Poezia "Cantec", aparuta în volumul "O viziune a sentimentelor", este un cântec de varsta, scris cu o

anumita candoare si cu multa libertate a asociatiei, în care însa cuvintele n-au decat rolul de a
transporta emotiile, ele însesi neavând corp, materie.

Poezia "Cantec", aparuta in volumul "O viziune a sentimentelor" (1964), exprima doua teme ce domina
de la inceput lirica lui Nichita Stanescu: tema iubirii si cea a creatiei, mereu confundabile, ambiguizate de
la inceput, punand lectorul in atentie continua in decelarea semnificatiilor. Starea de fericire ce
invadeaza, inca din incipit, metaforic ("intamplare a fiintei mele"), spatiul poetic, este, desigur, creata de
sentimentul iubirii, pe care se proiecteaza intreaga "viziune a sentimentelor" din volumul unui
convingator debut. Sentimentul iubirii copleseste intreaga fiinta: "E o intamplare a fiintei mele:/ si-
atunci fericirea dinlauntral meu/ e mai puternica decat mine, decat oasele mele/ pe care mi le scrasnesti
intr-o imbratisare/ mereu dureroasa, minunata mereu.

Fericirea e un sentiment inaltator, care infrange granitele terestre: "Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi/
tampla de stele, pana cand/ lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai
inalt si mult mai curand."

Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii: "Duma fericire in sus, si

izbeste-mi tâmpla de stele", pâna când starea din launtru se transmite întregii lumi. Poetul compara
aceasta traire cu o coloana a infinitului.

Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu. Indragostitii sunt "doua cantece
diferite, lovindu-se, amestecându-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata", dar care se întâlnesc
uimite în "neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt", pentru ca iubirea înseamna, în
fond, sansa de a trai în miezul minunilor.

Usoarele ecouri argheziene în imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului într-un
cuprinzator cântec al fericirii (v. Morgenstimmung — "Eu veneam de sus, tu veneai de jos...") nu
indica neaparat o filiatie în lirica erotica a lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul aceluiasi mod ingenuu
de a contempla misterele iubirii.

Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a
cuvintelor.
Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima emotii, ele devin substanta inefabila a
poemului: continutul, ca si forma lui, ideea, ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din cuvinte.
Cuvintele au capatat evidente proprietati materiale: zboara în vârtej, înclina iarba în cadere, se rotesc,
imitând "structura materiei de la-nceput". Trebuie subliniata intentia poetului de a face din cuvânt un
cu totul altfel de instrument decât acela de care se foloseste limbajul prozaic: în locul transparentei
notionale de acolo, ele ne ofera un cuvânt opac, un sens care se comporta ca o imagine si o imagine
abstracta ca un sens, un continut care e tot una cu corpul sonor. Obiectul, notiunea si realitatea
sonora se identifica brusc, sub apasarea unei forte uriase de felul acelora care se folosesc la
laboratoarele moderne pentru experiente asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o  molecula
uriasa în care nu mai putem separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.

In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele se comporta ca niste
obiecte (având calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele (pe care, în principiu, cuvintele le
exprima) se comporta ca niste cuvinte, ca parti ale unui limbaj, ca semne. Semnul devenit obiect si
obiectul devenit semn: iata metamorfoza cea mai frapanta.
Inceputul metamorfozei îl constituie totdeauna felul în care poetul gândeste relatia dintre cuvinte: mai
libera decât înainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte: verbe si substantive, adjective si
pronume, care se ciocnesc sau se îndeparteaza unele de altele, se sfarâma sau se unesc în configuratii
ciudate, dupa legi necunoscute. Poetul cauta si descopera o stare de gratie a limbajului în care
cuvintele exista înainte de a exprima, în care sensul nu mai apartine adâncului notional al poemului,
ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci cuvintelor însesi, devenite semne-obiecte, capabile de
miscare si de liniste, de viata si de disparitie.

In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar efectele poetice se
obtin, îndeosebi, prin reactiile metaforice înlantuite. Prin limbajul poetic încearca sa materializeze
concepte, idei în forma plastica a poeziei. Este poetul unei cugetari lirice originale si captivante.