Sunteți pe pagina 1din 7

Iubirea si femeia la omul medieval

Pentru a prezenta semnificaţia dăruirii de sine în iubire, încă de la început trebuie precizat, că această condiţie
lăuntrică de dăruire completă, indiferent dacă ea se manifestă prin una sau alta din faţetele fundamentale ale
sufletului, presupune întotdeauna o stare de depăşire a fiinţei individuale şi deci o transcendere a egoului. În
iubire, dăruirea de sine este o revărsare a inimii care, în înţelesurile ei ultime, are puterea de a cuprinde totul,
aşa cum Sf. Pavel vedea în iubire o trăire în care îmbrăţişezi deopotrivă cerul şi pămîntul. Sensul dăruirii de
sine este chiar iluminarea spirituală, atunci cînd această dăruire îşi atinge finalitatea, contopind fiinţa cu
idealul iubirii prezent în sufletul ei. Acest ideal sufletesc sublim, a cărei realitate devine bolta înstelată a
sufletului a fost conceptualizat în secolul nostru prin două arhetipuri, de polaritate masculin şi feminin, numite
animus şi anima. În sufletul bărbatului, anima se reflectă ca o prezenţă feminină, în timp ce în sufletul femeii,
animus apare ca imagine a bărbatului interior. Este firesc să fie aşa, din moment ce chemarea acestui arhetip
este orientată către o împlinire a unităţii de suflet, ca rod al fuziunii dintre plus şi minus, adică dintre masculin
şi feminin. Conştientizarea acestei veritabile căi de iluminare prin fuziunea plenară şi totală cu contrapartea
noastră ideală, pur interioară, este o temă de bază a tantrismului, chiar dacă ea nu apare aici în mod explicit.
Femeia reală iniţiatoare devine suportul unei forţe cosmice (shakti), ce trezeşte în bărbatul - erou (vira) femeia
interioară, ceea ce şi face ca în stadiul pur al condiţiei zeieşti (divya), yoghinul să afirme: "Ce nevoie am de o
femeie exterioară mie? Eu am o femeie interioară, chiar înlăuntrul meu". Ceea ce este de remarcat în această
situaţie, este cumva caracterul ritual al unei astfel de evocări, fără să transpară de aici că femeia reală are o
influenţă propriu zisă în relaţia cu cel iniţiat. Ea este doar un releu în manifestarea lui Shakti, iar pentru
aceasta, chiar există o literatură tantrică care identifică calităţile după care poate fi aleasă o astfel de yogini,
cea mai potrivită pentru trezirea femeii interioare în fiinţa celui iniţiat.

Ceea ce vrem să surprindem în continuare este însă, modul cum acest arhetip sufletesc, îşi face loc în viaţa
noastră, nu neapărat printr-o acţiune dirijată de noi ritual, ci atunci cînd el se impune copleşitor în intimitatea
noastră, ca o prezenţă ce se naşte chiar în mijlocul lumii, a universului în care trăim. Farmecul acestui moment
face ca dăruirea noastră să capete o frenezie şi o spontaneitate de geniu şi, astfel, întreaga viaţă devine o formă
de adorare.

În viziunea celor de astăzi, deşi cunoaşterea sufletului a înregistrat victorii remarcabile, aceste arhetipuri sînt
foarte puţin conştientizate, ceea ce face ca iubirilor contemporane să le lipsească acest factor de
conştientizare, a legăturii dintre ceea ce iubim şi ceea ce semnifică această iubire. Am tinde să credem că aşa a
fost întotdeauna mai ales la nivelul general al societăţii, deşi în profilul fiecărei epoci se regăseşte, prin
literatura scrisă, un anumit mod de a iubi şi o atitudine specifică de dăruire spre împlinirea acestui ideal.

Pentru a regăsi rădăcinile unei concepţii spirituale privitoare la miracolul îndrăgostirii şi al legăturii cu aceste
arhetipuri ale iubirii, vom purcede la o întoarcere în timp, în evul mediu european, privind cu atenţie la rolul
jucat de femeie în cîntecele trubadurilor, în literatura cavalerească şi în cercurile iniţiatice ale adoratorilor
Iubirii.

Aici, femeia iubită, deşi are o prezenţă sensibilă, sfîrşeşte prin a fi, pentru adoratorul fidel, însăşi încarnarea
absolutului. Încă din momentul îndrăgostirii, chipul ei se transfigurează într-o imagine subtilă care ia în
stăpînire pe deplin inima iubitului. Atunci ea devine ceea ce Dante numeşte "minunata doamnă a minţii
mele, ..., numită Beatrice doar de cei care nu ştiau cum să o numească". Iar trubadurii francezi vorbeau chiar
de femeia văzută nu cu ochii sau cu mintea, ci "cu inima". Cavalerul acelor vremuri îşi exalta dragostea şi o

1
înălţa continuu într-un plan subtil, asemeni unui foc magic dătător de viaţă, ce cuprindea treptat inima,
făcîndu-l în final să rostească: "De acum încolo, spun că Iubirea domneşte asupra sufletului meu".

Această iubire, vedem că are un caracter cu totul special, care face posibilă o mai mare priză de conştiinţă
asupra propriei anima. Ea este o "iubire la distanţă" şi, pentru ca frenezia acestei dăruiri să fie maximă, este
chiar bine ca femeia iubită să aibă un caracter inaccesibil. Uneori, iubirea se declanşa chiar fără ca
îndrăgostiţii să se vadă, ci doar ascultînd calităţile elogiate de cei apropiaţi. Un exemplu în acest sens sînt
versurile trubadurului Amanieu de Sescas: "Şi aflaţi că e adevărat:/ un bărbat iubeşte, cu inima aleasă,/ o
femeie pe care n-a văzut o niciodată,/ doar pentru că a auzit că este lăudată". Iar poetul Jaufré Rudel: "Că
inima nu se bucură de altă iubire,/ decît de cea pe care n-a văzut o niciodată".

Această femeie creează un hiatus în filmul vieţii pe care-l trăieşte bărbatul, pentru că el trebuie să facă faţă la
trezirea în fiinţa sa a unui principiu superior care îl absoarbe cu totul într-o dimensiune transcendentă,
experienţă asemănătoare morţii. De altfel, se ştie că una din temele predilecte ale acestui gen de literatură este
confruntarea cu moartea, atunci cînd iubirea o cere. Unii au găsit şi o apropiere între termenii "amor"
(dragoste) şi "a moros" (nemuritor), ca dovadă a efectului extatic ce apare prin dăruirea în iubire, fapt ce
conduce la nemurirea spirituală. Într-unul din romanele vremii, "Cavalerul cu cotigă" de Chrétien de Troyes,
Eroul îndrăgostit, în ipostaza arhetipului Iubitului, este confruntat cu un astfel de test spiritual. Sir Lancelot,
căci acesta îi este numele, iubeşte cu o pasiune ascunsă pe regina Guinevere, soţia Regelui Arthur, din tradiţia
"Cavalerilor Mesei Rotunde" .

Atunci cînd regina este dusă forţat în împărăţia morţii, nu regele, care este soţul ei legitim, ci doi cavaleri ai
curţii pleacă în căutarea ei. Unul este chiar Sir Lancelot, iar celălalt este Sir Gawain, ipostază a Eroului
perfect, care îşi bazează existenţa pe împlinirea datoriei şi a legilor imuabile ale cavalerismului. Fiecare va
răspunde însă într-un mod propriu încercărilor la care sînt supuşi şi vor evidenţia fiecare în parte puterea
dăruirii de sine în iubire.

Faptul că iubita se află într o dimensiune inaccesibilă, reflectă tocmai caracterul de "distanţă" cultivat în acest
tip de iubire, căci la început ea se află în regatul "întunericului" ca şi în mitul lui Orfeu, întuneric ce arată aici
nivelul redus de conştientizare a acestui arhetip.

Această nevoie de eliberare psihică a energiei arhetipale apare de asemenea în lama a VI-a Tarotului, numită
Îndrăgostiţii (din tradiţia Golden Dawn), unde femeia goală, simbol al fascinaţiei irezistibile a acestui ideal
sublim sufletesc, o exercită asupra conştiinţei. Femeia este legată cu cătuşe la mîini de o stîncă, ceea ce arată
tocmai aspectul potenţial, încă netrezit, încarcerat în materie într-o stare pasivă. Această stîncă se ridică în
mijlocul apei, iar în jurul ei înoată un monstru marin cu trei capete, simbol al pasiunilor inferioare care atît
timp cît nu sînt sublimate menţin conştiinţa într o stare inferioară, de adormire spirituală.

La fel este şi situaţia lui Sir Lancelot care, fermecat de apariţia acestei iubiri, porneşte în căutarea iubitei,
pentru a aduce la lumină ceea ce acum este perceput în umbra arhetipului său, anima. Testele la care este
supus pe parcursul călătoriei sale vor arăta pe rînd treptele dăruirii de sine pe care el este capabil să le atingă
în marea sa aventură iniţiatică.

Primul test este acela al renunţării drastice la statutul social şi abandonarea oricăror merite în faţa totalei
dăruiri pe care o reclamă marea iubire. Cei doi cavaleri ajung, deci, mai întîi la o cotigă, un fel de trăsură
închisă în care erau plimbaţi criminalii, tîlharii şi alţi delicvenţi, pentru a primi oprobriul lumii, pierzîndu-şi

2
drepturile şi consideraţia în faţa semenilor săi. Cotiga era pentru vremea aceea pedeapsa cea mai cumplită,
încît circula zicala: "Dacă vezi şi întîlneşti o cotigă, fă-ţi cruce şi roagă-te lui Dumnezeu să nu se abată vreun
rău asupra ta". Piticul ce conduce cotiga li se adresează celor doi cavaleri, zicîndu-le că vor afla cele petrecute
cu regina, dacă unul din ei se va urca în cotigă pentru o zi. După ce a şovăit cîţiva paşi, Sir Lancelot s a urcat
în ea, în timp ce Sir Gawain a considerat cererea ca fiind inacceptabilă pentru demnitatea sa de cavaler. Deşi
în acest episod reiese cu multă acurateţe răspunsul diferit al celor doi, chiar dacă Lancelot acceptă acest
sacrificiu, şovăirea sa vom vedea că nu va rămîne fără consecinţe în derularea evenimentelor ce vor urma.
Deoarece această întîmplare dă şi titlul romanului, putem vedea că această dăruire impresionantă a constituit
deliciul de lectură al multor generaţii, care au apreciat curajul de a renunţa la bunul cel mai de preţ al
individualităţii, la însăşi poziţia socială şi imaginea personală a cavalerului, pentru a urma calea sacrificiului
în iubire, spre deosebire de atitudinea reţinută a lui Sir Gawain, ipostază a cavalerului model în această
povestire.

O a doua încercare la care este supus eroul nostru îndrăgostit este aceea cînd la unul dintre castelele care i-au
găzduit pe cavalerii noştri, ei sînt avertizaţi noaptea să nu se culce într-unul din paturile regal împodobite,
"căci acolo nu s-a culcat nimeni care să o merite". Este un test al curajului şi încrederii în sine, dar mai ales al
dovedirii virtuţilor pe care le solicită o iubire nobilă şi pură. Lancelot este primul care se aruncă în acel pat,
gata să se culce. Noaptea, o lance cu un fanion în flăcări coboară din tavan, însă Lancelot scapă doar cu o
mică zgîrietură. Proba de foc a curajului şi purificării este trecută cu bine.

O a treia încercare îl asaltează pe erou atunci cînd, nevoit să accepte o nouă găzduire, femeia stăpînă îi cere în
schimb să se culce cu ea. Vrînd nevrînd, el acceptă cu inima îndoită, iar noaptea ea se culcă prima, după care
el se urcă în pat, dar cît mai departe de ea cu putinţă, fără a-i spune nici măcar un cuvînt. Impresionată de
stăpînirea bărbatului, femeia se ridică la mijlocul nopţii şi îl lasă să se odihnească în tihnă, rugîndu-se chiar
pentru reuşita călătoriei lui de a o salva pe regină. Acest test al plăcerii era cunoscut şi practicat ca o probă
cavalerească în acele vremuri, fiind numită asag - adică a petrece noaptea în pat cu o femeie goală, fără a se
apropia de ea la modul erotic. Aşadar a dormi cu o femeie fără a o poseda fizic, era nivelul preliminar al
fuziunii subtile şi totodată o măsură a dăruirii faţă de o iubire pură, perfectă şi de ordin divin.

Printre ultimele teste la care este supus eroul se află şi trecerea unui pod îngust asemeni unui tăiş de sabie, pe
care el îl trece nu fără multe chinuri şi suferinţe. Această manieră de a urma calea îngustă a celor aleşi
aminteşte de pericolul căii tantrice, care vehiculează energiile colosale ale lui Shakti. Comparaţiile sînt
apropiate, calea tantrică fiind asemuită chiar cu mersul pe tăişul sabiei sau călărirea unui tigru. Dăruirea în
iubire implică aici atenţie constantă şi sacrificiu de sine, pentru ca forţa feminină teribilă pe care aspirantul a
acumulat-o să nu îl distrugă chiar pe cel care o posedă.

Dăruirea de sine faţă de Shakti trebuie să fie spontană şi totală, iar finalul acestei povestiri o reflectă cu
prisosinţă. După ce, în urma unor lupte nu mai puţin memorabile, Lancelot îşi salvează regina iubită, aceasta
îşi priveşte salvatorul cu o atitudine neînduplecată şi lipsită de recunoştinţă. Lancelot consternat o întreabă
motivul acestei stări, iar ea îi răspunde : "N-ai şovăit oare de ruşine să te urci în cotigă? Ai arătat că nu ţi-ar
plăcea să te sui, şovăind preţ de doi paşi. Iată motivul pentru care n-aş vrea să-ţi vorbesc, nici să mă uit la
tine". "Să mă păzească Dumnezeu de o asemenea crimă iarăşi", răspunde Lancelot "şi Dumnezeu să mă bată
dacă nu ai întru totul dreptate".

3
Shakti doreşte întru totul inima adoratorului ei. Pentru aceasta nu există jumătăţi de măsură. Nimic nu mai
poate să subziste, ca valoare socială, pasiuni minore, faimă de cavaler sau suferinţe îndurate cu stoicism, în
faţa unei devoţiuni absolute şi desăvîrşite în faţa Divinităţii Iubirii.

Bineînţeles, că aceasta nu este ultima expresie a romanului, căci Sir Lancelot şi regina inimii sale au continuat
să se iubească şi să incite pasiunile multora dintre cei care au urmat calea dăruirii de sine în iubire.

Despre "răsplata" în faţa acestei dăruiri complete şi neabătute aflăm în scrierile "adoratorilor iubirii". La
început, pentru că Iubirea pretinde totul, apariţia ei este teribilă şi înfricoşătoare. Dante scrie: "Deodată
Iubirea mi-a apărut, iar amintirea ei mă-nfiorează". "Iubirea e un Domn înfricoşător. În braţele lui se făcea
că văd o fiinţă dormind, goală, înfăşurată uşor într-o pînză purpurie; după privirea ei atentă, am ştiut că este
doamna salutului, cea care, cu o zi înainte, binevoise să mă salute. Iar în una din mîini ţinea ceva arzînd şi
spuse aceste cuvinte: Iată inima ta!".

Gestul simbolic al salutului, ca şi "mors osculi" (moartea sărutului), este însăşi Graţia Divină, Shakti, care mai
întîi ucide şi apoi dă viaţă. Într-un astfel de moment, Lapo Ganni scrie: "Atunci îmi adunai puterile ca să nu
cad/ Inima care era vie, a murit", iar Dante: "Cel care rezistă să o privească ar deveni ceva nobil sau altfel ar
muri: iar atunci cînd ea găseşte că cineva merită să o privească, el aduce proba virtuţii sale; de aceasta are
el parte: ea îi dăruieşte un salut".

Odată cu salutul femeii, spiritul iese din adăpostul său şi, după o expresie literară "îl face să zboare gol, fără
coajă". Nu putem să nu privim cu uimire corespondenţa evidentă între această atitudine şi ceea ce tantricii
numesc "kechari mudra", gestul conştiinţei de a se deplasa liberă în spaţiul infinit al inimii. Aceasta deoarece
culminaţia dăruirii faţă de anima este însuşi extazul. Dăruirea de sine proiectează fiinţa în afara lumii, aşa cum
Baudelaire îşi dorea să trăiască extatic "oriunde, oriunde, cu condiţia să fie în afara lumii".

Atît tantricul, cît şi adoratorul iubirii, întîlnesc în femeie, deşi în conjuncturi diferite, modul direct şi frenetic
de a se dărui şi a trăi extazul. Salutul divin al iubitei inimii din tradiţia occidentului medieval, ca şi prezenţa
rituală a femeii tantrice sînt forţe capabile de eliberare şi extaz, cu condiţia esenţială a dăruirii de sine pentru a
o face fericită pe Shakti.

Mobilul iubirii conştiente, în starea sa evoluată, este dorinţa ca obiectul iubirii să ajungă la propriile sale
perfecţiuni înnăscute, fără a ţine cont de consecinţele posibile ale acestui lucru, pentru cel care iubeşte. "Totul
este ca ea să devină perfectă în sine, eu nu contez" , " Voi merge în infern, dacă ea va putea prin aceasta, să
meargă în paradis", spune amantul conştient. Şi paradoxul unei asemenea iubiri este că ea evocă în mod
necesar, exact acelaşi lucru. Iubirea conştientă naşte iubirea conştientă. Dar de ce acest fenomen este atât de
rar întâlnit printre oameni?

Primul motiv este că marea majoritate dintre ei, nu sunt decât nişte copii doritori de a fi iubiţi, dar nu de a
iubi.

Al doilea este că perfecţiunea este rar privită ca produs propriu al iubirii adulte, deşi nimic nu poate eleva
iubirea, deasupra acestor nivele puerile sau animalice.

Al treilea este că omul nu ştie, nici chiar atunci când este plin de dorinţa de a iubi, care ar putea fi binele
obiectului iubirii sale.

4
Al patrulea motiv este că iubirea conştientă nu apare niciodată la întâmplare; ea trebuie să fie obiectul unei
alegeri conştiente şi al unei ferme hotărâri, de a face eforturi în acest scop. Aşa cum ordinele cavalereşti nu au
apărut accidental, nici iubirea conştientă nu putea să apară şi să se dezvolta singură. Toate gradele de nobleţe
au fost opere de artă şi iubirea conştientă trebuie să fie de asemeni o operă de artă. Cel care doreşte să se
înroleze în ea să înceapă deci, prin a-şi face ucenicia, poate într-o zi, el va putea atinge măiestria. El trebuie
înainte de toate, să-şi purifice dorinţa de a ajuta, deoarece va trebui să respingă orice dorinţă personală, orice
prejudecată. El contemplă chipul iubit: " Ce fel de femeie este ea?" În acest mister se deschide o cale spre
perfecţiunea al cărei parfum născând este adorabil. În ce mod această posibilitate, ar putea fi realizată pentru
slavarea iubitei sale şi al lui Dumnezeu, creatorul ei? La acest punct trebuie să ne întrebăm "Voi fi eu capabil
de aceasta?" dacă sunt sincer, evident trebuie să răspund NU. Un om care nu ştie să-şi trateze aşa cum trebuie
câinii şi caii, o femei care nu ştie să cultive flori, cum ar putea oare să trezească adormitele perfecţiuni în
fiinţa iubită? O umilinţa şi o toleranţă la orice probă, vor fi necesare pentru acesta.

Dacă nu sunt sigur de ce ar fi mai bine pentru ea, trebuie măcar să o las liberă să-şi urmeze propriile înclinaţii,
iar în acest timp, voi studia ceea ce este şi poate să devină, ceea ce are nevoie ceea ce cere sufletul ei. A învăţa
să prevezi încă de azi nevoile sale de mâine, fără a te gândi măcar o singură clipă la dificultăţile ce ar putea să
le reprezinte acele lucruri pentru tine, este un adevăr care trebuie învăţat. Vedeţi deci ce stăpânire şi disciplină
de sine cere acesta. Intraţi în această pădure fermecată voi, cei care îndrăzniţi. Zei se iubesc unii pe alţii,
conştient; amanţii conştienţi devin zei.

Fără ruşine oamenii se vor lăuda că au iubit, că iubesc şi că speră să iubească. Ca şi cum iubirea ar fi deajuns
pentru a le acoperi mulţimea de păcate. Dar, iubirea, după cum am văzut, atunci când nu este vorba de o iubire
conştientă, adică doritoare, să devină atât de înţeleptă cât şi capabilă de a servi subiectul ei, nu depinde decât
de afinităţile favorabile sau nefavorabile. La ambele cazuri, ea este la fel de inconştientă, adică fără control. A
fi într-o anume stare de iubire, este cu siguranţă la fel de primejdios pentru sine, pentru celălalt, pentru
amândoi. Pentru că suntem traversaţi de energia cosmică ce-şi urmează propriile sale finalităţi, cu totul
indiferente de ale noastre şi iată-ne încărcaţi cu această forţă. Aceasta este o dinamită, pe care o vehiculăm de
acum înainte, fără a ne lua măsuri de protecţie.

Trebuie să ne mai mirăm de numărul accidentelor? Să recunoaştem că fără cunoaştere, iubirea este
demoniacă. Fără cunoaştere iubirea îşi poate distruge obiectul. "Mă îmbolnăveşte. Mă omoară" . Şi fără putere
amanta devine cea mai nefericită fiinţă deoarece nu poate să facă ce doreşte şi ştie să facă pentru binele său.
Oamenii ar trebui să se roage să le fie îndepărtată experienţa iubirii fără înţelepciune şi forţă, şi dacă nu pot
face altceva decât să iubească atunci să se roage, ca înţelepciunea şi forţa să le ghideze iubirea, pentru că doar
iubirea nu este de ajuns.

"Te iubesc", spune el. "Este ciudat că nu mă simt mai bine din cauza asta", răspunde ea. Atât timp cât nu v-aţi
sudat o cunoaştere şi o forţă la înălţimea iubirii voastre, fiţi jenaţi să mărturisiţi că sunteţi îndrăgostiţi, iar dacă
nu puteţi ascunde asta, iubiţi cu umilinţă, munciţi să deveniţi înţelepţi şi puternici. Iubiţi? Trebuie să fiţi
demni de aşa ceva.

Toţi îndrăgostiţii adevăraţi sunt vulnerabili la ceva, cu excepţia iubitei lor. Aceasta nu s-a întâmplat pentru că
ei au dorit sau au făcut eforturi în acest sens, ci numai datorită iubirii lor totale sau altfel spus adevărate. Nu
există tentaţii de depăşit; pur şi simplu nu sunt încercate. Invulnerabilitatea este magică. în cazul acesta este
mai mult sau mai puţin rar decât s-ar crede în mod obişnuit. Cu toate acestea o infidelitate poate fi comisă,
trăgându-se concluzia că invulnerabilitatea nu există. Dar "infidelitatea" nu era datorită neapărat unei tentaţii,

5
ea poate să rezulte, în cale mai frecvente cazuri, dintr-o simplă indiferenţă. Starea de iubire nu este simţită
totodată numai de un obiect. O persoană poate avea darul de a eleva o altă persoană, pe planul iubirii sau, cu
alte cuvinte, poate să treacă prin aceasta (ea sau el) energia naturală a iubirii, dar nu este necesar ca această
persoană să capteze energia iubiriiîn folosul său.

Se povesteşte despre un Lama că oamenii care vorbeau cu el deveneau instantaneu îndrăgostiţi. Dar ei nu se
îndrăgosteau de el, nici de altcineva în particular; tot ceea ce se conştientiza era că după ce vorbeau cu el, un
spirit de iubire nativă îi făcea să debordeze de o dorinţă de a servi, de a iubi, care este gata să se răspândească
pretutindeni. Trubadurii Evului Mediu se asemănau, fără îndoială, cu acest Lama.

Acest adevăr fundamental al iubirii este creator. Iubirea a creat lumea, dar nu toate lucrurile sunt magnifice.
Scopul iubirii creştine este de a duce la renaştere sau la iubirea spirituală. Oricine poate să vadă dincolo de
cuvinte sau forme nu poate să nu remarce schimbările care se petrec la bărbatul sau femeia care iubeşte,
oricare ar fi vârsta lor. Aceasta are loc de obicei în subconştient, dar nu este din acest motiv mai puţin
simbolic pentru schimbarea minunată care apare atunci când un bărbat sau o femeie iubeşte conştient sau ar
putea recunoaşte că a iubit conştient. Tinereţe în asemenea cazuri, îmbracă un aer de eternitate şi aceasta este
într-adevăr fântâna care o hrăneşte. Crearea unui astfel de copil spiritual, în fiecare dintre cei doi iubiţi, este
funcţia particulară a iubirii conştiente, fără a spune că nu are nimic de-a face cu căsătoria sau cu copiii. Noi nu
suntem unul, ci trei în unul; trei persoane total diferite, ale caror idei stabilesc modul în care întregul nostru
organism ar trebui să se comporte; ori ele refuză cel mai adesea să coopereze, deşi fiecare dintre ele nu
încetează să se amestece în treburile celorlalte două. Imaginaţi-vă acum că o asemenea "casă divizată
împotriva ei însăşi" se îndrăgosteşte. Care dintre cei trei proprietari s-au îndrăgostit? De ce se întâmplă aşa rar
ca toti trei să se îndrăgostească în acelaşi timp, de aceeaşi persoană.?

Vă imaginaţi că sunteţi abstinenţi, deoarece vă abţineţi de le orice relaţii sexuale. Dar abstinenţa nu priveşte
numai sexul, ea este pentru toate simţurile, si pentur ochi. Pentru marea majoritate, castitatea este ceva ce
rămâne de cucerit. Odinioară această castitate era împărtăşită copiilor; fiecare era special antrenat prin
exerciţii combinate cu grijă, pentru a permite acestora, să discearnă cu repeziciune sursa (intelectuală,
emoţională, instinctivă sau sexuală) la tot ce ei resimţeau. Această educaţie dădea tinerilor posibilitatea de a-şi
controla simţurile, cu rezultatul că această castitate devenea cel puţin posibilă, ei fiind capabili să-şi
controleze toate percepţiile senzoriale şi să nu ia un lucrul drept altul. Dintr-o dată erotismul putea să devină o
artă, arta iubirii, cunoscând în acea perioadă, un rafinament de care nici măcar nu avem idee.

Iubirea fără DIVINITATE este rudimentară. Un amant trebuie să poate "ghici" sau "divina" dorinţele iubitei
sale, cu mult timp ca ea să fie conştientă de ele. El trebuie să cunoască mai bine decât se cunoaşte ea însăşi, în
aşa fel încât ea să poată deveni perfectă "ceea ce este" fără propriile sale eforturi conştiente. Atunci când
iubirea va fi reciproca, eforturile ei conştiente vor fi îndreptate către el; astfel fiecare dintre ei lucrând în mod
delicios pentru perfecţionarea celuilalt. Această stare nu poate fi tangibilă la nivelele spirituale ale conştiinţei;
ea nu poate fi decât un fruct al artei asupra sa. Toţi au nostalgia ei, chiar şi cei mai cinici, mare majoritate a
oamenilor punând la îndoială până şi posibilitatea ei. Cu toate acestea, o asemenea iubire este posibilă, cu
condiţia ca acei doi amanţi să fie dispuşi să înveţe cu umilinţă unul de la altul. Cum să înceapă? Când este pe
punctul de a-şi vede iubita, îndrăgostitul să o întrebe ce ar putea el să-i aducă, sau să spună, pentru a-i crea o
delicioasă surpriză. La început nu va fi vorba de ceva care să o surprindă în întregime, adică ea va şti că a avut
acea dorinţă şi va fi încântată că iubitul ei a ştiut să i-o îndeplinească. Mai târziu "surpriza" va putea într-
adevăr să o surprindă şi se va minuna.

6
A şti să conduci cu fermitate şi să laşi lucrurile în voia lor, iată unul din cele mai mari secrete ale fericirii în
dragoste. Pentru fiecare tragedie, cauzată de circumstanţe atenuante exterioare (Romeo şi Julieta), sunt mii de
drame care au fost cauzate de îndrăgostiţii înşişi. Cum ei nu ştiu nici momentul şi nici modul de "a conduce cu
fermitate" nu va invoca nici mişcările în care ar trebui să lase lucrurile în voia lor şi împlinesc rău această a
doua operaţie. Replicile muntelui Meru (Vermisberg) sunt pline de cadavre ale celor care nu au ştiut să se
părăsească (unul voia separarea, celălalt nu i-o permitea).

In majoritatea cazurilor apropierea a fost rea. Îndrăgostiţii s-au lansat într-o minune, fără a se fi gândit, la
mijloacele de a ieşi din ea. Se întâmplă adeseori ca primele cinci minute ale marilor întâlniri să decidă tot
viitorul relaţiei. Dar marea iubire ştie să dăruie, cât şi să stăpânească. În orice caz, trebuie ştiut că atunci când
unul dintre noi doi doreşte separarea datoria celuilalt este să i-o permită.

Gelozia este vipera paradisului, infernul cerului. Emoţia cea mai dulce este atunci infectată de veninul cel mai
acru. Totuşi există un remediu pentru gelozie şi anume, iubirea conştientă; dar acest remediu este şi mai greu
de descoperit, decât de suportat răul! Cura de Barbă-Albastră este dificilă, ea constând într-o totală reeducare
a corpului şi a simţurilor.