
Drept Penal folosesc la un moment dat o examinare grafologică, pare foarte adevărat
ceea ce s-a spus despre poziţia sa destul de ciudată „când cineva interzice experţilor să
exprime păreri definitive care rezultă din cercetarea lor se întâmplă că apar oameni
care au fost puşi în situaţia de a suporta deciziile”6.

Statutul şi rolul în instanţă al expertului

O scurtă „privire de ansamblu” asupra diverselor poziţii ale expertului şi al
rolului său în instanţă poate oferi o paletă variată de răspunsuri.
În instanţele româneşti, experţii grafologi sau de documente nu apar pentru a
prezenta dovezi sau a depune mărturie calificată.
Ei sunt experţi oficiali7 şi elaborează doar rapoarte scrise care sunt ataşate la
dosarul cazului, studiate de părţile în litigiu, ca şi de judecători şi procurori şi apoi
dezbătute în legătura cu admiterea sau respingerea concluziilor lor. Regulamentele
relativ recente8 ale experţilor particulari îi lasă cu un rol nu foarte bine definit,
deoarece ei pot elabora o opinie doar înaintea expertizei oficiale, iar după ce aceasta a
fost emisă pot face comentarii asupra concluziilor. experţii particulari vor reprezenta
părţile care i-au angajat pe lângă experţii oficiali în ceea ce priveşte verificarea
cantităţii, calităţii şi conţinutului întrebărilor, materialelor şi metodelor.

6
Hecker, Manfred, Handwriting and science, în Contemporary proof of a Document, Wroclaw, 2000, pag. 113
7
Într-un institut legal: INSL sau FIRPGD.
8
O. G. nr. 75/2000 modificată prin Legea nr. 448/2002;

129
 În Germania experţii sunt certificaţi şi depun jurământul în faţa Camerei de
Industrie9 şi comerţ după un examen scris şi oral menit să stabilească dacă candidaţii
pot să îndeplinească această îndatorire publică şi posedă cunoştinţe peste medie în
domeniul de expertiză pe care îl solicită. Aceste examinări vor stabili dacă
candidaţii pot să pregătească opinii independente şi imparţiale, doar luând în
considerare profesia şi nu sub influenţa clientului.
În Marea Britanie nu există un standard recunoscut pentru experţi şi prin
urmare nu există o acreditare formală10. În acelaşi timp pare evident că experţii trebuie
să aibă o pregătire serioasă şi o experienţă vastă în domeniul de expertiză. Această
expertiză trebuie completată „prin calificări formale şi continuă dezvoltare
profesională”.
În Polonia, pentru a fi expert trebuie să deţii calificări speciale. Dar ce sunt
calificările speciale? Cine decide din ce constau ele?
În sens formal trebuie decis de judecător sau de preşedintele instanţei. El acordă
permisiunea înscrierii pe Lista de Experţi a Instanţei. Dar persoanele pot fi alese şi ca
„experţi ad-hoc” pentru a acoperi o nevoie urgentă într-o situaţi neobişnuită.
Instituţii specifice (universităţi, poliţia, etc.) pot de asemenea oferi expertiză
instanţelor, ca „opinie de grup generală”. Dar legislaţia poloneză stipulează puterea
egală a dovezilor şi asta înseamnă că orice opinie a unui expert în sensul formal este
tratată la fel şi nu contează dacă provine de la o instituţie sau de la un expert particular.
Se poate concluziona că în Polonia avem experţi pe Listele Instanţelor (experţi
particulari), experţi ad-hoc (instituţii sau particulari) şi instituţii ştiinţifice şi alte
organisme împuternicite.

Opinia expertului
Ce este opinia expertului? Se bazează pe cercetare, teză ştiinţifică, cercetare
comparativă, etc., şi se exprimă ca opinie finală. Cea din urmă este tratată ca dovadă
independentă în teoria dovezilor. Înseamnă că opinia expertului este rezultatul
cercetării ştiinţifice şi experienţei şi poate fi exprimată în două moduri: probabilitate
sau opinie categorică (concluzii). Problema conceptului de opinie este în FS că încă se
caută criterii de verificare a datelor. Astfel, credem că cea mai mare problemă şi putere
a dovezilor este oferirea unui răspuns clar, precis, simplu şi bine fondat la întrebarea
care s-a pus. Criteriile de verificare a dovezilor rezidă în teoria dovezilor. Reprezintă
un sistem gradat de răspuns, bazat pe abordarea metodologică a certificării (verificării)
adevărului.
Încă există o dezbatere privind „opinia 100% sigură”. dar dacă se compară
valoarea de 100% cu analiza ADN, a amprentelor sau chiar mai mult – grafologică –
devine evident că nu există siguranţă 100%.

9
Conform GweO, § 36.
10
Trett, Roger T. – The Experts system in the UK, Euro Expert Conference 2000, Madrid, pag. 6.

130
 Existenţa unor criterii universal valabile de exprimare a adevărului este o
problemă foarte veche în ştiinţă. Îşi are originea în meditaţiile carteziene din secolul al
XV-lea. De atunci, această problemă a suferit mai multe transformări în filosofia
ştiinţei.
Oamenii de ştiinţă neo-pozitivişti (John Watkins de ex.) cred că nu se poate da
un răspuns absolut şi complet realităţii. Legile metodologice ale ştiinţei sunt rezultate
naturale ale acestor reflectări şi poate de aceea există o problemă cu concluziile
categorice din proceduri şi teoria dovezilor.
Dacă se caută în trecut răspunsul la cum să se interpreteze dovezile astăzi, dăm
de probleme şi mai mari. Pe de o parte ne confruntăm cu puterea limitată a ştiinţei la
un anumit moment în timp, pe de alta trebuie să înfruntăm factorul uman diferit ca
sursă de opinie a expertului. Persoane diferite pot avea grade diferite de cunoaştere,
experienţe, mijloace tehnice diferite, chiar dacă sunt considerate „înalt calificate”.
Dacă adăugăm la aceste dificultăţi presiunea psihologică, factorii externi (cum
ar fi accesul limitat la unele date, teorii şi/sau dovezi adiacente) desigur se va primi o
„bombă metodologică” ce va exploda în instanţă. Întrebarea care se pune este cine va
„suferi” de pe urma ei?
Atâta timp cât se tratează ştiinţa ca un instrument legal 100% sigur, iar
metodele contemporane ca „unelte absolute” de descriere a realităţii, va primi o marjă
de eroare foarte mare din punctul de vedere al teoriei dovezilor. Scopul natural al
ştiinţei este compararea dovezilor şi oferirea lor instanţei ca puncte de vedere pe baza
cărora să se judece. Comportamentul non-etic poate duce de asemenea la eroare, pe
lângă nivelul scăzut de pregătire profesională. Metodologia şi etica sunt de asemenea
linii directoare ale unei opinii experte.
Pentru a rezuma, conchidem că o opinie expertă de încredere se bazează pe:
- experţi bine pregătiţi acţionând conform unor reguli legale &
deontologice clar definite;
- standarde profesionale şi atitudine etică înalte;
- opinie cinstită dată pe baze ştiinţifice liber de orice interferenţă;
- bună stăpânire a zonei ştiinţifice de expertiză;
- îmbunătăţire continuă a nivelului personal de pregătire şi suport tehnic
adecvat,
În acest moment, noi susţinem crearea în România a unui organism independent
împuternicit să verifice şi certifice experţii la un interval de 5-7 ani pentru a menţine
nivelul profesional. Ar trebui de asemenea să acţioneze ca şi comitet disciplinar în
cazurile de comportament necorespunzător sau de suspiciune de expertiză părtinitoare
(suspectă).
De asemenea găsim foarte necesar să existe poziţii egale între experţii oficiali şi
particulari în sistemul judiciar, permiţând părţilor interesate să aleagă (angajeze) pe cei
pe care îi doresc.

131
 Aceasta va crea, după părerea noastră un acces liber şi mai temeinic la aducerea
dovezilor ştiinţifice pentru justiţie.

132
 EXAMINAREA ŞI INTERPRETAREA MICROURMELOR11
PREZENTE PE OBIECTE
CU VALOARE ISTORICĂ, PRIN GENOTIPARE JUDICIARĂ

Sinsp. Biol. Florin STANCIU

Inspectoratul General al Poliţiei Române
Institutul de Criminalistică
Sistemul de Analize Genetice

Abstract
Persistenţa materialului genetic în timp este o certitudine susţinută de multiplele
analize genetice efectuate în ultimele două decenii asupra unor probe biologice vechi
şi foarte vechi, permiţând cercetătorilor care studiază diferite aspecte ale istoriei noi
tehnici de lucru (derivate din domenii precum genetica, biochimia şi criminalistica), în
stabilirea realităţii istorice.
Bazându-se pe cazuri consacrate în domeniul genetice judiciare istorice dar şi pe
propria experienţă, autorul îşi propune prin articolul de faţă să reliefeze succint
aspectele particulare legate de analiza microurmelor de natură biologică dispuse pe
obiecte cu valoare istorică şi aportul potenţial al acestora în clarificarea disputelor din
jurul unor evenimente sau personalităţi istorice.
Cuvinte cheie: microurme de natură biologică, markeri ADN mitocondriali,
markeri ADN nucleari, Charles Robert Darwin, Jack Spintecătorul.

The presence of DNA over time it is a certainty give by many studies made in the
past two decades on old and very old biological traces. This fact allows new
investigation methods derived from domains like genetics, biochemistry and forensic
sciences, to be used in historical investigations
Using some very mediated historical investigations in which had been used DNA
techniques applied on micro-traces and on his personal experience, the author propose
in this paper to present an overview of particularities and benefits of this techniques in
finding the truth about some historical events or personalities.
11
Noţiunea de microumă în această lucrare se referă la orice urmă care poate fi individualizată în spectrul de
mărime cuprins între 0 şi 10-3 mm. Acest spectru corespunde în biocriminalistică spectrului în care se pot
individualiza din punct de vedere morfologic tipurile celulare (celule epiteliale, spermatozoizi, celule ale
bulbului firului de păr etc.) şi nu deţinători ai acestora, după cum se afirmă uneori pe baza rezultatelor
genotipării – Exemplu: dacă recoltând de pe o suprafaţă de contact celule epiteliale şi se obţine un amestec de
două persoane, se poate trage concluzia eronată ca nu s-a analizat o microurmă (celule epiteliale) ci două căci
amestecul de profile genetice nu puteau proveni decât din două categorii celulare, una de la persoana A iar
cealaltă de la persoana B, ambele deduse ca fiind prezente (în proporţii relative), pe suprafaţa de contact supusă
analizei. Afirmaţia ar fi corectă numai dacă ar putea exclude şi posibilitatea ca amestecul de profile să provină în
urma contaminării post-prelevare... Mai mult decât atât rezultatele genotipării sunt exprimate în alele ale unuia
sau mai multor locusuri din genomul uman (sau de altă natură) iar conform spectrului de mărimi ar corespunde
mai degrabă pico sau nanourmelor decât microurmelor…

133
 Keywords: biological micro-traces, mitochondrial DNA markers, nuclear DNA
markers, Charles Robert Darwin, Jack the Ripper.

Introducere
Constelaţia unică a ADN-ului fiecăruia dintre noi reprezintă nu numai dovada
existenţei noastre biologice pe o scară a evoluţiei vieţii pe Terra, ci şi dovada
existenţei noastre fizice într-o perioadă de timp care se întinde din momentul primelor
diviziuni celulare ce stă la baza destinului biologic al fiecăruia şi până la distrugerea
completă a materialului genetic ca rezultat al trecerii în nefiinţă, perioadă de timp care
corespunde indubitabil unei perioade istorice.
Studiile de genetică judiciară privind rezolvarea unor dispute legate de
perioade, incidente sau personalităţi istorice sunt numeroase - Ludovic XVII – ţesut
miocardic; Abraham Lincoln – pete de sânge; Kaspar Hauser – pete de sânge şi fire de
păr; Apostolul Luca, familia Romanov, Jesse James, copilul necunoscut de pe Titanic,
Josef Mengele şi Martin Bormann, – ţesut dentar şi/sau osos; Mozart – fire de păr,
ţesut dentar şi osos şi altele… Datorită contribuţiei factorilor degradatori endogeni
şi/sau cei ambientali asupra materialului genetic, aceste studii se caracterizează mai
degrabă prin analiza urmelor biologice decât cea a microurmelor. Cu toate acestea sunt
cazuri în care probele biologice (compuse cel mai frecvent din rămăşite umane
scheletale) sunt inaccesibile pentru a fi analizate, fapt care orientează investigatorii
spre probe indirecte – obiecte cu valoare istorică (obiectele purtate de anumite
personalităţi, corespondenţă, etc.), care ar putea oferii suficient material biologic
necesar pentru analiza genetică, respectiv genotipare judiciară.

Degradarea materialului genetic

Distrugerea completă a materialului genetic în cea mai mare parte se datorează
necrozei şi mai apoi factorilor ambientali care concură la dezagregarea lui.
Necroza denumită şi ”moartea celulară neprogramată”, survine la nivelul
întregului organism în fazele sale terminale sau local, la nivelul ţesuturilor distruse
accidental, şi reprezintă suma modificărilor morfologice care apar într-o celulă ca o
consecinţă a acţiunii propriilor enzime deversate intracelular sau a enzimelor şi
factorilor eliberaţi în circulaţia periferică de către leucocite. Aceste modificări constau
în numeroase leziuni ireversibile care duc la moartea celulară şi apoi la degradarea
componentelor sale, dintre aceste modificări cele mai importante fiind disfuncţia
mitocondrială şi alterările de membrană.
Acţiunea distructivă a endonucleazelor (enzime proprii ale organismului) rezidă
în urma hipoxiei ca urmare a opririi funcţiei respiratorii locale sau generale a unui
organism şi care la rândul său declanşează scăderea rapidă a fosforilării oxidative şi
oprirea producţiei de ATP la nivel mitocondrial, scăderea pH-ului intracelular,

134
modificarea compoziţiei ionice a citoplasmei, şi în final ruperea membranelor printre
care şi cele lizozomale care într-un final permit difuzia enzimelor în citoplasmă.
Lizozomii sunt organite celulare specializate, ce conţin ARN-aze, ADN-aze,
proteaze, fosfataze, glucozilaze, şi catepsine şi alte enzime cu rol în procesul de
digestie celulară. Odată eliberate în citoplasmă aceste enzime distrug progresiv toate
structurile celulare şi în paralel difuzează în lichidul extracelular provocând o reacţie
degradativă în lanţ...
În anumite contexte ambientale, cum ar fi cele în care se realizează o
deshidratarea rapidă a ţesuturilor, în care sunt prezente temperaturi joase sau
concentraţii mari de săruri etc., enzimele (edonucleazele) implicate în degradarea
ADN-ului sunt inactivate şi chiar distruse înainte ca ADN-ul să fie redus la
nucleotidele ce-l compun. Astfel de contexte permit păstrarea macromoleculei de
ADN perioade mari de timp făcând posibilă genotiparea judiciară şi respectiv
identificarea de persoană după ani, zeci sute şi chiar mii de ani. Perioada de păstrare în
timp a materialului genetic variază în funcţie de numeroşi factori însă cei mai
importanţi par a fi tipul celular şi natura mitocondrială sau autozomală a ADN-ului
luat în studiu.

Tipul celular
De departe, dintre toate tipurile tisulare existente în corpul uman, cele mai bune
rezultate în păstrarea materialului genetic pe termen lung şi respectiv a posibilităţii
izolării ADN-ului, le oferă ţesutul dentar şi cel osos, şi aceasta deoarece, odată
depăşită etapa necrozei, în protejarea materialului genetic intervine structura celulară
specifică celor două categorii tisulare.
În ceea ce priveşte însă, microurmele care pot persista timp îndelungat, acestea
sunt formate din produşii de exfoliere epidermală (celulele epiteliale) – Foto 1 şi
celulele mucoasei bucale (saliva) fapt datorat unei particularităţi comune tuturor
tipurilor celulare a căror acizi nucleici rezistă în faţa degradării ambientale, şi anume
prezenţa unei bariere mecanice perinucleare sau pericelulare formată din structuri
organice proprii celulei, care prezintă sau capătă o consistenţă dură în urma
deshidratării, izolând materialul genetic de factorii cu acţiune degradativă prezenţi în
mediul extracelular.
Foto 1 – Microurma compusă din
celule epiteliale, recoltate prin
tamponare, de pe suprafaţa unei
scrisori ce datează din 1984 –
subiect al unui studiu de genetică
judiciară istorică.

135
 În cazul oaselor bariera mecanică, este reprezentată de o matrice de fibre de
colagen impregnată cu săruri minerale, în cazul produşilor de exfoliere epidermală,
multiple acumulări lipidice intracitoplasmatice şi fibrele de cheratină (structuri
proteice dure nemineralizate) ce flanchează nucleul; iar în cazul celulelor mucoasei
bucale, structurile cristaline ce se formează în jurul acestora ca urmare a uscării
componentei lichide a salivei.

Prelevarea
Prelevarea microurmelor de pe obiecte cu valoare istorică, variază în funcţie de
natura cazului investigat şi a suprafeţei analizate. Modurile de recoltare cel mai des
întâlnite constau în:
a) transferului cu tampon de bumbac uşor umectat în apă distilată (deionizată) sterilă
şi
b) decupaj al unei anumite arii (acolo unde este posibil).
Ambele moduri prezintă avantaje şi dezavantaje, motiv pentru care trebuie
aplicate ţinând cont de natura şi istoricul obiectului analizat, scopul investigaţiei şi nu
în ultimul rând experienţa investigatorului. În anumite cazuri numai o prelevare prin
decupaj ar permite obţinerea unei cantităţi de material biologic suficient pentru
genotipare, însă această modalitate nu permite obţinerea de informaţii suplimentare ca
în cazul primei metode, în care o prelevare de pe o suprafaţă anume a unui obiect, dacă
se face superficial (prin atingere uşoară cu tamponul de bumbac) şi profund (prin
apăsare), poate ajuta investigatorul în interpretarea rezultatelor prin decelarea alelelor
ce au aparţinut persoanei posesoare a obiectului analizat, de cele ale persoanelor care l-
au atins ulterior. Obţinerea unor rezultate concludente nu constituie o regulă, cele
obţinute în urma prelevării duale cu tampon de bumbac având mai degrabă rol
orientativ (exemplu - Tabel 1).

ADN Mitocondrial versus Autozomal

Începând cu anii '90, ani de pionierat în genotiparea probelor biologice vechi şi
foarte vechi şi până nu demult, cele două categorii de markeri ADN se foloseau pentru
genotipare, în funcţie de vechimea probei (excepţie făcând studiile de genealogie pe
linie maternă sau paternă). Mergând pe principiul probabilităţii numerice, care implică
faptul că ADN-ul mitocondrial are mai multe şanse de păstrare în timp (în faţa
factorilor ambientali), datorită copiilor multiple per celulă12, comparabil cu doar două
copii de ADN autozomal (prezente în nucleul celulei) şi faptul că ADN-ul autozomal
este mult mai util din punct de vedere informaţional decât cel mitocondrial, este lesne
de înţeles alegerea celor mai mulţi cercetători: probe foarte vechi – ADN mitocondrial,
probe vechi ADN autozomal.

12
o celulă poate avea câteva mii de mitocondrii, fiecare conţinând aceeaşi copie de ADN transmisă pe linie maternă.

136
 Aceasta asociere păleşte însă în faţa unor studii recente conduse de Svante
Paabo şi echipa sa care au demonstrat ceea ce se credea imposibil şi anume faptul că
ADN-ul nuclear poate fi recuperat şi după 38.000 de ani, cercetătorii de la Max-
Planck Institute for Evolutionary Anthropology, reuşind să secvenţieze 1 milion de
perechi de baze de ADN nuclear provenit de la Homo neanderthalis, ceea ce reprezintă
aproximativ 0,3% din genomul rudelor noastre hominide. Trebuie totuşi menţionat
faptul că tehnologia folosită în acest caz nu este eficientă din punct de vedere
costuri/timp în genotiparea unor probe biologice recoltate de pe obiecte cu valoare
istorică, de vreme ce se recurge la secvenţierea aleatorie şi nu ţintită (ex: SNP),
succesul studiilor mai sus menţionate fiind posibil şi datorită micilor diferenţe prezente
la nivelul ADN-ului nuclear dintre cel provenit de la Homo sapiens şi cel de la Homo
neanderthaliensis.

Interpretarea
În cele mai multe dintre cazuri, probele biologice prelevate de pe obiecte cu
valoare istorică sunt compuse din amestecuri de profile genetice, apărute în urma
manipulării lor de către multiple persoane. Cu cât amestecul de profile genetice este
compus din mai mulţi donori posibili (alele per locus), cu atât rezultatele genotipării
(amestecul) îşi pierd caracterul probatoriu. Practic alelele ţintă (alelele ce aparţin
persoanei investigate) ”se diluează” în amestec, permiţând probabilistic ca oricare altă
persoană aleasă întâmplător din populaţia umană să poată fi considerată donator în
amestec.
Din punctul de vedere al investigatorilor implicaţi în cazurile de genetică
judiciară istorică, proba biologică ideală este aceea care de la crearea sa (din
perspectiva criminalisticii), s-a păstrat în condiţii relativ bune o perioadă de timp
îndelungată şi intră în contact cu o altă persoană numai în condiţiile sterile ale unui
laborator de genetică judiciară.

137
Identifiler Kit Yfiler Kit
Marker Prelevare
Marker Prelevare Prelevare
Prelevare profundă ADN superfici
ADN superficială profundă
nucleari ală
nuclear
heterozom
autozomal Alele Alele Alele Alele
al
1 1 1 1
D8S1179 14 12 14 DYS456 15 16 16
2 3 3 5
D21S11 DYS389I 13
1
D7S820 DYS390 25
0
1
CSF1PO DYS389II
2
1 1 1 1
D3S1358 15 16 DYS458 16 18
6 7 7 8
1
TH01 6 7 9,3 6 7 8 DYS19 16
4
1 1
D13S317 11 12 DYS385 11 14
1 4
1
D16S539 DYS393 13
3
1
D2S1338 16 17 DYS391 10
0
1 1 16, 16, 1
D19S433 12 13 14 DYS439 12
3 4 2 2 2
2
vWA 15 17 18 DYS635 23
4
TPOX 8 8 DYS392 11
1 Y GATA 1
D18S51 12
5 H4 2
1 1
AMEL X Y X Y DYS437
4 6
1 1 1
D5S818 11 12 DYS438 11
1 2 1
2 2 1
FGA DYS448 19
1 2 9

Tabel 1. Rezultate obţinute în urma prelevării duale cu tampon de bumbac (superficial

şi profund), de pe suprafaţa interioară a unei scrisori scrisă de mână în 1984 - amestec
de profile genetice provenite de la minim 3 persoane. (Orientativ: cu albastru – alele ce
au aparţinut cel mai probabil persoanei care a scris scrisoarea, cu roşu – alele provenite
cel mai probabil de la persoane ce au citit ulterior scrisoarea, cu negru sunt prezentate

138
alelele comune, cu verde – alele contaminante provenite de la persoane ce au citit
ulterior scrisoarea, determinate în urma comparării probelor analizate cu unui profil
genetic de referinţă provenit de la un urmaş al persoanei care a scris scrisoarea).

Interpretarea se face contextual şi în cadrul unui bagaj informaţional auxiliar

bine documentat. Regulilor acceptate de comunitatea ştiinţifică în interpretarea
profilelor genetice, provenite de pe obiecte cu valoare istorică, nu diferă faţă de cele
folosite în mod curent în genetica judiciară.
Prin cumularea rezultatelor obţinute în urma celor două categorii importante de
markeri genetici - ADN mitocondrial şi ADN nuclear (ADN autozomal şi
heterozomal13), se poate uneori decela pe sexe, numărul de contaminanţi, obţinându-se
totodată informaţii adiţionale legate de genealogia profilelor genetice analizate –
Figura 1.

Figura 1 – Schema abordării cazurilor de genetică judiciară istorică după principiul

cumulării rezultatelor obţinute în urma analizei probelor biologice cu markeri ADN
nucleari (autozomali şi heterozomali) şi markeri ADN mitocondriali.

13
Markeri ai cromozomului Y.

139
 Întrucât cazurile de genetică judiciară istorică în care probele biologice
constituite din microurme sunt foarte puţine, şi o reliefare contextuală este necesară în
înţelegerea dificultăţilor şi riscurilor ce implică abordarea microurmelor compuse din
probe biologice dispuse pe obiecte cu valoare istorică, voi descrie pe scurt mai jos,
două dintre ele mai cunoscute cazuri de acest gen.

Charles Robert Darwin

Una dintre multiplele disputele iscate în jurul lui Charles Robert Darwin este
cea legată de afecţiunile care l-au chinuit în ultima parte a vieţii sale şi în final i-au
provocat moartea, existând de-a lungul timpului numeroase tentative de diagnosticare
post-mortem, bazate pe mărturiile scrise ale acestuia precum şi ale apropiaţilor săi.
Printre diagnosticele propuse se numără: tulburări psihosomatice, atacuri de panică,
boala lui Ménière, intoleranţa la lactoza, Lupus erythematosus, otrăvire cu arsenic,
multiple alergii, Ipocondrie şi boala Chagas.
Subiect al unui documentar prezentat pe canalul de televiziune Discovery, doi
cercetători britanici, şi-au propus să elucideze misterul creat în jurul morţii marelui
savant, sau cel puţin să elimine ultima dintre ipoteze, respectiv cea a bolii Chagas.
Ipoteza derivă din posibilitatea contactării bolii de către Darwin, în călătoria sa (cu
vasul Beagle) în America de Sud.
Boala Chagas (numită şi American trypanosomiasis), este o boală tropicală
datorată transmiterii la om (sau alte mamifere) a protozoarul unicelular flagelat
Trypanosoma cruzi, de către insecte hematofage ce aparţin genurilor Triatoma,
Rhodnius, şi Panstrongylus, prin înţepare, ingerare de alimente infestate cu paraziţi,
ingerarea de alimente pe care sunt prezente materiile fecale ale organismelor
purtătoare, ş.a.m.d.
În cazul lui Darwin boala ar fi putut fi contractată în urma înţepăturii unei
insecte numită „marele gândac negru al Pampas-ului” fapt relatat în jurnalul acestuia la
25 martie 1835:
„Spre seară am avut parte de un atac (căci altfel nu pot să-l numesc) al unei
Benchuca (Vinchuca), o specie de Reduvius, marele gândac al Pampas-ului.
Este foarte dezgustător să simţi aripile moi ale insectei lungi de aproape un
inch, căţărându-se pe corp. Înainte de supt sunt foarte subţiri, însă mai apoi
devin rotunde şi umflate cu sânge”

140
Foto 2 - Charles Robert Darwin Foto 3 - Mănăstirea Westminster
(12 Feb. 1809 – 19 Apr. 1882) (partea de vest)
La un an de la acest incident, întors în Anglia, Darwin a început să sufere
intermitent de o serie de simptome stranii, care l-au chinuit mai apoi tot restul vieţii:
“Vârsta 56-57. – De 25 de ani, flatulenţă zi şi noapte extrem de spasmodică:
ocazional voma, de vreo două ori prelungită la câteva luni. Vomitat precedat de
tremur, plânset isteric, senzaţie de moarte sau de leşin, urinat frecvent şi foarte
palid. Acum vomitatul şi flatulenţa trecătoare sunt urmate de un ţiuit al
urechilor, înăbuşeală, viziuni, văd pete negre când m-a concentrez, lipsa de
aer…” ( fragment din ceea ce îi scria Darwin unuia dintre cei peste 20 de medici
care l-au consultat).

Bazându-se pe această ipoteză, promovată prima oară în 1959 de către Dr. Saul
Adler, cei doi cercetători britanici şi-au propus să testeze rămăşitele umane ale marelui
savant, pornind de la premisa că la nivel molecular, ar putea fi identificate secvenţe
ADN de provenienţă parazitară, în eventualitatea în care Darwin ar fi fost victima unui
astfel de parazit. Altfel spus, ADN-ul extras din celulele marelui savant ar fi fost
amplificat folosind primeri specifici pentru secvenţe de ADN de la Trypanosoma sp.,
fapt care poate fi testat foarte uşor pe probe biologice provenite de la persoanele
suferinde de boala Chagas. În lipsa unei amplificări ale acestor secvenţe specifice de
ADN se elimină cu certitudine ipoteza că simptomele de care suferea Darwin să fi fost
cauzate de boala Chagas.
Pentru a face testele mai sus menţionate, erau necesare fragmente de ţesut dentar
sau osos, care nu puteau fi obţinute decât prin deshumarea osemintelor marelui savant,

141
îngropat la Mănăstirea Westminster – Foto 3, locul de încoronare şi înmormântare a
monarhilor britanici.
Eforturile întreprinse pentru deshumarea savantului, s-au risipit în faţa refuzului
categoric venit din partea curatorului mănăstirii. Cercetătorii însă mai aveau o şansă şi
anume scrisorile scrise de Darwin de-a lungul vieţii sale.
Astfel, fragmente din plicurile în care Darwin şi-a trimis corespondenţa, mai
exact fragmente din zona de închidere (lipire) a plicurilor şi cea a timbrelor, au fost
prelevate pentru analiza genetică. Alegerea acestor zone, nu s-a făcut aleator, ci foarte
precis, de vreme ce aceste regiuni prezintă condiţiile ideale în păstrarea celulelor
provenite din mucoasa bucala a celui care lipeşte plicul şi timbrele prin umezirea
acestora în prealabil cu salivă... Mai mult decât atât cleiul prezent pe suprafaţa acestor
zone, în urma îmbinării de tipul hârtie - clei(celule) - hârtie oferă o barieră
suplimentară în faţă factorilor degradatori ambientali, şi mai ales în faţa contaminării -
cu siguranţă scrisorile au fost citite (atinse) de mai multe persoane, motiv pentru care
prelevarea de pe suprafaţa de scriere ar fi fost irelevantă...
Din fragmentele analizate s-au obţinut extracte de ADN care pentru a elimina
riscul contaminării au fost amplificate folosind markeri ADN mitocondrial. Cu alte
cuvinte trebuia dovedit că ADN-ul prezent în zonele analizate aparţinea lui Darwin şi
nu a altei persoane (în urma căruia amplificarea cu markeri ADN parazitar ar fi dat un
rezultat fals negativ). Acesta s-a realizat prin analiza ADN-ului mitocondrial al
extractelor, cu cel obţinut de la descendenţii marelui savant, pe linie maternă.
În urma secvenţierii markerilor ADN mitocondriali, s-au obţinut profile
genetice care nu corespundeau cu cele ale familiei Darwin, putându-se astfel
concluziona faptul că Darwin nu-şi lipea plicurile/timbrele, ci probabil unul dintre
servitorii săi.
Din lipsa unor alte probe biologice, cercetările în acest sens nu au mai putut fi
continuate. În faţa eşecului, autorii studiului au trecut în anonimat...

Jack Spintecătorul
Între 31 august şi 9 noiembrie 1888 în districtul Whitechapel14 situat în estul
Londrei, au avut loc mai multe crime sângeroase atribuite unui criminal în serie
denumit Jack Spintecătorul, nume derivat din mai multe scrisorile primite la redacţia
unor ziare şi la sediul politiei locale, trimise de cel care pretindea a fi autorul crimelor.
Jack Spintecătorul, ucidea în special noaptea folosind obiecte foarte ascuţite, cu
ajutorul cărora îşi eviscera victimele - prostituate cu vârsta cuprinsa între 25 şi 47 de
ani.
Conform mărturiilor de la acea vreme Jack Spintecătorul, era un bărbat alb, cu
o înălţime medie sau sub medie, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, ce nu se
îmbrăca precum clasa muncitoare sau cea săracă, locuia cu chirie în partea de Est a
14
Conform statisticilor în districtul Whitechapel locuiau aproximativ 76.000 persoane dintre care 1200 erau
prostituate

142
Londrei, avea experienţă în medicină, putea fi din altă ţară, era dreptaci, avea o slujbă
regulată (de vreme ce crimele aveau loc în weekend) - Foto 4.
De-a lungul timpului criminalului în serie i s-au atribuit identităţi precum cea de
doctor, avocat, artist, măcelar bărbier etc., mergându-se până la a se crede că era vorba
poate de mai mulţi criminali sau că totul nu era decât rodul unei conspiraţii
complicate.

Foto 4 - Portretul robot al Foto 5 - Walter Sickert

presupusului Jack (31 Mai 1860 – 1942)
Spintecătorul realizat cu
ajutorul tehnicii curente pe
baza declaraţiilor a 13 martori
analizate de către Scotland
Yard's Violent Crime
Command.

În 2001, scriitoarea Patricia Cornwell, a început o serie de investigaţii care

aveau ca scop principal elucidarea misterului din jurul cazului Jack Spintecătorul,
folosind tehnicile criminalistice actuale. În acest sens autoarea cărţii intitulate
„Portrait of a killer: Jack the Ripper - case closed”, a cheltuit 6 milioane de dolari, în
încercarea de a găsi identitatea reală a criminalului, Cornwell angajând o echipă de
specialişti (compusă dintr-un expert în grafologie, un fotograf criminalist şi un expert
în genotipare judiciară) şi achiziţionând diferite obiecte cu valoare istorică necesare
soluţionării cazului.
Scriitoarea şi-a îndreptat atenţia doar către unul dintre mulţii suspecţi asociaţi
din 1888 şi până azi cazului Jack Spintecătorul, şi anume asupra artistului Walter
Sickert (actor şi pictor), personaj înconjurat de numeroase coincidente care îl puteau

143
incrimina ca fiind adevăratul criminal, printre care unele probleme genitale, plăcerea
de a picta prostituate, asemănările în ceea ce priveşte tipul de cerneală, exprimarea sau
greşelile de ortografie regăsite atât în scrisorile anonime semnate ”Jack the Ripper” cat
şi în ale lui Walter Sickert, interesul făţiş uneori chiar bolnăvicios faţă de crimele
comise de Jack Spintecătorul, chiar şi propriile afirmaţii cum că l-ar fi cunoscut pe
Jack Spintecătorul, acesta fiind un student bolnăvicios care a murit într-un azil, şi
altele...
Astfel, scrisori ce au aparţinut artistului au fost analizate în paralel cu cele ale
criminalului în serie, în speranţa găsirii de profile genetice care să probeze vreo
legătură între cei doi. Majoritatea scrisorilor au fost păstrate în folii de plastic, care au
permis păstrarea umezelii şi implicit degradarea materialului genetic. Din acest motiv
după mai multe tentative de genotipare folosind markeri ADN nucleari, s-a recurs la
analiza markerilor ADN mitocondriali.
Multe dintre scrisori s-au adeverit a conţine în zona timbrelor şi cea de lipire
(închidere) material genetic, însă probele luate prezentau amestecuri de profile
genetice şi nu profile unice, cu excepţia unei scrisori trimisa de Jack Spintecătorul
către Dr. Thomas Openshaw15, de pe care s-a putut obţine profilul genetic al unui
singur donor. Acest profil genetic a fost obţinut de pe partea lipită a unui fragment de
timbru şi se pare că se regăsea în amestec şi pe alte probe analizate: o scrisoare ce a
aparţinut soţiei lui Walter Sickert - Ellen, un plic al unei scrisori ce a fost scrisă de
Walter Sickert, un timbru de pe un plic al altei scrisori a lui Walter Sickert şi încă o
scrisoare scrisă de Jack Spintecătorul
Deşi Patricia Cornwell este convinsă ca Walter Sickert este adevăratul Jack
Spintecătorul, în lipsa unor markeri ADN nucleari care ar permite o individualizare
mai bună a probelor analizate, şi prin faptul că, scrierea unei scrisori nu dovedeşte
neapărat că Walter Sickert a fost şi autorul faptelor, până la noi probe, nu se poate
afirma decât faptul că Walter Sickert ar fi putut fi cumva implicat în scrierea
scrisorilor care circulau la acea dată sub semnătura „Jack the Ripper”.
Cercetările continuă…

Concluzii
- Majoritatea probelor biologice (sub formă de microurme) recoltate de pe
suprafaţa obiectelor cu valoare istorică sunt degradate sau/şi contaminate.
- Succesul unui caz de genetică judiciară istorică, de cele mai multe ori
depinde de existenţa unui profil genetic de referinţă obţinut dintr-o probă
biologică cu origine certă, sau în urma analizei arborelui genealogic.
- Genotiparea judiciară a obiectelor cu valoare istorică, fără dovezi obţinute
prin metode auxiliare nu poate constitui factorul decisiv în rezolvarea
disputelor istorice create în jurul acestora.

15
curatorul muzeului ”London Hospital Museum”.

144
 - Lipsa cunoaşterii detaliate a contextului istoric în care se încadrează
obiectul cu valoare istorică analizat poate da naştere la abordări greşite
lipsite de rezultate.
- Rezultate cele mai bune se obţin în urma analizei unei aceleiaşi probe
biologice cu toate categoriile de markeri genetici disponibili (Ex: Dacă
amplificare markerilor cromozomului Y, în cazul lui Jack Spintecătorul ar fi
posibilă, se poate exclude sau nu Walter Sickert ca posibil autor al crimelor din
Londra anilor 1888 pe baza informaţiilor legate de originea germană pe linie
paternă a acestuia).

Bibliografie
• Adler D., Darwin's Illness, 1989, Isr J Med Sci 25 (4): 218-21.
• Annamaria R. Vago, Luciana O. Andrade, Adriana A. Leite, Debora d’Avila Reis,
Andrea M. Macedo,Sheila J. Adad, Sebastiao Tostes Jr., Maria da Consolacao V.
Moreira, Geraldo Brasileiro Filho,and Sergio D. J. Pena, Genetic Characterization of
Trypanosoma cruzi Directly from Tissues of Patients with Chronic Chagas Disease,
American Journal of Pathology, Vol. 156, No. 5, May 2000;
• Anthony K. Campbell, Stephanie B. Matthews, Darwin’s illness revealed, Postgrad
Med J 2005;81:248–251
• Florin Stanciu, Dana Stoian, Genotipare Umană în Biocriminalistică şi
Paleogenetică, 2006, Editura Semne;
• Florin Stanciu, Identificarea suspecţilor de acte teroriste şi a colaboratorilor
acestora, pe baza determinării indirecte a profilelor lor genetice, Criminalistica, Dec.
2006, Nr. 6;
• http://en.wikipedia.org/wiki/Chagas_Disease
• http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/37/Westminster_Abbey_West_
Door.jpg
• http://www.ped.fas.harvard.edu/images/PG8519.jpg
• http://www.usatoday.com/tech/science/2006-11-21-ripper-face_x.htm
• Jack the Ripper Case - http://www.suite101.com/course.cfm/18593/lessons
• Jack the Ripper's face 'revealed' -
http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/uk_news/6164544.stm
• Neanderthal yields nuclear DNA;
http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/1/hi/sci/tech/4986668.stm
• Patricia Cornwell, Portrait of a killer: Jack the Ripper - case closed, 2002, Putnam
Adult.
• Renato Sabbatini, A Misteriosa Doença de Darwin, Jornal Correio Popular,
Campinas, 8/10/99. (http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Darwin's_illness)
• Richard E. Green, Johannes Krause, Susan E. Ptak, Adrian W. Briggs, Michael T.
Ronan, Jan F. Simons, Lei Du, Michael Egholm, Jonathan M. Rothberg, Maja

145
Paunovic, Svante Paabo, Analysis of one million base pairs of Neanderthal DNA, Vol
444, 16 November 2006, Nature.

146