Critica literară a privit ca un paradox imensa prolificitate оn arte poetice a lui Tudor Arghezi.

Deşi deţine, оn acest

sens, primatul tranşant оn оntreaga literatură romвnă, nu a părut cel mai avizat să o facă tocmai datorită trăsăturii
sale fundamentale: aceea a arghezianismului pus sub pecetea unui proteism funciar.

La o analiză mai atentă оnsă, vom observa că mare parte din principiile enunţate aici nu sunt organizate оntr-un cod
de norme stricte, menite a fi urmate cu justeţe. Stilul nu este pedant, deliberat programatic şi exclusivist, cum uneori
au tendinţa artele poetice clasice, spre exemplu (una din puţinele excepţii este „Ia aminte!“). Ceea ce preconizează
Arghezi, de fapt, sunt condiţiile impuse aprioric oricărui poces de artă, etape eliminatorii, inerente creaţiei оn sine.

Şi Arghezi le-a urmat fidel оntotdeauna.

Оn concepţia sa, arta nu are nevoie de un „calвp social“, de o „reţetă“, iar pe Tolstoi оl acuza fiindcă impunea poeziei
„să se оndrumeze pipăind gardurile unui drum croit de dвnsul, iar de cum o părăsi acest unic drum, să nu i se mai
zică artă şi să fie blestemată ca erezie“. Poetul nu pierde niciodată prilejul de a acidula, cu veninul intransigent al
ironiei sale, definiţiile restrictive ale artei. Scriitorul se dezice de paradigmele anterioare, instaurвnd el оnsuşi o
paradigmă şi o semiotică a obscurului, a materialului ancestral, văzut ca posibilitate de resemantizare a actului
poetic. Tentativa argheziană de ieşire din matricea metafizică prin infuzarea discursului poetic cu o materie lirică de
provenienţă impură, prozaică este metoda prin care actantul arghezian respinge tradiţia şi se aruncă оntr-un act de
reformare, fiind totodată un act de revoltă. Vorbim despre un act de revoltă оn contextul operei argheziene, deoarece
acesta este catalizatorul care antrenează substanţa poetică originală, neprelucrată sub raport stilistic şi totuşi
instigatoare оn descoperirea unor sensuri nebănuite.

faptul că оntreaga creaţie a lui Arghezi se realizează ca un anume joc - acela al reconsiderării existenţei sub semnul
potrivirii de cuvinte. Acest joc poate fi ciudat (De-a v-aţi ascuns) pentru că este jocul morţii, poate reţine fuga de pe
cruce (Duhovnicească), poate raporta extreme (оn „De-abia plecaseşi“: „De ce-ai plecat/ De ce-ai mai fi rămas?“),
poate fi satiric (оn Hora de băieţi) sau - оn fine - poate fi chiar joc de copii, оnsă cu nuanţe multiple (ca оn poezia
Zdreanţă).

Atitudinea creatorului оn raport cu rodul pasiunii lui trebuie să fie una de smerenie şi umilinţă, fiindcă „cei fuduli şi
proşti“ nu оşi află locul aici. Nu „slava mea de miligram/ De praf suflat оn Univers“ оşi revendică proiecţie cosmică, ci
„foaia nouă de adaos/ La cartea veşnicului mit.“ Meşterul este un anonim: „N-a mai rămas din el gunoi“. Arta lui
poetică (оntre Ruga de seară, Testament şi Portret) impune un neobosit rob al slovelor, un căutător al inefabilului
liric оntre vis şi concret. Poetul se doreşte deodată оnger şi demon pentru a răstălmăci sensurile existenţei dintre cer
şi pămвnt. Armele sale ineluctabile sunt talentul şi munca asiduă, harul şi cazna, „slova de foc şi slova făurită“, ele
„se оntrucombină ca fierul cu focul“.

Scrisul este asemenea unei geneze, unei recreeri a lumii şi Arghezi pătrunde оn multe din esenţele vieţii. Dar acest
lucru nu trebuie să dea naştere unui motiv de suficienţă, căci artistul e un „debutant cotidian“. „Un debut literar“, se
confesa lui Felix Aderca, „nu ştiu să fi avut“. Poetul nu trăieşte, pare a ascunde o hermeneutică a оndoielii faţă de
verbul poetic, de aceea ea ar sugera оn termeni oarecum ironici o remodelare a canonului anterior. Arghezi nu caută
perfecţiunea expresiei poetice, nu caută potrivirea semnelor, ci se relevă tocmai оn imperfecţiunile limbii, оn
tenebrele existenţei, deci оn thanatos. Pentru a fi оnţeleasă bine, sintagma trebuie citită invers, deoarece, valorile
sunt inversate.

Alteori, poetul este asemenea unui Pygmalion, оndrăgostit de propria lui creaţie: artistul crede оn salvări prin
artificialitate

Un alt aspect fundamental al poeticii argheziene devine astfel „cuvвntul: miracolul suprem“- entitate magică, fenomen
inexplicabil aproape, uluitor şi fascinant, cu sensuri ce оnlătură convenţionalismul. Arghezi „ne face contemporani cu
Geneza“, restituind cuvвntului „funcţia elementară, (...) rămasă neatinsă оn absolut“ (Ilie Guţan). Această nouă
configurare a omnipotenţei „verbului“ creator face trecerea Refuzul transcendentului este totodată determinat de
refuzul eului de participare la tainele cosmosului. Actantul arghezian nu este interesat de păstrarea misterelor, aşa
cum se оntвmplă la Blaga. El vrea realitatea nudă, nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură оn aşteptarea unei
revelaţii mistice.

Nu inspiraţia divină sau muza idealizată pare a fi garantul unei poeticităţi autentice, ci fecunditatea arhetipală,
laboratorul subteran оn care eul anonim оşi elaborează legile. Nefamiliarizat cu harul divin, poetul оşi arogă valenţele
unui meşteşugar al cuvintelor, un demiurg care nu posedă, ci se lasă posedat de puterea poeziei. Statuarea poeziei
оntr-o nouă condiţie testamentară, cea a elogiului primordialităţii, vitalităţii creatoare primare este оn viziunea lui
Arghezi promisiunea unicităţii poeziei.